VARIANTA 50

Subiectul I d, b, a, c; Subiectul al H-lea 1. „.. .Mircea [cel Bătrân] care a început mai înainte război, plecând cu armata asupra barbarilor [otomanilor] împreună cu împăratul romanilor, Sigismund...". 2. urmărindu-1 „se ţinea strâns în urma ei punând-o la mare suferinţă şi o aducea în situaţii grele şi nu înceta să-i facă stricăciune". 3. Nicopole, 25 septembrie 1396. 4. în 1457, în urma luptei de la Dolheşti cu ajutor din partea lui Vlad Ţepeş, ajunge domn al Moldovei Ştefan cel Mare (1457-1504). El îi urma unchiului său şi ucigaş al tatălui său, Petru Aron care, împreună cu Sfatul Ţării hotărâse plata tributului către Imperiul Otoman. în aceste condiţii, în 1457 statutul politico-juridic al Moldovei era de stat vasal Imperiului Otoman. 5. Voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara începe campaniile ofensive împotriva Imperiului otoman, în 1443, la chemarea Papei Eugeniu al IV-lea, prin „Campania cea lungă", campanie încheiată în 1444 prin victoria creştinilor, consfinţită prin pacea de la Seghedin. Planul prevedea o expediţie apuseană în Balcani şi blocarea strâmtorilor de către flota veneţiană, dar a fost amânat şi Ungaria face pregătiri prin forţe proprii. După ce trece Dunărea în septembrie 1443, oastea creştină care se îndrepta spre Adrianopole îi înfrânge pe otomani la Niş şi Sofia ocupând cetăţile, dar este înfrântă prin blocarea trecătorilor. Iarna determină oprirea campaniei, dar pe drumul de întoarcere creştinii înfrâng forţele beilerbegului Rumeliei şi intră triumfători în Buda.

Confruntat cu răscoala albanezilor condusă de Gheorghe Kastriotul (Skanderbeg), cu răscoala din Asia Mică şi cu pregătirile veneţienilor de a veni în ajutorul Constantinopolui, sultanul Murad al II-lea începe tratativele de pace cu Ungaria. El oferă condiţii foarte avantajoase: încetarea conflictelor militare timp de 10 ani, retragerea otomanilor din Serbia şi nordul Albaniei, înapoierea reciprocă a prizonierilor de război, plata unei despăgubiri de 100 000 scuzi de aur şi ajutor în caz de război.

Iniţial regele a acceptat condiţiile, dar când veneţienii au trimis flota la Constantinopol, la insistenţele legatului papal, Vladislav I, rege al Ungariei şi Poloniei rupe tratatul şi începe pregătirile de cruciadă.

Subiectul al III-lea

Prima jumătate a secolului al XX-lea este legată de cele două evenimente care fac trecerea de la epoca modernă la cea contemporană: Primul Război Mondial (1916-1918) şi Marea Unire şi reprezintă începutul unei noi epoci istorice pentru România. România a intrat în primul cu gândul şi cu promisiunea îndeplinirii celui de-al doilea, dar nefiind pregătită şi neprimit ajutorul promis prin Convenţia din 4 august 1916, a fost înfrântă şi nevoită să cedeze în mâinile inamicului Oltenia, Muntenia şi Dobrogea retrăgându-se pe aliniamentul Focşani-Galaţi-Nămoloasa. Dar, după ce armata a dat dovada curajului şi eroismului în vara anului 1917 la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, evenimentele din Rusia determină încheierea păcii. Dar, Puterile Centrale sunt înfrânte şi România reintră în război înainte de capitularea Germaniei (11 noiembrie 1918) şi Congresul de pace de la Paris (1919-1920) nu trebuie decât să consfinţească ceea ce au hotărât românii.

Aceasta deoarece Marea Unire s-a realizat în 1918 prin proclamarea unirii cu România a Basarabiei (27 martie), Bucovinei (28 noiembrie) şi Transilvaniei (1 decembrie) şi ratificarea acestor legi în Parlamentul României pe 29 decembrie 1919. Dar, acest eveniment n-a adus numai bucurie, ci şi numeroase probleme de rezolvat. Printre ele, reformele legislative promise de clasa politică încă înainte de război şi reformele necesare funcţionării noului stat. Şi dacă începem cu cele promise înainte de război bineînţeles că trebuie să vorbim în primul rând de reforma agrară şi de cea electorală. Dacă prima aducea desfiinţarea marilor proprietăţi şi predominarea micii proprietăţi, cea de-a doua aducea egalitatea politică tuturor cetăţenilor peste 21

de ani care primeau drept de vot.Din categoria noilor reforme legislative, Constituţia din 1923, care consfinţea regimul politic

existent la nivelul întregii ţări, prevedea egalitatea confesională în condiţiile în care Marea Unire aduse două importante comunităţi religioase cea catolică şi cea greco-catolică. însă abia anul 1925 va aduce unificarea administrativă prin legea din 14 iunie. Conform acesteia teritoriul României era împărţit în judeţe, plăşi, comune urbane, comune rurale şi sate conduse de prefecţi, pretori şi primari.

Dar, reformele legislative desfăşurate în această perioadă nu au avut alt rol decât să consolideze ceea ce s-a obţinut cu atâtea sacrificii la finalul primului război mondial. Şi, dacă nu au reuşit atât de bine pe cât se spera a fost pentru că marea criză economică mondială (1929-1933) a favorizat preluarea puterii de către regimurile politice autoritare şi revizioniste.

Subiectul al IV-lea

într-o epocă în care Transilvania fusese deja ocupată de Habsburgii şi încetase să mai fie un principat autonom, reprezentând încă un pas spre căderea Imperiului Otoman la a cărui „moştenire" se arătau deja doi pretendenţi: Rusia şi Austria, Ţările Române vor deveni teatrul pe care îşi vor disputa pretenţiile.

Astfel, între Rusia ţaristă, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman s-au desfăşurat între 1711-1821, şase războaie. După primul dintre ele, Poarta pune în aplicare hotărârea de a numi în Moldova un domn fidel politicii sale. Hotărârea a fost grăbită şi de faptul că în războiul recent încheiat, domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir (1710-1711) se aliase cu ţarul Rusiei, Petru cel Mare, iar de la Bucureşti veneau zvonuri că Constantin Brâncoveanu încheiase un tratat cu Imperiul Habsburgic. în aceste condiţii, înainte de cel de-al doilea război al secolului al XVIII-lea, cel austro-turc din 1716-1718, turcii au instalat un domn fanariot şi la Bucureşti.

De precizat că domnii care trebuiau să fie fideli politicii otomane erau de origine greacă şi locuiau în cartierul Fanar. Din acest motiv regimul instaurat în 1711/1716 s-a numit regimul fanariot, iar secolul al XVIII-lea a devenit „secolul fanariot". Principala trăsătură a acestuia este noul caracter al regimului dominaţiei otomane, mult mai apăsător din punct de vedere politic şi economic. Domnitorii au devenit funcţionari în cadrul administraţiei sultanului, având rangul de paşă cu două tuiuri. Erau numiţi sau revocaţi în funcţie de interesele Porţii şi de sumele de bani puse în joc. Aceasta fiind situaţia politică, cea economică păstra tot sistemul obligaţiilor Ţărilor Române faţă de Imperiul Otoman, dar care acum creşteau permanent. Acesta cuprindea pe lângă tribut, mucarerul, peşcheşurile, obligaţia de a aproviziona Constantinopolul cu grâne, dar şi permanenta cerere de furnituri datorată războaielor continue.

Şi, pentru că am amintit războiul care a urmat instaurării domnilor fanarioţi, al doilea al secolului, să spunem că el a avut un final defavorabil turcilor, pentru că prin pacea de la Passarowitz (1718) sunt nevoiţi să cedeze Imperiului Habsburgic, Banatul şi Oltenia. Cedarea vine în contextul în care, chiar înainte de război, memoriile „partidei naţionale" înaintate Curţii de la Viena cereau desprinderea Ţării Româneşti de Imperiul Otoman, păstrarea „datinelor" interne şi pe viitor, înscăunarea unor domni români.Dar, în urma noului război ruso-austro-turc declanşat de împăratul Carol al Vl-lea în 1736, ruşii cuceresc Azovul şi Oceakovul, dar la pacea de la Belgrad (1739) austriecii au trebuit să cedeze Serbia, Imperiului Otoman şi Oltenia, Ţării Româneşti.

Războaiele continuă şi cu ocazia tratativelor de pace purtate la Focşani (1772) pentru încheierea următorului război, delegaţii ale boierilor şi înaltului cler din Moldova şi Ţara Românească au revendicat revenirea la domniile pământene, independenţa şi unirea celor două ţări sub garanţia Austriei, Rusiei şi Prusiei.

Tot în 1772, Ienăchiţă Văcărescu cerea respectarea vechilor tratate, înlăturarea abuzurilor şi revenirea la domniile pământene într-un memoriu trimis Imperiului Otoman. Acţiunile de acest fel continuă pe tot parcursul secolelor, dar fără prea mare rezultat pentru că Marile Puteri nu urmăresc

decât câştiguri teritoriale. Rezolvările vor veni abia în secolul următor.în acelaşi timp pentru emanciparea naţională şi politică luptau în acelaşi fel, şi românii din

Transilvania, aflaţi sub stăpânirea Imperiului Habsburgic. Mişcarea lor a crescut în intensitate în acest secol datorită legăturilor culturale cu Roma, legături favorizate de „unirea" religioasă şi formarii Şcolii Ardelene, fenomen cultural-ideologic bazat pe o grupare de cărturari cu idei şi preocupări comune şi pe un program de emancipare naţionala. De la unul dintre cardinalii noii Biserici greco-catolice vine primul dintre memorii, redactat în 1774, numit Supplex Libbelus şi prez'entat Cancelariei de la Viena.

în colaborare cu Iosif Meheşi, de la Cancelaria aulică, organismul de conducere a Transilvaniei, reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Ioan Piuariu-Molnar, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi alţii, au redactat în 1791 un memoriu pe care l-au înaintat împăratului Iosif al II-lea. Memoriul, intitulat Supplex Libellus Valachorum, cerea reintegrarea „naţiunii" române în rândul „naţiunilor" ţării, fără deosebire de confesiune. Termenul juridic al acestei revendicări consta în faptul că românii erau cei mai vechi locuitori ai ţării, cei mai numeroşi şi purtau sarcinile cele mai multe.

Supplexul mai cerea: desfiinţarea noţiunii de „toleraţi", egalitate în drepturi, numirea în funcţii în raport cu numărul de locuitori, utilizarea toponimiei româneşti alături de cea maghiară şi germană, etc. şi a fost trimis de către împăratul Leopold, Dietei de la Cluj care 1-a respins refuzând să discute petiţia românilor motivând că rezolvarea cererilor ar duce la răsturnarea vechiului sistem de privilegii în Transilvania.

Respingerea a dus la radicalizarea mişcării naţionale la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XlX-lea, odată cu cea din Ţara Românească şi Moldova mai ales în timpul Revoluţiei de la 1848 şi a proclamării Imperiului Austro-Ungar.