VARIANTA 26

Subiectul I b, c, d, a;

Subiectul al II-lea

1. Una dintre caracteristicile unirii Principatelor Române este că „guvernele sunt două, deşi persoana domnului este una...." 2. „Fiecare Principat, atât Moldova, cât şi Ţara Românească are un guvern separat, o Cameră [o Adunare] a sa...." 3. Documentul internaţional care instituia garanţia colectivă a marilor puteri asupra Principatelor este Tratatul de la Paris (18/30 martie 1856). 4. Conflictul dintre Alexandru Ioan Cuza şi Adunare atinge punctul maxim pe 2/14 mai 1864 când pentru a rezolva problemele legate de reformele ce aveau drept scop modernizarea statului şi pentru că Adunare, dăduse vot de blam şi guvernului Kogălniceanu, este dizolvată printr-un decret al domnitorului. Se înfaptuia astfel prima şi singura lovitură de stat din istoria modernă a României. Actul reprezenta o încălcare gravă a Convenţiei de la Paris, fapt ce putea avea urmări nedorite pe plan extern. Pentru evitarea lor, domnitorul a adoptat un document constituţional numit „Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris" care reorganiza puterile în state şi o nouă lege electorală care au fost supuse unui plebiscit. 5. Un factor intern favorabil unirii l-au constituit măsurile luate de domnul Moldovei, Alexandru Dimitrie Ghica care le-a permis revoluţionarilor de la 1848 să revină în ţară, ba chiar i-a numit miniştrii pe unii dintre ei şi a acordat libertatea presei, ceea ce a permis apariţia de ziare unioniste: „Junimea românească" „Timpul".

Subiectul al III-lea

Elementul fundamental în procesul de etnogeneză românească îl reprezintă romanizarea. Acest proces desfăşurat în Antichitate, a început încă din secolul I î.Hr., a cuprins întregul teritoriu locuit de daco-geţi şi s-a implementat în toate compartimentele vieţii materiale şi spirituale. Romanizarea este un proces specific lumii romane şi are două forme de manifestare obligatorii şi inseparabile: pătrunderea culturii şi civilizaţiei romane în provincii şi preluarea elementelor de cultură şi civilizaţie de către populaţia autohtonă din provincii.

în cazul Daciei procesul început în secolul I î.Hr. a continuat atât după cucerirea provinciei de către romani, cât şi după părăsirea acesteia în secolul al III-lea d.Hr. In perioada 106-275 la procesul de romanizare au contribuit mai mulţi factori, mai ales că în secolul al II-lea d.Hr. Dacia devine, în urma cuceririi de către Traian, provincie romană. Printre aceştia un rol important l-au avut coloniştii aduşi din toate provinciile Imperiului, mai ales din cele orientale şi veteranii. Aceştia au contribuit foarte mult şi la acţiunea celorlalţi factori: administraţia, urbanizare, religia şi în special însuşirea limbii latine. O parte importantă a procesului a constituit-o şi sinteza spirituală reprezentată de preluarea creştinismului de către daco-romani, proces început în secolul II şi a cărui desfăşurare este demonstrată de numeroasele inscripţii privind martirii şi de primele lăcaşuri de cult. De asemenea, limba română a preluat din latină termenii de bază ai noii religii: altar, a boteza, cruce, Duminică, Dumnezeu, înger, Paşti, Scriptură, etc. Dar, în primul rând aşezarea lor în Dacia, întemeierea de aşezări şi căsătoria au contribuit la formarea poporului român.

Urmaşi ai acestora, românii au dispărut o vreme din izvoarele scrise datorită migraţiilor şi faptului că, după părăsirea provinciei de către armata şi administraţia romană, s-au retras în zonele rurale puţin accesibile. De aceea primele ştiri, provenind din izvoarele bizantine se referă la vlahii din sudul Dunării, urmate în secolele IX-XI de ştiri despre românii din estul Carpaţilor organizaţi în „cobâle", „ocoale", „câmpuri", „codrii".

Dar, cele mai multe ştiri apar în contextul aşezării ungurilor în Câmpia Panoniei şi a începutului expansiunii lor spre est. Anonymus, cronicarul regelui Bella al III-lea, este cel care aminteşte, pentru secolul al IX-lea, primele formaţiuni din interiorul arcului carpatic, voievodatele conduse de Gelu, Glad şi Menumorut. Cucerite de maghiari în secolul al Xll-lea, împreună cu formaţiunile secolului al Xl-lea, voievodatele conduse de Gyula şi Ahtum, ele

formează primul state medieval românesc, voievodatul Transilvaniei.Prin tradiţia istorică a „descălecatului" voievozilor din Transilvania la sud şi est de Carpaţi,

adică prin unirea formaţiunilor amintite în secolul alXIII-lea în Diploma Cavalerilor Ioaniţi şi a celor din Moldova, în secolul al XlV-lea asistăm la formarea altor două state medievale româneşti, Ţara Românească şi Moldova, state care reuşesc şi să-şi obţină independenţa faţă de coroana maghiară.

Subiectul al IV-Iea

România interbelică era un stat naţional unitar cu o suprafaţă şi un număr de locuitori aproape dublu. Toate acestea erau rezultatul voinţei naţionale a românilor care la începutul primului război mondial (1914-1918) se aflau în provincii ocupate de Imperiile vecine şi care în 1918 şi-au proclamat unirea cu Regatul României.

Noul stat avea nevoie astfel, de legi de unificare în toate domeniile vieţii şi a început cu două legi promise de guvern încă din 1913, legea agrară şi legea electorală. Legea electorală având ca principiu de bază votul universal şi care mărea baza socială a electoratului a fost votată în 1918, iar legea agrară, începută cu decretele de expropierea din decembrie 1918, decrete aplicate în toate provinciile, a fost definitivată în 1921. Până în 1922, aceste legi au fost urmate de legea privind unificarea monetară (1920) şi de iniţierea reformei fiscale (1921).

Dar, nu numărul locuitorilor noului stat era problema, ci faptul că Marea Unire din 1918 adusese între graniţele statului numeroase minorităţi etnice (maghiari, saşi, secui, ucraineni, etc) şi religioase (catolici, greco-catolici, luterani, calvini, etc), minorităţi ale căror drepturi trebuiau stipulate după cum promisese „Proiectul de rezoluţie" prezentat de V. Goldiş la 1 decembrie 1918. Dar pentru egalitatea politică şi confesională era necesară pe lângă noua reformă electorală care să introducă votul universal şi stimularea dezvoltării economice prin stipularea dreptului statului de a face exproprieri.

Toate acestea au fost prevăzute în Constituţia adoptată în 1923. Noul act fundamental era necesar deoarece consacra hotărârile luate de poporul român în 1918 privind unirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei cu România. Potrivit prevederilor constituţionale prerogativele regale erau diminuate creştea în schimb rolul Parlamentului. Organul legislativ avea acum drept de anchetă, putea cere urmărirea miniştrilor şi trimiterea lor în faţa înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie. Tocmai acest lucru nu a fost pe placul noului rege încoronat în 1930, căci Carol al II-lea a urmărit preluarea efectivă a puterii în stat, căutând înlocuirea regimului bazat pe partidele politice. în acest scop viaţa politică a României a suferit schimbări care au bulversat-o complet. Aceste schimbări aveau ca obiective principale compromiterea partidelor politice şi a regimului parlamentar prin numirea unor guverne de „uniune naţională", dar şi a guvernelor de partid care încălcau uzanţele parlamentare (Gh. Tătărăscu şi nu liderul Partidului Naţional Liberal, Constantin I.C. Brătianu), încurajarea disidenţilor şi a sciziunii şi susţinerea unei campanii de presă împotriva sistemului pluripartid.

Aceste măsuri au fost sprijinite şi de alianţele, bulversante pentru electorat, pentru alegerile din 1937 ale principalelor partide politice. Astfel, P.N.Ţ. s-a aliat cu Garda de Fier, partidul de extremă dreapta sprijinit de rege şi care fusese autorul asasinării primului ministru Gh.Duca în 1933, iar P.N.L. cu Partidul German, de orientare fascistă. în aceste condiţii niciun partid nu obţine 40% din voturi pentru a obţine majoritatea în Cameră, iar Garda de Fier s-a situat pe locul al treilea.

Rezultatul alegerilor a oferit posibilitatea de manevră regelui, care 1-a numit prim-ministru pe liderul unui partid care obţinuse sub 10% din voturi şi a pregăti în linişte schimbarea regimului politic. Impusă în februarie 1938, noua Constituţie păstra principiile şi cele mai multe dintre articolele Constituţiei din 1923, dar schimbările vin din articolele referitoare la atribuţiile regelui. Noua Constituţie avea menirea de a asigura baza juridică a regimului monarhic autoritar. Regele numea guvernul, exercita puterea legislativă prin Reprezentanţa Naţională, putea guverna prin decrete-legi, etc. Alte diferenţe se refereau la atribuţiile mult reduse ale parlamentului, ridicarea vârstei de vot la 30 de ani, cenzura presei.

Schimbările nu se vor opri însă aici pentru că urmează introducerea stării de asediu, numirea prefecţilor din rândul ofiţerilor, dizolvarea partidelor politice şi crearea Frontului Renaşterii Naţionale, reforma administrativă, etc măsuri care vin să întărească concluzia că deşi principiile erau aceleaşi cu cele din Constituţia din 1923, aplicarea lor este departe de a fi aceeaşi.

Această Constituţie va avea însă viaţă scurtă pentru că în 6 septembrie 1940 datorită condiţiilor interne şi, mai ales, externe, regele Carol I abdică, iar România se pregăteşte de război, iar după 23 august 1944 este repusă parţial în vigoare, Constituţia din 1923 până la instaurarea regimului comunist care va adopta una proprie în 1948. Condiţiile externe ale anului 1940 erau date de faptul că deşi în toată perioada interbelică (1918-1940), România avusese ca obiective recunoaşterea unirii cu teritoriile care şi-au exprimat voinţa în 1918, păstrarea integrităţii teritoriale, a independenţei prin tratate bilaterale sau alianţe regionale.

Pentru a-şi menţine statul naţional unitar, încă din 1920, România a avut ca obiectiv semnarea unei alianţe multilaterale cu Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia şi Grecia. Alianţa care în viziunea lui Take Ionescu trebuia să constituie o barieră în calea Germaniei şi a unei eventuale alianţe a acesteia cu Rusia sovietică, era deschisă şi Austriei şi Ungariei.

Polonia a convenit doar să semneze un tratat polono-român, tratat semnat la 3 martie 1921 la Bucureşti, dar Cehoslovacia, Iugoslavia şi România au format în scurt timp Mica înţelegere. Ea a fost definitivată prin convenţiile de alianţă defensivă româno-cehoslovacă şi româno- iugoslavă din 22 aprilie şi 7 iunie 1921 şi reprezenta cea mai sigură garanţie a păcii şi securităţii în această zonă a Europei şi descuraja tendinţele revizioniste ale Ungariei.

Această alianţă a fost urmată în 1934 de „înţelegerea balcanică" alianţă anti-bulgară a României, Greciei, Turciei şi Iugoslaviei şi de numeroase tratate bilaterale semnate între timp cu Franţa, Italia, Polonia, etc.

Dacă politica internă a eşuat prin instaurarea unui regim autoritar, politica externă o va face şi ea în 1940 prin imposibilitatea de a preveni pierderile teritoriale din vara aceluiaşi an (Basarabia, Bucovina de Nord, Cadrilaterul, Nordul Transilvaniei), pierderi care au determinat şi reorientarea politicii externe în contextul izbucnirii la 1 septembrie 1939 a celui de-Al Doilea Război Mondial.