ROMAIN ROLLAND

VIAŢA LUI BEETHOVEN

© 2015. Casa de Editură GRAFOART

Toate drepturile rezervate pentru prezenta ediţie.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ROLLAND, ROMAIN

Viaţa lui Beethoven / Romain Rolland ;

ed.: Matei Bănică ; trad.: Ovidiu Constantinescu. -

Bucureşti : Grafoart, 2014

ISBN 978-606-747-002-4

I. Bănică, Matei (ed.)

II. Constantinescu, Ovidiu (trad.)

78(430) Beethoven,L.van

929 Beethoven,L.van

EDITURA MUZICALĂ GRAFOART

Bucureşti, str. Braşov nr. 20

LIBRĂRIA MUZICALĂ G. ENESCU

Bucureşti, piaţa Sfinţii Voievozi nr. 1

TEL.: 0747 236 278 (07-GRAFOART); 021 315 07 12

E-MAIL: GRAFOART1991@GMAIL.COM

COMENZI ON-LINE:

www.LIBRARIAMUZICALA.ro

ROMAIN ROLLAND

VIAŢA LUI

BEETHOVEN

În româneşte de Ovidiu Constantinescu

GRAFOART

CUPRINS

Prefaţa lui Romain Rolland din 1903 ....................... 7

Prefaţa lui Romain Rolland din 1927 ..................... 11

Viaţa lui Beethoven ................................................. 15

Texte ......................................................................... 75

Scrisori ...................................................................... 83

Din cugetările lui Beethoven ................................ 109

Bibliografie ............................................................. 117

– 7 –

PREFAŢA EDIŢIEI DIN 1903

„Vreau să dovedesc că oricine are o purtare

vrednică şi plină de nobleţe e în stare, în

virtutea acestui fapt, să înfrunte nenorocirea”.

Beethoven

Către municipalitatea Vienei,

1 februarie 1819

Aerul ce ne înconjoară pare îngreunat. Bătrâna

Europă lâncezeşte într-o atmosferă apăsătoare,

îmbâcsită. Gândirea e împovărată de un materialism

lipsit de măreţie, ce îngrădeşte guvernele ca şi

indivizii în acţiunile lor. Lumea moare asfixiată de

egoismul ei temător şi bicisnic. Lumea se înăbuşă. Să

deschidem ferestrele! Să lăsăm să intre aerul slobod!

Suflarea eroilor să ne umfle pieptul.

Viaţa este aspră. Este o luptă pe care zi de zi

trebuie s-o dea cei ce nu vor nicidecum să se împace

cu mediocritatea spirituală, o tristă luptă cel mai

adesea, fără măreţie şi fără sorţi de izbândă, ce se

desfăşoară în singurătate şi tăcere. Împovăraţi de

sărăcie, de grijile casnice atât de necruţătoare, de

atâtea sarcini zdrobitoare şi stupide, în care forţele se

irosesc în zadar, cu sufletul pustiu de nădejdi, fără

nicio rază de bucurie, oamenii în cea mai mare parte

trăiesc izolaţi unii de alţii şi nu au măcar mângâierea

– 11 –

PREFAŢA EDIŢIEI DIN 1927

Pe vremea când scriam – acum un pătrar de

veac – volumaşul Viaţa lui Beethoven, nu mă gândeam

să fac o lucrare de muzicologie. Asta era prin 1902.

Treceam printr-o perioadă plină de frământări,

bântuită de furtuni ce pustiesc şi în acelaşi timp

primenesc totul. Fugisem din Paris. Plecasem să-mi

caut adăpost pentru zece zile lângă tovarăşul

copilăriei mele, cel care de atâtea ori mă sprijinise în

bătălia vieţii: Beethoven. M-am dus la el, la Bonn. Am

regăsit acolo umbra lui şi i-am regăsit şi pe vechii lui

amici, soţii Wegeler, în persoana nepotului lor, pe

care am fost să-l văd la Coblenz. La Mainz am

ascultat, în cadrul unui Musikfest1, simfoniile lui

dirijate de Weingartner. Şi singuri amândoi,

spovedindu-i-mă pe malurile Rinului învăluite în

pânze de ceaţă, în zilele acelea sure şi ploioase de

aprilie, pătruns până în adâncul fiinţei de durerea sa,

de dârzenia sa, de ale sale Leiden şi Freude2,

îngenuncheat, ridicat din ţărână de mâna lui

puternică, mâna cu care a săvârşit botezul noului meu

1 Musikfest – festival muzical (n.tr.) 2 Leiden – suferinţă; Freude – bucurie. Durch Leiden Freude –

Prin suferinţă spre bucurie – celebra frază a lui Beethoven, citată mai târziu de Romain Rolland (n.tr.)

– 15 –

VIAŢA LUI BEETHOVEN

„Binele să-l faci oricând,

Libertatea mai presus de-orice iubeşte-o

Şi un tron chiar dac-ai stăpâni,

Adevărul niciodată nu-l trăda.”8

BEETHOVEN

(Filă de album, 1792)

Era scund şi îndesat, cu grumazul vânjos, croit ca un atlet. Avea faţa lată, cărămizie, doar spre sfârşitul vieţii gălbejită, bolnăvicioasă, mai ales iarna, când stătea închis în casă, departe de câmpii. O frunte boltită, cu protuberanţe. Un păr negru tăciune, grozav de des, în care se părea că nu intrase niciodată pieptănul, şi zbârlit tot, semănând cu „şerpii Meduzei”9. Ochii îi ardeau, mistuiţi de o forţă extraordinară, lucru pe care l-au remarcat toţi cei ce l-au cunoscut; cei mai mulţi însă se înşală în privinţa culorii lor. Cum flacăra lor dogoritoare lumina un chip oacheş, tragic, mai toată lumea i-a văzut negri: nu erau însă negri, ci de un cenuşiu albăstrui10. Mici,

8 „Wohltuen, wo man kann,/ Freiheit über alles lieben, /

Wahrheit nie, auch sogar am / Throne nicht verleugnen.” 9 J. Russel (1822). – Karl Czerny, copil, văzându-l în 1801

cu o barbă de câteva zile şi o coamă sălbatecă, îmbrăcat cu surtuc şi pantaloni din păr de capră, a crezut că-i Robinson Crusoe (n.a.)

10 După cum a observat pictorul Kloeber, care i-a făcut portretul în preajma anului 1818 (n.a.)

– 19 –

anume Breuning, de care a rămas pururea ataşat.

Drăgălaşa „Lorchen”, Eleonora von Breuning, era cu

doi ani mai mică decât el. Beethoven era profesorul

ei de muzică, iar ea îl iniţia în tainele poeziei.

Eleonora a fost prietena lui din copilărie; şi cine ştie

dacă între ei nu se va fi înfiripat un simţământ destul

de duios. Mai târziu fata s-a măritat cu doctorul

Wegeler, unul dintre cei mai buni amici ai lui

Beethoven; şi până în ultima clipă legăturile dintre ei

s-au aflat sub semnul unei paşnice prietenii, pentru

care stau mărturie scrisorile sincere şi pline de

demnitate ale lui Wegeler şi Eleonorei, ca şi acelea

din partea bătrânului şi credinciosului prieten (alter

treuer Freund) către bunul şi dragul Wegeler (guter lieber

Wegeler). Simţăminte cu atât mai emoţionante cu cât

anii au trecut peste toţi trei fără să le ofilească

tinereţea inimii16.

Oricât de necăjită i-a fost copilăria, Beethoven

a păstrat amintiri duioase şi pline de melancolie legate

de vremea aceea şi de locurile unde a copilărit. Silit să

plece din Bonn şi să-şi petreacă aproape tot restul

vieţii la Viena, în inima frivolă a marelui oraş şi în

tristele lui periferii, Beethoven n-a putut niciodată să

uite valea Rinului şi fluviul larg, măreţ, cu aerul lui

părintesc, unser Vater Rhein, „tatăl nostru Rinul”, cum

16 În textele de la finele volumului, reproducem câteva din

aceste scrisori. Beethoven a găsit, de asemenea, un prieten şi un îndrumător în persoana valorosului Christian-Gottlob Neefe, maestrul său, om de o mare nobleţe sufletească şi de o vastă inteligenţă artistică, însuşiri ce au avut o egală influenţă asupra sa (n.a.)

– 21 –

1789, urmând cursurile de literatură germană ţinute

de vestitul Euloge Schneider – care va avea mai apoi

atribuţiile de acuzator public în ţinutul Rinului de jos.

Când a sosit la Bonn vestea căderii Bastiliei,

Schneider a citit de pe catedră un înflăcărat poem,

care a stârnit entuziasmul studenţilor18. Un an mai

târziu a scos de sub teasc o culegere de poezii

revoluţionare19. Pe lista celor ce au subscris pentru

publicarea acestui volum figurează şi numele lui

„Beethoven, Hofmusikus”20, precum şi al familiei

Breuning21.

În noiembrie 1792 se desparte de Bonn,

tocmai în momentul când războiul bătea la porţile

oraşului. Pleca să se statornicească la Viena,

metropola muzicală a Germaniei22. Pe drum s-a

18 Poemul începea aşa: „Lanţurile despotismului sunt

sfărâmate... O, fericit popor!”... Ein freier Mann ist der Franzos...u* (n.a.) * Ein freier Mann ist der Franzos...— Om liber e francezul... (n. tr.)

19 Iată o mostră: „A dispreţui fanatismul, a frânge sceptrul neghiobiei, a lupta pentru drepturile omenirii... sunt lucruri pe care nicio slugă domnească nu poate să le facă. Pentru asta trebuie să ai sufletul slobod, să iubeşti mai curând moartea decât linguşirea, sărăcia lucie decât slugărnicia. Află, deci, că sufletul meu nu va fi mai prejos” (n.a.)

20 Hofmusikus — muzician al curţii (n. tr.) 21 Vezi Karl Nef: Beethovens Beziehungen zur Politik

(Sonntagsblatt der Basler Nachrichten nr. 26, 27, 28 din 1, 8 şi 15 iulie 1923) (n.a.)

22 Fusese şi mai înainte acolo, într-o scurtă călătorie în primăvara lui 1787. Atunci îl întâlnise şi pe Mozart care, pare-se, nu i-a dat prea multă atenţie. Cu Haydn, pe care l-a cunoscut la Bonn în decembrie 1790, a luat câteva lecţii, aşa cum a luat, de altfel, şi cu Albrechtsberger şi cu Salieri (n.a.)

– 25 –

s-o ascundă şi, cuprins de disperare, o împărtăşeşte

unor prieteni: doctorului Wegeler şi pastorului

Amenda.

„Scumpul, bunul meu Amenda... de câte ori

am dorit să fii lângă mine! Prietenul tău Beethoven

este nefericit cum nu se mai poate. Află că tot ce

aveam eu mai preţios, auzul, a slăbit mult. Încă de pe

vremea când eram împreună am simţit unele

simptome, dar am căutat să le ascund; de atunci mi-a

mers tot mai prost... Mă voi lecui oare vreodată? Trag

nădejde, bineînţeles; e destul de dificil, fiindcă, dintre

toate bolile, aceasta se vindecă cel mai greu. Ce viaţă

amărâtă sunt silit să duc, să ocolesc tot ce mi-e mai

drag, şi asta într-o lume atât de păcătoasă, de

egoistă!... Amară e resemnarea în care sunt nevoit

să-mi caut un refugiu! Fără îndoială că mi-am pus în

gând să mă ridic deasupra tuturor acestor necazuri,

dar o să pot oare?”...27

Iar lui Wegeler: „...Aş putea spune că viaţa pe

care o duc e sinistră. De doi ani încoace evit să ies în

lume, deoarece îţi închipui că nu le pot spune

oamenilor: «Sunt surd». Dacă aş fi avut altă meserie,

încă ar mai fi mers; dar, cu meseria mea, sunt într-o

situaţie îngrozitoare. Ce-ar zice duşmanii mei – şi ştii

că am destui – dacă ar afla !... La teatru, trebuie să-mi

caut un loc chiar lângă scenă, ca să înţeleg ce spun

actorii. Dacă stau ceva mai departe, nu aud deloc

sunetele înalte, fie că-i vorba de instrumente sau de

27 Nohl, Scrisorile lui Beethoven, XIII (n.a.)

– 27 –

adolescent ce zâmbeşte visurilor sale. E plină de voie

bună, e galeşă, simţi mijind în ea dorinţa şi speranţa

de a plăcea. În anumite pasaje, însă, în introducere,

de pildă, pe alocuri în clarobscurul posac al başilor,

în fantastul scherzo, întrezăreşti pe chipul tânăr — şi

cu câtă emoţie! — o scânteiere din privirea geniului

de mai târziu. Parcă vezi ochii lui Bambino din

tablourile lui Botticelli reprezentând Sfânta familie,

ochii pruncului în care ai impresia că poţi desluşi

tragedia lui viitoare.

Şi ca şi cum suferinţele-i trupeşti n-ar fi fost de

ajuns, mai veneau să se adauge şi altfel de frământări.

Wegeler spune că întotdeauna, de când îl cunoştea el

pe Beethoven, compozitorul a fost bântuit de câte o

pasiune mistuitoare. Dragostele lui par să fi fost,

îndeobşte, de o mare puritate. Pasiunea n-are nimic

de-a face cu plăcerea.. Faptul că în zilele noastre sunt

confundate una cu alta nu dovedeşte decât că

majoritatea oamenilor nu ştiu ce înseamnă o pasiune

sau că este vorba de un fenomen extrem de rar.

Beethoven avea ceva de puritan în structura lui

sufletească; convorbirile sau chiar gândurile

deşucheate îl scârbeau; avea ideile lui de neclintit în

privinţa dragostei, care pentru el era ceva sfânt. Se

spune că nu putea să-i ierte lui Mozart faptul că

scrisese un Don Juan, pângărindu-şi astfel geniul.

Schindler, prieten intim al său, afirmă că „toată viaţa

a fost de o pudoare feciorelnică, fără a fi avut

nicicând să-şi reproşeze vreo slăbiciune”. Un

asemenea om era făcut să fie înşelat şi să devină

– 31 –

Simfonia a doua, care datează din 1803, reflectă şi mai

puternic iubirea-i tinerească; simţi totodată că voinţa

sa este vădit biruitoare. O forţă năprasnică mătură

toate gândurile triste. Clocotitoare, viaţa se avântă în

finale. Beethoven vrea să fie fericit; nu mai poate să

creadă că suferinţele lui sunt fără leac; vrea să se

tămăduiască, să iubească, inima sa e doldora de

speranţă34.

***

În multe din aceste lucrări te surprinde

vigoarea şi prezenţa insistentă a ritmurilor de marş şi

de luptă. Asta se simte îndeosebi în allegro şi finale din

Simfonia a doua şi încă şi mai mult în prima parte,

pătrunsă de un măreţ suflu eroic, a Sonatei dedicate

ţarului Alexandru. Caracterul războinic propriu

acestei muzici aminteşte de vremurile când a fost

zămislită. Revoluţia pătrundea în Viena. Beethoven

era cucerit de ea. „Îi plăcea să discute în intimitate,

scrie cavalerul de Seyfried, evenimentele politice, pe

care ştia să le judece cu o rară inteligenţă, cu un ochi

limpede şi sigur”. Toate simpatiile lui se îndreptau

spre ideile revoluţionare. „Preţuia principiile

republicane”,scrie Schindler, prietenul care l-a

cunoscut cel mai bine în ultima perioadă a vieţii sale.

„Era adept al libertăţii nelimitate şi al independenţei

34 Miniatura făcută de Hornemann în 1802 îl înfăţişează pe

Beethoven cu favoriţi, cu o pieptănătură „à la Titus” — aşa cum era moda pe atunci —, cu aerul fatal al unui erou byronian, purtând însă pe chip pecetea unei voinţe napoleoniene, care nu cedează niciodată (n.a.)

– 33 –

de seamă în marile suflete singuratice, ale căror

impresii nu sânt adumbrite de contactul cu realitatea.

Chipul lui Beethoven, aşa cum se desprinde din ele,

e îmbujorat de văpăile acestor războaie epice. Le

întâlnim peste tot, oglindite poate chiar fără ca el

să-şi dea seama, în toate operele din această perioadă:

în vijelioasa Uvertură la Coriolan (1807), în Cvartetul al

patrulea, op. 18, a cărui primă parte este strâns

înrudită cu această uvertură; în Sonata Appassionata,

op. 57 (1804), despre care Bismarck spunea: „Dacă

aş asculta-o cât mai des, aş fi pururea un om

neînfricat”36; în partitura Egmont; chiar şi în

concertele sale pentru pian, de pildă în Concertul în mi

bemol, op. 73 (1809), în care vezi defilând coloane de

soldaţi, concert a cărui virtuozitate însăşi are ceva

eroic. De ce să ne mirăm? Dacă în momentul în care

compunea Marşul funebru la moartea unui erou (din

sonata op. 26), Beethoven încă nu ştia că eroul cel

mai vrednic de a fi cântat de el, acela care avea mult

mai multe asemănări decât Bonaparte cu modelul

Eroicei – Hoche37 – tocmai îşi găsise sfârşitul pe

36 Robert de Keudell, fost ambasador al Germaniei la

Roma: Bismark şi familia lui, 1901, traducere franceză de E. B Lang. Robert de Keudell a cântat această sonată în faţa lui Bismark pe un pian dezacordat, la 30 Octombrie 1870, la Versailles. Ultima frază a lucrării, după spusele lui Bismark, cuprinde „frământările şi suspinele unei vieţi întregi”. Beethoven era compozitorul lui preferat, lucru pe care l-a declarat adesea: „muzica lui Beethoven este benefică pentru nervii mei” (n.a.)

37Lazare Hoche (1768— 1797) — unul din cei mai însemnaţi generali francezi din epoca Revoluţiei (n. tr).

– 37 –

erau îndeobşte cunoscute şi apreciate”42. Acelaşi

spirit conciliant, rod al dragostei, se manifestă şi în

purtarea sa ca şi în felul cum trăia. Ignaz von Seyfried

şi Grillparzer îl arată ca pe un om plin de viaţă şi de

voie bună, vesel, spiritual, curtenitor în societate,

răbdător cu inşii plictisitori, îngrijit îmbrăcat:

amăgirea lor e atât de mare, încât nici nu observă că

e surd; amândoi afirmă că e sănătos tun, doar atât că

are vederea cam slabă43. Aceeaşi impresie se

desprinde şi din portretul de o eleganţă romantică,

poate cam prea afectată, pe care i l-a făcut în vremea

aceea Maehler. Beethoven vrea să placă şi ştie că

place. Leul e îndrăgostit: îşi vâră ghearele în teacă.

Îndărătul zbenguielilor, îndărătul fanteziilor şi chiar

al duioşiei ce învăluie Simfonia în si bemol simţi

mocnind o cumplită forţă, o fire capricioasă,

izbucniri furtunoase.

Tihna asta adâncă nu era sortită să dureze prea

mult; totuşi, înrâurirea binefăcătoare a dragostei va

stărui până în 1810. Nu încape îndoială că ea l-a ajutat

pe Beethoven să ajungă la acea stăpânire de sine

mulţumită căreia geniul său a zămislit cele mai

42 Nohl,Viaţa lui Beethoven (n. a) 43 Beethoven era miop. După părerea lui Ignaz von

Seyfried, slăbiciunea vederii lui ar fi fost o consecinţă a faptului că suferise de variolă şi că de aceea fusese nevoit, încă de tânăr, să poarte ochelari. Miopia explică în parte expresia rătăcită pe care o aveau ochii săi. În scrisorile din perioada 1823—1824 se plânge deseori din pricina ochilor care-l necăjesc. Vezi articolele lui Christian Kalischer Beethovens Augen und Augenleiden (Die Musik, 15 martie — 1 aprilie 1902) (n.a.)

– 39 –

Niciodată! Niciodată! O, doamne! de ce doi oameni

care se iubesc trebuie să stea despărţiţi? Şi totuşi viaţa

mea, aşa cum e acum, este o viaţă amărâtă. Dragostea

ta a făcut din mine cel mai fericit şi, în acelaşi timp,

şi cel mai nenorocit dintre oameni... Fii liniştită... fii

liniştită – şi iubeşte-mă! Astăzi – ieri – ce năzuinţe

înfocate, ce de lacrimi pentru tine! – tu – tu – viaţa

mea – tu care eşti totul! – Adio! – o! iubeşte-mă

mereu, – nu dispreţui niciodată inima dragului tău L.

– Pururi al tău – pururi a mea – pururi ai noştri”47.

Ce pricină ascunsă a zădărnicit fericirea

acestor două fiinţe ce se iubeau? Averea, poate, sau

deosebirea de rang social. Poate că Beethoven se va

fi răzvrătit împotriva aşteptării prea îndelungate ce-i

fusese impusă ca şi împotriva obligaţiei umilitoare de

a-şi păstra dragostea sub pecetea tainei.

Poate că, impulsiv, bolnav şi mizantrop cum

era, o făcea adeseori să sufere, fără voia lui, pe femeia

iubită, spre marea lui disperare. Logodna a fost

ruptă; şi totuşi, niciunul nu pare să fi uitat vreodată

dragostea ce o închinase celuilalt. Până la ultima sa

suflare (a murit tocmai în 1861), Therese de

Brunswick l-a iubit pe Beethoven.

„De câte ori mă gândesc la ea – spunea

Beethoven în 1816 – îmi bate inima la fel ca-n ziua

când am văzut-o pentru prima oară.” În acelaşi an au

fost compuse şi cele şase cântece închinate iubitei din

depărtare (an die ferne Geliebte), op. 98, atât de grave,

47 Nohl, Scrisorile lui Beethoven, XV(n.a.)

– 41 –

***

Iubirea, deci, l-a părăsit. În 1810 e iarăşi singur;

între timp, însă, a dobândit gloria şi, odată cu ea,

sentimentul propriei sale forţe. Om în toată puterea

vârstei, Beethoven lasă acum frâu liber

temperamentului său impulsiv, sălbatic, fără să se mai

sinchisească de nimic, fără să-i pese de ce spune

lumea, de convenienţe, de părerile altora. Mai are

vreun motiv să se teamă, ar mai avea ceva de cruţat?

S-a mântuit şi cu dragostea şi cu ambiţia. Forţa lui e

tot ce i-a mai rămas, bucuria de a o simţi, necesitatea

de a se folosi, ba chiar de-a abuza de ea. „Forţa – ea

este morala oamenilor care ies deasupra mulţimii!” A

început să umble iarăşi îmbrăcat alandala; atitudinea

lui a devenit şi mai liberă, şi mai îndrăzneaţă ca

odinioară. Ştie că are dreptul să spună oricui adevărul

în faţă, chiar şi mărimilor timpului. „Singurul indiciu

de superioritate pentru mine este bunătatea”, scrie el

la 17 iulie 181250. Bettina Brentano, care l-a cunoscut

atunci, spune că „nu există împărat sau rege care să

aibă în asemenea măsură conştiinţa propriei sale

forţe”. A fost pur şi simplu fascinată de forţa ce-o

emana compozitorul: „Când l-am văzut prima oară,

îi scrie ea lui Goethe, tot universul parcă a dispărut

în clipa aceea; Beethoven m-a făcut să uit lumea

întreagă şi chiar şi pe tine, o, Goethe... Nu cred că mă

înşel afirmând că omul ăsta a depăşit cu mult

civilizaţia modernă”.

50 „Inima este pârghia a tot ce e măreţ” (Dintr-o scrisoare

către Giannatasio del Rio — Nohl, CLXXX) (n.a.)

– 45 –

înspăimântau pe Goethe şi pe Zelter54 şi din pricina

cărora în nordul Germaniei Simfonia în la era socotită

ca plăsmuirea unui beţivan. A unui om beat, mai

degrabă, dar beat de forţă şi de geniu.

„Sunt – spunea Beethoven despre sine – ca

Bachus care stoarce din struguri minunata licoare

hărăzită omenirii. Eu sunt cel care le-a dat oamenilor

putinţa să cunoască divina frenezie a spiritului”.

Nu ştiu dacă, aşa cum spunea Wagner,

Beethoven a vrut să înfăţişeze în finalul acestei

simfonii o serbare dionisiacă55. Mai degrabă aş vedea

în această zvăpăiată serbare câmpenească pecetea

originii sale flamande, aşa cum o recunosc şi în

libertatea pe care şi-o îngăduia în vorbă şi în felul lui

de a fi – atitudine plină de semeţie într-o ţară a

disciplinei şi a supunerii. Nicăieri, în nicio altă operă

a sa nu găsim atâta sinceritate şi atâta neîngrădită

forţă ca în Simfonia în la. E o nestăvilită risipă de

energie supraomenească, fără un scop anume, ci doar

pentru propria desfătare – desfătarea unui fluviu ce

se revarsă şi îneacă totul. Forţă are, desigur, şi

Simfonia a opta, nu însă atât de măreaţă; în schimb,

această simfonie este şi mai ciudată, mai caracteristică

54 Scrisoarea lui Goethe către Zelter din 2 septembrie

1812, a lui Zelter către Goethe din 14 septembrie 1812: „Auch ich bewundere ihn mit Schrecken”. „Şi eu îl admir cu spaimă”. — În 1819, Zelter îi scria lui Goethe: „Se spune că ar fi nebun” (n.a.)

55 Este un subiect la care, în orice caz, Beethoven s-a gândit; îl găsim menţionat în însemnările sale şi, mai ales, în proiectul unei a Zecea simfonii (n.a.)

– 47 –

Letronne şi cutremurătoarea mască pe care Franz

Klein i-a luat-o în 1812 ni-l arată pe Beethoven aşa

cum era el în timpul Congresului de la Viena.

Trăsătura dominantă a acestui chip leonin, cu fălcile

strâns încleştate, pe care mânia şi suferinţele săpaseră

cute adânci, este voinţa, o voinţă napoleoniană. Vezi

în el omul care spunea despre Napoleon, după

victoria de la Jena: „Ce păcat că nu mă pricep la

război aşa cum mă pricep la muzică! L-aş birui!”

Împărăţia lui, însă, nu era în lumea aceasta. „Imperiul

meu e în văzduh”, spunea el însuşi într-o scrisoare

către Franz von Brunswick (Mein Reich ist in der

Luft.)58

***

Clipele de glorie sunt urmate de cea mai vitregă

perioadă din viaţa sa.

Beethoven nu s-a simţit niciodată bine în

Viena. Un geniu mândru şi iubitor de libertate ca el

nu putea să se împace cu viaţa acestui oraş, o viaţă

artificială, mondenă, pe care Wagner a înfierat-o cu

atâta dispreţ59. Nu scăpa niciun prilej ca să plece din

58 „Despre domnitorii noştri şi domniile lor nu-ţi spun

nimic”, îi scrie el lui Kauka în timpul Congresului de la Viena. „Pentru mine, împărăţia spiritului preţuieşte mai mult decât toate şi este deasupra tuturor împărăţiilor vremelnice şi lumeşti”. (Mir ist das geistige Reich das Liebste, und der Oberste aller geistlichen und weltlichen Monarchien) (n.a.)

59 „Când spui Viena, cred că nu mai e nimic de adăugat, nu-i aşa? Nici urmă de protestantism german; până şi accentul specific — pierdut, italienizat. Spiritul german, felul de-a fi şi obiceiurile germane explicate cu ajutorul unor manuale de provenienţă italiană şi spaniolă... O ţară în care istoria, ştiinţa,

– 49 –

atunci el poate să făurească acele opere neîntrecute

cu care se mândreşte arta, subsemnaţii am luat

împreună hotărârea să-l punem la adăpost de orice

griji pe Ludwig van Beethoven şi să înlăturăm astfel

din calea sa orice piedică meschină în stare să

stăvilească avântul geniului său”.

Din păcate, când să fie puse în aplicare,

promisiunile n-au mai fost respectate. Pensia a

primit-o cu mari tărăgăneli, iar după câtva timp nu i

s-a mai plătit deloc. De altminteri, după Congresul

din 1814, atmosfera în Viena era cu totul alta. Atrasă

de politică, societatea nu se mai ocupa de artă, gustul

muzical fusese corupt de influenţa italiană şi cum la

modă era acum Rossini, Beethoven era socotit un

pedant61.

Prietenii şi protectorii lui Beethoven s-au risipit

ori au răposat: prinţul Kinsky în 1812, Lichnowsky în

1814, Lobkowitz în 1816, Rasumowsky – pentru care

scrisese minunatele cvartete op. 59 – a dat ultimul său

concert în februarie 1815. În 1815 se ceartă cu

Stephan von Breuning, prietenul său din copilărie şi

61 Tancred al lui Rossini a reuşit să zguduie tot edificiul

muzicii germane. Bauernfeld — citat de Ehrhard — menţionează în Jurnalul său părerea care circula în saloanele din Viena în 1816: „Mozart şi Beethoven sunt nişte bătrâni pedanţi; şi dacă au fost apreciaţi, asta se datorează neroziei epocii precedente; numai de la Rossini încoace am ajuns să ştim ce se numeşte melodie. Fidelio este o mizerie; e de neînţeles cum poate cineva să se ducă s-o asculte anume ca să se plictisească”.

Beethoven a dat ultimul său concert de pian în 1814 (n.a.)

– 51 –

timp ce orchestra urmărea bagheta dirijorului,

interpreţii cântau de capul lor, grăbind ritmul. A ieşit

o întreagă harababură. Dirijorul teatrului, Umlauf, a

cerut să se facă o scurtă pauză, fără să dea nicio

explicaţie şi, după câteva cuvinte schimbate cu

interpreţii, repetiţia a fost reluată. Aceeaşi zăpăceală

şi de astă dată. Şi iarăşi o pauză. Era vădit că nu mai

puteau continua repetiţia sub conducerea lui

Beethoven, dar cum să-l faci să înţeleagă lucrul ăsta?

Nimeni nu avea inima să-i spună: «Renunţă,

nefericitule, nu vezi că nu eşti în stare să dirijezi?»

Neliniştit, agitat, Beethoven se întoarce într-o parte

şi într-alta, căznindu-se să citească pe chipurile celor

de faţă şi să-şi dea seama care era piedica:

pretutindeni, însă, aceeaşi muţenie. Atunci, cu un

gest autoritar m-a chemat lângă el. Când m-am

apropiat mi-a întins carnetul, făcându-mi semn să

scriu. «Te rog din suflet – i-am scris eu – nu mai

continua; am să-ţi explic de ce, acasă!» Dintr-un salt

a fost în sală şi mi-a strigat: «Hai, repede!» Şi până

acasă nu s-a mai oprit, a intrat înăuntru şi s-a prăbuşit

ca un butuc pe divan, acoperindu-şi faţa cu mâinile;

a stat aşa până la ora mesei. La masă a fost imposibil

să-i scot un cuvânt din gură; pe chipul său se

zugrăveau o descurajare şi o suferinţă cumplită. După

cină, m-am ridicat să plec, dar el a stăruit să mai stau,

spunându-mi că nu vrea să rămână singur. La

despărţire m-a rugat să-l însoţesc până la medicul său,

care se bucura de o mare faimă în tratamentul bolilor

de urechi... Niciodată după aceea, cât a durat

prietenia mea cu Beethoven, nu-mi amintesc de o altă

– 55 –

luptă să mi-l ia pe Karl, comoara mea!71 Auzi-mă,

Fiinţă pe care nu ştiu cum s-o numesc, şi împlineşte

rugămintea fierbinte a celei mai nefericite făpturi

plămădite de mâinile Tale!”

„O, Doamne, vino-mi în ajutor! Iată-mă

părăsit de toţi oamenii, fiindcă nu vreau să dau mâna

cu nedreptatea ! Împlineşte rugămintea ce Ţi-o fac:

măcar de aci încolo să-mi fie dat a trăi alături de

dragul meu Karl!... O, crâncenă soartă, ursită

neîndurată ! Nu, nu, nenorocirile mele nu se vor

curma în veci!”

Mai apoi, nepotul iubit cu atâta înfocare s-a

dovedit a fi nedemn de încrederea pe care i-o arăta

unchiul său. Corespondenţa dintre Beethoven şi el dă

în vileag acelaşi zbucium dureros şi plin de revoltă ca

şi corespondenţa dintre Michelangelo şi fraţii

acestuia, fiind şi mai naivă însă, şi mai zguduitoare.

„Şi de astă dată singura mea răsplată va fi, oare,

cea mai cumplită nerecunoştinţă? Bine, dacă legătura

ce ne uneşte trebuie să fie ruptă – fie! Toţi oamenii

de bună credinţă care vor afla ce a fost te vor urî...

Dacă învoiala noastră ţi se pare o povară, facă-se voia

Domnului! Te las în seama Providenţei; dinspre

partea mea, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă; mă

pot înfăţişa la scaunul judecătorului suprem...”72

71 „Nu mă răzbun niciodată, îi scrie el altundeva doamnei

Streicher. Când sunt obligat să reacţionez împotriva altor oameni mă mulţumesc cu strictul necesar ca să mă apăr sau ca să-i împiedic de a face vreun rău” (n.a.)

72 Nohl, CCCXLIII (n.a.)

– 57 –

dezvolte calităţile tale morale, te roagă din toată inima să păşeşti pe singura cale adevărată, calea binelui şi a dreptăţii. Tatăl tău credincios şi bun”75.

După ce şi-a făurit tot felul de visuri despre viitorul acestui nepot care nu era lipsit de inteligenţă şi pe care ar fi vrut să-l îndrumeze spre o carieră universitară, Beethoven a fost nevoit să se resemneze în cele din urmă şi să-l facă negustor. Karl însă bătea tripourile şi era plin de datorii.

Printr-un fenomen destul de ciudat şi mult mai frecvent decât s-ar putea crede, nobleţea morală a unchiului său, în loc să-l îndrepte, mai rău i-a făcut; îl exaspera, îl îndemna să se răzvrătească, după propria lui mărturisire cuprinsă în aceste cutremurătoare cuvinte, în care sufletul său bicisnic se dezvăluie în toată goliciunea: „Am devenit mai păcătos tocmai pentru că unchiul meu ţinea să fiu cât mai desăvârşit”. A ajuns până acolo încât, în vara anului 1826, a încercat să-şi zboare creierii cu un foc de revolver. N-a murit; în schimb, n-a lipsit mult ca de aici să i se tragă moartea lui Beethoven; niciodată compozitorul nu şi-a mai putut reveni din această emoţie crâncenă76. Karl s-a vindecat, continuând să

75 Nohl, CCCLXII-LXVII. Kallischer a descoperit de

curând la Berlin o scrisoare care arată cu câtă râvnă dorea Beethoven să facă din nepotul său „un cetăţean folositor statului” (1 februarie 1819) (n.a.)

76 Schindler, care l-a văzut atunci, spunea că din momentul acela s-a schimbat, luând dintr-odată înfăţişarea unui bătrân de şaptezeci de ani, dărâmat, secătuit de vlagă, lipsit de viaţă. Dacă ar fi murit Karl, s-ar fi prăpădit şi el. De altfel, câteva luni mai târziu s-a şi săvârşit din viaţă (n.a.)

– 59 –

Toată viaţa a dorit să cânte bucuria şi să încununeze

astfel una dintre marile lui opere. Toată viaţa a stat în

cumpănă, căutând forma cea mai potrivită pentru

acest imn şi opera în care i-ar putea găsi locul.

Începuse să compună Simfonia a noua şi încă nu luase

nicio hotărâre. Şi până în ultima clipă a fost gata să

lase această Odă a Bucuriei pentru o a zecea sau a

unsprezecea simfonie. Trebuie să menţionăm că

Simfonia a noua nu este intitulată, aşa cum se spune

îndeobşte, Simfonie cu cor, ci Simfonia cu un cor final –

Oda Bucuriei. S-ar fi putut, ba chiar n-a lipsit mult ca

să se fi terminat altfel. În iulie 1823, Beethoven se

mai gândea încă să-i dea un finale instrumental, pe

care mai apoi l-a folosit în cvartetul op. 132. Czerny

şi Sonnleithner afirmă chiar că, după prima audiţie a

simfoniei (mai 1824), Beethoven nu renunţase încă la

această idee.

A introduce corul într-o simfonie presupunea

mari dificultăţi tehnice, după cum se poate vedea din

caietele lui Beethoven şi din numeroasele sale schiţe

în care intrarea vocilor se făcea în diferite moduri şi

în diferite momente ale lucrării. Pe pagina unde se

află schiţată, în mai multe variante, cea de-a doua

temă din adagio79 stă scris: „Poate că ar merge să intre

corul aici”. Nu se putea totuşi hotărî să se despartă

de orchestră, tovarăşa lui credincioasă. „Când îmi

vine câte o idee – spunea el – întotdeauna o aud ca

şi cum ar fi cântată de un instrument, niciodată de

voci”. De aceea şi caută pe cât se poate să întârzie

79 Biblioteca din Berlin (n.a.)

– 63 –

Beethoven a fost mişcat până în adâncul

sufletului de aceste cuvinte. Şi a rămas. În ziua de

7 mai 1824 a avut loc la Viena prima audiţie a Missei

în re şi a Simfoniei a noua. Succesul a fost triumfal,

s-ar putea spune chiar revoluţionar. Beethoven a

fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, în vreme

ce – potrivit obiceiului statornicit în această ţară a

etichetei – însăşi familia imperială era salutată, la

intrarea în sală, doar cu trei salve. A trebuit să

intervină poliţia ca să pună capăt manifestaţiilor.

Simfonia a dezlănţuit un entuziasm delirant. Multă

lume plângea. Iar Beethoven, din pricina emoţiilor,

a leşinat după concert şi a fost dus acasă la

Schindler; a rămas acolo într-o stare de toropeală,

îmbrăcat, fără să mănânce şi fără să bea, toată

noaptea şi a doua zi dimineaţă. Triumful însă s-a

dovedit a fi ceva trecător, iar foloasele materiale

inexistente. Beethoven nu s-a ales cu nimic de pe

urma concertului. Strâmtorarea în care trăia nu s-a

îmbunătăţit cu nimic. S-a trezit la fel de sărac, de

bolnav,85 de singur ca şi mai înainte – cu unica

85 În august 1824 era obsedat de teama de a muri subit de

apoplexie: „ca bietul bunică-miu, cu care semăn foarte mult”, îi spunea el doctorului Bach, la 16 august 1824.

Suferea grozav de stomac. În timpul iernii 1824 —1825 s-a simţit foarte rău. În mai 1825, a scuipat de câteva ori sânge şi a avut hemoragii nazale. „Sunt prăpădit de slab... îi scrie nepotului său la 9 iunie 1825. Curând aştept să vină şi femeia cu coasa !” (n.a.)

– 67 –

părerile lui despre guvern, despre poliţie, despre

aristocraţie, chiar în public92. Poliţia ştia asta, însă se

arăta îngăduitoare faţă de criticile şi de aluziile lui

muşcătoare, considerându-le nişte simple fantezii şi-l

lăsa în pace pe omul acesta genial, a cărui strălucire

era orbitoare”93.

92 În Caietele de conversaţie se pot citi unele afirmaţii cu totul

surprinzătoare, ca de pildă (în 1819): „Aşa cum se desfăşoară politica europeană, e imposibil, în

condiţiile actuale, să faci ceva fără Bani şi fără Bănci”. „Nobilimea care-i la cârmă n-a învăţat nimic, nici n-a uitat nimic”. „În cincizeci de ani, vor fi peste tot numai republici” (n.a.)

93În 1819 era cât pe ce să aibă de-a face cu poliţia deoarece nu se ferise să spună răspicat că, „în definitiv, Hristos n-a fost decât un iudeu răstignit”. În vremea aceea tocmai compunea Missa în re. Asta arată cât de liberă era inspiraţia lui religioasă. (Despre părerile lui Beethoven în privinţa religiei vezi Theodor von Frimmel: Beethoven, ed. a 3-a, Verlag Harmonie şi Beethoveniana, ed. George Müller, vol. II, cap. Blöchinger). Tot atât de liber şi în părerile sale politice, Beethoven atacă fără sfială guvernul, dând în vileag toate păcatele lui. Îi imputa, printre altele, felul cum era organizată justiţia, arbitrară, slugarnică şi îngreunată de o procedură prea lungă; silniciile poliţiei, birocraţia plină de ciudăţenii şi tembelă, care sugruma orice iniţiativă individuală, paraliza orice acţiune; privilegiile unei aristocraţii degenerate, care căuta cu tenacitate să acapareze cele mai înalte funcţii de stat. Începând din 1815, simpatiile lui politice se îndreptau spre Anglia. Citea cu nesaţ, spune Schindler, dările de seamă asupra şedinţelor Parlamentului. Urmărea cu pasiune activitatea opoziţiei engleze. Dirijorul englez Cipriani Potter, care a fost la Viena în anul 1817, declară: „Beethoven ocăra tot timpul guvernul austriac, făcându-l cu ou şi cu oţet. De-abia aştepta să vină la Londra să vadă Camera Comunelor. „Voi, englezii — spunea el — aveţi capul pe umeri” (n.a.)

– 69 –

Prietenii lui sunt toţi plecaţi. Beethoven îl roagă pe nepotul său să-i trimită un medic. Se spune că, nepăsător cum era, acesta uită; îşi aduce aminte abia după două zile. Medicul soseşte prea târziu şi, pe deasupra, nici nu-şi îngrijeşte cum trebuie pacientul. Timp de trei luni, Beethoven, care avea o constituţie atletică, luptă cu boala.

La 3 ianuarie 1827 îl lasă prin testament pe nepotul său iubit moştenitor unic. Gândurile îi zboară la dragii săi prieteni de pe Rin; mai are încă putere să-i scrie lui Wegeler: „...Aş vrea să-ţi scriu atâtea şi atâtea lucruri astăzi! Dar mă simt prea slăbit: nu mai am putere decât să te sărut din toată inima pe tine şi pe Lorchen a ta”. Dacă n-ar fi fost câţiva prieteni englezi inimoşi, ultimele sale clipe ar fi fost întunecate de mizerie. Se făcuse blând de tot şi foarte răbdător96.

Întorsătura pe care o luase boala se datora unor cauze

morale, despre care nu se ştie mare lucru. „O mânie năprasnică, o suferinţă adâncă, pricinuită de faptul că fusese jignit pe nedrept, au prilejuit această criză, spune dr. Wawruch. Tremurând tot, ca de friguri, stătea încovrigat de durerile ce-i sfârtecau măruntaiele”.

Rezumând aceste observaţii, doctorul Klotz-Forest pune ca diagnostic, după o congestie pulmonară, ciroza atrofică a lui Laennec (boală de ficat), cu ascită şi edem al membrelor inferioare. Părerea sa este că abuzul de băuturi spirtoase ar fi contribuit cumva. De altfel, tot aşa credea şi doctorul Malfatti: „Sedebat et bibebat” (n.a.)

96 Cântăreţul Ludwig Cramolini povesteşte în amintirile lui o impresionantă vizită pe care i-a făcut-o lui Beethoven în timpul ultimei sale boli; Beethoven a fost de o bunătate, de o seninătate mişcătoare (Frankfurter Zeitung din 29 septembrie 1907) (n.a.)

– 71 –

puţin. El este cel mai viteaz purtător de cuvânt al artei

moderne. Este cel mai mare şi cel mai bun prieten al

celor ce suferă şi luptă. Când ticăloşia lumii ne

întristează sufletul, el este cel ce vine să şadă lângă

noi, aşa cum se aşeza la pian lângă o mamă cernită

şi,fără un cuvânt, alina durerea fiinţei înlăcrimate, în

sunetele tânguioase, dar pline de resemnare ale

cântării sale. Iar când suntem obosiţi de zadarnica

luptă pe care o dăm necurmat împotriva

mediocrităţii, a viciilor ca şi a virtuţilor, e atât de bine

să te cufunzi în acest ocean de voinţă şi de credinţă

şi să-ţi reîmprospătezi puterile. Se desprinde din el o

învăluitoare energie, o fericire dobândită prin luptă99,

beţia unei conştiinţe care simte sălăşluind în ea un

Dumnezeu. S-ar spune că prin legătura strânsă pe

care a păstrat-o clipă de clipă cu natura100, a ajuns

până la urmă să-şi însuşească forţele ei ascunse.

Grillparzer, care-l admiră pe Beethoven cu un fel de

teamă, spune despre el că „a mers până-n punctul

unde arta se contopeşte cu sălbaticele şi

năbădăioasele stihii”. Schumann, tot aşa, scrie despre

Simfonia în do minor: „Ori de câte ori am ascultat-o,

efectul pe care-l are asupra noastră este acelaşi de

99 „Mă simt fericit ori de câte ori reuşesc să mă ridic

deasupra unui obstacol”. (Scrisoare către Nemuritoarea Iubită). „Aş vrea să trăiesc de o mie de ori viaţa... Nu sunt făcut pentru o viaţă liniştită” (Scrisoarea către Wegeler din 16 noiembrie 1801) (n.a.)

100 „Beethoven m-a iniţiat în ştiinţele naturii, călăuzindu-mă în studiul lor aşa cum m-a călăuzit şi în muzică. Ceea ce-l atrăgea nu erau legile naturii, ci forţa ei elementară (Schindler) (n.a.)

– 73 –

sentiment.101 Vijelia stă să se dezlănţuie odată cu înserarea. Iată norii groşi ce spânzură grei, doldora de

fulgere, negri ca noaptea, purtând în pântece sămânţa

furtunilor, de la începutul Simfoniei a noua. Deodată, în toiul uraganului, negurile sunt sfâşiate, noaptea e

alungată din cer şi ne putem din nou bucura de

seninătatea zilei, redobândită printr-un act de voinţă.

Există oare cucerire care să poată sta alături de

aceasta? Ce bătălie a dus Napoleon, ce glorios

Austerlitz a atins strălucirea acestui efort ce depăşeşte puterile omeneşti, acestei biruinţe – cea

mai falnică dintre toate biruinţele dobândite de

spiritul omenesc: un biet om nefericit, sărac, beteag, stingher, întruchiparea însăşi a durerii, făureşte

singur, cu mijloacele lui Bucuria, pentru a o dărui

lumii! O plămădeşte din mizeria vieţii sale, aşa cum el însuşi spunea, rostind aceste mândre cuvinte care

cuprind toată povestea lui şi care se află săpate în

fiece suflet de erou:

„Bucuria prin Suferinţă”102

(Scrisoarea către contesa Erdödy, din 10 octombrie 1815).

101 „O ! E atât de frumoasă viaţa; a mea, însă, este pe veci

otrăvită” (vergiftet). (Scrisoarea către Wegeler din 2 mai 1810) (n.a.)

102 „Durch Leiden Freude”.

TEXTE

– 77 –

TESTAMENTUL DE LA

HEILIGENSTADT 103

Pentru fraţii mei Karl şi (Johann)104 Beethoven

O, cât de nedrepţi sunteţi cu mine, voi, oameni care mă socotiţi sau care mă faceţi să trec drept un ins urâcios, nebun sau mizantrop! Voi nu cunoaşteţi pricina tăinuită a ceea ce vouă vi se pare a fi aşa! Inima şi spiritul meu erau aplecate, încă din copilărie, spre duiosul simţământ al bunătăţii! Întotdeauna chiar am năzuit să înfăptuiesc isprăvi de seamă. Gândiţi-vă numai în ce stare sunt de şase ani încoace, că-mi merge din ce în ce mai prost din pricina unor medici fără judecată, amăgit an de an cu aparenţa unei ameliorări, silit în cele din urmă să mă resemnez cu gândul unei boli de durată – a cărei vindecare necesită poate ani de zile, dacă nu cumva e cu totul imposibilă. Având un temperament înfocat şi dornic de activitate, în stare să guste plăcerile pe care ţi le oferă societatea, m-am văzut constrâns, de tânăr, să mă despart de semenii mei şi să trăiesc singur. Iar dacă uneori inima îmi dădea ghes să trec peste toate astea, o! cât de crâncen trebuia să mă lovesc de fiecare dată de beteşugul meu, să fac mereu aceeaşi tristă experienţă! Nu puteam totuşi să le spun oamenilor: „Vorbiţi mai tare, strigaţi, fiindcă sunt surd!” Ah! Cum aş fi putut, însă, să dau în vileag slăbiciunea unui simţ care, la mine, trebuia să fie mai perfect decât la

103 Heiligenstadt este un cartier din Viena. Pe vremea

aceea, Beethoven locuia acolo (n.a.) 104 În manuscris numele a fost omis (n.a.)

N.B. – Cuvintele scrise în cursive sunt subliniate în text (n.a.)

SCRISORI

– 85 –

CĂTRE PASTORUL AMENDA,

ÎN CURLANDA 106

Scumpul, bunul meu Amenda, prieten nespus

de drag, cu o adâncă emoţie, în care bucuria se

împletea cu tristeţea, am primit şi am citit ultima ta

scrisoare107. Nu ştiu, zău, cu ce aş putea asemui

statornicia ta, dragostea pe care mi-o arăţi! O, de-ai

şti cât mă bucur că ai rămas acelaşi prieten

dintotdeauna. Da, ţi-am pus devotamentul la

încercare şi ştiu să fac o deosebire între tine şi ceilalţi,

câţi mai sunt. Tu nu eşti un prieten din Viena, nu, tu

faci parte din seminţia unor oameni ce răsar adesea

din pământul patriei mele! De câte ori am dorit să fii

lângă mine! căci prietenul tău Beethoven este

nefericit cum nu se mai poate. Află că tot ce am mai

preţios, auzul, a slăbit mult. Încă pe vremea când

eram împreună am simţit unele simptome, dar am

căutat să le ascund; de atunci mi-a mers tot mai prost.

Dacă e vorba de ceva ce va putea fi vindecat

vreodată, atunci am de aşteptat (până să aflu); trebuie

să fie în legătură cu boala mea de stomac. Dinspre

partea asta, sunt aproape întremat; cât priveşte auzul,

mă voi lecui oare vreodată? Trag nădejde, bineînţeles;

dar e destul de dificil, fiindcă dintre toate bolile,

aceasta se vindecă cel mai greu. Ce viaţă amărâtă sânt

silit să duc, să ocolesc tot ce mi-e mai drag şi asta

într-o lume atât de păcătoasă, de egoistă !... – Dintre

106 Veche regiune a Letoniei, la vest de golful Riga (n.tr.) 107 Răspunsul lui Beethoven e scris, probabil în 1801 (n.a.)

– 89 –

CĂTRE DOCTORUL FRANZ GERHARD WEGELER

Viena, 29 Iunie (1801)

Bunul şi iubitul meu Wegeler, îţi mulţumesc

din toată inima că ţi-ai adus aminte de mine! N-o

merit, zău, şi nici nu prea mi-am dat osteneala s-o

merit; şi totuşi, tu eşti atât de bun încât nimic nu te

poate dezarma, nici chiar neglijenţa mea pentru care

nu încape iertare; ai rămas acelaşi sincer, credincios

şi bun prieten. – Să te fi uitat pe tine, să vă fi uitat pe

voi toţi cei care mi-aţi fost atât de dragi, cei care aţi

însemnat atât de mult pentru mine? Nu, să nu-ţi

închipui aşa ceva ! Sunt clipe când vă duc dorul, când

aş vrea să stau o bucată de vreme cu voi. – Patria

mea, frumoasele plaiuri unde am văzut lumina zilei –

pururea frumoase, pururea proaspete în faţa ochilor

mei, ca în ziua când le-am părăsit. Şi va fi o zi mare,

una din cele mai fericite zile din viaţa mea, aceea când

îmi va fi dat să vă întâlnesc iarăşi şi să-l salut pe

bătrânul nostru părinte Rin. Când anume o să fie

asta, n-aş putea să ţi-o spun încă precis. – Aş vrea să

ştiţi, totuşi, că mă veţi găsi schimbat în bine: nu mă

refer numai la artist, dar şi la om, care vi se va părea

mai bun, mai desăvârşit ca înainte; şi dacă, la noi în

ţară, bunăstarea oamenilor n-a mai sporit cumva, arta

mea va trebui să se străduiască a îmbunătăţi soarta

celor sărmani...

Vrei să ştii câte ceva despre situaţia mea; ei

bine, află că n-o duc prea rău. De un an încoace,

– 93 –

împovărez şi cu această obligaţie prietenească, pe

lângă toate necazurile cu care trebuie să te lupţi.

Steffen Breuning se află acum aici şi aproape zi

de zi suntem împreună. E atât de bine să retrăieşti în

amintire simţămintele încercate odinioară! S-a făcut

un băiat tare bun şi de treabă, care are ceva în cap şi

a cărui inimă (ca la noi toţi, de altfel, mai mult sau

mai puţin) se află la locul ei...

Aş vrea să-i scriu şi lui Lorchen, draga de ea.

Niciodată, crede-mă, nu v-am uitat pe niciunul,

dragilor, chiar dacă se întâmplă să nu vă dau niciun

semn de viaţă; dar, după cum ştii, nu prea mă împac

eu cu scrisul; ani de zile, cei mai buni prieteni ai mei

n-au primit nici măcar o singură scrisoare de la mine.

Stau tot timpul cu nasul vârât în notele mele; abia am

terminat o lucrare că m-am şi apucat de alta. Lucrez

la câte trei sau patru opere deodată, cel puţin aşa se

întâmplă în momentul de faţă. – Scrie-mi mai des, voi

căuta să-mi fac timp să-ţi răspund. Salutări tuturor

din partea mea...

Rămas bun, iubitul, devotatul meu Wegeler!

Bizuie-te pe dragostea şi prietenia lui Beethoven al

tău.

– 95 –

l-aş vedea niciodată. Ce părere ai de Schmidt? Mie

nu-mi place să schimb, dar am impresia că Vering

prea este un practician sadea, pentru a fi în stare să-şi

primenească ceva mai mult ideile prin lectură. În

privinţa asta, Schmidt mi se pare că e altfel de om şi,

poate, n-ar fi nici aşa de neglijent. – Se povestesc

minuni despre galvanism: tu ce crezi? Un medic mi-a

spus că ar fi văzut un copil surdomut care şi-a

recăpătat auzul şi un om care surzise cu vreo şapte

ani în urmă şi care s-ar fi vindecat şi el. – Am aflat,

tocmai, că Schmidt face experienţe în direcţia asta.

Viaţa e ceva mai blândă cu mine acum şi am

început să mă amestec mai mult printre oameni. Nici

nu ţi-ar veni să crezi dacă ţi-aş spune cât de

singuratică şi tristă a fost existenţa mea de doi ani

încoace. Oriunde mă întorceam nu vedeam decât

beteşugul meu, răsărind ca o nălucă şi fugeam atunci

de oameni. Făceam probabil impresia unui

mizantrop, când de fapt sunt atât de puţin mizantrop

! – Schimbarea asta s-a înfăptuit prin vraja unei fete

dragi; mă iubeşte şi o iubesc; sunt primele clipe

fericite de doi ani încoace; şi pentru prima oară îmi

dau seama că prin căsătorie aş putea dobândi

fericirea. Din păcate, fata asta este de altă condiţie; şi

pe urmă, acum, ca să spun drept, n-aş putea încă să

mă căsătoresc; mai trebuie să umblu încă în lung şi-n

lat. De n-ar fi fost povestea cu auzul, de mult aş fi

colindat jumătate din lume; şi simt că trebuie s-o fac.

– Nu există plăcere mai mare pentru mine decât să

mă îndeletnicesc cu arta mea şi s-o fac cunoscută

– 99 –

pot să vorbesc în voie despre tine cu nevastă-mea, şi

acum şi cu copiii! Te simţeai mai bine acasă la

soacră-mea decât la tine acasă, îndeosebi după

moartea măicuţei talc care avea un suflet atât de ales.

Măcar o singură dată am vrut să te mai auzim

spunând: „Da, mă gândesc la voi, în clipele de

bucurie ca şi în restrişte”. Omul, oricât de sus s-ar fi

ridicat, aşa ca tine, nu este fericit decât o dată în viaţă,

în tinereţe. Gândurile tale, cred, se alipesc, adesea, cu

bucurie de zidurile din Bonn, de Kreuzberg, de

Godesberg, de Pepinieră etc.

Vreau să-ţi spun acum câte ceva despre mine,

despre noi, ca să-ţi arăt în ce fel trebuie să-mi

răspunzi.

După întoarcerea mea de la Viena, în 1796,

mi-a mers destul de prost; câţiva ani în şir am fost

nevoit să trăiesc numai din consultaţii ca medic; şi

asta, ani de zile, într-un ţinut păcătos, până să ajung

să trăiesc omeneşte. Pe urmă am devenit lefegiu, ca

profesor, iar în 1802 m-am însurat. Un an mai târziu

am avut o fată care trăieşte şi care nu are niciun

cusur. A moştenit judecata dreaptă şi, pe lângă asta,

sănătatea lui taică-său şi e o plăcere s-o asculţi

cântând sonatele lui Beethoven. În privinţa asta

n-are niciun merit; e un dar înnăscut. În 1807 am

avut şi un băiat care în momentul de faţă studiază

medicina la Berlin. Peste patru ani îl trimit la Viena:

cred c-o să ai grijă de el, nu?... În luna august am

sărbătorit şaizeci de ani de viaţă în mijlocul a vreo

– 103 –

BEETHOVEN CĂTRE WEGELER

Viena, 7 decembrie 1826114

Drag şi vechi prieten!

Nu pot să-ţi spun ce bucurie mi-a făcut

scrisoarea ta şi a soţiei tale Lorchen. Ar fi trebuit,

fireşte, să-ţi răspund imediat; dar, cum ştii, sunt cam

lăsător, mai ales când e vorba de scris, fiindcă îmi

spun că oamenii cei mai buni mă cunosc şi fără asta.

Adesea îmi ticluiesc în minte răspunsul, dar, când

vreau să-l aştern pe hârtie, de cele mai multe ori mi

se întâmplă să arunc pana din mână, deoarece nu mă

simt în stare să scriu aşa cum simt. Îmi amintesc de

toate dovezile de dragoste pe care mi le-ai dat, de

pildă atunci când ai pus să mi se văruiască odaia,

făcându-mi o surpriză atât de plăcută. Îmi amintesc

şi de familia Breuning. Faptul că ne-am răzleţit aşa

unii de alţii era în firea lucrurilor; fiecare trebuia să-şi

urmeze calea lui, străduindu-se să atingă scopul pe

care şi-l propusese; numai principiul binelui, pururea

nestrămutat, a menţinut legătura strâns şi ne-a unit.

Din păcate, azi nu pot să-ţi scriu atât cât aş vrea

fiindcă sunt bolnav în pat...

Am veşnic înaintea ochilor trăsăturile iubitei

tale Lorchen; (ţi-o spun) ca să vezi că tot ce-a fost

114De remarcat că pe vremea aceea simţămintele de

afecţiune ce există între prieteni, chiar când aceştia ţineau foarte mult unul la altul, presupuneau mai multă răbdare ca în zilele noastre. Beethoven îi răspunde lui Wegeler cu o întârziere de peste zece luni (n.a.)

– 107 –

CĂTRE MOSCHELES

Viena, 14 martie 1827

Dragul meu Moscheles!

...La 27 februarie am fost operat pentru a patra oară, iar acum, după toate semnele, se pare că va trebui să mă aştept în curând la o a cincea operaţie. Dacă treaba asta mai ţine aşa un timp, mă întreb unde o să ajung şi ce o să se întâmple cu mine? Într-adevăr, viaţa e destul de vitregă cu mine. Mă las, însă, în voia soartei şi singura rugăminte pe care o adresez lui Dumnezeu este ca divina lui voinţă să rânduiască în aşa fel lucrurile încât, atâta vreme cât sunt silit să-mi văd moartea cu ochii, să mă cruţe de lipsuri117. Numai aşa voi avea tăria să-mi primesc soarta, oricât ar fi ea de cruntă şi de grea, cu resemnare în faţa voinţei Celui de Sus.

Prietenul dumitale, L. v. Beethoven.

117 Beethoven, rămas aproape fără niciun ban, se adresase

Societăţii filarmonice din Londra şi lui Moscheles, care se afla pe atunci în Anglia, rugându-i să organizeze un concert în folosul său. Printr-un act de generozitate, Societatea i-a trimis imediat o sută de lire sterline, în chip de acont. Beethoven a fost mişcat până în adâncul inimii. „Era într-adevăr un spectacol zguduitor, povesteşte un prieten, să-l fi văzut, când a primit scrisoarea, cum şi-a împreunat mâinile şi a izbucnit în plâns, de bucurie şi recunoştinţă”. Din pricina emoţiei i s-a deschis rana. A ţinut totuşi să dicteze o scrisoare de mulţumire către „Englezii cu suflet ales care luaseră parte la suferinţa lui”. Le făgăduia totodată o lucrare: Simfonia a zecea, o uvertură, tot ce voiau ei. „Niciodată încă, spunea el, nu cred să mă fi apucat de o lucrare cu atâta dragoste ca astă dată”. Scrisoarea este datată 18 martie. În ziua de 26 a închis ochii (n.a.)

DIN CUGETĂRILE LUI BEETHOVEN

– 113 –

* * * Nu obişnuiesc să-mi retuşez compoziţiile

(odată terminate). Niciodată n-am făcut-o, fiind convins că orice modificare parţială alterează caracterul unei compoziţii.

( Către Thomson ) * * *

Adevărata muzică bisericească n-ar trebui să fie interpretată decât vocal, în afară de Gloria sau vreun alt text în acelaşi gen. De aceea îmi place atât de mult Palestrina; ar fi, însă, absurd să încerce să-l imite cineva care nu are nici spiritul, nici concepţiile lui religioase.

(Către organistul Freudenberg) * * *

Atâta vreme cât elevul dumitale are o digitaţie convenabilă şi ştie să respecte măsura şi să cânte exact fiecare notă, nu trebuie să te ocupi decât de stil; nu-l opri pentru orice greşeală, lasă-l să termine bucata şi pe urmă atrage-i atenţia asupra lor. Cu metoda asta se formează muzicieni, ceea ce, la urma urmei, este una dintre principalele treburi ale artei muzicale... În pasajele (de virtuozitate), fă-l să-şi folosească rând pe rând toate degetele... Folosind mai puţine degete, sunetele sunt, fireşte, mai „perlate”, cum se spune, sau „ca nişte perle”; câteodată însă preferi altfel de bijuterii. 119

( Către Czerny )

119„Felul în care Beethoven cânta la pian nu era prea

corect; digitaţia lui lăsa adeseori de dorit, iar calitatea sunetului era neglijată. Dar cine mai putea să fie atent, în momentele acelea, la instrumentist? Erai cu totul furat de ideile sale, aşa cum le tălmăceau mâinile lui pe clape, indiferent de felul cum ar fi fost ele exprimate” (Baronul de Trémont, 1809) (n.a.)

– 117 –

BIBLIOGRAFIE

Pentru a-l cunoaşte mai bine pe Beethoven, dăm

mai jos o listă destul de sumară a principalelor lucrări şi

documente ce pot fi consultate:

I. PENTRU SCRISORILE LUI BEETHOVEN

LUDWIG NOHL — Briefe Beethovens, 1865, Stuttgart.

LUDWIG NOHL — Neue Briefe Beethovens, 1867,

Stuttgart

LUDWIG RITTER VON KÖCHEL, 83 Original-Briefe

L. V. B. an den Erzherzog Rudolph, 1865, Viena.

ALFRED SCHÖN — Briefe von Beethoven an Maria

Graefin Erdödy, geb. Graefin Niszky undMag. Brauchle,

1866, Leipzig.

THEODOR VON FRIMMEL — Neue Beethoveniana,

1886 - Katalog der mit der Beethoven-Feier zu Bonn, an

11—15 mai 1890 verbudenen Ausstellung von

Handschriften, Briefen, Bildnissen, Reliquien Ludwig van

Beethovens, 1890, Bonn.

LA MARA — Musikerbriefe aus fünf Jahrhunderten, 1892,

Leipzig.

DR. A. CHRISTIAN KALISCHER - Neue

Beethoven-Briefe, 1902, Berlin şi Leipzig.

DR. A. CHR. KALISCHER— (continuat de Theod.

von Frimmel) — Beethovens Sämmtliche Briefe,

Kritische Ausgabe mit Erlaüterungen, 1906—1908, 5

vol., Leipzig şi Berlin.

DR. FRITZ PRELINGER — Beethovens Sämmtliche

– 119 –

II. PENTRU VIAŢA LUI BEETHOVEN

GOTTFRIED FISCHER — Manuscris (interesant mai

ales pentru copilăria lui Beethoven. Fischer,

decedat la Bonn în 1864, era proprietarul casei în

care au trăit două generaţii ale familiei Beethoven.

Atât el cât şi sora lui Caecilia l-au cunoscut

îndeaproape pe Beethoven copil şi şi-au aşternut

pe hârtie amintirile lor, care constituie o mărturie

preţioasă cu condiţia de a fi folosită cu oarecare

discernământ critic). Manuscrisul se află la

Beethovenshaus, la Bonn. Deiter (vezi mai încolo)

a publicat unele extrase.

F. G. WEGELER und FERDINAND

RIES - Biographische Notizen über Ludwig van

Beethoven (preţioase îndeosebi pentru prima

jumătate a vieţii lui), 1838, Coblentz. Versiunea

franceză din 1862 (epuizată). Republicată de Dr.

Kalischer în 1905.

LUDWIG NOHL— Eine stille Liebe zu Beethoven, 1857,

Berlin. (Publicarea jurnalului d-rei Fanny

Giannatasio del Rio, care l-a cunoscut şi l-a iubit

pe Beethoven în preajma anului 1816).

ANTON SCHINDLER — Beethovens Biographie, 1840.

Versiunea franceză 1846 (epuizată) (esenţială

pentru a doua jumătate a vieţii lui). Ediţia a 3-a,

1860, 2 vol.

ANTON SCHINDLER — Beethoven in Paris, 1842,

Munster.

GERHARD VON BREUNING — Aus dem

Schwarzspanierhause, 1874; o nouă ediţie, Kalischer,

– 121 –

confidenta Terezei spre sfârşitul vieţii acesteia. Se

prea poate ca Tereza, fiind pe vremea aceea la o

vârstă destul de înaintată, să-şi fi idealizat, fără să

vrea, amintirile; în esenţă, însă, povestirea pare a fi

exactă.122

A. EHRHARD — Franz Grillparzer, 1900.

THEODOR VON FRIMMEL — Ludwig van Beethoven

(în colecţia Berühmte Musiker), 1901, Berlin.

JEAN CHANTEVOINE — Beethoven, 1907.

DR. ALFRED CHR.-KALISCHER — Beethoven und

seine Zeitgenossen. Beiträge zur Geschichte des Künstiers

und Menschen, 4 vol, 1910. Culegere cuprinzând o

seamă de documente de cel mai mare interes

asupra cercului de prieteni şi prietene ai lui

Beethoven. E un bogat izvor de informaţii ce

aruncă, întrucâtva, o lumină nouă asupra

psihologiei lui Beethoven. Lucrările lui Kalischer

(ca şi acelea lui Nohl) trebuie citite, totuşi, cu mai

mult discernământ critic decât dau dovadă, uneori,

autorii.

RAYMOND VON AERDE — Les ancêtres flamands de

Beethoven, 1928, Malines. Autorul a regăsit, primul,

urmele familiei lui Beethoven al cărei loc de

baştină este de fapt Malines şi nu Anvers, cum s-a

crezut până atunci.

122Această carte nu a mai fost citată de Romain Rolland în

Bibliografia ultimelor ediţii ale Vieţii lui Beethoven; dat fiind însă că autorul se referă la ea în text, am socotit necesar să cităm volumul în bibliografia ediţiei noastre (n. r.)

– 123 –

III. PENTRU OPERA LUI BEETHOVEN

BEETHOVEN —Oeuvres complètes, mare ediţie critică,

Breitkopf und Härtel, Leipzig, 38 vol.

G. NOTTEBOHM — Thematisches Verzeichniss der im

Druck erschienenen Werke von Ludwig van Beethoven,

1868, 1913, Leipzig.

A. W. THAYER — Chronologisches Verzeichniss der Werke

v. B. 1865, Berlin.

G. NOTTEBOHM — Ein Skizzenbuch von Beethoven,

1865.

NOTTEBOHM — Ein Skizzenbuch von B. aus dem Jahre

1803, 1880.

NOTTEBOHM - Beethovens Studien, 1873.

NOTTEBOHM— Beethoveniana. Zweite

Beethoveniana,1872-87

GEORGE GROVE — Beethoven and his nine Symphonies,

1896, Londra.

J. G. PROD’HOMME — Les symphonies de Beethoven,

1906.

ALFREDO COLOMBANI — Le nove sinfonie di

Beethoven, 1897, Torino.

ERNST VON ELTERLEIN - B. Claviersonaten, ed. a

5-a, 1895.

WILLIBALD NAGEL — B. und seine Klaviersonaten, 2

vol, 1903—1905.

SHEDLOCK — The pianoforte sonata, 1900, Londra.

– 125 –

Opera muzicală a lui Friedrich Wilhelm Rust (1739

— 1796) din Dessau, scoasă recent la lumină de către

unul dintre nepoţii acestuia, care a publicat câteva din

sonatele lui, merită a fi cunoscută de cei ce vor să

studieze formarea geniului muzical al lui Beethoven.

Cel mai mic dintre băieţii lui Rust, Wilhelm-Karl, a

locuit în Viena între 1807 —1827 şi a fost în relaţii cu

Beethoven. Rust, Karl-Philipp-Emanuel Bach şi

simfoniştii din Mannheim au fost adevăraţii precursori

ai lui Beethoven . — Vezi Hugo Riemann: Beethoven und

die Mannheimer (Die Musik, 1907—8).

Interesante în privinţa aceasta sunt şi liedurile lui

Neefe (1748—1799) atât de beethoveniene, precum şi

operele muzicienilor francezi din timpul Revoluţiei,

îndeosebi ale lui Cherubini; stilul unora din

compoziţiile religioase sau dramatice ale acestuia a fost

luat uneori ca model de Beethoven. 123

123Romain Rolland îşi încheie Bibliografia cu un ultim

capitol, destul de cuprinzător, intitulat Portrete ale lui Beethoven. Aci se dă o listă detailată a cărţilor şi publicaţiilor care au reprodus portrete, gravuri, desene despre Beethoven. Nu am considerat necesar să includem acest capitol în ediţia noastră; cititorii interesaţi să-l citească îl pot găsi în ediţia franceză după care s-a întocmit traducerea de faţă: Romain Rolland, Vie de Beethoven, Dix-neuvième édition revue par l’auteur, Librairie Hachette (n. r.)