R e f e r a t

la tema:

„Metodologia cercetării criminologice a violenţei domestice”

Profesor: Oxana Rotaru

Elaborat: Berlinschii Alexandr

2

INTRODUCERE

a). Tema şi obiectivele referatului

Chiar dacă civilizaţia umană a păşit deja în al treilea mileniu şi azi practic nu găseşti un om care să nu ştie ce este lumina electrică, avionul, televizorul, nava cosmică, mai nou calculatorul sau internetul, omenirea nu s-a debarasat de-a binelea de un şir de atrocităţi ce vin dintr-un trecut mai îndepărtat sau mai recent, cum ar fi violenţa în familie (în special faţă de femei şi copii), sclavia, într-o formulă mai recentă de trafic cu fiinţe umane.

Tema prezentului raport nu a fost deloc întâmplătoare sau străină pentru noi. Or, pe parcursul celor peste şapte ani de activitate a Centrului Internaţional „La Strada", am avut nenumărate motive să ne convingem că traficul de fiinţe umane se află într-o legătură direct proporţională cu violenţa în familie. Mai multe cercetări întreprinse în decursul acestor ani ne-au demonstrat că lipsa înţelegerii reciproce a partenerilor în cuplu sau prezenţa violenţei psihologice ori fizice este unul dintre factorii declanşatori în decizia de a pleca peste hotare şi, implicit, un risc în plus de a nimeri în mrejele traficanţilor. De altfel, 71% dintre femeile intervievate, care au suferit de pe urma traficului în anii 1998-2006, au confirmat că anterior traficării au fost supuse violenţei, de cele mai multe ori în familie. Aceste cifre ne fac să credem că femeile acceptă cu uşurinţă propunerea de a pleca peste hotare adesea şi din disperare - ele părăsesc republica în speranţa unei schimbări în bine, dar ajung să nimerească în reţelele sclaviei „moderne".1 Şi mai grav este faptul că mulţi dintre minori, victime ale traficului de fiinţe umane, au fost supuşi chiar violenţei sexuale în propria familie. În sfârşit, violenţa domestică este şi ea o formă gravă de încălcare a drepturilor omului, în special a femeilor şi copiilor.

Analizând apelurile înregistrate la Linia Fierbinte a Centrului Internaţional „La Strada", putem evidenţia o categorie aparte de sunete, parvenite de cele mai multe ori de la femei, care, direct sau indirect, reflectă problema violenţei în familie. Unele femei, care şi-au legalizat statutul peste hotare, se interesează de procedura de reunificare a familiei, dar intenţionează să-şi ia peste hotare doar copiii. Pe parcursul consilierii se dovedeşte că femeia nici nu vrea să mai ştie de soţ, deoarece acesta era foarte agresiv. O altă categorie de femei care sună la Linia Fierbinte are nevoie de consiliere psihologică în perioada de criză (a fost bătută de partenerul de viaţă şi a fugit de acasă) şi este în căutarea unui adăpost/refugiu. Numărul crescând de apeluri de la victimele violenţei domestice ne-a şi determinat să căutăm răspunsuri la o serie de întrebări ce ţin de acest fenomen.

Şi din aceste considerente, Centrul Internaţional „La Strada" a decis să facă o evaluare rapidă / să analizeze unele aspecte ale violenţei în familie.

Principalele obiectivele pe care ni le-am propus în cadrul acestei evaluări au fost de:

1. A identifica şi analiza activitatea prestatorilor de servicii în domeniul prevenirii violenţei în familie şi acordării asistenţei victimelor violenţei în familie.2. A identifica şi analiza nevoile victimelor violenţei în familie.

3. A aprecia nivelul de coordonare a eforturilor şi iniţiativelor în domeniul contracarării violenţei în familie.

Din start vrem să clarificam că acest raport nu este o cercetare/cartografiere a resurselor şi posibilităţilor actorilor/prestatorilor de servicii, ci mai degrabă o estimare a ce fel de servicii există, de cine sunt prestate şi pe cât sunt de cunoscute/accesibile victimelor. Nu veţi găsi un catalog

1 Traficul de persoane în Moldova. Comentarii, tendinţe, recomandări. Centrul Internaţional pentru Protecţia şi promovarea Drepturilor Femeii „La Strada". Chişinău, 2005, pag. 24.

3

expres al organizaţiilor şi tipurilor de servicii pe care eventualii actori le prestează, acest raport servindu-ne mai mult pentru identificarea principalelor lacune existente în acest domeniu. El este totodată practic o compilare a recomandărilor experţilor şi specialiştilor care au fost intervievaţi, servind drept o pregătire a terenului/direcţionare spre subiectele ce necesită o cercetare mai detailată şi care vor sta la baza organizării/desfăşurării unor acţiuni concrete întreprinse în viitorul imediat.

În cadrul raportului am analizat doar nevoile femeilor, victime ale violenţei în familie, şi nu neam referit la copii (aceştia fiind domeniul mai multor cercetări realizate sub egida UNICEF).

Pe lângă opinia experţilor, specialiştilor şi victimelor violenţei în familie, ne-am propus să analizăm şi opinia publicului larg asupra fenomenului violenţei în familie. Spre a nu crea confuzie pentru cititor, rezultatele sondajului de opinie realizat în comun cu Magenta Consulting au fost sistematizate într-un raport separat „Studiu privind opinia populaţiei despre violenţa în familie", care este accesibil pe www.lastrada.md

În prezentul Raport autorii au folosit sintagmele violenţa în familie şi violenţa domestică în sensul uneia şi aceleiaşi noţiuni, cu valoare absolut egală (ca sinonime absolute), alternându-le doar din considerente de stil.

b) . Metodologia

Întru realizarea obiectivelor propuse au fost desfăşurate mai multe interviuri structurate (chestionarele sunt anexate) cu:

1. experţi în domeniu - reprezentanţi ai organizaţiilor active în domeniu (ONG-uri, structuri de stat, organizaţii interguvernamentale, comunitatea donatoare - lista experţilor intervievaţi se anexează);2. specialişti - reprezentanţi ai diferitelor grupuri profesionale (asistenţi sociali, psihologi, medici de familie, poliţişti, judecători, care în pofida mandatului de serviciu se confruntă cu diverse cazuri de violenţă în familie - în total 70 persoane);

3. victime ale violenţei în familie - femei, care au suferit şi/sau suferă de violenţă domestică; în acest context ne-a interesat opinia victimelor violenţei în familie, care au trecut şi printr-o experienţă de trafic cu fiinţe umane (25 persoane), victime exclusiv ale violenţei în familie (14 persoane), care beneficiază la moment de o asistenţă specializată (în acest sens au fost intervievate beneficiarele Asociaţiei Obşteşti „Refugiul Casa Mărioarei"), şi victime ale violenţei în familie, care îşi ispăşesc pedeapsa la penitenciarul Rusca pentru comiterea unui omor pe motiv de violenţă domestică (7 femei).

c) . Bariere şi impedimente

Se cuvine să precizăm la acest compartiment, că întocmirea raportului a durat o perioadă mai lungă decât a fost preconizat, motivele - anumite bariere şi impedimente - referindu-se în temei la perioada de colectare a datelor. În primul rând, termenul de realizare a interviurilor a fost cu mult peste aşteptările noastre din cauze ce nu au ţinut de executori, ci în exclusivitate de protagoniştii cercetării (persoanele intervievate). În rândul al doilea, dacă accesul la victimele violenţei domestice, inclusiv victime ale traficului de fiinţe umane, nu a fost o problemă pentru angajaţii Centrului Internaţional „La Strada", antrenaţi în prezenta cercetare, apoi pentru a ieşi la victimele exclusiv ale violenţei domestice a fost nevoie să recurgem la negocieri adesea îndelungate şi

4

anevoioase. În unele cazuri chiar ne-am văzut nevoiţi să apelăm pentru ajutor la organisme internaţionale donatoare ca să „convingem" unele autorităţi în custodia cărora se aflau protagoniştii cercetării. (Relevant este cazul AO „Refugiul Casa Mărioarei", ai căror angajaţi au insistat să realizeze ei înşişi interviurile cu victimele violenţei în familie, noi având la dispoziţie ulterior doar chestionarele completate.)

Ne-am confruntat, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi cu alte bariere, care ţin de motive obiective. În general, este foarte dificil a identifica victimele violenţei domestice, care nu s-au adresat niciodată unor instituţii/structuri specializate. Dar şi mai dificil este a le convinge să accepte un interviu din motive de mentalitate. În afară de faptul că subiectul este în mare măsură unul tabu, ce ţine mai mult de latura intimă, interiorul familiei, mai este vorba de un şir de stereotipuri, care influenţează şi fenomenul în ansamblu - reticenţa şi ruşinea de a vorbi la această temă, teama de gura lumii, dar şi frica faţă de abuzator, gândul la viitorul/educaţia copiilor etc.

Şi nu în ultimă instanţă, ne-a fost mai complicat decât ne aşteptam să obţinem acceptul reprezentanţilor unor grupuri profesionale de a vorbi deschis la acest subiect. În calitatea de exemplu mai concludent vom da judecătorii, o breaslă mai mult sau mai puţin închisă. Cu acest prilej ţinem să aducem mulţumiri şi pe această cale conducerilor Institutului de Reforme penale (IRP) şi Asociaţiei ABBA/ROLI, care ne-au facilitat realizarea interviurilor cu reprezentanţii respectivului grup profesional.

Noţiunea de violentă în familie şi alte noţiuni asociate

Prezentul raport de evaluare ne-a convins în primul rând că problema violenţei în familie, deşi nu este o temă absolut necunoscută populaţiei, rămâne a fi una tabu pentru multe familii sau o temă/problemă despre care chiar şi specialiştii (poliţişti, medici) nu prea doresc să discute din considerentul că au prea puţine pârghii legale de a interveni. În acelaşi timp, putem afirma cu certitudine că nu toţi intervievaţii au fost în stare să dea o definiţie clară a fenomenului în cauză. Mai mult decât atât, în rândurile nespecialiştilor am înregistrat confuzii, cunoştinţe incomplete sau chiar lipsă privind astfel de noţiuni ca violenţă în familie, victimă, agresor etc. De multe ori violenţa în familie se asociază doar cu violenţa fizică, astfel de forme precum violenţa psihologică sau economică fiind nişte noţiuni mai puţin cunoscute. Ba chiar am descoperit că aceste manifestări sunt considerate de mulţi a fi ceva absolut normal, ce face parte din rutina unei familii.

Anume pornind de la asemenea considerente, am găsit de cuviinţă să dăm chiar din capul locului definiţia violenţei în familie.

În prezenta cercetare am operat cu definiţia violenţei în familie din articolul 2 al Legii Republicii Moldova nr. 45-XVI cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie din 1 martie 2007 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 55-56, art. 178). Lege care a fost promulgată abia la 11 martie 2008 şi va intra în vigoare peste şase luni de la data publicării (18 martie 2008) în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, adică la 18 septembrie curent.

Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie Articolul 2. Noţiuni principale

În sensul prezentei legi, următoarele noţiuni semnifică:

violenţa în familie - orice acţiune sau inacţiune intenţionată, cu excepţia acţiunilor de autoapărare sau de apărare a unor alte persoane, manifestată fizic sau verbal, prin abuz fizic, sexual, psihologic, spiritual sau economic ori prin cauzare de prejudiciu material sau moral, comisă de un membru de familie contra unor alţi membri de familie, inclusiv contra copiilor, precum şi contra proprietăţii comune sau personale;

5

violenţă fizică - vătămare intenţionată a integrităţii corporale ori a sănătăţii prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice formă şi de orice intensitate, prin otrăvire, intoxicare, alte acţiuni cu efect similar;

violenţă sexuală - orice violenţă cu caracter sexual sau orice conduită sexuală ilegală în cadrul familiei sau în alte relaţii interpersonale, cum ar fi violul conjugal, interzicerea folosirii metodelor de contracepţie, hărţuirea sexuală; orice conduită sexuală nedorită, impusă; obligarea practicării prostituţiei; orice comportament sexual ilegal în raport cu un membru de familie minor, inclusiv prin mângâieri, sărutări, pozare a copilului şi prin alte atingeri nedorite cu tentă sexuală; alte acţiuni cu efect similar;

violenţă psihologică - impunere a voinţei sau a controlului personal, provocare a stărilor de tensiune şi de suferinţă psihică prin ofense, luare în derâdere, înjurare, insultare, poreclire, şantajare, distrugere demonstrativă a obiectelor, prin ameninţări

verbale; prin afişarea ostentativă a armelor sau prin lovire a animalelor domestice; neglijare; implicare în viaţa personală; acte de gelozie; impunere a izolării prin detenţie, inclusiv în locuinţa familială, izolare de familie, de comunitate, de prieteni; interzicere a realizării profesionale, interzicere a frecventării instituţiei de învăţământ; deposedare a de acte de identitate; privare intenţionată de acces la informaţie; alte acţiuni cu efect similar;

violenţă spirituală - subestimare sau diminuare a importanţei satisfacerii necesităţilor moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspiraţiilor membrilor de familie, prin interzicere, limitare, luare în derâdere sau pedepsire a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice sau religioase; impunere a unui sistem de valori personal inacceptabile; alte acţiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare;

violenţă economică - privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existenţă primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate; abuz de variate situaţii de superioritate pentru a sustrage bunurile persoanei; interzicere a dreptului de a poseda, folosi şi dispune de bunurile comune; control inechitabil asupra bunurilor şi resurselor comune; refuz de a susţine familia; impunere la munci grele şi nocive în detrimentul sănătăţii, inclusiv a unui membru de familie minor; alte acţiuni cu efect similar;

prejudiciu moral - cauzare de suferinţe unui membru de familie, inclusiv unui copil, în cadrul familiei sau al unor alte relaţii interpersonale, care duce la umilire, frică, înjosire, incapacitate de apărare împotriva violenţei fizice, la sentimente de frustrare;

prejudiciu material - daune materiale, susceptibile de evaluare sau estimare financiare/pecuniare, rezultând din orice act de violenţă în familie, în concubinaj, precum şi costurile pentru instrumentarea cazurilor de violenţă în familie;

agresor - persoană care comite acte de violenţă în familie, în concubinaj;

victimă - persoană, adult sau copil, supusă actelor de violenţă în familie, în concubinaj;

ordonanţă de protecţie - act legal prin care instanţa de judecată aplică măsuri de protecţie a victimei.

Capitolul 1. ESTIMAREA NEVOILOR VICTIMELOR VIOLENŢEI ÎN FAMILIE

Pentru a evalua care sunt necesităţile victimelor violenţei domestice, am realizat interviuri cu 14 victime, ce au beneficiat de asistenţa din partea Asociaţiei Obşteşti „Refugiul Casa Mărioarei" (aducem sincere mulţumiri cu această ocazie organizaţiei respective), şi 25 de victime, ce au trecut şi printr-o experienţă de trafic de fiinţe umane, precum şi 7 femei care îşi ispăşesc pedeapsa la

6

penitenciarul Rusca pentru comiterea unui omor, motivul fiind violenţa domestică. Victimele intervievate au fost în exclusivitate femei. Numărul total al victimelor violenţei în familie intervievate este de 48 de persoane.

În acest capitol ne vom referi în principal la următoarele momente:2

• factorii care au cauzat/cauzează violenţa in familie;• modalităţi de autoidentificare ca victime şi conştientizarea nevoii de ajutor;

• nivelul de informare privind accesul la serviciile de asistenţă;

• modalitatea de a apela la ajutor/asistenţă;

• profilul victimelor.

1.1. Factorii ce cauzează violenta în familie

Primul lucru pe care ţinem să-l remarcăm este faptul că, în opinia victimelor (atât a celor care au trecut prin violenţă şi trafic, cât şi a celor care sunt victime numai a violenţei domestice), noţiunea de violenţă în familie se reduce doar la violenţă fizică. Deşi, dacă sunt întrebate de violenţă psihologică, cuvinte obscene, violenţă economică, majoritatea răspund că aceste lucruri sunt ceva firesc, cu care se confruntă/se confruntau în fiecare zi şi nici nu încearcă să le schimbe. Ceea ce ar fi vrut la sigur să schimbe este ca să nu mai fie bătute, căci violenţa psihologică o suportă ca pe ceva absolut normal. „In fiecare zi mă numea cu cuvinte murdare, de ocară, nu-mi dădea bani nici de pâine la copii. Da nu asta mă deranja, mă rugam Domnului să nu mă bată".

De cele mai multe ori, motivele violenţei în familie invocate de victimele participante la investigarea noastră sunt alcoolismul (80% din răspunsuri) şi sărăcia (60%). Deşi nici una dintre respondente, victime ale violenţei domestice, nu a menţionat doar o singură cauză - majoritatea au specificat un întreg set de motive complexe. În cele mai dese cazuri este vorba de mai multe motive cumulate, cum ar fi starea de ebrietate a abuzatorului şi emoţiile negative ale acestuia, acumulate la serviciu sau pe parcursul zilei. Circa 30% dintre femeile supuse violenţei domestice consideră că propriul lor comportament a generat violenţa („faptul că nu tăceam, că nu eram mai supusă, îi răspundeam înapoi - aceste lucruri au dus chiar la aceea că soţul m-a înşelat cu altă femeie şi, având o relaţie extraconjugală, era şi mai violent cu mine"). În cazul victimelor minore, care au fost supuse violenţei în familie, motivul invocat de respondente a fost acela că de fapt copilul ştia despre adulterul tatălui, iar ca să nu spună mamei, tata o bătea. În unele cazuri de concubinaj, mama (fiind în stare de ebrietate) permitea concubinului să violeze propriul copil. Toate minorele intervievate care au avut o experienţă de trafic, motivul de bază pentru a pleca peste hotare a fost anume acela de a scăpa de teroarea din familie şi de a rupe acel cerc vicios.

Un alt motiv, invocat de respondente, a fost şi educaţia din familia agresorului (circa 30% au menţionat că aşa e primit la el în familie - şi tatăl lui, şi bunelul erau agresivi cu soţiile). Acest lucru vorbeşte despre influenţa educaţiei în familie asupra propriului comportament, preluarea modelului de acasă, din familia de provenienţă şi perpetuarea lui în propria familie.Momentele specificate vor fi elucidate în exclusivitate din perspectiva victimelor violenţei domestice.Un procent relativ mic din numărul respondentelor a menţionat şi un motiv care nu era inclus ca opţiune de răspuns în chestionar - adulterul din partea bărbaţilor (4%). Acest procent îl constituie, în exclusivitate respondentele care îşi ispăşesc pedeapsa pentru comiterea unui omor (fie a soţului, fie a

7

concubinului, care era extrem de violent).Un lucru ce nu poate fi trecut cu vederea sunt stereotipurile care există încă în societatea din Moldova: circa 30% din respondente, în calitate de motiv al violenţei, au menţionat: „Mă iubeşte, de-aceea mă bate", iar circa 20% au indicat: „Aşa mă educă".

1.2. Solicitarea asistenţei din partea victimelor violenţei domestice

În urma analizei rezultatelor obţinute din chestionarele aplicate victimelor, s-a constatat că mai bine de 70% din numărul lor total nu s-au adresat pentru asistenţă din variate motive. În general, la capitolul solicitare de asistenţă putem grupa victimele violenţei domestice în două categorii:

A. Femei/tinere care nu au solicitat asistenţă specializată niciodată (69% din numărul total al respondentelor).B. Femei/tinere care au solicitat asistenţă specializată (31% din numărul total de respondentelor).

În cazul persoanelor din categoria A, explicaţiile sunt de genul: „Îmi era frică şi ruşine, ce va zice gura satului"; „Am încercat să vorbesc cu rudele soţului, dar fără nici un rezultat"; ,,Mi-au spus că eu singură sunt vinovată"; „Asta este crucea pe care trebuie să o duci". Această categorie constituie în cercetarea noastră circa 70% din numărul total al intervievatelor.

Motivele invocate în calitate de răspuns la întrebarea de ce nu s-au adresat după asistenţă sunt:

1. Îmi era ruşine - 35% din respondente.2. Nu cred că mă poate ajuta cineva - 23 % (chiar dacă întrunesc acelaşi procent,

aceste două răspunsuri diferă ca prioritate).

3. Îmi era frică - 16%.4. Nu ştiu unde puteam să mă adresez - 23%.

În cazul femeilor care au trecut şi printr-o experienţă de trafic, pe primul loc se situează răspunsul „Nu cred că mă poate ajuta cineva", fapt ce denotă o mai mare dezamăgire în viaţă, o neîncredere în forţele proprii, precum şi în faptul că ar exista persoane/organizaţii care ar fi în stare să o ajute cu adevărat. Pentru că de fapt cei care i-au propus să plece la muncă peste hotare, ca mai apoi să o vândă în sclavie, la fel i-au promis ajutor.

Care este motivul pentru care nu ai cerut ajutor nimănui?

O bună parte a respondentelor au beneficiat de asistenţa Centrului de Reabilitare din Chişinău (administrat de Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, misiunea din Moldova) în calitate de victime ale traficului de fiinţe umane, dar nu au apelat niciodată după asistenţă în calitate de victime ale violenţei în familie. Deşi aceste

persoane nu ştiau despre existenţă unor organizaţii care oferă asistenţă victimelor violenţei domestice, ele s-au adresat pentru ajutor nu numai rudelor, dar şi poliţistului de sector, care de multe ori le convingea să meargă acasă şi să încerce să rezolve singure problemele de familie. Din acest motiv, femeile nici nu intuiau că există

organizaţii care oferă servicii specializate. De multe ori nici poliţistul de sector nu cunoaşte despre existenţa unor organizaţii care ar putea să-i ofere asistenţă victimei violenţei în familie.

În cazul persoanelor din categoria B, am încercat să aflăm cui s-au adresat şi ce ajutor au solicitat/de ce ajutor au beneficiat, aşa încât să ne dăm seama de aria serviciilor de asistenţă pentru victimele violenţei domestice, precum şi de calitatea serviciilor în cauză. Aceste femei au beneficiat în exclusivitate de asistenţa AO „Refugiul Casa Mărioarei", despre existenţa căruia au aflat fie de la o prietenă, cunoscută sau au privit o emisiune la televizor în care se vorbea despre organizaţia respectivă.

8

Atât în cazul victimelor violenţei domestice care nu s-au adresat după asistenţă specializată, cât şi în cazul victimelor care au beneficiat de asistenţa AO „Refugiul Casa Mărioarei", femeile au încercat să soluţioneze într-un fel sau altul problema după cum urmează:

72% din respondente s-au adresat pentru ajutor rudelor. În cazul femeilor care au solicitat ajutor este vorba de violenţă cu urmări mai grave asupra sănătăţii femeii - bătaie, bătaia copiilor. De obicei, o victimă a violenţei domestice se adresează pentru ajutor mai întâi la vecini sau la rude. În asemenea situaţii ele erau găzduite o perioadă de timp, până trecea criza sau până venea agresorul şi, făcând probleme rudelor sau vecinilor, aceştia, de regulă, nu mai doreau să intervină, victimele rămânând şi fără asemenea tip de sprijin/asistenţă.

35/5% s-au adresat pentru asistenţă poliţiei/autorităţilor locale. Pe locul doi la capitolul adresa-re/solicitarea de asistenţă sunt poliţiştii şi administraţia publică locală (M-am adresat la primărie). Adresările de acest gen, de asemenea, nu se soldează cu rezultate relevante (motivul fiind şi specificul instrumentelor legislative existente, de care pot face uz organele de drept, dar şi de multe ori poliţistul şi/sau reprezentanţii APL sunt ghidaţi de aceleaşi stereotipuri sociale care există vis-a-vis de problema violenţei în familie). În unele cazuri poliţia discută cu agresorul (uneori chiar se aplică forţa), dar aceste discuţii, dimpotrivă, agravează starea lucrurilor, agresorul devenind şi mai violent, iar victimei fiindu-i şi mai tare frică să se adreseze repetat la poliţie. În acelaşi timp, s-au atestat situaţii în care poliţistul i-a explicat victimei că poate aresta soţul/agresorul pe câteva zile, după care acesta va trebui să plătească o amendă, bani ce vor fi încasaţi tot din bugetul familiei. Ceea ce ar putea fi un nou motiv pentru ceartă şi violenţă. Astfel, în asemenea situaţii femeii nu-i rămâne altceva decât să-l ierte şi să plece împreună acasă.

26% s-au adresat la preot. Din numărul total de respondente care au beneficiat de asistenţă specializată la AO „Refugiul Casa Mărioarei" 50 la sută au menţionat că înainte de a ajunge la asociaţia obştească specificată au solicitat ajutor preotului din localitate. Deşi preotul i-a oferit un suport spiritual abuzurile nu au încetat. „Părintele mi-a spus că Dumnezeu le vede pe toate şi să mă rog pentru soţul meu şi să încerc să fiu şi eu mai înţelegătoare".

7% s-au adresat la medic. Deşi, evident, mai puţine la număr, dar au fost atestate şi cazuri când femeile s-au adresat la medic, având leziuni corporale grave, cum ar fi fracturi, comoţii cerebrale, hemoragii interne etc. Toate aceste probleme de sănătate de fapt le puneau viaţa în pericol. De cele mai multe ori însă, în cazul adresării la medic, adevăratul motiv era tăinuit,invocându-se pretextul că ar fi căzut, ar fi lunecat etc. Abia când la spitalul de urgenţă era chemat poliţistul, femeia recunoştea că de fapt a fost bătută. Şi în aceste situaţii, de cele mai multe ori, femeia, realizând că pentru provocarea de leziuni corporale grave partenerul ei de viaţă riscă ani buni de puşcărie, îşi ierta soţul, iar organele de drept, în consecinţă, nu întreprindeau nimic. (Acest lucru a fost menţionat practic de toate respondentele, care au comis un omor pe motiv de violenţă în familie şi îşi ispăşesc pedeapsa sub formă de privaţiune de liberate).

9% s-au adresat la Linia Fierbinte. Cele 14 respondente nu au specificat despre care telefon este vorba - Linia Fierbinte 0 800 77777 sau Linia Fierbinte de la AO „Refugiul Casa Mărioarei" 72 58 61.

Din numărul total al victimelor intervievate practic nici una nu a solicitat asistenţa unui psiholog, deşi mai multe au menţionat că în perioadele de criză ar fi dorit „o pereche de urechi" străine, cu care să vorbească, să-şi descarce sufletul şi apoi sa fie sigură că persoana care a ascultat-o nu va transmite nimănui această informaţie. Unele femei nici nu ştiau despre existenţa unui astfel de specialist (au aflat despre asemenea serviciu abia după ce au beneficiat de consiliere psihologică fie la Centrul de Reabilitare, fie la AO „Refugiul Casa Mărioarei"), altele - de frica de a nu fi considerate bolnave psihic (noţiunea de psiholog se confundă cu noţiunea de psihiatru) şi, nu în ultimul rând, deoarece era permanent supravegheată de agresor, respectiv, nu avea cum să meargă la un psiholog - ar fi fost un motiv suplimentar pentru a fi bătută.Mai există o categorie de victime,

9

la care nu am avut acces direct şi, deci, nu le-am clasificat în mod expres - victime ale violenţei domestice din familii „bune", dar la care s-au referit în exclusivitate specialiştii. (La asemenea cazuri s-au referit psihologii, care au precizat că au consiliat protagonistele unor asemenea cazuri, unii medici intervievaţi, precum şi specialiştii de la AO „Refugiul Casa Mărioarei"). Lucru care ne permite să facem următoarea constatare: cu cât agresorul este o persoană mai cunoscută şi cu o anumită poziţie socială mai influentă, cu atât frica victimei de a solicita ajutor este mai mare. Explicaţia este simplă: în asemenea familii, pe lângă violenţa fizică, se recurge foarte des la violenţa psihologică, situaţie care o face pe victimă să trăiască într-un mediu foarte stresant şi într-o frică continuă. La fel, victima de multe ori este şantajată că nu-şi va mai vedea copii, nu se va putea angaja nicăieri la serviciu şi este ameninţată chiar cu moartea.

1.3. Nivelul de cunoaştere a serviciilor/accesul la asistenţă

Deşi mai mulţi specialişti/experţi menţionează existenţa serviciilor pentru victimele violenţei domestice (fie şi puţine la număr sau insuficiente pentru întreaga republică), ba chiar şi oamenii de rând sunt relativ informaţi unde ar putea sa se adreseze pentru ajutor, însăşi victimele (cel puţin care au fost intervievate) cunosc prea puţin despre existenţa unor servicii/organizaţii, ce lear oferi eventual ajutor („Eu lucram pe deal, nici televizorul nu aveam când sa-lprivesc, de unde să ştiu careva organizaţii?"). Această afirmaţie este confirmată de răspunsurile victimelor intervievate. Ce-i drept, doar cele care au fost asistate la AO „Refugiul Casa Mărioarei" (14 din 48 de persoane) au menţionat că ştiu unde ar putea să se adreseze pentru asistenţă. Celelalte 34 femei intervievate au indicat că nu cunosc servicii de acest gen.

Deşi problema violenţei în familie este un subiect tabu, care de multe ori este ascuns în interiorul familiei, chiar şi în cazurile când membrii comunităţii sunt la curent cu această problemă, ei preferă să nu ia atitudine nu doar din considerentul că nu doresc să intre în conflict cu agresorul, dar şi din motivul că nu prea ştiu ce ar putea să le recomande acestor familii, unde ar putea să le refere pentru a primi asistenţa de care au nevoie.

Un alt lucru, constatat la victimele violenţei în familie, este o subestimare a propriei persoane şi a tot ce o înconjoară, subestimare care poate degenera în autoblamare, în a-şi asuma propria vină („Eu singură am fost vinovată"). Chiar dacă femeia a ajuns de câteva ori în stare gravă la spitalul de urgenţă şi medicii s-au luptat să-i salveze viaţa, oricum consideră agresorul „bun" (Pentru copii făcea orice), îl iartă de multe ori şi se consideră ea vinovată de cele întâmplate (sindromul Stokholm). Pe de altă parte, chiar dacă ştie că ar putea să se adreseze poliţistului, de multe ori nu o face din considerentul că îi era frică că nimeni nu o poate ajuta sau a rămas dezamăgită o dată şi mai mult nu s-a mai adresat nimănui. (Ce vreţi dacă mama şi rudele lui nu m-au ajutat, apoi poliţistul ce poate să-mi facă, cum să mă ajute?). După o asemenea dezamăgire victimele violenţei în familie nici nu mai încearcă să solicite ajutorul cuiva, ci, pur şi simplu, adoptă o tactică de autoapărare, tactică care uneori se poate solda cu comiterea unor infracţiuni destul de grave, cum ar fi omorul agresorului, încercând să se apere de un nou val de violenţă fizică.

Gradul de cunoaştere a posibilităţii de a beneficia de asistenţă este foarte scăzut în rândul victimelor. Practic, doar persoanele care au beneficiat de asistenţă fie la Centrul de Reabilitare din Chişinău, fie la AO „Refugiul Casa Mărioarei" sunt la curent cu existenţa ONG-urilor specializate, ce oferă diferite tipuri de asistenţă. Victimele care nu au trecut prin aceste Centre, nu cunosc nici un fel de serviciu la care să fi apelat pentru a-şi rezolva problema.

Referindu-ne la serviciile de care ar fi avut nevoie/de ce fel de ajutor ar fi avut nevoie, majorita tea victimelor au indicat următoarele tipuri de servicii:

1. Consiliere psihologică directă pentru victimă - 71% (deşi multe victime înţeleg noţiunea de consiliere psihologică abia după ce au primit acest tip de asistenţă, pentru că iniţial nici nu ştiau ce înseamnă psiholog sau îl confundau cu psihiatrul, au specificat că ar fi dorit „să-şi descarce sufletul"

10

unei persoane străine. „Discuţia cu psihologul m-a făcut să mă simt mult mai bine, să îmi recapăt încrederea în sine").2. Asistenţă juridică - 43% (ponderea este mult mai mare în cazul victimelor violenţei domestice, pur şi simplu, comparativ cu victimele care au suferit şi o experienţă de trafic; în cel de-al doilea caz, necesitatea de asistenţă juridică este invocată pe locul 7, după consilierea psihologică, un loc de muncă, adăpost, „să vorbesc cu o persoană străină", „să primească ajutor copii mei"). Această asistenţă se referă de cele mai multe ori la divorţ, partajul averii şi încredinţarea copiilor spre întreţinere (aceste aspecte sunt elucidate de specialişti, victimele înţeleg prin asistenţă juridică doar divorţul, iar la momentul adresării nu se gândesc la partajul averii sau la încredinţarea copiilor).

3. Adăpost - 56%, serviciu menţionat în egală măsură atât de victimele violenţei domestice, cât şi cele ale traficului de fiinţe umane.

4. Ajutor/consiliere pentru agresor (soţ, concubin etc.) - 31%. Această nevoie a fost invocată doar de victimele violenţei domestice, în schimb de nici una dintre victimele traficului. Explicaţia ar putea fi următoarea: în cazul respondentelor minore, abuzatorul a fost tatăl şi, respectiv, copilul se gândeşte mai puţin la faptul cum ar putea să ajute abuzatorul să nu fie agresiv. Adică nu identifică acest lucru ca fiind o problema ce poate fi soluţionată, spre deosebire de relaţiile dintre soţ şi soţie sau concubini. Soţia/femeia consideră că soluţia în situaţia dată ar fi tratamentul/asistenţa psihologică adecvată soţului/concubinului, astfel şi-ar menţine şi familia, şi copiii ar creşte într-un mediu mai puţin dăunător. În cazul victimelor traficului, agresorul mai putea fi concubinul mamei, pentru care lucru copilul îşi acuză mama de tot ce i se întâmplă, dar încearcă doar să se autoprotejeze. Toate persoanele intervievate, care îşi ispăşesc pedeapsa pentru comiterea unui omor (a agresorului), au menţionat ca şi-ar fi dorit mult ca soţul să primească tratamentul/consilierea corespunzătoare (de cele mai multe ori este vorba de tratamentul alcoolismului), dar nu s-au adresat pentru asemenea serviciu din nedorinţa soţului sau din motive financiare (lipsa banilor).

5. „Să vorbesc cu o persoană străină, care nu mă cunoaşte, doar să-mi descarc sufletul" - 38%. Acest serviciu a fost menţionat în egală măsură atât de victimele violenţei domestice, cât şi de cele ale traficului de fiinţe umane şi s-au referit la o discuţie telefonică, lucru care le-ar permite să-şi păstreze anonimatul, pentru că la moment nu sunt gata să discute cu cineva care ar privi-o în ochi, fiindu-le frică şi ruşine („Ce a zice lumea, că doar nu sunt nebună?").

6. Să-şi găsească un loc de muncă - 48%. La această nevoie s-au referit mai des victimele traficului, cele ale violenţei domestice menţionând mai rar angajarea în câmpul muncii ca o necesitate. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că de multe ori victimele violenţei domestice sunt economic dependente de agresor. Dependenţă, care le sporeşte frica de a se adresa după ajutor, pentru că nu văd cum ar putea trăi/cum s-ar descurca de una singură, fără loc de trai, loc de muncă etc. Mai este şi faptul că de multe ori victimele violenţei domestice nu au o experienţă de muncă şi nici o pregătire necesară. („După ce am născut primul copil, soţul nu mi-a mai permis să lucrez").

7. „Să primească ajutor copiii mei" - 33%. Răspuns întâlnit în egală măsură şi la victimele violenţei domestice, şi la cele ale traficului de fiinţe umane (cu singura diferenţă că femeile care au suferit o experienţă de trafic, pe lângă ajutor material/medical pentru copii, mai solicită şi asistenţă în refacerea relaţiilor/comunicării cu copiii).

11

1.4. Gradul de satisfacere a nevoilor victimelor

În primul rând, este important să precizăm că doar un număr limitat dintre persoanele intervievate au beneficiat de serviciile specializate pentru victimele violenţei în familie (practic doar victimele intervievate de la AO „Refugiul Casa Mărioarei"). Fiind întrebate dacă au rămas satisfăcute de ajutorul primit, 11 persoane din 14 au răspuns afirmativ. Cu toate acestea, comparând nevoile cu asistenţa de care au beneficiat, descoperim că de fapt victimele sunt mulţumite de puţinul pe care l-au primit, deşi un bun segment din nevoile lor rămâne neacoperit.

Toate acestea ne fac să credem că nu există un program continuu în sprijinul victimelor violenţei domestice, aşa încât ele să-şi capete independenţa şi încrederea în forţele proprii, să devină capabile să-şi „gestioneze" singure viaţa.

Astfel putem constata că se resimte nevoia stringentă a unor programe complexe (mai mulţi prestatori de servicii, care să ofere un spectru mai larg de servicii, şi nu doar intervenţie de criză şi adăpost), pe termen lung (de cel puţin 6 luni), cu o acoperire geografică mai mare. Programe, care i-ar permite femeii să-şi refacă viaţa, să-şi dorească să ducă un mod de viaţă non-violent şi să fie pregătită pentru aceasta.

Aici însă apare o altă problemă - femeia din mediul rural nu este pregătită psihologic să se ducă la un centru specializat pentru victimele violenţei domestice, chiar dacă acesta s-ar afla în raion, pentru că îi este ruşine de gura lumii şi de multe ori nici resurse financiare pentru transport nu are.

Unele femei (4 din 14) au indicat faptul că deşi au beneficiat de asistenţă, situaţia lor nu s-a schimbat.

1.5. Profilul respondentelor (victime ale violenţei domestice)

Profilul victimei violenţei domestice l-am constituit făcând o generalizare a caracteristicii fiecăreia dintre respondentele intervievate. Am urmat o structură care să-l întregească, dacă nu exhaustiv, cel puţin relevant în asemenea cazuri: vârsta, starea civilă, componenţa familiei, reşedinţa, nivelul educaţiei (studii). Intenţionat am omis sexul, întrucât absoluta majoritate a respondentelor au fost femei, iar ca agresor au fost nominalizaţi, bineînţeles, persoanele de sex masculin şi, deci, nu e loc de comentarii. Deşi, în cazul agresorului, datele au fost prea puţine ca să încercăm să profilăm şi portretul acestuia separat, de-aceea le-am inserat la acele caracteristici, unde datele disponibile ne-au părut cât de cât relevante.

Vârsta. Persoanele intervievate au vârste diferite şi cuprind segmentul între 17 şi 53 de ani. Însă cele mai multe dintre victime au vârsta între 20 şi 40 de ani, acest segment fiind relevant după mai multe semnificaţii. Astfel, în cazul respondentelor cu vârsta de până la 20 de ani, agresorul era tatăl sau concubinul mamei. În cazul victimei de 53 de ani, agresorul a fost ginerele acestei femei, care avea 23 de ani.

Un lucrul important relatat de victime este faptul că agresorul devenea şi mai violent în perioada când femeia era însărcinată, acest lucru ar putea să ne permită să concluzionăm că femeile de vârstă reproductivă sunt mai vulnerabile faţă de violenţa fizică.

12

Diagrama 3.

Vârsta respondentelor

Se constată o diferenţă, uneori destul de considerabilă, între vârsta victimei şi cea a agresorului (inclusiv, soţ şi soţie) - minimum de 2 ani, maximum de 15 ani.

În 36% din cazurile analizate diferenţa de vârstă dintre victimă şi agresor era de până la 3 ani. În alte 36% de cazuri diferenţa era de 6 ani şi mai mult şi în 28% de cazuri diferenţa de vârstă varia între 3 şi 5 ani. Comparând cazurile cuplurilor unde nu există diferenţă de vârstă sau unde victima este mai în vârstă decât agresorul, putem conchide că vârstă nu este un factor care influenţează gradul de agresivitate sau frecvenţa episoadelor de violenţă.

Starea civilă. În cazul victimelor violenţei în familie, acestea aveau o căsătorie înregistrată oficial sau erau în concubinaj (în cazul persoanelor adulte - preponderent căsătorie, în cel al minorelor - preponderent concubinaj). În cazul respondentelor de la AO „Refugiul Casa Mărioarei" toate erau căsătorite la momentul interviului, pe când în cazul victimelor traficului de fiinţe umane care au fost şi victime ale violenţei în familie 64% erau divorţate la momentul interviului. Divorţul ca atare a avut loc după ce femeia a revenit din trafic. O parte dintre femeile divorţate şi-au refăcut viaţa cu un alt bărbat, nu se mai confruntă cu violenţă; totodată relaţia nu este oficializată (locuiesc în concubinaj). 36% din numărul victimelor traficului sunt în continuare căsătorite cu agresorul.

Componenţa familiei. În cazul persoanelor adulte, toate au cel puţin un copil, iar majoritatea au 2, 3 şi chiar 4 copii. Copiii uneori sunt din căsnicii diferite; copiii, tatăl cărora este altul decât agresorul, suferă chiar mai mult de violenţă decât mama lor.

Diagrama 5.

Componenţa familiei

50- 60 ani 4%

13

Reşedinţa. Respondentele provin în egală măsură din mediul urban şi din cel rural (50/50, în cazul victimelor traficului, care au fost şi victime ale violenţei domestice, înainte de a nimeri în trafic). Printre respondentele care au beneficiat de asistenţa AO „Refugiul Casa Mărioarei", victime ale violenţei în familie exclusiv, 50% sunt locuitoare ale capitalei, 30% din mediul urban şi 20% din localităţi rurale. Astfel putem concluziona că există violenţă în egală măsură şi în oraşe şi în sate.

Diagrama 6.

Locul de reşedinţa a respondentelor

Nivelul de educaţie (studii). Printre persoanele, victime ale violenţei domestice, intervievate de angajaţii AO „Refugiul Casa Mărioarei", raportul dintre persoanele cu studii medii şi cele cu studii superioare este de 50 la 50. În cazul respondentelor, victime şi ale traficului de fiinţe umane, 89 la sută au studii medii şi 11 la sută au studii superioare neterminate. Nivelul de educaţie al victimei raportat la cel al agresorului (în general per eşantion) este aproximativ acelaşi (ambii studii medii). Totodată, s-a observat că în cazul victimelor violenţei domestice cu studii superioare, agresorul este cu studii medii; doar într-un singur caz situaţia era inversă, agresorul având studii superioare, iar victima - studii medii. În cazul cuplurilor unde ambii parteneri sunt cu studii superioare (din relatările psihologilor care au lucrat cu asemenea cazuri), victimele mai rar se adresează după ajutor, pentru că frica este mult mai mare. Agresorul foloseşte metode de constrângere psihologică, cum ar fi şantajul, ameninţarea cu moartea, controlează toate acţiunile victimei.

Făcând o comparaţie între motivele neadresării pentru asistenţă cu serviciile de care victimele ar avea nevoie, putem conchide că:

29.79%

31.91%

1 copil 2 copii 3 copii 4 copii Nu are copii

14

• Femeile cu studii superioare manifestă mai multă frică şi ruşine - mai rar s-au adresat poliţistului; absolut toate au menţionat că simt nevoia de a vorbi cu o persoană necunoscută, pur şi simplu pentru a-şi descărca sufletul, dar mai des s-au adresat psihologului. Pe când femeile cu studii medii au apelat mai des la poliţist, la medic, au

recurs la acţiuni radicale pentru a rupe cercul vicios al violenţei (divorţ, separare, uneori omorul partenerului) şi, practic, nu s-au adresat la psiholog.

• În acelaşi timp, dincolo de observaţiile care se înscriu în categoria „regularităţi", putem evidenţia şi unele particularităţi mai rar sesizate, dar cu conotaţii mai grave în contextul violenţei domestice. Departe de noi intenţia de a formula o concluzie fermă, dar nici nu putem trece cu vederea remarca unor specialişti (psihologi şi medici), care au indicat că în cazul violenţei domestice nivelul educaţiei nu întotdeauna este relevant. În realitate, există agresori şi printre persoanele cu studii superioare şi cele cu statut social de prestigiu. Mai mult ca atât, aceştia aplică metode de violenţă psihologică sau fizică care nu lasă urme sau amprente, în schimb au repercusiuni mult mai grave pentru sănătatea victimei. Asemenea observări am desprins de fapt şi din interviurile cu unele victime.

PROBLEME

(Din perspectiva victimei, cum se vizualizează ea însăşi şi care sunt nevoile ei)

1. Persoanele supuse violenţei în familie de multe ori nu se vizualizează ca o victimă care poate fi ajutată, ci se consideră vinovată de cele ce i se întâmplă. La asemenea persoane se atestă o subapreciere a propriilor capacităţi şi lipsa încrederii în propriile puteri.2. Victimele violenţei în familie sunt dependente economic de agresor. Fie că nu au un loc de muncă, fie că au un serviciu şi primesc salariu, dar trebuie să dea dare de seamă pe ce au cheltuit orice bănuţ.

3. Victima violenţei în familie suferă de o insuficienţă vădită de comunicare. La început agresorul îi interzice să se întâlnească cu prietenii/prietenele, apoi cu rudele apropiate, ca în cele din urmă să fie izolată/limitată doar la propria casă şi familie.

4. Lipsa unei culturi non-violente în societate. Membrii comunităţii, inclusiv rudele victimelor, preferă să nu se implice în soluţionarea acestei probleme, să nu ia atitudine, de multe ori de frica agresorului.

5. Necunoaşterea serviciilor existente, la moment doar pentru victimele violenţei domestice (nu şi pentru agresor) atât de către membrii comunităţii, grupurile profesionale, cât şi nemijlocit de către victimă.

6. Lipsa unor servicii complexe de durată, care să asigure soluţionarea definitivă a problemei. La moment serviciile care există sunt sporadice, prezente doar în anumite zone geografice şi se limitează la adăpost, consiliere psihologică şi asistenţă juridică. Pe când nevoile victimei sunt mult mai mari şi necesită o abordare complexă, multidisciplinară pentru a rezolva definitiv problema.

15

Capitolul 2. OPINIILE EXPERŢILOR ÎN DOMENIU PRIVIND FENOMENUL VIOLENŢEI ÎN FAMILIE

2.1. Proporţiile fenomenului violenţei domestice în Republica Moldova

Vorbind despre numărul femeilor afectate de violenţa domestică, vom preciza că nu există o statistică unică (nemaivorbind de una la nivel naţional), fiecare organizaţie făcând trimitere fie la cifrele proprii (având ca sistem de referinţă beneficiarele cărora le-au acordat asistenţă), fie la unele rapoarte/sondaje de opinie. De exemplu, un studiu realizat de Winrock International în Moldova - „Femeile în situaţii de risc din Republica Moldova" - menţionează că circa 41% din femei au fost afectate de violenţă în familie cel puţin o dată în viaţă sau fiecare a patra femeie suferă de violenţă; 20% din femei nu pot lua nici o decizie fără voia/acceptul bărbatului. Acelaşi studiu precizează că rata globală a violenţei în familie, estimată pe durata întregii vieţi, este semnificativ ridicată pentru femeile cu vârsta cuprinsă între 25 şi 35 de ani. Rata violenţei este, de asemenea, mai ridicată pentru femeile cu studii neterminate, precum şi pentru femeile din zonele de nord şi de sud ale republicii, adică din zonele rurale. Ponderea femeilor cu copii afectate de violenţă în familie este mai înaltă decât cea a femeilor fără copii. Este important de menţionat că cea mai răspândită formă de violenţă domestică în Moldova este violenţa psihologică, însoţită de toate celelalte forme de violenţă enumerate. 39% dintre femei care s-au declarat victime ale violenţei, au menţionat că violenţa psihologică este cea mai dureroasă.

De asemenea, UNICEF a realizat un studiu care se referă mai mult la abuzarea copilului în familie şi în şcoală (un studiu demografic şi de sănătate, realizat în 2007). Iată câteva date din studiul privind violenţa faţă de copii, care a cuprins un eşantion de 1.620 copii cu vârsta între 1018 ani (adică elevi) şi 630 de părinţi, fiind unul reprezentativ atât din punct de vedere geografic, cât şi ca vârstă şi sex. 20% dintre copiii intervievaţi spun că suferă de violenţă verbală, 10% dintre părinţi recunosc că îşi abuzează emoţional şi psihologic copii; 25% din numărul copiilor participanţi la sondaj mărturisesc că sunt abuzaţi fizic sau bătuţi de către părinţi, 7% dintre părinţi recunosc că-şi pălmuiesc copii, iar alte 4% - că îi şi bat des. Dintre elevii intervievaţi 10% spun că sunt nevoiţi să lipsească de la şcoală 1-2 săptămâni pe an pentru că părinţii „îi pun la lucru în gospodărie", fapt care constituie o încălcare a drepturilor copiilor. Acest lucru li se întâmplă de 2 ori mai des băieţilor decât fetelor, se mai arată în studiul realizat de UNICEF. Cât despre abuzul sexual, 10% dintre copii au mărturisit că au fost supuşi diferitelor forme de agresiune sexuală (fie că au fost impuşi să privească filme porno, fie că au fost molestaţi). Circa 10% dintre cei supuşi agresiunii sexuale au menţionat că au avut o asemenea experienţă nu o singură dată. În sfârşit, fiecare al zecelea copil este pedepsit cel puţin cu o palmă de mai multe ori pe an.2

Deşi evaluarea noastră s-a axat prioritar pe analiză problemei violenţei în familie din perspectiva femeii abuzate, am considerat oportun să includem această informaţie cu privire la violenţa faţă de copii, pentru că, de fapt, copiii de azi sunt adulţii de mâine, care vor aborda acelaşi comportament în propria familie, precum şi din considerentul că în familia unde este abuzat copilul de cele mai multe ori şi femeia suferă de violenţă. Ori femeia care este abuzată de soţ este agresivă cu propriii copii.

Studiul demografic şi de sănătate (realizat în 2005) denotă că aproximativ una din patru femei (27%) a trecut prin violenţă de la vârsta de 15 ani şi circa 13% au suferit de violenţă în ultimele 12 luni, precedente studiului. Cel mai des în calitate de agresor este soţul (69%) şi mai rar tatăl/tatăl vitreg (14%) ori mama/mama vitrega (7%).3 În acelaşi timp, acest studiu a reliefat doar fenomenul de violenţă asupra copiilor, şi nu a abordat sub nici o formă calitatea sau tipurile serviciilor prestate şi sistemul de referinţă a cazurilor de violenţă în familie.

Unii experţi care au fost intervievaţi au făcut, de asemenea, trimiteri la statistica pe care o înregistrează MAI, şi anume a cazurilor de omoruri, vătămări corporale grave, infracţiuni săvârşite 2Demographic and Health Survey, Chisinau, 2007, pag. 209.3Demographic and Health Survey, Chisinau, 2005, pag. 209.

16

în cadrul familiei, cauzarea vătămărilor corporale uşoare şi familii cu scandalagii. Cifre, care nici pe departe nu reflectă situaţia reală din considerentul că nu toate cazurile de violenţă fizică nimeresc în vizorul organelor de drept, nemaivorbind de violenţa psihologică, economică sau verbală. Altminteri, bizuindu-ne pe răspunsurile intervievaţilor, putem concluziona că singura structură de stat care ţine o evidenţă statistică permanentă a cazurilor de violenţă în familie este Ministerul Afacerilor Interne. Dar ea, această statistică, se reduce la cifrele din rapoartele anuale/trimestriale/semestriale (de regulă, comparativ cu anul precedent, indicându-se creşterea sau descreşterea) privind omoruri, vătămări grave intenţionate, la numărul apelurilor către poliţie, evidenţa persoanelor care provoacă scandaluri în familie etc.

Ca să avem o reprezentare mai clară, vom da ca exemplu cifrele dintr-un raport pentru anul 2006: în cadrul familiilor au fost săvârşite omoruri - 20, vătămări corporale grave - 30; total săvârşite infracţiuni în cadrul familiei - 50; au fost întocmite procese verbale în baza art. 47 CCA „Cauzarea vătămărilor corporale uşoare" - 2.121; familii cu scandalagiii aflate în vizorul poliţiei - 5.345.

Aşadar, problema violenţei în familie, fiind una care ţine de aspectul intern al familiei, este foarte greu de estimat sau de colectat date despre situaţia reală referitor la câte femei/copii suferă de violenţă în familie.

2.2. Cauzele violentei în familie

În cadrul interviurilor a fost unanim recunoscut faptul că, în definitiv, cauzele violenţei în familie sunt diferite, multiple şi complexe. Unii experţi au invocat că în ultima vreme se constată tot mai multe cazuri de violenţă în familie, în care agresorul este dependent de alcool şi, respectiv, una din cauzele violenţei domestice este consumul în exces de alcool. În plus, în timpul regimului sovietic, statul intervenea direct cu măsuri educaţional-administrative şi, respectiv, fenomenul era oarecum diminuat. În prezent, implicarea statului/autorităţilor cu măsuri similare este evident mai slabă, ceea ce lasă loc pentru o creştere a cazurilor de violenţă în familie, subiectul fiind o persoană dependentă de alcool. Acelaşi argument - de implicare slabă a statului/autorităţilor - a fost invocat şi în raport cu numărul bolnavilor psihici, aceştia de cele mai multe ori fiind violenţi. Alţi experţi consideră sărăcia ca una din cauzele principale.

De asemenea, un motiv des invocat de experţi este educaţia patriarhală şi/sau lipsa unei culturi non-violente între soţi. „Exemplul" părinţilor este invocat şi în privinţa educaţiei copiilor, care, la rândul lor, suportând violenţă în copilărie, devin ulterior violenţi în propriile lor familii - adică are loc replicarea modelului familiei în care a crescut.

Experţii mai remarcă, de asemenea, şi unele stereotipuri obscure, care generează comportamentul violent, fiind „argumentat" şi prin multe zicale şi proverbe gen „Femeia nebătută este ca o casă nemăturată';, Moara se bate de 3 ori, iar femeia de 6 ori pe zi"; „ Unde dă mama - creşte" (cu referire la copii). Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că există şi o serie de tradiţii autohtone, cum ar fi educaţia şi anumite relaţii sociale, care poziţionează bărbatul pe o treaptă socială superioară femeii.

Mai nou, o cauză a violenţei în familie invocată de specialişti este migraţia în masă. Atunci când un membru al familiei pleacă peste hotare, iar altul rămâne să îngrijească copiii de unul singur,

adesea ajunge să manifeste violenţă asupra lor. Ce-i drept, migraţia poate fi adesea şi cauză, dar şi consecinţă (după cum vom vedea în continuare) a violenţei domestice.

2.3.Consecinţele violenţei în familie

Spre marele nostru regret, consecinţele acestei probleme se resimt nu numai în cadrul familiei, dar şi în afara acesteia. Cu certitudine, femeia este cea care suferă cel mai mult (scade eficacita tea

17

muncii, se deteriorează starea sănătăţii, scade motivaţia de a se implica în viaţa socială, în unele cazuri soldându-se chiar cu decesul femeii sau cu suicid).

Uneori femeia preferă să treacă sub tăcere acţiunile violente ale bărbatului şi atunci, atât pentru femeie (care rabdă fiindcă are copii şi ei au nevoie de tată), dar mai ales pentru copii, consecinţele sunt de cele mai multe ori inevitabile. Atunci când vor creşte mari, în cazul băieţilor, vor urma un comportament violent în familie ca fiind o normalitate, iar în cazul fetelor, ele vor tolera un asemenea comportament din partea soţului. În consecinţă, ambii vor deveni ei înşişi violenţi cu membrii propriei familii (copiii).

Atunci când femeile nu doresc să tolereze asemenea situaţii, de regulă, se ajunge la destrămarea familiei. Aceasta nu este o decizie unilaterală, pur şi simplu. Trebuie să credem că ele recurg la această soluţie din motiv că în Moldova nu există servicii pentru agresor, prin intermediul cărora agresorii ar fi cel puţin educaţi cum să-şi gestioneze accesele de furie, cum să prevină conflictul aşa încât să se încerce toate posibilităţile de redresare a situaţiei înainte de a recurge la divorţ.

O consecinţă confirmată este şi faptul că multe femei, care suferă de violenţă în familie, iau decizia de a pleca la muncă în afara ţării, de multe ori fără a analiza posibilele riscuri asociate plecării peste hotare. Uneori nici nu le pasă de aceste riscuri, ele dorind doar să rupă acel cerc vicios al violenţei pe care o suportă acasă. Astfel nu sunt rare cazurile când victima violenţei domestice devine şi victimă a traficului de fiinţe umane. Şi în acest sens consecinţele atât asupra sănătăţii, cât şi asupra familiei, precum şi cele sociale sunt dintre cele mai grave. În această ordine de idei, violenţa în familie este atât o cauză a traficului de fiinţe umane, cât şi un impediment în reintegrarea cu succes a victimei traficului în propria familie.

2.4.Profilul victimei violenţei domestice conturat de experţi

Cum acest tip de violenţă are loc în familii cu diferit nivel economic sau statut social, deocamdată nu putem vorbi de un profil bine conturat al victimei violenţei domestice. Cu toate acestea, din răspunsurile mai multor persoane intervievate, am dedus că victima violenţei domestice este preponderent femeie, ea suportând în majoritatea cazurilor abuzuri din partea bărbatului. Deşi violenţa în familie afectează femeile de orice vârstă, cele mai multe dintre victime au între 20 şi 40 de ani; preponderent sunt din mediul rural, provenind din familii dezorganizate sau social vulnerabile.

În acelaşi timp, cercetarea ne permite să conturăm şi un profil psihologic - femei ce manifestă neîncredere în propriile puteri, care se resemnează uşor şi rabdă situaţia aşa cum este, închise în sine, cu o stimă de sine şi autoapreciere vădit scăzută. Altfel zis, o femeie care nu reuşeşte să-şi depăşească un soi de jenă pe care o resimte din faptul că ea este supusă violenţei şi este practic o victimă a propriului soţ, pe care l-a ales şi cu care are copii.

Un studiu realizat în Moldova în 2005 de organizaţia Winrock International în cadrul proiectului „Noi perspective pentru femei" denotă faptul că femeile care sunt supuse violenţei în familie provin, în proporţie de 70 la sută, dintr-un mediu rural, fiind din familii socialmente vulnerabile. Multe femei, victime ale violenţei în familie, nu se percep/nu se consideră victime ca atare, ele acceptând că aceasta este soarta femeii, aceasta este „crucea pe care trebuie să o ducă cu resemnare".

2.5. Opinia publicului larg despre violenta în familie

Experţii în domeniu sunt de părere că publicul larg ignoră problema în cauză, ea fiind considerată o problemă a femeilor, în timp ce femeile, la rândul lor, preferă să nu o discute în public. Totodată, tradiţional, problema violenţei domestice a fost şi mai rămâne a fi considerată o problemă a familiei şi trebuie să rămână ca atare (indiferent dacă se rezolvă sau nu la nivel de familie).

18

Potrivit studiului realizat de Magenta Consulting la comanda Centrului Internaţional „La Strada" în iunie-iulie 2007, jumătate din cei 300 de respondenţi/respondente din regiunile Nord, Centru şi Sud ale republicii „au auzit despre fenomenul de violenţă în familie, însă nu ştiu prea multe despre această problemă". Ponderea persoanelor ce consideră că violenţa este o problemă actuală în Moldova constituie 41%. La celălalt pol numai 6% dintre participanţii la sondaj consideră că violenţa nu este propriu-zis o problemă pentru republică, iar 9 persoane au susţinut că sunt bine informate despre fenomen şi că „violenţa în familie este o problemă exagerată şi artificială".

Conform aceluiaşi studiu, un procent „semnificativ din participanţii cu vârsta de peste 45 ani consideră că violenţa domestică reprezintă exclusiv abuz fizic din partea bărbatului asupra femeii. De aceeaşi opinie sunt aproximativ o treime dintre respondenţii cu vârsta de 19-24 ani. Fiecare a opta persoană cu vârsta de până la 18 ani percepe fenomenul de violenţă în familie ca abuz sexual din partea bărbatului asupra femeii.4

Totodată, cercetările noastre ne-au demonstrat că violenţa domestică nu se manifestă doar la nivelul familiilor dezavantajate sau cu un nivel de cultură scăzut. Dimpotrivă, sunt cazuri când ea se atestă şi în cuplurile cu un statut social înalt, ai căror soţi au studii superioare, inclusiv în cupluri cu o imagine socială de prestigiu. Deşi fenomenul capătă negreşit amploare, se constată tendinţa de a ignora mai degrabă acest flagel social, de a-l tăinui, decât de a discuta şi de a lansa dezbateri publice, acţiuni sociale de anvergură. Şi acest lucru se întâmplă pentru că implicaţiile, ne dăm bine seama, sunt atât de imprevizibile şi atât de jenante, încât lumea preferă să nu recunoască în nici un caz că problema există, să afirme mai curând că nu i s-a întâmplat, decât să-şi asume consecinţele care urmează după ce recunoşti că ţi se întâmplă asemenea lucruri.

Dacă ne referim la grupurile profesionale, constatăm că şi în rândul specialiştilor atitudinea faţă de problema în cauză este diferită. Există specialişti, care recunosc gravitatea problemei şi fac maximum ce le stă în putinţă (ţinând cont de mandatul pe care îl au) pentru a o diminua, şi există o categorie de specialişti care ignoră această problemă. Mai ales că şi legislaţia este de aşa natură, încât nu le prea oferă mari împuterniciri sau spaţiu de acţiune în vederea combaterii fenomenului violenţei în familie. Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familiei a fost promulgată abia la 11 martie 2008 şi va intra în vigoare peste şase luni de la data publicării (18 martie 2008) în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Capitolul 3. SERVICIILE DISPONIBILE VICTIMELOR VIOLENŢEI ÎN FAMILIE

În rezultatul cercetării efectuate, este important să remarcăm din capul locului că un program unic de acţiuni privind combaterea violenţei domestice pe ţară nu există. La fel nu există un cadru instituţional care să asigure accesul femeilor abuzate la asistenţă. Mai mult ca atât, activităţile pe care le desfăşoară diferite organizaţii nu sunt coordonate între ele. Există ONG-uri care organizează careva activităţi (în continuare vom specifica), dar ele sunt destinate unei anumite categorii de beneficiari. Categorii care uneori se suprapun, inclusiv geografic, fapt ce denotă o dată în plus necesitatea coordonării/informării ONG-urilor şi actorilor din acest domeniu despre o activitate sau alta. În acelaşi timp, unele categorii, cum ar fi, de exemplu, agresorul, rămân absolut neacoperite şi, astfel, practic la moment nimeni nu oferă servicii acestui grup.

3.1. Activităţi de prevenire a violenţei în familie

În general, vorbind de prevenirea violenţei în familie, putem clasifica activităţile în câteva categorii:

1) Activităţi de informare şi sensibilizare2) Activităţi adresate agresorului (lucrând cu agresorul putem preveni violenţa în familie)

4 Versiunea integrala a Studiului privind opinia populaţiei despre violenţa în familie este accesibilă pe www.lastrada.md

19

3) Activităţi adresate factorilor de decizie şi grupurilor profesionale.

Dacă e să ne referim la activităţile de informare şi sensibilizare, acestea sunt desfăşurate în cea mai mare parte de organizaţiile neguvernamentale şi sunt orientate preponderent elevilor, tinerilor din instituţiile de învăţământ de diferit grad (uneori punându-se accentul pe femei şi fete), vârsta variind între 16 - 25 de ani. Aceste activităţi se rezumă la seminare, treninguri, organizate în diferite localităţi (acolo unde există Centre specializate ale PNUD sau Winrock International, precum Bălţi, Soroca, Cahul, Comrat; la fel şi Gender Centru organizează activităţi de acest gen, dar nu au specificat acoperirea geografică).

Activităţile pe care le realizează reprezentanţii societăţii civile sunt foarte binevenite, deoarece aceleaşi treninguri (chiar dacă la ele participă doar femei) schimbă atitudinea femeii faţă de problema violenţei în familie ca atare, o face să devină mai încrezută, să abordeze o altă modali tate de comunicare în familie. La fel, treningurile realizate pentru anumite grupuri profesionale (de exemplu, pentru poliţişti) schimbă atitudinea acestora faţă de problemă, îi fac mai sensibili la subiect chiar şi în lipsa unui cadru legislativ, care le-ar atribui anumite responsabilităţi în acest sens. Un alt exemplu am putea cita Campania naţională de sensibilizare „16 zile împotriva violenţei în familie", desfăşurată anual în Republica Moldova începând cu anul 2000 şi organizată de mai multe ONG-uri active în domeniu şi organizaţii internaţionale. În fond, scopul ei este să atragă atenţia publicului larg asupra problemei în cauză şi să îndemne factorii de decizie să întreprindă careva acţiuni în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului. Dar dacă analizăm campania din punct de vedere critic, numai 10 zile în an este mult prea puţin pentru a schimba atitudinea faţă de o astfel de problemă, cum este violenţa domestică. Cu atât mai mult, cu cât această campanie nu reprezintă decât un şir de acţiuni, prevăzute în planurile de activităţi ale diferitelor organizaţii pentru luna decembrie, şi nu este o campanie conceptualizată din perspectiva necesităţilor sau a lacunelor care există în acest domeniu.

Mai mulţi experţi au menţionat că numeroase activităţi de prevenire, axate în special pe prevenirea abuzului faţă de copii şi asistenţa copiilor abuzaţi, sunt susţinute de UNICEF, prin intermediul CNPAC, mai exact, a Centrului Amicul.

Vorbind de activităţile adresate agresorului, asemenea servicii practic nu există. Actualmente acest tip de activitate ţine de competenţa MAI (lucrul cu aşa-zişii scandalagii familiali). În general, în Republica Moldova, din structurile de stat, cu prevenirea violenţei în familie se ocupă poliţiştii de sector, ei fiind cei care ţin evidenţa familiilor cu scandalagii. Fireşte, această activitate în sine nu presupune cultivarea unui mod de viaţă non-violent sau educarea agresorului, ci mai degrabă „calmarea spiritelor". De cele mai multe ori această activitate are un caracter reactiv şi practic nu se recurge la profilaxia proactivă a fenomenului în cauză.

Activităţile adresate factorilor de decizie şi grupurilor profesionale. Cele mai multe activităţi desfăşurate gen seminare de instruire, treninguri sunt adresate poliţiştilor. De regulă, ele sunt or-ganizate şi realizate tot de organizaţiile neguvernamentale şi cele internaţionale. La acelaşi compartiment au mai fost menţionate activităţi de instruire privind prevenirea violenţei domestice, destinate pedagogilor şi lucrătorilor sociali, desfăşurate de ONG-uri, iar mai nou şi de Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului, cu susţinerea UNIFEM.

În acelaşi timp, majoritatea experţilor precizează că aceste activităţi au un caracter sporadic, nu sunt coordonate în vederea unei distribuiri geografice uniforme. Cele mai multe activităţi sunt concentrate în Chişinău şi oraşele mai mari, pe când în localităţile rurale de multe ori asemenea activităţi nu ajung.

Beneficiarii activităţilor de prevenire. Activităţile de prevenire (dacă ne referim la treninguri, seminare) sunt adresate tinerelor cu vârsta între 16 - 25 ani, femeilor, şi mai puţin publicului general, pentru care se organizează sporadic campanii de sensibilizare (de obicei, dedicate acţiunii

20

„16 zile împotriva violenţei domestice"). Chiar şi acestea nu au un răsunet naţional, nu sunt agresive (în sensul pozitiv al agresivităţii unei campanii). Totodată, nu se desfăşoară nici un fel de activităţi de prevenire/sensibilizare, care ar fi orientate către agresor.

3.2. Cine sunt principalii actori/realizatori ai activităţilor de prevenire?

În cadrul prezentului raport, paragraful în cauză nu l-am conceput ca un catalog al serviciilor diferitelor structuri, ci mai degrabă ca o apreciere dintr-o parte a ceea ce fac diferiţi actori. De asemenea, nici nu ne-am propus drept scop o evaluare a serviciilor sau organizaţiilor respective, ci, intenţionat, am reflectat, fidel, părerile sintetizate ale altor specialişti, experţi, despre actorii implicaţi în acest domeniu, fără a da informaţie desfăşurată despre organizaţiile respective. Unele organizaţii au fost doar numite, fără a se cunoaşte prea multe despre activităţile desfăşurate nemijlocit de către acestea. De exemplu, majoritatea experţilor intervievaţi au indicat, după cum am menţionat şi anterior, că principalii actori/realizatori ai activităţilor de prevenire sunt structurile internaţionale şi reprezentanţii societăţii civile (a se vedea în continuare), mai numind în aceeaşi calitate şi două structuri de stat din domeniu - Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului (MPSFC) şi Ministerul Afacerilor Interne (MAI). MPSFC ca fiind structura ce a desfăşurat o serie de seminare pentru specialiştii din cadrul direcţiilor de protecţie a familiei şi copilului din raioane cu privire la problema violenţei în familie (în rest specialistul responsabil de problemele familiei şi copilului se descurca cum poate), iar MAI - ca structură, care, în contextul problemei violenţei în familie, se ocupă de familiile cu scandalagii (aspectul de prevenire a violenţei în familie) şi, respectiv, de cazurile grave, când se ajunge la comiterea unor infracţiuni în cadrul familiei (omoruri, vătămări intenţionate grave). Toate aceste afirmaţii dându-ne uşor de înţeles că guvernarea, de fapt statul, din anumite motive, nu este preocupat îndeajuns (sau foarte puţin) de o problemă ce ar trebui să fie, printre priorităţi, mai degrabă pe agenda sa, decât pe cea a structurilor internaţionale, interguvernamentale şi a societăţii civile.

În continuare ne vom referi doar la ONG-uri şi structurile internaţionale, ele fiind apreciate de persoanele intervievate ca cei mai activi actori/prestatori de servicii în contextul prevenirii violenţei în familie.

a) Organizaţii neguvernamentale din republică

Cât priveşte ONG-urile, a fost menţionată de mai mulţi experţi Alianţa Antiviolenţă, din care fac parte organizaţii neguvernamentale din Chişinău şi din regiuni (teoretic include circa 100 organizaţii din Moldova), dar fără a fi specificate ce activităţi concrete desfăşoară. Se creează o confuzie de interpretare: Alianţa Antiviolenţă este acelaşi For al Femeilor din Moldova, pentru că atunci când se cer detalii, experţii ori nu le pot da, ori se operează contopind organizaţiile care fac parte din aceste două structuri. Aşa încât nu există o definire clară a acestei Alianţe şi care sunt direcţiile concrete de activitate.

O altă organizaţie menţionată este Asociaţia Obştească „Refugiul Casa Mărioarei" - centru rezidenţial pentru victimele violenţei domestice, care dispune şi de o linie fierbinte, susţinută financiar de OSCE, Misiunea în Moldova. Această organizaţie a fost menţionată drept unica, care oferă adăpost, consiliere psihologică şi asistenţă juridică.

Mai mulţi experţi, referindu-se la activităţile de prevenire a violenţei în familie, au menţionat organizaţia Gender Centru, fără a specifica sau exemplifica ce activităţi concrete implementează organizaţia respectivă şi cine sunt beneficiarii. Cu certitudine, această organizaţie este cunoscută în domeniul contracarării violenţei în familie şi activităţilor ce ţin de egalitatea genurilor, cum ar fi cele de instruire a grupurilor profesionale, a tinerei generaţii, un şir de iniţiative legislative, cum ar

21

fi participarea la elaborarea proiectului de lege cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie, elaborarea materialelor la temă.

Majoritate experţilor intervievaţi s-au referit la organizaţia CNPAC ca una ce desfăşoară campanii de sensibilizare privind abuzul faţă de copii şi care la fel dispune de centre de zi. În special este vorba de Centrul „Amicul", unde femeile (mamele copiilor care au fost abuzaţi) pot beneficia, de asemenea, de consiliere psihologică. Organizaţia este susţinută de UNICEF.

Vorbind despre activităţile de informare şi sensibilizare, am dat ca exemplu Proiectul „Noi per-spective pentru femei", în cadrul căruia Winrock International desfăşoară activităţi de prevenire pentru fete/femei cu vârsta între 16 - 25 ani, ce rezidă în treninguri şi în alte activităţi în domeniul prevenirii violenţei în familie. În cadrul acestui Proiect funcţionează Centre de zi - la Comrat, Cahul, Soroca şi Bălţi - care dispun de linii telefonice informaţionale. Ele oferă diverse informaţii, în funcţie de caz, dar mai au şi menirea de a identifica victimele, atât ale violenţei domestice, cât şi ale traficului de fiinţe umane. Aceste Centre oferă, de asemenea, consiliere psihologică şi asistenţă juridică aceloraşi categorii de beneficiari, având şi un component economic, şi anume cum să-ţi lansezi/iniţiezi propria afacere.

Se mai remarcă, de asemenea, ca fiind active câteva centre rezidenţiale pentru copii (în Bălţi şi în Chişinău) şi care au ceva tangenţe cu prevenirea violenţei: centrele PNUD, recent create (deja opt la număr), care lucrează cu tinerii vulnerabili, precum şi, desigur, Centrele Maternale, care au printre beneficiarii lor şi victime ale violenţei în familie.

Unii intervievaţi au mai indicat şi organizaţiile Comunitate Copil Familie (CCF) Moldova şi Liga Apărării Drepturilor Omului din Moldova (LADOM), fără a specifica activităţile care le- au realizat în domeniul prevenirii sau combaterii violenţei în familie.

Deşi se cunosc mai multe organizaţii neguvernamentale, care desfăşoară diverse activităţi, lipsa fie a unei structuri de coordonare, fie a unui centru de informare face ca nu numai specialiştii, dar şi chiar experţii să cunoască adesea numai numele acestor actori, dar să nu fie informaţi în detalii asupra caracterului activităţilor, serviciilor acordate, ariei geografice acoperite, efectului calităţii lor etc., aşa încât informaţiile relatate purtau un caracter vag sau confuz. Mai mult, credem că acest vacuum informaţional influenţează starea lucrurilor în domeniul violenţei domestice şi sub aspectul atitudinii comunităţii faţă de problema cercetată.

b) Structurile internaţionale şi activităţile lor

Printre structurile internaţionale prezente în Moldova şi care desfăşoară activităţi în domeniul cercetat remarcăm Fondul Naţiunilor Unite pentru Femei (UNIFEM), reprezentanţa din Mol-dova, care promovează programe de instruire a jurnaliştilor privind abordarea egalităţii genurilor în mass media, lucru absolut necesar, dat fiind că şi mass media contribuie de multe ori la menţinerea stereotipurilor de gen, abordând un mesaj sexist şi discriminatoriu.

UNICEF, prezent în republica noastră de peste un deceniu, încearcă să cerceteze în primul rând problema violenţii faţă de copii, dar şi faţă de femei. Chiar dacă a susţinut până acum şi va susţine pe viitor în acelaşi timp şi acordarea serviciilor, UNICEF doreşte să-şi orienteze serviciile spre crearea unui sistem de referire, a unui sistem de servicii pentru copiii, victime ale violenţei. Până în prezent, Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii, reprezentanţa în Moldova, a acordat asistenţă la elaborarea Planului naţional de prevenire a abuzului faţă de copii (un plan de acţiuni pentru 3 ani, elaborat de un grup ministerial, în care au intrat şi ONG-uri, organizaţii internaţionale, ce urmează a fi aprobat de guvern, devenind ulterior o platformă în acţiunile acestuia şi a partenerilor în domeniul respectiv).

22

O altă acţiune a UNICEF a fost efectuarea unei analize a legislaţiei moldoveneşti cu scopul de a vedea în ce măsură legislaţia naţională acoperă sau ţinteşte violenţa faţă de copii. În opinia ex-perţilor, această evaluare va permite UNICEF-ului să vină cu propuneri de modificare a diferitelor acte legislative privind violenţa faţă de copii. În acelaşi context se înscrie şi sprijinul acordat la elaborarea Proiectului de lege privind prevenirea şi combaterea violenţei domestice. Promovând acţiuni de acest gen, UNICEF se orientează mai mult spre elaborarea de politici, strategii, acte legislative privind prevenirea şi combaterea violenţei. Şi deşi nu este un prestator de servicii ca atare, totuşi mai sprijină acordarea anumitor servicii (am pomenit anterior activitatea Centrului Amicul).

UNICEF a desfăşurat o amplă campanie „Copilărie fără violenţă" în 2006-2007.

Asociaţia ABBA/ROLI se numără şi ea printre organizaţiile care a desfăşurat nişte activităţi în domeniu (un curs de instruire privind egalitatea genurilor pentru fete cu vârsta cuprinsă între 1619 ani), dar care, iarăşi, se orientează mai mult la consolidarea capacităţilor grupurilor profesionale (în special, reprezentanţii organelor de drept) şi la elaborarea de politici şi strategii în acest domeniu.

3.3. Aria geografică a activităţilor de prevenire

Făcând o apreciere a calităţii intervenţiilor de prevenire din punctul de vedere al acoperirii geo-grafice, al axării pe grupul de risc, pe sursa de violenţă, al continuităţii intervenţiilor şi complexităţii abordării, al calităţii activităţilor informaţionale, al pregătirii specialiştilor etc., reiterăm (cum am remarcat şi la începutul capitolului) în primul rând faptul că actualmente nu există un program unic pe republică, care ar cuprinde activităţile desfăşurate de diferiţi actori, precum şi o coordonare a acestor intervenţii.

În aceeaşi ordine de idei, precizăm că majoritatea activităţilor sunt localizate în Chişinău şi oraşele mai mari din republică, şi nu întotdeauna ecoul acţiunilor de prevenire ajunge şi în localităţile rurale. Zicem „ecoul", pentru că la moment prea puţine activităţi se desfăşoară nemijlocit în spaţiul rural.

Activităţile care s-au organizat până acum cu tinerii şi cu femeile nu poartă un caracter sistematic. Dacă la Chişinău se aude des despre diverse seminare, treninguri, mese rotunde cu subiectul egalităţii genurilor şi/sau prevenirii violenţei în familie, apoi specialiştii din diferite regiuni ale republicii solicită tot mai des asemenea gen de activităţi, fiind solicitate de asemenea şi materiale informative la tema violenţei în familie.

Altminteri, materialele informative/ilustrative despre violenţa în familie sunt prea puţine şi nu sunt specializate/nu ţintesc diferite categorii de cititori. Bunăoară, pentru elevi sunt binevenite materialele care ar aborda un mod de viaţă non-violent în familie, în clasă/şcoală; pentru studenţii diferitelor facultăţi aceste materialele ar trebuie să se axeze pe abordarea sensibilităţii violenţei în familie în profesia pe care o vor îmbrăţişa, şi nu doar să urmeze orbeşte anumite instrucţiuni sau regulamente interne. Lipsesc sau sunt prea puţine materialele specifice, adresate victimelor violenţei, ori pentru această categorie cititul unei publicaţii la temă nu prea este ceva real. Pentru ele ar fi mai binevenite nişte obiecte de uz personal, spoturi televizate, panouri stradale, care promovează non-violenţa, precum şi informarea populaţiei privind posibilitatea apelurilor telefonice la o Linie Fierbinte naţională. Toate materialele informative trebuie să fie la vedere şi să nu solicite victimei violenţei în familie prea mult timp ca să le citească. Pentru că de cele mai multe ori agresorul distruge asemenea materiale, victima neavând posibilitatea să le păstreze în timp şi doar lucrurile personale pot fi păstrate un timp mai îndelungat.

O direcţie în care urmează a se mai investi (nu ne referim doar la investiţii financiare) sunt ONG- urile locale care activează în domeniu, dar capacitatea cărora trebuie consolidată, pentru că nu întotdeauna activităţile organizate de ele sunt de cea mai înaltă calitate.

23

Mai lasă încă mult de dorit, de asemenea, conţinutul/calitatea programelor de instruire a cadrelor (deşi programe e prea tare spus, când de fapt este vorba de cele seminare sporadice care se organizează). Ar fi cazul ca, la nivel centralizat, să se organizeze nişte cicluri de instruire pentru diferite grupuri profesionale (lucrători sociali, medici, poliţişti, judecători), care să vizeze anume ajutorul victimelor violenţei în familie (acordat atât femeilor, cât şi copiilor) şi - de ce nu?! - care vizează şi agresorul, aşa încât specialiştii să cunoască unde şi cum ar putea să refere aceşti beneficiari pentru asistenţă.

3.4. Domenii lipsă/lacune

1. Un punct slab menţionat în activitatea de prevenire este lipsa unui sistem de educaţie non- violentă. Practic, în şcoală, dar chiar şi în familie nu se vorbeşte despre egalitatea genurilor, despre un mod non-violent de viaţă. Ori modul sănătos de viaţă înseamnă nu numai profilaxia maladiilor, ci şi o viaţă fără violenţă. Bunăoară, atunci când vorbim în şcoală despre pregătirea pentru viaţă, despre viaţă şi sănătatea reproductivă, ar fi bine să abordăm şi aspectul violenţei în familie. Cum este o problemă socială frecventă şi cunoscută în toată lumea, ar fi binevenit ca aceste lucruri să fie cunoscute, percepute şi la vârsta de copil, adolescent. Ori la noi copiii nu percep ca violenţă atunci când îşi stigmatizează semenii săi, elevii, adolescenţii nu consideră violenţă, ba nici interpersonală faptul că l-a bruscat (împins), l-a lovit pe colegul/colega sa. Ei nu consideră aceste lucruri ca manifestări de violenţă, fapt identificat în discuţiile cu elevii. În acest context, ar fi oportun să fie familiarizaţi cu definiţia de violenţă, să înţeleagă că de fapt ei îşi permit să fie violenţi.2. Lipsa unor campanii de sensibilizare masive, complexe, care ar include diverse activităţi, spoturi sociale, difuzate la nivel naţional, şi care ar permite atât sensibilizarea publicului larg, inclusiv din localităţile rurale cu această problemă, cât şi abordarea factorilor de decizie, pentru a recunoaşte că violenţa domestică chiar este o problemă pentru Republica Moldova. Astfel i-am încuraja să întreprindă acţiuni concrete (crearea mecanismelor de implementare a Legii privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie, recent promulgată de preşedintele Republicii Moldova, care urmează a intra în vigoare la 18.09.2008).

3. Mass media joacă încă un rol pasiv sau insuficient de activ în vederea abordării subiectului violenţei în familie, limitându-se de cele mai dese ori la relatări de la evenimente ocazionale sau date statistice. Lipsesc, de exemplu, articolele de problemă, de analiză profundă a fenomenului, de atitudine.

4. Lipsesc serviciile pentru agresori. Se are în vedere, în primul rând, programe de reabilitare, reeducare pentru agresori, pentru potenţiali agresori. În opinia noastră, s-ar putea lucra eficient şi cu persoanele care-şi ispăşesc termenul de pedeapsă în penitenciare, despre care se ştie că au comis asemenea acte. Ar fi o categorie de beneficiari ce merită toată atenţia, deoarece aceştia ştiu deja că au comis o infracţiune, au un precedent de violenţă. Fireşte, aici ar trebui practicate alte genuri de activităţi educativ-preventive, intervenţia ar putea fi de lungă durată, cu un conţinut special. Oricum, considerăm că este un serviciu ce trebuie neapărat pus la punct. Materialele pentru agresori lipsesc cu desăvârşire. Ori şi această categorie trebuie ajutată să înţeleagă că agresivitatea pe care o manifestă este o problemă proprie şi care poate şi trebuie tratată/soluţionată şi depăşită.

5. Lipsesc programe de consolidare a capacităţilor grupurilor profesionale, nu sunt specialişti instruiţi/cu experienţă, care să lucreze cu victimele violenţei domestice, precum şi cu agresorul. De asemenea, se resimte lipsa unor programe speciale pentru facultăţile universitare, prin care tinerii specialişti care vin în sistemul asistenţei sociale, spre exemplu, ar fi instruiţi/familiarizaţi cu această problemă. Mai mult ca atât, în opinia noastră, ar trebui elaborate/întocmite întâi de toate nişte

24

programe speciale şi pentru toate instituţiile de învăţământ superior, aşa încât nu numai asistenţii sociali, psihologii, dar şi judecători, pedagogii, medicii şi chiar inginerii, agronomii (care fiind manageri în unităţi, subdiviziuni economice, pot avea în subordine victime ale violenţii sau agresori) să beneficieze de un curs „Prevenirea violenţei în familie", bunăoară. Prin intermediul acestuia s-ar putea elucida cauzele fenomenului, iar beneficiarii lui să înţeleagă ce este violenţa în familie, de unde vine, care-i sunt rădăcinile, să conştientizeze ce este agresivitatea, cum apare ea, cum se declanşează emoţiile negative, cum pot fi recunoscute ele şi cum pot fi stăpânite, temperate, cum poate fi controlată agresivitatea, ce exerciţii se recomandă în asemenea situaţii etc. Adică să ştie de unde vine, cum să realizeze/identifice cazurile, ce trebuie să recomande. Probabil în acest sens sunt necesare nişte cursuri speciale în instituţiile de învăţământ superior pentru viitorii specialişti, care vor lucra cu colective de oameni, vor fi eventuali manageri sau factori de decizie.

3.5. Activităţi de asistentă a victimelor violentei domestice

Studiul serviciilor oferite victimelor violenţei domestice arată că ele se rezumă mai mult la inter-venţiile în situaţia de criză. Asistenţa victimelor violenţei domestice nu se realizează printr-un proces ce ar finaliza cu soluţionarea definitivă a problemei. Nu se atestă careva etape distinctive în asistenţa victimelor - există organizaţii care oferă consiliere psihologică, asistenţă juridică, asistenţă socială, cazare temporară, dar aceste servicii nu satisfac nici pe departe toate nevoile victimei (care tinde să capete încredere în forţele proprii, să devină independentă economic, să-şi gestioneze propria viaţă, să poată asigura un minimum necesar copiilor şi un mediu sigur pentru creşterea şi dezvoltarea lor).

a) Etapele de asistenţă

Etapele de asistenţă sunt vizualizate, de regulă, din perspectiva serviciilor pe care le prestează di-ferite organizaţii în parte, dar nu ca un proces complet, care ar presupune mai multe componente (spre exemplu, în cazul victimelor traficului de fiinţe umane, avem câteva etape care ar asigura durabilitatea procesului de asistenţă - este vorba cel puţin de identificare, reabilitare şi (re)in- tegrare). Majoritatea respondentelor/respondenţilor s-au limitat la capacităţile propriilor organizaţii, fapt ce denotă o abordare organizaţională a procesului de asistenţă fără a ţine cont de nevoilor victimelor, durata necesară pentru a asigura eficienţa procesului de asistenţă şi acoperirea naţională. Toate aceste vorbesc despre lipsa unei abordări complexe, multidisciplinare în lucrul cu subiecţii violenţei domestice.

În esenţă, interviurile experţilor denotă faptul că la moment nu există programe durabile, axate pe reducerea vulnerabilităţii femeii, care o readuce periodic în aceeaşi situaţie de criză.

25

Studiu de caz

Femeia a fost bătută. S-a adresat la un Centru specializat împreună cu copilul, pentru că nu are unde se refugia. La Centru i s-a oferit adăpost, consiliere psihologică şi asistenţă juridică. In cadrul Centrului femeia poate beneficia de asistenţă în medie de la 1 la 3 luni.

Pentru a-şi rezolva definitiv problema, ea are nevoie de stabilitate psihologică, încredere în propriile puteri, un loc de muncă, care să-i asigure un trai decent sieşi şi copiilor, şi o locuinţă (fie chiar şi pe care o închiriază, doar că salariul să-i permită acest lucru) - toate acestea în cazul în care femeia este decisă să divorţeze. In realitate avem o situaţie concretă: da, femeia primeşte asistenţă psihologică, asistenţă juridică şi adăpost pentru 3 luni, dar ea mai are nevoie şi de orientare profesională (multe victime ale violenţei domestice nu au pregătirea necesară pentru a se angaja la muncă, fie că nu au studii, fie că după absolvirea facultăţii/colegiului sau şcolii de meserii nu au muncit), să-şi găsească un loc de muncă cu un salariu potrivit şi o locuinţă. Aceste lucruri durează, şi atunci când femeia înţelege că nu are unde să stea mai mult, că nu are un venit care i-ar permite un trai decent, în momentul în care agresorul vine şi îşi cere scuze, ea acceptă scuzele şi revine la el împreună cu copiii până la următoarea criză de violenţă.

O altă categorie de victime ale violenţei domestice nu vor să divorţeze, ci ar dori ca agresorul să primească ajutor pentru a şti cum să-şi gestioneze furia. Dar deoarece acest tip de serviciu nu există, în realitate se întâmplă acelaşi lucru - în perioada de criză vine la un Centru specializat, stă acolo câteva zile, primeşte consiliere psihologică şi când vine agresorul şi-şi cere scuze, revine în familie până la următoarea criză.

Exemplul este relevant doar pentru femeile care ştiu despre existenţa unor asemenea Centre şi au curajul să se adreseze pentru a beneficia de asistenţă. Or, marea majoritate a victimelor violenţei domestice nu ştiu despre existenţa unor asemenea servicii.

În consecinţă, una dintre recomandări în acest context ar fi elaborarea şi implementarea unor programe complexe pe termen lung (alternative), pentru ca victima violenţei domestice să nu mai fie atât de vulnerabilă şi să devină capabilă să-şi gestioneze propria viaţă.

În cadrul cercetării efectuate, majoritatea experţilor s-au referit la identificarea victimelor (sau evaluarea sesizării în cazul copiilor), la evaluarea necesităţilor victimelor, la elaborarea planului de intervenţie şi monitorizare (în cazul copiilor). Alte etape distinctive în procesul de acordare a asistenţei nu au fost menţionate. A fost remarcată referirea cazului către parteneri în situaţia copiilor supuşi abuzului, dar nu şi în cazul femeilor abuzate.

Când ne referim la etapele de asistenţă, suntem nevoiţi, efectiv, să afirmăm cu certitudine că nu există un algoritm mai mult sau mai puţin unic, care ar permite diferiţilor specialişti ce identifică aceste cazuri să refere victimele la alte instituţii sau specialişti pentru asistenţa adecvată. În asemenea condiţii se face acut resimţită nevoia unui mecanism de referire similar celui care există pentru victimele traficului de fiinţe umane. Mecanism, care ar presupune, pe lingă procedura de referire, şi anumite standarde minime pentru fiecare etapă de asistenţă. Totodată, dacă ne referim la o specializare a diferitelor organizaţii pe anumite etape de asistenţă, trebuie să precizăm de asemenea că atare mecanism nu există, deoarece serviciile existente sunt limitate şi prea puţin promovate. La elaborarea unui astfel de mecanism ar fi bine să se ia în considerare Sistemul Naţional de Referire, elaborat de IOM în cazul victimelor traficului de fiinţe umane, şi modelul de intervenţie prin intermediul echipelor multidisciplinare în cazurile de abuz asupra copiilor, elaborat de Centrul „Amicul".

26

b) Categoriile de intervenţii existente/tipuri de servicii oferite victimelor violenţei în familie

Fără îndoială, calitatea serviciilor oferite victimelor violenţei în familie este încă joasă. Şi acest lucru se întâmplă nu din cauză că organizaţiile prestatoare ar acorda servicii necalitative, ci din considerentul că numărul organizaţiilor existente, care oferă real servicii acestei categorii este mic şi nici nu se alocă resurse financiare pentru a dezvolta asemenea servicii.

Referindu-se nemijlocit la serviciile acordate, experţii au menţionat unanim faptul că ele sunt acordate în exclusivitate de ONG-uri, deşi aceasta este o problemă a statului şi ar trebui să se implice mai mult în soluţionarea ei şi structurile de stat. În acelaşi timp, serviciile existente la moment şi prestate mai mult de ONG-uri sunt adresate exclusiv victimei, cu agresorul practic nu lucrează nimeni. Vorbind de structurile de stat, mai mult sau mai puţin implicate în soluţionarea acestei probleme, intervievaţii au indicat Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului şi Ministerul Afacerilor Interne. Primul ar trebui să fie preocupat mai mult de aspectul social al problemei, de identificarea victimei şi referirea la prestatorii de servicii sau acordarea unor servicii directe. Preocupările MAI ar fi să ţină mai mult de combaterea acestui fenomen prin aplicarea sancţiunilor/contravenţiilor administrative sau penale (în funcţie de caz). Lucrul cu agresorul, în sensul prevenirii comportamentului violent, instruirii abuzatorului (cum să-şi gestioneze furia) nu intră în competenţa niciunei structuri de stat.

În cadrul prezentei cercetări experţii au menţionat în repetate rânduri AO „Refugiul Casa Mări- oarei", care oferă adăpost, asistenţă psihologică şi asistenţă juridică. În acelaşi timp, experţii au atras atenţia că o dificultate este faptul că această organizaţie se află în capitală şi nu poate satis face toate solicitările care parvin, atât din considerentul capacităţii centrului, cât şi al resurselor umane disponibile. AO „Refugiul Casa Mărioarei" dispune de asemenea de o Linie Fierbinte, care este susţinută de Misiunea OSCE în Moldova, dar care nu este suficient de bine promovată şi, respectiv, nu prea este cunoscută nici de victimele violenţei în familie, nici de specialişti (cu excepţia celor care activează în acest domeniu).Printre alte organizaţii menţionate drept prestatori de servicii au figurat Centrele Winrock-ului, organizaţii de la Bălţi, grupate într-o alianţă, dar fără a se cunoaşte denumirea organizaţiilor (fapt ce denotă o slabă promovare a acestora), organizaţii din Ungheni, Centrul de informare şi consiliere a victimelor de la Cahul. De obicei, organizaţiile din alte oraşe decât Chişinău oferă asistenţă psihologică, asistenţă medicală şi asistenţă juridică, dar practic nici una dintre ele nu oferă cazare din lipsă de resurse financiare. Respectiv, victimele violenţei domestice ziua pot beneficia de tipurile de asistenţă menţionate mai sus, iar seara revin în acelaşi mediu violent.

În calitate de prestatori de servicii, în cazurile de criză, când este necesară intervenţia de urgenţă, au mai fost numite Centrele Rezidenţiale ale PNUD.

c) Calitatea serviciilor acordate

Analizând calitatea serviciilor oferite, majoritatea experţilor au recunoscut că la noi practic nu există o infrastructură a serviciilor în domeniul violenţei în familie. Nu se asigură durabilitatea serviciilor, asistenţa este oferită în dependenţă de proiectele care sunt implementate la moment şi ele au o durată limitată, fiind traduse în practică nu întotdeauna de ONG-uri specializate, ci de ONG-uri care pur şi simplu caută fonduri pentru a-şi asigura existenţa şi care nu întotdeauna au pregătirea necesară în domeniu. Deşi, aparent, ar exista unele pârghii de referire (de exemplu, când un caz este identificat de poliţie, victima să fie referită către prestatorii de servicii existenţi), în realitate acest lucru nu se întâmplă. De obicei, în situaţiile grave cazul este adresat poliţiei (nu ne referim doar la situaţiile când se adresează direct victima, dar şi la cele când pedagogii sau medicii

27

anunţă poliţia, dat fiind faptul că au depistat legiuni corporale grave). Poliţia referă aceste cazuri grave la Centrele de medicină legală pentru o expertiză corespunzătoare, iar dacă victima supravieţuieşte şi iartă agresorul pentru acţiunile violente, cazul se închide. Practic, nu există situaţii când poliţistul a referit victima pentru asistenţă la careva prestatori de servicii, cel puţin, pentru consiliere psihologică; de regulă, el încearcă, la propria discreţie, să convingă victima că ar fi mai bine de închis cazul.De obicei, în cazurile de violenţă domestică identificate de careva specialişti, se acţionează individual, la discreţia profesionistului care a identificat cazul şi în funcţie de cunoştinţele proprii pe care le posedă. Nu există careva regulamente sau proceduri recomandabile, cum ar trebui să se acţioneze de la caz la caz.

d) Arealul geografic al serviciilor acordate victimelor violenţei în familie

Vorbind de aria geografică în care există asemenea servicii, experţii atestă că cele mai multe servicii (din cele puţine câte sunt) se concentrează în Chişinău, precum şi în alte oraşe ca Bălţi, Cahul, Comrat, Soroca şi Ungheni. Ele poartă un caracter sporadic, fiind condiţionate de proiectele care se derulează. Pe când dacă ne referim la localităţile rurale, aceste servicii în general lipsesc. Sunt foarte puţine la număr Centrele de zi (sau alte structuri), care ar putea să ofere sprijin atât copiilor, cât şi femeilor. Respectiv, nu putem vorbi despre o infrastructură de prestare a serviciilor pentru victimele violenţei în familie. Victimele cunosc prea puţin despre existenţa unor servicii ca atare, faţă de organele de drept de multe ori nu au încredere (substratul fiind că atunci când s-au adresat la poliţist, au fost învinuite că nu ştiu să comunice cu soţul şi să fie supuse), iar grupurile profesionale nu au pârghii legislative în baza cărora să li se ceară să acţioneze în consecinţă în asemenea cazuri.

În cadrul Centrelor specializate, cum ar fi Centrul ,Amicul" sau Refugiul Casa Mărioarei, precum şi aceleaşi Centre regionale ale Winrock-ului şi PNUD-ului, se oferă asistenţă (în funcţie de specializare - copiilor sau/şi femeilor) în dependenţă de nevoile victimei. Dar în localităţile unde nu sunt asemenea Centre, victimele violenţei în familie nu pot beneficia de nici un fel de suport. Este clar că în acest caz victima, care de multe ori este dependentă financiar de agresor, se află în imposibilitatea de a se deplasa la Centrele existente. În concluzie, se resimte nevoia unor echipe multidisciplinare (Sistem Naţional de Referire), instruite cum să lucreze cu subiecţii violenţei domestice şi, la necesitate, să cunoască unde ar putea referi asemenea cazuri.

O altă problemă dificilă ţine de sistemul de colectare a informaţiei privind violenţa domestică. Deocamdată, după cum s-a mai menţionat, singura structură care ţine o evidenţă statistică pe cazurile de violenţă domestică este Ministerul Afacerilor Interne, dar ea se reduce la cifra anuală/trimestrială (de regulă, comparativ cu perioada precedentă, indicându-se creşterea sau descreşterea) a cazurilor de omoruri, vătămări grave intenţionate, numărul apelurilor la poliţie, evidenţa persoanelor care provoacă scandaluri în familie, familii cu scandalagii. În virtutea

specificului acestui minister, nici aceste date statistice nu sunt întotdeauna făcute publice, decât într-un cerc restrâns.

e) Serviciile lipsă/lacune privind acordarea asistenţei în cazuri de violenţă domestică

1. Lipseşte un Sistem Naţional de Referire a cazurilor/victimelor violenţei în familie. Deşi recent s-a constituit Sistemul Naţional de Referire pentru protecţia şi asistenţa victimelor şi potenţialelor victime ale traficului de fiinţe umane, acesta nu este replicat/utilizat şi în cazul victimelor violenţei domestice.2. Serviciile medicale pentru victimele violenţei în familie sunt greu accesibile. Multe victime provin dintr-un mediu social foarte vulnerabil şi nu au poliţă de asigurare obligatorie de asistenţă medicală, respectiv, nu pot beneficia de asistenţa medicală minimală, garantată de stat.

28

3. Lipsesc orice servicii specializate pentru agresor.

4. Serviciile existente asigură doar intervenţia de criză, iar serviciile de asistenţă pe termen lung lipsesc cu desăvârşire.

5. Lipsa unor standarde privind asistenţa acordată, durata acestora, lipsa unor regulamente-cadru cu privire la organizaţiile care prestează sau care intenţionează să presteze servicii în domeniul violenţei în familie.

6. Serviciile, puţine la număr, existente în prezent sunt foarte slab promovate şi, implicit, sunt cunoscute de un număr infim de potenţiali/le beneficiari/re, în special din mediul rural.

7. Prestatorii de servicii nu beneficiază de specializări în domeniu pentru a asigura durabilitatea asistenţei oferite victimelor violenţei în familie; asemenea specializări lipsesc la moment.

8. Lipsesc cu desăvârşire specializările actorilor pe domenii/direcţii concrete. Ar fi oportune specializări în activităţi de prevenire, în activităţi de asistenţă a victimelor sau a agresorului, activităţi de cercetare, lobby şi promovare a legisl aţi ei/elab orare de politici, strategii etc. La moment, unele organizaţii fac mai mult decât şi-au propus (de exemplu, Centrele pentru victimele violenţei în familie lucrează şi cu agresorul, pentru că nu au unde îl referi; de multe ori agresorul află adresa şi vine singur în aceste Centre, fapt care conduce adesea la tergiversarea şi chiar agravarea problemei).

3.6. Activităţi de consolidare a capacităţilor/programe şi politici

Experienţa mai multor ţări denotă faptul că pentru a combate/preveni fenomenul violenţei în familie este necesar a întreprinde acţiuni în complex, care ar presupune servicii pentru subiecţii violenţei în familie, activităţi de sensibilizare a publicului larg, dar în special al tinerei generaţii despre comportamentul non-violent şi programe de instruire specializate pentru diferite grupuri profesionale. Uneori, pentru a obţine o calificare sau alta, reprezentaţii anumitelor grupuri profe-sionale au nevoie chiar de un număr anumit de ore lucrate fie cu victimele violenţei în familie, fie cu agresorul. De asemenea, la angajare în anumite posturi, funcţii se solicită confirmarea cursurilor de instruire în domeniul violenţei în familie sau dovada experienţei de muncă respective.

a) Situaţia de facto în Republica Moldova

În Republica Moldova lucrurile stau cu totul altfel. Deşi elaborarea programelor de instruire a specialiştilor în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie, elaborarea curriculumului

sunt prevăzute în Planul naţional „Promovarea egalităţii genurilor umane în societate pentru anii 2006-2008", aceste lucruri nu au fost realizate în totalitate. Da, se desfăşoară seminare de instruire pentru poliţişti, pentru lucrătorii sociali, dar aceste activităţi se organizează de la proiect la proiect şi sunt realizate mai mult de structurile internaţionale şi organizaţiile neguvernamentale.

29

Interviurile cu diferiţi specialişti - poliţişti, judecători, procurori, medici, psihologi, asistenţi sociali - denotă de asemenea o lacună informaţională în domeniul violenţei în familie, acţiunile pe care le întreprind specialiştii în aceste cazuri se datorează propriilor decizii şi cunoştinţe/relaţii, dar nu se încadrează în careva instrucţiuni sau regulamente, ce ar stipula/recomanda care ar trebui să fie acţiunile şi cum să se procedeze într-un caz sau altul. Aceste instrumente sunt lipsă deocamdată. Unii specialişti au indicat de asemenea şi lipsa unei sensibilităţi de gen, ceea ce îi face de multe ori pe aceşti specialişti să fie ghidaţi de stereotipurile general existente în societate, cum ar fi că femeia prin însuşi comportamentul său generează violenţa/agresivitatea bărbatului. Anume prin aceste goluri (Legea cu privire la prevenire şi combaterea violenţei în familie va intra în vigoare abia la 18 septembrie 2008, la 6 luni după ce a fost publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova), lipsa unor regulamente, a programelor de instruire şi se explică, bunăoară, acţiunile unui poliţist care convinge o victimă a violenţei în familie să nu depună plângere, pentru că va trebui să plătească o amendă tot din bugetul familiei. Ori cele ale unui judecător, care, atunci când examinează o cerere de chemare în judecată pentru desfacerea căsătoriei, încasarea forţată a pensiei alimentare şi partajul averii, în cazul în care agresorul nu este de acord cu divorţul, el oferă un termen de împăcare uneori chiar de 6 luni, ceea ce alteori poate conduce chiar la comiterea unor infracţiuni (cum ar fi leziuni corporale sau chiar omor). Sau a unui medic, care, la rugămintea pacientei să nu anunţe poliţia (în cazul leziunilor corporale uşoare), tratează doar boală, fară a analiza cauza şi a preveni leziuni similare repetate. Şirul unor asemenea exemple poate fi continuat, dar credem că este clar şi numai din acestea că în Republica Moldova sunt necesare programe de instruire şi pentru specialişti. Trebuie să recunoaştem, că în acest sens se întreprind careva acţiuni, de diferiţi actori, dar care, în totalitatea lor, încă nu au o acoperire naţională şi nu sunt instituţionalizate pentru a asigura rezultate durabile.

b) Module de instruire/consolidare a capacităţilor

Studiul întreprins ne permite, de asemenea, să afirmăm că UNICEF a elaborat anumite module de instruire universitară şi instruire continuă pentru asistenţii sociali, module care conţin şi com-partimentul cu privire la violenţa în familie. Dar, în acelaşi timp, este cazul să precizăm că, în acelaşi context, cadrele didactice din aceste instituţii de învăţământ nu au materialul necesar pentru a implementa modulele în cauză. Nu există o listă de indicatori care ar permite unui specialist să identifice o victimă a violenţei în familie (pe care dacă i-ai bifat, te convingi lesne de probabilitatea că ai în faţă o victimă a violenţei în familie), fără ca aceasta să se exprime/să mărturisească direct acest fapt. (Multor victime le este frică, ruşine să recunoască acest lucru, fiind o problemă de familie sau din motive de intimitate).

Un şir de ONG-uri, ca Gender Centru, Winrock International, Centrul „Parteneriat pentru Dezvoltare" au desfăşurat seminare pentru diverse categorii socio-profesionale (poliţişti, pedagogi, reprezentanţi ai ONG-urilor, ai APL), unele dintre ele fiind axate pe aspecte multidiscipli- nare (cum ar fi poliţişti, sectorul asociativ şi APL). Mai puţin s-a lucrat în acest sens cu lucrătorii sociali. Ţinând cont de fluctuaţia mare a cadrelor din structurile statale (ne referim la poliţişti, asistenţi sociali), aceste seminare trebuie organizate continuu, ele fiind cuprinse şi în programul de atestare a acestor specialişti.

În fine, nu prea dispunem de programe de consolidare a capacităţilor pentru ONG-rile locale, care activează în domeniul dat, fie că oferă servicii pentru victime, fie că desfăşoară activităţi de prevenire a violenţei în familie.

c) Conţinutul programelor de instruire

30

Cât priveşte conţinutul programelor de instruire, precizăm că există mai multe modele, unele re-plicate de peste hotare, care au fost şi mai sunt utilizate (modelul DULUZ - presupune instruire şi abordarea multidisciplinară a problemei violenţei în familie, implicarea mai multor specialişti - poliţişti, medici, lucrători sociali - sau module pentru poliţişti separat). Dar ele au un caracter general, mai mult de sensibilizare a problemei violenţei în familie, bazate pe metode reactive (definiţii, cauze, profilul victimei, profilul abuzatorului etc.), şi mai puţin programe de instruire specializate, utilizându-se metodele proactive de identificare a victimelor violenţei în familie, intervievarea, lucrul cu agresorul. Cu toate că mai multe echipe de specialişti au fost implicate în vizite de studiu în alte ţări pentru a studia experienţa altor state, din păcate foarte puţini şi-au continuat activitatea în acelaşi domeniu, respectiv, cunoştinţele acumulate nu au fost implementate în practică (motivul fiind aceeaşi fluctuaţie a cadrelor). Anume din acest considerent facem şi următoarea recomandare: atunci când se selectează persoane care pleacă în vizite de studiu, organizatorii sau responsabilii să se asigure că la întoarcere aceşti specialişti vor utiliza experien-ţă/cunoştinţele acumulate în practica de zi cu zi.

d) Principalele lacune în ce priveşte activităţile de consolidare a capacităţilor grupurilor profesionale1. Lipsa unor programe naţionale, unice de consolidare a capacităţilor grupurilor profesionale în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie

2. Lipseşte caracterul continuu al instruirilor în acest domeniu. Majoritatea treningurilor care se desfăşoară în domeniu sunt organizate de ONG-uri şi structuri internaţionale, fiind organizate de la proiect la proiect. Totodată, fluctuaţia cadrelor fiind foarte mare, mai ales în structurile de stat, se resimte necesitatea unor programe de instruire continuă a specialiştilor.

3. Activităţile de instruire care se organizează la moment sunt orientate unor categorii profesionale separate - de cele mai multe ori seminarele de instruire se organizează pentru poliţişti şi lucrători sociali, alte categorii nefiind iniţiate în acest subiect în sensul cultivării unei sensibilităţi faţă de problema violenţei în familie şi în sensul cunoştinţelor despre posibilităţile de referire a acestor cazuri (practic nimeni nu a menţionat careva seminare de instruire în domeniul prevenirii/combaterii violenţei în familie pentru judecători, procurori, medici).

4. Lipsa unei abordări multidisciplinare în programele de instruire, care ar permite atât conştientizarea rolului diferitelor grupuri profesionale în soluţionarea problemei violenţei în familie, cât şi stabilirea relaţiilor de colaborare şi, ca rezultat, al activităţilor de instruire.

Capitolul 4. CADRUL LEGISLATIV/REGULATORIU AL VIOLENŢEI DOMESTICE

În acest capitol nu ne vom referi la actele normative internaţionale, semnate şi ratificate de Repu-blica Moldova, ci doar la legislaţia naţională. Or, din moment ce guvernul unui stat a semnat şi ratificat careva acte legislative internaţionale, el trebuie să-şi ajusteze la acestea şi legislaţia na-ţională.

31

4.1. Legislaţia naţională privind violenţa în familie

Suntem nevoiţi să recunoaştem din capul locului, că o lege specială, ce ar reglementa problema violenţei domestice, mai exact, acţiunile care urmează a fi întreprinse în acest sens, în perioada desfăşurării interviurilor încă nu aveam. În acelaşi timp, precizăm că Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie era deja adoptată de Parlament încă din martie 2007, însă Preşedintele Republicii Moldova a avut mai multe obiecţii la ea, astfel încât Legea a fost promul-gată după redactările de rigoare abia la 11 martie 2008 de Preşedinte prin decretul 177 şi publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova la 18 martie 2008, nr. 55 - 56. Din care motiv este prematur a vorbi despre o lege ce se aplică sau al cărei impact am putea să-l analizăm.

Printre alte acte legislative la care am fi putut face referinţă, dar care nu au incidenţă directă asupra fenomenului violenţei domestice, ci doar una indirectă, tangenţială, putem numi Legea nr. 5- XVI cu privire la asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi din 9 februarie 2006, precum şi câteva articole din Codul penal şi cel de contravenţii administrative, care însă nu prevăd expres cazurile de violenţă în familie.

Codul penal al Republicii Moldova.

Articolul 145. Omorul intenţionat Articolul 146. Omorul săvârşit în stare de afect

Articolul 151. Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii Articolul 152. Vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii Articolul 153. Vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii Articolul 154. Maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă

Articolul 155. Ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii

Codul contravenţiilor administrative

Articolul 47/1. Cauzarea leziunilor corporale uşoare, care au provocat o dereglare de scurtă durată a sănătăţii sau o pierdere neînsemnată dar stabilă a capacităţii de muncă (aliniatele 1 şi 2).

În tabelul de mai sus am enumerat puţinele articole din cele două Coduri (penal şi al contravenţiilor administrative), dar care şi ele nu conţin decât câte un rând - „asupra soţului (soţiei) sau a unei rude apropiate" - (art. art. 145, 151, 152, 154, unul şi acelaşi în toate), specificând mărimea pedepsei, iar în celelalte articole nici atât.

Proaspăt promulgată, dar care va intra în vigoare din septembrie 2008, Legea privind prevenirea şi combaterea violenţi în familie este una nouă pentru Moldova. Ea cuprinde noţiunile de bază ale violenţei (vezi şi capitolul 1, pag. 5), subiecţii acţiunilor de violenţă, autorităţile şi instituţiile abilitate cu funcţii de prevenire şi combatere a violenţei în familie, competenţele acestora, meca-nismul de soluţionare a actelor de violenţă în familie (atât prevederi pentru victima violenţei în familie, în sensul protecţiei şi securităţii ei, cât şi prevederi în sensul lucrului cu agresorul). La elaborarea acestei legi au contribuit şi reprezentanţii organismelor internaţionale (OSCE, Misiu-

nea în Moldova) şi ai ONG-urilor din domeniu (Gender Centru). În primul rând, este îmbucurător faptul că ea oferă un cadru legal cuprinzător - se dă definiţia violenţei şi noţiunilor asociate, care sunt formele (ori în afară de violenţa fizică există şi cea economică, morală, alte tipuri de violenţă), sunt definiţi subiecţii (cine pot fi persoanele supuse violenţei - nu doar membrii familiei imediate a unor soţi, care au o căsătorie înregistrată civil, ci şi cei care locuiesc împreună: bunei, rude mai îndepărtate). Deci în lege sunt stipulate formele prin care poate fi identificată orice acţiune. Totodată, sunt nominalizate şi mecanismele de implementare - se specifică funcţiile şi atribuţiile autorităţilor statului, care au menirea de a contribui la eradicarea fenomenului, funcţiile specifice

32

ale fiecărui minister, direcţii care lucrează nemijlocit cu persoanele ce au fost supuse violenţei în familie, care sunt acţiunile pe care trebuie să le întreprindă autorităţile în cazul unui act de violenţă, cum ar fi scoaterea agresorului din casă pentru a preveni perpetuarea acţiunilor violente sau cum trebuie să fie depusă o cerere pentru a-i da curs în justiţie. Într-un cuvânt, este un act legislativ pe care trebuia să-l avem demult şi care pune accentele corespunzătoare. Sperăm să fie şi unul lucrativ.

4.2. Alte acte regulatorii/instrumente referitoare la problema violenţei în familie

Solicitaţi să se refere şi la alte instrumente normative, experţii au indicat Planul naţional de acţiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008, aprobat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 415-XV din 24 octombrie 2003, care, la capitolul 11, denumit „În domeniul asigurării drepturilor femeii", prevede, la punctul b) prevenirea violenţei faţă de femei.

Pentru realizarea acestui obiectiv au fost propuse mai multe activităţi, cum ar fi:

• elaborarea proiectului de lege privind eliminarea violenţei domestice;• elaborarea codului de principii privind combaterea violenţei domestice, prin care funcţionarii publici vor fi obligaţi să reacţioneze la violenţa domestică, indiferent de atitudinea victimei faţă de actul de violenţă asupra sa;

• extinderea reţelei de Centre de refugii sociale pentru victimele violenţei domestice;

• elaborarea cadrului normativ şi metodologiei de intervenţie pentru diferite tipuri de bărbaţi agresivi, inclusiv evacuarea de la locul de trai, protejând membrii familiei;

• crearea serviciilor de reabilitare a bărbaţilor agresivi în propria familie, precum şi în cadrul programelor de instruire.

Aceste activităţi urmau a fi implementate de ministerele de resort - Ministerul Protecţiei Sociale, Ministerul Educaţiei (denumirile sunt conforme documentului - n.n.), Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Interne, autorităţile administraţiei publice locale în comun cu organizaţiile neguvernamentale.

Un alt instrument normativ, citat de experţi, este Planul Naţional „Promovarea egalităţii genurilor umane în societate pentru perioada 2006-2008" din 7 Iunie 2007 (document preluat de la Agenţia Suedeză de Dezvoltare Internaţională), care are 3 obiective ce ţin de prevenirea şi combaterea violentei domestice.

O bună parte din activităţile incluse în acest plan nu au fost traduse în viaţă sau nu şi-au atins scopul în deplină măsură. De-aceea unele dintre ele se vor regăsi ca lacune şi recomandări în capitolul cu privire la activităţi ce ţin de prevenirea fenomenului şi asistenţă pentru victimele violenţei în familie.

4.3. Nivelul de coordonare a activităţilor

Studiul interviurilor oferite de experţi, specialişti referitor la existenţa unor structuri cu rol de coordonare a activităţilor la nivel de guvern ne permite să conchidem că, teoretic, există Comisia pentru egalitatea şanselor între femei şi bărbaţi, creată în 2006, în al cărei mandat intră şi întreprinderea unor acţiunilor în vederea prevenirii şi combaterii violenţei domestice. Această

33

comisie însă nu a avut şedinţe de lucru din octombrie, 2006, nu are un preşedinte oficial numit (preşedinte a fost Valerian Cristea până a fi numit ambasador în Cehia), iar în componenţa ei, pe lângă ministerele şi departamentele de resort, figurează doar 3 ONG-uri.

Dacă e să ne referim la coordonarea activităţilor în sens practic, atunci trebuie să precizăm în primul rând că, la moment, Misiunea OSCE în Moldova organizează şi găzduieşte lunar şedinţe de coordonare, care sunt axate pe mai multe subiecte, preponderent pe activităţile ce ţin de traficul de fiinţe umane, precum şi alte aspecte care au tangenţă cu problema traficului de fiinţe umane, inclusiv violenţa în familie. Tot aici se organizează lunar şedinţe de coordonare ale donatorilor în domeniul egalităţii de gen.

Mai multe organizaţii neguvernamentale au înfiinţat recent o reţea de ONG-uri sociale, numită Alianţa antiviolenţă, dar care întruneşte de fapt în mare parte organizaţiile din cadrul Forumului de Femei. Cam acesta este, estimativ, nivelul de coordonare, care, în definitiv, este o coordonare la nivel de subgrupuri, dar un mecanism naţional deocamdată nu există.

4.4. Principalele lacune ce ţin de cadrul regulatoriu al problemei violenţei în familie

1. Chiar dacă Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie a fost aprobată şi promulgată, încă nu există mecanisme clare de implementarea a ei, respectiv, nu sunt create in-strumentele regulatorii corespunzătoare, ce ar permite diferitelor categorii ale grupurilor profesi-onale să desfăşoare acţiuni concrete în domeniu, pentru care ar purta şi responsabilitatea cuvenită.2. Lipsa unei coordonări eficiente a activităţilor care se organizează în domeniu. Ne referim în special la coordonarea activităţilor între organizaţii la nivel local. Dacă la nivel central, în cazul donatorilor, organizaţiilor internaţionale există o coordonare a activităţilor desfăşurate, atunci la nivel de agenţii de implementare de multe ori acest lucru nu are loc. Mai mult chiar, se resimte un spirit de competiţie/concurenţă între diferite ONG-uri în detrimentul unei cooperări în vederea asigurării unui impact mai mare şi a durabilităţii activităţilor.

3. În mass media din Moldova se resimte lipsa unor articole de sensibilizare a factorilor de decizie despre problema violenţei domestice, precum şi articole ale experţilor care ar explica prevederile din actele normative în domeniu.

34

Capitolul 5. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

LACUNE RECOMADARI

I. Cadrul normativ-regulatoriu şi instituţional1. Deşi Legea cu privire la prevenirea şi comba-

terea violenţei în familie a fost aprobată şi promulgată, încă nu există mecanisme clare de implementarea a ei (nu au fost elaborate instrumentele regulatorii corespunzătoare).

Elaborarea instrumentelor regulatorii de implementare a Legii cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie, ceea ce ar permite (dar şi stimula/obliga) diferitelor categorii ale grupurilor profesionale să desfăşoare acţiuni concrete în domeniu, pentru care ar purta şi responsabilitatea cuvenită.

2. Se resimte lipsa unei coordonări eficiente a activităţilor care se organizează în domeniu (dacă la nivel central, în cazul donatorilor, or-ganizaţiilor internaţionale, există o anumită coordonare a activităţilor desfăşurate, la nivel de agenţii de implementare de multe ori aceasta lipseşte), necoordonarea activităţilor între organizaţii la nivel local.

Organizarea unor şedinţe de coordonare regulate la care ar participa reprezentanţii tuturor agenţiilor implicate în prevenirea şi combaterea fenomenului violenţei în familie (structuri de stat, ONG, organizaţii internaţionale), în cadrul cărora să se facă schimb de informaţii despre activităţile desfăşurate, planurile de viitor, precum şi să se coordoneze diverse aspecte ce ţin de reglementarea problemei violenţei în familie.

3. Un sistem de referire pentru victimele violenţei în familie (femei) insuficient dezvoltat. Chiar dacă s-a constituit Sistemul Naţional de Referire pentru protecţia şi asistenţa victimelor şi potenţialelor victime ale traficului, el nu este replicat/utilizat în totalitate şi în cazul victimelor violenţei domestice.

Replicarea Sistemului Naţional de Referire pentru protecţia şi asistenţa victimelor şi potenţialelor victime ale traficului de fiinţe umane şi asupra victimelor violenţei domestice.

4. Lipsa cadrului de reglementare a identificării, evidenţei/monitorizării, referirii cazurilor de violenţă domestică (femei), lipsa unor standarde de calitate pentru acordarea serviciilor.

Elaborarea cadrului normativ care ar reglementa lucrul cu subiecţii violenţei în familie. Sensibilizarea factorilor de decizie privind gravitatea problemei violenţei domestice, fapt care i-ar îndemna la acţiuni concrete (traducerea în fapt a prevederilor legii, alocarea resurselor financiare de la bugetul de stat pentru servicii acordate victimelor, agresorilor).

5. Lipsa unor standarde privind serviciile oferite în domeniu, în special servicii de asistenţa a-cordată subiecţilor violenţei în familie, durata acestora, lipsa unor regulamente-cadru cu pri-vire la organizaţiile care prestează sau care in-tenţionează să presteze servicii în domeniul violenţei în familie.

Elaborarea şi aprobarea la nivel naţional a standardelor de calitate privind serviciile oferite în domeniul violenţei în familie.

Elaborarea şi aprobarea la nivel naţional a unui mecanism de acreditare a organizaţiilor care prestează servicii în acest domeniu.

6. Lipsa unui mecanism de monitorizare perma-nentă şi continuă a fenomenului ca atare.

Desfăşurarea cercetărilor aprofundate în regim con-tinuu, ceea ce ar permite ajustarea politicilor şi stra-tegiilor de contracararea a violenţei în familie.

II. Servicii acordate în domeniul vio lenţei în familie (prevenire şi asistenţă)7. Societatea consideră violenţa în familie o pro-

blemă ce ţine de interiorul familiei, preferând să nu ia o atitudine şi, evident, mai puţin încearcă să întreprindă careva acţiuni împotriva acestui fenomen.

Desfăşurarea unor campanii masive de sensibilizare a publicului larg, care ar schimba atitudinea populaţiei faţă de problema dată şi mai ales atitudinea factorilor de decizie.

8. Mass media joacă încă un rol pasiv sau insufi- Atragerea jurnaliştilor ce scriu pe teme sociale în

cient de activ în vederea abordării subiectului violenţei în familie, limitându-se de cele mai dese ori la relatări de la evenimente ocazionale sau date statistice. Lipsesc, de exemplu, ar-ticolele de problemă, de analiză profundă a fenomenului, de atitudine.

activităţile mai relevante, în special deplasările în teren, organizarea unor cercetări comune, ceea ce lear permite să trateze problema mai profund şi multilateral.

9. Lipsa unui sistem de educaţie/cultură non- violentă, de egalitate între genuri atât în şcoală, cât şi în familie.

Campanii de sensibilizare a tinerei generaţii privind modul de viaţă non-violent.

10. Lipsa unor programe de instruire a copiilor în şcoli (nu e vorba de ore suplimentare sau dis-cipline separate, ci de abordarea acestui subiect în cadrul disciplinelor relevante în acest context).

Programe speciale privind cultivarea unui mod de viaţă non-violent în cadrul curriculumului preuniversitar şi universitar.

11. Serviciile existente în prezent sunt puţine la număr şi foarte slab promovate, din care cauză sunt cunoscute de un număr infim de potenţiali beneficiari, mai ales în mediul rural.

Campanii de sensibilizare privind fenomenul şi de promovare a serviciilor existente; campanii de încurajare a victimelor de a se adresa la serviciile existente.

12. Serviciile existente asigură doar intervenţia de criză, pe când nevoile victimei sunt mult mai mari şi necesită mai mult timp (nu doar 3 luni) pentru a fi satisfăcute, iar serviciile de asistenţă pe termen lung, de durată lipsesc cu desăvârşire.

Asigurarea durabilităţii serviciilor (implicarea şi structurilor de stat în acordarea serviciilor respective, consolidarea capacităţilor prestatorilor de servicii existente, ONG-urilor) prin specializarea actorilor din domeniu.

13. Lipsa unor servicii complexe de durată, care să asigure soluţionarea definitivă a problemei. La moment serviciile care există sunt sporadice, doar în anumite zone geografice şi se limitează la adăpost, consiliere psihologică şi asistenţă juridică. Pe când necesităţile victimei sunt mult mai mari şi necesită o abordare complexă, multidisciplinară pentru a rezolva definitiv problema.

Instituirea unui mecanism eficient de coordonare a activităţilor din domeniul prevenirii/combaterii violenţei în familie. Consolidarea serviciilor existente şi extinderea lor pe o arie geografică mai mare. Asigurarea durabilităţii serviciilor (implicarea şi a structurilor de stat în acordarea serviciilor, consolidarea capacităţilor prestatorilor de servicii existente, ONG-urilor) prin specializarea actorilor din domeniu.

14. Serviciile medicale pentru victimele violenţei în familie sunt greu accesibile. Multe victime provin dintr-un mediu social foarte vulnerabil şi nu au poliţă de asigurare obligatorie de asistenţă medicală, respectiv, nu pot beneficia de asistenţa medicală minimală, garantată de stat.

Instituirea unui mecanism facilizator de acordare a serviciilor medicale sau a unui regim special de obţi-nere a poliţei de asigurare obligatorie de asistenţă medicală, în cazul când persoana a fost identificată /recunoscută ca victimă a violenţei domestice

15. Lipsa serviciilor specializate pentru agresori (programe de reabilitare, reeducare pentru a-gresori). Această categorie trebuie ajutată să înţeleagă că agresivitatea pe care o manifestă este o problemă proprie ce poate şi trebuie tratată/soluţionată şi depăşită.

Lansarea serviciilor pentru agresori, specializarea unor organizaţii/structuri care ar lucra cu agresorul în vederea prevenirii abuzului (metode proactive, încurajatoare, şi nicidecum metode represive).

16. Persoana supusă violenţei în familie de regulă nu se vizualizează ca victimă ce poate fi ajutată, manifestând o subapreciere a propriilor capacităţi şi lipsa încrederii în propriile puteri, multe dintre ele se consideră vinovate de cele ce li se întâmplă.

Organizarea campaniilor de sensibilizare, orientate spre schimbarea atitudinii victimei faţă de propria persoană, cultivarea încrederii în sine şi încurajarea (autoidentificării) adresării la prestatorii de servicii specializaţi.

17. Victima violenţei în familie suferă de o vădită Instituirea unui Telefon de Încredere naţional, la care

insuficienţă de comunicare (iniţial agresorul îi interzice să se întâlnească cu prietenele, apoi cu rudele apropiate, ca în cele din urmă să fie izolată/limitată doar la propria casă, familie), făcând-o şi mai vulnerabilă faţă de agresor.

li s-ar oferi consiliere psihologică pe termen lung, de câte ori ar avea nevoie victima violenţei în familie. Dezvoltarea serviciilor de terapie în grup.

18. Resurse financiare insuficiente pentru a dezvolta nişte servicii minime durabile.

Sensibilizarea comunităţii donatoare în vederea revi-zuirii politicilor de finanţare, care ar trebui orientate în cel puţin 2 direcţii prioritare: Prevenirea fenomenului violenţei în familie Servicii durabile subiecţilor violenţei în familie.

III. Consolidarea capacită tilor grupurilor profesionale19. Neîncrederea victimelor faţă de structurile de

stat, condiţionată de lipsa unei sensibilităţi faţă de problema violenţei în familie (lipsa legii de multe ori era un paravan pentru a nu întreprinde absolut nimic).

Activităţi de sensibilizare/instruire a grupurilor profe-sionale, ceea ce ar permite schimbarea atitudinii faţă de victimele violenţei în familie, făcându-le mai sensibile la această problemă în activitatea cotidiană şi, indirect, sporind încrederea faţă de organele de drept, în mod special.

20. Activităţile de instruire care se organizează la moment sunt orientate unor categorii profesi-onale separate (de regulă seminare de instruire pentru poliţişti şi lucrători sociali), alte categorii nefiind iniţiate în acest subiect (în sensul cultivării unei sensibilităţi faţă de problema violenţei în familie şi a cunoştinţelor despre posibilităţile de referire a acestor cazuri).

Extinderea programelor de instruire (treninguri, seminare) privind prevenirea/combaterea violenţei în familie şi în rândurile judecătorilor, procurorilor, medicilor etc., campanii de sensibilizare asupra problemei şi în rândurile acestor categorii profesionale.

21. Instruirile în acest domeniu sunt sporadice, nu poartă un caracter continuu; majoritatea treni-ngurilor sunt organizate de ONG-uri şi structuri internaţionale de la proiect la proiect.

Conjugarea eforturilor de organizare (în baza unor proiecte/programe) a treningurilor şi altor forme de instruire, circumscrise unor programe de instruire continuă a specialiştilor, imperativ dictat şi de fluctuaţia mare a cadrelor, în special în structurile de stat.

22. Prestatorii de servicii nu beneficiază de speci-alizări în domeniu pentru a asigura durabilitatea asistenţei oferite victimelor violenţei în familie; asemenea specializări lipsesc la moment. Lipsesc cu desăvârşire specializările actorilor pe domenii/direcţii concrete.

Ar fi oportune specializări în activităţi de prevenire, în activităţi de asistenţă a victimelor sau a agresorului, activităţi de cercetare, lobby şi promovare a legis-laţiei/elaborare de politici, strategii etc. La moment, unele organizaţii fac mai mult decât şi-au propus (de exemplu, Centrele pentru victimele violenţei în familie lucrează şi cu agresorul, pentru că nu au unde îl referi; de multe ori agresorul află adresa şi vine singur în aceste Centre, fapt care conduce adesea la tergiversarea şi chiar agravarea problemei).

23. Lipsa unei abordări multidisciplinare în pro-gramele de instruire, care ar permite atât con-ştientizarea rolului diferitelor grupuri profesi-onale în soluţionarea problemei violenţei în familie, cât şi stabilirea relaţiilor de colaborare şi ca rezultat al activităţilor de instruire.

Instituirea şi instruirea unor echipe multidisciplinare care s-ar ocupa de cazurile de violenţă în familie. Preluarea experienţelor pozitive în acest sens din alte ţări în acest domeniu.

24. Promovarea neadecvată a serviciilor existente în rândurile specialiştilor.

Desfăşurarea campaniilor de sensibilizare pentru spe-cialişti, cultivându-le sensibilitatea faţă de problema violenţei în familie şi informându-i despre servicii existente necondiţionate pentru subiecţii violenţei în familie (victime şi agresor).

Anexa 1. Lista experţilor intervievaţi

Denumirea organizaţiei Persoana intervievată1. Agenţia Suedeză de Dezvoltare

Internaţională (SIDA)Nina Orlova, coordonator naţional de program

2. Misiunea OSCE în Moldova Judith Hale, ofiţer superior, programul de combatere a traficului de fiinţe umane şi gender Otilia Bologan-Vieru, consilier juridic, programul de combatere a traficului de fiinţe umane şi gender

Sergiu Tomşa, coordonator programe antitrafic şi gender

3. Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie (PNUD)

Mihail Pelaeh, manager de program Aliona Nicoliţa, coordonatorul programului „Oportunităţi mai bune pentru femei"

4. Centrul PNUD, Cahul Elena Bacalu, coordonator de proiect5. UNICEF Viorica Creţu, expert naţional în prevenirea

violenţei faţă de femei şi copii6. Amnesty International Veaceslav Balan, coordonator mobilizare şi

campanii7. Winrock International Liuba Revenco, manager, Programul Intervenţia de

Criză

Svetlana Panaitova şi Galina Levinţa (Comrat), psihologi în cadrul proiectului „Oportunităţi egale pentru femei"

8. ABBA/ROLI Dina Mocanu, asistent juridic9. Medicine du Monde Nicoleta Canţer, psiholog10. Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi

CopiluluiLilia Pascal, şefa departamentului oportunităţi egale şi prevenirea violenţei

11. Ministerul Afacerilor Interne Maria Popovici, şefa secţiei minori si moravuri12. Centrul „Parteneriat pentru Dezvoltare" Daniela Terzi-Barbaroşie, directoare executivă13. Gender Centru Valentina Bodrug-Lungu, directoare14. Centrul „Amicul" Rodica Coreţchi-Mocanu, manager15. AO „Refugiu Casa Mărioarei" Tatiana Tofan, directoare

Nadejda Macari, jurist

Aliona Vizitiu, asistent social, administrator16. Forumul Femeilor din Moldova Elena Burcă, preşedinte17. Centrul de Reabilitare din Chişinău Lilia Gorceag, psiholog