VARIANTA 61

Subiectul I b, a d, c;

Subiectul al H-lea1. „armata imperială a suferit mari pierderi"; 2. „în privinţa ridicării asediului am zis: <(...) am ferma convingere că dacă se vor ridica fortificaţii şi din partea armatei imperiale, cum s-a făcut din partea armatei române, (...) vom ţine asediul până ce Osman paşa se va preda>"; 3. „pentru a sta să se reorganizeze toată iarna şi la primăvară se va continua din nou răzbelul cu forţe mai mari"; 4. Carol I (1866-1914); 5. Independenţa de stat a polarizat o solidaritate organică a populaţiei din toate provinciile româneşti. S-au oferit numeroase donaţii şi daruri ce au totalizat 10 milioane de lei, iar statul român a făcut importante rechiziţii în alimente, furaje. Efortul financiar al său a fost de 100 de milioane de lei. Ca urmare a tratatului încheiat la Berlin în septembrie 1878 s-a încheiat o convenţie. între statul român şi bancherii germani prin care guvernul român se obliga să răscumpere acţiunile fostei Societăţi a drumurilor de fier din România. 6. Unul dintre documentele anului 1878 referitoare la România a fost tratatul final din 1 iulie 1878, în cadrul Congresului de la Berlin. România nu a fost admisă ca parte beligerantă. Tratatul prevedea recunoaşterea independenţei de stat, recunoaştere condiţionată modificarea unor prevederi ale Constituţiei cu privire la acordarea cetăţeniei străinilor, precum şi de rezolvarea unor litigii cu Germania provenite din falimentul concesiunii „Strousberg". De asemenea, Dobrogea împreună cu Delta Dunării intrau în componenţa statului român, dar cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail erau încorporate Rusiei ţariste.

Subiectul al IH-lea

Istoria începutului de secol XX surprinde România ca stat naţional unitar indivizibil a cărui formă de guvernare era monarhia constituţională parlamentară.

După moartea lui Ferdinand I şi a lui I.I.C. Brătianu (1927), clasa politică a luat în discuţie problema revenirii lui Carol. Dacă marea majoritate a liderilor liberali nu doreau revenirea acestuia în ţară, Partidul Naţional Ţărănesc a început să facă agitaţie în favoarea revenirii lui Carol, considerat „salvatorul ţării". Astfel, la 6 iunie 1930, Carol a revenit în ţară pentru ca la 8 iunie să fie proclamat rege. Perioada de domnie efectivă a lui Carol a purtat numele de Restauraţie (1930-1940).

Din păcate, acesta a dorit instaurarea unui regim personal. Pentru a reuşi acest lucru s-a folosit de procesul electoral. Astfel, în urma compromiterii unor lideri politici, dar şi a unor greşeli făcute de aceştia (ex. Pactul de neagresiune încheiat de către PNŢ cu Garda de Fier) la alegerile din 1937 niciun partid politic nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor, motiv pentru care nu s-a putut forma o majoritate parlamentară. De acest fapt a profitat Carol, care a format mai întâi guvernul Goga, mai târziu guvernul consultativ condus de patriarhul Miron Cristea. Niciunul dintre acestea nu beneficia de sprijinul maselor. Următorul pas a fost introducea stării de asediu şi a cenzurii, la 11 februarie 1938, pentru ca la 20 februarie să fie publicată o nouă Constituţie care asigura baza juridică a noului regim. Potrivit acesteia, regele devenea „capul statului", deţinând puterea executivă şi puterea legislativă. S-a menţinut principiul conform căruia puteri le statului emană de la naţiune, precum şi acela privind separarea puterilor în stat, avea mai multe drepturi, putea conduce, în cazul în care Adunarea era suspendată prin decrete cu putere de lege.Prin măsurile adoptate în perioada 1938-1940, Carol al ll-lea a instaurat o monarhie autoritară. în ceea ce priveşte raporturile cu legionarii, unele prevederi ale Constituţiei din 1938 erau îndreptate împotriva acestora, mai mult i-a dat instrucţiuni lui Armând Călinescu, ministru de interne, apoi prim- ministru să distrugă prin toate mijloacele Grada de Fier, în aceste condiţii foarte mulţi

legionari au fost arestaţi. Codreanu Zelea împreună cu alţi treisprezece camarazi au fost închişi la Jilava şi ucişi după vizita lui Carol în Germania (noiembrie 1938), vizită în timpul căreia Hitler i-a cerut lui acestuia să-i elibereze şi să formeze un cabinet condus de liderulGărzii de Fier.

Campania regelui a distrus Garda ca mişcare politică, a rămas doar un nucleu, care opera ca organizaţie clandestină angajată în acte de sabotaj şi asasinate. în septembrie 1939 un grup de legionari l-au asasinat pe Armând Călinescu. Situaţia internaţională gravă 1-a determinat pe Carol să treacă la „reconcilierea" cu mişcarea legionară, manevra nu a asigurat însă durabilitatea regimului.

Situaţia României s-a agravat deoarece la 26 iunie 1940 Viaceslav Molotov, ministru de externe sovietic 1-a convocat la Kremlin pe diplomatul român Gheorghe Davidescu şi i-a cerut în mod ultimativ predarea Basarabiei, negocierile iniţiate de statul român au eşuat, în noaptea de 27/28 iunie 1940 s-a primit un nou ultimatum. în condiţiile în care toate statele europene consultate, Germania, Italia, Iugoslavia, Grecia, au îndemnat la reţinere sau chiar la acceptare, iar Franţa fusese învinsă de către Germania, Consiliul de Coroană de la Bucureşti a hotărât să cedeze în speranţa salvării statului român. Astfel au fost cedate Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei.

în urma cedării Basarabiei, România a renunţat la garanţiile anglo-franceze reorientându-se spre Germania. Aceasta i-a cerut însă să-şi rezolve problemele teritoriale cu Ungaria şi Bulgaria. -Ungaria a cerut Transilvania, România a propus un schimb de populaţie. Italia şi Germania au propus un arbitraj, pe care România a fost nevoită să-1 accepte. în noaptea de 29/30 august 1940 Consiliul de Coroană a fost nevoit să accepte cedarea unei părţi însemnate a Transilvaniei.

în ceea ce priveşte relaţiile cu Bulgaria- în urma tratativelor de la Craiova, România a cedat sudul Dobrogei, cu judeţele Durostor şi Caliacra.

România a pierdut în 1940 cea 100000 km.2 cu o populaţie de 6800000 delocuitori.

La 4 septembrie 1940 Carol al II-lea 1-a numit prim-ministru pe Ion Antonescu care la 5 septembrie a obţinut „puteri depline". La 6 septembrie 1940 a abdicat, rege devenind fiul său Mihai. Puterea era deţinută în realitate de generalul Antonescu devenit „conducător al statului". Această formulă politică a funcţionat până la 23 august 1944, când guvernul Antonescu este arestat, în urma unei lovituri de stat, care a facilitat interesele URSS-ului care s-a folosit şi de această situaţie pentru a impune comunismul în România.

Subiectul al IV-leaSocietatea românească intră într-o perioadă de evoluţie mai accelerată şi mai complexă odată cu întemeierea şi organizarea statelor medievale: Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Cadrul general oferit de noua organizare politică este reprezentat de funcţionarea instituţiilor interne asupra unui teritoriu mai întins decât al cel al formaţiunilor prestatale anterioare. Constituirea statelor medievale româneşti este, în primul rând, rezultatul acţiunii factorilor interni, pe fondul unor împrejurări externe favorabile. Formaţiunile politice prestatale, menţionate de izvoarele istorice, evoluează către întărirea propriei organizări interne şi extinderi teritoriale. Totodată, conducătorii acestor formaţiuni politice acţionează şi pentru înlăturarea influenţei acestor factori externi care împiedicau ori limitau afirmarea de sine stătătoare a noilor entităţi politice (state). Astfel, marea invazie mongolă din 1241, cu tot caracterul ei distrugător, a produs modificări politice importante în sudul şi răsăritul Carpaţilor. Era înlăturată, pentru o vreme, hegemonia regatului maghiar şi avea loc desfiinţarea stăpânirii cumanilor, care îi urmează pe tătari pe drumul de întoarcere în teritoriile asiatice. Este tocmai perioada în care sunt menţionate în „Diploma cavalerilor ioaniţi" formaţiunile de la sud de Carpaţi. în răsărit, unde stăpânirea Hoardei de Aur era mai puternică (de aici şi lipsa unor izvoare certe), organizarea populaţiei locale româneşti apare sub forma unor „ţări": a românilor, a bolohovenilor, brodnicilor sau berdalnicilor.

yOIEVODATUL TRANSILVANIEIîn ordine cronologică, primul stat medieval întemeiat a fost voievodatul Transilvaniei,

integrat teritorial regatului Ungariei. Expansiunea spre est începe de fapt odată cu creştinarea şi încoronarea ducelui Vaik ca rege al Ungariei sub numele de Ştefan I (25 decembrie 1001). în aceste regiuni ungurii întâmpină rezistenţa formaţiunilor politice româneşti.

Astfel, în interiorul arcului carpatic şi în Banat, în jurul secolelor IX-X, lucrarea lui Anonymus „Gesta Hungarorum" aminteşte, la sosirea maghiarilor, despre existenţa a trei formaţiuni politice prestatale conduse de: Gelu, Glad şi Menumorut.

în secolul al Xl-lea, din „ Viaţa sfântului Gerant*, aflăm despre existenţa unor noi voievodate româneşti conduse de Ahtum, un urmaş al lui Glad, care se află în conflict cu regele maghiar, Ştefan cel Sfânt pentru vămuirea sării de pe Mureş şi de un urmaş al lui Tuhutum, Geula, sau Gyula care este închis pe viaţă de către Ştefan cel Sfânt.

Deşi regii maghiari au reuşit să anihileze formaţiunile politice prestatale din Transilvania totuşi datorită luptelor pentru tron, a anarhiei interne şi a presiunilor venite din exterior nu au reuşit să-şi instaleze imediat stăpânirea în Transilvania. Abia în 1075 cancelaria arpadiană emite un document referitor la cetatea Turda.

După anul 1100, maghiarii încercă să organizeze Transilvania după model apusean impunând catolicismul printr-un „episcopus Ultratransilvaniae", amintit în 1111 sub numele de Simion şi încercând, prin intermediul lui Mercurius „princeps Ultratransilvaniae", să înlocuiască în 1113 instituţia voievodatului cu principatul. Ambele măsuri, atât cea religioasă cât şi cea politico-administrativă, au avut de înfruntat opoziţia populaţiei locale şi deşi nu au renunţat la ideea de catolicizare, sprijiniţi fiind puternic de către papalitate, au fost nevoiţi să renunţe la ideea de principat. Acest lucru ni-1 demonstrează menţionarea în 1176 a lui „Leustachius Voyevoda", voievodul Transilvaniei, vasal al regelui Ungariei.

Cu scopul de a apăra graniţele şi de a stimula dezvoltarea economică, regalitatea maghiară i-a colonizat în secolele XII-XIII, pe secui şi pe saşi în regiunile de graniţă ale Transilvaniei.

în contextul general datorat marii invazii mongole, la care se adaugă faptul că regii maghiari îşi continuă politica expansionistă spre Dunărea de Jos, dar şi stingerea dinastiei Arpadiene (1301), etc, aflăm că la sud de Carpaţi existau deja, în secolul al XlII-lea, cnezate şi voievodate. Ele sunt amintite în Diploma Cavalerilor Ordinului Sfântul Ioan de la Ierusalim, emisă în 2 iunie 1247, de către regele maghiar Bela al IV-lea. Aceste formaţiuni sunt:voievodatul lui Litovoi, care cuprindea Ţara Haţegului şi nordul Olteniei,voievodatul lui Seneslau, aşezat în Ţara Făgăraşului şi nordul Munteniei,cnezatul lui Farcaş, din zona Vâlcei,cnezatul lui Ioan, aşezat probabil între Jiu şi Olt şiŢara Severinului, devenită apoi Banatul de Severin.

Din izvoarele istorice mai aflăm că Litovoi, Farcaş şi Ioan erau dependenţi de coroana maghiară care îi controla prin intermediul „banului" de Severin şi că Litovoi încearcă să rupă această dependenţă (1272-1275) şi regele maghiar.

Potrivit tradiţiei istorice o parte a românilor transilvăneni conduşi de Radu Negru, au trecut Carpaţii şi s-au aşezat în zona Câmpulung. Acest eveniment cunoscut din cronici şi legende ca „descălecatul" lui Negru Vodă din Făgăraş, a făcut ca din acea zonă să înceapă unificarea formaţiunilor politice româneşti, populaţia românească din Transilvania având o anumită contribuţie.

La începutul secolului al XlV-lea, în condiţiile în care regatul maghiar trece prin criza internă datorată stingerii dinastiei Arpadiene (1301), formaţiunile politice prestatale sunt unificate, statul este format şi condus de Basarab (1310? -1352). Statul nou format apare în documente sub diferite nume: Terra Transalpina (în documentele maghiare), Ungrovlahia (în documentele emise de cancelaria Ţării Româneşti) etc. El este condus de un domnitor cu titlul de „mare voievod şi domn" şi cuprindea Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia până la Dunăre şi Basarabia-teritoriul de la nordul gurilor Dunării smuls tătarilor.

Voievodul român avea însă probleme cu regele Ungariei, ca urmare a disputelor asupra

Banatului de Severin, motiv pentru care în 1330, Carol Robert împreună cu nobilii maghiari hotărăsc să desfiinţeze statul condus de către Basarab printr-o campanie militară. în septembrie, oastea maghiară în fruntea căreia se afla regele însuşi, a ocupat cetatea Severin şi ţinutul înconjurător. In aceste condiţii, Basarab oferă o sumă mare de bani pentru răscumpărarea păcii (7000 mărci de argint), dar este refuzat. Oastea maghiară care se îndrepta spre Curtea de Argeş este silită să se retragă datorită tacticii de luptă a românilor şi este înfrântă pe drumul de întoarcere pe 9-12 noiembrie 1330, în bătălia de la Posada, bătălie în urma căreia noul state îşi obţine independenţa. Bătălia desfăşurată într-un loc nelocalizat precis până acum a fost descrisă de „Cronicapictată de la Viena" (Chroniconpictum Vindobonense).

în ceea ce priveşte formarea statului moldovean o prima etapă are loc în condiţiile expediţiilor maghiare antitătăreşti (1345-1354), când regele maghiar, Ludovic I a format o marcă de apărare în nord-vestul Moldovei, marcă ce a fost condusă de Dragoş, un voievod maramureşan. Această marcă de apărare se întindea teritorial între Câmpulung Moldovenesc şi Vrancea şi avea reşedinţa la Baia.

A doua etapă are loc în 1359 când Bogdan din Cuhea, un alt voievod al românilor din Maramureş trece Carpaţii împreună cu oamenii săi şi participă la o răscoală împotriva lui Bale, urmaş al lui Dragoş, dependent de coroana maghiară. Trecerea Carpaţilor are loc în contextul politicii de catolicizarea a regelui maghiar şi de încercările acestuia de a introduce propria organizare politică în Ţara Maramureşului. Această politică a provocat şi răscoala împotriva lui Bale. Despre eveniment ne povestesc două documente emise de cancelaria maghiară în 1360 şi respectiv 1365 şi Cronica lui Ioan de Târnave.

încercările regelui Ungariei, făcute până în 1365, de a-1 înlătura pe Bogdan din Moldova s-au dovedit zadarnice, dar în condiţiile în care Ludovic I era absorbit de planul unei cruciade a recunoscut independenţa Moldovei.( Vidin)

în a treia etapă urmaşii lui Bogdan unifică întreg teritoriul moldovean astfel încât, în 1393 Roman I se intitulează „mare şi singur stăpânitor" domn „al Ţării Moldovei, de la Munte până la Mare". Această etapă începe cu fiul şi urmaşul lui Bogdan, Laţcu (1365-1374) care a avut de făcut faţă politicii de catolicizare a regelui Ungariei şi în 1371 acceptă înfiinţarea unei episcopii catolice cu centrul la Şiret, capitala Moldovei. Cu toate acestea politica nu a avut succes.

Conducătorul ţării era numit „mare voievod şi domn", folosea particula „Io" în titlul de domnie, se legitima prin originea sa divină. Succesiunea la conducerea ţării se făcea pe cale ereditară sau electivă. Domnitorii erau aleşi din familia Basarabilor, în Ţara Românească şi a Muşatinilor, în Moldova, se practicat asocierea la domnie. Pământul îi aparţinea de drept, era comandantul suprem al armatei, conducea întreaga administraţie, bătea monedă, stabilea impozite, reprezenta instanţa supremă de judecată, puterea sa era limitată de Sfatul domnesc, de care nu toţi domnii ţineau cont.

Biserica era doua instituţie din stat, depindea de Patriarhia din Constantinopol, mitropolitul era ales de domnitor, în caz de vacanţă a tronului conducea statul până la alegerea unui domnitor, putea conduce solii de pace, coordona activitatea bisericilor şi a mănăstirilor, vechea la respectarea dogmelor religioase, dreptul de a-i judeca pe preoţi sau călugări, a fost în permanenţă un aliat al domnilor români, a contribuit la dezvoltarea culturii.

în 1359-Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut Mitropolia din Ţara Românească, organizată de Nicolae Alexandru Basarab, iar în 1401-1402 a fost recunoscută şi Mitropolia de la Suceava, întemeiată de Petru I, dar nerecunoscută până atunci.

Mitropolitul era prezent la toate actele principale ale instituţiei domneşti, erau asociaţi le guvernare, erau răsplătiţi cu danii şi imunităţi. în timpul vacanţei tronului era „cârmuitorul domniei".