Lucian Tămaş, SPARGEREA CERCULUI

SAU CĂLĂTOR PE AUTOSTRĂZILE HIMEREI, Panteon, 1993

Ultimii ani au influenţat de-o manieră negativă (vorbim aici

privind lucrurile sub aspectul lor economic) apariţia de carte românească,

ceea ce a dus, în cazul publicării tinerilor poeţi, la situaţia de azi, atît de

bine cunoscută: mici plachete de versuri, culegeri dezlînate într-o

prezentare grafică lamentabilă, o difuzare slabă, preţuri în creştere. Privită

din această perspectivă, cartea lui Lucian Tămaş se constituie într-un caz

singular, impunînd prin unitatea tematică şi de stil, prin premeditata

simetrie a aşezării poemelor, precum şi prin excelenta grafică (aparţinînd

tot lui L. Tămaş) care vine să susţină perfect textul. Ne aflăm aşadar în faţa

unui volum omogen, un volum care oferă o poezie scrisă în lumina solară a

problemelor care iradiaseră şi mai vîrstnica generaţie: dragostea, moartea,

naşterea, dar, mai presus, condiţia de poet, de revoltat într-o permanentă

luptă cu limbajul. Versul lui Lucian Tămaş este unul care se retrage în faţa

cuvîntului, dar care nu poate scăpa tentaţiei acestuia, cristalizîndu-se

astfel într-o exprimare scurtă, austeră, amintind de haiku-ul japonez, dar

păstrînd savoarea unui Nichita Stănescu sau tonalitatea unui Rilke.

Atotprezentă este obsesia unui limbaj pseudo-comunicativ, un limbaj care

violează sensul, care trădează, funcţionînd în acelaşi regim cu şarpele

biblic: „verbul vertebrat / şarpele pe care / poezia mi-l alăptează / cu

iubire // la piept” sau „a muşcat / din momeala / otrăvită a cuvîntului”.

Poezia este în primul rînd o expresie a sentimentului printre îmbulzelile

cuvintelor („fragedă o inimă pulsează / în îmbulzeala primordială”) şi

tocmai din acest motiv condamnată la neîmplinire, căci „nimic nu poate /

înlocui / sentimentul / […] / nici stihul // nici litera”. De aici fantoma

tăcerii, a culorii alb în calitate de corespondent vizual („alb surîsul /

cernelii”). Poezia lui Lucian Tămaş se înscrie într-o încercare de „spargere

a cercului”, de naştere într-o nouă lume („nici o pasăre / nu va şti mai mult

/ despre lume / decît atuncea / cînd a spart / coaja oului”) neaflată sub

incidenţa unei culturi care vulgarizează himera-ideal („florile de mac / fac /

trotuarul // pe autostrăzile // himerei”). Nescăpînd de influenţa

inevitabilului post-modernism al generaţiei '90, Lucian Tămaș reuşeşte să

îşi contureze un profil aparte într-o generaţie în care, pe moment, apar

prea puţine chipuri distincte.

VICTOR CUBLEŞAN