În sens larg, o minoritate reprezinta "un grup de oameni rezidenţi într-o ţară, dar diferiţi de majoritatea locuitorilor prin rasă, religie, limbă, obiceiuri sociale şi simpatii naşionale".

Naţionalismul separatist contemporan din vechile state dezvolate, numit si naţionalism periferic, mai degrabă pentru mai multă autonomie regională decât secesiune totală şi independentă, se datorează inegalităţilor în dezvoltarea economică a regiunilor culturale distincte: Wales, Catalonia şi Ţara Bascilor, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia şi Croatia, Katanga, Ibo-Biafra. Practicile politice variază de la violenţa politică împotriva statului (Euskadi, Ulster, Corsica), la rezistenţă non-violentă în Catalonia, Wales, Bretagne şi la opoziţie prin partide: Galicia, Scotia sau Alsacia. Alte exemple elocvente apar în Canada (Quebec, Teritoriile de Nord-indienii Atapaska şi eschimoşii), Belgia (flamanzi şi valoni), Italia (Tirolul de Sud şi Italia de Nord - Padania), S.U.A. (Texas), etc.

Grupuri minoritare care deţin un teritoriu şi au autonomie teritorială: scoţienii şi galezii în Regatul Unit, italienii şi retoromanii din sudul Elvetiei, catalanii în Spania, etc.;

8% din populaţia Europei reprezintă minorităţi indigene, iar 6,5% - minorităţi imigrante (acestea în special în Europa de Vest). Diferenţa nu se regăseşte la nivelul libertăţilor umane fundamentale, care trebuie asigurate pentru toţi. Statul trebuie să ajute minorităţile indigene şi tradiţionale - care au trăit pe teritoriile lor de secole - să îşi păstreze limba maternă, cultura, identitatea (minorităţile trebuie să vorbească, bineînţeles, şi limba majorităţii). În cazul minorităţilor imigrante, obligaţia statului este diferită: trebuie să îi ajute să se integreze în societate şi să înveţe limba ţării gazdă.

Sistemul de protejare a minorităţilor naţionale din Europa există şi nu există în acelaşi timp. În 1993, Consiliul European din Copenhaga a impus protecţia minorităţilor drept criteriu de aprobare a statelor candidate la aderare. Câţiva ani mai târziu însă, acest criteriu a fost exclus din Tratatul de la Amsterdam. Cu alte cuvinte, celor 12 noi state membre li s-a cerut să respecte criteriul de protejare a minorităţilor, dar vechile state membre nu au aplicat niciodată această cerinţă.

Dacă Franţa sau Grecia ar dori să adere la UE în momentul de faţă, nu ar fi acceptate, deoarece nu au ratificat două documente obligatorii ale Consiliului Europei - care au fost ratificate ce cele 12 state noi: Carta Europeană pentru Limbile Regionale şi cele Minoritare şi Convenţia Cadru pentru Protejarea Minorităţilor Naţionale.

În cele 80.000 de pagini ale legislaţiei europene nu se face nicio referire la existenţa minorităţilor naţionale. De aceea este importantă ratificarea tratatului de la Lisabona, acesta oferă pentru prima dată o bază legală pentru protejarea minorităţilor la nivel european.

Uniunea Europeană nici nu sprijină, nici nu este împotriva creării, existenţei unor autonomii teritoriale pe criterii etnice. Uniunea Europeană pur şi simplu nu are nimic de zis în acest sens, nici politic, nici prin aquis-ul comunitar (corpul legislativ comun al statelor membre). Din punctul de vedere al Uniunii Europene acordarea sau neacordarea unor autonomii teritoriale pe criterii etnice ţine de prerogativa exclusivă a statelor

membre. Uniunea Europeană recunoaşte întotdeauna fără rezerve existenţa acestor autonomii, în caz că ele s-au creat într-un stat comunitar. Exemple în acest sens sunt cele 16 autonomii de acest fel existente în ziua de azi pe teritoriul Uniunii Europene. Unele dintre ele au chiar acorduri proprii în unele domenii cu Uniunea Europenă.

Nu există în UE şi nici în toată Europa o politică comună cu privire la chestiunea autonomiei, teritorială sau culturală, a minorităţilor. Deci nu există practic acele „standarde europene" în materie de autonomie invocate de fiecare parte, nici pro, nici contra. Standardele europene minime în materie de protecţia minorităţilor sunt cele expuse de cele două documente adoptate în cadrul Consilului Europei (are 47 de membri, nu este organism UE): Carta Europeană pentru Limbile Regionale sau Minoritare (1992), şi Convenţia-cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (1995). Aceste două documente, de altfel obligatorii pentru ţările care l-au ratificat (şi pentru România), discută în principal drepturi lingvistice, politice, culturale, de anti-discriminare în context de drept individual care poate fi folosit şi colectiv. Ele însă nu reglementeză dreptul la autonomii teritoriale.

Există un singur document european care discută despre posibilitatea acordării unor autonomii teritoriale pentru minorităţi. Acesta este Recomandarea 1201 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la drepturile minorităţilor, adoptată în 1993. Conceptul autonomiei cu privire la minoriăţi apare explicit în acest document în felul următor:

"În regiunile unde constituie majoritatea, persoanele aparţinând unei minorităţi nationale vor avea dreptul să dispună de administraţie locală sau autonomă corespunzătoare, sau de un statut special, conform situaţiei istorice şi teritoriale specifice şi în acord cu legislaţia naţională a statului".

Acest document însă are numai valoarea juridică de recomandare, el nefiind obligatoriu în niciun stat membru al Consiliului Europei. Recomandarea în sine apare şi în tratatul bilateral româno-maghiar din 1996, însă cu menţiunea clară că părţile nu recunosc drepturi colective minorităţilor, menţiune inclusă la insistenţa României. Astfel acest articol, deşi inclus în tratat ca anexă, nu a căpătat valoare juridică.

În Europa există state cu mare deschidere faţă de conceptul autonomiilor teritoriale etnice, de exemplu Spania, Italia, Finlanda, Belgia sau Regatul Unit şi există chiar şi state care nici măcar nu recunosc existenţa minorităţilor, de exemplu Grecia, sau până la adoptarea noi constituţii din iunie 2008, Franţa. Majoritatea statelor însă recunosc drepturi lingvistice şi culturale individuale (chiar şi folosite colectiv) ale minorităţilor, lucru care nu este discutat însă în acest articol.

Autonomia teritorială pe criterii etnice presupune un teritoriu clar definit al unei ţări în care o etnie, alta dacât cea majoritară, este în majoritate, un teritoriu cu un ridicat nivel de autoguvernare care presupune pe lângă o autonomie administrativă, politică, etc. lărgită (depinde de caz) şi drepturi speciale lingvistice, culturale, educaţionale care au menirea de a conserva şi de a dezvolta cultura, identitatea minorităţii protejate prin această construcţie juridică.

Este o caracteristică comună, o cerinţă minimă în cazul unei astfel de autonomii existenţa unui teritoriu clar definit, a unei forme speciale de autoguvernare şi a unor drepturi lingvistice, culturale, educaţionale speciale acordate acestui teritoriu. Însă în cazul altor domenii ca: administraţie, justiţie, poliţie, transporturi, comunicaţii, protecţia mediului, economie, fiscalitate sau chiar politică externă proprie, drepturile conferite de statutul (constituţia) acestor regiuni difera de la caz la caz.

Există în Europa teritorii autonome cu politică externă proprie (Insulele Aland), cu politică fiscală proprie (Ţara Bascilor) sau cu politică proprie în materie de transporturi şi comunicaţii (Catalunia).

În general teritoriile autonome au parlament şi guvern propriu, care au puterea de a legifera şi în alte domenii decât cele importante din punct de vedere etnic. Drepturile conferite cum am spus diferă însă de la caz la caz. Puterea juridică a unei autoguvernări autonome are legătură de obicei cu circumstanţele politice în care s-au format, cu sistemul constituţional al statului în care se află şi cu puterea mişcării politice autonomiste.

Autonomii teritoriale formate pe criterii etnice, sau autonomii teritoriale care au primit şi lărgite prerogative etnice există însă în Europa în număr de 19. La acestea se pot adăuga după preferinţă şi cele 15 republici autonome formate pe criterii etnice de pe teritoriul european al Federaţiei Ruse (Adigea, Başchiria, Cecenia, Inguşetia, Ciuvaşia, Dagestan, Tatarstan, Kabardino-Balchiria, Calmâchia, Karaciai-Cerchezia, Karelia, Republica Komi, Mari El, Mordovia, Udmurtia).

În Spania :Ţara Bascilor - minoritatea protejată: bascii Catalunia - minoritatea protejată: catalaniiGaliţia - minoritatea protejată: galiţieniiComunitatea Valencia - minoritatea protejată: catalanii valencieniCatalonia este o regiune din Spania pe care este răspândită limba catalană,

delimitată de regiunea autonomă spaniolă cu acelaşi nume din nord-estul statului spaniol. Catalonia este o entitate teritorială care se bucură de autoguvernare din 1979.

Constituţia Spaniei o defineşte drept una din „naţionalităţile" „naţiunii" spaniole. Totuşi, catalanii, o consideră drept o naţiune din cadrul statului spaniol. Triunghiul catalan este situat în colţul nord-estic al Peninsulei Iberice şi cuprinde o parte considerabilă a Munţilor Pirinei şi a graniţei dintre Spania şi Franţa. Suprafaţa Cataloniei (32.000 km2) este comparabilă cu cea a Belgiei, iar populaţia ei se ridica la 6.000.000 de locuitori.

Catalanii nu au o origine etnică comună întrucât teritoriul catalan este coridorul care leaga peninsula de continentul european, o circumstanţă geografică care a favorizat migraţia şi amestecul populaţiilor. Ultimul mare val de imigrare a avut loc în perioada franchista, iar cea mai importantă urmare a acestuia este că numărul catalanilor vorbitori de spaniolă a crescut simtitor, el reprezentând astăzi un procent de 45%.

Locuită în antichitate de triburile celtiberice, care în timpul stapânirii romane au fost aproape în întregime romanizate, Spania zilelor noastre este unul dintre cele mai multinaţionale state vest-europene. La începuturile Evului Mediu, aici şi-au gasit „statia

terminus” triburile germanice ale vizigotilor, suebilor si vandalilor. Ele au creat pe acest teritoriu o serie de regate feudale timpurii (numite si „barbare”). Populaţia autohtona romanizata a reuşit într-un rastimp destul de scurt să-i asimileze pe cuceritori.În colţul de Nord-Est al Spaniei, apărat de bastionul inexpugnabil al munţilor Pirinei şi Cantabrici s-a păstrat şi până astăzi misteriosul popor al bascilor. Printre etnografi este foarte populară teoria care susţine ca acestia prezintă vestigiile celei mai vechi populaţii din Europa care s-a mai păstrat numai în Caucaz.

În sud-estul ţării, acolo unde Carol cel Mare a creat renumita marcă a Barcelonei, a luat naştere poporul catalan. În limba catalană găsim atât elementele limbii spaniole, cât şi ale dialectului francez vorbit odată în Languedoque. La extremitatea nord vestică a peninsulei Pirineice, în urma asimilării suebilor germanici de către populaţia lusitano-romana, s-a format etnosul galician care vorbeşte o limbă foarte apropiată cu cea portugheză. Galicia însă niciodată nu a făcut parte din statul portughez. Soarta acestei regiuni a fost legată întotdeauna de formaţiunile statale din care în anul 1479 a fost creat regatul Spaniei.

În regiunea sudică, Andaluzia, spre deosebire de restul ţării, suprastratul barbar a fost constituit din vandali. În această regiune s-a dovedit a fi mai puternică şi persistentă influentă arabo-berbera. În Andaluzia locuieşte cea mai numeroasă colonie ţiganească („los gitanos”) din Europa apuseana. Toate aceste „ingrediente” au format subetnosul andaluz care ocupă o pozitie deosebită în cadrul naţiunii spaniole.

Graiuri şi dialecte aparte sunt raspândite şi în restul provinciilor istorice, dar ele nu se deosebesc de limba literară spaniolă în aşa măsură ca dialectul andaluz. Pe insulele Baleare, în regiunile istorice Valencia şi Murcia este în uz atît spaniola, cît si catalana.Locuitorii părţii centrale a peninsulei vorbesc dialectul castilian care a stat la baza limbii spaniole literare.

El s-a format în urma asimilarii de către populaţia celtiberica romanizată a diferitelor elemente lingvistice străine .

O însemnatate foarte mare pentru întelegerea a ceea ce se întâmplă astăzi în Spania a avut-o Reconquista. Arabii, aflaţi în apogeul pasionarismului, au trecut în anul 711 strâmtoarea Gibraltar şi cu o uşurinţă care a uimit întreaga Europă pur şi simplu au pulverizat regatul Vizigotilor.

Între secolele VIII-XV, pe peninsula Pirineica a înfiinţat o stralucitoare civilizaţie musulmana arabo-maura care şi-a lasat amprenta asupra culturii şi limbii popoarelor de pe peninsula Iberică.

Constituie nucleul original şi cel mai important şi mai extins teritoriu al limbii şi culturii catalane. Regiunea istorică Catalonia include Catalonia de Nord, o provincie a Franţei din 1659. Regiunea vecină, Valencia, Insulele Baleare, Andorra, şi zona adiacentă Aragon sunt asociate cu istoria şi lingvistica Cataloniei. Întreaga zonă este denumită de obicei ca Ţările Catalane .

Termenul “Catalonia” este, oricum, câteodată folosit de catalani pentru întreaga zonă vorbitoare de catalană. Atunci Catalonia este denumită în mod obişnuit Principatul sau Catalonia strict. Această terminologie, este folosită însă doar la nivel marginal.

Numele oficial al guvernului catalan (incluzând consiliul, parlamentul şi preşedintele) este Generalitat de Catalunya. Unii oameni folosesc acest termen când se referă doar la consiliu, de parcă ar fi acelaşi lucru cu cabinetul . Generalitat de Catalunya este sistemul (autonom) de guvernământ, la fel ca şi cum Republica Portugheză este sistemul (independent) porughez de guvernământ. Regiunea a cerut des autonomia şi de exemplu propria sa forţă de poliţie, Mossos d'Esquadra , este condusă direct de Guardia Civil şi Policia Nacional, condusă de guvernul spaniol.

Spre deosebire de Ţara Bascilor (comunităţiile autonome Navarra şi Pais Vasco), nu are un sistem fiscal propriu, de aceea suţinerea economică a administraţiei regionale depinde aproape în totalitate de bugetele guvernamentale spaniole.

De asemenea Catalonia este divizată în o serie de "comarques", ceva aemănător judeţelor.

Divizarea administrativă spaniolă include 4 provincii aflate pe teritoriul Cataloniei: Barcelona, Girona, Lleida, Tarragona.

Regiunea autonomă spaniolă a Cataloniei are graniţă cu Valencia la sud, Aragon la vest, Franţa şi Andorra la nord şi Marea Mediterană la est şi la sud-est.

Catalanii din Spania sunt cea mai mare minoritate etnică a Europei, numărând în jur 9,1 milione de persoane. Ei sunt răspândiţi în comunitatea autonomă Catalunya şi în comunităţile autonome Valencia şi Insulele Baleare. Ei se regăsesc şi în Franţa în regiunea Pyrénées-Orientales de lângă graniţa cu Spania, şi în principatul independent Andora. Limba catalană este limbă oficială în toate cinci, catalanii dând şi majoritatea populaţiei în cele trei teritorii din Spania.

Începuturile Cataloniei datează din vremea Marca Hispanica a Imperiului lui Carol cel Mare. În evul mediu Catalonia a fost puterea dominantă în regatul Aragonului, rivalizând în spaţiul mediteranean cu Genova şi Venetia.

Catalunia, sub numele de Coroana Aragon, a fost un stat practic independent în evul mediu, ea pierzându-şi treptat instituţiile proprii în secolele XVI şi XVII prin diverse uniuni dinastice. Catalonia a fost anexată regatului spaniol într-o perioadă de slabiciune şi de nesiguranţă, situaţia ei fiind de aceea dintru început una marginală. În plus, poziţia ei de regiune de frontieră a sortit-o unui control şi unei supravegheri foarte stricte din partea statului spaniol.

Catalonia şi-a pierdut tradiţia seculară a autoguvernarii în 1714, după razboiul pentru succesiunea spaniolă. Regionalismul catalan şi-a facut apariţia la sfârşitul secolului trecut, generat fiind pe de o parte de procesul inegal de modernizare a Spaniei, de neîncrederea şi de politica falimentară a guvernelor de la Madrid, iar pe de alta parte, de curentele naţionaliste şi romantice ale epocii.

Astefel că, în anul 1716, după căderea Barcelonei în războiul de succesiune spaniol, Catalunia a fost asimilată complet noului regat spaniol, limba catalană fiind interzisă, legea castiliană fiind introdusă şi aici.

Obiectivul regionaliştilor era obţinerea autoguvernării, precum şi a unui cuvânt de spus în guvernul central în vederea modernizării restului Spaniei. La Madrid însă aceste revendicari erau interpretate ca o intenţie fie de secesiune, fie de câstigare a dominaţiei asupra întregii Spanii. În realitate, separatismul era susţinut numai de grupuri marginale, întrucât dependenţa de piaţa spaniolă a moderat constant revendicarile naţionaliste. Aspiraţiile regionaliste au fost realizate în 1931, când Republica Spaniola a acordat Cataloniei o larga autonomie regională. Toate acestea au fost însă pierdute după victoria generalului Franco în razboiul civil din 1936-1939.

Pe de altă parte, autonomia a putut fi consolidată mai ales în urma politicii de integrare adoptate de forţele politice catalane cu privire la problema crucială, a imigraţiei. Prin conceperea unei definiţii mai largi a naţiunii catalane, Catalonia a putut dezamorsa ameninţarea pe care prezenta masiva a imigrantilor o reprezentă la adresa coeziunii sale interne. Potrivit acestei noi definiţii, pe criterii non-etnice, este catalan oricine trăieşte şi munceşte în Catalonia.

Modelul lingvistic catalan urmează liniile directoare ale Constituţiei Spaniei din 1978 cu privire la diferitele limbi vorbite în Spania: spaniola, catalana, eureska (limba bască) şi gahciana, în rezumat, Constituţia prevede:

• limba oficială a statului este limba spaniolă;• toţi cetăţenii spanioli au obligaţia de a cunoaşte şi dreptul de a folosi spaniolă;• celelalte limbi vorbite în Spania pot fi considerate limbi oficiale în regiunile

autonome respective.De câteva decenii bune, separatismul basc a fost o preocupare constantă a

guvernului spaniol. Pe de altă parte, Spania pare acum supusă unor presiuni naţionaliste suplimentare, lucru confirmat de recentele cereri pentru o autonomie mai mare venite din partea unor mişcări politice din Catalonia.

Încă de la începutul perioadei democratice în Spania, după moartea dictatorului Francisco Franco în 1975, cererile de autonomie venită din partea celei mai bogate provincii spaniole – Catalunya - a alarmat politicienii din Madrid.

Prin noua constituţie din 1978 a fost reinstaurat autonomia politică şi culturală a provinciei Catalunia. Primul statut de autonomie a Cataluniei provine din 1979, a Valenciei din 1982 şi a Insulelor Baleare din 1983. Toate trei teritorii au actualmente parlament, guvern şi preşedinte propriu.

Premierul Felipe Gonzalez, în 1984, la numai doi ani de la preluarea mandatului care a durat pâna în 1996 a declarat că "Terorismul în provincia bască este o problemă care ţine de siguranţa publică, dar adevarata problema pentru Spania este faptul că cetăţenii catalani consideră ca sunt diferiti". Timp de 22 de ani, Catalonia a fost condusă de Jordi Pujol, care a preferat să facă pace cu oricine deţinea puterea la Madrid pentru a primi în schimb o autonomie regionala mai mare.

Jordi Pujol s-a retras de la alegerile regionale. Pentru postul său se lupta doi candidaţi care speră să obţină voturile naţionaliştilor pentru a ocupa locul din palatul gotic „Generalitat” din Barcelona, denumire sub care este cunoscut guvernul catalan. Indiferent cine va câstiga, amândoi candidaţii au afimat că vor rescrie legea referitoare la autonomia Cataloniei, care datează din 1979 şi reglementează relaţiile cu guvernul central. Aceasta ar presupune şi schimbări în Constituţia Spaniei, din 1978, care este însă considerată de Partidul Popular (PP), aflat acum la guvernare, ca fiind de neatins.

Carta a aparut ca reacţie la 40 de ani de guvern centralizat sub conducerea lui Franco. Ea conferă o autonomie considerabilă celor 17 regiuni spaniole, în special provinciei basce şi Cataloniei, dar mentionează că Spania este un stat unitar şi mandatează forţele armate să îi mentină această unitate. Propunerea catalanilor, venită la puţin timp după ce premierul basc Juan Jose Ibarretxe a cerut şi el mai multă autonomie pentru provincia sa, a creat panică în rândul membrilor PP. Jaime Mayor Oreja, o figură importanta în PP care are şanse să îi succeadă premierului Jose Maria Aznar la alegerile de anul viitor a precizat faptul că "ar fi o gravă eroare istorică şi politică să modificăm Constituţia acum când o cer nationaliştii".

Arturo Mas, urmaşul lui Pujol în coaliţia „Convergencia i Union”, şi Pasqual Maragall, liderul popular al Partidului Socialist, au propus revizuirea Constituţiei şi a statutului de autonomie ale Cataloniei. Arturo Mas a dorit dreptul la auto-determinare pentru cele şase milioane de catalani, reprezentare directă pentru Catalonia la nivel european şi control al imigratiei şi taxelor pe venit. Pasqual Maragall, care conducea în sondaje şi despre care se presupunea că va câstiga alegerile din toamna pentru parlamentul regional, era mai moderat dar dorea ca provincia să fie recunoscută ca “naţiune“ în cadrul unei Spanii federale. Dacă era ales, el anunţase că va organiza un referendum pe tema unui nou statut înainte de 2005. Maragall a declarat, pentru agenţia Reuters, : "Constituţia vorbeşte despre mai multe popoare care fac parte din Spania, dar nu mentionează care sunt acestea şi nici care dintre ele sunt naţiuni diferite. Noi trebuie să fim precişi şi să spunem că provincia Catalonia este o naţiune diferită".

Membrii PP au denunţat însă iniţiativa ca fiind campanie electorală oportunistă şi posibil ilegală. "Această ofensivă naţionalistă sfidează Constituţia," a spus Josep Pique, ministrul despre care se spune ca va candida împotriva lui Mas pentru conducerea PP. "Mas atrage Convergencia intr-o spirala a radicalismului din cauza obsesiei lui să nu piardă alegerile dacă nu este suficient de naţionalist."

Totuşi, având în vedere că patru din cele cinci partide politice din parlamentul catalan cer mai multă autonomie din partea Spaniei – singura excepţie fiind PP – mişcarea are o suţinere largă. "Populaţia de aici s-a saturat de modul în care actualele reglementări impun restricţii Cataloniei," e de părere profesorul Gordi Gual de la Academia de Studii Economice din Barcelona. " De ce trebuie ca aeroportul nostru să fie condus de la Madrid? Daca lucrurile pot fi conduse mai bine local de ce trebuie sa fie conduse din alt loc? Teama ca Spania se va dezmembra este nefondata. Dacă regiunile dinamice ar fi lăsate să îşi conducă singure afacerile, întreaga ţara ar avea de câstigat," a

mai spus Gual. Experţii politicieni au considerat că momentul decisiv pentru aspiraţiile catalanilor nu este cel al alegerilor regionale din toamnă, ci alegerile generale din Spania, care au avut loc în martie 2004.

Lucrurile nu au cum să rămână neschimbate pentru foarte multă vreme. Cei care se îndoiesc că cetăţenii catalani vor continua să lupte pentru drepturile lor nu trebuie decât să facă o plimbare prin Barcelona unde toate plăcutele sunt, prin lege, în limba catalană. După moartea lui Franco, naţionaliştii catalani au lansat o companie pentru salvarea limbii proprii de la dispariţie. Se estimează ca 6,5 milioane de persoane vorbesc catalana – mai mulţi decât cei care vorbesc norvegiana.

"Este vorba despre respect de sine. În Spania, şi în special la Madrid, acest lucru nu este înţeles," a spus Maragall. "Naţionaliştii spanioli au afirmat despre limba catalană că ar fi o obsesie, nu o comoara lingvistică." (adaptare dupa agentia Reuters).

În 2006 a fost votat şi introdus noua constituţie catalană care conferă teritoriului statutul de naţionalitate proprie care îşi exercită dreptul de autoguvernare prin comunitatea autonomă a Cataluniei. Preambulul statutului, care nu are putere legală însă, numeşte Catalunya deja naţiune.

Voturile pentru partidele explicit “independentiste” au crescut la ultimele alegeri dar nu au depasit 15% din totalul voturilor exprimate. Dar diferite studii arata ca, in cazul unui referendum, voturile ar fi mai multe, venind probabil şi de la partidele care nu-s considerate independentiste în mod explicist.

Pe 7 martie 2009 circa 10.000 de protestatari au organizat un marş pro independenţă la Bruxelles, cerând UE implicare în negocierea unui referendum de independenţă faţă de Spania pentru regiunea autonomă Cataluna, luând ca model implicarea Bruxelului în Montenegro şi Kosovo.

Pe lîngă limba proprie, oficială şi promovată destul de agresiv de către guvernul local, regiunea are şi propria sa forţă de poliţie, propriile simboluri, drapel, imn, etc.

Printre competenţele exclusive ale regiunii autonome se numără cultura, mediul, comunicaţiile, transportul, comerţul, administraţia publică locală, siguranţa publică. În schimb teritoriul autonom îşi împarte suveranitatea cu guvernul central de la Madrid în chestiuni de educaţie, de sănătate, justiţie şi cele militare. Spre deosebire de Ţara Bascilor, Catalunia nu are un sistem fiscal propriu, de aceea suţinerea economică a administraţiei regionale depinde foarte mult de bugetele guvernamentale spaniole, asta fiind una dintre cele mai importante argumente ale mişcării pro-independeţă, Catalunia ca regiune bogată a ţării fiind net-contribuitor la bugetul central.

Catalanii sunt o minoritate cu o pronunţată afinitate pentru modernizarea culturii lor, ei dându-şi seama că promovarea limbii proprii nu poate lipsii nici din sfera de bussinesului ori de pe internet, ei reuşind şi acordare unui domain propriu.

Catalanii nu se consideră spanioli, nu s-au considerat niciodată. Şi azi se poate auzi în Barcelona localnici care îţi explică faptul că se duc la Madrid, se duc în străinătate. Mândria şi naţionalismul pronunţat al catalanilor, ajutat şi de mişcările surori ale bascilor şi galiţienilor pot ajunge în câţiva ani la un probabil referendum despre

independenţă, deocamdată interzisă de constituţia Spaniei. Foarte multe depind de mişcările politice, de alegerile din regiune şi cele centrale de la Madrid.

O alternativă poate fi lărgirea şi mai pronunţată a autonomiei catalane, până la nivelui Ţării Bascilor (aproape totul în afară de independenţă). Şi această soluţie este una posibilă ţinând cont de faptul că o bună parte din partidele catalane şi din populaţie s-ar mulţumi şi cu atât.

În Ţara Bascilor (partea franceză) la fel nici pe departe problemele din Spania care a acordat drepturi largi şi se confruntă acum cu cereri fară limită de la autonomie, la autonomie extinsă, la totul minus independenta şi în cele din urmă (cum era de aşteptat, firesc) la independenţă.

Catalonia nu dispune de resurse naturale semnificative, dar are, în schimb, o lungă tradiţie comercială şi industrială. Începând cu secolul trecut, Catalonia a devenit „uzina Spaniei" şi este şi astăzi una din cele mai bogate regiuni ale ţării. Catalonia reprezinta 6% din teritoriul, 16% din populatia, 20% din PIB-ul, 24% din producţia industrială şi 30% din comertul exterior al Spaniei. Statul spaniol realizează între 23% si 24% din venitul sau în Catalonia. Dacă ne plasam în contextul Uniunii Europene, PIB-ul pe cap de locuitor al Cataloniei se situează în vecinatatea mediei Uniunii.

Cele mai semnificative elemente ale identităţii naţionale catalane sunt limba catalană şi conştientizarea faptului că regiunea constituie cea mai dezvoltată şi mai europeană parte a Spaniei.

Limba catalană aparţine familiei de limbi romanice. Spre deosebire de alte limbi minoritare, catalana este limba unei foarte bogate literaturi scrise. Faptul că ea este vorbită de elitele regiunii îi conferă catalanei şi prestigiu social.

Constituţia Spaniei recunoaşte pluralismul lingvistic al Spaniei, dar într-un mod inechitabil. La nivelul statului, caracterul oficial este rezervat uneia singure dintre cele patru limbi, şi anume spaniolei. În ce priveşte drepturile lingvistice ale individului, Constituţia recunoaşte în totalitate drepturile cetăţenilor spanioli vorbitori de spaniolă. Ceilalţi se pot adresa administraţiei, iar aceasta, la rându-i, li se poate adresa în limba pentru care ei au optat, doar la nivel local şi regional.

Bazele modelului lingvistic catalan au fost puse de Statutul de Autonomie din 1979. Acesta defineşte catalana ca limba Cataloniei şi statuează caracterul ei co-oficial (alături de spaniola). El stabileşte, de asemenea, obligaţia conducerii regionale de a garanta folosirea curentă şi oficială a ambelor limbi, precum şi de a crea condiţiile pentru realizarea unei depline egalităţi între cele două.

Legea cu privire la limba oficială, promulgată în 1983 de către parlamentul catalan, declară catalana drept limba guvernarii şi a administraţiei locale şi regionale. În ce priveşte educaţia, legea precizează că obiectivul ei este cunoaşterea ambelor limbi, dar, în acelaşi timp, ea mai prevede că limba de predare este catalana.

Legea recunoaşte totodata dreptul elevilor de a fi instruiţi în ciclul primar în propria limba. Politica noastra lingvistică are ca ţintă principală promovarea cunoaşterii şi

folosirii limbii catalane ca pe o compensare a efectelor nocive pe care le-a avut asupra catalanei persecuţia din perioada de dictatura.

Această politică, de „normalizare lingvistică", a fost susţinută cu ajutorul a două argumente majore. În primul rând, cunoaşterea generală a catalanei este necesară pentru a garanta individului dreptul deplin de a trai în Catalonia, iar în al doilea rând, este important ca imigranţii şi copiii lor să aibă posibilitatea de a învăţa catalana pentru a le fi astfel facilitată integrarea în societatea catalană. Principalul instrument al politicii lingvistice a fost mass-media, supravegheata în acest sens de guvernul regional şi de sistemul educaţional.

Una din metodele pedagogice care vizează să le asigure copiilor vorbitori de spaniolă condiţiile pentru stăpânirea în egală masură a catalanei şi a spaniolei este aşa- numita „imersiune lingvistica", o metoda practicată şi în Quebec, Finlanda şi Ţara Galilor. „Imersiunea lingvistica" constă, în predarea exclusiv în limba catalană în primele etape ale procesului educaţional. Această metodă, aplicată cu acordul parinţilor, impune o evaluare pozitivă a limbii materne a copilului, aşa cum se cuvine unei metode plurilingve de instruire.

Politica lingvistică dă prioritate persuasiunii şi convingerii mai degrabă decât impunerii cu forţa, de unde putem deduce că politica a fost flexibilă, treptată şi creativă. Recuperarea limbii catalane este în momentul de faţă un fapt practic ireversibil: 93,8% din populaţie înţelege catalana, 68% o vorbeşte, iar 40% o poate folosi în scris. Generaţiile tinere sunt într-o proporţie covârşitoare bilingve.

Modelul lingvistic catalan corespunde în mare măsură modelului pe care lingviştii îl numesc în mod uzual „persorial". Pe de altă parte, modelul conţine anumite elemente de teritorialitate, printre care se numară prevalenta catalanei în administraţie şi educaţie.

În plus, autoriţătile catalane se îngrijesc pentru ca drepturile lingvistice ale individului să nu ,,încalce dreptul colectiv al comunităţii lingvistice catalane la propria limbă". Elementele teritoriale răspund, desigur, dorinţei de a garanta supravieţuirea catalanei şi de a echilibra bilingvismul din Catalonia.

Modelul lingvistic catalan se caracterizează prin aceea că a reuşit să compatibilizeze uzajul public al catalanei cu respectul pentru limba imigranţilor. La început, modelul actual a fost impus prin forţa împrejurărilor: statutul oficial al spaniolei în toată Spania, numarul mare de vorbitori de spaniola, şi teama că toţi aceştia se vor opune revenirii la limba catalană. Consolidarea modelului, pe de altă parte, are loc bucurându-se de interesul tuturor parţilor. De fapt, din motive de mobilitate şi integrare socială, vorbitorii de spaniolă sunt tot mai interesaţi să înveţe catalana. “Acum că limba noastră nu mai este ameninţată, noi, vorbitorii de catalana, am inceput sa apreciem, la rândul nostru, tot mai mult utilitatea spaniolei în afaceri şi în relaţiile cu restul Spaniei, cu America Latină şi cu cei 15 milioane de turişti care ne vizitează ţara în fiecare an” precizează un cetăţean Este cert: consolidarea acestui model este în interesul Spaniei în general ca şi al Cataloniei, deoarece „pacea limbilor" contribuie la buna imagine internaţională a ambelor, şi prin aceasta la progresul lor material.

Marea importanţă pe care o prezintă Catalonia pentru Spania este deopotrivă o tragedie şi un avantaj. Patima excesivă pe care o trezeşte „Frumoasa" care este Catalonia în „Ursul din munţi" a condus în trecut la situaţii sufocante.

Dimpotrivă, în contextul oferit de democraţie şi pace, dependenţa pe care o resimte Spania faţă de Catalonia constituie o extraordinară sursă de putere pentru cele mai diverse strategii de descentralizare. Acum că Spania este un stat democratic, se poate prevedea că pe meterezele „fortaretei de pe vârfuri" se va înţelege în cele din urmă ca politica dusă de faraonii luminaţi sau de regii mesopotamieni faţă de Fenicia ar trebui aplicată şi în cazul Cataloniei, şi că ar trebui să ni se dea puterea şi libertatea de mişcare de care avem nevoie pentru a contribui, cu loialitate şi mult mai eficient, la progresul general al Spaniei.

Dacă, în cele din urmă toate acestea ar fi întelese, Catalonia nu numai că îşi va fi asigurat supravieţuirea, ci totodata isi va fi „civilizat adversarul" — lucru despre care Benedetto Croce credea că este nici mai mult nici mai puţin decât el însăşi arta fundamentală a politicii.

Concluzionând: autonomia teritorială pe criterii etnice nu este străină nici de continentul european, nici de Uniunea Europeană. Deşi nu există în momentul de faţă standarde europene în materie de drepturi colective, nici în aquisul comunitar nici în acorduri internaţionale continentale, există o serie de ţări, mai ales în Europa de Vest, care sprijină aceste forme de autonomie şi care astfel pot prezenta întregului continent exemple pozitive în reglementarea statutului unor minorităţi cu un număr mare şi cu un grad avansat de organizare politică şi culturală.

Multe state membre ale Uniunii Europene utilizează noţiunea de limbi regionale şi minoritare conform definiţiei date în cadrul „Cartei europene a limbilor regionale şi minoritare”, un tratat internaţional supervizat de Consiliul Europei. Conform acestei carte, limbile regionale sau minoritare reprezintă acele limbi care sunt „folosite în mod tradiţional într-o anumită zonă a unui stat de către cetăţenii acelui stat care constituie un grup numeric inferior restului populaţiei statului şi diferite de limba (-ile) oficială (-ale) a (ale) acelui stat. Ea nu include nici dialectele limbii (-ilor) oficiale a (ale) statului, nici limbile migranţilor.”

Numeroase limbi se încadrează în această definiţie. Dintre acestea, limba cu cea mai mare circulaţie este catalana, fiind vorbită de 7 milioane de persoane de pe teritoriul Spaniei, Franţei şi din oraşul Alghero (Sardinia). Majoritatea vorbitorilor trăiesc în comunităţi spaniole în care catalana este limba majoritară şi are acelaşi statut oficial ca limba spaniolă.

Definiţia de mai sus acoperă şi limbile cu un statut mai precar sau limbile care sunt majoritare într-o ţară, dar sunt utilizate de o minoritate într-un alt stat, cum ar fi:

saama - o familie de limbi vorbite de populaţia indigenă din nordul Finlandei, Suedia, Norvegia şi peninsula Kola (Rusia): unele comunităţi lingvistice saame numără doar câteva sute de vorbitori, limba lor riscând să dispară;

comunităţile vorbitoare de germană din Belgia, Danemarca, Franţa şi Italia;

vorbitorii de daneză din Germania; comunităţile lingvistice albaneze şi greceşti din Italia;

comunităţile vorbitoare de croată şi slovenă din Italia şi Austria.Limbile regionale sau minoritare pot avea şi statut de limbă oficială, cum este

cazul irlandezei şi luxemburghezei. Acestea au statut de limbă naţională în Irlanda şi respectiv Luxemburg, dar au în acelaşi timp numeroase trăsături comune cu limbile regionale sau minoritare.

Astfel de exemple sunt limbile bască şi catalană, vorbite în Spania şi Franţa sau limbile celtice, vorbite în Franţa, Irlanda şi Regatul Unit. Legăturile pe care aceste limbi le realizează sunt importante şi continuă să fie promovate la nivel interregional, însă aproape toate comunităţile lingvistice regionale şi minoritare împărtăşesc preocupări reale cu privire la supravieţuirea şi dezvoltarea limbilor şi culturilor proprii, precum şi la valorificarea potenţialului acestora în cadrul Uniunii Europene.

În toate ţările europene, instituţiile statului şi biserica încurajează păstrarea, învăţarea şi folosirea limbilor regionale şi minoritare. Excepţie face Grecia, unde aromânii au trebuit să fie sprijiniţi de instituţiile europene pentru a li se recunoaşte drepturile. Termenul “etnic” deriva din cuvantul grec ”ethnos”, acesta semnificand “popor”, “natiune”, “comunitatea umana”.

Grupele entice sunt definite ca subpopulatii ai caror membri au caracteristici commune, cum ar fi “originea natională”, limbă, religia sau rasă. La acestea se adaugă obiceiurile şi tradiţiile, deci o moştenire culturală comună, precum şi existent sau menţinerea unei coeziuni de grup.

Grupurile etnice pot fi plasate compact într-o zona geografică. Ele pot fi regasite şi dispersat, dar în general tendinţa este către omogenitate.

Naţiunea, cât şi celelalte grupări taxonomice sunt indisolubil legate de un teritoriu de origine, un spaţiu etnic cu care aceste grupuri etnice se identifică.

În Europa conceptul de grup etnic şi cel de identitate teritorială sunt inseparabile, astfel bretonii şi bascii din vestul Europei au o identitate spatială specifică, chiar daca nu au independent politica.

Portugalia este situată la extremitatea vestică a continentului european. Ea se caracterizează printr-o omogenitate etnico-confesională rar întâlnită în lumea contemporană: mai mult de 90% din populaţia ţării o alcatuiesc reprezentanţii naţiunii titulare: portughezii care confesează catolicismul. În ciuda acestui fapt, urmând tendinţa generală spre descentralizare care a cuprins întreaga Europa Apuseana, Lisabona a procedat şi ea la largirea substanţială a prerogativelor organelor de auto-conducere provinciale. Aceste prerogative se refera numai la sfera economico-financiară. De o situaţie deosebită în această ordine de idei se bucură cele doua provincii insulare care se află la o distanţă considerabilă de ţărmul lusitan: arhipelagurile Madeira si Azore. În Portugalia nu locuiesc nici un fel de minorităţi naţionale. Printre grupurile

etnoculturale eterogene se numară o mica comunitate ţigănească şi diasporele de imigranţi din fostele colonii portugheze, ţările Maghrebului ţi cele ale gastarbaiterilor din Europa Răsăriteană. Ele însă nu pretind la nici un fel de autonomie, fiind dispersate prin mările centre urbane ale ţării.

Singura graniţă a Uniunii Europene o constituie democraţia şi drepturile omului. Uniunea este deschisă doar pentru acele ţări care respectă valorile fundamentale, cum ar fi alegerile libere, care manifestă respect pentru minorităţi şi pentru statul de drept.

Acest raport general, împreună cu rapoartele pe ţări prezentate de Programul EUMAP (Monitorizarea Aderării la Uniunea Europeană), evaluează situaţia protecţiei minorităţilor în zece state din Europa Centrală şi de Est care şi-au exprimat dorinţa de a adera la Uniunea Europeană [2] şi în cinci state deja membre [3] .

Extinderea geografică a Europei a fost însoţită de o extindere paralelă a înţelegerii semnificaţiei Uniunii; de la un acord eminamente economic, Uniunea a evoluat spre o alianţă politică bazată pe valori comune. În documentele de înfiinţare ale Comunităţii s-a acordat prea puţină atenţie drepturilor şi libertăţilor fundamentale [4] . În timp însă, şi mai ales ca răspuns la solicitările de extindere, UE şi-a articulat din ce în ce mai mult aspiraţia de a reprezenta nu doar stabilitatea şi prosperitatea, dar şi valorile democratice, culminând prin adoptarea unor criterii politice explicite de admitere ca membru, la Consiliul de la Copenhaga în 1993, printre care şi „respectarea şi protecţia minorităţilor“. Consecinţa imediată a declaraţiei de la Copenhaga a fost aceea că statelor candidate li s-a cerut să demonstreze că asigură protecţia minorităţilor pentru a putea accede la UE. Aceasta a dus la o amănunţită considerare a situaţiei minorităţilor vulnerabile din statele candidate şi a declanşat o intensă activitate a guvernelor acestor state [5] , fiecare adoptând programe de îmbunătăţire a situaţiei minorităţilor sau de promovare a integrării acestora în societate. O altă consecinţă a fost constatarea faptului că atenţia pe care UE însăşi o acordă protecţiei minorităţilor este insuficientă şi se aplică cu insuficientă consecvenţă. Astfel, procesul de aderare a făcut foarte mult în sensul identificării problemelor legate de relaţia majorităţii cu minorităţile şi în cel al determinării unor schimbări semnificative. Dar perioada de candidatură care a marcat procesul de aderare se apropie, pentru multe state, de sfârşit. În ajunul extinderii Uniunii, se constată o necesitate stringentă de a garanta că energia declanşată de procesul de aderare nu se va pierde. Unele aspecte sugerează că guvernele statelor au acţionat mai degrabă circumstanţial, pentru a demonstra că se conformează criteriilor politice, decât în virtutea unei dorinţe sincere şi persistente. De exemplu, un oficial bulgar a remarcat de curând că guvernele statelor candidate „se gândesc în termenii încheierii unor capitole, nu în cei ai rezolvării problemelor.“ [6] Unor astfel de atitudini trebuie să li se răspundă definitiv şi înainte de admitere; trebuie să fie clar că atingerea standardelor de democraţie fundamentală înseamnă mai mult decât o condiţie de admitere în Uniune; aceasta este o condiţie a calităţii de membru. Ca urmare, este necesară o altă abordare, care să se concentreze asupra capacităţii şi dorinţei UE de a menţine viu interesul pentru problema protecţiei minorităţilor în contextul creat după încheierea procesului de extindere.

Aşa cum EUMAP a arătat în rapoartele sale din 2001, o abordare comprehensivă a protecţiei minorităţilor trebuie să includă legislaţie, instituţii şi politici specializate pentru a asigura atât protecţia împotriva discriminării cât şi promovarea identităţii minorităţilor [7] . De fapt, o astfel de abordare s-a reflectat în Rapoartele Intermediare ale Comisiei Europene asupra progresului făcut în vederea aderării şi în declaraţii ale oficialilor UE [8] . Mai mult, instituţiile UE subliniază în mod consecvent avantajele pe care le prezintă multiculturalitatea şi diversitatea, valori ce implică adoptarea unei astfel de abordări [9] . Cu toate acestea, deşi în mod clar aceasta este atitudinea UE, standardele de protecţie a minorităţilor necesită o articulare mai clară. Uniunea nu a adus la un numitor comun forţa angajamentului său retoric faţă de valorile şi cuprinderea democratică şi clarificarea comprehensivă a conţinutului acestor valori în politică şi în practică. Cel puţin, pentru a clarifica faptul că respectul pentru minorităţi şi protecţia acestora este o valoare fundamentală a UE, criteriile de la Copenhaga – printre care şi „respectul pentru minorităţi şi protecţia acestora“ – ar trebui integrate deplin în standardele UE existente [10] şi este necesară stabilirea unor mecanisme mai eficiente pentru monitorizarea respectării de către toate statele membre UE a standardelor referitoare la drepturile omului şi ale minorităţilor [11] . Dincolo de aceasta, rapoartele întocmite de EUMAP asupra statelor membre ale UE arată că însuşi cadrul UE necesită completări şi revizuire  în ceea ce priveşte problema protecţiei minorităţilor. În primul rând, în ciuda declaraţiilor clare făcute la Copenhaga referitor la obligaţiile ce revin noilor candidaţi, nu există consens în cadrul UE în ceea ce priveşte recunoaşterea existenţei minorităţilor ca o condiţie sine qua non pentru calitatea de membru [12] , după cum nu există nici standarde UE clare în domeniul drepturilor minorităţilor [13] . Chiar dacă aceste standarde ar fi aplicate în mod clar statelor candidate şi statelor membre, criteriile de la Copenhaga rămân prost definite şi admit interpretări atât de largi şi de variate, încât devin de minimă utilitate în ceea ce priveşte direcţionarea acţiunilor statelor. În al doilea rând, deşi Directivele UE asupra implementarii principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică si a tratamentului egal la ocuparea fortei de munca [14] conţin jaloane clare, pe baza cărora se poate cuantifica performanţa statelor în domeniul non-discriminării, acestea dau întâietate rasei şi etniei ca indicatori, rezultatul fiind acela că religia a lipsit în mare măsură din discursul referitor la protecţia minorităţilor. Discriminarea pe motiv de credinţă religioasă este menţionată doar de Directiva referitoare la ocuparea forţei de muncă.

Uniunea şi membrii acesteia trebuie să facă mai mult în sensul clarificării valorilor comune pe care le proclamă. Aceasta nu este o sarcină uşoară. Se pare că, în parte, UE nu s-a exprimat clar în raport cu conţinutul valorilor pe care le afirmă din cauza dificultăţilor întâmpinate în definirea lor, mai cu seamă atunci când fiecare dintre cei 15 membri, cu practici foarte diverse în domeniul protecţiei minorităţilor – variind de la protecţie excesivă acordată minorităţilor şi până la negarea existenţei legale a acestora –, are un interes legitim de a se asigura că orice prevedere comună adoptată este corectă. Însă, chiar dacă gama de opţiuni în adoptarea unor anumite politici este foarte largă,

aceasta nu este infinită; în măsura în care Uniunea şi membrii acesteia doresc să construiască o comunitate care împărtăşeşte aceleaşi valori, este necesar să se identifice, într-o anumită măsură, standarde comune care să constituie un minimum de cerinţe pentru dobândirea calităţii de membru.

Rapoartele întocmite de EUMAP despre statele candidate atrag atenţia asupra necesităţii de a insista nu doar asupra adoptării standardelor, ci şi asupra implementării practice a acestora, precum şi asupra rolului monitorilor din cadrul societăţii civile atât în ceea ce priveşte mai clara articulare a standardelor, cât şi în exprimarea cerinţei ca guvernele să se conformeze acelor standarde până la şi după aderare. Prin intermediul monitorizării se poate asigura traducerea în practică a principiilor. Toate guvernele statelor candidate au adoptat programe speciale de îmbunătăţire a situaţiei grupurilor minoritare vulnerabile sau de încurajare a integrării acestora în societate în general. UE a alocat fonduri semnificative implementării acestor programe. Există totuşi puţine date de evaluare sistematică a impactului şi a eficienţei implementării programelor [15] şi prea puţină implicare a reprezentanţilor minorităţilor în elaborarea, implementarea şi evaluarea lor (vezi capitolul 2). În mod clar este nevoie de o monitorizare mai intensă şi mai consecventă şi pentru statele membre, aşa cum demonstrează experienţa romilor şi a musulmanilor (vezi capitolul 3). Mecanismele de monitorizare ale UE prevăd însă foarte puţine măsuri intermediare între a trece sub tăcere şi a sancţiona [16] . Evaluarea periodică – cu participarea reprezentanţilor comunităţilor minoritare [17] – este de importanţă vitală pentru a se asigura că înseşi standardele sunt revizuite periodic şi că politicile publice acţionează în sensul protejării minorităţilor împotriva dezavantajării şi a excluderii (vezi capitolul 4) [18] .

[1] „Viitorul Uniunii Europene – Declaraţia de la Laeken“, disponibilă la adresa: <http://europa.eu.int/futurum/documents/offtext/doc151201_en.htm>, (accesat 19 septembrie 2002).

[2] În aceste rapoarte, termenul „state candidate“ se referă la cele zece state pe care EUMAP le-a monitorizat – Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia – şi nu ia în considerare Malta sau Cipru; nu este luată în considerare nici Turcia. Referirile făcute în cuprinsul acestei prezentări generale la adresa situaţiei din statele candidate au caracter general, fără a se da citate; citate integrale sunt date în rapoartele referitoare la fiecare ţară în parte.

[3] Situaţia romilor din Germania şi Spania, şi situaţia musulmanilor din Franţa, Italia şi Marea Britanie

[10] Cerinţa de a demonstra că „respectul pentru minorităţi şi protecţia acestora“ nu se regăseşte în documente interne UE obligatorii pentru statele membre. Art. 6(1) al Tratatului de Unificare Europeană (TEU) defineşte principiile „comune ale statelor membre“ ca fiind cele de „libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale, precum şi a statului de drept“. Art. 49 TEU explică clar că doar un stat european „care respectă principiile prevăzute în Articolul 6(1) poate solicita

aderarea la Uniune“. Carta UE a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale nu menţionează   în mod explicit drepturile minorităţilor.

[13] Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat recent „apariţia unui consens internaţional… în privinţa recunoaşterii nevoilor speciale ale minorităţilor şi a obligaţiei de a le proteja securitatea, identitatea şi stilul de viaţă“, dar nu s-a lăsat „convins că acest consens este suficient de concret pentru a stabili instrucţiuni referitoare la atitudinea sau standardele pe care statele contractante le consideră dezirabile în situaţii particulare“.  Cazul Chapman vs. Regatul Unit al Marii Britanii, Sentinţa ECHR, 18 ianuarie 2001 (Nr. 27238/95), paragrafele 93–94.

[16] Art. 1(1) al Tratatului de la Nisa, Amendarea Tratatului de Uniune Europeană şi tratatele care înfiinţează Comunităţile Europene, precum şi unele documente legate de acestea (2001/C 80/01), amendează Art. 7 al TEU după cum urmează: „Consiliul […] poate decide că există un caz clar de încălcare gravă a principiilor menţionate în Articolul 6(1) de către un stat membru şi poate face recomandări corespunzătoare statului respectiv  […] Consiliul va verifica periodic dacă motivele care au determinat luarea unei astfel de decizii mai sunt întemeiate.”

În Europa trăiesc 300 minorităţi diferite, etnice şi naţionale. Fiecare al şaptelea cetăţean din Europa şi fiecare al zecelea din UE aparţine unei minorităţi autohtone, naţionale. Peste 90 de limbi sunt vorbite în Europa, dintre acestea, 37 sunt considerate limbi oficiale.

UE are peste 60de comunitati indigene vorbitoarea de limbi regionale sau minoritare. 40 de milioane de persoane vorbesc în mod curent astfel de limbi.