VARIANTA 12

Subiectul I a, c, b, d.

Subiectul al II-lea 1. „...li s-a cerut să eliminare anumite instituţii politice şi anumite structuri sociale existente". 2. Au fost organizate „după tiparul sovietic şi sub coordonare sovietică". 3. „...au instaurat teama generalizată, o stare de spirit ce a schimbat nu doar structura societăţii ci şi comportamentul personal...", de exemplu conversaţii şoptite, exprimări în parabole, etc. 4. Preluarea modelului sovietic, a filozofiei marxist-leniniste, rusificare, predarea limbii ruse devine obligatorie în şcoli, revizuirea istoriei naţionale, după 1946 au fost înfiinţate „sovromuri" culturale, desfiinţate după 1958, etc. 5. Iunie 1948 a început naţionalizarea proprietăţilor iar în martie 1949 a început procesul de colectivizare. întreaga campanie de colectivizare s-a desfăşurat în perioada 1949-1962. S-au folosit metode diferite, pornindu-se de la voluntariat şi ajungându-se până la brutalităţi, confiscări, arestări, deportări etc. Au fost înfiinţate Gospodăriile Agricole Colective. După 1953 metodele de constrângere au fost schimbate folosindu-se confiscările de inventar agricol şi recoltă, restricţiile comerciale, interdicţii, etc. în 1958 s-a revenit în forţă la modelul stalinist. în 1962, colectivizarea a fost practic încheiată cu un procentaj de 96% din suprafaţa de pământ. 6. în august 1968, Cehoslovacia a fost invadată de trupele Pactului de la Varşovia. în problema reprimării „Primăverii de la Praga", Ceauşescu a luat o poziţie distincta de linia Moscovei. într-un discurs rostit la 21 august 1968, a criticat violent invazia din Cehoslovacia şi a afirmat hotărârea României de a-şi apăra independenţa.

Subiectul al III-lea

Evul Mediu reprezintă epoca istorică în care relaţiile internaţionale din centrul şi sud- estul Europei erau dominate de către Imperiul Otoman. Secolul al XV7//-lea, se caracterizează însă, prin apariţia în cadrul relaţiilor internaţionale a două mari probleme în centrul şi estul Europei: criza politică din Polonia şi criza Imperiului Otoman, criza orientală, declanşată după înfrângerea suferită la asediul Vienei din 1683.^

în aceste condiţii Marile Puteri- Austria, Rusia şi Imperiul Otoman - îşi disputau dominaţia asupra spaţiului balcanic şi Ţărilor Române, Moldova şi Valahia devenind principalul teatru de război pentru războaiele ruso-austro-turce, datorită politicii hegemonice dusă de Rusiei şi de Imperiului Habsburgic. Şi, cum la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea domnitori precum Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu sau Dimitrie Cantemir au îndreptat Ţările Române spre alianţe cu Austria sau cu Rusia, Imperiul Otoman a fost nevoit să intervină pentru a-şi asigura fidelitatea domnilor celor două ţări. Impunând regimul fanariot şi restrângând autonomia Principatelor, Imperiul Otoman nu făcea altceva decât să păstreze statutul juridic al Ţării Româneşti şi al Moldovei, acela de state vasale.Dar, criza orientală nu a determinat nu numai impunerea unui regim politic foarte apăsător din punct de vedere financiar, dar şi pierderi teritoriale. Astfel, prin pacea de la Passarowitz ce a urmat războiului austro-turc din 1716-1718, Banatul şi Oltenia trec sub stăpânirea Imperiului Habsburgic. Este adevărat că Oltenia va fi realipită Ţării Româneşti la Belgrad (1739), la sfârşitul următorului război ruso-austro-turc, dar nu şi Banatul căruia i se va alătura în 1775 Bucovina, iar un alt teritoriu românesc, Basarabia va ajunge în 1812, în urma primului război ruso-otoman al secolului al XlX-lea în componenţa Imperiului Ţarist.

Ca reacţie la toate aceste modificări, boierii români grupaţi în „partida naţională" căutau să obţină creşterea autonomiei sau chiar unirea şi independenţa sub protecţia Marilor Puteri printr-o serie de memorii înaintate acestora pe tot parcursul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului următor. Astfel, cu ocazia tratativelor purtate la Focşani în 1772, delegaţii ale boierilor şi înaltului cler din Moldova şi Ţara Românească au revendicat revenirea la domniile pământene, independenţa şi unirea celor două ţări sub garanţia Marilor Puteri. în secolul al XlX-lea, în

condiţiile formării conştiinţei naţionale avem în Ţara Românească şi Moldova o adevărată mişcare naţională aceasta a atras personalităţi din rândul boierimii, printre care: Ienăchiţă Văcărescu, Dimitrie Sturdza, Eufrosin Poteca etc. în 1802, Dimitrie Sturdza a formulat un proiect liberal, în măsura în care îi permitea mentalitatea epocii, prin intermediul căruia propunea ca formă de guvernământ republica iar în 1822 Ionică Tăutu făcea cunoscut Proiectul celor 77 de „ponturi", iarăşi un proiect liberal, pentru acea perioadă, dovadă supranumele dat de „Constituţia cărvunară", inspirat din „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului". Pe măsură ce înaintăm în epocă se formează generaţia de la 1848; revoluţionarii de la 1848 au luptat pentru dobândirea libertăţilor şi a drepturilor cetăţeneşti, pentru emanciparea ţăranilor, posibilitatea adoptării unor constituţii, regim politic liberal, eventual unirea Ţării Româneşti cu Moldova.

în Transilvania situaţia românilor a rămas dificilă. în secolul al XVIII-lea Ioan Inochentie Micu Klein, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuil Micu etc. au luptat pentru emanciparea politică şi naţională a românilor, fără a avea succese notabile. După 1867, situaţia se agravează, în urma Pactului dualist austro-maghiar. Totuşi românii nu au încetat să spere şi să lupte pentru redobândirea drepturilor lor.

Subiectul al IV-lea

Civilizaţia românească în context european, în secolele XV-XVI. La începutul Evului Mediu civilizaţia românească era o civilizaţie prin excelenţă rurală. Acest lucru s-a menţinut şi în secolele XV-XVI. Cu toate că nu putem aprecia numărul populaţiei Ţărilor Române în această perioadă, ştim din documente că structura socială, determinată de proprietatea asupra pământului rămâne aceeaşi, se schimbă, în anumite perioade, doar rolul pe care acestea îl ocupă în societate.în sec. XI-XIII începe procesul de colonizare rurală în Europa Apuseană, concretizată în acţiunea de defrişare a spaţiilor împădurite, de desecare şi de asanare a ţinuturilor mlăştinoase, de desţelenire a unor pământuri nelucrate, de extindere a aşezărilor vechi sau de întemeiere a altora noi. Consecinţele acesteia au fost sporirea suprafeţelor cultivate, sporirea considerabilă a producţiei agricole, creşterea populaţiei, după sec. al XIII-lea se renunţă din diferite cauze: au fost restrânse păşunile sau pădurile au fost tot mai împuţinate, etc. în sec. al XlV-lea a fost înregistrat un regres economic. Cauzele acestuia au fost: renunţarea la colonizarea rurală, recoltele slabe în anii 1315-1317, epidemiile de ciumă în perioada 1348-1349, criza societăţii medievale apusene în general.

în secolul al XV-lea a fost înregistrată o redresare economică şi demografică.în acest context a evoluat şi societatea românească. Dezvoltarea agriculturii a fost

determinată, şi de îmbunătăţirea utilajului şi a tehnicii agricole, plugul cu roţi a înlocuit treptat plugul fără roţi, asolamentul trienal 1-a înlocuit treptat pe cel bienal, a crescut numărul cailor folosiţi la munci, agricole datorită îmbunătăţirii sistemului de înhămare, s-a extins folosirea gunoiului de grajd pentru fertilizarea solurilor, extinderea unor culturi: orz, hamei, in, cânepă.

Pentru că majoritatea populaţiei locuia în zonele rurale, cea mai numeroasă clasă socială este ţărănimea. Ţăranii se ocupau cu cultivarea pământului sau cu creşterea animalelor şi locuiau în sate libere sau aservite boierilor sau mănăstirilor. Pe tot parcursul Evului Mediu, munca ţăranului a constituit principalul izvor de bogăţie atât în rândul ţăranilor liberi cât şi a celor dependenţi. Ţăranii liberi se numeau moşneni în Ţara Românească şi răzeşi în Moldova, deţineau suprafeţe de pământ în comun, adică în devălmăşie, în sânul unei familii numeroase. Pe măsură ce a crescut tributul faţă de otomani, deci şi taxele interne, ţăranii au început să-şi vândă loturile de pământ şi a început aservirea care s-a desfăşurat lent, procesul legării de glie fiind introdus pentru prima dată, în 1517, ca urmare a răscoalei de la Bobâlna, în Transilvania. în Ţara Românească el este consecinţa acţiunilor lui Mihai Viteazul fiind introdus în 1595, iar în Moldova în 1628. Ţăranii legaţi de glie se numeau ţăranii dependenţi denumiţi rumâni în Ţara Românească, vecini în Moldova sau şerbi în Transilvania. Ca peste tot obligaţiile lor erau faţă de stăpânul feudal laic sau mănăstiresc, renta feudală în muncă (robotă), în produse (dijmă) sau în bani (cens).

Obligaţiile feudale şi situaţia de dependenţă au fost cele care au determinat, în rândul ţăranilor transilvăneni, două mari răscoale în 1437 la Bobâlna şi în 1514, sub conducerea lui

Gheorghe Doja.Principala clasă socială este boierimea, în Ţara Românească şi Moldova şi nobilimea, în

Transilvania, a cărei putere provine din stăpânirea pământului şi era diferenţiată în funcţie de mărimea propietăţii, provenind din conducătorii obştilor săteşti, curteni, ţărani liberi sau oşteni înzestraţi de domn (voievodul Transilvaniei) cu proprietăţi funciare.

O categorie socială importantă sunt orăşenii, oameni liberi, meşteşugari şi negustori care, uneori se îndeletniceau şi cu agricultura. Ei erau în număr redus, dar aveau un important rol economic, administrativ, militar sau cultural şi locuiau în oraşe care erau legate, în marea lor majoritate, de comerţul de tranzit, de aceea erau aşezate de-a lungul drumurilor comerciale, iar cele pentru schimburi interne se numeau târguri. întemeierea lor era mereu un privilegiu al domniei, iar mai dezvoltate erau oraşele din Transilvania: Sibiu, Braşov, Bistriţa.

Pentru că majoritatea populaţiei locuia în mediul rural, principalul tip de locuinţă era bordeiul semiîngropat sau locuinţa de suprafaţă cu două încăperi construită din cărămidă nearsă sau din lemn.

Locuinţele urbane erau construite din piatră şi cărămidă la fel ca şi curţile domneşti din Târgovişte şi Suceava, care erau relativ modeste.

Doar în Transilvania lumea rurală şi urbană mult asemănătoare cu aceea din Europa Centrală şi Occidentală.

Majoritatea locuitorilor purtau haine din in, cânepă, aba, iar clasa conducătoare avea veşminte croite după modelul bizantin, cu accesorii de inspiraţie occidentală până după secolul al XVI-lea când influenţa va fi preponderent orientală. Veşmintele boierilor erau din mătase, postav, velur, catifea, atlas aşa cum demonstrează picturile de pe pereţii bisericilor.

Domnii români au sprijinit cultura; lucrul acesta îl demonstrează atât nenumăratele mănăstiri transformate imediat în şcoli: Bistriţa, Putna, Neamţ, în care nu numai se învăţa scrisul şi cititul, ba chiar erau scrise sau copiate cărţile bisericeşti (psaltiri, liturghiere), ba chiar erau scrise cronici sau letopiseţe ale Ţărilor Române. Tot domnitorii au fost cei care au înfiinţat tipografii la Râmnic, Govora, Neamţ, Bistriţa, Snagov şi au sprijinit tipărirea cărţilor care au ajuns şi dincolo de munţi.

Constantin Brâncoveanu a introdus chiar un stil arhitectural care-i poartă numele „stilul brâncovenesc", stil folosit atât la construirea lăcaşurilor de cult Brâncoveni, Hurez, Sf. Gheorghe Nou, cât şi la construirea palatelor Mogoşoaia, Potlogi sau la renovarea Curţii Vechi.

Principale instituţie implicată în consolidarea statelor medievale în spaţiul românesc a fost domnia. Ales pe viaţă „din mila lui Dumnezeu", domnul îşi aroga titluri legate de stăpânirea de teritorii, el era proprietarul întregului pământ, comandantul suprem al armatei, conducea întreaga administraţie, bătea monedă şi stabilea impozite, reprezenta instanţă supremă şi hotăra, împreună cu Sfatul Ţării, politica externă, acesta conducea însă în bună înţelegere cu mitropolitul, Biserica, alături de armată reprezentând un important sprijin pentru domnie. Domnii români, susţinuţi şi de boierime, au luptat pentru menţinerea independenţei Ţărilor române, iar în condiţiile în care acest lucru nu a mai fost posibil pentru menţinerea autonomiei. Astfel în Moldova în secolul al XV-lea s-au remarcat Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare.

Alexandru cel Bun (1400-1432). Problema cea mai importantă a domnului moldovean pe pe plan extern, era înlăturarea tendinţelor expansioniste ale Ungariei asupra Moldovei şi gurilor Dunării el a trebuit să menţină un echilibru între Ungaria şi Polonia. Recunoscând suzeranitatea poloneză la Suceava în 1402, Alexandru cel Bun s-a pus în felul acesta la adăpost de încercările lui Sigismund de Luxemburg de a revigora suzeranitatea ungară asupra Moldovei. S-a remarcat în luptele împotriva Cavalerilor teutoni, care creau probleme Poloniei, la Grunwald (1410) şi Marienburg (1422).

Ştefan cel Mare (1457- 1504) după ce rezolvă problemele cu Ungaria, Ştefan cel Mare a încercat să obţină independenţa Moldovei de sub Imperiul Otoman, îndepărtarea lui Radu cel Frumos (fidel turcilor) din Ţara Românească (1470-1474). Neplata tributului, suspendat în 1471, şi incursiunile din Ţara Românească au determinat campaniile turceşti împotriva Moldovei. Ştefan a reuşit să obţină o strălucită victorie la Vaslui în 1475. După victorie el încearcă să realizeze o alianţă

antiotomană şi de aceea a trimis soli în Polonia, Ungaria, Veneţia, Roma, Hanatul Crimeei şi Caffa, dar nu a primit decât promisiuni.In Ţara Românească s-a remarcat în secolul al XV-lea Vlad Ţepeş; acţiunile sale au urmărit găsirea unor aliaţi în lupta antiotomană pentru că din 1459 a refuzat să mai plătească Imperiului Otoman tributul anual şi „tributul sângelui". Mahomed al II-lea nu a reacţionat imediat, dar în 1461 Hamza, beiul de Nicopole, primeşte misiunea de a-1 prinde „fie cu vicleşug, fie cu alt chip", dar Vlad reuşeşte să scape din capcană, în 1461-1462, începe o campanie împotriva turcilor, de-a lungul Dunării, campanie în cadrul căreia este ocupată cetatea Giurgiu şi atacate Dîrstor, Turtucaia şi Rusciuc. Drept urmare în 1462, Mehmed a decis să invadeze Valahia, pentru a o transforma in paşalâc. în faţa primejdiei otomane, Vlad încearcă să-i împiedice să treacă Dunărea şi nereuşind, s-a retras la Târgovişte, a aplicat tactica pământului pârjolit si i-a hărţuit continuu provocându-le pagube mari. în apropiere de Târgovişte, Vlad Tepes săvârşeşte vestitul „atac de noapte" asupra taberei sultanului, din 16/17 iunie, provocând panică în rândul otomanilor.Secolul al XVI-lea începe cu domnia scurtă, dar glorioasă a lui Mihai Viteazul. Ţara Românească era dependentă de Imperiul Otoman şi plătea un tribut ce creştea neîncetat, acestui tribut i se adăugau şi alte obligaţii materiale precum şi darurile către sultani şi înalţii demnitari turci. Mihai încercă să obţină independenţa ţării. El încheie tratate de alianţă antiotomană cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. La 3/13 noiembrie 1594, începe campania antiotomană când Mihai îi ucide pe creditorii levantini şi circa 2 000 de ieniceri şi spahii din Bucureşti, apoi întregul teritoriu al ţării a fost curăţat de turcii care se aflau aici. Campania continuă cu atacarea cetăţilor stăpânite de turci pe linia Dunări: Hârşova, Silistra, Rusciuc, Brăila, apoi cu înfrângerea câtorva oşti tătărăşti şi turceşti la Putinei, Stăneşti şi Şerpăteşti (1595). Drept urmare în 1595 turcii au atacat Ţara Romanească, dar au fost înfrânţi la Călugareni (23 august ' 1595). Mihai Viteazul a rămas însă în istorie în primul rând datorită faptului că în 1600 a reuşit să unească, pentru scurt timp Tara Românească, Moldova şi Transilvania. Transilvania, cucerită de Regatul maghiar, în 1541 devine principat vasal şi tributar Imperiului Otoman Situaţia rămâne aceeaşi până în 1688 când Transilvania a fost declarată vasală Imperiului Habsburgic, dar aceasta nu a însemnat faptul că s-a desprins de Imperiul Otoman. Cu toate că principele Mihail Apafi a declarat în 1688 ca renunţă la protecţia otomană.

în 1691, Habsburgii îi dau o constituţie numită Diploma Leopoldină. Aceasta menţinea sistemul politic bazat pe cele trei „naţiuni" privilegiate (unguri, saşi, secui) şi pe cele patru religii receptate (catolică, calvină, luterană, unitariană), românii fiind consideraţi în continuare „toleraţi" lipsiţi de drepturi politice în propria lor ţară. Abia în 1699, prin pacea de la Karlowitz, turcii recunosc faptul că au pierdut Transilvaniaîn favoarea austriecilor.

în secolul al XVI-lea situaţia se înrăutăţeşte pentru Ţările Române. Domnii, cu puţine excepţii, renunţă la lupta deschisă împotriva Porţii, dependenţa faţă de Imperiul Otoman creşte, pentru ca în secolul al XVIII-lea să fie introduse domniile fanariote.