VARIANTA 41

Subiectul I b, a, c, d;

Subiectul al II-lea 1. „...ca să merg şi să pun pe numitul domn în Ţara Românească." 2. „.. .cu care să ne putem înţelege". 3. Matei Corvin ,,..înduplecându-se în sfârşit..." 4. Secolul al XV-lea. 5 Din 1459, Vlad Ţepeş a refuzat să mai plătească Imperiului Otoman tributul anual şi „tributul sângelui". Mahomed al II-lea nu a reacţionat imediat, dar în 1461 Hamza, beiul de Nicopole, primeşte misiunea de a-1 prinde „fie cu vicleşug, fie cu alt chip", dar Vlad reuşeşte să scape din capcană. Pretextul fusese lămurirea unor probleme de graniţă, dar voievodul neîncrezător a venit cu garda care i-a prins pe turci şi i-a tras în ţeapă. Acţiunea continuă în 1461 -1462, printr-o campanie impotriva turcilor, de-a lungul Dunării, campanie în cadrul căreia este ocupată cetatea Giurgiu şi atacate Dîrstor, Turtucaia şi Rusciuc. 6. Aron a trecuse in Transilvania în 1462, iar Ştefan cel Mare se foloseşte de prilej pentru a ataca cetatea Chilia, care era în mâna ungurilor şi pe care a reuşit să o recucerească în 1465, înlăturând prezenţa maghiară la hotarele de sud ale Moldovei. Cu acest prilej domnul Moldovei făcea cunoscut negustorilor genovezi de la Caffa (Crimeea) că Chilia a fost anexată Moldovei şi că vor putea continua activităţile comerciale ca şi până atunci. Matei Corvin socoteşte cucerirea Chiliei un act grav împotriva Ungariei şi hotărăşte ca printr-o campanie desfăşurată în Moldova să-1 scoată din domnie pe Ştefan şi să-1 pună pe Petru Aron.

Campania are loc în 1467, când oastea regală intră în ţară prin pasul Oituz, în noiembrie incendiind Târgul Trotuş, Bacău şi Roman şi ajungând pe 14 decembrie la Baia. Ştefan atacă şi obţine victoria în noaptea de 14 spre 15 decembrie, determinând oastea maghiară să se retragă.

Subiectul al III-lea

In Transilvania în secolul al XVIII-lea deşteptarea conştiinţei naţionale a fost în mod direct legată de dorinţa de emancipare politică. Astfel Inochentie Micu Klein sau reprezentanţii Şcolii Ardelene au apelat la tradiţia romanităţii, demonstrându-i temeinicia, pentru a argumenta dorinţa românilor transilvăneni de a obţine drepturi politice. Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai etc. şi-au consacrat cea mai mare parte a activităţii lor studiului istoriei, pentru a dovedi în principal originea latină, unitatea poporului român şi continuitatea sa înDacia.

în Ţara Românească şi Moldova au fost instaurate domniile fanariote, anii 1711 pentru Moldova şi 1716 pentru Muntenia marcând începutul secolului fanariot care a luat sfârşit în 1821. Elita boierească, împreună cu câţiva intelectuali, a protestat faţă de regimul fanariot prin memorii trimise Marilor Puteri angrenate în războaiele ruso-austro-turce, războaie care le-au avut ca teatru de operaţiuni. Memoriile erau cauzate de creşterea fiscalităţii, vânzarea funcţiilor, corupţia, care au determinat un regres economic, politic şi militar şi aveau ca revendicări principale numirea domnilor pământeni, unirea celor două Ţări Române şi respectarea autonomiei pe baza vechilor capitulaţii încheiate de Poartă cu domnitorii români. Revenirea la domniile pământene s-a realizat în urma Revoluţiei condusă de Tudor Vladimirescu (1821) în contextul în care mişcarea grecilor, Eteria desfăşurată în acelaşi timp, susţinea că beneficia de sprijinul Rusiei.

Ducând o politică hegemonică, Imperiul ţarist a devenit oficial protector al Ţărilor Române în urma Tratatului de la Adrianopol (1829) şi în această calitate a pus în aplicare prevederile Convenţiei ruso-otomane încheiată în 1826 la Akkerman privind elaborarea unor regulamente de organizare interioară a Principatelor.

Redactat de două comisii de boieri şi modificat la Petersburg, Regulamentul Organic a intrat în vigoare în 1831/1832. Document cu rol de Constituţie, acesta a stat la baza vieţii româneşti până în 1858, când este înlocuit de Convenţia de la Paris, însă nu a rezolvat toate

problemele societăţii româneşti. Chiar dacă a introdus separarea puterilor în stat, a modernizat parţial sistemul fiscal, a reînfiinţat armata naţională, a prevăzut adoptarea primului buget, Regulamentul a lăsat multe probleme nerezolvate.

Una dintre problemele, care trebuiau să aibă ca rezultat emanciparea politică, a fost responsabilitatea ministerială, care în final a constituit unul dintre punctele principale ale Proclamaţiei de la Islaz (9 iunie 1848), cel mai cuprinzător program al Revoluţiei din 1848 şi al epocii moderne.

Subiectul al IV-Iea

Constituirea statului naţional unitar român, prin unirea Vechiului Regat cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania, a determinată de conjunctura internaţională creată de Primul Război Mondial (1914-1918) şi de proclamarea la nivelul Europei a principiilor naţionalităţilor şi autodeterminării. De această conjunctură, care a dus la destrămarea imperiilor şi la apariţia de noi state independente pe harta Europei au profitat popoarele care făceau parte din imperiile multinaţionale: Austro-Ungar şi Ţarist care, în urma evenimentelor din 1917-1918 au dispărut de pe hartă.

Astfel, printr-o manieră comună majorităţii şi-au proclamat autonomia, apoi independenţa şi dacă a fost cazul şi unirea: cehii, slovacii, polonezii, sârbii, bosniacii, slovenii, croaţii şi românii, formând, în final, Cehoslovacia, Polonia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven sau România Mare.

Deşi, în mare, românii din cele trei provincii au parcurs acelaşi etape, au existat însă şi diferenţe datorate condiţiilor anterioare şi prezente, interne şi din fostul imperiu. în condiţiile revoluţiei din Rusia, în Basarabia se crează, în martie 1917, Partidul Naţional Moldovenesc şi se intensifică mişcarea pentru autonomie. Convocat la Chişinău, în octombrie, Congresul ostaşilor moldoveni proclamă autonomia şi constituie, sub conducerea lui Ion Inculeţ, Sfatul Ţării ca organ reprezentativ. Autonomia va fi însă demonstrată de proclamarea, la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Moldoveneşti.

Cu totul alta este situaţia în Transilvania, unde partidele politice, Partidul Naţional al Românilor din Transilvania, Banat şi Ungaria şi Partidul Social Democrat, constituite în 1881 şi 1905 nu trebuiau decât să-şi reia activitatea şi să anunţe hotărârea de autodeterminare prin Declaraţia de la Oradea (29 septembrie 1918). Având la bază tot principiul naţionalităţilor ea avea ca principale puncte libertatea naţiunii, separarea politică de Ungaria şi a fost urmată de constituirea ca organ reprezentativ a Consiliul Naţional Român Central. Având aceleaşi atribuţii ca şi Sfatul Ţării, C.N.R.C. a constituit consilii şi gărzi naţionale locale care să preia controlul politic şi administrativ în întreaga provincie şi a intrat în tratative cu guvernul ungar care i-a oferit doar autonomia Transilvaniei.

Deşi etapa autonomiei s-a desfăşurat, în mare, la fel etapa a doua, reprezentând proclamarea independenţei, lipseşte din Transilvania care trece direct la convocarea unei mari adunări care sa dea expresie voinţei românilor transilvăneni. Aşa cum am amintit înainte ca Sfatul Ţării să hotărască cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), datorită agitaţiilor bolşevice şi în condiţiile în care Ucraina îşi manifesta dorinţa de a o ocupa, nu a putut menţine ordinea internă şi a cerut guvernului român să trimită trupe determinând ruperea relaţiilor diplomatice dintre Rusia şi România şi proclamarea independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti (24 ianuarie 1918).

întorcându-ne la Transilvania, trebuie să precizăm că la Adunarea Naţională convocată pentru 1 decembrie 1918 la Alba Iulia nu au participat doar cei 1228 de delegaţi aleşi, ci şi alţi peste 100.000 de oameni veniţi din toate colţurile Transilvaniei. Adunarea, deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti, a adoptat în unanimitate declaraţia solemnă privind unirea Transilvaniei cu România. Decizia de unire a fost însoţită şi de un program de înnoiri ce a direcţionat dezvoltarea ulterioară a ţării.

Pe lângă cele două provincii, la 15/28 noiembrie 1918, urmând aceleaşi etape ca şi Basarabia, îşi proclamă unirea cu Regatul României şi a treia provincie românească, aflată din

1775 sub stăpânirea austriacă, Bucovina.Unirea celor trei provincii a fost ratificată de regele Ferdinand prin decretele-lege din 22 aprilie,

11 şi 18 decembrie 1918 şi au avut ca rezultat constituirea unui stat cu o suprafaţă de 295 049 Km2

şi o populaţie de peste 18 milioane de locuitori.Recunoaşterea internaţională a noilor graniţe, rezultate în urma unirii, România a căutat să o obţină la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Deşi nu a fost acceptată la discuţii din cauza păcii separate cu Puterile Centrale, tratatele cu Austria si Ungaria au recunoscut unirea Bucovinei şi a Transilvaniei. în privinţa unirii Basarabiei aceasta a fost recunoscută de Marile Puteri în Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, dar niciodată de Rusia sovietică şi Ucraina.

Nerecunoaşterea unirii de către Rusia şi regimul revizionist instaurat în Ungaria u devenit astfel principale probleme ale României Mari, probleme pe care a încercat a le rezolve prin alianţe regionale cu Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia, Turcia, dar are i s-au dovedit fatale în contextul desfăşurării celui de-Al Doilea Război Mondial.