1

Viața Sfintei Preacuvioase

Maria Egipteanca

Într-una din mănăstirile din Palestina trăia un ieromonah, Zosima, care

atât de îmbunătățit era, încât mulți monahi din mănăstirile din apropiere veneau

la dânsul pentru a-i cere sfatul. După cincizeci și trei de ani petrecuți în acea

mănăstire în aspre osteneli, a fost cercetat de un înger al Domnului care i-a spus

să meargă într-o altă mănăstire de pe lângă râul Iordan.

În acea mănăstire, în prima Duminică a Postului Mare, după ce toți mona-

hii se împărtășeau, se adunau în biserică și, rugându-se, se sărutau cu închinăciu-

ne unul către altul și fiecare pe egumen, cerându-i binecuvântarea, și ieșeau cu

toții în pustie, lăsând pe unul sau doi frați ca păzitori ai mănăstirii, iar ei treceau

Iordanul, fiecare luându-și ca hrană puțină pâine, smochine, curmale sau linte, și

se despărțeau nevăzându-se unul pe altul cum postesc, sau cum se nevoiesc. Iar

după ce petreceau astfel tot postul, se întorceau în mănăstire, în Duminica Stâl-

părilor.

Așa și Zosima, după obiceiul mănăstirii, a trecut Iordanul, iar în a două-

sprezecea zi, oprindu-se pentru obișnuita pravilă, a văzut o umbră ca un trup de

om și a început a alerga înspre ea, bucurându-se pentru că nu mai văzuse în ace-

le zile vreun chip omenesc, sau vreo ființă. Vedenia însă când a înțeles că

Zosima vine spre ea, a început a fugi în adâncul pustiei, iar Zosima, după ce s-a

apropiat de ea pe cât i-a fost cu putință, a început a striga cu lacrimi, zicând:

„Pentru ce fugi de mine, robule al lui Dumnezeu? Stai și dă-mi binecuvântarea

ta!” Acestea grăindu-le Zosima cu lacrimi, au ajuns până la un pârâu secat, pe

care cea după care fugea l-a trecut și s-a oprit pe celălalt mal. Zosima nemaipu-

tând să alerge, din pricina bătrâneții, a rămas de cealaltă parte a pârâului și a

adăugat lacrimi la lacrimi și strigare la strigare.

Atunci arătarea trupească de pe celălat mal a zis: „Ava Zosima, iartă-mă

că nu pot să mă arăt ție, căci sunt femeie goală și trupul îmi este descoperit, dar,

dacă voiești să-mi dai binecuvântarea ta, aruncă-mi o haină, ca să-mi acopăr go-

liciunea”. Aruncându-i Zosima o haină, și ea îmbrăcându-se, s-a întors și i-a gră-

it: „Pentru ce ai voit, părinte Zosima, a vedea o femeie păcătoasă, sau ce voiești

să auzi de la mine?” Iar el, aruncându-se la pământ, cerea să ia binecuvântare de

la dânsa. Asemenea s-a aruncat și ea. Apoi, după multă vreme în care au stat ei

la pământ, femeia a zis către Zosima: „Părinte Zosima, ție ți se cade să mă bine-

cuvintezi pentru că ești cinstit cu vrednicia preoției”.

2

Aceste cuvinte l-au înfricoșat și mai mult pe Zosima, care, tremurând și

plângând a grăit către dânsa: „O, maică, tu te-ai apropiat de Dumnezeu și te-ai

omorât lumii, dar mult mai lămurit te arată harul dat ție, căci m-ai chemat pe nu-

me și m-ai numit preot pe mine, pe care niciodată nu m-ai văzut. Drept aceea, tu

mă binecuvintează”. Deci, primind ea, a zis: „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel

ce voiește mântuirea oamenilor!” După ce Zosima a zis „Amin”, s-au sculat

amândoi de la pământ, iar ea a zis către bătrân: „Pentru ce ai venit la mine, păcă-

toasa, omule al lui Dumnezeu?”

Zosima a răspuns: „primește rugăciunea nevrednicului bătrân și te roagă

Domnului pentru toată lumea și pentru mine păcătosul, ca să nu-mi fie fără de

roadă umblarea aceasta în pustie”. Iar ea i-a zis: „Ție ți se cade, părinte, având

preoțeasca rânduială, să te rogi pentru mine și pentru toți. Însă, deoarece suntem

datori a face ascultare, ceea ce mi se poruncește prin tine, voi face”. Și zicând

aceasta, s-a întors spre răsărit și, ridicîndu-și ochii la cer și mâinile înălțându-și,

a început a se ruga în șoaptă.

În timpul rugăciunii ei, Zosima a văzut-o înălțată cu un cot de la pământ,

încât se ruga stând în văzduh. Văzând aceasta, și părându-i-se că este o nălucire,

s-a înfricoșat și mai mult și, aruncându-se la pământ și plângând zicea numai:

„Doamne miluiește!”. Iar ea, terminând rugăciunea și întorcându-se, l-a ridicat și

i-a zis: „Pentru ce, părinte Zosima, te tulbură gândurile zicându-ți că sunt duh și

că mă prefac că mă rog? Fii pe deplin incredințat că sunt femeie păcătoasă și am

fost de altfel întărită cu Sfântul Botez. Nu sunt duh, ci pământ și țărână”. Și zi-

când aceasta, și-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura și pieptul. Bă-

trânul, auzind și văzând acestea, a căzut la picioarele ei, zicând cu lacrimi: „Te

jur pe numele Domnului nostru Iisus Hristos să nu ascunzi de mine viața ta, ci

să-mi spui toate, ca să faci arătate mărețiile lui Dumnezeu”. Acestea și multe al-

tele zicând Zosima, aceea l-a ridicat de la pământ, și i-a zis: „Mă rușinez, părin-

te, dar, deoarece ai văzut trupul meu gol, îți voi destăinui și lucrurile mele, ca să

cunoști de câtă rușine și întinăciune este plin sufletul meu”.

Și a început ea a povesti despre sine, astfel: „Eu, părinte, sunt născută în

Egipt. Când eram de doisprezece ani m-am dus în Alexandria și am început a mă

desfrâna, și timp de mai bine de șaptesprezece ani am făcut aceasta, dar nu pen-

tru plată, ci pentru a-mi împlini pofta trupească. Și să nu crezi că eram bogată,

căci viețuiam în sărăcie și de multe ori, flămânzind, torceam câlți. Deci, astfel

viețuind, am văzut într-o zi mulți bărbați libieni și egipteni mergând spre mare

și, aflând că se duc la Ierusalim pentru sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, după

3

obiceiul meu, sărind între ei cu nerușinare, le-am zis: „Luați-mă și pe mine cu

voi, pentru că nu vă voi fi vouă neplăcută!”. Iar aceia, văzând nerușinarea mea,

luându-mă, m-au dus în corabia lor.

Deci, astfel am ajuns la Ierusalim și cele câteva zile petrecute în oraș îna-

inte de sărbătoare am făcut fapte mai multe și mai rele, pentru că nu mă sătura-

sem cu tinerii care au fost cu mine în corabie, ci, și pe mulți alții, localnici și

străini, îi trăgeam spre desfrâu. Când a sosit cinstitul praznic, eu umblam de co-

lo-colo vânând sufletele tinerilor. Foarte de dimineață, însă, am văzut pe toți

alergând la biserică, și m-am dus și eu cu ei și am intrat în pridvorul bisericii.

Când a sosit ceasul Înălțării Cinstitei Cruci, silindu-mă să intru în biserică,

mă împingeam, dar eram împinsă înapoi, și împingându-mă cu mai multă oste-

neală, m-am apropiat de ușa bisericii și eu ticăloasa. Dar, după ce am pășit pra-

gul, biserica a primit pe ceilalți fără să împiedice pe cineva, însă pe mine o pute-

re dumnezeiască mă oprea, nelăsându-mă să intru. După ce am făcut aceasta de

trei și de patru ori, am obosit, și m-am dus într-un colț al pridvorului bisericii.

Acolo mi-am venit în simțire și am înțeles că noroiul faptelor mele îmi oprește

intrarea în biserică. Deci, am început a plânge și a mă bate în piept, suspinând

din adâncul inimii și, văzând deasupra o icoană a Preasfintei Născătoare de

Dumnezeu am zis către ea: „O, Fecioară, știu că nu este cu cuviință să privesc

eu, desfrânata, spre cinstită icoana ta, și cu dreptate este să fiu lepădată. Dar, de

vreme ce am auzit că Dumnezeu S-a făcut om ca să cheme pe cei păcătoși la po-

căință, ajută-mi și mie, care nu am de la nimeni ajutor. Poruncește să mi se îngă-

duie să intru în biserică, și nu mă lipsi de a mă închina cinstitului Lemn, pe care

cu trupul S-a pironit Dumnezeu. Căci de acum nu-mi voi mai întina trupul cu

necurata faptă a desfrânării și, după ce voi vedea Lemnul Crucii Fiului Tău, mă

voi lepăda cu totul de lume și de cele ale ei și mă voi duce oriunde tu mă vei po-

vățui”. Deci, ducându-mă din nou cu frică și cu cutremur la ușile acelea, fără de

nici o împiedicare am intrat în biserică și, căzând la pământ, m-am închinat cin-

stitului lemn al Sfintei Cruci, l-am sărutat cu frică și am ieșit, grăbindu-mă a

merge spre Mijlocitoarea mea.

Ajungând la acel loc unde era sfânta icoană a Mijlocitoarei mele, m-am

închinat înaintea ei zicând: „Acum este vremea, Stăpână, să fac ceea ce am fă-

găduit. Deci, oriunde voiești, povățuiește-mă și să-mi fii mie de acum înainte

învățătoare spre mântuire, povățuindu-mă la calea pocăinței”. Acestea grăindu-

le, am auzit un glas zicând: „De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!” Și au-

zind glasul acela, cu lacrimi am strigat: „Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, nu

4

mă lăsa pe mine!” Așa strigând, am ieșit din pridvorul bisericii și am plecat.

Deci, mergând eu, m-a văzut cineva și mi-a dat trei bani, cu care am cumpărat

trei pâini pe care le-am socotit drept pâini ale binecuvântării. După ce am mers

toată ziua, am ajuns pe la apusul soarelui la biserica Sfântului Ioan Botezătorul,

care se afla aproape de Iordan, unde m-am și împărtășit cu Preacinstitele Taine.

Apoi am mâncat o jumătate de pâine, am băut apă din Iordan și m-am culcat pe

pământ.

A doua zi de dimineață am trecut pe malul celălalt cu o mică barcă pe care

am găsit-o acolo, și iarăși m-am rugat Povățuitoarei mele, ca să mă îndrume un-

de să merg. Așa am ajuns în acest pustiu, și de atunci până astăzi m-am depărtat

fugind”.

Zosima a zis către dânsa: „Câți ani sunt, de când locuiești în pustia aceas-

ta?” Iar ea a răspuns: „Patruzeci și șapte de ani sunt de când am ieșit din sfânta

cetate”. Iar Zosima a zis: „Nu ai avut nevoie de hrană sau de îmbrăcăminte?” Iar

ea a răspuns: „Acele două pâini și jumătate în câțiva ani le-am terminat, iar apoi

m-am hrănit cu verdețurile ce se află în pustia aceasta. Îmbrăcămintea pe care

am avut-o când am trecut Iordanul, s-a sfâșiat, rupându-se. Am suferit mare chin

și din pricina frigului, dar și din pricina căldurii”. Și a zis Zosima: „Dar cum ai

petrecut fără primejdie atât de mult, fără să te tulburi?”. Iar ea a răspuns: „Cre-

de-mă, părinte, că șaptesprezece ani am petrecut în pustia aceasta, ca și cu niște

fiare cumplite luptându-mă cu poftele mele nebunești. Când încercam să gust

din hrană, doream cărnuri și pești. Doream și băutura vinului atât de plăcută mie,

căci mult vin am băut pe când eram în lume; iar aici, neavând nici apă, cumplit

mă ardeam de sete și cu greu răbdam. Mi se făcea dor și de cântece desfrânate,

cu care eram deprinsă, dar, îndată lăcrimând și bătându-mă în piept, îmi adu-

ceam aminte de făgăduințele pe care le-am făcut când am intrat în pustia aceasta

și mă duceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.

Înaintea ei plângeam, rugând-o să izgonească de la mine gândurile acelea. Iar

după ce stăteam chiar și o zi și o noapte la pământ, vedeam o lumină care mă

lumina și îmi aducea o alinare, care mă scotea din întreitele valuri ale ispitelor”.

Acestea zicându-le și povestirea vieții ei terminând-o, a mai adăugat:

„Acestea toate pe care le-ai auzit, părinte, să nu le spui nimănui, până ce Dum-

nezeu nu mă va lua de pe pământ. Iar acum du-te cu pace, iar anul viitor mă vei

vedea pe mine, păzindu-ne dumnezeiescul dar pe amândoi. Însă, te rog să faci

pentru Domnul tot ce îți voi spune acum: în postul anului viitor să nu treci Ior-

danul, ci să rămîi în mănăstire, căci chiar de vei vrea să ieși, nu vei putea! Iar în

5

Sfânta și Marea Joi, să iei din Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos, într-un vas, și

să-mi aduci, și să mă aștepți de partea cealaltă a Iordanului”. Zicând acestea și

cerându-i să se roage pentru ea, a fugit iarăși în adâncul pustiei. Iar Zosima, du-

pă ce s-a închinat și a sărutat locul în care au stat picioarele ei, străbătând pustia,

s-a întors în mănăstire, în ziua cuvenită, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu.

În prima Duminică a Marelui Post din anul următor, după rânduiala mă-

năstirii, toți frații au ieșit în pustie, iar Zosima, fiind cuprins de boală, a fost ne-

voit să rămână în mănăstire și și-a adus aminte de ce i-a zis cuvioasa, că, vrând

să iasă din mănăstire, nu va putea. Însă nu după multe zile, vindecându-se, a ră-

mas mai departe în mănăstire.

După ce s-au întors frații și s-a apropiat seara Cinei celei de Taină, a făcut

Zosima ceea ce i se poruncise: a pus într-un potir Sfânta Împărtășanie, apoi a

pus într-un paneraș puține măsline, smochine uscate, și puțină linte muiată în

apă și a plecat seara târziu și s-a așezat pe malul Iordanului, așteptând pe cuvi-

oasa. Astfel stând bătrânul, iată, cuvioasa a venit și s-a oprit de cealaltă parte a

râului. Zosima s-a sculat, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu, dar se gândea

în sinea sa că sfânta nu va putea trece Iordanul. Dar ea, însemnând râul cu sem-

nul crucii a pășit pe apă și mergea pe deasupra, îndreptându-se către el. Apropi-

indu-se de el, cuviosul a vrut să i se închine, însă ea l-a oprit, zicându-i: „Ce

faci, părinte, căci ești preot și porți la tine dumnezeieștile Taine?” După ce a

ajuns la uscat și au rostit „Crezul” și „Tatăl nostru”, sfânta s-a împărtășit și l-a

sărutat pe bătrân, după obicei. După aceea și-a ridicat mâinile la cer, a suspinat,

a lăcrimat și a strigat: „Acum slobozește pe roaba Ta, Stăpâne, după cuvântul

Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta”. Apoi a zis către bătrân: „Iartă-

mă, părinte, dar te rog să împlinești și o altă dorință a mea. Du-te acum la mă-

năstirea ta, iar în anul viitor să vii iarăși la același pârâu unde am vorbit cu tine

întâi și dacă Domnul va voi, mă vei vedea din nou”. Iar el i-a răspuns: „Aș fi

voit să te urmez de acum înainte, dar măcar gustă, te rog, din hrana pe care am

adus-o!” Iar ea a luat trei boabe de linte, spunând că ajunge darul Duhului pentru

a păstra neîntinată ființa sufletului. Iar el a lăsat-o să se ducă, suspinând și

tânguindu-se, pentru că nu îndrăznea să o oprească mai mult. Ea însemnând ia-

răși Iordanul cu semnul crucii, l-a trecut pe deasupra. Iar bătrânul s-a întors, cu-

prins de frică și de bucurie mare.

Trecând anul, Zosima s-a întors în pustie și ajungând la locul care avea

chipul unui pârâu și, oprindu-se pe marginea lui, a văzut în partea dinspre răsărit

pe cuvioasa zăcând moartă, având mâinile așezate pe piept, și fața întoarsă spre

6

răsărit. Alergând spre dânsa, i-a spălat picioarele cu multe lacrimi, a făcut rugă-

ciunea de îngropare și a zis întru sine: „Se cuvine, oare, să îngrop trupul cuvioa-

sei? Oare nu-i va displăcea această faptă?” Pe când gândea astfel, a văzut pe pă-

mânt această însemnare: „Părinte Zosima, îngroapă trupul smeritei Maria în lo-

cul acesta. Dă țărâna țărânei, și te roagă Domnului pentru mine, care am adormit

în luna Aprilie, în ziua întâia, în noaptea mântuitoarelor Pătimiri, după împărtă-

șirea Cine celei de Taină”. Când a citit aceste cuvinte, bătrânul s-a bucurat că a

aflat numele cuvioasei, și a înțeles că drumul pe care el l-a făcut în douăzeci de

zile, Maria l-a făcut într-o oră.

După ce a slăvit pe Dumnezeu și a udat cu lacrimi trupul cuvioasei, a zis

în sinea sa: „Este timpul, bătrânule Zosima, ca să săvîrșești cele poruncite ție.

Dar cum vei putea săpa, neavând nimic în mâini?” Și zicând aceasta, a văzut nu

departe un lemnișor mic, pe care luându-l a început a săpa cu dânsul. Însă, pă-

mântul fiind uscat, nu asculta pe bătrânul, care obosind și asudând nu a sporit

nimic. Și oftând puternic din adâncul inimii, și-a ridicat ochii și a văzut un leu

stând lângă trupul cuvioasei, lingându-i picioarele. Când a văzut fiara s-a cutre-

murat, s-a însemnat cu semnul Crucii, având credința că puterea celei ce zace

moartă îl va păzi nevătămat. Leul a început să se apropie de bătrân, gudurându-

se ca și cum i s-ar închina. Atunci Zosima a zis către leu: „Eu sunt bătrân și nu

pot să-i sap groapă, deci, sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pământului trupul

cuvioasei”.

Auzind leul cuvântul acesta, îndată a început a săpa groapa cu picioarele

din față, atât cât era de ajuns să îngroape trupul. Deci, bătrânul, iarăși spălând cu

lacrimi picioarele cuvioasei și mult rugându-se ei, a acoperit cu pământ trupul

sfintei.

După aceea au plecat amândoi: leul spre adâncul pustiei, iar Zosima, bine-

cuvântând și lăudând pe Dumnezeu, s-a întors în mănăstirea sa, povestind mo-

nahilor despre Cuvioasa Maria, neascunzând nimic din cele ce a văzut și a auzit

de la dânsa, încât toți cei ce au auzit mărețiile lui Dumnezeu, s-au minunat.

Zosima s-a săvârșit în acea mănăstire în vârstă de o sută de ani. Această

povestire s-a transmis prin viu grai din om în om, iar ulterior a fost consemnată

în scris de către Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului.

Dumnezeu, Care face lucruri preaminunate și răsplătește cu mari daruri

celor ce cu credință năzuiesc la El, să dea plată celor ce vor câștiga folos din

această povestire, citind-o și ascultând-o. Amin.