Universitatea Titu Maiorescu, BucureştiFacultatea de DreptCentrul Teritorial de Învăţământ la Distanţă- PiteştiAn: II

Referat

DisciplinaMetodologia cercetării ştiintifice

Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice

Student:Roşu Marina Camelia

Facultatea de DreptAn: II

Diferenţă

-2010-

Cuprins

Metodologia cercetării ştiinţifice.......................................................................21 .Metodologia cercetării juridice: definiţii şi concepte........................................21.0 Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice.....................21.1. Procedee de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice:...............................................................................................................3

1.1.1. Metoda experimentală..............................................................................31.1.2. Simularea.................................................................................................41.1.3. Scenariul..................................................................................................5

1.2. Alte metode de verificare a ipotezei şi fundamentării concluziilor................51.2.1. Metoda istorică.........................................................................................61.2.2. Metoda logică...........................................................................................61.2.3. Metode cantitative....................................................................................71.2.4. Metode prospective..................................................................................81.2.5. Studiul de caz prin „Anamneza clinică”..................................................81.2.6. Metoda tipologică....................................................................................81.2.7. Metoda statistică......................................................................................91.2.8. Metoda sociologică..................................................................................91.2.9. Metoda comparativă...............................................................................10

1

Metodologia cercetării ştiinţificeVerificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice

1 .Metodologia cercetării juridice: definiţii şi concepte Metodologia cercetării ştiinţifice juridice este o parte a ştiinţei juridice. Ea poate fi

definită ca un ansamblu de principii, de etape şi faze, de metode, tehnici şi instrumente de

investigare şi cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor juridice.

Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos şi logos care înseamnă

„metodă” şi „ştiinţă”, în limba greacă, iar în traducere liberă „ştiinţa metodei”, adică

ştiinţa conceperii, a alegerii şi utilizării metodei în procesul de investigare a

fenomenului juridic. În mod similar, şi cuvântul methodos este format din două

cuvinte: meta şi odos, adică „după cale”, după calea sau îndrumarul care-ţi asigură

succesul oricărei investigaţii ştiinţifice. Aşadar, metoda şi metodologia sunt în fapt „un

fir al Ariadnei”, care, însuşite şi bine stăpânite, nu te lasă să te rătăceşti în jungla

informaţiilor şi faptelor ştiinţifice.

Metodologia cercetării ştiinţifice (ca de altfel, şi a altor ştiinţe) este alcătuită din trei

niveluri de metode:

- metode de maximă generalitate, specifice tuturor ştiinţelor;

- metode proprii unui grup de ştiinţe;

- metode specifice fiecărei ştiinţe.

Dimensiunea funcţiei vitale a metodologiei de cercetare ştiinţifică poate fi mai bine

înţeleasă dacă o privim în cadrul ştiinţei (din care face parte) şi pe care serveşte în

totalitatea laturilor acesteia.

1.0 Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice constituie

al doilea moment al explicării fenomenului juridic (momentul critic valorizator).

Rezultatele teoretice (implicaţiile şi consecinţele ipotezei) în confruntare cu faptele

2

empirice constituie punctul de pornire şi esenţa procesului de verificare a ipotezei şi

concluziei ştiinţifice.

Dacă faptele empirice arată compatibilitate cu teoria rezultată din ipoteze, conchidem că

ipoteza nu este infirmată; că ea este acceptată provizoriu. Dacă apar dezacorduri între

fapte şi teorie, ipoteza fie se respinge, fie se modifică până când teoria concordă cu faptele.

Deci procesul de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice este un

complex de operaţii, implicând:

- evidenţierea rezultatelor ipotezei (noua teorie, implicaţiile, consecinţele);

- confruntarea rezultatelor ipotezei cu observaţiile empirice ;

- testarea trăiniciei relaţiilor dintre rezultatele ipotezei şi observaţiile empirice.

1.1. Procedee de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice:

1.1.1. Metoda experimentală.

Dreptul acţionând asupra relaţiilor sociale, modelându-le, tinde mereu la perfecţionarea

acestora. Mijloacele lor specifice de acţiune asupra relaţiilor sociale presupun o

permanentă adaptare şi perfecţionare. În acest sens trebuie subliniate încercările de a aplica

în domeniul juridic unele metode şi procedee care iniţial aparţineau ştiinţelor exacte,

printre care şi experimentul. Multă vreme ştiinţele sociale au privit cu rezervă această

metodă, considerând-o potrivită numai pentru ştiinţele naturii. S-a constatat însă că

experimentul, fiind o observaţie provocată, oferă posibilitatea repetării de un număr mare

de ori a fenomenului cercetat, cât şi desprinderea obiectului experienţei din contextul

interdependeţelor în care el evoluează în mod firesc.

Experimentul ar fi acea metodă de cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă obiectul

de cunoscut să se manifeste acolo şi unde vrea el, în condiţiile pe care i le impune, cu

scopul precis al descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui. Experimentul poate fi făcut în

laborator sau „pe teren”.

În domeniul ştiinţelor juridice se utilizează atât experimental de laborator (în special în

domeniul criminalisticii, al cercetărilor penale), cât şi experimentarea pe teren (mai ales în

domeniul reglementării juridice).

Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă reprezintă un pas înainte pe linia

sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor sociale.

3

Forme de experiment:

• naturale – din sistemele micro, mezo, macro;

• artificiale – create de cercetător = modele;

• de teren – care, în raport cu manipularea variabilelor, pot fi pasive sau active;

• de laborator – ajută la izolarea variabilelor şi verificarea ipotezelor ca, de pildă: teste ,

simulări (imitativ-analoge); anchete, sondaje.

Experimentul, indiferent de forma sa concretă, este o formă controlată, în condiţii reale sau

create de cercetător, prin care se măsoară influenţa variabilelor independente asupra

variabilei dependente, toţi ceilalţi factori independenţi fiind ţinuţi sub control, constanţi.

Experimentul cere:

• alegerea unităţilor de observare, de experimentare;

• alegerea unităţilor de control al experimentului, adică compararea acţiunii variabilelor

independente asupra variabilelor dependente, fără ca asupra acestora să se exercite şi

acţiunea altor variabile independente.

Momentul central al experimentului este măsurarea variabilelor dependente înainte şi

după introducerea fiecărei variabile independente. Dacă variabilele se cer izolate, dar nu se

pot controla (pentru că mai multe variabile se interferează), se poate recurge la un control

static prin selecţionarea aleatorie a unităţilor de observare. În final, se face estimarea erorii

aleatorii. Există două posibilităţi: se compară două unităţi asemănătoare, dar caracteristica

urmărită este prezentă doar într-o unitate; se compară două unităţi diferite, dar cu o singură

caracteristică în comun.

1.1.2. Simularea

Este o formă particulară a experimentului. Prezintă mare interes pentru teoria şi practica

juridică şi presupune construirea de modele juridice, în locul fenomenului juridic real

(procese simulate).

Simularea dezvăluie informaţii preţioase asupra:

stării fenomenului studiat;

modului de funcţionare, interdependenţei dintre componente şi paliere;

aspectelor analoge;

legilor de dezvoltare a fenomenului;

capătă accente de experiment dirijat.

Simularea contribuie la realizarea unor importante clarificări metodologice:

4

clarificarea formei legăturii dintre variabile;

estimarea parametrilor legăturilor;

verificarea ipotezelor;

testarea diferitelor căi de acţiune practică;

stabilirea nivelului optim al variabilelor controlate;

comportamentul modelului în raport cu variaţia factorilor.

1.1.3. Scenariul

Constituie un alt procedeu de verificare a ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice. Este o

variantă a modelării statistico-matematice şi s-a extins datorită dezvoltării tehnicii de

calcul.

Scenariul este o proiecţie a unui proces (fenomen) juridic pornind de la premise extrase din

realitate şi de la una sau mai multe ipoteze succesive de comportament al diferiţilor factori

sau agenţi, în scopul de a formula decizii şi strategii juridice.

Calitatea scenariului este în funcţie de:

realismul premiselor;

factorii de comportament (ipotezele considerate);

rigoarea legăturilor cauzale.

Pentru decizii care includ şi un factor subiectiv se cer studiate şi verificate succesiv toate

consecinţele derivate din ipoteze.

1.2. Alte metode de verificare a ipotezei şi fundamentării concluziilor.

Teoria generală a dreptului, cât şi celelalte ramuri ale ştiinţelor juridice folosesc în acelaşi

timp şi anumite metode concrete de cercetare „luate în sensul de procedee, mijloace,

tehnici folosite pentru investigarea fenomenului juridic şi fără de care nu poate fi conceput

studiul sau cercetarea oricărui fenomen”.

5

Aceste metode concrete sunt următoarele:

1.2.1. Metoda istorică.

Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui istorică, studiind în acelaşi timp şi modul în

care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţă, cum sunt:

tipul de drept, esenţa dreptului, forma dreptului, funcţiile dreptului.

1.2.2. Metoda logică

Se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică .

Unitatea dintre aceste aspecte logice şi cele istorice ale fenomenului constituite un

principiu de bază al filosofiei şi metodologiei care este valabil şi pentru ştiinţe juridice.

Metoda logică poate fi definită ca o „totalitate de procedee şi operaţii metodologice şi

gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi dinamicii

interne a formei şi raporturilor sociale interne, într-un cuvânt, a logicii obiective a

dezvoltării sociale”.

Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă dacă ne

gândim la faptul că instaurarea puterii de stat, constituirea sistemului de organe ale statului,

corelaţia dintre ele sunt orientate în conformitate cu un model relaţional, iar activitatea de

elaborare a dreptului, cât şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic.

Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice cum sunt:

definiţii legale,

metode de formare şi clasificare a conceptelor juridice,

sistematizarea normelor juridice,

soluţionarea concursului sau conflictelor de norme,

regulile raţionamentului juridic,

interpretarea normelor juridice.

Folosirea logicii în cercetarea juridică nu trebuie să ducă la neglijarea conţinutului

normelor juridice, a fundamentului lor normal sau să exagereze aspectul ei speculativ în

detrimentul cerinţelor vieţii sociale şi a practicii judiciare.

6

1.2.3. Metode cantitative.

Introducerea metodelor cantitative în ştiinţele sociale urmăreşte, ca şi în cazul metodei

experimentale, obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte la care se

adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror exactitate este

incontestabilă.

Cuvintele limbajului matematic sunt, faţă de cele ale limbii uzuale, ceea ce este o cheie de

siguranţă faţă de una obişnuită. Există destulă indeterminare într-un cuvânt obişnuit, pentru

ca doi interlocutori să aibă impresia că se înţeleg fără a gândi exact acelaşi lucru; limbajul

matematic avea să scape de această ambiguitate.

Aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice întâmpină unele greutăţi

obiective, având anumite limite. Astfel, în activitatea juridică intervin o serie de stări

psihologice volitive legate de reglementarea juridică, poziţia individului faţă de prevederile

normative şi stările lui afective în raport cu aceste prevederi. Pe de altă parte, trebuie să

ţinem seama de faptul că relaţiile sociale sunt foarte complexe.

Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativă, prin

cifre şi simboluri matematice. Cu toate acestea, metodele cantitative se pot aplica şi în

domeniul ştiinţelor juridice. Normele de drept conţin în ele o măsură, o proporţie, o

dimensionare reflectând în felul acesta anumite legături cantitative ce se găsesc în cadrul

relaţiilor social supuse reglementării. Dreptul apare, deci, ca un instrument de măsurare a

relaţiilor sociale pe care le supune unui proces de formalizare.

Urmărind certificarea fenomenelor juridice este necesară o traducere a specificului

normativ a fenomenului juridic în limbaj cantitativ şi apoi retraducerea rezultatelor astfel

obţinute în limbaj juridic.

Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supuse măsurării cu şirul

intensităţilor etalon şi găsirea unei intensităţi etalon, cât mai apropiate de intensitatea

măsurată.

O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii judiciare. Cu ajutorul

metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite fenomene supuse

observaţiei în diverse domenii ale relaţiilor sociale, semnalând în acest fel necesitatea

adoptării unor măsuri juridice ce se impun. Uneori, organele de urmărire penală folosesc

datele statistice în studierea fenomenului infracţional, putând astfel evidenţia

caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea descoperirii specificului lor

calitativ. De asemenea, metodele statisticii aduc o contribuţie însemnată la prevenirea şi

combaterea fenomenului criminalităţii.

7

Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea posibilităţilor de optimizare a

deciziilor organelor administraţie de stat. Cunoscând activităţile individuale, durata medie

a realizării lor, pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi ale organelor administrative.

Ţinând seama de similitudinea ce există între circuitele ce există între informaţiile şi

deciziile transmise de indivizii ce compun o structură organizatorică dată (de exemplu: un

minister, o prefectură, o primărie) şi tipurile de circuite electrice se poate realiza un grafic

ce poartă numele de organigramă. Cu ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire la

structura organizaţiei respective cât şi la reţelele organizatorice care se pretează cel mai

bine la diverse sarcini.

1.2.4. Metode prospective.

Introducerea metodelor prospective în domeniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai

creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor, ci şi creşterea rolului funcţiei explicative.

Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gradul

cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale. Prognoza juridică presupune un aparat

metodologic complex, folosirea celor mai noi procedee şi tehnici. Metodele prospective se

utilizează în fundamentarea adaptării, cuprinzând şi interpretarea pe care le vor da organele

de aplicare care vor urmări realizarea lor.

1.2.5. Studiul de caz prin „Anamneza clinică”

Presupune o incursiune în istoricul cazului, „o rememorare – întoarcere în trecut”, vis- á -

vis de etiologia factorului juridic de cercetat: tradiţie, cutumă, obicei, regulă, lege etc. sau,

de exemplu, a personalităţii învinuitului, inculpatului, martorului, victimei etc.

Din această perspectivă se pot reconstitui şi explica evoluţiile în planul comunităţii a

normelor informale, precedentelor judiciare, izvoarelor de lege etc., sau se identifică

sursele disfuncţiilor de personalitate şi atitudinile comportamentale în cazul delincvenţei în

sens larg. Metoda1 derivă din medicină unde antecedentele heredocolaterale şi

anamnestice servesc stabilirii diagnosticului şi atitudinilor terapeutice adecvate.

1.2.6. Metoda tipologică

Presupune o incursiune în algoritmul unei regularităţi raportată la evoluţia realităţilor

juridice (vezi norme juridice) sau exemplificativ pentru psihologia judiciară, victimologie

8

etc., faţă de evoluţia stării infracţionale sau a unei categorii de infractori, ex. criminali în

serie.

Prof.univ. Iancu Tănăsescu subliniază că „în cadrul acestei metode se porneşte de la

noţiunea de tip, definita ca o combinaţie a mai multor trăsături caracteristice pentru

fenomenul social o anumită grupare de tipuri ce cuprinde trăsături definitorii caracteristic

unui anumit fenomen sau a unui grup de fenomene”

1.2.7. Metoda statistică

Studiază fenomenele de masă ale societăţii şi ale statului, clasificându-le si sistematizându-

le prin reţinerea elementelor fundamentale şi înlăturarea celor accidentale, păstrând doar

ceea ce este reprezentativ şi tipic, regularitatea apariţiei unor fenomene, constanţa acestora

şi aprecierea cantităţii lor. Legile statistice, stabilind fenomenul de repetiţie şi de

succesiune - a fenomenelor juridice şi realităţii sociale (N.A.) - stratifică, aşadar,

observaţiile.

În cadrul metodei statistice se impune ordonarea şi gruparea datelor din volumul de

observaţii şi date examinate. În urma grupării datelor ce aparţin unor clase ce urmează să

fie concentrate într-o valoare centrală, se formează baza prelucrării statistice a materialului

brut – vezi aplicaţiile pe terenul psihologiei judiciare.

Pe lângă posibilitatea de a prezenta datele cercetării, ale reprezentării grafice, se trece la

metoda exprimării sintetice a ansamblului de date, evidenţiind anumite valori numerice. În

acest mod rezultatele imediate vor fi reduse la câteva valori caracteristice pentru a se stabili

tendinţa generală a fenomenului. De la valorile normale, din studiul corelaţiei se va stabili

legătura între anumite procese şi fenomene, stabilindu-se dispersia şi abaterea standard.

Iată, aşadar, cum prin metoda statistică se traduc fapte în enunţuri abstracte şi predicţii

matematice.

Fără îndoială că în funcţie de situaţie sau domeniul abordat, metodologia cercetării juridice

poate apela şi la o serie de alte metode: observaţia, predicţia, metoda istorică, metoda

logică, metoda regresivă, metoda sistemelor, metoda integralistă etc., în cazul de faţă

autorii zăbovind asupra celor pe care le consideră reprezentative în materie.

1.2.8. Metoda sociologică

Prelucrând opera prof. I. Oancea şi C. Belu, prof. Iancu Tănăsescu pleacă de la adevărul

conform căruia metoda sociologică prezintă caracterele sale inductive, obiective şi

9

exclusive, stabileşte influenţa fenomenelor sociale asupra conştiinţei individului, rolul şi

eficienţa instituţiilor legale privind sancţionarea şi prevenirea infracţiunilor. Astfel,

studiind fenomenele sociale dintr-un punct de vedere special prin metoda sociologică se

identifică regulile generale de evoluţie a conştiinţei sociale în cadrul grupului social,

legitimând raporturile dintre indivizi şi societate.

Metoda sociologică ajută fundamental la cercetarea vieţii sociale în care germinează ca o

constanţă permanentă juridicul ascuns în legităţile individualizării - generalizării, repetiţiei

– succesiunii faptelor sociale, generând în ultimă instanţă abstractizările normative – legea.

1.2.9. Metoda comparativă

Înseamnă observarea unor fenomene sau absenţa simultană a două fenomene sau serii de

fenomene, analiza acestora relevând legăturile dintre ele. Are două forme: analogică – care

presupune compararea asemănărilor şi antidoctică – presupune diferenţele dintre

fenomene.

În cadrul procedeului concordanţei se stabileşte legătura directă existentă între fenomenul

rezultat şi acţiunea celorlalte fenomene care au operat anterior, factori comuni care vor

reprezenta cauzele directe.

Procedeul diferenţei determină ca un fenomen să fie relevat în cazul întrunirii anumitor

condiţii şi absent în cazul lipsei acestor condiţii, fapt care determină concluzia că

fenomenul rezidă în elemente comune. Procedeul variaţiilor concomitente determină

concluzia că în cazul când un fenomen este precedat, dacă variază în acelaşi mod ca

fenomen care succede, va constitui în mod cert cauza fenomenului precedent.

În sprijinul metodei comparative se situează frecvent analiza predictivă cu privire la

evoluţia şi evaluarea fenomenelor şi realităţilor juridice raportate la estimarea unor posibile

necesităţi legislative.

Bibliografie:1. Chelcea, S, METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE, Bucureşti: Ed. Economică, 20012. Popescu, Sofia, Iliescu Dragoş, PROBLEME ACTUALE ALE METODOLOGIEI JURIDICE, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 19793. Răboacă, Gh., D., Ciucur, METODOLOGIA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ECONOMICE, Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine, 20044. Vlăsceanu, L., METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIALE. METODE ŞI TEHNICI, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986

10