VARIANTA 17

Subiectul I c, b, a, d;

Subiectul al II-lea

1. „Unirea Principatelor într-un singur stat"...; 2. „... pentru că în Moldova şi în Valahia suntem acelaşi popor, omogen, identic ca niciun altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie..."; 3. La 5 ianuarie 1859 Cuza a fost ales ca domn al Moldovei iar la 24 ianuarie 1859 a fost ales ca domn al Munteniei, astfel prin dubla alegere a lui Cuza s-a realizat Unirea Principatelor Române. 4. La 14/26 august 1864, a fost promulgată prin decret, legea rurală care desfiinţa claca şi împroprietărea foştii clăcaşi. Aceştia erau împărţiţi, după numărul de vite pe care le aveau, în: fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi (pălmaşi). în funcţie de categoria din care făcea parte, fiecare ţăran primea o anumită suprafaţă de teren agricol, împroprietărirea s-a făcut cu teren din proprietatea statului sau din cele 2/3 ale fiecărei proprietăţi particulare expropiate. Legea nu avea în vedere şi pădurile şi se făcea prin despăgubirea proprietarilor într-o perioadă de 15 ani. Timp de 30 de ani cei împroprietăriţi nu aveau voie să înstrăineze pământul primit. De asemenea, prin această lege se desfiinţau toate obligaţiile în produse agricole sau muncă ale ţăranilor faţă de proprietari.Legea rurală a avut importante consecinţe economice şi sociale. A întărit proprietatea ţărănească şi a îmbunătăţit situaţia unei bune părţi a locuitorilor satelor. Această lege a^avut, însă şi limite: au fost împropietărite 511 896 de familii, cu toate acestea mulţi ţărani au rămas fără pământ sau aveau pământ foarte puţin, multe terenuri nu au fost luate în proprietate, mulţi ţărani continuând să le muncească prin învoială cu proprietarii, iar altele au rămas nelucrate. în aceste condiţii, domnitorul a pregătit un proiect de lege prin care noii proprietari să fie obligaţi să-şi lucreze pământul, dar proiectul a intrat în vigoare după detronarea lui Cuza. 5. Constituţia, din 1866, stipula faptul că numele ţării era România, proclama principiul monarhiei ereditare, libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului, principiul suveranităţii naţionale, principiul guvernământului reprezentativ şi principiul separaţiei puterilor în stat. Puterea executivă era deţinută de către domnitor, cea legislativă de către Parlament, dar şi de către domnitor iar puterea judecătorească de către curţile de judecată şi tribunale.

Subiectul al III-lea

In Evul Mediu, este o epocă istorică în care statele româneşti s-au angrenat cu mijloacele lor politice şi militare în desfăşurarea relaţiilor interstatale din răsăritul şi sud-estul continentului european. State creştine ca şi vecinii lor mai puternici - Ungaria şi Polonia- cele trei voievodate româneşti şi-au orientat politica de alianţe către acestea. Alianţele încheiate, deşi se bazau pe raporturile medievale de vasalitate, au reprezentat factori de întărire a integrităţii teritoriale, a suveranităţii politice şi a apărării organizării politice şi religioase.

în contextul apariţiei unei noi puteri în zonă, Imperiul Otoman, voievozii Transilvaniei ca şi domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei au răspuns apelurilor statelor vecine, sau ale papei, de participare la cruciadele antiotomane din secolele XIV-XV în condiţiile în care, acum, au loc campanii otomane pe teritoriul lor.Domnia care s-a implicându-se direct în organizarea organizării armatei, astfel s-au remarcat în lupta pentru apărarea independenţei Mircea cel Bătrân (1386-1418), Vlad Ţepeş (1456-1462,1476), Ştefan cel Mare (1457-1504) sau voievodul Transilvaniei, devenit pentru o vreme regent al Ungariei, Iancu de Hunedoara. începând cu secolul al XV-lea se resimt influenţele occidentale organizarea şi dotarea a armatei. Strategia folosită de domnii români în luptele

împotriva Imperiului Otoman a fost de regulă defensivă, fiind folosită tactica „pământului pârjolit", au fost evitate bătăliile în câmp deschis, au fost preferate hărţuirea adversarului, înfometarea, lupta în locuri deluroase, mlăştinoase etc, pentru a nu se da posibilitatea armatelor străine să se defaşoare, (ex. Mircea cel Bătrân la Rovine, 1394, Ştefan cel Mare, la Vaslui, 1475, Mihai Viteazul, la Călugăreni,1595, etc), atacuri surpinzătoare, (ex. Vlad Ţepeş, atacul de noapte de la Târgovişte, 1462) etc.

în plan intern, în condiţiile în care a fost evitată transformarea ţărilor în paşalâc, pierderea privilegiilor sale, datorită faptului că luptele prelungite atrăgea mari probleme economice datorită distrugerilor recoltelor şi a fugii ţăranilor de pe moşii boierimea a preferat abandonarea luptei şi recunoaşterea suzeranităţii turceşti. Mulţi domni au preferat tratativele diplomatice deşi obligaţiile Ţărilor Române au crescut neîncetat, când situaţia devenea insuportabilă erau domni care se ridicau la luptă, susţinuţi de către boieri.

în urma politicii de cruciadă târzie otomanii au fost opriţi la Dunăre, iar obiectivele politicii externe: menţinerea autonomiei şi a integrităţii teritoriale, menţinerea unor bune relaţii cu statele creştine, formarea, în caz de primejdie, a unui front comun antiotoman, au fost pe deplin atinse. Ţările Române au fost nevoite, în cele din urmă, să le recunoască suzeranitatea, pierzându-şi treptat independenţa dar fără a ajunge să-şi piardă autonomia. Totodată în secolul al XV-lea „feudalismul românesc" atinge forma sa maximă de dezvoltare, politica de cruciadă a voievozilor constituind o pagina glorioasă din istoria medievală.

Subiectul al IV-lea

A doua jumătate a secolului al XX-lea aduce în urma celui de-Al Doilea Război Mondial (1939-1945) şi a înţelegerilor dintre Aliaţi, înjumătăţea estică a Europei un nou regim politic impus de Uniunea Sovietică cu ajutorul Armatei Roşii „eliberatoare" în România acest lucru se întâmplă după lovitura de stat din 23 august 1944, când a fost arestat mareşalul Ion Antonescu împreună cu membrii guvernului de către o coaliţie alcătuită din P.N.L, P.N.Ţ, P.S.D şi Partidul Comunist Român, coaliţie numită Blocul Naţional Democrat sprijinită de regele Mihai.

Având ca scop eliberarea ţării şi continuarea războiului antihitlerist, lovitura de palat din 23 august nu a avut, la început, urmări pe placul sovieticilor, deoarece regele Mihai a format un guvern din toate partidele Blocului, guvern care era decis să restabilească monarhia constituţională şi regimul parlamentar, iar în ţară se extinsese mişcarea de partizani apărută în momentul în care sovieticii pătrunseseră în Bucovina. Mişcarea dispunea de grupări în judeţele Gorj, Mehedinţi şi mai ales în Transilvania muntoasă, în sectorul Braşov-Hunedoara.

De aceea, în 6 martie 1945 comisarul Vâşinski, bazându-se pe „Acordul de procentaj" stabilit la 9 octombrie 1944 între Churchill şi Stalin, 1-a obligat pe rege să-1 numească prim-ministru pe dr. Petru Groza. Acesta conducea un guvern controlat de comunişti, beneficia de sprijinul unei disidenţe liberale conduse de Gheorghe Tătărescu, a uneia ţărăniste în frunte cu Anton Alexandrescu şi a început să ia măsuri pentru instaurarea regimului comunist.

Măsurile încep pe 23 martie 1945, cu exproprierea terenurilor mai mari de 50 de hectare pentru realizarea unei reforme agrare şi continuă cu suprimarea libertăţii presei prin interzicerea ziarelor de opoziţie, impunerea legii epurării aparatului de stat, crearea de tribunale populare, înfiinţarea sovromurilor şi desfiinţarea Senatului. Lor li se adăuga lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii, inclusiv a celei dinăuntrul partidului folosind ca metode arestările pentru colaboraţionism, condamnările şi deportările în Uniunea Sovietică începute cu liderii şi funcţionarii regimului antonescian (1946).

Pentru a pune capăt protestelor aliaţilor faţă de aceste măsuri, în 19 noiembrie 1946 guvernul organizează alegeri pe care le. falsifică obţinând 78,64% din voturi, astfel putând să treacă la etapele III şi IV ale comunizării ţării: dizolvarea partidelor politice şi procesul liderilor ei (elita P.N.Ţ. este condamnată în 1947, liderii liberalilor şi ai social-democraţilor în 1948 şi fruntaşii Bisericii greco-catolice în 1948) şi abdicarea silită a regelui Mihai (30 decembrie 1947).

în 1948 comuniştii încheie preluarea puterii politice odată cu Constituţia din 13 aprilie şi încep lupta împotriva proprietăţii private prin naţionalizarea a 1060 de întreprinderi industriale şi miniere, reprezentând 90% din producţia ţării şi transformarea lor în sovromuri. Până în 1950 sunt confiscate şi restul de unităţi economice, social-culturale şi locuinţe care se alătură proprietăţii statului împreună cu terenurile agricole colectivizate începând din martie 1949.

Formele de rezistenţă anticomunistă au fost variate de exemplu: în Bucovina au existat grupuri de partizani care au opus rezistenţă regimului comunist până în 1958, în Dobrogea partizanii acţionau în pădurile Babadagului sau în Deltă, ţăranii sa-u răsculat împotriva echipelor de colectivizare, în 1977 minerii din Valea Jiului s-au revoltat împotriva condiţiilor precare de viaţă, în 1987 s-a declanşat o puternică mişcare de contestare a regimului comunist în Braşov.

în ceea ce priveşte colectivizarea după două reforme agrare semnificative 57% dintre gospodării aveau mai puţin de 5 hectare, dar comuniştii protestau „împotriva exploatării capitaliste la sate". Colectivizare a s-a desfăşurat în perioada 1949-1962. Scopurile acesteia au fost distrugerea chiaburilor şi organizarea gospodăriilor agricole colective (GAC), după modelul sovietic al colhozurilor şi al sovhozurilor. Colectivizarea a determinat protestele ţăranilor, opoziţia lor manifestată şi prin atacarea „autorităţilor" comuniste şi mai mult a declanşat rezistenţa ţărănească concretizată pe parcursul întregii perioade dintre 1948 şi 1962 printr-un lung şir de răscoale în toate zonele ţării (Botoşani, Suceava, Năsăud, Galaţi, Arad, Vrancea, Dâmboviţa, Ialomiţa, Vlaşca, Ilfov). în aceste condiţii metodele folosite pentru înfiinţarea G.A.C.-urilor mergeau de la brutalităţi, confiscări, arestări, deportări până la corupere, campanii de presă şi izolare. Ca şi în urma naţionalizării proprietăţilor particulare, foştii proprietari, numiţi chiaburi, au fost deportaţi în zone slab populate sau internaţiîn lagărele de muncă.

Campania s-a bazat pe voluntariat dar metodele folosite. Primele GAC s-a înfiinţat în iulie 1949,dar în 1958 doar 17,5% din terenurile agricole intrase în GAC-uri. în 1953 au fost adoptate alte metode: confiscarea inventarului agricol şi a recoltei, restricţii comerciale, interdicţii etc. în 1958 s-a revenit în forţă la modelul stalinist pentru ca în 1962, 96% din suprafaţa arabilă a ţării să facă parte din GAC-uri. în aceste condiţii colectivizarea a fost declarată încheiată. Dar colectivizarea nu a dus la creşterea nivelului de trai datorită atât producţiilor destul de mici obţinute cât şi a lipsei de utilaje agricole performante. La aceasta se adaugă faptul că existau puţini specialişti care lucrau în agricultură. Calitativ, România a înregistrat cea mai joasă productivitate pe suprafaţă cultivată, comparativ cu statele din lagărul socialist

în paralel cu procesul de colectivizare s-a trecut şi la industrializarea forţată. La 11 iunie 1948 a început naţionalizarea mijloacelor de producţie. După model sovietic a fost adoptat sistemul planurilor cincinale (primul cincinal 1951 1955). Noua linie economică a regimului a constituit obiectul unei intense propagande politice. Au fost importate modelele sovietice stahanovismul sau munca brigadierilor pe şantierele tineretului. în 1949 România a devenit membră a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, dar URSS i-a cerut acesteia să rămână printre ţările agricole ale lagărului socialist, în semn de protest Gheorghiu-Dej a început aplicarea unui masiv proiect de industrializare. Când U.R.S.S. propune planul Valev (1964), iar România începe industrializarea cu construirea combinatului siderurgic de la Galaţi.

Regimul Ceauşescu a dat un nou impuls industrializării. Acesta a considerat că România a devenit o ţară mediu dezvoltată şi se trecea la societatea socialistă multilateral dezvoltată. Ramurile preferate erau industria grea, constructoare de maşini şi petrochimia. Au fost construite multe combinate industriale. Se încerca amplasarea echilibrată a capacităţilor industriale pe întreg teritoriul ţării. România a aderat la Fondul Monetar Internaţional şi avea relaţii economice privilegiate cu Comunitatea Economică Europeană. După 1970 Nicolae Ceauşescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei fără a ţine cont de indicatorii economici reali. Aceştia au fost supliniţi de un dirijism economic absolut care, pe termen scurt, s-a resimţit pozitiv, dar pe termen lung s-a dovedit o politică falimentară datorită specializării unor întregi regiuni, distrugerea accentuată a mediului şi depopularea satelor. Pentru că România producea mărfuri de calitate inferioară cu costuri mari a crescut datoria externă şi această problemă nu a fost rezolvată nici prin eforturile

admnistrativ-birocratice, permanenta reorganizare şi rotire a cadrelor, accentuarea izolării economice şi a stalinismului.

în plan extern după revoluţia din Ungaria, în 1958 se retrăseseră trupele sovietice din România ceea ce a permis reorientarea regimului Gheorghe Gheorghiu Dej şi distanţarea de Moscova condusă de antistalinistul Nikita Hruşciov şi Declaraţia din aprilie 1964. Prin această declaraţie Partidul Comunist Român îşi rezerva dreptul de a edifica socialismul în conformitate cu realităţile naţionale. Astfel, pe plan diplomatic şi economic se reiau relaţiile cu Occidentul, iar pe plan intern este desovietizată cultura şi sunt eliberaţi deţinuţii politici (1962-1964). în 1968 Nicolae Ceauşescu s-a remarcat în mod deosebit prin acţiunea sa de condamnare a reprimării „Primăverii de la Praga", de către trupele Tratatului de la Varşovia, din care făcea parte şi România.

După 1964, regimul închisorilor şi exterminarea fizică a opozanţilor au fost înlocuite de metode mai subtile de supraveghere a societăţii în ansamblu: o puternică reţea de informatori şi încurajarea delaţiunii, ascultarea convorbirilor telefonice, domiciliul obligatoriu sau dosarul personal.

în 1989, deşi România anunţa rambursare datoriei externe, criza economică devenise acută în toate sectoarele, puterea politică era concentrată în mâinile lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, Elena. Securitatea avea un caracter extrem de represiv împiedicând formarea unei disidenţe în partid sau a unei opoziţii interne, izolată pe plan internaţional. în aceste condiţii încep mişcări împotriva regimului comunist la Timişoara şi Bucureşti. Acestea se extind în toată ţara şi se finalizează cu prăbuşirea regimului comunist şi revenirea la un regim democratic.