1

VARIAŞUL ÎN CURGEREA TIMPULUI

Florin Zamfir

Localitatea Variaş a fost menŃionată oficial pentru prima dată în anul 1333, într-un registru papal de zeciuială aparŃinând Episcopiei Cenadului. Se poate presupune însă că localitatea a existat şi înainte de această dată. Locuitorii comunei au fost Ńărani iobagi, pământul aparŃinând unor nobili feudali, de obicei originari din Macedonia. În timpul stăpânirii otomane (1552-1716), majoritatea locuitorilor maghiari au părăsit Variaşul, rămânând aici doar câŃiva „valahi” (români). În schimb, în această perioadă se stabilesc în localitate primii locuitori sârbi. Datorită zonei mlăştinoase, românii şi sârbii se ocupau îndeosebi cu păstoritul, pământul nefiind prielnic pentru cultivarea plantelor. Datorită mulŃimii mlaştinilor, satul nu se putea extinde, numărând aproximativ 40 de case. După cucerirea Banatului de către Imperiul Habsburgic, în anul 1716, noile autorităŃi au început un amplu proces de desecare a mlaştinilor şi de colonizare a acestui teritoriu. După anul 1739, se stabileşte în localitate o masă considerabilă de Ńărani sârbi, veniŃi ca membri ai „miliŃiei rurale”. În anul 1781, Variaşul avea 3.346 de locuitori, sârbi şi români, comuna fiind situată la nord-vest de aşezarea actuală. În anul 1786 sosesc în localitate şi primele 50 de familii de colonişti germani. Colonizarea cu populaŃie germană a mai cunoscut încă două valuri: în 1792 (26 de familii) şi 1831. Pentru statornicirea în localitate, a ultimului val de colonişti, s-a construit „strada nouă”. Etnicii germani stabiliŃi în Variaş, nu au provenit direct din Germania, ci din familiile numeroase din alte sate bănăŃene: Gottlob, Periam, Iecea Mare. Coloniştii au primit din pământul care aparŃinea comunei, câte 24 de iugăre de pământ arabil, 6 iugăre de fâneŃe, 3 iugăre de păşune şi un iugăr pentru loc de casă şi grădină. Pentru a-şi putea construi casele cât mai repede şi a începe lucrările agricole, coloniştii au fost ajutaŃi de statul austriac cu materiale de construcŃii, ori li s-a

2

dat contravaloarea în bani a acestora. Ei au primit de asemenea, 1-2 cai, principalele utilaje agricole, seminŃele şi alimentele necesare, sau contravaloarea lor în bani. Pentru construcŃia casei primeau 155 de guldeni, pentru animale şi utilaje 170 de guldeni, pentru mijloacele de subzistenŃă 45 de guldeni şi 25 de guldeni pentru alte trebuinŃe. Acest sprijin financiar s-a acordat până când coloniştii au obŃinut primele recolte, care le-au permis să se întreŃină singuri. Când situaŃia lor materială s-a ameliorat, coloniştii au trebuit să returneze treptat ajutorul primit de la stat, prin administraŃia districtului, care îşi avea sediul la Sânandrei.

Pentru construcŃia caselor existau planuri exacte, care trebuiau respectate întocmai. Lungimea casei trebuia să fie de 10 klofteri (15 metri) şi lăŃimea de 3 klofteri (4,5 metri). Casele erau construite din lut, amestecat cu paie mărunŃite şi presate (bătute cu maiul) şi erau acoperite cu trestie. Trotuarele din faŃa caselor erau realizate din paie şi resturi de tulei. Recolta de păioase se depozita în pod, iar ştiuleŃii de porumb, într-un hambar din lemne şi nuiele, construit după model românesc (Walachsche cucuruzkorb).

Coloniştii germani au fost sprijiniŃi şi prin scutirea de taxe şi impozite pe o durată de 10 ani, termen care în cazul localităŃii Variaş nu a fost respectat.

Cu toate aceste avantaje, situaŃia şvabilor varieşeni a fost foarte grea în primele decenii de la stabilirea în aceste Ńinuturi. Locuitorii Variaşului au fost supuşi la o dublă contribuŃie: către împărat şi biserică, la aceasta adăugându-se condiŃiile grele de viaŃă în care au fost siliŃi să trăiască: clima nesănătoasă datorită zonei mlăştinoase, epidemiile având aceeaşi cauză şi care au provocat o mortalitate ridicată, repetatele invazii turceşti care au continuat pentru o perioadă de timp şi după cucerirea austriacă. Exista o zicală a coloniştilor germani, care se referă la primele generaŃii de colonişti: „Die ersten hatten den Tod// Die zweiten hatten die Not,// Die dritten erst das Brot” („Primii au avut parte de moarte,// Următorii de sărăcie,// Abia a treia generaŃie a avut parte de pâine”.) În anul 1779 austriecii au încorporat Banatul, Ungariei. În această perioadă, comuna Variaş a fost vândută episcopului de Zagreb (CroaŃia), în a cărui posesiune a rămas până în anul 1911.

3

După anul 1716, populaŃia românească existentă în comună, a fost treptat asimilată de coloniştii sârbi şi germani. AutorităŃile imperiale austriece au format o naŃiune pe criterii confesionale, naŃiunea „illirică”, care îi cuprindea pe români, sârbi şi celelalte popoare ortodoxe din Austria. Bisericile şi şcolile româneşti din Banat, au fost puse sub controlul ierarhiei ortodoxe sârbe. Acest fapt a avut ca rezultat asimilarea românilor de către sârbi, mai ales în comunele mixte. O dovadă palpabilă că acest fenomen s-a produs şi în Variaş, o reprezintă numele româneşti purtate de unele familii aparŃinând etniei sârbe, precum: Erdelean (Ardelean maghiarizat), Stamoran, Solmoşan, Pavlişan, Ianovan, Crişan, Muncian. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea (1747), se consemnează existenŃa unui protopop sârb în comună, iar pentru populaŃia germană catolică, s-a numit în anul 1793 un diacon (capelan). Bisericile actuale au fost ridicate mai târziu: în anul 1821 cea catolică şi în anul 1828, cea ortodoxă sârbă. Prima menŃiune documentară a şcolii confesionale illirice, datează din anul 1776, iar începând cu anul 1786 s-a deschis şi o şcoală confesională germană. Începând din anul 1797, satul a fost mutat din motive sanitare şi de securitate a locuitorilor, din poziŃia sa iniŃială (la nord de calea ferată), în poziŃia sa actuală, luând de atunci forma pe care o cunoaşte şi astăzi. După sistematizare, exista Variaşul iliric (sârbo-român) şi Variaşul german. În partea illirică existau patru străzi: una valahă (Wallasch-Gaß) şi trei sârbeşti. În partea germană au existat iniŃial două străzi: „Strada bisericii” (Die Kerchegaß) şi „Strada bătrână” (Alt Gaß). Din 1831, în urma noii colonizări germane, s-a format „Strada nouă”. Trebuie precizat faptul, că unele familii germane au locuit printre sârbi şi români. Toate cele 7 străzi, situate de la est la vest, au fost poziŃionate perpendicular pe strada principală, situată de la nord la sud. Lungimea străzilor avea aproape un kilometru. Strada principală măsura iniŃial, cu puŃin peste un kilometru. LăŃimea unei străzi era de 20 de klofteri (30 de metri). Evenimentele revoluŃionare dintre anii 1848-1849, care au cuprins majoritatea Ńărilor Europei, s-au resimŃit şi în Variaş. Un detaşament de ostaşi maghiari care au pătruns în comună, au executat la 1/13 mai 1849, 12 locuitori sârbi, acuzaŃi de „înaltă trădare”. Locul

4

execuŃiei este marcat printr-o cruce şi este situat la ieşirea din Variaş, în dreapta şoselei care duce spre localitatea învecinată, Periam. Pentru a-şi arăta recunoştinŃa faŃă de sârbi, care îl sprijiniseră împotriva Ungariei revoluŃionare, împăratul Franz Ioseph a hotărât la 18 noiembrie 1849, înfiinŃarea Voievodatului Serbiei şi Banatului Timişean, cu capitala la Timişoara. AdministraŃia acestuia era direct subordonată CurŃii Imperiale de la Viena. Variaşul a făcut parte din noua structură teritorială până în anul 1860, când Banatul a fost inclus din nou Ungariei, până în anul 1918. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, localitatea evoluează pozitiv din punct de vedere economic. Agricultura-ocupaŃia principală a locuitorilor-înregistrează un salt calitativ însemnat, prin trecerea de la cultura extensivă la cea intensivă, a pământului. Totuşi, preocupările pentru mărirea suprafeŃelor cultivate se menŃin şi în noile condiŃii. Prin secarea mlaştinilor, se obŃin noi suprafeŃe arabile, în acest scop săpându-se în anul 1847 un mare canal.

Anii agricoli favorabili, au alternat cu perioade de calamităŃi naturale şi epidemii. Între 24 iulie-9 octombrie 1836, au murit de holeră 108 varieşeni. În anul 1863 a fost o secetă atât de mare, încât numărul animalelor a început să scadă vertiginos, iar cele rămase au fost hrănite în cele din urmă, cu paie de pe acoperişurile caselor. Anii 1870, 1871, 1872, s-au remarcat prin inundaŃii, în special anul 1871, când aproape întreg hotarul a fost sub apă. Atunci, multe din casele construite din pământ, au fost în pericol de surpare. Anii de inundaŃii au fost urmaŃi de ani cu criză de supraproducŃie, când nu se găseau cumpărători pentru cereale. Varieşenii au ajuns până la Betsche (Novi-Beče), în Voivodina, pe malul Tisei, pentru a-şi vinde cerealele. MulŃi dintre ei, neavând cumpărători, le făceau cadou sau pur şi simplu, le aruncau în apa Tisei. În anul 1874, localitatea a primit dreptul de comerŃ şi în acest fel, Variaşul putea să organizeze pieŃe, săptămânal. Agricultura şi creşterea vitelor fac progrese considerabile, mai ales după ce în anul 1881, autorităŃile maghiare au interzis importul de animale din România. Prin îngrăşarea pământului şi introducerea de noi maşini şi utilaje agricole (plugul cu trei brazde, batoza cu aburi) s-au obŃinut recolte mai bogate. Din anul 1877 comuna dispune de medic

5

veterinar, ceea ce duce la o mai intensivă creştere a animalelor. Se rezolvă de asemenea problema desfacerii produselor, prin legarea localităŃii, în anul 1888 la reŃeaua de cale ferată a monarhiei austro-ungare (calea ferată Variaş-Periam). În anul 1907, se facilitează, printr-un alt drum feroviar, accesul varieşenilor spre cea mai importantă urbe a Banatului, oraşul Timişoara. AutorităŃile regionale au intenŃionat să transforme Variaşul într-un nod de cale ferată. În primul rând, a fost prevăzută construirea unei linii ferate Variaş-Vinga dar proiectul a eşuat, datorită împotrivirii mai multor locuitori, care nu erau de acord să suporte costurile acestuia. În alte două rânduri, în anii 1898 şi 1909, s-a planificat construirea unei linii ferate Variaş-Kikinda Mare. Locuitorii Kikindei au fost favorabili ideii, dar varieşenii nu, deoarece trebuiau să plătească o sumă de 30.000 de coroane. Dacă localitatea ar fi acceptat să devină nod de cale ferată, evoluŃiile ei economice ar fi fost marcate de un dinamism mai accentuat. Locuitorii Periamului, au manifestat o deschidere mai mare spre nou, un spirit de antreprenorial şi de anticipare mai dezvoltat decât varieşenii, acceptând ca localitatea lor să devină nod de cale ferată, iar rezultatele economice pozitive nu au întârziat să apară. Concomitent cu evoluŃiile economice, apar şi prefaceri sociale. În rândurile Ńărănimii se produce un proces accentuat de diferenŃiere: unii se îmbogăŃesc, iar alŃii se pauperizează. Aceştia din urmă, încep să se angajeze ca servitori la cei înstăriŃi. Se trece astfel şi în agricultură la munca salariată, abandonându-se din ce în ce mai mult sistemul de arendare. DiferenŃierile economice din rândurile Ńărănimii, determină şi tensiuni sociale. Astfel, în jurul anului 1900 au loc de câteva ori ciocniri între pătura „virili ştilor” ( Ńăranii înstăriŃi) şi aşa zişii „kleinhausler” (Ńăranii cu sesii mici), care în esenŃă reflectă tendinŃa celor bogaŃi de a-şi mări averea, iar pe de altă parte, lupta pentru existenŃă a celor săraci. La începutul secolului al XX-lea a fost o perioadă când procesele se Ńineau lanŃ, numărul sinuciderilor a crescut şi o masă considerabilă de varieşeni (peste 200 de persoane) a emigrat în Statele Unite ale Americii, în speranŃa unei vieŃi mai bune. Dezvoltarea economică a comunei, a atras după sine şi schimbarea arhitectonicii acesteia. Se construiesc case solide, cu

6

aspect orăşenesc, înzestrate cu mobilier adecvat. În anul 1893 se amenajează pe strada principală o alee cu câte două rânduri de pomi sofora şi se introduce iluminatul public cu lămpi de petrol. În anul 1908 a fost pavată partea carosabilă a străzii principale cu piatră de bazalt, iar în 1912 a fost asfaltat drumul pietonal al acesteia. Prin legea maghiară a administraŃiei, din anul 1873, se constituia în fiecare localitate ReprezentanŃa comunală, cu atribuŃii administrativ-financiare la nivel local. În Variaş, această instituŃie cuprindea 40 de membri: jumătate virilişti (cetăŃeni care plăteau un impozit mai mare) şi jumătate aleşi de comunitate. Din rândul ReprezentanŃei comunale se alegeau: primarul, viceprimarul, „tatăl orfanal”, casierul şi 4 juraŃi. Exista şi o regulă care s-a respectat în toată această perioadă: dacă primarul era de naŃionalitate germană, viceprimarul trebuia să fie de naŃionalitate sârbă şi reciproc. Primarul veghea la respectarea legilor, era împuternicit să dea amenzi şi să fie mediator în conflicte. Un rol important îl avea şi notarul, reprezentantul statului maghiar, căruia i s-a alăturat vicenotarul. Pentru menŃinerea ordinii în comună, începând din anul 1890 s-a format o poliŃie locală, constituită din 12 bărbaŃi, îmbrăcaŃi în uniformă: 6 germani şi 6 sârbi, subordonaŃi comisarului Konrad Eichler, adus din afara localităŃii, pentru a fi nepărtinitor. Această instituŃie locală nu a reuşit să oprească furturile de produse agricole din extravilanul comunei. Din acest motiv, din anul 1898 s-a sistat postul de comandant. Următoarea instituŃie cu rol de menŃinere a ordinii locale a fost jandarmeria, care îşi avea sediul în fosta grădiniŃă de pe strada Bisericii germane (peste drum de şcoala actuală). Se pare însă că jandarmii, „pătrunşi de importanŃa funcŃiei pe care o îndeplineau”, au făcut mai mult şicane localnicilor, decât ordine. Au existat perioade când locuitorii Variaşului nu aveau voie să iasă noaptea din casă, în caz contrar fiind pedepsiŃi de jandarmi. Plutonierul de jandarmi se număra printre „proeminenŃii comunei”. Era nelipsit de la festivităŃile organizate în comună, fiind prezent chiar şi la nunŃi, neinvitat şi solicitând să fie servit atât el, cât şi oamenii lui. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învăŃământul varieşean cunoaşte o serie de prefaceri. Din 1844 şcoala germană şi din 1862 şcoala sârbă, s-au lărgit la două clase.

7

Din anul 1868 şcoala confesională germană s-a transformat în şcoală comunală (a trecut din administrarea bisericii în administrarea comunei politice) cu trei clase, acestora adăugându-li-se în 1883 a patra şi în 1893 a cincea clasă. S-au înfiinŃat de asemenea şi câte o grădiniŃă de copii, germană şi sârbă, precum şi o şcoală profesională, a cărei existenŃă a fost însă efemeră. ViaŃa culturală a comunei a fost activă în această perioadă, încadrându-se în tendinŃa specific bănăŃeană, de promovare a „culturii de masă”. Existau mai multe formaŃii de cor, de teatru, precum şi o fanfară, renumită în zonă şi chiar pe întreg continentul european, unde face mai multe turnee. În peisajul cultural s-au distins şi individualităŃi creatoare, unul dintre aceştia fiind renumitul compozitor Karl Huber, fiul învăŃătorului varieşean, Michael Huber. Fiul lui Karl Huber, Eugen Huber (Hubai Jenö), a fost un muzician de renume mondial.

Strada principală din Variaş la începutul secolului al XX-lea.

8

La sfârşitul Primului Război Mondial, la 19 noiembrie 1918, Banatul este ocupat de trupe sârbeşti, iar la 24 noiembrie se proclamă anexarea teritoriului la Serbia. La protestele României, trupele sârbeşti părăsesc Banatul de est, care este ocupat de trupe franceze (ianuarie 1919), iar în vara anului 1919, trupele sârbeşti se retrag de pe întreg teritoriu bănăŃean. Germanii din Banat s-au pronunŃat împotriva împărŃirii provinciei şi pentru unirea întregului Banat cu România. În urma Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920), puterile învingătoare au hotărât însă împărŃirea Banatului în trei părŃi: cea mai mare parte (19.150 km² din totalul de 28.628 km²) a revenit României, o altă parte (9.220 km²) Serbiei, iar cea mai mică (258 km²) Ungariei.

Timp de câteva luni, între noiembrie 1918 şi iulie 1919, trupele sârbeşti de ocupaŃie, au fost prezente şi pe teritoriul Variaşului. Devenită parte a teritoriului României, comuna Variaş a fost inclusă din punct de vedere administrativ în plasa Vinga, iar între anii 1927-1950, a aparŃinut plasei Periam. În această perioadă, localitatea şi-a schimbat pentru scurt timp, de două ori denumirea, în Curca şi Dănciuleşti.

După Marea Unire se produc schimbări şi în administraŃia locală. Din anul 1920, viriliştii îşi pierd privilegiile şi din 1926 se formează Sfatul comunal, compus din 10 membri, între care se numărau: preotul, doctorul zonal, reprezentantul şcolii, reprezentantul agricultorilor. Primarul şi viceprimarul erau aleşi de Sfatul comunal. După Primul Război Mondial, Variaşul cunoaşte o perioadă de înflorire economică, la aceasta contribuind faptul că localitatea a fost cruŃată de lupte date pe teritoriul său, iar după sfârşitul ostilităŃilor, mulŃi locuitori, având rezerve de cereale, le vindeau la preŃuri de speculă. Prin reforma agrară din anul 1921, 54 de Ńărani săraci: 35 de sârbi şi 19 germani, au fost împroprietăriŃi cu câte un iugăr de pământ. Pentru a rezolva criza locuinŃelor, consiliul comunal a repartizat câte 200 de stânjeni pătraŃi pentru fiecare loc de casă, din terenul fostului izlaz comunal, unui număr de 59 de cetăŃeni fără posibilităŃi materiale. În felul acesta a apărut sectorul de locuinŃe

9

numit „99”, situat între calea ferată şi prima stradă, precum şi sectorul numit „Kaul” (Groapa), în partea de sud a comunei. Agricultura a rămas ocupaŃia principală a locuitorilor din Variaş şi după 1918. Existau mai multe sisteme de muncă în acest domeniu: arendarea pământurilor (mai ales a celor cu productivitate redusă), lucrarea pământurilor în regie, pe jumătate, precum şi sistemul muncii salariate, preferat de gospodăriile înstărite. Mâna de lucru salariată în domeniul agricol, provenea din localitate, din satele înconjurătoare, precum şi din zone mai îndepărtate, precum Bihorul. În anul 1941, erau înregistraŃi în Variaş, un număr de 241 de servitori. După 1918, gospodăriile înstărite se dotează cu noi maşini şi utilaje agricole. În 1924 apare plugul cu motor, în 1925 primul tractor, iar începând cu anul 1926, s-a treierat în Variaş cu batoza acŃionată de tractor. În 1940 erau în Variaş deja 23 de tractoare, iar în 1943: 54 de tractoare, 650 de pluguri, 350 de semănătoare, 230 de secerători, 14 garnituri de batoze. Datorită folosirii maşinilor agricole şi a forŃei de muncă ieftine, realizările din domeniul agriculturii au fost însemnate. Dezvoltarea agriculturii a determinat apariŃia unor meserii legate de acest sector economic. Conform unei statistici din anul 1940, existau în Variaş 48 de diferite ateliere meşteşugăreşti, cuprinzând meşteşugari autorizaŃi, precum: fierari, rotari, tâmplari, dulgheri, zidari, măcelari. Existau de asemenea: nouă birturi, două brutării, 19 prăvălii mixte, şapte cazane de fiert Ńuică, două mori, o Ńiglărie. În spatele acestor cifre statistice se ascunde o luptă de concurenŃă între diferite pături de gospodari varieşeni, care şi-a găsit expresia în numeroase conflicte cu caracter politic. În cel de-al treilea deceniu al secolului al XX-lea, aceste conflicte s-au ivit mai ales în sânul populaŃiei germane, unde o grupare mai radicală, burghezo-naŃională (simpatizantă a naziştilor), a pornit ofensiva împotriva grupului clerical-conservator.

O dată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, aceste lupte care au scindat populaŃia germană a comunei în două tabere, au luat sfârşit cel puŃin formal, căci toată populaŃia germană este silită să se înscrie în „Grupul Etnic German”. La 13 mai 1943 a

10

fost semnat la Bucureşti un tratat între generalul Antonescu şi reprezentantul german în România, Killinger, care permitea tuturor cetăŃenilor români de etnie germană să se înscrie în Wermacht şi SS. Singura condiŃie era împlinirea vârstei de 17 ani, până la 1 aprilie 1943. S-au prezentat atunci la recrutări 41.560 de şvabi bănăŃeni, între care s-au numărat şi varieşeni.

MenŃionăm că în această perioadă, majoritatea oamenilor simpli s-au distanŃat de aceste evenimente, luptându-se doar cu neajunsurile traiului cotidian. În ciuda politicii de aŃâŃare naŃională propagată de nazişti, precum şi a existenŃei unei mişcări de rezistenŃă antihitleristă, la care au fost înrolaŃi unii cetăŃeni sârbi ai localităŃii, între cele două etnii: germană şi sârbă, nu au apărut incidente demne de remarcat în perioada războiului.

În planul învăŃământului, începând din perioada interbelică şi până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, au existat în Variaş o şcoală elementară de stat cu limba de predare germană şi una confesională ortodoxă sârbă. În anul 1930 s-a înfiinŃat o grădiniŃă de copii confesională germană, iar între anii 1926-1934 a funcŃionat şi o şcoală de ucenici în localitate. După ce, cu data de 1 decembrie 1937 a fost înfiinŃată parohia ortodoxă română, în toamna anului următor, 1938, şi-a început activitatea şcoala românească din Variaş, primul ei învăŃător fiind Virgil Georgescu.

Aspectul comunei s-a schimbat prin pavarea străzilor laterale în anul 1930, precum şi prin reamenajarea şi mărirea parcului care fusese realizat încă din anul 1900, în amintirea reginei Elisabeta. Din păcate, acest parc a fost distrus între anii 1954-1955, căzând victimă resentimentelor unor conducători comunişti ai comunei, din acea perioadă.

Al Doilea Război Mondial nu a lăsat amprente adânci asupra localităŃii, deoarece teritoriul ei a fost ferit de ostilităŃi. Singurul contact al locuitorilor comunei cu războiul, l-a constituit obligaŃia acestora de a asigura hrana şi cazarea ostaşilor sovietici, care duceau lupte crâncene cu o companie germană, care opunea rezistenŃă în comuna învecinată, Periam. După înfrângerea rezistenŃei germane, comuna Periam a fost părăsită, de unii locuitori temporar, iar de alŃii definitiv, cei din urmă preferând să se retragă împreună cu armata germană, pentru a se stabili apoi în Germania. Unii varieşeni au

11

profitat de evenimente, pentru a face „curăŃenie” în casele etnicilor germani din Periam, care nu au mai aşteptat armata eliberatoare sovietică şi au părăsit în pripă localitatea. În tradiŃia orală a comunei, s-a transmis un fapt anecdotic, care s-ar fi petrecut în acele zile. Un varieşean ar fi adus din Periam, cu căruŃa personală, drept „captură de război”, un dulap. Deschiderea dulapului i-a oferit însă o mare surpriză: înăuntrul acestuia se afla chiar proprietarul.

În memoria soldaŃilor Armatei Roşii, căzuŃi în luptele purtate în hotarul Periamului, populaŃia sârbă a localităŃii a ridicat un monument, construit în parcul din vecinătatea gării.

Între anii 1945-1989, regimul comunist, instaurat în România, a determinat schimbări şi la nivelul localităŃii Variaş.

În prima decadă a regimului comunist, când trupele sovietice au staŃionat pe teritoriul Ńării noastre, conducerea comunistă de la Moscova a dictat evoluŃiile politice din România. Când războiul era pe sfârşite, în ianuarie 1945, etnicii germani din Variaş şi din alte localităŃi bănăŃene: bărbaŃii între 17 şi 45 de ani şi femeile între 18 şi 33 de ani, au fost deportaŃi în U.R.S.S. la muncă silnică, pentru a „plăti” înfrângerea conaŃionalilor lor în război. Nu s-a Ńinut cont că rămâneau bătrâni, copii sau bolnavi acasă. Singura excepŃie s-a făcut pentru femeile care aveau copii sub un an. Celor vizaŃi li s-a spus să-şi ia îmbrăcăminte şi hrană pentru 14 zile, fără să li se spună unde vor fi duşi. Unde cel trecut pe listă nu era acasă, era luat un alt membru al familiei ca ostatic, până se prezenta cel în cauză. DeportaŃii au fost îmbarcaŃi în vagoane de marfă în care existau câte o sobă şi bănci. În vagoanele mari încăpeau 80 de persoane, iar în cele mici, 40. Vagoanele au fost sigilate şi s-au pus în mişcare spre răsărit, fiind deschise abia după 10-12 zile, la graniŃa sovietică. Aici, prizonierii au fost îmbarcaŃi în alte vagoane şi călătoria a continuat. Majoritatea deportaŃilor au fost duşi la muncă forŃată în sudul Ucrainei, la Krivoi-Rog şi în bazinul DoneŃului. Alte transporturi au plecat spre Urali. Lagărele erau înconjurate cu sârmă ghimpată, iar în barăci condiŃiile erau inumane. Nu numai foamea îi chinuia, ci şi setea. Prin gardul de sârmă ghimpată, schimbau puŃinele lucruri pe care le mai aveau, pentru apa pe care o aduceau copiii ruşi. Mâncarea era foarte săracă şi puŃină: dimineaŃa ceai negru şi o bucăŃică de pâine, la prânz şi seara câte o zeamă lungă de varză sau frunze de

12

ridichi. Foamea a fost tortura cea mai grea de suportat. Prizonierii erau obligaŃi să lucreze în construcŃii, în mine de cărbuni, în fabrici sau în oŃelării. Se socoteau norocoşi cei care, vara, lucrau în colhozuri. Ei mai reuşeau să facă rost de alimente. Foamea, frigul şi munca foarte grea au fost cauzele multor îmbolnăviri şi decese. Din cauza temperaturilor foarte scăzute (sub -40 de grade), decedaŃii nu puteau fi îngropaŃi, ci erau acoperiŃi cu gheaŃă şi zăpadă. Un alt chin cumplit pentru deportaŃi, a fost produs de păduchii şi ploşniŃele, de care nu aveau cum să se protejeze. Din toamna anului 1948 situaŃia s-a mai ameliorat, prizonierii primind mici sume de bani, care le permiteau să-şi cumpere măcar pâine. În 1949 nu au mai fost atât de strict supravegheaŃi, aşa că mai lucrau pe la localnici, în schimbul alimentelor. În fine, în noiembrie şi decembrie 1949, deportaŃii au fost puşi în liberate şi s-au putut întoarce acasă.

Regimul comunist a desfiinŃat proprietatea privată şi astfel statul a devenit principalul proprietar al bunurilor Ńării. În primăvara anului 1945 s-a înfăptuit reforma agrară, care la Variaş a dus la exproprierea a 4.776 de hectare de pământ, aparŃinând în special cetăŃenilor de etnie germană, acuzaŃi de colaborare cu regimul hitlerist. Din pământul expropriat au fost împroprietărite cu câte cinci hectare, 510 familii sărace din localitate.

Din 1951, localnicii consideraŃi chiaburi (Ńărani înstăriŃi), au fost deportaŃi în Bărăgan, deoarece comuniştii doreau o uniformizare economică şi socială a populaŃiei. În noaptea de Rusalii a anului 1951, miliŃienii i-au anunŃat pe oamenii treziŃi din somn: germani, sârbi, români, să-şi încarce în două ore cele necesare traiului într-o căruŃă şi să se prezinte la gară. Buletinele celor vizaŃi au fost reŃinute de miliŃieni. După o călătorie lungă cu vagoanele de marfă (bou-vagon), au ajuns la destinaŃie în Bărăgan, unde au fost repartizaŃi pe câte o bucată de mirişte, marcată cu Ńăruşi. Aici oamenii şi-au săpat colibe în pământ, care îi fereau de arşiŃa zilei, dar care se umpleau cu apă atunci când ploua. Copiii mai mici dormeau în dulapuri. DeportaŃilor li s-a pus în vedere să-şi construiască case din pământ bătut cu maiul, sau din chirpici, acoperite cu stuf sau paie. Până la venirea iernii casele au fost terminate, dar fiind umede, pe tavan şi pe pereŃi a încolŃit şi a crescut grâu. BănăŃenii deportaŃi şi-au găsit de lucru la fermele din vecinătatea celor 18 sate noi, construite de ei.

13

Locuitorilor Bărăganului li s-a spus că bănăŃenii sunt răufăcători şi din această cauză au fost priviŃi cu suspiciune. Cu timpul însă, s-au convins că erau oameni harnici şi buni gospodari. Localnicii, i-au numit pe bănăŃenii deportaŃi „deoişti”, deoarece toŃi aveau în buletin o ştampilă cu iniŃialele D.O. (domiciliu obligatoriu). Deşi nu le-a fost uşor, oamenii s-au acomodat cu condiŃiile de viaŃă din Bărăgan, total diferite de cele de acasă. După cinci ani, au primit aprobarea de a se întoarce acasă, dar nu toŃi o dată, ci în trei serii, din toamna anului 1955, până în primăvara anului 1956. Întorcându-se acasă, mulŃi varieşeni au avut surpriza să-şi găsească casele ocupate de „colonişti”, proveniŃi din alte zone ale Ńării. Cu greu, unii le-au făcut loc într-o încăpere sau în bucătăria de vară. A apărut însă o lege care permitea foştilor deportaŃi să-şi reprimească casele. Dar cei în ale căror case funcŃionau instituŃii comuniste, au fost nevoiŃi să se mulŃumească cu o căsuŃă modestă, în locul caselor lor.

Nu la mult timp după ce fuseseră împroprietăriŃi cu pământ, începând din anul 1950, Ńăranii au fost obligaŃi să cedeze pământul primit şi să contribuie astfel la înfiinŃarea Gospodăriei Agricole Colective (ulterior Cooperativa Agricolă de ProducŃie) „Flacăra Roşie”. Între timp, în anul 1947, se înfiinŃase în localitate şi o Gospodărie Agricolă de Stat (ulterior Întreprinderea Agricolă de Stat), care şi-a recrutat braŃele de muncă din rândurile populaŃiei germane fără pământ. Datorită solului roditor şi bunei organizări, I.A.S. Variaş s-a remarcat nu numai la nivelul judeŃului, ci şi la nivelul întregii Ńări, prin producŃii agricole record, pentru care unitatea a fost decorată cu Diploma de „Erou al muncii socialiste”, datată cu 3 aprilie 1975 (pentru obŃinerea unei producŃii de 7. 937 kg. porumb boabe la hectar) şi cu Medalia de aur „Secera şi ciocanul”, datată cu 29 decembrie 1977 (pentru obŃinerea unei producŃii de 6.733 kg. grâu neirigat la hectar). În comună a funcŃionat începând din anul 1956 şi o StaŃiune de Maşini şi Tractoare (ulterior StaŃiunea de Mecanizare a Agriculturii), care deservea Cooperativele Agricole de ProducŃie din zonă. În cadrul Întreprinderii Agricole de Stat, existau şi ferme zootehnice, de taurine şi porcine, care asigurau completarea producŃiei agricole, cu cea de carne şi lapte.

Prin urmare şi în perioada regimului comunist, în comuna Variaş au predominat activităŃile legate de sectorul agricol, chiar

14

dacă în ultimii ani ai regimului Ceauşescu a funcŃionat în localitate o secŃie a întreprinderii „Electromotor” din Timişoara, care producea motoare electrice.

Regimul comunist s-a caracterizat printr-un paradox: deşi drepturile şi libertăŃile cetăŃeneşti au fost mult restrânse, totuşi etniile conlocuitoare din România au avut posibilitatea de a-şi perpetua limba şi valorile culturale. Astfel, în urma reformei învăŃământului din anul 1948, se înfiinŃează în toamna aceluiaşi an la Variaş, trei şcoli de şapte ani, cu limbile de predare: română, germană şi sârbă, toate de stat. La acestea se adăuga o şcoală de patru ani cu limba de predare maghiară. Şcolile menŃionate aveau conduceri separate. În anul 1959 se produce unificarea şcolilor din punct de vedere administrativ, rezultând o singură unitate şcolară cu patru secŃii: română, germană, sârbă şi maghiară.

Din anul şcolar 1961-1962 s-a trecut la învăŃământul general obligatoriu de opt ani, apoi, în 1969 la şcoala generală de zece ani. Începând cu anul 1974-1975, şcoala din Variaş are clase afiliate-prima treaptă de liceu-la liceul din comuna Periam. În perioada 1987-1992, la Şcoala Generală Variaş a funcŃionat şi o secŃie de liceu seral, treapta a II-a, cu profil mecanic. Actuala clădire a şcolii a fost fundată în anul 1969 şi dată în folosinŃă în anul 1970.

Parafrazând cugetarea „omul sfinŃeşte locul”, se poate afirma că dascălii care s-au perindat în decursul timpului prin această şcoală, au sfinŃit-o prin dăruirea şi harul de care au dat dovadă, în îndeplinirea misiunii lor nobile. Chiar dacă în perioada 1948-1989, datorită împrejurărilor, oamenii şcolii au fost obligaŃi să devină şi propagandişti ai politicii Partidului Comunist, majoritatea dintre ei nu şi-au trădat misiunea formativ-educativă şi culturală pe care o aveau faŃă de tânăra generaŃie şi comunitatea în care trăiau.

De la începutul deceniului opt al secolului al XX-lea, regimul comunist din România începe să se confrunte cu o puternică criză, resimŃită şi în localitatea Variaş. Evenimentele din decembrie 1989, au determinat căderea regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu. În acele zile pline de tensiune, dar şi de speranŃa revenirii la democraŃie, în Variaş au avut loc manifestaŃii populare, care au simpatizat cu mişcările revoluŃionare, în curs de desfăşurare, de la Timişoara şi Bucureşti.

15

Revenirea la democraŃie, începând cu anul 1990, nu s-a produs brusc, ci a însemnat o îndelungată perioadă de tranziŃie, care s-a manifestat şi în localitatea Variaş prin: inflaŃie, desfiinŃarea fostelor întreprinderi de stat, şomaj. În pofida acestor fenomene economice negative, care au afectat nivelul de trai al populaŃiei, România s-a îndreptat ireversibil spre democraŃie şi integrarea europeană, iar rezultatele nu au încetat să apară. În urma procesului de privatizare au apărut în localitate magazine, ferme şi întreprinderi particulare, care au asigurat locuri de muncă pentru o parte a populaŃiei. Integrarea României în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, a deschis noi perspective de modernizare şi bunăstare pentru comuna Variaş. Telefonia fixă şi mobilă, gazul metan, televiziunea prin cablu, Internetul, completate în viitorul apropiat cu o nouă reŃea de apă şi canalizare, sunt tot atâtea elemente de civilizaŃie care apropie din ce în ce mai mult localitatea Variaş, de standardele europene.

La fel ca toate segmentele societăŃii şi domeniul învăŃământului a cunoscut un proces de tranziŃie. După 1990, s-a revenit la învăŃământul general obligatoriu de opt clase. Plecarea masivă a populaŃiei germane din localitate, spre Ńara de origine, a determinat desfiinŃarea secŃiei germane a şcolii din Variaş. Datorită scăderii dramatice a numărului populaŃiei sârbe din localitate, secŃia sârbă a mai funcŃionat doar la ciclul primar (clasele I-IV), sub forma învăŃământului simultan, până în anul şcolar 2007-2008, după care s-a desfiinŃat. Pe ansamblu, numărul populaŃiei şcolare din localitate a scăzut, atât datorită scăderii natalităŃii, cât şi datorită emigrării unor locuitori în alte Ńări ale Uniunii Europene.

Locuitorii comunei Variaş, au demonstrat de-a lungul istoriei că diversitatea etno-lingvistică şi culturală nu este un element exclusiv, de separare, ci un factor de realizare a unei identităŃi originale, a unui model eficient de convieŃuire şi conlucrare, pentru un interes comun. Schimbările în structura demografică a localităŃii, începute în special după Al Doilea Război Mondial şi amplificate în ultimele trei decenii, au determinat mutaŃii în plan social, etnic şi confesional. Structura interetnică a comunei a devenit mai consistentă prin înmulŃirea numărului naŃionalităŃilor care locuiesc în acest areal, iar diversitatea românilor-etnie majoritară-din punctul de

16

vedere al zonelor de provenienŃă, accentuează multiculturalismul acestei aşezări. Locul etnicilor germani, stabiliŃi masiv în Ńara de origine, mai ales în deceniile opt şi nouă ale secolului trecut, l-au luat români proveniŃi din diverse zone ale Ńării: Bihor, Maramureş, Moldova, Oltenia, secui, proveniŃi din judeŃele Harghita şi Covasna, ucraineni, proveniŃi din Maramureş sau spaŃiul bănăŃean. Unii dintre noii veniŃi, s-au integrat destul de rapid în comunitate, rezonând la sistemul de valori existente aici şi contribuind la rândul lor, cu noi elemente de cultură şi civilizaŃie, la îmbogăŃirea patrimoniul local de valori. AlŃii în schimb, au întâmpinat dificultăŃi de integrare şi o atitudine de respingere faŃă de normele statuate aici în decursul generaŃiilor, constituindu-se în surse perturbatoare ale echilibrului social.

Dincolo de aceste disfuncŃionalităŃi inerente pentru o comunitate atât de diversă, nutrim speranŃa că locuitorii acestui spaŃiu, vor dobândi cu timpul sentimentul unei identităŃi comune, menită, pe de o parte, să le conserve specificitatea în formă, iar pe de altă parte, să le asigure devenirea ca „varieşeni” în conŃinut.

Bibliografie

• Arhiva Primăriei Variaş, Monografia comunei Variaş, judeŃul Timiş, Redactată la maşina de scris.

• Engelmann, N., Warjasch, Herausgegeben im Auftrag der Heimatortsgemeinschaft, 1980.

• Rosici, A., Iz sela u selo, Variaş, Editura Criterion, Bucureşti, 1985.

• Şandor, Maria, Biled 1765-2005, 240 de ani de existenŃă, Cosmopolitan Art, Timişoara, 2005.

• Warjasch, 1786-1986, Heimatortstreffen 1987 in Augsburg.

17