Ascuns ochilor istoricilor, episcopul Bartolomeu Stănescu era numit în epocă filosoful social-creştin. Tot contemporanii spun că, asemenea oricărei mari personalităţi, a ieşit din viaţa publică fără să fie regretat.

Măreşte

Bartolomeu Stănescu se naşte la 25 august 1875 şi după absolvirea Seminarului şi a Facultăţii de Teologie din Bucureşti este trimis la Paris pentru continuarea studiilor. La Université Paris Sorbonne obţine două licenţe, în litere (sociologie) şi în drept, iar mai apoi începe studiile de doctorat sub îndrumarea profesorului Émile Durkheim, cu o teză în domeniul filosofiei socio-politice despre principiul autorităţii. De altfel, întregul său discurs public este brodat în jurul ideilor de libertate şi autoritate.

În ianuarie 1914 este numit profesor titular la Catedra de exegeza Noului Testament, unde are o audienţă selectă, inclusiv din rândurile elitelor vremii: Constantin Rădulescu-Motru audiază în câteva rânduri prelegerile sale. Începerea Primului Război Mondial îl lasă cu greu convins să se retragă în Moldova, dorinţa sa fiind aceea de a merge pe front pentru că "pe lângă entuziasmul patriotic ce-l însufleţea, însăşi primirea salariului de Profesor Universitar îl obliga să fie nelimitat la dispoziţia patriei sale scumpe". Fiind deja arhiereu, nu primeşte aprobarea nici de la ministrul de război Vintilă Brătianu, nici de la I. Gh. Duca, ministrul instrucţiei publice, şi se înscrie profesor la Şcoala Normală "Vasile

Lupu" din Bogzeşti, lângă Roman, predând limba română şi religia la clasele primare. Cânta la strană şi predica în fiecare duminică pentru că nu avea veşminte arhiereşti ca să poată sluji.

Marea Unire din 1918 îi oferă posibilitatea de a se implica în mai multe domenii ale vieţii publice: înfiinţează alături de alţi intelectuali ai vremii o revistă de drept şi ştiinţe politice, precum şi Cercul de Studii Social-Creştine "Solidaritatea". În paginile revistelor editate îşi prezintă reflecţia intelectuală despre construcţia naţiunii, autonomia bisericească, rolul ierarhului în eparhie, problemele economice şi sociale ale noului stat român.

Bun organizator

În 1920 primeşte în grijă păstorirea celei mai mari eparhii din România Mare: a Râmnicului Noul-Severin şi conducerea revistei "Biserica Ortodoxă Română". În ambele funcţii, propune o reorganizare rapidă din temelii. În 1938 intră în concediu pentru o perioadă de doi ani, după care se pensionează şi se retrage la Mănăstirea Bistriţa, unde în 1954 va şi trece la Domnul. În perioada pensionării, merge în mai multe rânduri la Paris, unde studiază limbile engleză, germană şi italiană pentru ca scrierile sale să fie accesibile comunităţii ştiinţifice internaţionale:

"Hotărârea pe care am luat-o, ca să intru în a treia pasă a vieţii mele, mi-a fost inspirată de Ea şFecioara Mariaţ, printr-un text din Sfânta Scriptură, pe care am deschis-o, când m-am simţit îmboldit puternic în cugetul meu s-o deschid. Îmi numesc situaţia de acum ca fiind pentru mine a treia fază a vieţii, pentru că prima am trăit-o în şcoalele prin care am trecut; iar pe-a doua am trecut-o prin aplicarea în instituţiile laice şi bisericeşti a celor învăţate în şcoli din ţară şi în străinătate. De astă dată, ş…ţ mult mai în plin pregătit pentru folosul românesc, dacă nu şi internaţional, aşa cum sunt hotărât să ajung, ş…ţ sunt sigur, că voi fi pe deplin înţeles, dacă nu şi urmat, de lumea care mă va asculta şi care mă va citi în lucrările tipărite şi răspândite de mine, în limbile pentru care îmi fac pregătirea". (Arhiva

CNSAS, Fond Informativ, Scrisoare a lui Bartolomeu Stănescu către Vasile Tivig, 17 ianuarie 1939, dosar nr. 53328, fila 133.)

Creştinismul social ca mişcare

Cu un impact semnificativ în ţări ca Italia, Marea Britanie, Germania sau Franţa, creştinismul social prinde contur şi în România datorită episcopului Bartolomeu Stănescu şi a altor teologi ortodocşi: Şerban Ionescu, Vasile Ghe. Ispir etc. Centrul de Studii Social-Creştine înfiinţat de ei este extrem de activ în anii â20, editând revista "Solidaritatea" şi organizând conferinţe în diverse zone ale ţării. Mişcarea creştinismului social din România se prezintă ca un demers al Bisericii Ortodoxe de a trece valorile creştine din spaţiul privat în structura organismului social. Ceea ce a determinat Biserica la o astfel de acţiune a fost şi "ivirea unor curente sociale, cum este: socialismul, comunismul, bolşevismul, anarhismul etc., care având un fundament materialist,

antireligios şi revoluţionar, nesocoteau cu totul valorile morale şi religioase în reforma vieţii sociale".

Proiectul său, inspirat din curentul creştinismului social, avea ca finalitate o arhitectură socială echitabilă derivată din morala creştină. În acest context, statul prin natura laicismului său are apucături de indiferenţă religioasă şi de incompetenţă practică, de aceea "se cuvine ca astăzi să contrabalansăm în cele bisericeşti autoritarismul statului nostru cu libertatea de competinţă şi de acţiune".

Autonomia societăţii

Discursul episcopului Bartolomeu Stănescu este unul de factură analitică pornind de la dreptul natural şi coexistenţa în societate a două principii complementare: libertatea şi autoritatea, aceste "două mari forţe şi două mari drepturi ş…ţ care coexistă şi se înfruntă în mod natural". În concepţia sa, Biserica nu reprezenta încă acea mare corporaţie socială care să ofere un viu apostolat în societate din cauza ingerinţelor externe, dar şi interne: "Astăzi Biserica s-a osificat sub forma unei simple întocmiri de birou şi de formalism administrativ". În acest context, datoria oamenilor Bisericii este să-i asigure statutul de organism social autonom şi să-i înlesnească capacitatea de a produce consensul şi sufletul naţional.

Criticând cele două mari viziuni politice laiciste ale epocii, socialismul şi liberalismul, primul pentru că oferă prea puţină libertate, iar cel de-al doilea, prea puţină autoritate, Bartolomeu Stănescu aduce în discuţie prioritatea binelui comun la nivel naţional, solidaritatea, prioritatea muncii asupra capitalului, a moralei asupra politicianismului. Democraţia pe care şi-o doreşte este una a persoanei, nu a individului. Ea face parte din ordinea naturală, fiind, în opinia sa, regimul politic de normalitate a unui popor: "Democraţia este ş…ţ ştiinţa profundă asupra sufletului omenesc, ca legătură pe care legile o mijlocesc între om şi mediul său de viaţă, să-i dea cu putinţă sufletului şi puterilor omeneşti să domine acest mediu, iar nu să fie dominate de ele". Prin urmare, legile democratice nu trebuie să fie impuse, ci născute prin adeziunea poporului menajat în libertatea şi demnitatea lui. Dacă în epoca medievală rolul statului a fost să domine poporul, acum este să-l slujească.

Biserica nu este o instituţie de stat, "întrucât statul nici nu a inventat-o prin politica lui, nici n-a creat-o prin legile lui". Statul singur nu poate să suplinească nevoile spirituale ale credincioşilor, el se îngrijeşte de conservarea vieţii, nu de desăvârşirea ei: "desrobirea iniţiativelor particulare şi sociale nu se pot dobândi decât prin asigurarea în mâinile tuturor indivizilor şi ale tuturor instituţiilor sociale, dovedite necesare vieţii cum e şi Biserica noastră, a regimului de libertate, pe care civilizaţia modernă l-a organizat deastădată definitiv în acel larg şi evanghelic sistem politico-juridic numit democraţie".

Încă din 1927 episcopul de Râmnic renunţă să mai vorbească de la tribuna Senatului, contrariat de faptul că dezbaterile de idei nu aveau nici un efect la votul final. Mai grav decât acest lucru, mişcarea interbelică a creştinismului social pare să nu se bucure de reputaţia altor curente de gândire interbelice. Cu toate acestea, astăzi descoperim în

personalitatea episcopului Bartolomeu Stănescu un pionier al reflecţiei creştine asupra societăţii moderne, o societate structurată pe un vid de autoritate din cauza statelor care nu lasă societăţile să respire creştineşte.

Cel ce avea să fie episcopul Bartolomeu (Vartolomei) Stănescu s-a născut în august 1875, într-un bordei de pe malul Dunării, în Teleorman. Era primul copil şi singurul băiat al părinţilor săi, care au mai avut trei fete. La vârsta de 5 ani a rămas orfan de tată. Serios şi muncitor, şi-a croit drum în viaţă numai prin efort susţinut şi prin puterea minţii. În 1888 intra cu cea mai mare medie la Seminarul Central din Bucureşti, iar zece ani mai târziu repeta isprava la Facultatea de Teologie, construindu-şi rapid renumele de student de excepţie.

Cu o putere de efort ieşită din comun, tânărul nu se limitează doar la studiu, îmbinându-l cu acţiunea obştească - este membru al comitetului (naţional) de conducere studenţesc şi preşedinte al Societăţii studenţilor teologi.

Îşi ia licenţa în 1905, cu lucrarea Autenticitatea Cărţilor Sfinte ale Noului Testament (publicată în acelaşi an), stârnind regretul comisiei de examen că Facultatea nu putea acorda titlul de doctor în teologie, pe care absolventul l-ar fi meritat cu prisosinţă.

În vara aceluiaşi an intră în monahism, fiind hirotonit ierodiacon, iar câteva luni mai târziu este trimis la Paris spre a sluji în Capela Românească de acolo. Era un mod elegant de a-i asigura condiţiile materiale pentru a-şi desăvârşi studiile.

Urmează, la Sorbona, cursuri de sociologie şi drept şi, în paralel, frecventează Facultatea de teologie catolică şi protestantă. O combinaţie perfectă de instituţii de învăţământ superior pentru a se pune la curent cu creştinismul social, doctrină ajunsă pe atunci la maturitate, născută din reacţia protestanţilor la excesele liberalismului şi ale industrializării, şi cu doctrina socială catolică, iniţiată de enciclica Rerum Novarum, din 1891, a papei Leon XIII, care introduce principiile demnităţii persoanei umane, binelui comun, subsidiarităţii şi solidarităţii.

În 1909, este chemat în ţară de episcopul Nifon al Dunării de Jos pentru a ocupa postul de arhimandrit-vicar al Episcopiei. Este hirotonit ieromonah şi înaintat la rangul de arhimandrit.

În 1910 revine la Paris pentru a-şi trece licenţa în Drept. La Sociologie lucrează la teza cu subiectul La portée sociale du principe d'autorité.

Spre sfârşitul anului 1911 este din nou chemat în ţară spre a i se acorda titlul de arhiereu. Se retrage pentru 3 luni la Mănăstirea Secu, din Neamţ, unde stă în meditaţii şi rugăciune. În aprilie 1912 este sfinţit în Catedrala Mitropolitană din Iaşi cu titlul de Arhiereul Băcăoanul. O lună mai târziu este numit redactor la revista "Biserica Ortodoxă Română", iar în toamna aceluiaşi an devine Inspector General al Seminariilor din ţară. O vreme, a fost şi egumen al Eforiei Aşezămintelor Sf. Spiridon din Iaşi, care se ocupau de suferinzi şi neputincioşi.

În 1913 este numit profesor titular la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la catedra de Exegeza Noului Testament. Cursurile sale erau frecventate de fruntea intelectualităţii vremii, Constantin Rădulescu-Motru venind de câteva ori să-l asculte.

În 1913 îi apare lucrarea Scurte încercări de creştinism social, ale cărei pagini introductive pot servi drept cheie pentru înţelegerea duhului în care avea să acţioneze arhiereul Vartolomei în perioada episcopatului său.

În anii '20, împreună cu alţi câţiva teologi ortodocşi (Şerban Ionescu, Vasile Gh. Ispir ş.a.) va înfiinţa Centrul de Studii Social-Creştine, scoţând, între 1920 şi 1926, şi revista "Solidaritatea". Subiectul, prea important ca să îl epuizăm aici în câteva cuvinte, merită o abordare aparte.

În timpul războiului pleacă spre Moldova, aproape cu ultimul tren. Îi cere în scris ministrului de Război, Vintilă Brătianu, să fie trimis pe front pentru a le predica soldaţilor şi a-i îmbărbăta. Solicitarea îi este refuzată, aşa că în noiembrie 1917 merge să predea religia şi limba română la Şcoala Normală "Vasile Lupu" din Bogzeşti, o comună din apropiere de Roman - profesorul universitar cu studii doctorale pariziene preda într-o şcoală primară şi predica duminica (nu putea sluji, pentru că nu luase cu sine hainele arhiereşti) într-o biserică de parohie!

În ianuarie 1919 este numit Locotenent de Episcop la Curtea de Argeş. În această calitate înfiinţează Seminarul din Curtea de Argeş.

Pe 30 martie 1921, Parlamentul şi Sf. Sinod îl aleg episcop al celei mari eparhii din România Întregită, Episcopia Râmnicului Noul Severin, care cuprindea toată Oltenia.

Acţiunile şi iniţiativele cu caracter social ale episcopului Vartolomeu au avut un singur scop, clar reprezentat mintal: întărirea moralităţii şi culturii poporului prin toate mijloacele, dar mai ales prin Biserică, ţelul şi totodată mobilul fiind sporirea contribuţiei la cimentarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Venind în fruntea eparhiei, a găsit un cler dezorganizat, care se mărginea numai la serviciile de cult. Şi-a spus că era nevoie de o ofensivă pastorală viguroasă. De altfel, în toată România Întregită Biserica simţea nevoia unei organizări solide, unitare, sub raport cultural, misionar, administrativ şi economic.

Episcopul Vartolomei şi-a spus că se impunea crearea unei organizaţii a preoţimii care să îmbine iniţiativa şi libertatea de acţiune cu autoritatea, controlul şi stimulul episcopal. Organizaţia aceasta, care a revoluţionat mijloacele de pastoraţie de până atunci, avea să se nască în luna mai 1923, sub numele de Societatea Preoţească Renaşterea.

În vederea regenerării societăţii, nu numai sub aspect religios, dar şi cultural şi social, centrul de acţiune a fost stabilit, conform principiului subsidiarităţii, la nivelul parohiei. "Renaşterea" cuprindea comitete culturale care organizau şezători, lecţii de catehizare,

înfiinţau biblioteci şi coruri parohiale. Spre luminarea minţii şi înnobilarea sufletului, scotea şi o "foaie", "Creştinul ortodox".

Soluţia găsită de episcopul Vartolomei au constituit-o băncile populare, de credit şi economii, cu capitalul subscris exclusiv de feţe bisericeşti, care acordau împrumuturi cu dobânzi foarte mici.

Pentru a ne face o idee despre succesul şi anvergura acestei iniţiative, să urmărim situaţia pe anul 1935 a celor 5 bănci clericale ale Eparhiei (pentru a face mai grăitoare cifrele, să menţionăm că salariul unui învăţător era de circa 4.500 de lei):

1. Banca clerului vâlcean, "Ajutorul", prima înfiinţată, avea un capital social de 2.010.956 lei, împrumuturi în valoare de 3.218.039 lei şi depuneri spre fructificare de 1.149.042 lei.

2. Banca clerului mehedinţean, din Turnu Severin, avea 2.133.000 lei capital subscris (din care 1.464.720 lei vărsat), 2.210.070 lei împrumuturi şi 1.113.548 lei depuneri spre fructificare.

3. Banca clerului doljean, "Sprijinul", cu un capital subscris şi vărsat de 502.250 lei, împrumuturi în valoare de 1.013.600 lei şi depuneri spre fructificare de 480.350.

4. Banca populară "Clerul Gorjan", cu un capital social de 2.460.000, depuneri spre fructificare de 993.005 şi ajutoare în valoare de 38.860.

5. Banca clerului Romanaţean, înfiinţată cu numai un an şi ceva în urmă, avea un capital social de 187.750 lei, împrumuturi în valoare de 607.320 lei, depuneri spre fructificare de 52.223 lei.

În total, băncile populare preoţeşti aveau un capital social de 7.293.956 lei şi acordaseră numai în anul 1935 împrumuturi în valoare totală de aproape 7.500.000 lei, adică echivalentul a 1.666 de salarii lunare de învăţător. Nu ştim ce s-a ales de aceste bănci populare, dar bănuim…

Biografia PS Vartolomeu Stănescu:

A văzut lumina zilei la 25 august 1875, în comuna Flămânda - jud. Teleorman, ca fiu al familiei Floarea şi Stan Stănescu, vrednici gospodari. La vârsta de 5 ani a rămas orfan de tată, însă mama sa s-a ocupat de îngrijirea şi educaţia lui şi a celor trei surori ale sale, trimiţându-l la şcoli tot mai înalte, deoarece se dovedea foarte dotat în plan intelectual.

Şcoala primară a urmat-o în trei localităţi teleormănene: Flămânda, Dracea şi Traian. În anul 1888 s-a înscris la Seminarul Central din Bucureşti, pe care avea să-l absolve ca premiant în 1897, pe timpul studiilor dovedindu-se a fi „cel dintâi la studii, cel dintâi la purtare, cel dintâi la prestigiu şi stimă", serios şi senin, cu un cuvânt creator, cu spirit de iniţiativă, cu ordine şi precizie în idei şi în fapte.

În timpul facultăţii „şi-a însuşit alături de studiile teologice liniile unor principii de sănătoasă viaţă românească şi creştinească", făurindu-şi totodată un cald patriotism şi naţionalism în numele cărora a lucrat pe tot parcursul vieţii.

În 1905 - la vârsta de 30 de ani, a intrat în monahism şi a fost hirotonit ierodiacon pe seama Catedralei din Bucureşti; la scurt timp, fiind numit ierodiacon al Capelei Române din Paris, unde a urmat cursuri de teologie catolică şi protestantă, precum şi cursuri de drept, sociologie şi litere. A dobândit licenţa în drept şi a urmat cursurile de sociologie până la teza de doctorat la catedra renumitului profesor Émile Durkheim.

A întrerupt studiile pentru o perioadă de 6 luni în 1909-1910, timp în care a fost hirotonit ca arhimandrit în cadrul Episcopiei Dunării de Jos. În 1910 revine la Paris, unde îşi ia licenţa în Drept.

Întors în ţară, şi preţuit pentru capacităţile şi purtările lui meritorii, este ales, la 28 februarie 1912, de către Sfântul Sinod, ca Arhiereu Vicar al Episcopiei Romanului, cu titlul de Băcăuanul. În acelaşi an, la 24 mai, este numit şi redactor al prestigioasei reviste „Biserica Ortodoxă Română", precum şi inspector general al Seminarelor din partea Consistoriului Superior bisericesc iar din decembrie 1913 e numit ca profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti (pentru catedra de "Studiul Noului Testament" şi "Hermeneutică").

Ducându-şi la bun sfârşit îndatoririle, deloc uşoare, primeşte delegaţie şi încredinţare de la Sfântul Sinod ca să gireze Episcopia Argeşului (în anul 1919), iar la 1 aprilie 1920 a trecut în aceeaşi calitate la Episcopia Râmnicului, pentru ca, după un an, la 17 martie 1921, să fie ales Episcop plin în scaunul vechii Episcopii a Râmnicului Noul Severin, fiind instalat în Duminica Floriilor a acelui an.

În plan administrativ, în 1923 înfiinţează Societatea Preoţească „Renaşterea”, care îi cuprindea pe toţi preoţii şi diaconii, chiar şi pensionarii, chemaţi să pună în aplicare acest plan; în subsidiar, Societatea avea şi scopul de a strânge (din cotizaţii, colecte, subvenţii etc.) fonduri pentru preoţii şi diaconii nevoiaşi şi pentru tipărituri. A fost cumpărată o tipografie, care a fost instalată şi a funcţionat între anii 1927 şi 1934 la Sfânta Mânăstire

Cozia, unde a început tipărirea colecţiei „Biblioteca Părinţilor şi Scriitorilor Bisericeşti", înfiinţată de către directorul ei. Activitatea Societăţii „Renaşterea" a fost completată şi cu aceea a altor societăţi: „Aşezământul Evanghelic Petrache Lupu" şi „Societatea Evanghelică a doamnelor şi domnişoarelor".

Pentru pregătirea tinerilor în preoţie, a înfiinţat la Râmnicu Vâlcea Seminarul Teologic „Sf. Nicolae", în cadrul căruia profesori, pedagogi şi îndrumători spirituali aveau sarcini precise pentru educaţie, ca şi pentru sănătate. De asemenea, s-a înfiinţat Şcoala de Cântăreţi - cu sedii fluctuante: la Cozia, Craiova şi, în sfârşit, la Râmnic.

Preocupându-se pentru îmbunătăţirea condiţiilor materiale şi spirituale din cadrul monahismului oltean, episcopul Vartolomeu a reuşit să înfiinţeze Eforia Mânăstirilor Oltene (cu peste 800 de pogoane); a înfiinţat viaţa de obşte în mănăstirile oltene, cu rânduieli aflate în vigoare şi azi.

În plan cultural, a publicat diferite lucrări, articole, cuvântări şi pastorale dintre care amintim: „Autenticitatea cărţilor sfinte ale Noului Testament”, Bucureşti, 1905,225p.; „Scurte încercări de creştinism social”, Bucureşti 1913, 132 p.; „Produsuri sufleteşti şi realităţi verificate”, Râmnicu Vâlcea, 1934, XII + 452p. (Cuvântări, articole etc.) şi „Femeia ca factor social”, ed. a II-a, Râmnicu Vâlcea, 1936, 125p. A făcut parte din Comitetul de redacţie al revistei „Biserica Ortodoxă Română”, dând la lumină diferite studii şi a îndrumat şi sprijinit şi pe alţii într-o astfel de muncă.

O menţiune specială se cuvine activităţii sale în calitate de membru al Senatului, unde a avut nenumărate intervenţii memorabile: printre acestea se poate număra şi cea privind salarizarea preoţilor de către Stat, „pentru a nu-i face de batjocură şi a nu-i determina să aibă alte preocupări decât cele spirituale”.

Personalitatea Episcopului Vartolomeu Stănescu a fost foarte apreciată în vremea lui, dar eforturile deosebite făcute pe parcursul vieţii l-au condus către o şubrezire a sănătăţii. La 1 noiembrie 1938, Sfântul Sinod i-a acordat un concediu de doi ani, pentru ca, la 1 noiembrie 1940, situaţia neameliorându-se, să i se aprobe retragerea din funcţie şi pensionarea. O casă făcută din vreme alături de Sfânta Mânăstire Bistriţa i-a fost domiciliul permanent până la 2 noiembrie 1954, când, după o boală grea, a trecut la Domnul. A fost înmormântat în ziua de 4 noiembrie 1954, în cavoul de lângă casa personală.

Bibliografie:

- Anuar pe anii 1921-1925 al Eparhiei Râmnicului Noul Severin, Editura Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1924.

- Pr.Prof.Univ.Dr. Mircea Păcurariu - Dicţionarul Teologilor Români, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.