Bucătariu Valentin

Master Istoria evreilor şi ebraistică, An II.

Emigrarea evreilor în timpul regimului Ceauşescu (1965-1989)

Emigrarea evreilor din România spre Palestina de atunci şi spre Israel astăzi este

un proces neîntrerupt încă din secolul XVIII-lea. În perioada de tranzit, de după război,

emigrarea a continuat, mai mult sau mai puţin cu aprobarea autorităţilor, interesate să

îndepărteze pe această cale elemente neacomodabile, dar mai ales supravieţuitori din

lagărele de exterminare, îndeosebi refugiaţi din alte ţări aciuaţi în România1.

Acţiunea de răscumpărare a prizonierilor este consacrată în codexul Iudaic sub

paragraful “PIDION ŞVUIM”. Evreul, ca individ, dar mai ales comunitatea au obligaţia

de a salva fraţii aflaţi în pericol. Pentru răscumpărarea lor se făceau dintotdeauna chete

în vederea strângerii fondurilor necesare, dar şi pentru a oferi-cat mai multora-

posibilitatea de a lua parte activă la o faptă bună de primă importanţă2.

Istoria vânzării evreilor sau începutul “trocului” cu evrei contra bani sau marfă,

este o nouă direcţie ce trebuie plasată încă din timpul regimului Gheorghe Gheorghiu-

Dej. Trebuie precizat faptul că în timpul regimului Gheorghiu-Dej (1948-1965) din

România au emigrat 221.290 de evrei3. ( pentru a contura o imagine privind populaţia

evreiască din România, a se consulta recensămintele din perioada 1930- 2002- Anexa 1).

Nu vom insista pe analiza acestei perioade însă trebuie precizate câteva informaţii

preliminare referitoare la vânzarea evreilor.

Începută prin mediaţia unui negustor evreu din Anglia, originar din România, cu

care avea relaţii comerciale, Direcţia Generală de Informaţii Externe (DGIE) a fost

încurajată să aducă valută în schimbul unor vize de ieşire pentru evrei. Contactele directe

dintre generalul Marcu, din partea României şi Şaike Dan, din partea Israelului, s-au

1 Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (CPADCR), Raport Final, Bucureşti, 2006, p. 569. Raportul Final consultat în variantă PDF la adresa: http://www.ziaruldeiasi.ro/files/fstore/z_is/staticpages/Raport.pdf , la data de 17.05.2012, ora 7.15 PM.2 Radu Ioanid, Răscumpărarea evreilor - Istoria acordurilor secrete între România şi Israel, 2005, p. 18.3 Calcul realizat pe baza tabelului anexei Emigrarea din Romania în Israel între 1948-1989, în lucrarea lui Radu Ioanid, op.cit., p. 203.

1

concretizat în contracte care se schimbau din când în când, pofta României fiind în

continuă creştere. Plata se făcea în bani numerar, iar predarea lor se efectua când la

Viena, când la Zurich sau chiar în Danemarca, crezându-se că astfel se păstrează

secretul4. Evident, nu toţi evreii s-au îndreptat spre Israel, mulţi emigrând şi spre state din

apusul Europei, America de Nord şi de Sud5. Pentru Israel, în intervalul 15 mai 1948-

1951 au emigrat din România 117.950 evrei, 1951 fiind anul de vârf al emigraţiei; apoi,

între 1952-1960 s-au impus restricţionări drastice pentru emigrare, cu toate acestea au

mai plecat 32.462; între 1961-1964 au plecat 63.549, în general pe criteriul reîntregirii

familiilor; între 1965-1971 au emigrat alţi 22.635 evrei, iar între 1972-1979 – 18.418.

Aşa se face că în urma recensământului din 1977 au mai fost înregistraţi în România doar

24.667 evrei, iar în 1992 cifra a coborât la 90006. Pe parcurs, problemele privind această

afacere neonorabilă nu au lipsit, iar amănuntele le vom trata în special pentru perioada

regimului Ceauşescu.

Probabil cea mai completă lucrare pe care o vom utiliza în demersul de faţă , este

lucrarea istoricului Radu Ioanid, Răscumpărarea evreilor - Istoria acordurilor secrete

între România şi Israel, publicată la Editura Polirom în anul 2005. În realizarea acestei

lucrări, autorul a beneficiat de accesul la “documente ultrasecrete, care oficial nu există”

din România cât şi la documente din Israel pentru a contura acesta pagină sensibilă din

istoria României7. De asemenea alături de alte surse documentare, cartea lui Ion Mihai

Pacepa, Orizonturi Roşii conferă o sursă documentară des utilizată în lucrarea de faţă.

Când Nicolae Ceauşescu a ajuns la conducerea ţării, în anul 1965, practica

vânzării evreilor era de mult înrădăcinată la vârful ierarhiei comuniste româneşti,

dezvăluie Ţesu Solomovici în cartea sa, Istoria evreilor din România, 2000 de ani de

existenţă8.

Conform lui Ion Mihai Pacepa, Ceauşescu a aflat despre operaţiune abia în 1965,

4 Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (CPADCR), op.cit., p. 571.5 Lucian Nastasa (coordonator), Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Evreii din Romania (1945-1965), volum editat de Andreea Andreescu et ali, Cluj-Napoca: Fundaţia CRDE, 2003, p.44.6 Carol Bines, Din istoria imigrărilor în Israel, 1882-1995, Bucureşti, Editura Hasefer, 1998, p.86-122.7 Radu Ioanid, op. cit., pp.10-11.8 Teşu Solomovici, Istoria evreilor din Romania, 2000 de ani de existenţă,vol. II, Editura Teşu, Bucureşti, 2007, p. 89.

2

când a venit la putere după moartea lui Gheorghiu-Dej. Ceauşescu a fost informat de

şeful DGIE ( Diresctia Generală de Informaţii Externe) în privinţa vânzării evreilor de

către DGIE. Iniţial liderul communist a denunţat-o ca fiind „scandaloasă", a desfiinţat-o,

a transferat fermele de animale( ferme dobândite în timpul lui Gheorghiu-Dej) în cadrul

Ministerului Agriculturii, l-a concediat pe Marcu din DGIE şi a redus drastic emigrarea

evreilor9. ( lucru ce se poate observa în tabelul anexei 2 în perioada 1966-1968). Doi ani

mai târziu, Ceauşescu s-a răzgândit şi a întrebat dacă Jacober mai trăieşte. La puţin timp,

Marcu a fost reinstalat în DGIE, promovat în grad şi funcţie, dîndui-se ordin în secret să

ia din nou legătura cu Jacober, operaţiunea devenid acum şi mai secretă decât în timpul

lui Dej10.

Sub supravegherea lui Shaike Dan, Jacober şi-a reluat rolul în istoria emigrării

evreilor români spre Israel. Lui Ceauşescu îi convenea contactul direct cu guvernul

Israelului, dar a ordonat ca totul să fie tratat ca o relaţie personală între Dan şi Marcu, iar

aceasta să fie păstrată secret. Fiind direct implicat în vânzarea evreilor către Israel,

Ceauşescu a ordonat DGIE să schimbe directiea dinspre “ epoca veche a trocului”( din

perioada Gheorghiu-Dej) spre “comerţul extern modern” care constă în plata de “ dolari

cash în mana”. Ceauşescu a dat instrucţiuni ca noul acord tacit să stipuleze ca : “

Bucureştiul va primi o anumită sumă în bani gheaţă pentru fiecare evreu care primeşte

permisiunea de a emigra, în funcţie de vârstă, educaţie, prosfesie, locul de muncă şi

situaţia familială a emigrantului”. Marcu şi Dan Shaike se întâlneau lunar la ambasadele

României din RFG, Austria şi Elveţia. Marcu aducea listele cu numele evreilor cărora li

se aprobă emigrarea, iar Dan venea cu valizele pline cu dolari americani11.

La 10 noiembrie 1969, acordul tacit dintre Dan şi Marcu a devenit un protocol

scris care, deşi nesemnat, avea să rămână în vigoare timp de trei ani. Se stipula că

România era de accord cu emigrarea în Israel a 40.000 de evrei: 2000 în 1969, 12.800 în

1970, 16.000 în 1971 şi 9200 în perioada ianuarie-octombrie 1972, Conform noului

protocol autorităţile române se angajau ca din cei 40.000 de emigranţi, 10% să aibă

diplomă universitară, alţi 10% să fie muncitori calificaţi şi tehnicieni care puteau să-şi ia

diplomele cu ei iar 2 % să fie studenţi. În ceea ce priveşte transportul se menţiona că să-l

9 Ion Mihai Pacepa, Orizonturi Roşii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 2610 Radu Ioanid, op.cit, p.122.11 Ion Mihai Pacepa, op.cit. pp. 32-37.

3

asigure Tarom, compania aeriană naţională a României. Însă nu se menţiona nimic de

preţul transportului, iar negocierile în această privinţă au fost destul de dificile deoarece

israelienii au fost nemulţumiţi de pretenţiile românilor pentru ca preţul să fie plătit întreg

fără reduce pentru nimeni. Este de menţionat faptul că guvernul român nu şi-a onorat

integral obligaţiile din protocol deşi se prevedea că între 10 noiembrie şi 31 decembrie

1969 trebuiau să emigreze în Israel 2.000 de evrei, au putut pleca 1.754; şi de asemenea

conform protocolului între 1970 şi 1972 trebuiau să primească permisiunea de a emigra

38.000 de evrei, statul român a emis doar 10.480 de permisii de emigrare. Când ministrul

de externe al Israelui l-a întrebat pe Valeriu Georgescu ( ambassador al României în

Israel) care este explicaţia pentru cifrele atât de mici de emigranţi, Georgescu a declarat

că : “ partea israeliană nu respectase anumite alienate din acordul anterior, în special cele

referitoare la interdicţia de a face chestiunea publică”. În ciuda acestui diferent între cele

două ţări, protocolul a crescut semnificativ numărul de evrei cărora li s-a permis

emigrarea în Israel12. Din 1969 şi până la căderea lui Ceauşescu în 1989, emigraţia

evreiască s-a stabilizat la o medie de 1997 de personae pe an13.

După 1972, reprezentanţii României şi ai Israelului au semnat acorduri similare

cu cel prezentat în radurile de mai sus, din cinci în cinci ani14.

Vorbind despre viziunea lui Ceauşescu, istoricul Dennis Deletant afirmă: “

politica lui Ceauşescu faţă de evrei poate fi rezumată în câteva cuvinte: le dădea voie să

emigreze celor care doreau acest lucru, facilitând astfel procesul de creare a unei Românii

omogene, bazată pe elementul majoritar român”15. În continuarea acestei ideii adăugăm şi

viziunea ambasadorului israelian la Bucureşti, Yosef Govrin, acesta considera că: “ există

cel puţin două motive pentru care România a permis alyah ( în ebraică : עלייה, termenul

reprezintă reîntoarcerea evreilor în teritoriul Israelului, fiind o componentă de bază a

ideologiei sioniste16) în Israel: în primul rând, pe lângă sumele pe care le plătea Israelul

pentru fiecare emigrant, se rezolva şi problema evreiască din România, ţara se debarasa

treptat de evrei, muncitorii românii putând să preia apoi locurile de muncă rămase

12 Radu Ioanid, op.cit, p. 124.13 Ion Mihai Pacepa, op.cit. p. 39.14 Radu Ioanid, op.cit, p. 125.15 Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea: Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, Editura Humanitas, 1998, p.198.16 http://www.science.co.il/Aliyah.php, consultat la data de 18.05.2012, ora 3.05 PM.

4

vacante; în al doilea rând, decizia arăta consideraţie faţă de cerea Israelului şi a

Occidentului de a lăsa evreii să plece din România ca un act umanitar…”17.

Plecarea evreilor din România nu trebuie privită numai prin prisma banilor, o

astfel de abordare ar fi o privire mult prea simplistă. Ieşirea evreilor din România a fost

legată de interese. Conjunctura politică era cea care dicta. Spre exemplu, când toţi

ambasadorii ţărilor arabe au ameninţat să părăsească ostentativ Bucureştiul, plecările au

încetat. Atunci când momentul politic a fost considerat prielnic, începeau sau reîncepeau

negocierile financiare18. De asemenea, Liviu Turcu (fost şef al departamentelor nord-

americane şi vest- europene ale CIE-succesor al DGIE-DIE) a făcut observaţia că

Ceauşescu îi consideră pe membrii tot mai puţini ai comunităţii evreieşti din România

nişte “ostatici”; considerând că exodul lor generalizat şi neplanificat putea să-l lipsească

de un capital de negociere crucial în relaţia cu Israelul şi cu Statele Unite ale Americii.

Din acest deziderat emigrarea s-a realizat atât de lent19.

La începutul anilor ’70, Ceauşescu reuşise să ducă la bun sfârşit un proces început

de predecesorul său: în mod sistematic, efficient şi discret, “curăţase” aproape toate

posturile importante din România de prezenţa evreiască. Pentru a nu atrage privirile

observatorilor internaţionali, liderul comunist mai păstrase o mână de evrei în poziţii

vizibile. Ambasadorul Govrin remarca faptul că evreii rămaşi, “ deşi se născuseră evrei,

încercau din răsputeri să se integreze în societatea şi cultura românească. Şi, cu cât se

străduiau mai mult, cu atât mai puţin dispuşi să-i asimileze se arătau naţionaliştii români

din ierarhia locală. Nu e de mirare atunci că nu regăsim nici măcar un evreu în posturile

de conducere ale Ministerului Apărării sau ale celui de Externe; şi dacă nu mă înşel, nici

în alte ministere20.” Comform lui Dennis Deletant, sub regimul lui Ceauşescu, statutul

comunităţii evreieşti era unic în întregul bloc comunist. Evreii se bucurau de ceea ce un

cercetător a numit “ poate cel mai mare grad de autonomie dintre toate confesiunile”.

Acest fapt este pus de acelaşi autor pe seama numărului tot mai mic de evrei rămaşi, care

formau acum o comunitate predominant în vârstă, care nu mai reprezenta nici o

17 Yosef Govrin, trad. din limba ebraică de Carol Bines, Relaţiile israelo-române la sfârşitul epocii Ceauşescu : din însemnările ambasadorului Israelului în România, Editura Efes, Cluj-Napoca, 2007, p. 254.18 Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (CPADCR), op.cit., p. 571.19 Radu Ioanid, op.cit, p.120.20 Ibidem. p.128.

5

ameninţare la adresa regimului său a dorinţei lui Ceauşescu de a-şi crea o imagine bună

în ochii Occidentului”21.

La 17 august 1969, România a convenit să aprofundeze relaţiile cu Israelul la

nivel de ambasade. Între timp, România dorea să nu piardă legatura cu statele arabe

contituand să sprijine “ lupta popoarelor arabe pentru independentă şi suveranitatea

naţională” şi de asemenea a făcut apel să soluţionarea prin negocieri a conflictului din

Orientul Mijlociu22.

În încercarea sa de a-şi echilibra angajamentul politic între statele arabe şi Israel,

România păşea pe nisipuri mişcătoare. Diverse oficialităţi române, inclusiv Ceauşescu,

continuau să se întâlnească cu omologii lor arabi, subliniid relaţiile “ de fraternitate”

dintre ţările lor. Hefez al- Assad, Saddam Hussein şi Yasser Arafat erau “ tovarăşi” cu

Ceauşescu. În acelaşi timp, diplomaţii românii din ţările arabe aveau ordin să păstreze

distanţa ori de câte ori tara-gazda întreprindea acţiuni pe care Israelul le-ar fi putut

considera drept agresiuni la adresa sa23.

La începutul anilor ’70, România a încercat, cu prudenţă, să medieze relaţiile

dintre ţările arabe şi Israel, aflate acum în război. În numele Israelului, România a cerut

Egiptului, în ianuarie 1971, informaţii despre soarta a patru prizonieri de război israelieni

răniţi. Ministrul român al Afacerilor externe şi-a instruit ambasadorul din Cairo să nu lase

nici o urmă scrisă a respectivului demers24. Tot la începutul anilor ’70, liderii arabi se

arătau îngrijoraţi de emigrarea evreilor care în aceptiunea lor “ măreau potenţialul de

luptă al Israelului” şi doreau ca acest proces să fie suspendat până la soluţionarea

conflictului cu Israel. În faţa acestui demers, Ceauşescu a încercat să diminueze

importanţa imigraţiei, afirmând că în 1970 numai 300 de persoane de origine evreiască au

părăsit ţara şi ca o restricţie totală nu poate fi impusă. În fapt, anul 1970 reprezintă un

adevărat vârf în materie de emigraţie evreiască al perioadei ceauşiste; un număr de 5.614

evrei români emigraseră în Israel25.

Între 1972 şi 1973 a fost pregătit un nou protocol între Dan şi Marcu, deoarece cel

semnat în 1969 expirase. Deşi nu era membru official al delegaţiei israeliene la Bucureşti, 21 Yosef Govrin, op.cit, p. 278.22 Radu Ioanid, op.cit, p.134.23 Radu Ioanid, op.cit, p.137.24 Radu Ioanid, op.cit, p.139.25 Ibidem. p. 138.

6

Dan Shaike a organizat vizite ale prim-ministrilor Israelului în România. Aceste vizite “

au devenit o caracteristică a procesului politic. Era un mod prin care Israelul se putea face

auzit în celelalte ţări ale Europei de Est şi în statele arabe. Astfel, Ceauşescu şi-a dobândit

reputaţia de mediator. Încercările lui de a face pace în Orientul Mijlociu i-au crescut cota

şi în Occident”26.

În anul 1978, generalul Marcu a încheiat cu Shaike Dan ceea ce avea să devină

ultimul sau protocol referitor la emigrarea evreilor români în Israel. Tot în acelaşi an

menţionăm că a avut loc “ dezertarea” generalului Pacepa, personaj de importanţă

deosebită din cadrul DIE. După dezertarea lui Pacepa, DIE s-a prăbuşit literalmente

având loc schimbării majore în cadrul acestei structuri. Astefel DIE a fost reorganizat sub

noul nume de “ Centrul de Informaţii Externe” ( CIE )27.

La sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, comportamentul politic al lui

Ceauşescu a devenit tot mai imprevizibil. Guvernul Ceauşescu propunea un plan de pace

potrivit căruia Israelul trebuia să se retragă din toate teritoriile arabe ocupate după 1967;

crearea unui stat independent guvernat de Organizaţia pentru eliberarea Palestinei;

garantarea securităţii tuturor statelor din regiune şi de asemenea convocarea unei

conferinţe de pace internaţionale. Deşi Israelul a respins planul, asta nu l-a împiedicat să

dezvolte relaţii tot mai starnse cu România. Procesul de cumpărare a evreilor de către

statul Israel a continuat. La 31 decembrie 1982 expira din nou protocolul privind această

operaţiune extrem de confidenţială. Şase luni mai târziu se perfecta un nou acord valabil

până la 31 decembrie 1988 prin care România se angaja să permită annual emigrarea spre

Israel a cel puţin 1500 de evrei. Israelul promitea să plătească 3.300 de dolari pentru

fiecare emigrant iar plăţile urmau să fie efectuate din trei în trei luni. Într-o anexă la

acord, Israelul insista totuşi ca persoanele trecute de vârsta pensionării să nu fie incluse în

aranjamentele financiare. Semnatarii acestui nou acord au fost Yehuda Lapidot, şeful

Biroului de Legătură israelian, şi Stelian Octavian Andronic, şef al direcţiei direcţiei

AVS, unitate ce se ocupa în cadru CIE cu probleme legate de valută forte28.

Potrivit ambasadorului Govrin, după anul 1985, relaţiile dintre România şi Israel

s-au deteriorat treptat. România insista în continuare ca Israelul să facă concesii

26 Ibidem. p. 139.27 Ibidem. pp. 144-146.28 Ibidem. pp. 147-148.

7

Organizaţiei de Eliberare a Palestinei ( OEP ). De asemena Govrin aminteşte că Israelul

era tot mai nemulţumit de situaţia dezastroasă a respectării drepturilor omului în

România. Antisemitismul era şi el în plină ascensiune încurajat tacit de conducerea PCR.

În tot acest timp în care relaţiile diplomatice dintre Israel şi România se erodau,

raporturile dintre Ceauşescu şi Arafat se îmbunătăţeau.

La doar o lună de la expirarea acordului din decembrie 1988, s-a redactat sub

directa supervizare a lui Ceauşescu, un nou protocol pe cinci ani. Negociatorii lui

Ceauşescu au ajuns la un acord cu omologii lor israelieni iar emigraţia evreiască plătită

de Israel a continuat şi în 198929. Nu se ştie dacă s-a semnat vreun ultim acord de

emigrare în a doua jumătate a anului 1989. În acel an, 941 de evrei au reuşit să plece în

Israel, iar Banca Leumi a depus 2,2 milioane de dolari în trei raţe în contul TN-75

controlat de Ceauşescu şi în contul AA al Securităţii. În acelaşi an, sucursalele Băncii

Hapoalim din New York şi Israel au depus alte două milioane de dolari în acelaşi cont

AA deschis la BRCE30.

Un fost diplomat israelian de rang înalt estima că guvernul ţării sale plătise

organizaţiilor DIE/CIE, 50 milioane de dolari în schimbul vizelor de ieşire. Un calcul

aproximativ evidenţiază că, între 1968 şi 1989, Ceauşescu a vândut 40.577 de evrei

Israelului pentru 112.498.800 de dolari, la un preţ de 2.500 şi, mai târziu, de 3.300 de

dolari de persoană. În urma acestei “afaceri”, minoritatea evreiască din România s-a

redus dramatic. Până în 1988, populaţia de evrei rămasă în ţară scăzuse până la

aproximativ 23.000, dintre care jumătate aveau 65 de ani sau mai mult31.

Într-un interviu din anul 2001, Shlomo Leibovici-Laiş ( fost membru al Biroului

de Legătură al Israelului ), puncta foarte realist faptul că : “ guvernul comunist român a

reuşit acolo unde predecesorii săi, fasciştii, au eşuat; nu numai că i-a eliminat pe evreii

din România dar a şi profitat de pe urma lor32. Ca şi concluzie privind dezvoltare acestui

subiect sensibil din istoria României, amintim declaraţia istoricului Marius Oprea : “

Comerţul cu carne vie practicat de autorităţile de la Bucureşti este o altă pagină a istoriei

comunismului, care este păzită astăzi cu străşnicie de orice ochi curioşi. De asemenea,

29 Ibidem, pp.151-152.30 Ibidem, p. 174.31 Ibidem, p. 173.32 Ibidem, p. 202.

8

este o pagină pe care autorităţile israeliene nu doresc să o dezvăluie. Totuşi, mai

devreme sau mai târziu, adevărul istoric va ieşi la suprafaţă”33.

Într-un interviu dat Academiei Caţavencu în anul 2009, preşedintele României

Traian Băsescu, afirma că sunt foarte mulţi politicieni români în viaţă implicaţi în această

operaţiune: „Sunt 2.000.000 de dosare, în afară de cele care încă mai au realităţi vii ale

spionajului românesc, sigur că nu pot fi deschise, aşa ceva nu face nici un stat. Cum, de

asemenea, nu s-au deschis dosarele care au vizat vânzarea evreilor şi a nemţilor. România

a încasat bani. Sunt implicaţi prea mulţi oameni politici încă în viaţă”.

Istoricul Marius Oprea mai afirmă că îşi aminteşte existenţa pe vremea

mandatului lui Emil Constantinescu a unei cereri din partea Muzeului Holocaustului de

desecretizare a acestor dosare, dar nu s-a întâmplat nimic: "După părerea mea aceste

dosare trebuie scoase la lumină. Ele se referă practic la trafic cu carne vie. Existau

formulare în aceste dosare în care oamenilor li se fixau preţuri în funcţie de starea de

sănătate, de averea lor, a rudelor pe care le aveau în Germania. Practică nu a fost a lui

Ceauşescu, a fost utilizată şi de Dej. În ultimul său an, s-au încasat circa 2 milioane de

dolari din aceste vânzări.” 34

În finalul acestei lucrări aş dori să-l îl citez pe istoricul Radu Ioanid, cel care a

publicat probabil cele mai multe informaţii privind emigrarea evreilor în Israel în

perioada regimului comunist. Aşadar, Radu Ioanid declara într-un interviu din anul 2006,

că: vânzarea evreilor a germanilor şi a unor etnici români a fost un capitol mizerabil

din istoria regimului comunist român. Liderii comunismului românesc au reuşit să

implementeze "visul de aur" al antisemiţilor români: nu numai că au eliminat aproape

toţi evreii din România, dar au şi profitat masiv de pe urma acestei eliminări”35.

33 Ibidem, p.202.34 Dan Duca, articol : Băsescu: Sunt prea mulţi politicieni în viaţă implicaţi în vânzarea evreilor şi germanilor, publicat la data de 20.11.2009, articololul se găseşte la adresa: http://www.realitatea.net/basescu-sunt-prea-multi-politicieni-in-viata-implicati-in-vanzarea-evreilor-si-germanilor_687629.html, accesat la data de 25.05.2012, ora 10.29 PM.35 Andrei Badin, articol: Interviu cu Radu Ioanid, director la Muzeul Holocaustului din Washington, în ziarul Adevărul, Bucureşti, 12 octombrie 2006.( http://www.adevarul.ro/life/sanatate/Ceauscu-Dej-vandut-evrei_0_47395574.html, accesat la data de 17.05.2012, ora 7.49 PM).

9

ANEXE

Anexa 1

Populaţia după etnie la recensămintele din perioada 1930- 2002 ( conform institutului naţional de statistică)36

36 http://www.insse.ro/cms/files/RPL2002INS/vol4/tabele/t1.pdf, accesat la data de 17.05.2012, ora 6.02 PM.

10

Anexa 2

Emigrarea evreilor în Israel între 1948-200637

37 http://www.focus-migration.de/Israel.5246.0.html?&L=1, accesat la data de 17.05.2012, ora 6.08 PM.

11

Anexa 3

Emigranţii în Israel după perioada emigrării şi ţara de naştere38

38 http://www.cbs.gov.il/reader/shnaton/templ_shnaton_e.html?num_tab=st04_04&CYear=2011, accesat la data de 17.05.2012, ora 6.32 PM.

12

Anexa 4

Perioadele alialei din România între 1948-199539

39 Carol Bines, op.cit., p.94.

13

Bibliografie

Bines, Carol, Din istoria imigrărilor în Israel, 1882-1995, Bucureşti, Editura

Hasefer, 1998.

Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania

(CPADCR), Raport Final, Bucureşti, 2006 ( Varianta PDF ).

Deletant, Dennis, Ceauşescu şi Securitatea: Constrângere şi disidenţă în România

anilor 1965-1989, Editura Humanitas, 1998.

Govrin, Yosef, trad. din limba ebraică de Carol Bines, Relaţiile israelo-române la

sfârşitul epocii Ceauşescu : din însemnările ambasadorului Israelului în România,

Editura Efes, Cluj-Napoca, 2007.

Ioanid, Radu, Răscumpărarea evreilor - Istoria acordurilor secrete între România

şi Israel, 2005

Năstasă, Lucian (coordonator), Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare.

Evreii din Romania (1945-1965), volum editat de Andreea Andreescu et ali, Cluj-

Napoca: Fundaţia CRDE, 2003.

Pacepa, Ion Mihai, Orizonturi Roşii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.

Solomovici, Teşu, Istoria evreilor din Romania, 2000 de ani de existenţă,vol. II,

Editura Teşu, Bucureşti, 2007.

Surse WEB:

www.adevarul.ro

www.cbs.gov.il

www.focus-migration.de

www.insse.ro

www.realitatea.net

www.science.co.il

www.ziaruldeiasi.ro

14