DREPT COMUNITAR INSTITUȚIONAL

SUPORT BIBLIOGRAFIC

(READER)

Victoria Țarălungă,

doctor în drept, lector superior universitar

Chișinău, 2011

CUPRINS:

Preliminarii.................................................................................................................... 3

Obiective generale ale disciplinei “Drept comunitar

instituțional”.................................................................................................................... 3

Grila tematică a seminariilor şi a suportului bibliografic aferent............................. 5

Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul istoric al integrării europene....................... 6

Vendelin Francisc Glazer, Dezvoltarea instituțională a Uniunii Europene –

- Tratatul de la Maastricht……………………………………………………………... 25

Moise Bojincă, Gheorghe Marian Bojincă, Construcția europeană în concepția

Tratatului de la Lisabona…………………………………………………………….. 34

Silviu - Daniel Socol, Parlamentul European: de la organ consultativ la co-legiuitor. 42

Tudor Guset, Rolul Comisiei Europene din perspectiva Tratatului de la Lisabona. 46

Natalia Suceveanu, Cristina Bancu, Rolul Comitetului Reprezentanților Permanenți (COREPER) în procesul decisional comunitar……………………………………….. 48

Olga Andreea URDA, Primatul dreptului comunitar……………………………….… 56

Mircea CRISTE, Tribunalul Funcției Publice, guardian al drepturilor

funcționarului european……………………………………………………………….. 68

2

PRELIMINARII

Cursul Drept comunitar instituţional ca disciplină de specialitate predată la facultățile de

drept a căpătat interes didactico-ştiinţific de proporţii, devenind ramură de profil în studiul

academic al studenţilor.

Integrarea europeană este o noţiune apărută în vocabularul politicienilor din Republica

Moldova imediat după proclamarea independenţei statului moldovenesc. Luînd în considerare

criteriile istorice, politice, culturale şi geografice, aceasta apare ca un lucru destul de firesc. Mai

mult, propunîndu-şi în calitate de obiectiv strategic crearea unui stat de drept, bazat pe valorile

democratice, aspiraţia Republicii Moldova de a se integra în această structură este destul de

întemeiată, deoarece Uniunea Europeană este un exemplu al democraţiei, stabilităţii politice,

bunăstării sociale şi economice.

Unul dintre instrumentele cele mai importante ale procesului de integrare europeană îl

reprezintă dreptul comunitar - sistem juridic creat de către statele membre ale Uniunii Europene

şi instituţiile comunitare. Dreptul comunitar a devenit un mijloc eficient în înlăturarea piedicilor

în calea creării unei pieţe comune, iar în prezent are menirea de a se manifesta ca o pîrghie a

integrării politice. Din acest considerent, studierea dreptului instituţional comunitar – ca un

ansamblu de norme juridice cuprinse în tratatele constitutive, în tratatele de modificare a acestora şi

în alte tratate internaţionale, care au ca scop înfiinţarea comunităţilor europene, stabilirea structurii

instituţionale a acestora, a competenţelor instituţiilor comunitare şi a raporturilor dintre acestea,

precum şi dintre acestea şi alte subiecte de drept internaţional – pare importantă şi oportună.

Cursul propus se axează pe studierea celor mai importante subiecte de drept comunitar

instituţional şi a documentelor de importanţă considerabilă ce guvernează această materie.

Conceput ca un ansamblu de cunoştinţe, deprinderi şi competenţe, Dreptul comunitar

instituţional trebuie să asigure pregătirea temeinică pentru orice specialist în domeniul dreptului,

precum şi pentru cei care se vor lansa în viata politică, socială, economică a statului Republica

Moldova.

II. OBIECTIVELE GENERALE ALE DISCIPLINEI

A. La nivel de cunoaştere şi înţelegere- să definească şi să explice geneza şi natura dreptului comunitar instituţional;

- să opereze cu aparatul epistemologic al disciplinei ;

3

- să facă distincţia dintre dreptul comunitar şi dreptul internaţional public;

- să dobîndească cunoștințe temeinice și detalite despre Uniunea Europeană, evoluția sa pînă la

stadiul actual de integrare economică și politică;

- să cunoască instituţiile comunitare - apariţia, evoluţia, structura și competenţele acetora,

precum și sistemul de drept al Uniunii Europene;

- să înțeleagă procesele decizionale ale Uniunii Europene și a rolului diferiților actori

instituționali în acest proces.

B. La nivel de aplicare

- să aibă capacitatea de analiză și relaționare a unor concepte teoretice relevante pentru

înțelegerea compexă a procesului integrării europene;

- să analizeze structura şi atribuţiile instituţiilor comunitare, şi să argumenteze importanţa

fiecărei instituţii şi organ comunitar;

- să distingă relaţiile dintre diferite instituţii comunitare;

- să explice şi să analizeze funcţiile asumate de Comunitatea Europeană;

- să distingă izvoarele originare ale dreptului comunitar de cele derivate,

- să analizeze modul de integrare a dreptului comunitar în ordinea juridică internă a statelor –

membre ale Uniunii Europene.

C. La nivel de integrare

- să elaboreze lucrări de cercetare ştiinţifică în domeniul dreptului comunitar instituţional şi să

identifice lacunele existente în domeniu;

- să prezinte problemele actuale ale dreptului comunitar şi rezolvarea lor prin aplicarea soluţiilor

din practica internaţională a statelor şi a organizaţiilor internaţionale;

- să perceapă sensul şi direcţiile de armonizare a dreptului Republicii Moldova cu normele

comunitare;

- să formuleze propuneri de lege ferenda în contextul racordării legislaţiei interne la standardele

internaţionale şi europene.

4

GRILA TEMATICĂ A SEMINARIILOR ȘI A SUPORTULUI BIBLIOGRAFIC

AFERENT

Nr. Tematică seminar Suport bibliografic aferent

1 Istoricul creării Comunităţilor

europene.

Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul istoric al integrării europene.

2 Uniunea Europeană – noul cadru al

politicii europene.

Vendelin Francisc Glazer, Dezvoltarea

instituțională a Uniunii Europene –

Tratatul de la Maastricht.

Moise Bojincă, Gheorghe Marian Bojincă,

Construcția europeană în concepția

Tratatului de la Lisabona.

3 Sistemul instituțional al Uniunii

Europene.

Silviu - Daniel Socol, Parlamentul

European: de la organ consultativ la co-

legiuitor.

Tudor Guset, Rolul Comisiei Europene din

perspectiva Tratatului de la Lisabona.

Natalia Suceveanu, Cristina Bancu, Rolul Comitetului Reprezentanților Permanenți (COREPER) în procesul decisional

comunitar.

4 Sistemul juridic comunitar. Olga Andreea URDA, Primatul dreptului

comunitar.

5 Controlul jurisdicţional comunitar. Mircea CRISTE, Tribunalul Funcției Publice, guardian al drepturilor funcționarului european.

5

PROCESUL ISTORIC AL INTEGRĂRII EUROPENE

Iordan Gheorghe BĂRBULESCU

Text preluat din ”Uniunea Europeană – aprofundare și extindere: de la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană” I.Gh.

Bărbulescu,București: Editura Trei, 2001, p. 41-60

1. IDEEA EUROPEANĂ ÎN ISTORIE Europa comunitară nu este doar un spaţiu geografic și economic, „Europa este o regiune a

lumii în care rădăcinile istorice merg în profunzime“1. Europa, comunitatea culturilor a lăsat în

istorie urmele voinţei sale unificatoare și, în mod special în acest secol, dorinţa sa permanentă de

a o face efectivă. Integrarea europeană nu a fost, deci, o idee originală sau spontană specifică

secolului XX, ci o constantă utopie a gândirii europene, așa cum o demonstrează multiplele

proiecte ce s-au succedat de-a lungul istoriei.

O explicaţie a acestei idei constante de unificare o poate da existenţa comunităţii de culturi,

continentul european generând:

— cele mai importante mișcări artistice și literare;

— o gândire politică omogenă;

— rădăcini juridice comune;

— o tradiţie umanistă comună;

— credinţe religioase comune.

Dar, și multe războaie fraticide. Toate acestea pot explica formarea progresivă a unui mediu

propice pentru a prinde contur o „Idee Europeană“ cât și găsirea momentului favorabil realizării

ei: sfârșitul sângerosului război mondial dintre 1939-1945, adică atunci când, paradoxal, Europa

se rupe în două: cea Occidentală și cea comunistă2.

1 BRUGMANS, H., La Ideea Europea, 1920-1970, Madrid 1972; La pensée politique du fédéralisme, Leyden, 1969; Le fédéralisme contemporaine, Leyden, 19632 pentru a prezenta „Ideea Europeană“, am utilizat o formulă adecvată demersului nostru, ceea ce nu vrea să spună că este și cea mai bună. De altfel, de-a lungul elaborării lucrării, am întâlnit atâtea referiri la aceasta — directe sau indirecte, explicite sau implicite — încât s-ar putea scrie o lucrare de sine stătătoare asupra acestui subiect. Fără a aprofunda, dorim doar să arătăm că nu există intelectual important care să nu-și fi pus întrebări referitoare la Europa: ce este, care va fi viitorul ei, cum ar putea fi organizată etc. Vom aminti doar pe unii dintre cei care au încercat să ofere, de-a lungul timpului, răspunsuri la respectivele întrebări: Hesiod, Homer, Herodot, Horatio, Anaximandru, Aristotel, Socrates, Dante, Pierre Du Bois, Petrarca, Erasmus, Maquiaveli, Leibniz, Vico, Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Kant, Fichte, Herder, Schiller, Constant, Saint-Simon, Novalis, Hegel, Comte, Schilling, Hugo, Lamartine, Mazzini, Proudhon, Tocqueville, Marx, Tolstoi, Dostoievski, Kierkegaard, Renan,

6

1.1. Originile procesului integrator până în secolul XIX

Dacă ne întoarcem la Evul Mediu, întâlnim ideea unei creștinătăţi medievale nostalgice după

Imperiul roman, dar organizată conform unor proiecte precum cele ale francezului Pierre Dubois

(1306) sau ale lui Raimundo Lulio (1232-1314). Comunitatea culturală a Europei medieval se

caracteriza prin limbă și religie comune. Imperiul și Papalitatea ofereau unitate structurală, dar

erau politic ineficace. Era vorba, în fapt, despre un tip de „organizare mondială“, pentru că

„Lumea era Europa“, conform lui Friedrich3. Europa începe să aibe „conștiinţă de sine“ în

secolele al XV-lea și al XVI-lea, odată cu apariţia statului modern, eliberat de tutela Imperiului și

a Papalităţii. Această constatare îl face pe Truyol y Serra, un studios dintre cei mai respectabili ai

acestei teme, să situeze geneza europeismului în Evul Mediu4.

Din această epocă avem „Proiectul de Tratat pentru a face ca pacea să fie permanentă între

suveranii creștini“, scris de către abatele Saint-Pierre5 (1658-1743), în care se propunea crearea

unei federaţii ale cărei instituţii ar fi fost: un Senat6, un Secretariat Permanent și o Armată

Confederală. Ideea unei „organizaţii europene“ se dezvoltă, de asemenea, la Kant în lucrarea

„Pentru Pacea Eternă“7. Pentru el, pacea mondială și, deci, pacea europeană reclama o organizare

europeană a statelor și adoptarea, de către acestea, a principiului separării puterilor. Încercările

acestuia de organizare a învolburatei hărţi europene a secolelor al XVI-lea și al XVII-lea erau

viciate în conţinut de faptul că exprimau interesul Germaniei și luau drept bază Pacea de la

Westfalia din 1648. Secolul al XIX-lea a fost traversat de o contradicţie fundamentală: — în

pofida faptului că era dominat de naţionalism, obscurantismul generat de acesta nu a putut sufoca

continuarea utopiei uniunii europene.

Aceasta a fost apărată, de exemplu, de către Saint-Simon8 în opera sa „Organizarea Societăţii

Europene sau necesitatea unirii popoarelor Europei într-un singur corp politic conservându-și

fiecare independenţa sa naţională“, în care acesta concepea Europa ca un stat federal. La rândul

lor, Charles Lemonnier înfiinţa ziarul „Les Etats Unis d’Europe (1867), Auguste Comte (1798-

1857)9 credea într-o Europă federală, iar Victor Hugo10 (1802-1885) profetiza: „va veni o zi când

naţiunile europene, fără să-și piardă specificitatea și glorioasa lor individualitate, se vor uni într-o

unitate superioară constituind fraternitatea europeană“.

Burckhardt, Nietzsche, Sorel, Spengler, Valery, Mann, Unamuno, Jaspers, Heidegger, Ortega y Gasset, Coudenhove-Kalergi, Weil, Spengler, Husserl, Croce, Rougemont, Malraux, Brugmans, Sartre, Briand etc.3 FRIEDRICH, C.J., Europa: el surgimiento de una nación, Madrid, 19694 TRUYOL Y SERRA, A., La integración europea. Idea y realidad, Madrid, 19725 ABAD DE SAINT-PIERRE, Proyecto para lograr la paz perpetua en Europa, Ütrecht, 17136 mai aproape de o Curte de Justiţie, în accepţia noastră modernă7 KANT, E., Zum ewigen Friede, Königsberg, 17958 SAINT-SIMON, P., De la reorganización de la Sociedad europea o de la necesidad de reunir a los pueblos de Europa en un solo cuerpo politico conservando cada uno su independencia nacional, Madrid, Civitas, 19959 COMTE, A., Cours de Philosophie Positive, 1830-42, Paris, 189410 HUGO, V., OEvres Complétes. Actes et Paroles, Paris, 1882

7

Primele decade ale secolului al XIX-lea trebuiau însă să suporte însângeratele consecinţe ale

Congresului de la Viena (1815) și ale eșecului „Concertului European“ și „Păcii Sfintei Alianţe“

(1815). Era o epocă de puternice presiuni ale forţelor monarhice și conservatoare (în- cheiate

fiind războaiele napoleoniene) ca reacţie la mișcările democratice și sociale.

Același secol a fost însă, de asemenea, martorul iniţierii cooperării internaţionale formându-se,

urmare a voinţei statelor, primele organizaţii internaţionale. Este vorba despre o cooperare

voluntară, bazată pe deplinul respect al suveranităţii statelor și având ca scop rezolvarea

problemelor comune și satisfacerea intereselor acestora în sectoare precum comunicaţiile și cel

tehnico-știinţific. Ne referim la uniunile internaţionale cu caracter știinţific și administrativ

precum: Uniunea Poștală Universală (UPU), Uniunea Telegrafică Internaţională (UIT). Așa cum

arăta Reuter, aceste prime organizaţii, deși internaţionale de jure, dată fiind supremaţia mondială

a Europei, erau europene de facto11.

1.2. Ideea Europeană între 1900 și 1945. Iniţiativa lui A. Briand

Secolul al XX-lea începe, ca etapă simbolică a devenirii sale istorice, cu primul război

mondial (1914-1918) la care au condus pe fond, naţionalismele epocii. La sfârșitul acestuia,

asistăm la iniţierea declinului marilor puteri europene în faţa apariţiei pe scena internaţională a

superputerilor. Fără îndoială, faptul că SUA nu a dorit să participe la Societatea Naţiunilor (la a

cărei înfiinţare contribuise) și că URSS a fost expulzată din aceasta (ca urmare a invadării

Finlandei) a făcut să fie mai puţin vizibilă, pentru un continent ce marcase istoria mondială

o bună bucată de vreme, o realitate tristă: — decăderea sa politică. Elitele intelectuale și politice

exprimau, în continuare, preocuparea lor pentru realizarea Ideii Europene înţeleasă ca unica cale

de „alungare“ a experienţei tragice la care a dus ura de tip naţionalist. Așa se explică faptul că, în

perioada interbelică, încep să fiinţeze numeroase asociaţii și publicaţii europeiste și să se

difuzeze tezele lor federaliste.

De remarcat, proiectul unei „Europe confederale“ a lui Richard Coudenhove- Kalergi (1894-

1972), apărut în „Manifestul Paneuropean“ (1923), având un larg ecou în mediile intelectuale.

Era o operă profetică ce semnifica „trezirea imediată a mișcării în favoarea unificării europene“ 12, cum spunea Denis de Rougemont. În opinia lui Kalergi, Uniunea Europeană ce urma a se crea

se baza pe un sistem bicameral (Consiliul Federal, format dintr-un delegat al fiecărei ţări și o

Adunare compusă din delegaţii parlamentelor naţionale), un Tribunal Federal și o Cancelarie sau

Guvern, controlate de către cele două Camere. Se recunoștea existenţa unei „cetăţenii europene“

legată de cea naţională și se garanta protecţia, din partea Uniunii, a identităţii culturale și

naţionale a popoarelor acesteia. Asemănarea acestui proiect cu realitatea comunitară de astăzi nu

11 REUTER, P., La Communauté européenne du charbon et de l’acier, Paris, 195312 ROUGEMONT, D., Vingt-huit siécles d’Europe, Payot, Paris, 1961

8

este o pură coincidenţă, pentru că, așa cum arăta Brugmans, într-o întreprindere precum cea a

Uniunii Europene, „doar vizionarii sunt realiști“. Poate tocmai de aceea, „european“ mai

însemna și „cel ce vede departe“13.

Dar, încercarea cea mai importantă din punct de vedere politic a constituit-o propunerea făcută

de Franţa, prin ministrul său de externe Aristides Briand14, în faţa Societăţii Naţiunilor din 5

septembrie 1929, referitoare la crearea unei federaţii numite „Uniunea Europeană“. Această idee

a fost ulterior dezvoltată în „Memorandum-ul Guvernului Francez“ trimis cancelariilor europene

și prezentat Societăţii Naţiunilor, la 1 mai 193015. În acesta se propunea coordonarea statelor

europene în sânul Societăţii Naţiunilor prin crearea unei „Conferinţe Europene“, având un

Comitet Politic Permanent și un Secretariat. Fără îndoială, era vorba despre un proiect politic de

creare a unei federaţii bazate pe ideea de „uniune“ și nu de „unitate“, dar și pe respectarea

independenţei și a suveranităţii naţionale a fiecăreia dintre statele acesteia. Dimensiunea

economică a respectivului proiect de Uniune Europeană se baza pe apropierea economiilor

statelor europene a căror responsabilitate politică rămânea, însă, guvernelor.

Se poate observa că, definirea politică și economică a Uniunii Europene care se proiecta în anii

’30 era foarte asemănătoare cu ceea ce va fi, după mai bine de 60 de ani, Uniunea Europeană a

anului 1992 sau cea a Tratatului de la Maastricht. La acel moment (1930) cel mai favorabil

răspuns a venit din partea Spaniei (25.06.1930), iar opoziţia cea mai clară a venit din partea

Marii Britanii16, dar și din partea Uniunii Sovietice17. Această iniţiativă s-a stins datorită crizei

economice (marea depresiune din 1929) ce începea să se simtă în Europa, dar și datorită

alarmantei ascensiuni a social-naţionalismului german.

Criza economică a anilor ’30 și triumful fascismului au favorizat un climat naţionalist ce a

dus, în final, la cel de-al doilea război mondial. Cu toate acestea, proiectele de unificare reapar,

„rezistenţa“ și „exilul“18 promovând ideea necesităţii găsirii unei formule care să împiedice

cataclismele ciclice ce nimiceau Europa. Se propunea ca posibilă soluţie, organizarea unei

„structuri federale în Europa“. Acest moment de criză europeană este cel în care, în opinia

noastră, ideea europeistă prinde contur la nivelul mișcărilor colective representative pentru

ample pături sociale. Unele proiecte concrete de unificare — la scară mică — se realizează chiar

în plin război, precum acordurile de creare ale BENELUX- ului (1943), între Guvernele, atunci

în exil, ale Belgiei, Olandeiși Luxembourg-ului. Această Uniune Economică (realizată de aceste13 cum califica Homer pe Zeus14 TRUYOL Y SERRA, A., op. cit.15 Memorandum asupra organizării unui regim de uniune federală europeană, era titlul exact al acestui document oficial francez redactat de către Alexis Léger, colaboratorul lui A. Briand, unul și același cu marele poet Saint John Perse16 a cărei politică și economie gravitau în jurul coloniilor17 deoarece pentru Stalin, preconizata Uniune Europeană era o mașină de război îndreptată împotriva URSS18 “Proiectul de Declaraţie al Rezistenţei Europene“, în L’Europe de Demain, Neuchatel,1945

9

trei ţări după 1945 și care există, încă, formal) avea un precedent în Uniunea Economică Belgo-

Luxembourgheză, creată în 1921.

1.3. Construcţia europeană după 1945. Mișcarea Europeană și Federalismul european

Dar, între timp, „comunitatea ideatică“ a Europei suferise o profundă lovitură deoarece —

după 1945 — nu mai exista „aceeași Europă“. Din lupta „naţionalismelor“ a rezultat o Europă

„amputată ideologic“ (partea de răsărit rămânând sub dominaţia Moscovei) și „fracturată“. În

plus, divizarea politică și penuria economică făceau să persiste „particularismele“ și să se

agraveze dezechilibrele, în principal datorită temerii justificate faţă de posibile noi înfruntări

armate.

În faţa acestor probleme și provocări, necesitatea „reînvierii ideii unităţii europene“ a devenit

urgentă ducând la formarea unei mulţimi de mișcări pro-europeiste, în principal în afara

iniţiativelor statale, adică de caracter neguvernamental. Erau mișcări ale opiniei publice ce nu

corespundeau întotdeauna cu poziţia guvernelor, dintre acestea remarcându- se cele universitare,

sindicale cât și cele venite dinspre mari personalităţi ale vieţii intelectuale și artistice.

Europeismul se manifesta în toată Europa demonstrând că are o serioasă bază de masă.

Ca întotdeauna în istorie, universităţile devin gazda preferată a acestor dezbateri. De remarcat,

în acest sens, Conferinţa lui W. Churchill la Universitatea din Zurich (19.09.1946) în care, după

ce deplângea eșecul proiectelor de Uniune din anii ’20-’30, pleda pentru dezvoltarea mișcărilor

europeiste și crearea unei organizaţii regionale europene (un „Consiliu al Europei“ sau chiar

„Statele Unite ale Europei“) compatibilă cu recent creata ONU. Marea Britanie nu participa însă

la acest Consiliu al Europei (datorită intereselor sale economice coloniale) considerându-

l însă un exerciţiu util Europei.

Aceste curente sociale și politice transfrontaliere, erau animate de ideile federaliste împărtășite

de europeiști prestigioși precum Henri Brugmans19, Alexander Marc, Denis de

Rougemont,20Salvador de Madariagga21, Altiero Spinelii22 etc.

Federalismul european, conform lui Brugmans, reclama o „putere centrală complementară

puterilor multiple“. Obiectivul său, deci, nu îl constituia înlocuirea suveranităţii naţionale cu una

europeană, ci crearea unor instituţii adecvate care, prin competenţe și dimensiuni geografice, să

fie capabile a răspunde diferitelor probleme cu care se confrunta Europa. În același timp, se

tindea spre organizarea unor mari zone continentale și spre diversificarea centrelor de decizie.

19 BRUGMANS, H., Les Origines de la civilisation européene, 195820 DENIS DE ROUGEMONT, L’Esprit Européen, Baconniére, Neuchatel, 194921 MADARIAGA, S., L’Esprit de l’Europe, Mouvement Européen, Bruxelles, 195222 SPINELLI, A., Vers l’Union Européen, Florence, IUE, 1983 si L’Europa non cade del cielo, Bolonia, Il Mulino, 1960

10

Aceste două curente se completau și se condiţionau reciproc. La rândul său, Denis de

Rougemont spunea că, „deoarece sunt destul de mici, statele naţionale ar trebui să se federalizeze

la scară continentală; pentru că sunt destul de mari, ar trebui, de asemenea, să se federalizeze“.

Mișcările federaliste europene împărtășeau principiile politice asupra cărora se forma un

curent de gândire politică ce gravita în jurul ideilor de:

— autonomie;

— cooperare;

— subsidiaritate.

Fără îndoială, eroarea curentelor federaliste ale epocii a fost căutarea unui paralelism între

preconizata unificare europeană și modelul statelor federale existente, precum SUA sau

Germania23. Încă nu se înţelegea că trebuie căutat un model diferit care să încorporeze „spiritul

federalist“, dar să „inventeze“ instrumente noi, specific situaţiei particulare cu care Europa se

întâlnea în drumul ei unificator. Putem spune că, de-a lungul istoriei respectivului proces au fost

mereu prezente două forţe de semne opuse:

— de o parte, federaliștii care doreau să se progreseze mai repede și să se meargă cât mai departe

pe calea integrării;

— de cealaltă, naţionaliștii care preferau integrării, simpla cooperare interguvernamentală24.

Progresele succesive au demonstrat compromisul continuu dintre cele două tendinţe.

23 Zollverein sau Uniunea Vamală germană de la 1834 și Confederaţia Germanică dintre 1818-1866 sau Statul german modern24 în legătură cu dezbaterea federal-interguvernamental, în afara autorilor și lucrărilor deja prezentate, semnalăm: ARISTIDE BRIAND în Briand Memorandum, Bulletin of Information News, 11 IX 1950; BURCKHARDT, C., Vierhistorische Betrachtungen (Patru puncte de vedere istorice), Manesse Verlag, Zurih, 1953; ROUSSEAU, J.J., Contrato Social, Mexico, Porrua, 1969; LEVI, L., Unificación Europea, Diccionario de Politica, Siglo XXI, Madrid, 1988; MACKAY, R.W.C., Federal Europe, London, Michael Joseph, 1940; ATTLEE, C.R., New Europe, Manchester Guardian, Manchester, 1939; ROSENTIEL, F., El principio de supranacionalidad, Instituto de Estudios Politicos, Madrid, 1967; HERAUD, G., L’interetatique, le supranational et le federal, Annuaire de philosophie du droit, 1961; REUTER, P., Communautes européennes et techniques d’unification. Les Problemes juridiques et économiques du marché commun, Lille, 1960; SIDJANSKI, D., L’avenir federaliste de l’Europe, Presse Universitaires de France, Paris, 1992 cat si Un tabou européen: la supranationalité, Bulletin du Centre européen du Culture, 1961 sau Les aspects materiels des Communautes européennes, Librairie generale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1963; HAAS, E., In a New Europe?, Boston, L.G.H., 1964; DUVERGER, M., Europa de los hom membribres, Alianza Editorial, Madrid, 1994; BRUGMANS, H., La Ideea Europea, Moneda y Credito, Madrid, 1990; TRUYOL Y SERRA, A., Integración Europea, AKAL, Madrid, 1984 și La Integración Europea. Idea y Realidad, Tecnos, Madrid, 1972; COUDENHOVE-KALERGI, Paneuropa, Madrid, Moneda y Credito, 1990; ROUGEMONT, D., Vinght-huit siecles d’Europe, Etrépilly, C. de Bartillat, 1990 cat si Tres Milenios de Europa, Revista de Occidente, Madrid, 1963 sau L’Europe en jeu, Neuchatel, La Baconniére, 1948; MONNET, J., Les Etats Unis d’Europe ont comencé, Robert Laffont, Paris, 1955; SCHUMAN, R., Pour l’Europe, Nagel, Paris, 1963; HOFFMANN, S., Douze paradoxes pour une absence, Esprit, Paris, 1975; SPINELLI, A., Vers l’Union Européenne, Institut Universitaire Européen, Florence, 1983; FONTAINE, F., Methodes et mouvements pour unir l’Europe, Institut Universitaire Européen, Florence, 1983; ALDECOA, F., La Unión Europea, UPV/EHB, Leioa, 1992; SADURSKA, R., Reshaping Europe, The Yale Law Journal, 1991; BARBULESCU, I. Gh., La preadhesión de los países de Europa Central a la Unión Europea, elemento clave de la unificación europea. Con especial referencia al caso de Rumania, UPV/EHB, Bilbao, 1996; dar și documente de bază ale federalismului precum „Union Européenne des Federalistes“, „Rapport du Premier Congres Annuel de l’Union Européenne de Federaliste, 1947, Montreux“; „Moción de politica general del Congreso de la Unión de Federalistas de Montreux“; „Manifesto Paneuropa de Coudenhove-Kalergi“

11

În opinia noastră acest compromis dintre federalism și inter-guvernamentalism definește ceea

ce înţelegem prin „sistemul comunitar“ (sau Monnet), făcând din Comunitatea Europeană o

construcţie „sui generis“, un „hibrid“ între federal și inter-guvernamental posibil doar prin

aplicarea metodei sectorial-funcţionale Monnet-Schuman, adică integrarea progresivă prin

realizări concrete în diferite sectoare și funcţiuni.

În această logică:

— „Funcţionalismul“ reprezenta, „drumul“, „metoda cea mai adecvată“, permiţând „punerea în

comun a unor sectoare“ și creând, astfel, „obișnuinţa cooperării politice și a colaborării

economice“;

— la rândul său, „Federalismul“ reprezenta „spiritul“, „atitudinea“, permiţând apropierea de

realitate și anticipând un stil de organizare socială.

Procesul european reclama o viziune pe termen lung, o strategie și acestea se regăseau în

Federalism; însă acest proces reclama, în același timp, acţiuni imediate și pe acestea le oferea

Funcţionalismul. „Federalismul“ reprezenta filozofia, „Funcţionalismul“ metoda.

Ambele se bazau pe acţiunea unui om liber, responsabil, democrat, pragmatic și se situau la

mijlocul distanţei dintre „vizionarismul steril“ al „federaliștilor puri“ și „pragmatismul pur și

simplu“ al „inter-guvernamentaliștilor“. Federalismul și funcţionalismul nu erau contradictorii, ci

complementare. Un lucru era deja cert, că toate propunerile făcute din îndepărtatul Ev Mediu

până la 1950 de către gânditori și politicieni aveau o bază comună și o raţiune de a fi:

— cultura, identitatea culturală comună europeană. Europa nu a fost niciodată în trecut o entitate

economică sau o entitate politică. A fost, însă, o entitate culturală manifestată prin bogata

diversitate și originalitate a modurilor de viaţă și de a simţi ale popoarelor europene. Europa a

avut o atitudine proprie în faţa vieţii, o gândire proprie, o concepţie asupra fiinţei umane și a

valorilor, diferită — pe fond — de cea a altor popoare sau civilizaţii.

1.4. Planul Marshall. Revigorarea ideii de integrare europeană

Economia europeană a celui de-al doilea război se baza pe autarhie și troc. După un lung

război devastator, Europa era o ruină. Situaţia economică, socială și politică era atât de alarmantă

încât se trăia cu teama că, partea Occidentală a continentului, ar fi putut să cadă în mâinile

comuniștilor staliniști și, deci, sub controlul URSS. Această situaţie a determinat SUA să

prezinte „Planul de Reconstrucţie Europeană“ sau „Planul Marshall“.

Planul avea în spatele său impresionanta forţă a economiei americane care, nu numai că nu

cunoscuse distrugerile războiului, ci, dimpotrivă, se dezvoltase datorită acestuia. Industria

americană, care a beneficiat cel mai mult de război, a fost și cea care a manifestat cea mai rapidă

reconversie, transformându-se în industrie civilă. Dar, această impresionantă industrie civilă avea

nevoie de pieţe externe, iar Europa nu era în situaţia de a cumpăra sau produce. Pieţele potenţiale 12

pentru industria americană erau în Europa, aceasta având, la rândul ei, nevoie de produse

esenţiale supravieţuirii și reluării ciclului de producţie, fiind însă, în același timp, sufocată de o

importantă inflaţie. În plus, statele europene occidentale nu aveau resurse financiare și materiale

pentru a produce și, deci, pentru a exporta și a pune, astfel, în mișcare economiile lor. Economia

europeană era autarhică existând încă puţine acorduri bilaterale, mărfurile și banii necirculând

curent între statele europene occidentale. Într-un cuvânt: Europa nu avea cultura cooperării.

Alternativa la această situaţie a dat-o Secretarul de Stat American George Marshall care, într-o

celebră Conferinţă rostită, pe 5 iunie 1947 la Universitatea Harvard, propunea un plan de sprijin

pentru reconstrucţia Europei25.

Planul Marshall consta, în aspectele sale esenţiale, în aceea că Guvernul american plătea direct

exportatorii americani care vindeau produse guvernelor și fabricanţilor europeni. Importatorii

europeni, la rândul lor, plăteau în monedele lor naţionale contravaloarea, iar aceste plăţi se virau

într-un cont, deschis în numele Guvernului SUA, în băncile lor naţionale. Această

„contravaloare“ rămânea imobilizată și nu era destinată cumpărării de dolari, nefiind deci

utilizată de către Guvernul american. Imobilizându-se aceste mari cantităţi de bani se favoriza

deflaţia.

La rândul său, Guvernul SUA punea la dispoziţia Guvernelor europene occidentale aceste

cantităţi de bani imobilizaţi, pentru realizarea de investiţii. Cu această finalitate, Generalul

Marshall a sugerat statelor europene să se pună de acord asupra priorităţilor lor de dezvoltare și a

unui program care să fie capabil a pune în mișcare economia europeană, pe ansamblul ei. Dar, în

opinia lui Marshall, cunoașterea necesităţilor și avansarea soluţiilor cădeau în responsabilitatea

europenilor, iniţiativa trebuind să vină de la aceștia.

Răspunsul a fost imediat, 16 state europene reunindu-se în luna următoare respectivului

discurs. Au lipsit, Germania, Spania și ţările din Est (acestea ultimele datorită opoziţiei URSS și

în pofida interesului manifestat de către Cehoslovacia și Polonia). A fost, astfel, decisă

„gestionarea în comun a ajutorului american“ prin crearea „Organizaţiei Europene de Cooperare

Economică“ (OECE, 16 aprilie 1948)26. SUA și Canada participau la OECE ca asociaţi, fără

drept de vot27. Meritele Planului Marshall au fost nenumărate:

— prevedea un plan raţional de „repunere pe picioare“ a economiilor europene și de dezvoltare a

acestora;

— crea un regim multilateral de schimburi reciproce;

— liberaliza schimburile;25 BRUGMANS, H., La idea europea. 1920-1970, Madrid, 197226 la care va adera și Germania în 1949, beneficiind de Planul Marshall, pratic, de la început27 o dată îndeplinite finalităţile OECE, în 1960 aceasta s-a transformat în OECD, o nouă organizaţie internaţională, Organizaţia de Cooperare și Dezvoltare Economică, cuprinzând pe picior de egalitate toate ţările industrializate din lumea occidentală

13

— reducea contingentele;

— coordona planurile economice naţionale;

— organiza convertibilitatea monedelor și, prin „Uniune Europeană de Plăţi“, sistemul

compensaţiilor multilaterale și de acordare a creditelor.

În sfera politicului trebuie să arătăm că, prin promovarea gestionării în comun a ajutorului

american se evita ca respectivul ajutor să presupună o dependenţă brutală faţă de SUA, pe de o

parte, și, pe de alta, se ofereau Europei „primele lecţii de cooperare“.

Tocmai de aceea, dincolo de meritele generale indiscutabile ale Planului Marshall, cel mai

important rămâne totuși acela că, „gestionarea în comun“ a ajutorului american a „învăţat“

Europa Occidentală „lecţia Unirii“, iar „blestemata Europă“ a reușit să coopereze în loc să „se

bată“. OECE a permis să se înţeleagă că poate fi organizată o Europă bazată pe propriile energii.

În acest fel, Europa Occidentală nu numai că a „îngropat“ ruinele războiului și a construit o lume

nouă, dar a și consolidat convieţuirea dintre europeni depășind astfel cauzele războaielor trecute

și făcând posibilă realizarea unei „reţele de interese comune“ care să facă imposibile, în viitor,

acţiuni belice precum cele amintite.

1.5. Congresul de la Haga și crearea Consiliului Europei

Din aceeași epocă trebuie să amintim alte evenimente precum Congresul European convocat de

către „Comitetul de Coordonare al Mișcării pentru Uniunea Europeană“, reunit la Haga între 7 și

11 mai 1948, la care au participat zeci de organizaţii federaliste pro-europeiste și peste 750 de

delegaţi28. După Congres, a avut loc „federarea“ acestora în „Mișcarea Europeană“, având ca

președinţi personalităţi precum R. Schuman, W. Churchill, A. de Gasperi, P.H. Spaak, K.

Adenauer29. În acea Adunare, se făceau auzite cele două mari curente europeiste ce persistă și în

ziua de azi:

— aceia care pretindeau continuarea cooperării interguvernamentale;

— aceia care visau într-o integrare de tip federal.

Prin Deciziile luate, Congresul a „înclinat“ balanţa spre tendinţa federalistă.

Astfel:

— în plan politic, Congresul s-a pronunţat pentru un transfer al dreptului suveran în favoarea

unei uniuni politice și economice;

— în planul economic și social, se dorea dispariţia completă a taxelor vamale și a restricţiilor

cantitative comerciale astfel încât să se ajungă, într-o zi, la: Uniune Vamală (practicând taxe

vamale externe); libera circulaţie a capitalurilor; unificare monetară.

28 DENIS DE ROUGEMONT, Vingt-huit siécles d’Europe, Payot, Paris, 196129 astăzi, președinte este spaniolul Gil Robles Gil Delgado, fost președinte al Parlamentului European

14

Ridicarea nivelului de trai al popoarelor europene, îmbunătăţirea agriculturii și a producţiei

industriale figurau, de asemenea, între obiectivele imediate.

Cele două curente, manifestate de-a lungul Congresului de la Haga, s-au concretizat în

crearea unor organisme distincte:

— pe de o parte, Consiliul Europei (Londra, 5 mai 1949) care satisfăcea curentul

interguvernamental și care era sprijinit de către anglo-saxoni; aceștia nu doreau cedarea

suveranităţii și crearea unor instituţii supranaţionale, ci doar o cooperare interguvernamentală

strânsă și permanentă prin intermediul unor instituţii specifice, având puteri consultative;

— pe de alta, curentul federalist, partizan al cedării parţiale a suveranităţii care, nesatisfăcut de

crearea Consiliului Europei, a întrevăzut posibilitatea federalizării în propunerea franceză de

creare a Comunităţii Europene a Cărbunelui și Oţelului (CECA).

Se iniţia, astfel, procesul formal de integrare europeană.

2. CREAREA COMUNITĂŢII EUROPENE A CĂRBUNELUI ȘI OŢELULUI

CECA/ESCS a fost prima dintre Comunităţile Europene și, dacă avem în vedere situaţia

dificilă din acea epocă, cea mai curajoasă din punct de vedere politic, chiar dacă limitată

sectorial.

2.1. Antecedentele CECA

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial aliaţii stabiliseră, prin Acordurile de la Postdam,

un sistem de distribuire a producţiei din regiunea Ruhr-ului în scopul punerii în aplicare a

sistemului general de reparaţii pentru daunele provocate de război, dar și al procesului de

reconstrucţie europeană. Nu era mai puţin adevărat că se aveau în vedere, în același timp,

controlul asupra unei zone de mare valoare strategică, precum și limitarea și monitorizarea

nivelului de producţie al industriei germane.

În 1947 SUA și Marea Britanie decid transferarea, în zonele controlate de ei, către autorităţile

germane a administrării respectivului sistem, ceea ce provoacă protestele și preocuparea Franţei

și Benelux-ului30. Consecinţa acestei controverse dintre puterile ce-și asumaseră exploatarea

zonei Ruhr-ului este decizia din 1949 de „internaţionalizare“ a acesteia prin participarea inegală

a Germaniei, în scopul „exploatării și controlului comun al cărbunelui și oţelului“.

Plecând de la experienţa acestui „sistem de administrare internaţională a bazinului Ruhr“,

Franţa va face un pas înainte propunând o „administrare europeană permanentă“.

2.2. Declaraţia Schuman

30 datorită tragicelor amintiri pe care aceste ţări le aveau în legătură cu Germania, iar, în cazul particular al Franţei, datorită disputei sale istorice cu Germania (din secolul XIX) referitoare la controlul resurselor naturale din respectiva zonă de frontieră

15

Procesul de integrare europeană, care se năștea prin crearea CECA, a fost declanșat prin

istorica „Declaraţie Schuman“31 prezentată de către Ministrul de Externe francez, Robert

Schuman, la 9 mai 1950, însă concepută și elaborată de către Jean Monnet, Comisar al Planului

de Modernizare și Echipamente.

Unele fragmente ale acestei propuneri istorice se regăsesc în Preambulul Tratatului CECA32,

exprimând practic esenţa complexului proces numit „integrare europeană“: „Europa nu se va

realiza dintr-o dată și nici nu va fi o construcţie completă; se va face prin realizări concrete,

creând la început o solidaritate de fapt“.

Se avea în vedere punerea în comun a producţiei franco-germane a cărbunelui și oţelului, dar și

acceptarea: „unei Înalte Autorităţi a cărei decizie să devină obligatorie pentru Franţa, Germania

și celelalte ţări care vor adera“. Cum recunoștea chiar Schuman, scopul politic era acela de a

pune capăt antagonismului franco-german combinând acest obiectiv politic cu unul economic.

Pentru el „unificarea politică“ se realiza de o formă implicită derivând din obţinerea „solidarităţii

de fapt“, prin „fuziunea intereselor create între naţiunile europene“.

În acest sens, „punerea în comun a producţiei“ asigura: „stabilirea imediată a bazelor comune

de dezvoltare economică, prima etapă a Federaţiei Europene și schimbarea destinului acestor

regiuni, mult timp dedicate fabricării de arme, cărora tot ele le cădeau, apoi, constant victime“.

Inspiraţia politică a procesului era evidentă stimulându-se, la fel cum se făcuse cu Planul

Marshall sau OECE, un nou spirit de convieţuire și solidaritate destinat viitorului Europei

Occidentale. Pe această linie de gândire, în Preambulul CECA, parafrazându-se Declaraţia

Schuman, se spunea că „cei șase“ sunt: „deciși să substituie rivalităţile seculare printr-o fuziune a

intereselor lor esenţiale, să creeze, prin instaurarea unei comunităţi economice, primele baze ale

unei comunităţi mai ample și mai profunde între popoare aflate mult timp opuse prin divizări

sângeroase și să pună bazele unor instituţii capabile să orienteze un destin de aici înainte

comun“.

La „chemarea“ lui Schuman au răspuns Franţa, Germania, Italia și cele trei state care formau

Benelux-ul. Marea Britanie a declinat invitaţia — un lucru obișnuit în epocă — motivând

„interesul său pentru colonii“.

Tratatul s-a semnat la 18 aprilie 1951 la Paris și a intrat în vigoare la 23 iunie 1952, Jean

Monnet devenind Președintele Înaltei Autorităţi (Comisia de astăzi). Cu Planul Schuman se

punea punct regimului de internaţionalizare a bazinului Ruhr, aducându-se Germania pe „picior

de egalitate“ în exploatarea acestuia însă, și mai imporatant, se crea CECA și se deschidea

drumul construcţiilor comunitare viitoare.31 SCHUMAN, R., Pour l’Europe, Paris, 196332 „Del Tratado relativo a la creación de la Comunidad Europea del Carbon y del Acero“, in TRUYOL Y SERRA, A., La integración europea. Idea y realidad, Madrid, 1972

16

2.3. Caracteristicile CECA

Pilierii de bază ai CECA erau:

— crearea unei pieţe comune;

— existenţa unor obiective comune;

— construirea unor instituţii comune având puteri efective și imediate.

Resursele ce făceau obiectul administrării comune erau:

— cărbunele și oţelul;

— huila, cocsul, lignitul, fierul, magneziul, oţelul lichid și laminat, produse finite din oţel și fier.

Piaţa Comună, conform art. 4 CECA33, se baza pe interzicerea:

— oricăror taxe de intrare sau ieșire și a oricăror restricţii cantitative în scopul asigurării liberei

circulaţii a produselor și persoanelor ce lucrau în aceste sectoare;

— oricăror măsuri sau practici ce discriminau producătorii, cumpărătorii sau utilizatorii

referitoare la condiţiile de preţ sau de preluare, dar și la tarifele de transport cât și la orice alte

măsuri sau practici care împiedicau libera alegere de către cumpărător a furnizorului;

— subvenţiilor și ajutoarelor atribuite de către stat sau a impozitelor speciale;

— practicilor restrictive referitoare la distribuirea sau exploatarea pieţelor.

Obiectivele CECA, conform art. 3 TCECA34, erau:

— să vegheze la regularitatea aprovizionării;

— să asigure egalitatea accesului la sursele de producţie;

— să vegheze la fixarea unor preţuri la cel mai mic nivel posibil;

— să îmbunătăţească capacitatea și calitatea producţiei și să promoveze o politică de exploatare

raţională a resurselor naturale;

— să îmbunătăţească condiţiile de muncă și viaţă ale muncitorilor;

— să stimuleze dezvoltarea schimburilor internaţionale reciproce.

Planul era foarte ambiţios prevăzând regularizarea, încă de la început, a unificării regimului

salariilor, a asigurărilor sociale, a fiscalităţii, armonizarea preţurilor și a condiţiilor de transport.

Se poate aprecia că noua Comunitate a avut succesul politico-economic scontat, un indiciu

constituindu-l semnarea, de către Marea Britanie, la 21 decembrie 1954, a unui Acord de

Asociere. Sistemul instituţional, în versiunea sa din 1951, se compunea din:

— Înalta Autoritate, independentă de statele membre, formată din șase persoane numite de

comun acord de către guvernele celor șase state membre și care avea ample puteri cvasi-

legislative și executive, deciziile acesteia având validitate și aplicabilitate imediată în toate

33 „Tratado Constitutivo de la Comunidad Europea del Carbon y del Acero“, Tratado de la Unión Europea, Tratados Constitutivos de las Comunidades Europeas y otros actos basicos de Derecho Comunitario, Tecnos, Madrid, 199934 idem

17

statele membre. Înalta Autoritate era asistată de către un Comitet Consultativ de Reprezentare

Socio-Economică și era responsabilă politic în faţa Adunării Parlamentare35;

— un Consiliu, format din miniștrii (fără puteri importante), ce reprezenta statele membre și a

cărei misiune era aceea de a coordona acţiunea statelor cu acţiunea CECA;

— o Adunare Parlamentară formată din parlamentari desemnaţi de către parlamentele

naţionale36, având competenţe limitate în ceea ce privește controlul politic specific unui

Parlament;

— o Curte de Justiţie care veghea asupra protecţiei juridice a subiecţilor CECA, a legalităţii

acţiunilor Înaltei Autorităţi și a respectării separării atribuţiilor dintre CECA și statele membre.

Cu CECA se iniţia, astfel, un proces ireversibil de „federalizare parţială“ sau „funcţională“

bazată pe „progresivitatea unor sectoare concrete și limitate“, dar decisive în strategia economică

și politică a statelor fondatoare.

3. INSUCCESUL COMUNITĂŢII EUROPENE DE APĂRARE ȘI A COMUNITĂŢII

POLITICE EUROPENE

Lipsurile economice și diviziunile politice de după cel de-al doilea război mondial făceau ca

Europa Occidentală să fie o victimă ușoară a celor două superputeri, SUA și URSS. Fără îndoială

că 1945 reprezenta, între altele, sfârșitul unei lumi până atunci dominată în relaţiile internaţionale

de către Europa. Dacă în noua lume părea imparabil sfârșitul omogenităţii și a eurocentrismului,

înfruntarea ideologică și militară bipolar ameninţa chiar cu dispariţia identităţii europene (bazată

pe libertate), dar și cu influenţa și prestigiul tradiţional al continentului în lume.

Deși, prin crearea OECE, s-a evitat „căderea“ Europei sub dependenţa economică a SUA,

temerea faţă de pericolul expansionismului sovietic se menţinea (și, chiar, creștea) pe măsură ce

URSS își continua, într-o formă sau alta, „agresiunea“. Astfel, URSS anexează Estonia, Letonia,

Lituania, parte din Finlanda, România (Bucovina de Nord și Basarabia), Rutenia (Cehoslovacia),

Prusia Orientală și o bună parte din Polonia. În aceeași epocă, sub presiunea trupelor sovietice,

se instalau guverne comuniste în statele Europei Orientale. În plus, războiul civil din Grecia

(1946-1949), finanţat de către ţările comuniste din zonă (Bulgaria, Albania și Yugoslavia) și

coordonat de la Moscova, ameninţa fragila democraţie europeană și originile civilizaţiei acesteia

la fel cum o făcuse, la vremea sa, fascismul.

În fond, din punct de vedere militar, Europa Occidentală era evident ameninţată (între 1945-

1950) de pericolul unei invazii sovietice și de reapariţia militarismului german, fără a avea, în

caz de agresiune, mijloacele necesare de apărare. La început, Franţa și Marea Britanie vedeau în

35 Parlamentul European, de astăzi36 aveam de-a face, cum se poate vedea, cu o „reprezentare de gradul doi“

18

Germania „cel mai mare pericol“, motiv pentru care37 au semnat un „Tratat de Alianţă și

Asistenţă Reciproca“ (Tratatul de la Dunquerque, 4 martie 1947). Însă, nu mult după aceea,

ministrul de externe britanic a făcut publică o spectaculoasă reajustare a politicii externe

britanice, propunând extinderea recent încheiatei alianţe franco-britanice către cele trei ţări

Benelux semnându-se, astfel, „Tratatul de Cooperare Economică, Socială și Culturală și de

Apărare Legitimă și Colectivă“, Bruxelles, 19 mai 194838.

Lipsurile din acești ani de după război, distrugerile și teama unor convulsii sociale au animat

ideea că, o alianţă defensivă în lumea contemporană, nu se mai poate limita la aspectele militare,

precum în secolele trecute. O componentă esenţială a apărării naţionale, într-o epocă dominată de

ideologiile și concepţiile globale asupra societăţii, trebuia să o constituie bunăstarea economică

și socială. De aceea, într-un pact militar precum Tratatul de la Bruxelles, semnatarii s-au angajat

expres să coopereze loial și să-și coordoneze eforturile pentru reconstrucţia economică, chiar

dacă, în practică, această reconstrucţie se realize prin intermediul OECE.

Chiar dacă este discutabilă afirmaţia că semnarea Tratatului de la Bruxelles s-ar înscrie în

jaloanele stabilite pentru a explica și înţelege integrarea europeană, este însă sigur că această

alianţă, în principal după 1954 atunci când exista deja UEO, a constituit una dintre „forţele

motrice“ ale unităţii europene, menţinând o legătură formală cu Marea Britanie și „întinzând o

mână învinșilor“.

Fără îndoială că, în faţa amplorii pe care o luase politica sovietică după ridicarea zidului

Berlinului și virulentul război civil grec, Tratatul de la Bruxelles era insuficient. Perseverenţa

presiunii guvernelor occidentale europene a reușit, în final, să determine guvernul american să

oprească „repatrierea“ forţelor sale militare din Europa și, mai mult decât atât, să se angajeze că

va participa la apărarea europeană occidentală.

Din perspectiva timpului putem să-i acuzăm pe americani de „miopie politică“ (atunci când

doreau repatrierea trupelor) însă, așa cum francezii și englezii vedeau ca dușman mai degrabă,

Germania decât URSS, tot așa și americanilor le venea greu să-și „trădeze“ principalul aliat din

recent încheiatul război mondial fără de care, probabil, nu ar fi câștigat războiul sau l-ar fi

câștigat mult mai greu.

Așa s-a ajuns la semnarea „Tratatului Atlanticului de Nord“ la Washington, 4 aprilie 1949,

creându-se39 o structură militară integrată (NATO/OTAN) ce beneficia de importante efective

americane. Crearea NATO de către zece ţări europene40 plus SUA și Canada a aruncat într-o

37 de teama repetării istoriei, exemplul a ceea ce se întâmplase după primul război mondial fiind încă proaspăt în memoria colectivă38 care ulterior (1954) va deveni ceea ce cunoaștem ca Uniunea Europei Occidentale (UEO) prin aderarea Germaniei și Italiei39 după invadarea, la 25 iunie 1950, a Coreei de Sud de către Coreea de Nord40 Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda, Luxembourg, Italia, Danemarca, Islanda, Norvegia, Portugalia

19

lungă agonie Tratatul de la Bruxelles (UEO), agonie din care acesta nu se va „trezi“ până în anul

198441. Crearea NATO nu poate fi înscrisă în „procesul de realizare al unităţii europene“, ea

fiind, mai degrabă, simbolul confruntării și al diviziunii dintre Est și Vest deoarece NATO

reprezenta mecanismul sistemului de apărare occidental și avea drept scop salvgardarea libertăţii

și a democraţiei europene.

Existenţa NATO nu elimina, însă, nostalgia europeană de creare a unui sistem de apărare

proprie care să reprezinte „răspunsul comunitar“ la ameninţarea Războiului Rece. Aceasta nu

părea însă posibil, trebuind învinse dificultăţi serioase avându-și originea în circumstanţele

economice și politice ale epocii. Astfel, membrii CECA aveau armate slabe, unii erau, în fapt,

dezarmaţi, iar industria lor avea alte priorităţi, reclamate de nevoile imediate ale populaţiei și de

obiectivul general al reconstrucţiei. În ceea ce o privea, Germania era ocupată și dezarmată, însă

toate statele europene deveniseră conștiente că nu se puteau gândi la crearea unei armate

europene fără prezenţa acesteia. De aceea, W. Churchill propunea, în Adunarea Consultativă a

Consiliului Europei din 11 august 1950, crearea unei „armate europene unificate“ la care să

participle și Germania. Franţa își manifesta disconfortul și neîncrederea, înţelegând aceasta ca o

„reînarmare“ a Germaniei. Trecerea timpului, presiunile americanilor42 și războiul din Coreea au

făcut ca guvernul francez să revină asupra refuzului său, astfel încât (în 1951) guvernul prezidat

de René Pleven să însărcineze, pe același Jean Monnet, cu elaborarea unui Plan („Planul

Pleven“) similar Planului Schuman prin care să se creeze o „Comunitate Europeană de Apărare“

(CED), al cărei Tratat a și fost semnat la 27 mai 1952.

Iniţiativa franceză încerca să evite reapariţia unei armate germane autonome prin crearea uneia

europene, ce urma să absoarbă în întregime armata germană. Structura instituţională a CED era

asemănătoare cu cea a CECA43.

Însă spre deosebire de CECA, crearea CED nu a trezit același entuziasm, nefiind la fel de ușor

să „integrezi soldaţi și ofiţeri“ precum a fost să „integrezi oţel și cărbune“, așa cum recunoașteau

oamenii politici ai vremii. Aceasta se datora faptului că armatele, făcând parte din „nucleul dur al

suveranităţii naţionale“, se aflau în serviciul politicii de apărare a integrităţii teritoriale și a

independenţei reprezentând complementul politicii externe a repectivelor naţiuni. Marea

întrebare (și necunoscută) era, așa cum spunea Raymond Aron,

— „cărui stat sau puteri și cărei politici avea să i se supună armata europeană“44?

41 “criza rachetelor“ și participarea unei flotile a UEO la supravegherea evenimentelor legate de războiul Irak-Iran42Foster Dulles, secretarul de stat din acele timpuri se pare că a avut un rol important în acest sens 43 un Consiliu de Miniștri, o Adunare, o Curte de Justiţie și un Comisariat, având mai puţine puteri decât Înalta Autoritate a CECA44 ARON, R., „Esquisse historique d’une grande querelle idéologique“, in La querelle de la CED, Paris, 1956

20

În această situaţie, s-a căutat o soluţie care să „liniștească“ polemica dezlănţuită în Franţa,

nimeni alta decât autoarea proiectului. Ministrul italian Gasperi a propus, pentru a se ieși din

criză, înfiinţarea unei „Comunităţi Politice Europene“ (CPE) fiind însărcinat, de către „cei șase“,

să înfiinţeze o Comisie ad-hoc, formată din parlamentari ai Adunării CECA și ai Consiliului

Europei, care să redacteze „Tratatul CPE“. Competenţele acesteia în materie de relaţii externe

urmau a fi:

— coordonarea politicilor economice;

— stabilirea unei pieţe comune bazate pe libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor și

capitalurilor, ce urma să absoarbă, gradual, CECA și CED.

CPE nu a „văzut lumina zilei“ datorită istoricului vot negativ din Adunarea franceză din 30

august 1954. Atitudinea franceză faţă de propriul proiect Pleven avea mai multe cauze:

— pe de o parte, schimbările succesive de guvern care aduseseră în fruntea guvernului, la

momentul votului, pe Pierre Mendés- France, un adversar al proiectului;

— pe de alta, forţele politice franceze se divizaseră (socialiștii, în special);

— la rândul său, De Gaulle se opunea CED percepând-o ca „un atentat la suveranitatea

naţională“, în timp ce comuniștii considerau CED ca un „simbol al imperialismul american“.

Toate acestea au făcut ca, deși celelalte state ratificaseră crearea CED (Italia nu o făcuse, însă

nu erau probleme), datorită situaţiei din Franţa CED să nu se realizeze în final și, prin aceasta,

nici CPE45. Atunci s-a căutat o „soluţie alternativă“ care să permită Germaniei și Italiei să facă

parte din „Tratatul de la Bruxelles“46. În acest fel, UEO permitea reînarmarea Germaniei supusă,

în continuare, unor limitări și controale severe47, iar, mai târziu, chiar integrarea Germaniei în

NATO (5 aprilie 1955).

4. CREAREA COMUNITĂŢII ECONOMICE EUROPENE ȘI A COMUNITĂŢII

EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE48

Eșecul CED a creat un serios impas integrării până ce, urmare unei iniţiative italiene, „cei

șase“ s-au reunit la Messina în iunie 1955 și i-au însărcinat pe olandezul Beyen și belgianul

Spaak cu realizarea unui „proiect de relansare a integrării europene“ având la bază următoarele

obiective:

— dezvoltarea instituţională;

— fuziunea progresivă a economiilor;45 poziţia Franţei a făcut ca dimensiunea politică a Comunităţilor Europene să nu se dezvolte până în anul 1992, chiar dacă o deblocare a acestei situaţii o putem constata cu începere din 1986, o dată cu adoptarea Actului Unic European46 modificat prin „Protocolul de la Paris“ din 24 octombrie 1954, ocazie cu care „Pactul de la Bruxelles“ a fost rebotezat cu numele de „Uniunea Europeană Occidentală“47 la care s-a renunţat, practic, o dată cu reunificarea Germaniei de la 3 octombrie 199048 “Tratado Constitutivo de la Comunidad Europea“, in Tratado de la Unión Europea, Tratados Constitutivos de las Comunidades Europeas y otros actos basicos de Derecho Comunitario, Tecnos, Madrid, 1999

21

— crearea unei pieţe comune ;

— armonizarea politicilor sociale.

În acest scop s-a creat un „Comitet Intreguvernamental de Experţi“, 6 iunie 1955, prezidat de

Spaak. Raportul acestuia („Raportul Spaak“), la care s-a adăugat un proiect de Tratat (prezentate,

la 21 aprilie 1956, la Veneţia), au constituit baza negocierilor desfășurate la castelul Val Duchese

(Bruxelles) și au condus la semnarea, la Roma, la 25 martie 1957, a „Tratatului Constitutiv al

Comunităţii Economice Europene“ (CEE) și a „Tratatului Constitutiv al Comunităţii Europene a

Energiei Atomice“ (EURATOM sau CEEA).

Aceste două tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, cuprinzând aceleași șase ţări ca și

CECA și fără a o substitui pe aceasta. De aici înainte (valabil și astăzi), vom avea, deci, trei

Comunităţi Europene:

— CECA;

— CEE49;

— EURATOM50.

4.1. Obiectivele Comunităţii Economice Europene și ale Comunităţii Europene a Energiei

Atomice

Obiectivele generale ale CEE erau:

— promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice pe întreg teritoriul

Comunităţii;

— expansiunea continuă și echilibrată;

— stabilitatea crescândă a statelor membre și a Comunităţii pe ansamblu său;

— creșterea nivelului de trai;

— realizarea unor relaţii mai strânse între statele membre51.

Mijloacele generale ce făceau posibilă realizarea unor asemenea obiective erau:

— stabilirea unei pieţe comune;

— apropierea progresivă a politicilor lor economice.

Noţiunea de „Piaţă Comună“ se baza (și se bazează) pe cele „patru libertăţi fundamentale“ ale

pieţei:

— libera circulaţie a bunurilor în regim de concurenţă liberă și loială;

— libera circulaţie a persoanelor și serviciilor;

— libera circulaţie a capitalurilor;

— libertatea cetăţenilor comunităţii de a se stabili în oricare dintre statele acesteia.

49 care va deveni, ulterior, Comunitatea Europeană (CE)50 la care se va adăuga (în 1992, odată cu semnarea TUE) Uniunea Europeană51 art. 2 TCEE

22

Realizarea acestor patru libertăţi fundamentale ale pieţei însemna mai mult decât, deja

amintita, Uniune Vamală. Comunitatea Economică Europeană52 nu era doar o simplă Uniune

Vamală, asigurând nu numai libera circulaţie a bunurilor, dar și protecţia acestora faţă de

„exterior“ prin taxe vamale externe comune. Spre deosebire de CEE, o zonă de liber schimb —

precum EFTA/AELC (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) — se limita la asigurarea liberei

circulaţii a bunurilor între parteneri, fără asigurarea protecţiei externe specific CEE. Comunitatea

Economică Europeană era, în plus, și o „Piaţă Comună“ incluzând toţi factorii de producţie,

integrând unele politici (politicile agricole, transportul și comerţul) și coordonând și completând

altele (politica socială sau fiscală). Piaţa Comună prevedea, în plus, acţiunea comună a

membrilor săi în vederea depășirii eventualelor dificultăţi legate de balanţele de plăţi, dar și o

politică economică comună.

La rândul său, CEEA sau EURATOM53 avea (și are, încă) ca obiectiv general stabilirea

condiţiilor necesare pentru formarea și creșterea rapidă a industriilor nucleare. Cu această

finalitate, Comunitatea se angaja să dezvolte cercetarea și difuzarea cunoașterii tehnice în

domeniu, să stabilească norme uniforme de securitate pentru protecţia sanitară a populaţiei și a

muncitorilor, să faciliteze investiţiile, să vegheze asupra aprovizionării regulate cu energie, să

garanteze utilizarea pașnică a materialelor nucleare și să creeze o piaţă comună care să garanteze

libera circulaţie a materialelor și echipamentelor cât și a capitalului necesar investiţiilor nucleare.

4.2. Sistemul instituţional al Tratatelor constitutive ale CEE și CEEA

Sistemul instituţional al acestor tratate era independent. Fiecare din ele avea propria Comisie,

Consiliu și Adunare Parlamentară precum și propria Curte de Justiţie. Competenţele acestor

patru instituţii, în versiunea lor originală, erau următoarele:

Comisia . Era formată din personalităţi numite, de comun acord, de către statele membre54,

având iniţiativa normativă (legislativă), dar și unele atribuţii de gestiune, execuţie și control al

îndeplinirii Tratatelor și a hotărârilor instituţiilor comunitare. Interesant de observat este că,

Comisia Europeană (ce va substitui ulterior Înalta Autoritate a CECA) va avea mult mai puţină

putere decât aceasta, chiar dacă, prin compensaţie, va putea acţiona în toate sectoarele socio-

economice depășind, astfel, caracterul sectorial al Înaltei Autorităţi. Această „instituţie

colegială“, garant al Tratatelor, nu va mai avea niciodată competenţele Înaltei Autorităţi55.

52 astăzi Comunitatea Europeană53 „Tratado Constitutivo de la Comunidad Europea de la Energia Atomica“, in Tratado de la Unión Europea, Tratados Constitutivos de las Comunidades Europeas y otros actos basicos de Derecho Comunitario, Tecnos, Madrid, 199954 Comisiile din acea epocă erau diferite pentru CEE și CEEA; astfel, cea a CEE era compusă din șase membrii, fiind prezidată de W. Hallstein, iar cea a CEEA era compusă din cinci membrii, fiind condusă de L. Armand55 decât, dacă, într-un anume moment al evoluţiei sale, UE va deveni o Federaţie, iar Comisia va reprezenta „executivul“ acesteia

23

Consiliul. Era (și este) instituţia comunitară în care sunt reprezentate guvernele statelor

membre, prin unul din membrii acestora56. Dispunea de putere de decizie și de coordonare a

politicii economice în general.

Adunarea Parlamentară. Era formată din deputaţi desemnaţi de către parlamentele naţionale.

Dispunea de anumite competenţe de control politic, incluzând capacitatea de a depune moţiune

de cenzură asupra Comisiei, și trebuia consultată, în puţinele cazuri prevăzute în Tratatele

fundamentale, anterior adoptării normelor comunitare57.

Curtea de Justiţie. Avea (și are) ca misiune garantarea protecţiei generale în faţa legii,

respectarea legalităţii comunitare și controlul interpretării și aplicării uniforme a Tratatelor și a

actelor de drept derivat. Astfel, deci, se constituiau cele trei Comunităţi Europene ce există și în

actualitate. Evident, de-a lungul timpului, au fost efectuate modi- ficări progresive, cea mai

semnificativă fiind cea din 1967 când au fost unificate instituţiile celor trei Comunităţi, astfel

încât astăzi, deși avem în continuare trei Comunităţi, avem doar o Comisie, un Consiliu, un

Parlament și o Curte de Justiţie (la care s-a adăugat Curtea de Conturi) pentru toate cele trei

Comunităţi. Au fost schimbate, de asemenea, competenţele unora, puterea acestora cât și sfera

lor de acţiune. În cazul CEE, începând cu Tratatul Uniunii Europene din 1992, aceasta și-a

schimbat și denumirea, acum existând formal Comunitatea Europeană, adică CE58.

DEZVOLTAREA INSTITUŢIONALĂ AUNIUNII EUROPENE –TRATATUL DE LA MAASTRICHT

Vendelin Francisc GLAZERCatedra de Ştiinţe Sociale şi Politice, Facultatea de Ştiinţe

Umaniste, Politice şi56 vom nuanţa ulterior această afirmaţie în sensul înţelegerii Consiliului în dubla sa alteritate: de „instituţie comunitară“ și „conferinţă internaţională“57 astăzi puterile PE au crescut enorm58 de aici înainte utilizarea noţiunilor de CEE (Comunitatea Economică Europeană), respective TCEE (Tratatul Comunităţii Economice Europene) se face doar pentru „întâmplări“ anterioare lui 1992, anul apariţiei UE (Uniunii Europene) și a TUE (Tratatului Uniunii Europene) dată fiind modificarea denumirii acestora (așa cum arătam, anterior)

24

Administrative, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad Text publicat în ”Revista de

Administraţie Publică şi Politici Sociale” Anul I, Nr. 3 / Iunie 2010

ABSTRACT

The Maastricht Treaty establishes the objectives and the competences of the European Union. The EU has certain objectives: constantly developing a stronger union of the European countries and the promotion of economical progress and social balance, especially by creating a space with no internal crossing border, by strengthening the economical and social connection and by creating the Monetary and Economical Union, affirming its identity on an international scale, by a common defense community, strengthening the protection of citizen’s interests and rights, developing an amassed cooperation in the juridical and internal businesses. Key words: The Maastricht Treaty, European Union, institutional development, economic progress.

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Constituită prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1

noiembrie 1993 (http://europa.eu/index_ro.htm.), Uniunea Europeană marchează, după cum

precizează tratatul, chiar în primul său articol, „o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni

mereu mai strânsă între popoarele Europei, în care hotărârile sunt luate cât mai posibil de către

”. Prin Tratatul de la Amsterdam, fraza cu privire la hotărâri a fost reformulată astfel: „... în care

hotărârile sunt luate cu cel mai mare respect posibil al principiului deschiderii şi cât mai aproape

de cetăţeni” (Chivu 2002: 178-187). După Actul Unic European, el reprezintă cea de-a doua

revizuire fundamentală a Comunităţii, oferind un cadru juridic unic celor trei comunităţi –

CECO, EURATOM şi CEE. Acest tratat a decis redenumirea în mod formal a Comunităţii

Econo mice Europene (CEE) în Comunitatea Europeană (CE), transformând-o dintr-o entitate

doar economică, într-o uniune ce dispunea şi de competenţe politice.

Cum Tratatul de la Maastricht din 1992 precizează, de la bun început, că Uniunea Europeană

este întemeiată pe Comunităţile Europene, completate prin politicile şi formele de cooperare

instituite de tratat, înseamnă că el nu a desfiinţat cele trei tratate prin care au fost create

Comunităţile Europene şi nu a desfiinţat nici aceste comunităţi. Chiar mai mult, el a modificat

tratatele constitutive şi, în special, Tratatul de la Roma pentru constituirea Comunităţii

Economice Europene, instituind Comunitatea Europeană, pe care a investit-o cu o competenţă

lărgită, atribuindu-i scopuri noi, între care, şi crearea unei uniuni economice şi monetare59.

Dar, Uniunea Europeană nu se întemeiază exclusiv pe Comunităţile Europene, care constituie

numai unul dintre pilonii ei de susţinere, ci înglobează şi alte două noi domenii, în care statele

59 Începând cu data de 24 iulie 2002, când expiră Tratatul de la Paris pentru constituirea C.E.C.O., Comunitatea Europeană preia, odată cu bunurile şi obligaţiile C.E.C.O., şi responsabilitatea administrării Fondului de cercetare pentru cărbune şi oţel.

25

membre ale Comunităţilor îşi propun să coopereze îndeaproape: politica externă şi de securitate

comună şi, respectiv, justiţia şi afacerile interne (Leicu 1998: 21). Spre deosebire de primul

pilon, cel comunitar, care are caracter supranaţional, ceilalţi doi au caracter preponderant

interguvernamental.

Bazele constituţionale ale Uniunii Europene, prin care s-au stabilit legăturile juridice dintre

statele membre, sunt următoarele acte internaţionale: Tratatul de la Paris prin care a fost creată

C.E.C.O., în anul 1951; Tratatele de la Roma de constituire a C.E.E. şi a C.E.E.A., din anul

1957; Tratatul pentru contopirea organelor comunitare, din 1967; Actul Unic European, din

1986; şi Tratatul Uniunii Europene, de la Maastricht, din 1992, revizuit la Amsterdam, în iunie

1997, apoi la Nisa, în decembrie 2000 (http://europa.eu/index_ro.htm. ;Vese, Ivan 2001: 12)60 şi

la Lisabona în decembrie 2007 (http://europa.eu/index_ro.htm).

2. CONSTITUIREA UNIUNII EUROPENE (1992)

Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, este tratatul de constituire a Uniunii

Europene. Uniunea Europeană se identifică şi prin următoarele simboluri: un drapel –

douăsprezece steluţe galbene pe fond albastru, simbolizând popoarele Europei, formează un cerc,

simbol al uniunii. Numărul de 12 este simbolic şi nu indică numărul de state membre. Drapelul

european a fost adoptat ca emblemă de către Comunităţile Europene la 26 mai 1986; un imn -

„Oda bucuriei” a lui Ludwing van Beethoven a fost adoptată ca imn european de către şefii de

stat şi de govern reuniţi în cadrul Consiliului European de la Milano (iunie 1985); o zi - 9 mai

este ziua Europei, în amintirea Declaraţiei Schuman din 1950; o monedă unică - la 1 ianuarie

1999, euro a devenit moneda europeană unică. Bancnotele şi monedele euro au intrat în

circulaţie la 1 ianuarie 2002; o deviză pentru Europa: „Unitate în diversitate” (4 mai 2000).

După AUE, el reprezintă cea de-a doua revizuire fundamentală a Comunităţii, oferind un cadru

juridic unic celor trei comunităţi: CECO, EURATOM şi CEE.

Acest tratat a decis redenumirea în mod formal a Comunităţii Economice Europene (CEE) în

Comunitatea Europeană (CE), transformând-o dintr-o entitate doar economică, într-o uniune ce

dispunea de competenţe politice. Din punct de vedere structural, tratatul poate fi comparat cu un

templu sprijinit de piloni şi dominat de un fronton: frontonul indică obiectivele UE - cetăţenie

europeană, piaţă unică, integrare economică, politică externă comună; pilonul central este format

din cele trei comunităţi europene iniţiale (CECO, EURATOM şi CEE) şi include piaţa interioară,

politicile economice comune (socială, regională, agricolă, a mediului, educaţională şi de

60 Deşi a fost semnat la 26 februarie 2001, ratificarea şi intrarea în vigoare a tratatului au întârziat din cauza respingerii sale de către electoratul irlandez, în urma unui referendum.

26

sănătate), precum şi Uniunea Monetară; pilonii laterali au în vedere politica externă şi de

securitate comună, respectiv cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

Tratatul a instituit principiul subsidiarităţii, conform căruia deciziile trebuie adoptate de către

autorităţile publice cele mai apropiate de cetăţeni. Acest principiu încearcă să evite adoptarea

unor decizii centralizate şi lipsite de realitate.

Articolul 3, aliniatul b al Tratatului de la Maastricht stipulează: „Comunitatea acţionează în

limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care îi sunt atribuite prin tratat. În

domeniile care nu fac parte din competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform

principiului de subsidiaritate, decât în măsura în care obiectivele de acţiune avute în vedere nu

pot fi realizate într-o manieră satisfăcătoare de către statele membre”.

Tratatul stabileşte, totodată, obiectivele şi competenţele UE. Uniunea Europeană îşi propune

următoarele obiective: dezvoltarea în mod permanent a unei uniuni mai strânse a popoarelor

europene; promovarea progresului economic şi a echilibrului social. în special prin crearea unui

spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin crearea Uniunii

Economice şi Monetare (piaţa unică a fost instituită în anul 1993, iar moneda unică Euro a fost

lansată în 1999); afirmarea identităţii sale pe scena internaţională prin punerea în practică a unei

politici externe şi de securitate comună, inclusiv a unei politici comune de apărare; întărirea

protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a

Uniunii (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează, conferind un număr de

drepturi politice şi civile cetăţenilor europeni); dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul

justiţiei şi afacerilor interne.

În funcţie de domeniul avut în vedere, UE joacă un rol diferit, clar definit prin tratate: fie ea

gestionează în mod direct sectorul în chestiune (spre exemplu, cazul negocierilor internaţionale

ale GATT); fie acţiunea sa este limitată la simpla coordonare a politicilor naţionale sau la

încurajarea cooperării dintre statele membre, cum este cazul educaţiei şi formării profesionale;

pentru a facilita funcţionarea pieţei interioare, ea poate să adopte texte de armonizare a

legislaţiilor naţionale existente; în anumite domenii de importanţă particulară, UE lansează

„acţiuni-pilot”, limitate în timp, ce permit schimbul de experienţă la nivel european între statele

membre (de exemplu, schimburile de studenţi sau de funcţionari).

3. OBIECTIVELE UNIUNII EUROPENE.

Uniunea Europeană, conform Tratatului de la Maastricht, are următoarele obiective: să

promoveze un progres economic şi social, echilibrat şi durabil, în special prin crearea unui spaţiu

fără frontiere interne, prin consolidarea coeziunii economice şi sociale între statele membre şi

prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare, comportând, la termen, o monedă unică,

conform dispoziţiilor tratatului; să-şi afirme identitatea pe scena internaţională, mai ales prin 27

punerea în practică a unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv prin definirea la

termen a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce, la un moment dat, la o apărare

comună; să întărească protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre, prin

instituirea unei cetăţenii a Uniunii; să dezvolte o cooperare strânsă în domeniile justiţiei şi

afacerilor interne; să menţină integral acquis-ul comunitar (Avram 2001: 176) şi să îl dezvolte

pentru a examina în ce măsură politicile şi formele de cooperare instituite prin tratat ar trebui să

fie revizuite, în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare.

După ce stabileşte astfel obiectivele Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht face imediat

precizarea că aceste obiective vor fi realizate în conformitate cu dispoziţiile sale şi cu respectarea

principiului subsidiarităţii. Este limpede, prin urmare, că principiul subsidiarităţii stă la baza

activităţii Uniunii, aşa cum stă, de altfel, şi la baza Comunităţilor Europene, motiv pentru care

este invocat, de mai multe ori, în cuprinsul tratatului. Plecând de la ideea că există un bine

comun, care depăşeşte binele comun al fiecăruia dintre statele membre într-o comunitate, fără să

le înlăture acestora autonomia, subsidiaritatea implică „o delimitare de competenţă, în aşa fel

încât să se asigure atât autonomia statelor integrate, cât şi interesul general al ansamblului

construit” (Zăpârţan 2000: 19).

Aplicat strict la Comunitatea Europeană, ca parte componentă a Uniunii, principiul

subsidiarităţii înseamnă limitarea acţiunilor Comunităţii numai în cadrul competenţelor sale, care

iau fost conferite prin tratatele comunitare, în vederea realizării obiectivelor sale prevăzute, de

asemenea, în aceste tratate. În domeniile care nu aparţin, în mod exclusiv, competenţei

Comunităţii, ea intervine numai în cazul şi în măsura în care obiectivele acţiunii avută în vedere

în acele domenii nu pot fi realizate de către statele membre în mod satisfăcător. Pentru

intervenţia Comunităţii se cere, deci, ca acţiunea vizată să poată fi realizată mai bine la nivel

comunitar, din raţiuni legate de dimensiunile şi efectele acţiunii respective. Tratatul de la

Maastricht precizează, în acest sens, că acţiunea Comunităţii nu va depăşi ceea ce este necesar

pentru atingerea obiectivelor tratatului.

Aplicarea principiului subsidiarităţii în activitatea Comunităţii Europene asigură că aceasta nu

se îndreaptă spre un stat centralizat. Dimpotrivă, în cadrul ei vor fi apărate şi respectate

diversitatea istorică a ţărilor membre, a regiunilor şi a culturii lor. Conform principiului

subsidiarităţii, Comunitatea îşi asumă numai sarcinile pe care ea le poate realiza mai bine decât

autorităţile centrale sau locale ale statelor membre. O dovadă a importanţei care se acordă acestui

principiu este crearea unui Comitet al regiunilor, format din reprezentanţii colectivităţilor

regionale şi locale. El are un caracter consultativ, pe lângă organele comunitare (Barna 2007;

Bibere 1999: 200-202).

28

În partea privind Comunitatea Europeană, Tratatul de la Maastricht stabileşte că misiunea

Comunităţii este ca, prin stabilirea pieţei comune şi a uniunii economice şi monetare, să

promoveze o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice, o creştere durabilă şi

neinflaţionistă care respectă mediul, un grad înalt de convergenţă al performanţelor economice,

un nivel de folosire a forţei de muncă şi de protecţie socială ridicat, creşterea nivelului şi calităţii

vieţii, coeziunea economică şi socială şi solidaritatea statelor membre.

Pentru realizarea acestei misiuni, Comunitatea trebuie să întreprindă următoarele acţiuni:

eliminarea dintre statele membre a tarifelor vamale şi a restricţiilor cantitative; o politică

comercială comună; o piaţă internă caracterizată prin abolirea între ţările membre a oricăror

obstacole privind libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor; o

politică comună în domeniul agriculturii, pescuitului, transporturilor, în domeniul social şi

economic; o politică comună cu privire la mediul înconjurător; apropierea legislaţiilor naţionale;

promovarea cercetării şi dezvoltării tehnologice; asigurarea unui nivel ridicat de protecţie a

sănătăţii; protecţia consumatorilor; o politică comună în domeniul cooperării pentru dezvoltare;

acţiuni în domeniile educaţiei, energiei, protecţiei civile şi turismului; asocierea ţărilor de peste

mări pentru creşterea schimburilor comerciale cu ele şi desfăşurarea în comun a efortului pentru

dezvoltarea economică şi socială.

Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare europeană. Astfel, el: a fixat un

calendar pentru crearea monedei unice, Euro, punctul final al logicii procesului de construcţie a

unei pieţe fără frontiere; a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii statelor

membre, prin instituirea unor noi drepturi - dreptul la vot şi la eligibilitate în cadrul alegerilor

locale şi europene, dreptul de petiţie, dreptul de recurs în faţa mediatorului european; a conferit

Parlamentului European noi puteri, precum cea de codecizie cu Consiliul UE; a introdus doi noi

„piloni” de natură interguvernamentală; a extins procedura de vot cu majoritate calificată unor

noi domenii; a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii Uniunii.

4. STABILIREA CRITERIILOR DE ADERARE LA UE.

Tratatul de la Maastricht prevede că „orice stat european care respectă principiile fundamentale

ale Uniunii (libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale)

poate cere să devină membru al UE”. Consiliul European întrunit la Copenhaga (21- 22 iunie

1993) a stabilit că aderarea fiecărei ţări care îşi propune să devină membră a Uniunii Europene

va avea loc de îndată ce aceasta va fi capabilă să îşi asume obligaţiile ce îi revin prin satisfacerea

condiţiilor economice şi politice pe care le implică aderarea.

Criteriile pentru aderarea la Uniunea Europeană sunt următoarele: criteriul geographic

(apartenenţa geografică, economică sau culturală la bătrânul continent); criteriul politic 29

(dezvoltarea democratică, stabilitatea politică, supremaţia legii, apărarea drepturilor omului,

respectarea şi protecţia minorităţilor, abolirea pedepsei cu moartea); criteriul economic (existenţa

unei economii de piaţă viabile, capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei

libere în interiorul Uniunii); adoptarea acquis-ului comunitar; criteriul capacităţii administrative

de aplicare a acquis-ului comunitar.

Acquis-ul comunitar cuprinde: dispoziţiile tratatelor constitutive (Tratatele de constituire ale

CEE şi EURATOM, semnate la 25 martie 1957 la Roma şi ale Tratatului privind Uniunea

Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht), precum şi ale tuturor acordurilor care le-au

modificat în timp, inclusiv tratatele privind aderarea noilor membri; regulamentele, directivele şi

deciziile emise de către instituţiile Uniunii Europene, ca acte cu putere obligatorie, precum şi

celelalte acte adoptate de către instituţiile Uniunii Europene, cum ar fi declaraţii, rezoluţii,

strategii comune, acţiuni comune, poziţii comune, concluzii, decizii-cadru şi altele de acest fel;

convenţiile multilaterale deschise numai statelor membre ale Uniunii Europene, precum şi cele

deschise unui număr mai mare de state, la care statele membre ale Uniunii Europene şi, după caz,

Comisia Europeană sunt părţi, desemnate ca atare de către acestea din urmă ca făcând parte din

acquis; jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Acquis-ul comunitar este grupat în 31 de capitole, ce sunt deschise succesiv negocierii:

1. Libera circulaţie a bunurilor;

2. Libera circulaţie a persoanelor;

3. Libera circulaţie a serviciilor;

4. Libera circulaţie a capitalurilor;

5. Dreptul societăţilor comerciale;

6. Politica de concurenţă;

7. Agricultura;

8. Pescuitul;

9. Politica în domeniul transporturilor;

10. Impozitarea;

11. Uniunea Economică şi Monetară;

12. Statistica;

13. Politica socială şi de ocupare a forţei de muncă;

14. Energie;

15. Politica industrială;

16. Întreprinderile mici şi mijlocii;

17. Ştiinţă şi cercetare;

18. Învăţământ şi formare profesională;30

19. Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei;

20. Cultura şi audio-vizual;

21. Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale;

22. Mediul înconjurător;

23. Protecţia consumatorului şi sănătatea publică;

24. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;

25. Uniunea vamală;

26. Relaţiile economice internaţionale;

27. Politica externă şi de securitate;

28. Controlul financiar;

29. Prevederi financiare şi bugetare;

30. Participarea la Instituţiile U.E.;

31. Altele.

În decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid cere ca, în contextul strategiei de

preaderare, să fie create condiţii pentru integrarea gradată şi armonioasă a ţărilor candidate prin

dezvoltarea unei economii de piaţă, adaptarea structurilor administrative şi constituirea unui

mediu economic şi monetar stabil.

5. DEZVOLTAREA INSTITUŢIONALĂ.

Uniunea Europeană este gestionată prin intermediul instituţiilor comune. Relaţiile dintre

instituţiile şi organele UE sunt bazate pe parteneriat, cooperare şi dependenţă mutuală. Tratatul

de la Maastricht confirmă vechile organe (instituţii) comunitare: Consiliul European, Consiliul,

Comisia, Parlamentul European şi Curtea de Justiţie. Tratatul le completează competenţele şi

dezvoltă raporturile dintre aceste organe, în sensul democratizării şi strângerii legăturilor dintre

ele. Parlamentul European a primit, pe baza Tratatului de la Maastricht, un rol sporit ca organ

legislativ, faţă de vechiul său statut. Tratatul îi conferă puteri de decizie, împreună cu Consiliul,

în următoarele domenii: libera circulaţie a muncitorilor, realizarea pieţei interne, educaţie,

cercetare ştiinţifică, mediu înconjurător, realizarea reţelelor transeuropene, sănătate, cultură şi

protecţia consumatorilor.

Un aspect nou al competenţelor Parlamentului European, conferit prin dispoziţiile Tratatului de

la Maastricht, este dreptul său de a institui comisii temporare de anchetă, pentru a examina

acuzaţiile referitoare la o ilegalitate sau cazurile de administrare incorectă a dreptului comunitar.

De asemenea, oricare cetăţean al Uniunii Europene, ca şi oricare persoană fizică sau morală

rezidentă într-un stat membru al Uniunii are dreptul să prezinte, cu titlu individual sau împreună

cu alţii, o petiţie Parlamentului European cu privire la acţiunile organelor comunitare care l-au

afectat în mod direct. Pentru soluţionarea acestor plângeri, Parlamentul numeşte un Mediator, 31

care procedează la o anchetă şi întocmeşte un raport către Parlamentul European şi celelalte

instituţii vizate.

Consiliul, organ de decizie al Comunităţilor Europene, a devenit Consiliu al Uniunii, purtând

această denumire din anul 1993. Alcătuit din miniştrii de externe ai ţărilor membre sau din

miniştri de resort, în funcţie de problemele aflate în dezbatere, acest organ se reuneşte la

convocarea preşedintelui său ori la cererea unuia dintre membri sau la cererea Comisiei.

Preşedinţia Consiliului revine, prin rotaţie, pe timp de 6 luni, fiecăruia dintre statele membre.

În temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, el: adoptă deciziile necesare pentru definirea

şi punerea în practică a politicii externe şi de securitate comună, pe baza orientărilor generale

trasate de către Consiliul European; coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile

necesare cu privire la cooperarea poliţienească şi juridică în domeniul penal. Consiliul European

a fost consacrat juridiceşte, ca organ comunitar, prin Actul Unic European, din 1986. Se

întruneşte la nivel de şefi de state sau guverne o dată la 6 luni, întâlnirea fiind organizată de ţara

care a deţinut preşedinţia, la sfârşitul mandatului ei. Consiliul European este centrul de

impulsionare a principalelor iniţiative politice ale Uniunii Europene şi este un organ de arbitraj

în problemele litigioase din cadrul Consiliului. El dezbate şi problemele internaţionale de

actualitate. Hotărârile sale nu sunt obligatorii, au însă o mare valoare politică. Comisia

Europeană reprezintă interesul comun şi încarnează personalitatea Uniunii, preocuparea ei

majoră fiind apărarea intereselor cetăţenilor europeni. Comisia este organul permanent al

Comunităţilor Europene, cu sediul la Bruxelles. Se compune din 27 de comisari europeni, câte

unul pentru fiecare stat membru, numiţi de comun acord de guvernele statelor membre şi

aprobaţi de Parlamentul European, pentru o perioadă de cinci ani. Comisia este iniţiatoarea

politicilor comunitare şi este responsabilă pentru menţinerea unităţii comunitare.

Comisia este organul comunitar de execuţie, chemat să reprezinte interesele comunitare şi,

prin urmare, să asigure, în primul rând, respectarea tratatelor comunitare. Ca gardian al tratatelor

comunitare, Comisia urmăreşte modul în care statele membre aplică aceste tratate, veghează

asupra aplicării de către statele membre a hotărârilor comunitare şi reprimă încălcările tratatelor

şi actelor comunitare.

Curtea de Justiţie este un organ comunitar independent faţă de celelalte organe ale Uniunii

Europene şi faţă de statele membre. Este un organ supranaţional, care are un rol important în

realizarea procesului de integrare şi de apărare a dreptului comunitar, motiv pentru care este, de

fapt, un organ al Comunităţilor Europene şi nu al Uniunii, în întregul ei. Curtea de Justiţie se

compune din 27 judecători (câte unul din fiecare stat membru) şi 8 avocaţi generali, numiţi de

statele membre, pe timp de 6 ani cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Ei sunt aleşi din

32

rândul juriştilor de o incontestabilă competenţă profesională şi a căror independenţă este

indiscutabilă. Sediul ei este la Luxemburg.

Tratatul de la Maastricht confirmă, ca organ comunitar, Curtea de Conturi, cu sediul la

Luxemburg. Înfiinţată în anul 1975, ea este competentă să verifice legalitatea încasărilor şi

cheltuielilor comunitare, ca şi buna gestiune financiară a Comunităţii Europene. Membrii Curţii

îşi exercită funcţiile lor în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii.Curtea de

Conturi are ca principală misiune controlul legalităţii, regularităţii şi bunei gestiuni financiare a

veniturilor şi cheltuielilor Uniunii. Orice instituţie sau organ ce beneficiază de fondurile UE este

supus controlului Curţii de Conturi, trebuind să-i pună la dispoziţie informaţiile şi documentele

cerute de către aceasta. Controlul se extinde şi asupra administraţiilor naţionale, regionale şi

locale care participă la fondurile comunitare, precum şi asupra beneficiarilor de ajutoare

comunitare din interiorul sau exteriorul UE.

CONCLUZII

Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare europeană. Astfel, el: a fixat un

calendar pentru crearea monedei unice, euro, punctul final al logicii procesului de construcţie a

unei pieţe fără frontiere; a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii statelor

membre, prin instituirea unor noi drepturi - dreptul la vot şi la eligibilitate în cadrul alegerilor

locale şi europene, dreptul de petiţie, dreptul de recurs în faţa mediatorului european; a conferit

Parlamentului European noi puteri, precum cea de codecizie cu Consiliul de Miniştri; a introdus

doi noi „piloni” de natură interguvernamentală; a extins procedura de vot cu majoritate calificată

unor noi domenii; a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii UE.

CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ ÎN CONCEPŢIA

TRATATULUI DE LA LISABONA

Prof. univ. dr. Moise BOJINCĂ,Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Litere,

Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Tg-JiuJurist Gheorghe Marian BOJINCĂ

33

Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 3/2010

Abstract:

Tratatul de la Lisabona61, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, reprezintă un document juridic fundamental pentru viitorul Uniunii Europene. Prin el se continuă procesul de reformă al construcţiei europene început cu Tratatul de la Amsterdam şi Nisa, se realizează depăşirea impasului instituţional după eşecul ratificării Tratatului Constituţional şi se realizează o clarificare a relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi statele membre, în principal, prin stabilirea explicită a competenţelor fiecăruia. Tratatul de la Lisabona nu este o constituţie europeană62. Acest lucru s-a dovedit că, cel puţin în acest moment, nu este posibil. Cu toate acestea, el încearcă să realizeze o integrare mai profundă, o implicare sporită a rolului cetăţeanului în construcţia europeană prin sine însuşi şi prin intermediul Parlamentului European şi a Parlamentelor naţionale, o democratizare a procesului decizional, în ansamblul său şi consolidarea rolului de actor al Uniunii Europene pe scena internaţională63.Cuvinte cheie: Tratatul de la Lisabona, construcţia europeană, statele membre, Uniunea Europeană, protocol

1. Consideraţii generale

Tratatul de la Lisabona64 este consecinţa eşecului Tratatului Constituţional din 2004. Spre

deosebire de acestea el nu intenţionează să înlocuiască tratatele existente printr-un document

unic (cum intenţiona acesta), ci procedează la amendarea tratatelor constitutive stabilind o mai

strânsă corelare între ele.

Tratatul de la Lisabona încorporează Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) alcătuit din 55

de articole pe care îl modifică, dar căruia îi păstrează numele, Tratatul privind funcţionarea

Uniunii Europene (TFUE) ce cuprinde 358 de articole şi care, de fapt, se substituie Tratatului

Comunităţii Europene, precum şi 37 de Protocoale şi 65 de Declaraţii.

Tratatul conţine şi reglementări care vor intra în vigoare mai târziu cum sunt, de pildă, noua

componenţă a Comisiei Europene sau stabilirea competenţelor în domeniul justiţiei şi al

afacerilor interne. Tratatul de la Lisabona procedează la fuziunea celor 3 piloni statuaţi prin

Tratatul de la Maastricht (Comunitatea Europeană, Politica Externă şi de Securitate Europeană,

respectiv Justiţie şi Afaceri Interne) astfel încât se poate afirma că actualmente Uniunea

61 Denumirea completă este “Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene”. Acest tratat a fost semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007 şi a intrat în vigoare la 01 decembrie 2009. România a ratificat Tratatul prin Legea nr. 13/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 107 din 12 februarie 2008, fiind a patra ţară semnatară, care a ratificat Tratatul pe cale parlamentară la 4 februarie 2008 cu 387 voturi pentru, unul împotrivă şi o abţinere.62 Cătălina Constantin, Tratatul de la Lisabona – un pas înainte în construcţia europeană în Revista Consilier European, nr. 1/16 aprilie 2010, pag. 563 Radu Ştefan Pătru, Anumite consideraţiuni privind personalitatea juridică a Uniunii Europene în urma Tratatului de la Lisabona, în Revista Consilier European nr. 1/16 aprilie 2010, pag. 1264 În forma sa consolidată, Tratatul de la Lisabona a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 115 dinmai 2008

34

Europeană se bazează pe un Tratat de principii (TUE) şi pe un Tratat executive (TFUE), ambele

având valoare juridică egală65.

2. Elemente de noutate aduse construcţiei europene de Tratatul de la Lisabona

2.1. Preliminarii

Într-o analiză sistematizată elementele de noutate aduse de Tratatul de la Lisabona se pot

structura în funcţie de: obiective, principii, instituţii şi procedurile, mecanismele şi metodologiile

de lucru66.

2.2. Elemente de noutate privind obiectivele

Potrivit art. 1 alin 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană acesta ”... marchează o nouă etapă

în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei, în cadrul căreia

deciziile se iau cu respectarea deplină a principiului transparenţei şi cât mai aproape cu putinţă

de cetăţeni.” În această nouă etapă a construcţiei şi funcţionării Uniunii Europene accentul se

deplasează din sfera economicului în sfera domeniilor ce ţin de respectul valorilor umane: pacea,

demnitatea umană, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept, drepturile omului.

Acest lucru reiese cu claritate din prevederile noului art. 3 care stipulează că: “1) Uniunea

urmăreşte să promoveze pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor; 2) Uniunea oferă

cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, în interiorul

căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind

controlul la frontierele externe, dreptul de azil, precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea

acestui fenomen”.

În altă ordine de idei, relevăm că potrivit art. 42 pct. (1), Tratatul de la Lisabona acordă o

importanţă sporită şi mult mai categorică politicii de securitate şi apărare comună stipulând că:

„Politica de securitate şi apărarea comună face parte integrantă din politica externă şi de

securitate comună. Aceasta asigură Uniunii o capacitate operaţională bazată pe mijloace civile şi

militare. Uniunea poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara Uniunii pentru a asigura

menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu

principiile Cartei ONU. Îndeplinirea acestor sarcini se sprijină pe capacităţile furnizate de statele

membre.”

Totodată, prin art. 42 pct. (7) se instituie o clauză de apărare mutuală şi o clauză de securitate

generală, invocându-se pentru prima dată, la nivelul Uniunii Europene într-o manieră clară şi

fără nici un echivoc, o solidaritate de natură militară proprie, precizându-se că: “În cazul în care

un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre 65 Uniunea urmăreşte să promoveze pacea, valorile sale şi bunătatea popoarelor.66 Niculina Vrânceanu, Succinte consideraţii asupra recentului Tratat de la Lisabona, în Buletin de informare legislativă, nr 1/2010, p. 9.

35

sunt obligate să îi acorde ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate

cu art. 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Aceasta nu aduce atingere caracterului

specific al politicii de securitate şi apărare a anumitor state membre.”

2.3. Elemente de noutate privind principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a

Uniunii

În privinţa principiilor fundamentale de organizare şi funcţionare relevăm : - includerea

expresă în Declaraţia nr. 17 intitulată „Declaraţia cu privire la supremaţie” a principiului

supremaţiei dreptului comunitar, consacrat până în prezent numai pe cale jurisprudenţială,

stipulând că: “ … tratatele şi legislaţia adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în

raport cu dreptul statelor member ...”, - instituirea expresă prin art. 5 din TUE şi a principiului

atribuirii în partajarea competenţelor între Uniune şi statele membre.

Astfel, Noul Tratat defineşte trei categorii de competenţe şi anume exclusive, partajate şi

complementare. Potrivit art. 3 TFUE competenţele exclusive sunt acelea în care numai Uniunea

Europeană are dreptul de a legifera şi adopta acte juridice.

Domeniile cele mai importante în care Uniunea are competenţe exclusive sunt:

- uniunea vamală;

- regulile de concurenţă necesare funcţionării Pieţei interne;

- politica monetară;

- conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune a pescuitului;

- politica comercială comună.

În aceste domenii, statele membre pot interveni numai pe baza abilitării dobândite de la

Uniune. Art. 4 din TFUE stabileşte competenţele partajate, adică cele care sunt împărţite între

statele membre şi Uniune. După ce în primul aliniat al acestui articol exclude de la competenţa

partajată domeniile de competenţă exclusivă şi acţiunile complementare, în alin (2) al aceluiaşi

articol enumeră principalele domenii de competenţă partajată şi anume:

- piaţa internă;

- politica socială;

- coeziunea economică, socială şi teritorială;

- agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării;

- mediul;

- protecţia consumatorului;

- transporturile;

- reţelele transeuropene;

- energia;

- spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;36

- securitatea în materie de sănătate publică.

Potrivit art. 6 din TFUE, Uniunea are competenţă să desfăşoare acţiuni de sprijinire, de

coordonare sau completare a acţiunii statelor membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste

acţiuni vizează domeniile:

- protecţiei şi îmbunătăţirii sănătăţii

umane;

- industriei;

- culturii;

- turismului;

- educaţiei, formării profesionale, tineretului şi sportului;

- protecţiei civile;

- cooperării administrative.

Acestor tipuri de competenţe li se adaugă, potrivit art. 5 din TFUE, ca politici separate şi cu

specificitate crescută, Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi Coordonarea politicilor

economice şi de ocupare a forţei de muncă. Ca o excepţie de la aceste delimitări de competenţe,

există posibilitatea legală, în baza aşa – numitei “ clauze de flexibilitate” prevăzută de art. 352

din TFUE, ca în situaţia în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară pentru a atinge unul

din obiectivele menţionate în Tratat, competenţa să fie direcţionată spre Uniune.

2.4. Elemente de noutate instituţională

Potrivit prevederilor art. 47 din TUE, Uniunea Europeană ca entitate cu structură proprie a

dobândit personalitate juridică distinctă faţă de comunităţi. Odată cu aceasta Uniunea Europeană

a dobândit, atât, capacitate de reprezentare cât şi capacitate de a deveni membru al unei

organizaţii mondiale sau internaţionale67.

Uniunea Europeană devenie un actor cu drepturi depline pe scena internaţională. În acelaşi

timp, personalitatea juridică are relevanţă şi în ceea ce priveşte relaţia Uniunii Europene cu

statele membre68. Declaraţia politică nr. 24 intitulată „Declaraţia cu privire la personalitatea

juridică a Uniunii Europene şi ataşată Tratatului precizează că personalitatea juridică nu conferă

Uniunii Europene dreptul de a se substitui statelor membre în chestiuni pentru care nu a primit

mandat să le facă. Totodată, Tratatul consacră egalitatea statelor membre în faţa tratatelor. Din

această perspectivă, Uniunea este obligată să respecte în mod egal identitatea naţională a statelor

67 Această facultate pe care o are Uniunea Europeană ca şi subiect de drept internaţional a fost deja fructificată prinaderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi aLibertăţilor Fundamentale. A se vedea Ştefan Pătru, op. cit., pag. 15;68 Radu Ştefan Pătru, op cit., p.14, Tudor Guşet, Beneficiile Tratatului de la Lisabona pentru Uniunea Europeană şipentru România în calitate de stat membru, în Revista Consilier European, nr. 1/16 aprilie 2010, pag. 18

37

membre în privinţa autonomiei locale şi regionale. Tratatul face pentru prima oară trimitere

expresă în art. 17 din TUE69 la relaţia instituţiilor europene cu bisericile, asociaţiile sau

comunităţile religioase din statele membre, cu organizaţiile filosofice şi neconfesionale. Tuturor

acestora, Tratatul le respectă statutul recunoscut de dreptul lor naţional.

De asemenea, prin art. 6 TUE conferă Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene din

7 decembrie 2000, aceeaşi valoare juridică cu a tratatelor. În acelaşi timp, Tratatul oferă noua

bază legală pentru aderarea U.E. la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a Consiliului

Europei, statuând pe de o parte că aderarea nu va aduce modificări competenţelor Uniunii

Europene, astfel cum sunt definite în tratate, iar, pe de altă parte, drepturile fundamentale

garantate de această Convenţie vor constitui „principii generale ale dreptului Uniunii”70.

Totodată, prin art. 14 TUE conduce la consolidarea puterii legislative bugetare şi de control

politic al Parlamentului European. Acesta nu mai este compus din reprezentanţii popoarelor

statului, cum precizau tratatele anterioare, ci va fi compus din „reprezentanţii cetăţenilor

Uniunii” Sporeşte, în acelaşi timp, de la 40 la 90, numărul domeniilor de codecizie.

Tot art. 14 din TUE stabileşte numărul membrilor Parlamentului European la 750. Prin

derogare, pentru perioada 2009-2014 Parlamentul European are 754 europarlamentari. România

are un număr de 33 de parlamentari.

Tratatul a instituit funcţia de preşedinte al Consiliului European71 ales cu majoritate calificată

pentru un mandat de doi ani şi jumătate şi cu posibilitatea reînnoirii o singură dată.

Potrivit art. 15-5 şi art. 15-6 din TUE, Preşedintele asigură reprezentarea externă a Uniunii

Europene pentru domeniile de Politică Externă şi Securitate Comună, fără a prejudicia

competenţele Înaltului Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politică de

Securitate. Tratatul a instituit modificări însă numai după 2014 şi în privinţa componenţei

Comisiei Europene. Până la acea dată Comisia Europeană îşi păstrază componenţa actuală bazată

pe principiul reprezentării. Din anul 2014, structura Comisiei va corespunde la 2/3 din numărul

statelor membre atât timp cât Consiliul European nu va decide modificarea acestui număr.

Procedura de constituire a Comisiei Europene începând cu 2014 este stabilită de art. 17 potrivit

căruia: „ Membrii Comisiei sunt aleşi dintre resortisanţii statelor member în conformitate cu un

sistem de rotaţie strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea demografică şi 69 Art. 17 din TUE prevede: “(1) Uniunea respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului naţional, bisericile şi asociaţiile sau comunităţile religioase din statele membre; (2) Uniunea respectă, de asemenea, statutul de care beneficiază în temeiul dreptului naţional, organizaţiile filosofice şi neconfesionale”.70 În acest context trebuie să relevăm că un Protocol anexat Tratatului introduce anumite măsuri speciale pentru Regatul Unit al Marii Britanii şi pentru Polonia. O astfel de derogare a obţinut şi Cehia. A se vedea, Diana Hangiu, Lungul drum către….Tratatul de la Lisabona în Revista Consilier European, nr. 1/16 aprilie 2010, pag. 10;71 La Consiliul European Extraordinar din 19 noiembrie 2009 a fost ales primul preşedinte al Consiliului European, în persoana fostului premier Belgian Herman Van Rompuy, care şi-a început mandatul odată cu intrarea în vigoare aTratatului, respectiv la 1 Decembrie 2009. A se vedea, Niculina Vrânceanu, op. cit., 12, Magdalena Moroşanu, Europa ca actor pe scena internaţională, în Revista Consilier European, nr. 1/16 aprilie 2010, pag. 57.

38

geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabileşte de Consiliul European, care

hotărăşte în unanimitate în conformitate cu art. 244 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii

Europene (TFUE). Aceasta presupune că în condiţiile unei Uniuni cu 27 de state membre,

Comisia va avea 18 membri, ceea ce înseamnă că o ţară va fi reprezentată în două colegii din

trei, pe baza unei rotaţii egale. Tratatul a instituit postul de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru

afaceri externe şi politica de securitate care est, totodată, şi vicepreşedinte al Comisiei

Europene72.

Acesta coordonează politica externă şi de securitate comună (PESC), precum şi Politica

externă pentru securitate şi apărare (PESA). Acesta prezidează Consiliul privind afacerile

externe care reuneşte toţi miniştrii de externe. În acelaşi timp, Tratatul a creat cadrul necesar

sporirii rolului parlamentelor naţionale în realizarea politicilor Uniunii prin conferirea puterii de

a influenţa elaborarea actelor normative comunitare. Tot cu referire la competenţele

parlamentelor naţionale, Tratatul de la Lisabona a procedat la adoptarea unui nou protocol

privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii ce are drept scop luarea deciziilor

„ la un nivel cât mai apropiat de cetăţenii Uniunii şi care instituie un sistem concret de control al

aplicării acestor principii73. Astfel, în baza art.7 din actualul Protocol, instituţiile legislative

comunitare „ …ţin seama de avizele motivate adresate de parlamentele naţionale sau de o

cameră a unuia dintre aceste parlamente naţionale”.

Protocolul iniţial anexat la Tratatul de la Amsterdam nu prevedea obligaţia instituţiilor

comunitare de a consulta în mod expres parlamentele naţionale. Pe această linie, toate proiectele

de acte legislative şi alte documente ale instituţiilor europene iniţiatoare vor fi transmise

parlamentelor naţionale. Se instituie astfel un mecanism de alertă timpurie, cunoscut ca

„procedura cartonaşului galben şi a cartonaşului portocaliu” care permite parlamentelor naţionale

să examineze proiectele de acte legislative şi să emită avize motivate cu privire la respectarea

principiului subsidiarităţii. În acelaşi timp, parlamentele naţionale pot bloca prin aşa zisa „clauză

pasarelă74” trecerea la votul cu majoritatea calificată dacă apreciază că domeniul vizat de actul în

discuţie este prea important pentru a fi reglementat prin acest mod de vot ( al majorităţii

calificate). Astfel, este suficientă opoziţia unui singur parlament naţional pentru ca propunerea

de act legislativ să fie supusă în continuare procedurii de vot prin unanimitate.72 La Consiliul European din 19 noiembrie 2009 s-a decis ca această funcţie de Înalt Reprezentant al Uniunii pentruafaceri externe şi politică de securitate şi vicepreşedinte al Comisiei Europene să fie în premieră ocupată de laburistaCatherine Ashten, fost comisar pentru comerţ. A se vedea Niculina Vrânceanu, Magdalena Moroşan, op. cit., pag. 57Anterior, adoptării Tratatului de la Lisabona acesta era numit ministru pentru afaceri externe. A se vedea, Diana Hangiu, op. cit., pag. 9.73 Tudor Gruşeţ, Rolul parlamentelor naţionale în noua structură europeană în Revista Consilier European, nr. 1/16aprilie 2010, pag. 25-26;74 Clauza „pasarelă” permite Consiliului European să hotărască în unanimitate trecerea de la procedura votului prin unanimitate la cea a votului prin majoritate calificată, în anumite domenii, în special în chestiunile legate de problematica socială.

39

Totodată, potrivit prevederilor punctului 8 din Protocolul privind aplicarea principiilor

subsidiarităţii şi proporţionalităţii, orice stat poate solicita Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

„în numele parlamentului său naţional sau al unei camere a acestuia” anularea unui act legislativ

comunitar, dacă apreciază că acestea nu respectă principiul subsidiarităţii. În fine, deşi poate

părea doar o modificare formală, trebuie să precizăm că la solicitarea mai multor state, printre

care Olanda, Cehia, Marea Britanie etc., în textul noului Tratat nu mai sunt trecute simbolurile

Uniunii (steagul, imnul, moto-ul) şi se renunţă la anumiţi termeni (cum ar fi, de pildă, constituţie,

lege, ministru, care ar fi putut să-i dea un caracter constituţional)75.

Pentru prima dată în existenţa Construcţiei europene, Tratatul de la Lisabona, reglementează

în art. 50 din TUE, posibilitatea retragerii unui stat membru din Uniune76 stipulând în alin 41 că

„Orice stat membru poate hotărî în conformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din

Uniune”. Potrivit prevederilor acestui articol, statul membru care decide să se retragă, notifică

intenţia sa Consiliului European, care analizează cererea şi propune Uniunii negocierile unui

acord de stabilire a aranjamentelor referitoare la retragerea sa, ţinând seama de cadrul viitoarelor

sale relaţii cu Uniunea. Introducerea clauzei de retragere în dreptul primar european reprezintă o

recunoaştere a faptului că, din punct de vedere politic, statele membre nu pot fi obligate să

onoreze aranjamente pe care nu le mai consideră ca fiind în interes naţional.

2.5. Elemente de noutate privind procedurile, mecanismele şi metodologiile de lucru

Tratatul de la Lisabona a extins domeniile în care deciziile se adoptă cu majoritatea calificată.

Astfel, în peste 20 de domenii între care: piaţa internă, guvernarea economică şi Uniunea

Economică şi Monetară, bugetul european, agricultura, proprietatea intelectuală, justiţie şi

afaceri externe, votul prin unanimitate va deveni o excepţie. Acest lucru face ca începând cu anul

2014 (în mod excepţional, din 2017) un act legislativ european să fie adoptat în Consiliu prin

votul a 55 % din statele membre, reprezentând 65% din populaţie77.75 A se vedea , Diana Hangiu, op. cit., pag. 976 Chiar dacă Tratatele institutive ale Uniunii n-au prevăzut posibilitatea retragerii din Uniune, acest lucru, cel puţin din punct de vedere teoretic, era posibil. Şi aceasta pentru că dreptul internaţional public reglementează o astfel de posibilitate prin Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969). Astfel, în absenţa unor instrucţiuni clare în textul tratatelor cu privire la existenţa sau inexistenţa unui drept de retargere unilateral, art. 56 intitulat “ Denunţarea sau retragerea în cazul unui tratat care nu conţine dispoziţii privind stingerea şi denunţarea tratatului sau retragerea din el “ stipulează în alin 1: “Un tratat care nu conţine dispoziţii cu privire la stingerea şi denunţarea sa sau la retragerea din el nu poate fi obiectul unei denunţări sau unei retageri, afară numai dacă: a) se va fi stabilit că era în intenţia părţilor de a admite posibilitatea unei denunţări sau retrageri; sau b) dreptul de denunţare sau de retargere poate fi dedus din natura tratatului. În acest context trebuie să menţionăm că România, alături de Franţa şi Malta, sunt singurele state din Uniunea Europeană şi printre puţinele din lume care nu au ratificat nici până în present Convenţia de la Viena. România în schimbul aderării la Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, a optat pentru o lege internă, Legea nr. 590/2003 privind tratatele, în care multe din prevederile Convenţiei de la Viena se regăsesc inserate. Oricum, trebuie menţionat că prevederile Convenţiei de la Viena se aplica şi în aceste state pe cale cutumiară. A se vedea, Andreea Florina Radu, Clauza de retragere în Tratatul de la Lisabona – între utopie şi realitate, în Revista Consilier European nr. 1/16 aprilie 2010, pag. 2277 A se vedea, Niculina Vrânceanu, op. cit. , pag. 14, Tudor Guşeţ, Beneficiile Tratatului de la Lisabona pentru Uniunea Europeană şi pentru România în calitate de stat membru, pag. 18,. Acest sistem al dublei majorităţi este unbsistem simplu şi uşor se aplicat, care înlocuieşte actualul sisitem complicat Nisa. România îşi păstrează numărul

40

Rămân supuse votului prin unanimitate domenii încă sensibile la nivelul unor state membre,

precum: impozitarea, măsurile de armonizare în domeniul securităţii, clauza de flexibilitate a

protecţiei sociale etc. În acelaşi timp, s-a introdus dreptul de iniţiativă legislativă pentru cetăţeni.

Astfel, potrivit art. 11 alin. 4 din TUE, un milion de cetăţeni dintr-un număr semnificativ de state

membre pot solicita Comisiei să înainteze o propunere într-un domeniu în care consider că este

necesară o acţiune a Uniunii. Pentru prima dată în istoria construcţiei europene se reglementează

la nivel de tratat ca politică integrată, problema relaţiilor de vecinătate ale Uniunii Europene.

Tratatul conferă un cadru legal stabilirii de relaţii privilegiate între Uniune şi statele din

vecinătate.

Această politică implică încheierea de acorduri specifice între Uniune şi statele respective

privind instituirea de drepturi şi obligaţii reciproce, precum şi posibilitatea întreprinderii de

acţiuni comune. Potrivit art. 8 din TUE implementarea acestora este supusă consultărilor

periodice. Textul art. 8 se completează cu Declaraţia nr. 3 cu privire la art. 8 din TUE, anexată la

Tratat, care prevede că „ Uniunea ia în considerare situaţia specială a ţărilor de dimensiuni mici

cu care întreţine relaţii specifice de proximitate”.

PARLAMENTUL EUROPEAN: DE LA ORGAN CONSULTATIV

LA CO-LEGIUITOR Autor: Socol Silviu-Daniel,

Revista Juridică nr.7, septembrie 2010 // http://www.cluj-napoca.elsa.ro/category/revista-juridica

I. Evoluția prerogativelor înainte de Lisabona.

Parlamentul European a reprezentat de-a lungul istoriei construcției europene un punct central

al structurii instituționale, parcurgând un drum sinuos de la un organism cu un rol pur

consultativ, la un organ cu puteri legislative similare celor pe care le dețin parlamentele

naționale. ,,Instituția parlamentară nu putea lipsi dintr-o organizație democratică, reunind state

de 14 voturi ponderate în formaţiunile Consiliului Uniuniii Europene. A se vedea, Tudor Guşeţ, op. cit.. 18.41

democratice”78. Tratatele originare precum cel de la Paris foloseau denumirea de “Adunare

comuna”, termen ce desemna instituția reprezentativă a popoarelor reunite în Comunități (art. 7

TCECO, 4 TCEE si art. 3 TCEEA). Reprezentarea cetațenilor a fost una din ideile centrale din

punct de vedere politic ale construcției europene79 iar apariția constituționalismului și a

“principiului separației puterilor în stat” a dus la crearea legitimității în viața publică europeană a

Parlamentului sau Adunării reprezentative.

Reprezentînd “popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene”80, adunarea era

constituită inițial din delegați ai parlamentelor naționale, hotarând în 1962, prin rezoluție a

Adunării parlamentare asupra denumirii de Parlament European, denumire ce a rezistat până în

prezent. Prin Tratatul de la Maastricht din 1992, s-a instituit un drept de a alege și de a fi ales

pentru toate persoanele care posedă cetățenia Uniunii Europene iar prin Tratatul de la Maastricht

și cel de la Amsterdam din 1997, Parlamentul European  a resimtit o consolidare ,,prudenta și

inegală, dar reală” a prerogativelor sale81.

Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1 februarie 2003, a stabilit prin perspectiva extinderii

comunității europene un numar maxim de 732 de membrii pentru Parlamentul European, și

conține prevederi referitoare la echilibrul puterii şi procesul decizional în cadrul Uniunii, în

contextul unei structuri cu 27 de State Membre82. Tratatul Uniunii Europene a introdus procedura

de luare a deciziilor în comun, sporind rolul P.E. în adoptarea legislației comunitare (cea

referitoare la piața internă, problemele și protecția consumatorilor, reteaua de comunicații trans-

europeană, educația și sanatatea este acceptată atât de către Parlament cât și de către Consiliu).

II. Mai multă putere, mai multă responsabilitate.

Globalizarea, terorismul, încalzirea globală sau problemele energetice sunt câtiva factori care

au determinat Europa să acționeze mai eficient și mai unită în folosul cetațenilor ei. În acest

context apare Tratatul de la Lisabona care doreste sa repoziționeze Uniunea pe scena politică

mondială dar și să reformeze structural instituțiile UE. Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare

la data de 1 decembrie 2009, aduce în prim planul agendei comunitare o reforma instituțională.

Astfel “Tratatul Uniunii Europene” adoptat prin Tratatul de la Maastricht și “Tratatul cu

privire le inființarea Comunității Europene” adoptat prin Tratatul de la Roma , au fost

redenumite în “Tratatul cu privire la funcționarea Uniunii Europene” (TFUE). Tratatul de la

Lisabona pozează nu într-o constituție europeană ci într-un act de modificare al celor doua tratate

de bază83.

78 A.Groza , Uniunea Europeana. Drept institutional, ed.I, Ed.C.H. Beck, Bucuresti, 2008, p.20079 N.Paun , Finalitatea Europei, ed. I, Ed. Fundatiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca,  2005, p.109-11080 http://www.mdrl.ro/_documente/info_integrare/eurodispecer/generalitati/9.pdf81A.Groza, op. cit, p.36 82 http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatul%20de%20la%20nisa.htm83 A. Groza, op cit., p. 63-67

42

Din perspectiva Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European nu putea să ramână

neschimbat din punct de vedere al funcționarii și relaționării sale cu celelalte organe ale Uniunii.

Tratatul consolidează rolul Parlamentului, ca autoritate legiuitoare și bugetară alături de

Consiliu. Atribuțiile sale cresc considerabil în privința formării Comisiei, datorită rolului electiv

în raport cu președintele acesteia. Tratatul realizează și o schimbare de optică cu privire la

percepția Parlamentului: pâna la adoptarea acestuia era considerat reprezentant al popoarelor

statelor reunite în Comunitate, în timp ce Tratatul de la Lisabona face trimitere la reprezentarea

cetățenilor europeni.

Unul dintre punctele majore ale reformei aduse prin Tratatul de la Lisabona îl reprezintă

procedura legislativa ordinară (reglementată prin articolul 215 din TFUE84). Vechiul sistem co-

decizie între Consiliu și Parlament este puternic extins. Având înainte de Lisabona un rol redus și

doar în unele situații ale procesului legislativ85, Parlamentul primește dupa Tratatul de la

Lisabona o funcție mult mai importantă: devine practic colegiuitor în aproape toata legislația.

Procedura legislativă ordinară a fost extinsă la unele domenii esenţiale precum : agricultura,

pescuitul, transportul, fondurile structurale; alte domenii cum sunt fiscalitatea, securitatea

socială, politica externă apărarea, imigraţia ilegală, cooperarea judiciară în materie penală

(Eurojust, prevenirea infracţiunilor, armonizarea standardelor pentru închisori, a infracţiunilor şi

sancţiunilor), cooperarea poliţienească (Europol) şi alte câteva dispoziţii care ţin de politica

comercială sau de agricultură sunt doar câteva exemple. Cum Parlamentul primeste atributii

legislative noi alaturi de Consiliu, procedura bugetara este modificata pentru a include Consiliul,

cu egalitate decizională alături de Parlament, însa Parlamentul are ultimul cuvânt asupra

bugetului. Parlamentul European are astfel o mai mare putere în adoptarea bugetului86 datorită

eliminării distincţiei care se facea, în trecut, între cheltuielile obligatorii şi cheltuielile

neobligatorii. Parlamentul şi Consiliul au astfel un rol echilibrat în adoptarea bugetului.

Domeniul acordurilor internationale a fost și el unul supus reformei, astfel Parlamentul are

rolul de emitent al avizului conform asupra acordurilor carora li se aplica procedura legislativă

ordinară, precum cele de comerț internațional.87

Un alt element de noutate îl reprezintă principiul proporționalității degresive pentru

alocarea mandatelor. Din momentul intrarii în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul

European reprezintă cetațenii europeni și nu națiunile statelor-membre ale Uniunii. Parlamentul

înglobează un numar de 751 ( inclusiv un președinte), fiecare stat având maxim 96 de mandate

(exemplu Germania) și minim 6 (exemplu Malta, Luxemburg).

84 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2008:115:0047:0199:RO:PDF85 Dinamica Europeana, Glosar, Ed. Orizonturi universitare, Timisoara, 2001, p.9486 Gy. Fabian, Drept institutional comunitar, ed.a III-a, Ed. Hamangiu, Cluj-Napoca, 2010, p.218-22187 http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/democracy/index_ro.htm

43

În scopul eficientizării procesului legislativ comunitar, termenul88 acordat parlamentelor

naționale pentru a analiza proiectele legislative a fost extins de la sase la opt saptamâni. În cazul

în care o treime din parlamentele naționale (un sfert în cazul proiectelor privind justiția și

afacerile interne) se opun unui proiect, Comisia trebuie sa reexamineze proiectul. În plus, dacă

jumatate din parlamentele naționale se opun unui proiect supus co-deciziei, legiuitorul European

(majoritatea Parlamentului sau 55% din voturi în Consiliu) trebuie să decidă dacă, continuă sau

nu cu procesul legislativ. Parlamentele naționale pot inclusiv să sesizeze Curtea de Justiție dacă

consideră că un act normativ este contrar principiului subsidiarității.

Tratatul de la Lisabona include lărgirea drepturilor cetățenilor Uniunii: este consolidat și

dezvoltat conceptul de cetățenie europeană89; dreptul de initiațivă legislativă populară acordat

unui numar de 1 milion de cetățeni europeni, care pot cere Comisiei să facă o propunere

legislativă în orice domeniu în care Uniunea este competentă. În același context al dialogului,

Tratatul subliniaza importanța consultărilor și a dialogului social cu partenerii sociali, sindicate și

patronate, bisericile și alte organizații nonguvernamentale.

“Noul Parlament” are mai multă influență asupra liderilor UE: Parlamentul va alege cu

majoritatea membrilor care îl compun, presedintele Comisiei Europene, pe baza propunerii

Consiliului European. Tratatul de la Lisabona arată că formarea Comisiei se va face în funcție de

rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European90. De asemenea, Parlamentul trebuie să

consimtă numirea Înaltului Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politica

de securitate, care va deține totodata și funcția de vice-președinte al Comisiei Europene.

Tratatul de la Lisabona prezintă însa o interesantă și necesară dualitate între lărgirea puterii

Parlamentului și responsabilitatea acestuia. Astfel tratatul reafirmă protejarea de către Parlament

a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului prevăzute în Carta drepturilor fundamentale

ale Uniunii Europene, care este inclusa și în Tratatul de la Lisabona.

III. Concluzii.

,,Întreaga evoluție a reglementărilor ce privesc regimul acestei instituții comunitare [...]

dezvaluie o dublă tendință: pe de o parte, sa se dea o mai mare legitimitate și, pe de altă parte, să

crească rolul său astfel încât să poată îndeplini, în timp, funcțiile oricărui parlament național 91.”

Unii doctrinari atrag însă atenția asupra lizibilitatii Parlamentului European din  prisma

88 A se vedea art.4 din Protocolul Privind Rolul Parlamentelor Nationale in Uniunea Europeana, http:// eur-lex.europa.eu/ro/treaties89 P.Grigoriu, Semnificatia cetateniei europene in contextul comunitar, Revista Romana de Drept Comunitar, nr.4/2007, p. 5190 A. Groza, op.cit., p.21691 Ibidem, p.132

44

absenteismului ridicat la alegeri și al dezbaterilor care sunt mai degrabă naționale decât

europene92.

În urma tuturor tratatelor și reformelor la care a fost supus, Parlamentul European a ajuns

astîzi să fie un colegiuitor al legislației comunitare reprezentînd interesele cetățenilor din UE, în

vreme ce Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele statelor-membre UE. Chiar daca i-a

fost mărită semnificativ puterea, Parlamentul are acum și o responsabilitate sporită față de

cetățeni, parlamentele naționale și Uniune. ,,Istoria evoluției Parlamentului European este istoria

afirmării rolului său în cadrul instituțional comunitar”93, din acest punct de vedere Tratatul de la

Lisabona reprezentând apogeul transformărilor de natură instituțională - transformări care au

cuprins în mod inevitabil și Parlamentul European. Reprezentând cetățenii unei ,,Europe a

Păcii”94, Parlamentul European înglobează cel mai bine cele trei principii care stau la baza

guvernanței democratice în Europa: egalitatea democratică (cetăţenii trebuie să se bucure de

atenţie egală din partea instituţiilor europene), democrația reprezentativă (acordarea unui rol mai

important Parlamentului European şi o mai mare implicare a parlamentelor naţionale),

democrația participativă (noi mecanisme de interacţiune între cetăţeni şi instituţii, printre care se

numără, de exemplu, iniţiativa cetăţenilor).

Rolul Comisiei Europene din perspectiva Tratatului de la Lisabona

Tudor Guset, manager public DCPPI //www.dae.gov.ro/.../rolul-comisiei-europene...

Tratatul de la Lisabona aduce pentru Europa si pentru cetățenii ei un plus de democrație si de

eficiență. Principala misiune a Comisiei Europene este sa promoveze interesul general european.

Tratatul de la Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia.

Potrivit principiului rotației egale între statele membre, începând din 2014, colegiul va fi

format dintr-un număr de comisari egal cu doua treimi din numărul statelor membre (adică 18, în

cazul unei Uniuni cu 27 de state). Numărul membrilor Comisiei va putea fi modificat de

Consiliul european cu unanimitate de voturi.

Altă schimbare importantă: Tratatul de la Lisabona introduce o legătură directă între

rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European și alegerea candidatului la presedinția

92 G. Goring, I.E.Rusu, Dreptul Uniunii Europene, ed.2, Ed. C.H. Beck, 2007, p.5693 I. Huma, Drept comunitar.Partea generala, ed.I, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2007, p.19294 D. Mazilu, Dreptul Pacii. Tratat,ed. I, Ed. All Beck, Bucuresti, 1998, p. 17

45

Comisiei. De asemenea, trebuie menționat ca rolul presedintelui Comisiei va fi consolidat, din

moment ce acesta îi va putea obliga pe membrii colegiului sa demisioneze.

1. Comisia Europeană îsi va reduce numărul de membri.

Până în 2014 se va păstra principiul câte unui comisar pentru fiecare stat membru. Din 2014

numărul de comisari se va reduce la două treimi din numărul statelor membre, incluzând și

presedintele Comisiei Europene și Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe. Principiul

desemnării Comisarilor va fi acela al rotării egale între statele membre, astfel încât fiecare stat

membru să fie reprezentat în două din trei legislaturi. Comisarii nu sunt trimișii statelor membre

la Bruxelles și nu trebuie să urmeze interesul național al țării de origine atunci când susțin o

poziție sau alta.

Implicații

Micsorarea numărului comisarilor prezintă avantajul simplificării procesului decizional. O

Comisie mai suplă înseamnă o Comisie mai eficientă. Este de asteptat ca timpul necesar luării

unei decizii la nivelul executivului european să scadă. Pe de altă parte, Tratatul de la Lisabona nu

instituie un sistem de desemnare a celor 18 comisari, lăsând această chestiune în sarcina

Consiliului European, deci a statelor membre. Clarificarea acestui aspect instituțional va fi un

punct sensibil pe agenda statelor membre, în măsura în care o treime din state nu vor mai

desemna reprezentanți în Comisie pe perioada unui mandat. Totusi, spre deosebire de Nisa, este

păstrată posibilitatea pentru Consiliul European să schimbe numărul comisarilor printr-o decizie

unanimă.

2. Presedintele Comisiei Europene va fi ales de Parlamentul European la propunerea

Consiliului European.

Desemnarea de către Consiliul European se va face prin majoritate calificată, după ce se va ține

cont de rezultatele la alegerile pentru Parlamentul European și după ce se vor realiza negocieri și

consultări. În cazul în care candidatul nominalizat nu va obține majoritatea calificată în PE,

Consiliul European va trebui să facă altă nominalizare în termen de o lună. Parlamentul va juca

un rol și în investirea prin vot a membrilor întregii Comisii, incluzând Înaltul Reprezentant

pentru Afaceri Externe.

Implicații

Implicațiile acestor prevederi constau în dependența mai mare Comisiei față de PE. Se

urmăreste cresterea legitimității deciziilor la nivel european în raport cu cetățenii care aleg în

mod direct membrii parlamentului. Dacă până în prezent desemnarea Presedintelui Comisiei și a

membrilor colegiului era legată doar de voința statelor membre, acum rolul PE se apropie de cel

al parlamentelor naționale în procedura constituțională de desemnare a guvernelor pe baza unor

majorități politice formate la nivelul legislativului. Astfel, programul și activitatea Comisiei vor 46

fi influențate în mod direct de componența politică a PE și de linia pe care majoritatea

parlamentară o va impune.

3. Presedintele Comisiei Europene poate cere demisia unui comisar

Implicații

Acordarea dreptului Presedintelui Comisiei de a cere demisia unui membru al Comisiei este de

natură să sporească autoritatea și totodată independența decizională față de statele membre. Un

aspect sensibil ar fi reprezentat de situația în care comisarul căruia i se cere demisia va fi în

continuare susținut de către statul membru care l-a desemnat. O situație aparte o reprezintă

Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate. În cazul în care acestuia i se

solicită demisia de către Presedinte sau PE adoptă o moțiune de cenzură, el va demisiona doar

din funcția deținută în cadrul Comisiei. Demiterea din funcția de Înalt Reprezentant poate fi

realizată doar la de către Consiliul European prin majoritate calificată.

4. Vicepresedintele CE - Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe

Implicații

Prin înființarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de

Securitate, care va prezida Consiliul Relații Externe și va fi în acelasi timp unul dintre vice-

presedinții Comisiei, este asigurată vizibilitatea și coerența acțiunii europene în aceste domenii.

Cumularea funcției de Înalt reprezentant și de vicepresedinte al Comisiei va înlătura

ambiguitatea reprezentării externe a UE. De asemenea, rolul Comisiei în politica externă și de

securitate comună a Uniunii va creste prin această prevedere, desi în continuare nu are drept de

inițiativă în acest domeniu.

Potrivit Tratatului de la Lisabona, Comisia va beneficia de lărgirea atribuțiilor de legiferare

prin trecerea din metoda guvernamentală în cea comunitară în domeniile care țineau de pilierul 3

al UE (justiție, libertate, securitate). Comisia devine astfel unic inițiator legislativ pentru

politicile JLS. Tendința este asadar aceea de a transfera competențele statelor membre către

executivul european și în acest domeniu.

ROLUL COMITETULUI REPREZENTANŢILOR PERMANENŢI

(COREPER) ÎN PROCESUL DECIZIONAL COMUNITAR

Natalia SUCEVEANU, Cristina BANCU,Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale

nr.3, 2009, p.33-39

47

Toate cele 27 state membre ale Uniunii Europene (UE) au cîte o reprezentanţă permanentă

la Bruxelles, care reprezintă interesele politice şi economice ale statelor europene, similar şi

Comisia Europeană are cîte o reprezentanţă în fiecare dintre ţările UE. Reprezentanţele

permanente pe lîngă UE nu sunt pur şi simplu misiuni diplomatice bilaterale, ci sunt mai degrabă

o extindere a guvernelor naţionale, un fel de birouri guvernamentale, care interacţionează zilnic

cu instituţiile europene şi cu alte reprezentanţe permanente şi care reprezintă interesele

cetăţenilor naţionali.

Pentru fundamentarea proiectelor legislative comunitare, înalţi ofi ciali, precum şi funcţionari

publici desemnaţi de către statele membre, expun puncte de vedere şi negociază poziţii în aceste

structuri, respectînd conduita şi practicile specifi ce în aceste cazuri. Oricare ar fi nivelul de

reprezentare şi instituţia europeană la care ne referim, contribuţia statelor la procesul de luare a

deciziilor se realizează prin reprezentanţii lor. O parte importantă a misiunii pe care aceştia o au

de îndeplinit se referă la negocierea poziţiilor pe care le susţin, iar simpla prezenţă la întîlnirile

de lucru nu garantează succesul misiunii. Pentru aceasta, persoanele desemnate trebuie să posede

anumite abilităţi şi competenţe profesionale şi personale care să le susţină demersurile.

Consiliul Uniunii Europene este organizat pe mai multe nivele ierarhice şi conţine diferite

structuri orizontale. Pe orizontală, Consiliul se poate întruni în nouă formaţiuni, şi chiar dacă

există diferite formaţiuni ministeriale ale Consiliului, în funcţie de chestiunile în discuţie,

principiul reprezentativităţii unice a acestei instituţii nu se pune sub semnul întrebării, Consiliul

rămînînd aceeaşi unică instituţie. Pe verticală, Consiliul este format din trei nivele: nivelul

reprezentat de grupurile de lucru (working parties), Comitetul reprezentanţilor permanenţi

(COREPER) şi Comitetele de nivel înalt.

COREPER – din franceză Comité des représentants permanents, este Comitetul

Reprezentanţilor Permanenţi în Uniunea Europeană, fi ind un organ auxiliary al Uniunii

Europene, menit să ofere sprijin şi ajutor Consiliului Uniunii Europene. Instituit prin tratatul de

fuziune din 1965, COREPER- ului îi revine cea mai importantă parte din procesul de pregătire a

deciziilor. Pentru o bună înţelegere a rolului Coreper în procesul decizional comunitar vom

încerca să analizăm consecutiv momentele importante în evoluţia istorică a acestui organism în

cadrul costrucţiei europene, structura şi funcţionarea acestuia. Astfel, putem menţiona

următoarele etape de evoluţie a COREPER:

▪ Iniţial Tratatele de la Roma, art. 151 din Tratatul CEE95, art. 121 din Tratatul CEEA96 arătau că

prin Regulamentul interior adoptat de Consiliu se putea constitui un comitet format din

95 Tratatul de la Roma sau Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană, din 25 martie 1957, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.96 Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice din 25 martie 1957; http://ro.wikipedia.org/ wiki/Euratom.

48

reprezentanţi ai statelor membre cu sarcina de a pregăti lucrările Consiliului, fără a detalia rolul

şi atribuţiile acestuia.

▪ Ulterior, în baza art. 16 din Regulamentul interior al Consiliului a fost constituit COREPER, fi

ind confirmat în continuare prin dispoziţiile art. 4 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles, care

prevedea înfiinţarea unui comitet format din reprezentanţi permanenţi ai statelor membre cu

sarcina de a pregări lucrările consiliului şi de a executa mandatele care îi vor fi încredinţate de

acesta97.

▪ Această dispoziţie este preluată de Tratatul de la Maastricht98 care instituie o Uniune Europeană

formată la început din 12 state.

▪ De asemenea anumite dispoziţii referitoare la COREPER au fost instituite prin Tratatul de la

Amsterdam (art. J15) 99. Completarea se referea la faptul că acest comitet poate adopta decizii de

procedură în cazurile prevăzute de Regulamentul interior al Consiliului. COREPER este “un

organ auxiliar al Consiliului, pentru care realizează pregătirea şi punerea în aplicare a

lucrărilor. Funcţia Coreper de îndeplinire a sarcinilor care îi sunt atribuite de către Consiliu

nu-I dau prerogativa de a lua decizii care aparţin, în conformitate cu Tratatul Consiliului.” În

partea ce ţine de natura sa juridică este relevant să menţionăm că COREPER nu este o instituţie a

UE, şi nici un organism cu propria sa competenţă de luare a deciziilor. De aceea, liniile

directoare stabilite de către COREPER pot întotdeauna fi puse în discuţie de către Consiliu.

Originalitatea şi desigur importanţa acestui organ în cadrul Uniunii Europene derivă şi din

modalitatea de lucru şi atribuţiile sale efective. Astfel, din analiza practică şi teoretică a

activităţii Coreper desprindem următoarele atribuţii:

▪ Asigură consistenţa politicilor şi acţiunilor Uniunii avînd în vedere ca să fi e respectate în acest

sens următoarele principii şi reguli: principiul legalităţii, subsidiarităţii, proporţionalităţii,

precum şi respectarea regulilor de procedură, transparenţa şi calitatea proiectelor redactate;

▪ Pregăteşte sesiunile Consiliului Uniunii Europene şi asigură activităţile între sesiunile sale;

▪ Oferă posibilitatea statelor membre să-şi exprime opiniile în vederea luării unei decizii cu

scopul de a facilita luarea unei măsuri bine întemeiate, gîndite şi organizate pentru a asigura

armonizarea dintre statele membre;

▪ Pregăteşte deciziile în cadrul Consiliului Uniunii Europene;

▪ Asigură buna desfăşurare a lucrărilor la toate nivelurile Consiliului Uniunii Europene;

97 Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan–Grigoriu, Drept comunitar, editura C.H. Beck, Bucureşti 2008. p. 70.98 Tratatul de la Maastrichit privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992, în vigoare 1 noiembrie 1993, http://www. europeana.ro/comunitar/tratate/tratatul de_la_maastricht.htm.99 Tratatul de la Amsterdam, adoptat de cãtre statele member ale UE la 2 octombrie 1997, intrînd în vigoare la 1 mai 1999, http://www.europeana.ro/comunitar /tratate /tratatul_de_la_amsterdam. htm.

49

▪ Contribuie, asigură şi totodată pregăteşte spre adoptare decizii, regulamente (legislaţia

comunitară);

▪ Pregăteşte toate materialele necesare spre adoptarea proiectului de buget de către Consiliul

Uniunii Europene care apoi e supus votului Parlamentului European;

▪ Şi nu în ultimul rînd apără interesele statelor membre prin intermediul Consiliului Uniunii

Europene.

COREPER este compus din două organe (Regulile de procedură, art.19 alin. (2), fraza 1):

membrii COREPER (II) sunt ambasadorii din statele member la Bruxelles, în timp ce cei ai

COREPER (I) sunt adjuncţiilor. În privinţa membrilor care intră în componenţa acestuia există

opinii separate în literature de specialitate100, deşi în unanimitate se recunoaşte calitatea acestora

de delegaţi înzestraţi cu abilităţi diplomatice înăscute, fi ind funcţionari califi caţi, cu competenţe

profesionale notorii. Principalele sarcini ale COREPER sunt de coordonare a lucrărilor

Consiliului, oferind evaluări detaliate ale dosarelor şi sugerând opţiuni concrete. Înainte de a

remite orice text Consiliului spre adoptare, COREPER încearcă să obţină un acord la nivelul său.

De regulă, Consiliul va confirma acest acord.

COREPER efectuează toate lucrările preliminare pentru Consiliu, care este legal o unitate, dar

se întruneşte în nouă confi guraţii diferite (de exemplu, Consiliul pentru ocuparea forţei de

muncă, piaţa internă, energie), precum şi pentru toate domeniile care intră în competenţa Uniunii

(inclusiv PESC şi JAI). Coerenţa lucrărilor Consiliului este asigurată de către prezenţa

permanentă a membrilor COREPER la Bruxelles cu cunoştinţe detaliate.

Înainte de întrunirile Consiliului, toate punctele de pe ordinea de zi sunt examinate de către

COREPER, cu excepţia cazului în care Consiliul decide altfel (unanimitate) sau COREPER

însuşi (majoritate simplă). Numai dezbaterile Consiliului cu privire la agricultură au fost

întotdeauna coordonate într-o mare măsură de către comitetul special pentru agricultură.

COREPER I pregăteşte un număr mare de reuniuni speciale ale Consiliului (de exemplu,

ocuparea forţei de muncă, piaţă internă, industrie, energie, etc), în timp ce Consiliile care discută

domenii sensibile de natură politică sau instituţională şi probleme generale (de exemplu, pentru

Afaceri Generale, ECOFIN, Justiţie şi Afaceri Interne) intră în sfera de competenţă a COREPER

II. Întîlnirile COREPER au loc săptămînal; de regulă, COREPER I se întruneşte miercuri şi

uneori, vineri, în timp ce Coreper II se întruneşte joi. În săptămâna precedentă reuniunii

Consiliului pentru Afaceri Generale şi Consiliului ECOFIN, COREPER II se întruneşte miercuri.

Reuniunile sunt convocate prin telex, eventual cu 4 zile în prealabil. Problemele pentru

ordinea de zi a COREPER sunt propuse de preşedinte sau de Secretariatul General al Consiliului,

dar trebuie să fi e aprobate de preşedinte, în orice caz. Acestea sunt incluse la momentul

100 Gyula Fabian, Drept Instituţional comunitar, editura Sfera Juridica Colecţia Universitaria, Bucureşti 2008. p. 334.50

convocării. De regulă, ordinea de zi provizorie trebuie să fi e stabilită de către preşedintele

fiecărui COREPER, care este de obicei făcută joi dimineaţa pentru COREPER I şi joi seara

pentru COREPER II.

La fel ca şi ordinea de zi a Consiliului, ordinea de zi a COREPER este împărţită în două părţi.

Partea I (corespunde cu partea A din ordinea de zi a Consiliului) şi cuprinde dosarele care au fost

convenite în cadrul grupului de lucru al Consiliului, ceea ce înseamnă că acestea pot fi aprobate

de către COREPER, fără nici o dezbatere. Cu toate acestea, includerea unor probleme în

conformitate cu partea I, nu constituie un obsatcol ca, în cursul adoptării acestor probleme,

membrii COREPER, Secretariatul General al Consiliului sau al Comisiei să înainteze opinii, să

facă declaraţii în protocolul Consiliului sau să retragă acordul provizoriu dat de delegaţia în

cauză. În cazul în care o delegaţie formulează o obiecţie, problema va fi discutată în conformitate

cu partea II, la următoarea întrunire.

Dosarele din partea II (corespunde cu partea B din ordinea de zi a Consiliului) şi trebuie să fie

examinate de către COREPER cu privire la subiect. Dacă COREPER ajunge la un acord cu

privire la orice dosar în conformitate cu partea II, acesta din urmă devine un “subiect A” de pe

ordinea de zi a Consiliului. După fi nalizarea discuţiilor în privinţa unui subiect în conformitate

cu partea a II-a, concluziile Comisiei şi acţiunile relevante sunt fixate.

La cererea uneia sau a mai multor delegaţii, un nou subiect poate fi adăugat în timpul adoptării

agendei finale, la începutul întrunirii, cu condiţia ca COREPER să-şi dea acordul unanim.

Această opţiune este strict limitată la cazurile în care aceasta este justifi cată de circumstanţe

excepţionale. Subiectele care poartă menţiunea “după caz” pot fi

excluse de către preşedinte la anunţarea genericului. Această procedură complică programarea de

discuţii şi a sarcinilor delegaţiilor, motiv pentru care se utilizează numai în cazuri excepţionale.

În baza programului provizoriu, Secretariatul General al Consiliului întocmeşte pentru

delegaţii rapoarte sau scurte memorandum-uri despre subiectele din partea I. Pentru partea II,

sunt pregătite înregistrări cu privire la stadiul de discuţii şi (confi denţial) note ale discursurilor

pentru preşedinte. Pentru a fi la curent cu discuţiile, preşedintele este informat despre detaliile şi

cea mai bună procedură de examinare a dosarelor. Preşedintele trebuie să recepţioneze dosarul

pentru a fi discutat, nu mai târziu de o zi înainte de şedinţă.

În cazul în care este oportun, preşedintele poate recurge la propria sa contribuţie specifi că - în

general, sub forma unui compromis - cu scopul de a concilia „interesele diferite” ale delegaţiilor

(“package deal”). Această contribuţie este pregătită de către preşedinte, cu sprijinul

Secretariatului General al Consiliului, de obicei, în cooperare cu Comisia Europeană.

51

Personalul auxiliar al COREPER - membrii acestuia care se întrunesc cu o zi inainte de

întrunirea COREPER sub numele de MERTENS Group (pentru Coreper I), precum şi de

ANTICI Group (pentru Coreper II) pregăteşte discuţiile în cadrul COREPER.

Orice propunere a delegaţiilor (de exemplu, subiectele gen “orice alte afaceri”) trebuie să fi e

prezentate preşedintelui grupului respectiv într-o formă exactă şi detaliată. Fiecare delegaţie în

grupurile MERTENS sau ANTICI face o notifi care scrisă asupra rezervelor formulate, care sunt

apoi folosite de către Secretariatul General pentru a alcătui o listă, aceasta fi ind dată citirii la

începutul şedinţei COREPER.

Grupul ANTICI (numele primului său preşedinte) a fost înfi inţat în 1975 pentru a revizui

agenda Coreper II şi a soluţiona detalii tehnice şi organizatorice. Această etapă pregătitoare

oferă, de asemenea, o primă idee asupra poziţiilor care vor fi adoptate de diferitele delegaţii la

şedinţa COREPER. ANTICI Group este format din personalul auxiliar al Reprezentanţilor

Permanenţi şi un reprezentant al Comisiei. La şedinţele Grupului mai asistă cîte un membru al

Cabinetului Secretariatului General şi un funcţionar din cadrul Serviciului juridic. Grupul este

însărcinat cu stabilirea ordinii în problemele de pe ordinea de zi şi pregătirea rezoluţiilor asupra

subiectelor din partea I a agendei, precum şi transparenţa discuţiilor Coreper şi a Consiliului.

În afară de aceasta, el asigură ca înregistrările rezumative ale şedinţelor precedente ale

COREPER să poată fi aprobate de către Reprezentanţii Permanenţi. La respectiva reuniune, de

asemenea, delegaţiile anunţă ce moţiuni intenţionează să prezinte pentru includerea unor subiecte

la categoria “orice alte afaceri”. MERTENS Group, înfiinţat în 1993, realizează aceleaşi funcţii

pentru COREPER I.

În temeiul tratatelor, au fost create mai multe comitete speciale pentru coordonarea

activităţilor Consiliului în domenii specifi ce. Cu toate acestea, având în vedere cadrul

instituţional uniform prevăzut de Tratatul CE, funcţia esenţială a COREPER nu este afectată de

aceste comitete, adică comitetele se concentrează asupra unor probleme specifi ce tehnice, în

timp ce Coreper se ocupă de mai multe probleme generale de natură politică şi instituţională.

Comitetul Economic şi Financiar monitorizează situaţia monetară şi fi nanciară şi

tranzacţiile de plată ale statelor membre şi în mod regulat raportează Consiliului şi Comisiei. În

plus, Comitetul revede situaţia cu privire la tranzacţii monetare şi libertatea de circulaţie a

capitalului cel puţin o dată pe an şi informează Consiliul cu privire la constatările făcute.

Comitetul “articolului 133” (aşa-numitul Comitetul 133) a fost creat în domeniul Politicii

comerciale comune. În urma autorizării de către Consiliu, Comisia, consultînd acest comitet,

desfăşoară negocieri privind încheierea unui acord dintre Comunitate şi unul sau mai multe state

sau organizaţii internaţionale în sfera de aplicare a politicii comerciale comune.

52

Comitetul politic şi de securitate este un organism de consultare şi de conciliere, care

monitorizează şi analizează situaţia internaţională şi dezvoltarea acesteia în domeniile

reglementate de PESC. Aceasta contribuie la definirea politicilor prin emiterea de opinii. În plus,

acesta supraveghează punerea în aplicare a politicilor asupra cărora statele s-au pus de acord,

fără a aduce atingere competenţelor preşedintelui şi ale Comisiei. Instituit prin articolul 36 din

TUE, Comitetul de coordonare pentru poliţie şi cooperarea judiciară în materie penală

(aşa-numitul Comitetul Articolului 36), emite opinii pentru Consiliu şi contribuie la pregătire

lucrărilor Consiliului în formaţiunea JAI.

Comitetul Special pentru Agricultură pregăteşte problemele abordate de către Consiliul

Agricultură. Comisia, prin urmare, are acelaşi rol important în domenii agricole foarte tehnice,

aşa cum îl are COREPER în alte domenii. Subiectele care au fost examinate sunt, prin urmare,

incluse în mod direct în ordinea de zi pentru Consiliul Agricultură.

Pentru a ajuta la pregătirea lucrărilor Consiliului, COREPER poate înfiinţa comisii sau grupuri

de lucru prin intermediul unui mandat adecvat. Aceste grupuri sunt compuse din delegaţi din

toate statele membre. În funcţie de cerinţe în fi ecare caz, activitatea lor poate fi programată pe o

bază mai mult sau mai puţin permanentă. Conducerea personalului acestor comisii, ca şi în cazul

comitetelor înfi inţate prin tratate, este reglementată prin Regulile de procedură, articolul 19,

punctual 3, a treia şi ultima frază respectiv (în principiu, acestea sunt prezidate de către statul

membru care deţine Preşedinţia UE).

COREPER este prezidat de către reprezentantul permanent sau de adjunctul Reprezentantului

Permanent al statului membru care deţine preşedinţia în cadrul Consiliului. Şedinţa începe cu

adoptarea finală a ordinii de zi. Delegaţiile prezintă propuneri pentru includerea unor subiecte la

categoria “orice alte afaceri” şi/sau subiecte noi, şi preşedintele stabileşte ordinea finală pentru

punctele de pe ordinea de zi.

Ulterior, preşedintele solicită membrilor de a confirma rezultatele discuţiilor cu grupurile

ANTICI şi MERTENS şi de a adopta subiectele din partea I de pe ordinea de zi. În acest

moment, pot fi făcute reserve şi declaraţii. După finalizarea discuţiilor, preşedintele poate să

declare acordul COREPER asupra unui subiect şi să propună includerea în categoria “Un subiect

A”, în ordinea de zi pentru una din următoarele reuniuni ale Consiliului.

Dacă s-a ajuns la un acord cu privire la o serie de întrebări legate de un singur subiect, în timp

ce au rămas diferenţe de opinii în alte domenii, Consiliul trebuie să discute despre rezolvarea lor.

Subiectul este inclus în ordinea de zi a Consiliului în partea B. Dacă unele întrebări necesită o

examinare mai profundă de către COREPER, înainte de a fi transferate la Consiliu, subiectul este

fi xat din nou pe ordinea de zi pentru una din urmatoarele întruniri.

53

În cazul unor difi cultăţi tehnice, care nu pot fi tranşate în mod adecvat în cadrul grupului de

lucru sau care au apărut în cursul reuniunii COREPER, grupului de lucru competent al

Consiliului i se pot da indicaţii pentru a efectua o nouă examinare a dosarului. După discuţiile în

cadrul COREPER, Secretariatul General al Consiliului întocmeşte un rezumat pentru a facilita

discuţiile de mai departe în cadrul Consiliului, şi un scurt memorandum cu privire la discuţii.

Dacă COREPER a ajuns la un acord unanim, Secretariatul General va întocmi un aviz privind

„subiectul A” care conţine numerele documentare ale textelor care sunt propuse pentru adoptarea

formală de către Consiliu, precum şi orice declaraţii. Dosarele trebuie să fi e prezentate

Consiliului în termen de cel mult 14 zile înainte de reuniunea Consiliului (vezi Regulamentul de

procedură al Consiliului articolul 3, alineatul (4.): “... Numai subiectele pentru care documentele

au fost trimise membrilor Consiliului şi Comisiei, cel tîrziu pînă la data la care agenda

provizorie este trimisă pot fi introduse pe ordinea de zi“. În practică, însă, Consiliul, uneori

convine să poarte discuţii, chiar dacă acest termen-limită nu a fost respectat. Dacă însă, dosarului

respectiv i se aplică procedura de co-decizie, procesul legislative nu se încheie după ce Consiliul

a luat decizia la nivelul miniştrilor. Procedura de co-decizie aduce la masa negocierilor un

partener cu drept de veto, acesta fiind Parlamentul European. Implicarea Parlamentului European

în procedura de co-decizie face mult mai dificilă încheierea negocierilor la nivelul grupurilor de

lucru şi al Comitetelor în Consiliu. Se consider adoptată o propunere a Consiliului după prima

lectură (first reading), numai dacă în acest proces au fost luate în considerare amendamentele

propuse de PE.

În caz contrar, se adoptă aşa numita „poziţie comună”, iar procesul legislativ se reia în

Consiliu. După o a treia lectură se constituie Comitetul de conciliere. COREPER şi Grupurile de

lucru au cel mai adesea sarcina de a gestiona dosarele supuse co-deciziei, în timp ce comitetele

miniştrilor participă foarte rar în a doua lectură şi în negocierile din comitetele de conciliere.

Astfel, COREPER şi grupurile de lucru joacă un rol foarte important în procesul de luare a

deciziilor în Consiliul UE. Potrivit cercetărilor efectuate de Hage101 pe cîteva sute de propuneri

legislative, o mare parte din legislaţia adoptată de Consiliu nu ajunge să fie discutată de miniştrii

de resort şi este de fapt discutată şi adoptată de reprezentanţii statului membru în grupurile de

lucru şi în COREPER. Statistic, dosarele discutate numai în grupurile de lucru şi în COREPER

sunt fie propuneri legislative foarte complexe, fi e dintre cele care au mai puţină acuitate sau

importanţă pentru statul membru. Cazurile în care decizia este luată la nivel politic se referă mai

ales la dosarele în care statele membre doresc să susţină o anumită poziţie.

101 Frank M. Hage, „Committee Decision – making in the Council of the European Union”, European Union Politics, SAGEPublications, 2007.

54

Prin urmare, rolul COREPER este unul important în cadrul activităţii Consiliului Uniunii

Europene, deoarece prin exercitarea şi îndeplinirea atribuţiilor de bază asigură legătura continuă

a statelor membre, dînd posibilitatea exprimării punctelor de vedere al acestora şi a eventualei lor

armonizări, pentru a se facilita luarea unei măsuri bine întemeiate. Consiliul Uniunii Europene

cooperează cu Comisia în COREPER, normarea acestei relaţii s-a facut încă în Tratatul de

Fuziune. Prin rolul încredinţat, COREPER a devenit garantul continuităţii şi al permanenţei

Consiliului. Procesul de transfer de la grupurile de lucru la COREPER şi apoi la Consiliu, dă

posibilitatea ca problemele mai simple să fi e decise la nivelul corepunzător, lăsînd Consiliul să

se concentreze asupra unor decizii mai dificile sau mai controversate. Cu toate acestea, puterea

de decizie fi nală va rămîne întotdeauna un atribut al Consiliului, deci COREPER analizează şi

întoarce propunerile venite de la Comisie, înainte de a fi luată decizia fi nală din partea

Consiliului şi nu în ultimul rînd propunerile, deciziile Consiliului Uniunii Europene sunt

pregătite de COREPER cu ajutorul unor comitete, care asigură continuitatea relaţiilor dintre

statele membre102.

În afară de contactul permanent cu Consiliul, Comisia şi Parlamentul European, principalii

actori ai procesului decizional european, Comitetele reprezentanţilor permanenţi ale statelor

interacţionează şi cu alte structuri şi instituţii ce fac parte din acest proces, precum Comitetul

Regiunilor, Comitetul Economic şi Social, ONG-uri etc. De asemenea, în acest context, trebuie

amintite relaţiile pe care acestea le întreţin cu structurile de decizie de la nivel naţional, cu

colectivităţile locale şi regionale, cu societatea civilă şi cu organizaţiile sindicale şi patronale.

În nici un caz nu considerăm exagerată opinia potrivit căreia Comitetul Reprezentanţilor

Permanenţi (COREPER) ocupă un loc fundamental în procesul de adoptare a deciziilor fi ind

asistentul primar al Consiliului.

Rolul COREPER a crescut considerabil în calitatea sa de organism unic de pregătire a

lucrărilor Consiliului, extinzîndu-se odată cu apariţia noilor domenii comunitare. Trebuie însă

subliniat faptul că în exercitarea funcţiilor sale, COREPER nu se substituie nici puterii de decizie

a Consiliului, nici competenţei de iniţiativă a Comisiei. COREPER şi-a cucerit treptat un loc

extrem de important în elaborarea şi adoptarea deciziilor comunitare, rolul său „discret şi efi

cace”, fi ind unanim recunoscut. Importanţa COREPER este dată de rolul său politic şi juridic,

iar în ansamblu de dialogul pe care îl dezvoltă între statele membre şi Comunităţile Europene,

dînd dovadă de o cultură a compromisului formată de cunoaşterea de lungă durată a sistemului

comunitar precum şi a poziţiilor partenerilor europeni103.

102 Ana Maria Groza „Uniunea Europeană Drept instituţional” editura C.H. Beck, Bucureşti 2008.p. 236.103 Ibidem, p. 238.

55

PRIMATUL DREPTULUI COMUNITAR

Olga Andreea URDA, Analele Științifice ale Universității ”Al. I. Cuza”, IASI

Tomul LVI, Stiințe Juridice, 2010

Noțiune. Comunitatea europeană a creat de-a lungul celor 50 de ani de existență, un sistem de

instituții și valori care a devenit “forța gravitațională”, pentru întregul continent european104.

Dreptul comunitar s-a afirmat de la început ca “un drept superior” sistemelor de drept naționale,

având o “aplicație directă” în ordinea juridcă a statelor membre ale Uniunii Europene.

De subliniat însă că raporturile dintre dreptul comunitar și sistemele de drept naționale au un

caracter complex și bivalent întrucât, pe de o parte, acest aport se caracterizează prin

recepționarea dreptului comunitar, iar, pe de altă parte, și prin preluarea din sistemele naționale

și integrarea în sistemul dreptului comunitar a reglementărilor cele mai avansate, clare, coerente

care includ idea integrării.

Însăsi noțiunea de Comunitate implică supremația ordinii juridice comunitare asupra dreptului

național. Cum ar putea să existe politici comune, o piață comună, dacă votând o lege națională,

fiecare stat ar putea să repună în dicuție sau să contrazică ceea ce s-a decis de către și pentru

partenerii săi, inclusiv de către el însusi105.

Prioritatea dreptului comunitar față de dreptul național al statelor membre reprezintă o

consecină logică a constituirii unei organizații cu caracter supranațional în cadrul căreia, pentru

anumite domenii, sunt adoptate reglementări la nivelul întregii Comunități106.

Esențialul ce trebuie reținut este că în cazurile în care se produce o anumită concurență sau

chiar coliziune între ordinea de drept comunitar și ordinea de drept națională, acestea trebuie

rezolvate ținându-se seama de “principiul priorității dreptului comunitar”107. Efectul direct al

normei comunitare poate avea drept consecință o situație în care o normă comunitară conferă în

mod direct niste drepturi, iar acestea prin exercitarea lor intră în conflict cu prevederile unei

norme din dreptul național. Un astfel de conflict de norme poate fi soluționat doar dacă se acordă

prioritatea uneia dintre ele108.

Datorită faptului că dreptul comunitar european este aplicabil în mod direct si imediat în

ordinea juridică internă a statelor membre, norma comunitară se întâlneste, la acest nivel, în mod 104 Ion Jinga, Uniunea Europeană în căutarea viitorului, Revista română de Drept comunitar, Nr. 2/2006, Editura Rosetti, Bucuresti, 2006, p. 20105 José Echkenazi, Ghidul Uniunii Europene, Editura Niculescu, Bucuresti, 2008, p. 92.106 Victor Duculescu, Dreptul integrării europene – Tratat elementar, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003, p. 211.107 Vasile Pătulea, Principiul primordialității dreptului comunitar față de sistemele de drept Naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene, Revista Dreptul, Nr. 7/2005, Uniunea Juristilor din România, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2005, p. 235.108 Gabriel Micu, Ordinea juridică instituțională comunitară, Editura Paideia, Bucuresti, 2007

56

firesc, cu norma internațională. În ciuda “principiului fundamental al priorității ordinii juridice

comunitare”, modalitățile de soluționare a divergențelor dintre dreptul comunitar și dreptul

statelor membre sunt departe de a fi uniforme 109. În lipsa oricărei mențiuni explicite în tratate,

există, în mod serios, pericolul ca, asimilând dreptul comunitar cu dreptul internațional, fiecare

stat membru să pretindă să-si atribuie un rang de drept comunitar în propria ordine juridică, cu

riscul ca transferul de competență către Comunități și unitatea dreptului comunitar să rămână

literă moartă110.

Implicațiile principiului primatului dreptului comunitar sunt îngrădite, fireste, pe baza

principiului competenței individuale limitate. Conform acesteia, Uniunea Europeană – ca

organizare supranațională – dispune, rationae materiae, numai de acele competențe care i-au fost

atribuite prin respectivul tratat de constituire a Uniunii Europene – ca o comunitate de state – îi

lipseste omnicompetența principală, care le caracterizează pe acestea111.

De altfel, Uniunii Europene îi este permis să devină activă numai dacă obiectivele urmărite pe

planul național al statelor membre nu pot fi atinse într-o măsură eficientă. În plus, măsurile

comunitare trebuie să corespundă principiului necesității. Principiul priorității (sau al

supremației, întâietății, preeminenței, după cum a fost numit în doctrină) dreptului comunitar față

de sistemele de drept naționale, care cad în competența CE, este ceva mai ambiguu în domeniile

pilonilor II si III, datorită naturii eminamente interguvernamentale a acestora. De aceea vom

analiza aplicarea sa numai în contextul pilonului I comunitar. Curtea de Justiție a ajuns la

dezvoltarea acestui principiu pornind de la regula de drept internațional public conform căreia “o

parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui

tratat”112.

Răspunsul la această problemă prezintă o deosebită importanță, întrucât, în ipoteza în care un

stat membru ar fi liber să nu respecte în dreptul său intern regula comunitară, ordinea juridică

comunitară ar risca să se descompună113.

Supremația dreptului comunitar este progresivă, pe măsura comunitarizării sectoarelor și a

extinderii aplicabilității sale, astfel spus pe măsura transferului de competențe de la state la

Uniune și Comunități. O normă națională care ar fi incompatibilă cu normele comunitare nu

numai ca ar fi inaplicabilă, dar nici măcar nu ar obliga autoritățile naționale să pună în miscare

109 Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006, p. 41110 Ion Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituțional comunitar European, Ediția a V-a, Editura Actami, Bucuresti, 2000, p. 71.111 Manfred A Dauses, Prioritatea dreptului comunitar în raport cu dreptul intern al statelor membre ale Uniunii Europene, Revista Dreptul, Nr. 6/2003, Uniunea Juristilor din România, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2003, p. 51.

112 Art. 27 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, încheiată la 23 mai 1969.113 Roxana Munteanu, Drept European, Evoluție, Instituții, Ordine juridică, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1996, p. 356.

57

procedurile naționale de modificare a ordinii interne. Mai mult decât atât, normele interne trebuie

interpretate în funcție de litera si spiritul normelor comunitare pe care le dezvoltă114.

Consacrarea jurisprudențială. Legislația comunitară nu conține nicio referință la eventualul

primat al dreptului comunitar asupra dreptului național al statelor membre și niciunul dintre

Tratatele institutive nu face referire la o ierarhizare care să precizeze dacă norma comunitară este

superioară sau inferioară normei din dreptul național.

În consecință, din punct de vedere teoretic ambele norme au aceeasi forță juridică, confirmând

în practică spiritul construcției comunitare, din care rezultă faptul că integrarea europeană nu are

ca scop disoluția statului suveran, dreptul intern împletindu-se armonios cu ordinea juridică

creată de instituțiile comunitare.

Cu toate acestea, unica soluție de rezolvare a conflictului de norme acceptată de construcția

comunitară este de a da prioritate normei comunitare și de a-i permite acesteia să anuleze efectul

reglementărilor naționale care se abat de la regula comunitară. În acest fel, în sistemul juridic

național norma comunitară se substituie normei de drept intern. Acest lucru nu contravine

spiritului Tratatului despre care s-a menționat, întrucât statele membre au consimțit în mod liber

să armonizeze dreptul intern cu normele comunitare, iar apariția unei situații conflictuale atrage

în consecință răspunderea statului care fie nu a respectat un angajament internațional fie nu a

aplicat la timp sau corespunzător o normă comunitară.

Într-o astfel de situație, soluția care derivă din răspunderea statului în cauză aplică un principiu

de drept internațional clasic, în care norma internațională pe care părțile au decis să o respecte

prevalează normelor de drept intern care îi sunt contrare.

Nici o regulă internă nu poate să fie, deci invocată în fața tribunalelor naționale împotriva

dreptului creat prin tratatele în cauză ca o sursă autonomă și originală, fără ca să nu se piardă

caracterul comuitar al acestuia, ceea ce însemnă că în binomul drept comunitar – drept național,

primul termen este esențial, un eventual conflict între regulile comunitare și regulile naționale

urmând să fie rezolvat prin aplicarea dreptului comunitar. Validitatea fi considerată numai în

lumina dreptului comunitar, și ca urmare, efectul ei în cadrul unui stat membru nu poate fi

afectat chiar dacă se aduce motivarea că ar contraveni fie drepturilor fundamentale asa cum sunt

formulate prin constituția acelui stat, fie principiilor cu o structură constituțională115.

Organizarea și funcționarea sistemului juridic comunitar au loc într-un context complicat,

marcat de natura construcției vest-europene: în ciuda existenței unei arhitecturi instituționale cu

caracter integrativ, relativ sofisticată, aplicarea dreptului comunitar este încredințată autorităților

114 Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Ed. Polirom, Bucuresti, 2008, p. 164.

115 Octavian Manolache, Tratat de Drept comunitar, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006, p. 75.58

statelor membre116. În consecință Curtea a reținut că un tribunal național care este chemat, în

limitele competenței sale, să aplice prevederile de drept comunitar, are obligația de a da integral

urmare dreptului comunitar ce conține aceste prevederi, dacă este necesar refuzând din proprie

inițiativă să aplice orice prevedere potrivnică din legislația națională, și nu este necesar ca

tribunalul să ceară ori să astepte anularea acestei prevederi prin mijloace legislative sau prin alte

mijloace constituționale117.

În binecunoscuta Costa118 din 1964, Curtea de Justiție a analizat raportul dintre unele

dispoziții ale Tratatului de instituire a Comunității Europene și o legea italiană de naționalizare a

electricității, adică relația dintre normele comunitare și o lege natională. Răspunzând întrebării

judecătorului Italian, Curtea de Justiție a subliniat că, izvorât dintr-o sursă autonomă, dreptului

născut din Tratat, având în vedere natura sa specifică originală, nu i s-ar putea opune un text

intern “fără să-și piardă caracterul său comunitar si fără ca să fie pusă în cauză baza juridică a

Comunității însăsi”119.

Abordările celor două Curți diferă, în principal date fiind opticile fiecăreia. Curtea

Constituțională italiană considera ordinile juridice comunitară și națională ca fiind separate si

autonome (viziunea dualistă) și nu ca integrate, așa cum declară Curtea Europeană de Justiție120.

În primul rând Curtea si-a început raționamentul susținând că, spre deosebire de tratatele

internaționale obisnuite, Tratatul C.E.E. a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul

juridic al statelor membre. În fapt, prin instituirea unei Comunități cu o durată nelimitată, dotată

cu instituții proprii, cu personalitate, cu capacitate juridică, cu capacitate de reprezentare

internațională si, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenței sau din transferul

atribuțiilor statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii

restrânse, drepturile lor suverane și au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanților lor și

lor însele. Forța executorie a dreptului comunitar nu poate varia de la un stat la altul în favoarea

legislațiilor interne ulterioare, fără a pune în pericol realizarea scopurilor tratatului stipulate în

art. 5 alin. (2), și nici nu poate produce o discriminare interzisă prin art. 7. Obligațiile contractate

în Tratatul de instituire a Comunității nu ar fi necondiționate, ci doar eventuale, dacă ele ar putea

fi introduse în cauză prin actele legislative viitoare ale semnatarilor.

116 Mircea Duțu, Procedura trimiterii prejudiciale în interpretarea si aplicarea dreptului comunitar în statele membre ale Uniunii Europene, Revista Dreptul, Nr. 8/2007, Uniunea Juristilor din România, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2007, p. 58.117 C. 213/89, Regina c. Secretary of State for Transport, ex. Parte factorame LTD., hot. Prejudicială din 19 06 1990. 118 Hotărârea din 15 iulie 1964, în cauza 6/64.119 Ovidiu Ținca, Din jurisprudența Curții de justiție a Comunităților Europene referitoare la primordialitatea dreptului comunitar și la interpretarea conformă, Revista Dreptul, Nr. 6/2007, Uniunea Juristilor din România, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2007, p. 30.120 Elisabeta Bergamini, Dreptul comunitar european și controlul de constituționalitate în Italia, Pandectele Române, Nr. 10/2007, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2007, p. 19.

59

Având în vedere această jurisprudență, doctrina comunitară consideră că supremația dreptului

comunitar este o „condiție esențială” a existenței acestuia, și că ea poate fi invocată atât în fața

justiției comunitare, cât și în fața justiției naționale121. Obligativitatea aplicării dreptului

comunitar material nu este în contradicție cu principiul autonomiei procedurale a statelor

membre. Litigiile care se nasc inclusiv ca urmare a nerespectării unor reguli de drept comunitar

vor fi soluționate de instanțele naționale după regulile interne de procedură. Totuși principiul

autonomiei procedurale are o dublă limitare: regulile procedurale ale statelor membre nu trebuie

să fie mai puțin favorabile cauzelor bazate pe dreptul comunitar decât cauzelor întemeiate pe

dreptul intern si normele procedural interne nu pot prevedea căi de atac imposibil de promovat122.

Prin urmare, conflictele dintre reglementările Comunității și cele naționale trebuie să fie

rezolvate aplicând principiul priorității dreptului comunitar123.

Doctrina subliniază, însă, că această dispoziție este implicită, ea reprezentând condiția sine

qua non a recunoasterii efectului util în favoarea mai multor dispoziții ale tratatelor. Sunt, în

acest sens, exemplificate art. 10, 234 sau 249 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană124.

Întinderea primatului dreptului comunitar. Din punct de vedere al Curții Europene de

Justiție, libertatea tradițională a statului de a decide pentru el însusi cum să îsi îndeplinească

obligațiile rezultate din semnarea tratatelor comunitare a fost dovedită de ordinea juridică

comunitară125.

Primatul dreptului comunitar, nelimitat ca domeniu de aplicare, este “dublu absolut":

beneficiază de acest efect orice normă comunitară, respective este afectată de principiu orice

normă internă. În privința normelor de drept comunitar care prevalează asupra dreptului național,

Curtea de Justiție s-a arătat categorică, desemnând ansamblul normelor comunitare cu caracter

obligatoriu, susceptibile să producă efecte de drept. Evident, Curtea nu se limitează, deci, la

tratatele institutive. Dimpotrivă, ea vizează și regulamentele126, directivele care stipulează

obligații necondiționate și suficient de precise127, deciziile128 si în fine acordurile internaționale

încheiate de Comunitate sau care o obligă pe aceasta, și care se impun, deopotrivă statelor

membre129.

121 Dacian Cosmin Dragos, Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, p. 104.122 Acest aspect a fost reținut prin hotărârea dată în cauza Bruno Barra (1988).123 Marin Voicu, Jurisprudența comunitară, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2005, p. 74.124 În niciunul din articolele menŃionate recunoasterea principiului nu este explicită.125 Cornelia Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituționale, Editura Economică, Bucuresti, 2003, p. 94.

126 C.J.C.E., 14 decembrie 1971, Politi vs. Minostero delle Finanze, af. 43/1971.127 C.J.C.E., 7 iulie 1981, Rewe-Markt Steffen vs. Hauptzollamt Kiel, af. 158/1981.128 C.J.C.E., 8 martie 1979, Salumficio di Cornuda vs. Amministrazione Italiana delle finanze, af. 130/1978.129 C.J.C.E., 26 octombrie 1982, Hauptzollamt Mainz vs. Kupferberg, af. 104/1981.

60

Principiul primatului dreptului comunitar se aplică, în mod corepunzător, în cazul revizuirii

tratatelor institutive sau a actelor care sunt supuse aprobării statelor, în baza prevederilor

constituționale, astfel încât, în aceste situații, este vorba de instituirea unor norme comunitare

noi, diferite, supuse unor proceduri specifice de adoptare130. Acest principiu trebuie respectat si

de legislatorul național, urmărind să împiedice formarea valabilă a noi acte legislative naționale,

în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele comunitare.

Corelativ, Curtea consideră că prevalența dreptului comunitar se impune în fața oricărei norme

interne, oricare ar fi poziția acesteia în ierarhia juridică a statelor membre și indiferent de

momentul edictării sale (anterior sau posterior în raport cu izvorul de drept comunitar).

Astfel primordialitatea dreptului comunitar este necondiționată. Primordialitatea și efectul

direct al dispozițiilor dreptului comunitar nu dispensează statele membre de obligația de a

elimina din ordinea lor juridică internă dispozițiile incompatibile cu dreptul comunitar;

menținerea lor generează o situație ambiguă, lăsând titularii de drepturi interesați într-o stare de

incertitudine în privința posibilităților pe care le au de a apela la dreptul comunitar131.

Desigur într-un conflict între norma comunitară și cea națională un rol important îi revine

judecătorului național, care este chemat să asigure beneficial drepturilor acordate de legislația

comunitară. Judecătorului național i s-a instituit astfel o obligație de rezultat, conform căreia

acesta trebuie să îndepărteze norma națională incompatibilă cu dreptul comunitar. Deoarece,

conform Curtii de Justiție, primordialitatea dreptului comunitar are caracter absolut, el fiind

aplicabil de plin drept, consecința este că judecătorul național nu mai trebuie să aștepte abrogarea

normei naționale incompatibile pentru a aplica dispoziția comunitară. În acest sens, în hotărârea

Simmenthal132, instanța comunitară a apreciat că “judecătorul național însărcinat să aplice, în

cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația să asigure efectul deplin al

acestor norme, lăsând, dacă este nevoie, inaplicabile, din propria sa autoritate, orice dispoziție

contrară din legislația națională, chiar posterioară, fără să mai ceară sau să aștepte eliminarea

prealabilă a aceleia, pe cale legislativă sau prin orice altă procedură constituțională133.

Principiul primatului dreptului comunitar a fost dezvoltat și mai mult de decizia din cazul

Factortame134. În cauză au fost implicați mai mulți proprietari spanioli de vase de pescuit care au

atacat legislația britanică ce dădea dreptul înregistrării unui vas sub pavilion britanic numai

persoanelor de origine britanică. Curtea a statuat: “s-ar diminua la fel de mult aplicarea deplină a

130 Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006.131 Ovidiu Ținca, op. cit., p. 38.132 Cauza C-35/79, Simmenthal SpA c. Ministère des Finances italien, hotărârea Curții din 15 decembrie 1976.133 Pct. 22 din considerentele hotărârii Simmenthal.134 Cazul c- 231/89, Secretary of State for transport, ex. Parte Factoratame 1990.

61

dreptului comunitar dacă o normă de drept național ar putea să împiedice judecătorul, sesizat cu

o acțiune aflată sub incidența normelor de drept comunitar, să acorde măsuri provizorii cu scopul

de a garanta deplina aplicare a hotărârii instanței privind existența drepturilor invocate în virtutea

dreptului comunitar. Rezultă că judecătorul care, în aceste circumstanțe, nu poate decide luarea

de măsuri provizorii din cauza unei norma de drept național este obligat să înlăture aplicarea

acestei norme.”

Aceași poziție de principiu vizează dreptul intern constituțional. Curtea a recunoscut, astfel,

indistinct, prevalența dreptului comunitar în raport cu dispozițiile constituționale, procedurale

sau materiale. Întrebarea dacă dreptul european prevalează asupra dreptului național, inclusiv

asupra dreptului național constituțional este, în mod evident, extreme de importanță. Date fiind

principiul efectului direct și obiectivele extreme de largi ale tratatelor comunitare, care acoperă

aproape toate domeniile de activitate economică, conflictele între dreptul european și cel național

sunt inevitabile135.

În privința drepturilor fundamentale constituțional consacrate, totuși Curtea a dovedit

prudență. Astfel, ea a recunoscut statelor membre posibilitatea ca, în ciuda principiului priorității

dreptului comunitar, jurisdicțiile naționale să suspende în cadrul contenciosului drepturilor

fundamentale executarea unei dispoziții de drept comunitar pretins ilegală, cu condiția trimiterii

prejudiciale a chestiunii, spre examinare, jurisdicției comunitare136. Curtea Europeană de Justiție

a mers mai departe totuși în cauza Internationale Handelsgesellschaft137.

Curtea nu a fost de acord cu instanța germană și a găsit în schimb recunoasterea unui standard

comunitar de protejare a drepturilor fundamentale. Soluția sa a fost întemeiată pe reiterarea

argumentului că uniformitatea și eficacitatea dreptului comunitar cer ca validitatea unei măsuri

comunitare să nu fie subsumată diferitelor doctrine constituționale naționale.

În acest sens Curtea de Justitie a statuat: “Dreptul izvorând din Tratat, care este o sursă

independentă de drept, nu poate, din cauza naturii sale, să dea întâietate regulilor de drept

național, indiferent care ar fi acestea, fără să piardă caracterul său de drept comunitar și fără ca

baza legală a Comunității însăsi să fie pusă sub semnul întrebării. În consecință, validitatea unei

măsuri comunitare sau efectul ei pe teritoriul unui stat membru nu pot să fie afectate de

135 Eberhard Schwark, Supremația dreptului Uniunii Europene. Perspective germane, Pandectele Române, Nr.8/2007, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2007, p. 18.136 Raluca Bercea, Drept comunitar. Principii, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2007, p. 221.137 11/701 Internationale Handelsgesellschaft, 1970. In această cauză un tribunal administrative german refuzase de mai multe ori să accepte validitatea prevederilor unor regulamente comunitare privind depunerea unei cauțiuni aferente licentelor de export. Instanța germană considera că regimul cauțiunii era contrar unor principii și drepturi fundamentale protejate de constituția germană, care trebuiau protejate tot conform normelor constituționale germane si în cadrul sistemului de drept comunitar. Unul dintre principiile invocate ca fiind încălcate era principiul proporționalității.

62

susținerile că măsura ar contraveni drepturilor fundamentale astfel cum sunt ele formulate de

constituția acelui stat membru, sau principiilor structurii constituționale naționale.”

Dacă în Costa este vorba de măsuri legislative de drept intern, limbajul din Internationale

Handelsgesellschaft este și mai radical: regulile de drept național oricare ar fi ele, inclusiv cele

prevăzute de constituție, trebuie să dea prioritate regulilor de drept comunitar. Instanța germană

nu a achiesat la hotărârea Curții, considerând în momentul repunerii pe rol al procesului, că

nivelul de protecție a drepturilor fundamentale la nivel comunitar este inferior celui asigurat de

constituția germană. Astfel atunci când s-a ridicat problema esenței drepturilor fundamentale

Germania nu s-a considerat competentă să sacrifice protejarea lor prin transferul de drepturi

suverane. Acest fapt a condus la această jurisprudență controversată a Curții Constituționale

Federale germane138.

O evoluție, în ceea ce priveste sistemul german a fost realizată prin hotărârea Mittlerweile din

14 februarie 1986, prin care s-a marcat recunoasterea directă a faptului că dreptul comunitar

asigura la acea dată prin intermediul Curții de Justiție a Comunităților Europene, o protecție

eficientă a drepturilor fundamentale. Criticată din cauza formulării sale imprecise, hotărârea are

meritul de a fi deschis calea către o alt hotărâre importantă în acest domeniu: hotărârea cunoscută

sub numele de Solange II139.

Astfel după des citata și controversata hotărâre Solange I, prin care Curtea a arătat că “atâta

vreme cât” (germ. “solange”) nu există un catalog al drepturilor fundamentale în dreptul

comunitar, un transfer de suveranitate către Comunitate se poate face numai cu respectarea

drepturilor fundamentale, în Hotărârea Solange II Curtea Constituțională Federală germană a

declarat inadmisibile atât cererea înaintată conform art. 100 alin. 1 din Constituție, cât și

plângerile datorită încălcării Constituției. De acum înainte, ea recunoaste garantarea de către

Curtea de Justiție a unei protecții fundamentale, care trebuie considerată egală, în esență, cu

aceea impusă de către Constituția germană: “Atât timp cât Comunitățile Europene, în special

jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților, garantează – în general – o apărare eficientă a

drepturilor fundamentale față de autoritatea suverană a Comunităților, apărare care, în esență,

este de considerat egală cu apărarea drepturilor fundamentale, impusă ca indispensabilă de către

Constituție, si ele garantează – în general – mai ales conținutul drepturilor fundamentale, Curtea

Constituțională Federală nu va mai exercita jurisdicția sa asupra aplicabilității dreptului

comunitar derivat, care este considerat ca principiu de drept pentru conduita instanțelor sau

autorităților germane pe teritoriul supus suveranității Republicii Federale Germania, și – deci –

138 Eberhard Schwark, op. cit., p. 19.139 Ioana Eleonora Rusu, op. cit., p. 58.

63

nu va mai verifica acest drept după criteriul drepturilor fundamentale prevăzute de Constituție;

prin urmare, cererile corepunzătoare – înaintate conform art. 100 alin. 1 nu sunt admise.”

Totuși, conflictul astfel descris, existent în prezent, nu are pe deplin în vedere realitatea

Uniunii Europene. Pe de o parte, Curte de Justiție a Comunităților Europene a dezvoltat un întreg

set de drepturi fundamentale, inclusiv principiul proporționalității si al statului de drept. Pe de

altă parte, constituțiile naționale sunt în mod explicit deschise integrării europene. De aceea, “o

cooperare” între Curtea de Justiție si curțile constituționale naționale ar putea reprezenta o

înțelegere mai fericită a complicatei relații dintre o organizație supranațională și statele membre

ale acesteia140. Curțile constituționale pot decide prin propria lor putere jurisdicțională cât de

departe trebuie să meargă în respectarea dreptului comunitar și a naturii sale specifice, iar Curtea

de Justiție poate să accepte că este de datoria curților constituționale să protejeze drepturile

fundamentale ale propriilor cetățeni.

Astfel, acceptarea supremației dreptului comunitar rămâne, într-o anumită măsură,

condiționată, ceea ce, în consecință, reprezintă o sursă de potențial conflict între drepturile

fundamentale sau interpretarea unui act de ratificare referitor la Tratatul Uniunii Europene141.

Pentru stadiul îmbucurător al valabilității si impunerii unitare a dreptului comunitar, este, poate,

caracteristic faptul că principiile de structură menționate sunt astăzi acceptate, într-o formă sau

alta, în ordiniile de drept ale tuturor statelor membre și, în măsura în care este perceptibil, sunt

strict respectate – cu excepția câtorva cazuri - de către instanțele naționale.

Diferite state membre au introdus – în Constituțiile lor – prevederi explicite, care fie declară,

în general prioritatea dreptului internațional ori cel puțin a dreptului tratatelor internaționale față

de legislația națională sau declară, în mod special, întâietatea dreptului comunitar142.

Sancțiunea nerespectării principiului primatului dreptului comunitar. Este evident că

interesele naționale și cele ale Uniunii Europene trebuie să se afle în convergență și nu în

divergență. Aceasta nu înseamnă că, în raporturile dintre aceste interese lipsesc momentele de

dispută și chiar de dezacord143.

Sancțiunea nerespectării principiului primatului dreptului comunitar de către statele membre o

reprezintă constatarea, la cererea Comisie sau a unui stat membru, de către Curtea de Justiție a

neîndeplinirii de către statul în cauză a unei obligații ce îi revin din T.C.E. (art. 226 si art. 227)

sau Tratatul Euroatom (art. 141 si art. 142)144. Important de precizat este însă faptul că 140 În practică, Curtea Constituțională Federală germană a acceptat aproape în totalitate supremația dreptului comunitar, însă a făcut-o în baza dispozițiilor legale naționale, iar nu în virtutea a însusi dreptul comunitar.141 Eberhard Schwark, op. cit., p. 21.142 Manfred A. Dauses, Prioritatea …, op. cit., p. 51.143 Dumitru Mazilu, Armonizarea intereselor naționale cu interesele comunitare. Poziția Uniunii Europene consacrată în declarația semnată la Berlin la 5 martie 2007, Studii de drept românesc, Serie Nouă, Nr. 3-4/2007, Editura Academiei Române, Bucuresti, 2007, p. 230.144 Walter Cairns, Introducere în legislația Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, Bucuresti, 1997, p. 117.

64

introducerea unei acțiuni pentru neîndeplinirea obligațiilor comunitare ale unui stat, prin faptul

că nu a înlăturat din legislația sa dispozițiile contrare dreptului comunitar, nu duce la invalidarea

normelor juridice neconforme ci doar la obligarea statului de a lua măsurile care sunt necesare

pentru încetarea situației respective145.

În cazul directivei, neîndeplinirea obligației statului membru poate consta în neluarea măsurii

necesare pentru transpunerea acesteia în dreptul intern până la termenul fixat sau în transpunerea

incompletă ori gresită a acesteia. În privința regulamentului, nerespectarea efectului direct al

dispozițiilor pe care le contine constituie înfrângerea atât a principiului primordialității dreptului

comunitar, cât și a principiului efectului direct146. Persoanele fizice sau juridice care au suferit

prejudicii ca urmare a neaplicării sau aplicării necorespunzătoare a dreptului comunitar de către

un stat membru se pot adresa instanțelor naționale pentru a obține repararea prejudiciului.

Acțiunea poate fi promovată de către un particular dacă sunt îndeplinite mai multe condiții:

norma comunitară să presupună acordarea de drepturi persoanelor fizice sau juridice; conținutul

respectivelor drepturi să poată fi identificat din cuprinsul normei comunitare și să existe un

raport de cauzalitate între neîndeplinirea obligației ce revenea statului membru de a aplica norma

comunitară147. Statului membru i se cere să ia toate măsurile necesare, generale sau particulare

pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor ce-i revin prin prisma legislației comunitare.

În cauzele reunite 6/90 si 9/90 Andreea Francovich si Danila Bonifaci contra Republicii

Italiene prin hotărârea pronunțată Curtea de Justiție s-a arătat că statele membre sunt obligate să

compenseze pierderile și daunele produse persoanelor prin încălcarea legislației comunitare

pentru care acestea pot fi făcute răspunzătoare148.

Statul are obligația de a anula toate prevederile ce ar avea drept consecință o încălcare a

legislației comunitare. Principiul conform căruia statele membre sunt obligate să repare

prejudiciul cauzat cetățenilor prin încălcarea dreptului comunitar de către stat se aplică indiferent

de autoritatea sau puterea statului care comite o astfel de încălcare. Într-o hotărâre ulterioară –

Brasserie du Pêcheur – Curtea de Justiție a reluat argumentele din Francovich, precizând că în

cazul în care un particular, victimă a netranspunerii unei directive în dreptul național, nu poate

invoca unele dispoziții din actul comunitar în fața judecătorului național, persoana în cauză poate

introduce o acțiune împotriva statului respectiv în baza art. 189 (3) (în prezent 249 (3)). În

asemenea situații, reparația vizează consecintele păgubitoare pentru beneficiarul directivei,

datorate netranspunerii acesteia de către statul membru.

145 Nicoleta Diaconu, Viorel Marcu, Drept comunitar general – Tratat, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p. 100.146 Ovidiu łinca, op. cit., p. 42.147 Marcela Comsa, Caracteristicile derpturilor comunitar European și rolul judecătorului național, Revista Dreptul, Nr. 10/2007, Uniunea Juristilor din România, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2007, p. 111.148 Sergiu Deleanu, Gyula Fábián, Cosmin Flavius Costas, Bogdan Ioniță, Curtea de Justiție Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2007, p. 234.

65

În considerentele hotărârii Brasserie du Pêcheur, Curtea a reluat argumentele avocatului

general, conform cărora în ordinea juridică internațională statul care si-a încălcat o obligație

asumată printr-un angajament internațional este imputabilă puterii legislative, judiciare sau

executive. Cu atât mai mult, soluția este aceeasi în ordinea juridică comunitară, astfel că toate

instanțele statului, inclusiv puterea legislativă, sunt ținute în îndeplinirea sarcinilor pe care le au,

fiind obligate să respecte normele impuse de dreptul comunitar și susceptibile să determine

efecte asupra situației particularilor.

Aceeasi soluție se impune si în cazul nereespectării dreptului cu effect direct conferit de către

o normă comunitară, ipoteza în care dreptul la reparație constituie corolarul necesar al efectului

direct recunoscut dispozițiilor comunitare a căror violare se află la originea pagubei cauzate149.

Principiul supremației dreptului comunitar reprezintă modul de soluționare a conflictului dintre

legea națională și dreptul comunitar. Pentru a verifica dacă un asemenea conflict există, scopul

prevedrii comunitare trebuie evaluat în lumina conținutului său. Norma națională continuă să îsi

producă efectele doar pentru acele aspecte pe care norma comunitară nu le afectează.

Concluzii.

Din considerațiile anterioare decurge faptul că autonomia ordinii juridice comunitare, efectul

direct si prioritatea reglememntărilor comunitare asupra măsurilor naționale rezultă din natura

specială a dreptului comunitar. Natura dreptului creat prin Tratatele constitutive europene

implică și o interpretare și o aplicare uniformă. Fără aceste caracteristici, Comunitatea nu poate

exista.

Modul în care a fost receptat în ordinea juridică a statelor member principiul supremației a

arătat că statele membre fondatoare nu erau pregătite pentru acest tip de dezvoltare a dreptului

comunitar. În funcție de diferite criteria (caracterul monist sau dualist al relațiilor dintre dreptul

intern și cel internațional, posibila incompatibilitate, la începuturile Comunităților, cu protecția

drepturilor fundamentale ale omului, precum și considerente de ordin politic și ideologic),

instantele constituționale sau supreme din unele state membre au avut nevoie de decenii pentru a

accepta gradual acest principiu, ceea ce a permis Curții, prin intermediul “dialogului” hotărârilor

sale cu cele ale acestor instanțe, să clarifice aplicarea principiului în practică.

Dreptul comunitar este uniform în toate statele membre sau nu există. Aceasta nu înseamnă că

reglementările comunitare nu trebuie să țină seama de specificul diferitelor state membre sau al

regiunilor lor; atâta vrem cât principiile fundamentale sunt în siguranță, modul de implementare

a acestora trebuie adaptat la circumstantele locale. Principiile efectului direct si al primatului

149 Ovidiu Ținca, op. cit. p. 43.66

dreptului comunitar reprezintă cei doi piloni ai ordinii juridice comunitare. Aceste principii oferă

dreptului comunitar în raport cu ordinea juridică națională o poziție originală150.

Înscrierea expresă în Constituție a principiului separației și echilibrului puterilor; lărgirea

accesului la funcțiile și demnitățile publice, cu prevederi la dreptul de a alege și de a fi alesi în

strcuturile administrative locale al cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, dreptul

cetățenilor de a alege și de a fi alesi în Parlamentul European, reprezintă fără îndoială,

reglementări indispensabile aderării României la Uniunea Europeană, ce creează la rangul

principiilor constituționale, compatibilitatea deplină între sistemul național și cel comunitar de

organizare politică, economică și instituțională și funcțională la nivelul statului, pentru aplicarea

corectă și efectivă a principiilor dreptului comunitar și a politicilor comunitare, astfel cum

acestea au fost consacrate în tratatele constitutive ale Uniunii Europene.

Trebuie avut în vedere, asa cum s-a remarcat în doctrină, că armonizarea legislativă nu

pretinde statelor membre o identitate de reglementare, ci o compatibilitate între instituții și

competențele acestora, respectarea unor principia largi de organizare și funcționare ce țin de

scopul reglementării și nu de mijloacele prin care finalitatea este atinsă. Este neîndoielnic faptul

că dreptul rămâne principalul mijloc de constituire, de extindere și consolidare a Uniunii

Europene151.

Dreptul comunitar este de sine stătător, fie este aplicat uniform și are prioritate asupra

dreptului național, fie el nu există. Acest punct de vedere este general acceptat în prezent de toate

statele membre.

TRIBUNALUL FUNCŢIEI PUBLICE,

GARDIAN AL DREPTURILOR FUNCŢIONARULUI EUROPEAN

Mircea CRISTEUniversitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale

Rezumat:

Evoluţia sistemului judiciar al Uniunii Europene trebuie privită în raport cu dezvoltarea extraordinară pe care au cunoscut-o comunităţile europene de la crearea lor. După o creştere a numărului judecătorilor Curţii de Justiţie şi după crearea unui nou organ cu care competenţele să fie împărţite (Tribunalul de Primă Instanţă – T.P.I.), a reieşit necesitatea unei specializări a instanţelor europene. Consiliul european va adopta pe 2 noiembrie 2004, la propunerea Comisiei, o decizie privind crearea unei jurisdicţii speciale în materia contenciosului funcţiei publice, alăturată T.P.I., numită „Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene”.

150 Joe Verhoeven, Droit de la Communauté européenne, Ed. Larcier, Louvain, 2001, p. 295.151 Verginia Vedinas, Principiile dreptului comunitar consacrate în Constituția României revizuită și republicată, Revista română de Drept comunitar, Nr. 3/2006, Editura Rosetti, Bucuresti, 2006.

67

Tribunalul Funcţiei Publice este competent să judece în primă instanţă litigiile dintre Comunităţi şi agenţii săi, în limitele şi condiţiile stabilite prin statut sau rezultând din regimul special aplicabil celor din urmă, fiind incluse şi litigiile dintre orice organ sau organism şi personalul său, pentru care competenţa a fost atribuită Curţii de Justiţie. După o introducere în organizarea acestei instanţe, lucrarea prezintă competenţele şi procedura de judecată în faţa Tribunalului Funcţiei Publice, cu trimitere la practica instanţelor comunitare în materie.

1. Evoluţia instituţională

Evoluţia sistemului judiciar al Uniunii Europene trebuie privită în raport cu dezvoltarea

extraordinară pe care au cunoscut-o comunităţile europene de la crearea lor. Organul

jurisdicţional creat la început pentru a face o interpretare şi o aplicare unitară a normelor

comunitare a fost, la un moment dat, sufocat de numărul mare şi de complexitatea cauzelor

înscrise pe rolul său, situaţie determinată de evoluţia instituţională şi de dezvoltarea sistemului

normativ european. Pentru exemplificare, mai mult de un sfert din noile cauze înregistrate anual

la Tribunalul de primă instanţă au reprezentat contenciosul funcţiei publice.

În consecinţă, după o creştere a numărului judecătorilor Curţii de Justiţie şi după crearea unui

nou organ cu care competenţele să fie împărţite (Tribunalul de Primă Instanţă – T.P.I.), a reieşit

necesitatea unei specializări a instanţelor europene. Acest fapt a fost consacrat prin tratatul de la

Nisa, în vigoare de la 1 februarie 2003, care conferă Consiliului competenţa de a decide cu

unanimitate înfiinţarea unor camere jurisdicţionale însărcinate cu judecarea în primă instanţă a

anumitor categorii de acţiuni introduse în materii specifice (Art. 225 A CE et Art. 140 B CEEA).

Decizia este luată la propunerea Comisiei, după consultarea Parlamentului European şi a

Curţii de Justiţie, sau la cererea Curţii de Justiţie şi după consultarea Parlamentului European şi a

Comisiei. Decizia va stabili totodată regulile privind compunerea camerei jurisdicţionale şi

întinderea competenţelor acesteia. Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru

Europa reia, în esenţă, dispoziţiile art. 225A din Tratatul instituind Comunitatea Europeană

(TCE), dar camerele jurisdicţionale se vor numi „tribunale specializate”.

Unul dintre domeniile specifice în care Consiliul poate decide înfiinţarea unei instanţe

specializate era indicat în Declaraţia anexă la Tratatul de la Nisa privind art. 225A TCE. În acest

document, Conferinţa reprezentanţilor guvernelor statelor membre solicită Curţii de Justiţie şi

Comisiei de a pregăti, în cel mai scurt timp, un proiect de decizie înfiinţând o cameră

jurisdicţională care să judece în primă instanţă litigiile dintre Comunitate şi agenţii săi.

Dând curs acestei solicitări, Consiliul va adopta pe 2 noiembrie 2004, la propunerea Comisiei,

o decizie privind crearea unei jurisdicţii speciale în materia contenciosului funcţiei publice,

alăturată T.P.I., numită „Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene”152. Prin această 152 Nr. 2004/752/CE, CEEA, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) L 333 din 9 noiembrie 2004, p. 7. A fost preferată denumirea de „tribunal” celei de „cameră jurisdicţională”, denumire menţinută şi de proiectul de Tratat

68

decizie, statutul Curţii de Justiţie a primit un titlu nou, IVbis, referitor la camerele jurisdicţionale,

şi o anexă privind compunerea, organizarea şi competenţa T.F.P., precum şi procedura în faţa

acestuia.

2. Compunerea şi organizarea Tribunalului Funcţiei Publice.

Tribunalul Funcţiei Publice nu urmează în ceea ce priveşte compunerea sa, regula consacrată

pentru celelalte instanţe comunitare, aceea de un judecător pentru fiecare stat membru, fiind

compus din doar şapte judecători. Totuşi, la cererea Curţii de Justiţie, numărul judecătorilor

poate fi mărit de către Consiliu, hotărând cu o majoritate calificată.

Judecătorii sunt numiţi de către Consiliu, cu votul unanim, după ce a consultat un comitet

format din şapte personalităţi alese dintre foştii membri ai Curţii de Justiţie şi ai T.P.I. şi jurişti

recunoscuţi. Acest comitet se pronunţă şi dă un aviz asupra corespunderii candidaţilor la

exigenţele funcţiei de judecător la T.F.P., întocmind o listă cu un număr de candidaţi egal cu cel

puţin dublul numărului judecătorilor ce urmează a fi numiţi de către Consiliu. Condiţiile şi

modalităţile de prezentare şi apreciere a candidaturilor sunt stabilite de Consiliu, statuând cu o

majoritate calificată la recomandarea Curţii. Îşi poate prezenta candidatura pentru a fi numită

judecător la T.F.P., orice persoană, cetăţean al unui stat membru al Uniunii, oferind toate

garanţiile de independenţă şi având capacitatea cerută pentru exercitarea funcţiilor

jurisdicţionale. În desemnarea judecătorilor, Consiliul trebuie să vegheze la o compunere

echilibrată a Tribunalului dintr-o dublă perspectivă: pre de o parte, a reprezentării sistemelor

juridice naţionale, pe de altă parte, a reprezentării geografice, care trebuie să fie cât mai

cuprinzătoare (art. 3 din Anexa la Statutul Curţii de Justiţie).

Cei şapte judecători ai T.F.P. sunt numiţi pentru o perioadă de şase ani, cu posibilitatea

alegerii din nou a judecătorilor care şi-au terminat mandatul. Ei nu pot exercita nicio funcţie

politică sau administrativă şi nicio activitate profesională, remunerată sau nu, decît dacă au

obţinut o derogare specială din partea Consiliului. Judecătorii, avocaţii generali şi grefierul îşi

exercită funcţiile acolo unde este sediul T.F.P.

Preşedintele Tribunalului este desemnat de către judecători pentru un mandat de trei ani, care

poate fi reînnoit. Înainte de a-şi prelua funcţia, judecătorii depun un jurământ de a-şi exercita

atribuţiile cu toată imparţialitatea şi conştiinţa şi de a nu divulga nimic din secretul deliberărilor.

Jurământul este prestat în faţa plenului Curţii de Justiţie.

Statutul judecătorilor T.F.P. derivă statutul judecătorilor Curţii de Justiţie (art. 5 din Anexa la

Statutul Curţii de Justiţie). Ei se bucură de imunitate de jurisdicţie şi, în ceea ce priveşte actele

îndeplinite de ei în calitate oficială, inclusiv opiniile exprimate oral sau în scris, continuă să

constituţional.

69

beneficieze de imunitate şi după încetarea funcţiilor lor. Această imunitate poate fi ridicată de

plenul Curţii de Justiţie şi, odată ridicată, o acţiune penală poate fi pornită împotriva

judecătorului în cauză. Totuşi, acesta nu poate fi judecat, în fiecare dintre statele membre, decât

de instanţa competentă să-i judece pe magistraţii de la cea mai înaltă instanţă naţională.

În afara înnoirilor regulate şi a deceselor, mandatul de judecător la T.F.P. poate lua sfârşit în

mod individual prin demisie. Judecătorii Tribunalului nu pot fi înlăturaţi din funcţie şi nu pot fi

declaraţi decăzuţi din dreptul lor la pensie sau la alte avantaje echivalente, decât dacă se

stabileşte, cu votul unanim al judecătorilor şi avocaţilor generali ai Curţii, că nu mai corespund

condiţiilor cerute sau nu-şi mai îndeplinesc obligaţiile decurgând din funcţia lor. Doar în aceste

cazuri mandatul trebuie depus de îndată, altfel el va continua până la intrarea în funcţie a

succesorului.

Tribunalul Funcţiei Publice îşi numeşte grefierul şi îi stabileşte statutul, iar acesta are la

dispoziţie câţiva agenţi. Judecătorii sunt informaţi de preşedinte cu două săptămâni înaintea datei

fixată pentru numire, cu privire la candidaturile depuse. Votul este unul secret, fiind ales

candidatul care a obţinut majoritatea absolută a voturilor. Dacă niciunul dintre candidaţi nu

obţine majoritatea absolută, se procedează la un al doilea tur de scrutin, iar cel care va întruni cel

mai mare număr de voturi va fi ales. Se prevede de asemenea, că în caz de egalitate de voturi, va

fi ales cel mai în vârstă.

Tribunalul îşi exercită atribuţiile de manieră permanentă. Ţinând cont de necesităţile

serviciului, el va stabili durata vacanţelor judecătoreşti.

3. Sesizarea Tribunalului Funcţiei Publice.

Tribunalul Funcţiei Publice este competent să judece în primă instanţă litigiile dintre

Comunităţi şi agenţii săi, în limitele şi condiţiile stabilite prin statut sau rezultând din regimul

special aplicabil celor din urmă, fiind incluse şi litigiile dintre orice organ sau organism şi

personalul său, pentru care competenţa a fost atribuită Curţii de Justiţie. Tribunalul are o

competenţă de anulare şi de jurisdicţie deplină, obiectul sesizării fiind fie nelegalitatea unui act al

administraţiei care aduce atingere unui funcţionar sau agent, fie acordarea unei despăgubiri.

Totuşi, funcţionarul sau agentul poate cumula în acelaşi recurs, cererea de anulare şi

pretenţiile de despăgubire153.

Dintre agenţii Comunităţilor, funcţionarii constituie grupul principal. Funcţionarul

Comunităţilor este definit prin Statutul Funcţionarilor Comunităţilor Europene ca fiind persoana

numită în condiţiile prevăzute de Statut într-o funcţie permanentă de către una dintre instituţiile

Comunităţilor, printr-un act scris al autorităţii investită de instituţie cu competenţa de numire.

Sunt asimilaţi instituţiilor Comunităţilor, în aplicarea Statutului funcţionarilor, Comitetul

153 TPI, T-27/90, 24 ianuarie 1991, Edward Patrick Latham c/a. Comisia Comunităţilor Europene, cul. 1991, p. II - 3.70

Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, Mediatorul Uniunii Europene şi Controlorul

European pentru Protecţia Datelor154.

În categoria celorlalţi agenţi sunt incluşi agenţii temporari (chemaţi să lucreze într-un centru

de cercetare sau într-un cabinet al unui membru al Comisiei, ei pot fi angajaţi pentru o durată de

cel mult şase ani sau pentru o durată legată de mandatul membrului respectiv al Comisiei),

agenţii contractuali (contract între trei şi cel mult cinci ani), auxiliarii şi experţii naţionali

detaşaţi, precum şi consilierii speciali şi agenţii locali. Funcţionarii şi ceilalţi agenţi europeni se

pot adresa T.F.P. cu condiţia ca autoritatea investită cu puterea de numire a fost sesizată în

prealabil cu o reclamaţie, iar această reclamaţie a făcut obiectul unei decizii explicite sau

implicite de respingere (lipsa răspunsului în termenele prevăzute de art. 90 din Statutul

Funcţionarilor Comunităţilor Europene)3. Jurisprudenţa constantă a T.F.P. este în sensul că, în

prezenţa unui act care îl lezează, funcţionarul trebuie să folosească procedura reclamaţiei,

prevăzută de art. 90 din Statut, introducerea unei simple cereri neavând nici o relevanţă155.

O calitate procesuală activă nu este recunoscută în schimb, organizaţiilor sindicale şi

profesionale, acestea neputând interveni decât pentru a susţine sau a cere respingerea pretenţiilor

funcţionarului.

Cererea trebuie să fie precisă, pentru a nu exista niciun dubiu cu privire la pârât, la actul

contestat, la probele invocate şi la procedură. În lumina jurisprudenţei comunitare, pârâtul nu

poate fi decât autoritatea investită cu puterea de numire şi care acţionează în numele instituţiei,

actele privind situaţia juridică a funcţionarilor şi putându-le aducere atingere trebuie să fie

imputate instituţiei şi o eventuală acţiune trebuie îndreptat împotriva instituţiei de la care provine

actul contestat156.

4. Condiţii de admisibilitate.

Funcţionarul sa agentul european poate acţiona în calitate de reclamant în faţa Tribunalului

Funcţiei Publice doar după ce a fost parcursă o procedură administrativă prealabilă. referitor la

acest aspect, două comentarii sunt de făcut. În primul rând, o acţiune este admisibilă chiar fără

parcurgerea procedurii administrative, în cazul în care autoritatea sesizată nu este abilitată a

schimba decizia157 sau când este vorba de o acţiune complementară, al cărei obiect este integrat

în acţiunea principală. În aceste cazuri, o procedură prealabilă nu ar atinge scopul pentru care ea 154 Regulament (CE, Euratom) nr 723/2004 al Consiliului din 22 martie 2004 modificând Statutul Funcţionarilor Comunităţilor Europene precum şi regimul aplicabil celorlalţi agenţi ai acestor Comunităţi, JOUE L 124 din 27 aprilie 2004 p. 1.155 Ordonanţa TPI T-14/91, 7 iunie 1991, Weyrich c/a. Comisie, cul. 1991, p. II - 235 şi T-11/01, 1 aprilie 2003, Mascettic/a. Comisie, JOUE C 135 din 7 iunie 2003, p. 28.

156 TPI T-162/89, 22 noiembrie 1990, Mommer c/a. Parlamentul European, cul. 1990, p. II-679.157 CJCE 144/82, 14 iulie 1983, Armelle Detti c/a. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, cul. 1983, p. 2421 ("O

71

a fost prevăzută, acela de a uşura o soluţionare amiabilă a litigiului. Partea interesată poate sesiza

imediat instanţa, cu condiţia să fi introdus o reclamaţie protrivit prevederilor art. 90 paragraf 2

din Statut şi ca acţiunii să fie alăturată o cerere de suspendare a executării actului atacat. În acest

caz, procedura din acţiunea principală este suspendată până în momentul în care intervine o

decizie expresă sau implicită de respingere a reclamaţiei (art. 91 din Statut)

În al doilea rând, reclamaţia administrativă constituie un act distinct faţă de acţiune, căreia îi

limitează obiectul şi cauza în mod negativ doar, împiedicând astfel ca acţiunea să lărgească

obiectul sau cauza reclamaţiei fără a împiedica însă ca acţiunea să le restrângă. Obiectul unei

acţiuni se găseşte deci definit doar prin cererea introductivă de instanţă, care totuşi trebuie să

respecte cadrul trasat de reclamaţie. Aceasta face ca cererea să nu integreze conţinutul

reclamaţiei decât dacă se referă la aceasta fără echivoc158.

Termenele în care funcţionarul trebuie să acţioneze, atât în procedura administrativă, cât şi în

cea contencioasă, constituie o altă condiţie de admisibilitate a acţiunii. În jurisprudenţa sa,

Tribunalul a subliniat în mai multe rânduri că art. 90 şi 91 din Statut subordonează

admisibilitatea unei acţiuni condiţiei parcurgerii procedurii administrative potrivit dispoziilor

legale, mai ales în ceea ce priveşte termenele159, şi că această regulă este de ordine publică,

termenele nefiind nici la dispoziţia părţilor, nici a judecătorului160.

Astfel, reclamaţia trebuie introdusă într-un termen de trei luni, care curge din ziua publicării

actului, dacă este vorba de o măsură cu caracter general, şi din ziua notificării deciziei sau, cel

mai târziu, din ziua în care partea interesată a cunoscut-o, dacă este vorba de o măsură cu

caracter individual. În acest din urmă caz, dacă actul aduce atingere unei alte persoane decât cea

căreia îi este adresat, acest termen curge din ziua în care ea a luat la cunoştinţă, dar nu mai târziu

de ziua publicării. În fine, termenul curge de la data expirării termenului de răspuns atunci când

reclamaţia priveşte o decizie implicită de respingere (art. 90 din Statutul Funcţionarilor

Comunităţilor Europene). Autoritatea notifică decizia sa motivată părţii interesate într-un termen

de patru luni socotit din ziua introduceri cererii sau a reclamaţiei. La expirarea acestui termen,

reclamaţie îndreptată împotriva unei decizii a unui juriu de concurs ar părea lipsită de sens, instituţia în cauză neavândputerea de a anula sau de a modifica deciziile unui juriu de concurs, şi de altfel, singurul mijloc de drept de care dispuncei vizaţi referitor la o asemenea decizie constă în o sesizare directă a Curţii". Dacă, într-un asemenea caz, o reclamaţiea fost totuşi introdusă, termenul de introducere a acţiunii curge din ziua notificării deciziei luate ca răspuns lareclamatie).158 TPI T-134/89, 17 octombrie 1990, E. Hettrich c/a. Comisie, cul. 1990, p. II-565.159 Ordonanţele TPI T-34/91, 11 mai 1992, Whitehead c/a. Comisie, cul. 1992, p. II - 1723 ; T - 112/94, 15 februarie 1995, Moat c/a. Comisie, cul. 1995, p. FP - I - A - 37, II - 135, T - 312/00, 30 martie 2001, Tavares c/a. Comisie, cul. 2001, p. I - A - 75 şi II - 367.160 CJCE C-227/83, 12 iulie 1984, Moussis c/a. Comisie, cul. 1984, p. I - 3133, C-154/99 P, 29 iunie 2000, Politi c/a. Fundaţia Europeană pentru pregătire, cul. 2000, p. I-5019.

72

lipsa răspunsului la reclamaţie valorează decizie implicită de respingere, susceptibilă de a face

obiectul unei acţiuni în faţa Tribunalului.

În jurisprudenţa Curţii de Justiţie, aplicarea strictă a reglementărilor comunitare privind

termenele de procedură era considerată că răspunde exigenţei securităţii juridice şi necesităţii de

a evita orice discriminare sau tratament arbitrar în administrarea justiţiei161. Art. 45 alin. 2 din

Statutul Curţii de Justiţie îşi găseşte aplicarea aici, astfel că o decădere rezultată din expirarea

termenelor nu poate fi opusă atunci când partea interesată invocă un caz fortuit sau de forţă

majoră. Curtea a statuat că nu ar fi asimilat unui asemenea caz, împrejurarea că un funcţionar nu

a putut dispune de o versiune autentică a Statutului în limba sa, atunci când acesta era disponibil

în toate celelalte limbi oficiale, din care cel puţin una trebuia să fie cunoscută de funcţionar de o

manieră satisfăcătoare.

Acţiunea nu este considerat tardiv şi administraţia nu ar putea opune această excepţia în

situaţia în care depăşirea termenului este datorată comportamentului acesteia, deoarece nu a

informat reclamantul cu privire la decizia sa162. Acţiunea, ca şi reclamaţia de altfel, trebuie să fie

îndreptată împotriva unui act ce adduce atingere unui drept, care poate fi o măsură cu caracter

general sau o măsură cu caracter individual comunicată reclamantului ori unui terţ. Un act

reglementar nu poate face obiectul unei acţiuni în faţa T.F.P., decât dacă nevaliditatea sa este

invocată într-o acţiune introdusă împotriva unui act individual.

În jurisprudenţa Curţii de Justiţie este considerat „act ce aduce atingere”, actul susceptibil să

afecteze direct situaţia părţii interesate în detrimentul acesteia, aşa cum este decizia de respingere

a unei cereri pentru plata unei indemnizaţii de instalare163. S-a decis că actele pregătitoare,

precum avizul dat de un comitet consultativ de numiri care nu are decât o simplă competenţă

consultativă, nu pot face obiectul unei acţiuni, chiar dacă ar fi singurele de care reclamantul

pretinde că a luat cunoştinţă. Doar cu ocazia unei acţiuni îndreptată împotriva deciziei luate în

cadrul procedurii, reclamantul poate invoca neregularitatea actelor anterioare strâns legate de

decizie164. De asemenea, măsurile de organizare internă a unui serviciu, scrisorile prin care sunt

date informaţii sau explicate anumite texte juridice, actele care confirmă un act emis anterior sau

punerea în practică a unui asemenea act, nu sunt nici ele susceptibile de a face obiectul unei

acţiuni în faţa T.F.P.

Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. 2 din Statutul Funcţionarilor Comunităţilor Europene, orice

decizie care aduce atingere unui drept trebuie motivată şi aceasta, în interpretarea Curţii de

Justiţie, pentru a permite părţii interesate să aprecieze dacă decizia este afectată de un viciu 161 CJCE 152/85, 15 ianuarie 1987, Rudolf Misset c/a. Consiliul Comunităţilor Europene, cul. 1987, p. 223.162 CJCE 276/85, 4 februarie 1987, Georges Cladakis c/a. Comisia Comunităţilor Europene, cul. 1987, p. 495163 CJCE 90/81, 18 martie 1982, Manfred Burg c/a.Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, cul. 1982, p. 983.164 TPI T-27/90, 24 ianuarie 1991, Edward Patrick Latham c/a. Comisia Comunităţilor Europene, cul. 1991, p. II – 35.

73

permiţând contestarea legalităţii sale şi să facă posibil un control jurisdicţional165. Această

exigenţă este satisfăcută dacă împrejurările în care actul contestat a fost luat şi comunicat părţilor

interesate permit acestora să cunoască elementele esenţiale care au determint administraţia să ia

decizia166. În orice caz, întinderea obligaţiei de a motiva decizia trebuie apreciată în mod concret,

cu luarea în considerare a tuturor circumstanţelor privind respectiva decizie.

În fine, pentru ca o acţiune în faţa T.F.P. să fie primită, reclamantul trebuie să justifice un

interes de a acţiona, născut şi actual167, apreciat în momentul introducerii acţiunii şi nu în

momentul introducerii reclamaţiei168.

Nu există interes de acţiona atunci când nu-i mai rămâne Tribunalului nimic de judecat

(reclamantul a obţinut deja satisfacţie sau actul a fost retras de către administraţie), când

atitudinea reclamantului face acţiunea de neprimit (culpa reclamantului în provocarea situaţiei de

care se plânge sau achiesarea la actul atacat) ori când funcţionarul nu a suferit nicun prejudiciu.

5. Judecata

Tribunalul Funcţiei Publice judecă în camere de trei judecători, dar în cazuri prevăzute de

Regulamentul de procedură, el poate judeca şi în plen, în camere de cinci judecători sau chiar în

complet de judecător unic. Plenul şi camere de cinci judecători sunt prezidate de preşedintele

Tribunalului, în timp ce preşedinţii camerelor de trei judecători sunt desemnaţi de către aceştia.

Excepţie face camera al cărui membru este însuşi preşedintele Tribunalului, care este prezidată

de acesta. Tribunalul nu poate delibera în mod valabil dcât în număr impar, fiind cerută pentru

camerele de trei sau cinci judecători o majoritate de trei judecători. În cazul că unul dintre

judecătorii camerei nu poate participa, se poate apela la un judecător din componenţa unei alte

camere.

Un judecător nu poate fi recuzat sau, dimpotrivă, solicitat a face parte dintr-un complet pe

motivul cetăţeniei sale. Totuşi, judecătorii şi avocaţii generali ai T.F.P. sunt supuşi dispoziţiilor

privind incompatibilitatea sau obligaţia de abţinere de la judecată. Aceasta înseamnă, pe de o

parte, că nu pot participa la soluţionarea unei cauze în care au intervenit anterior ca agent,

consilier sau avocat al uneia dintre părţi sau au fost chemaţi să se pronunţe asupra cauzei ca

membru al unui tribunal, al unei comisii de anchetă sau în orice altă calitate, şi, pe de altă parte,

că atunci când apreciază că nu pot participa la judecarea sau examinarea unei anumite cauze,

165 CJCE 69/83, 21 iunie 1984, Charles Lux c/a. Curţii de Conturi a Comunităţilor Europene, cul. 1984, p. 2447.166 CJCE 176/82, 14 iulie 1983, Théo Nebe c/a. Comisia Comunităţilor Europene, cul. 1983, p. 2475.167 CJCE 81/74 la 88/74, 29 octombrie 1975, Marenco e.a. c/a. Comisie, cul. 1975, p. 1247 ; 111/83, 30 mai 1984, Picciolo c/a. Parlament, cul. 1984, p. 2323 ; 126/87, 10 martie 1989, Del Plato c/a. Comisiei, cul. 1989, p. 643. TPI T20/89, 13 decembrie 1990, Moritz c/a. Comisie, cul. 1990, p. II - 769 ; T58/92, 16 decembrie 1993, Moat c/a. Comisie, cul. 1993, p. II - 1443.168 TPI T49/91, 18 iunie 1992, Turner c/a. Comisie, cul. 1992, p. II - 1855 şi ordonanţa TPI T-147/04, 28 iunie 2005, Brian Ross c/a. Comisia Comunităților Europene, cul. 2005, p. FP - I - A - 171, II – 771.

74

trebuie să-l informeze pe preşedinte. De asemenea, dacă preşedintele apreciază că un judecător

sau un avocet general, dintr-un motiv anume, nu trebuiesă judece sau să pună concluzii într-un

anumit dosar, îl va avertiza pe cel în cauză (art. 5 alin. 2 din anexă coroborat cu art. 18 alin. din

statutul Curţii de Justiţie).

Dacă Tribunalul Funcţiei Publice este sesizat cu o cauză ridicând aceeaşi problemă de

interpretare sau punând în discuţie validitatea aceluiaşi act ca într-o cauză în curs în faţa

Tribunalului de Primă Instanţă, după ce părţile au fost ascultate, poate suspenda procesul până la

Pronunţarea T.P.I.169.

Când Tribunalul Funcţiei Publice constată că o acţiune cu care este sesizat este de competenţa

Curţii de Justiţie sau Tribunalului de Primă Instanţă, va trimite cauza instanţei competente170.

Funcţionarii şi ceilalţi agenţi ai Comunităţilor Europene trebuie să fie reprezentaţi în faţa T.F.P.

de către un avocat, procedura având două faze: una scrisă şi una orală. Regimul lingvistic este

identic cu cel în faţa T.P.I. Faza scrisă include prezentarea acţiunii şi a întâmpinării. Când un al

doilea schimb de memorii are loc, T.F.P. poate, cu acordul părţilor, să hotărească soluţionarea

fără procedură orală.

Tribunalul Funcţiei Publice s-a preocupat să răspundă, încă de la primele sale decizii, invitaţiei

Consiliului de a facilita soluţionarea amiabilă a litigiilor în orice stadiu al procesului

(considerentul al 7-lea din decizia 2004/752/CE, reluat la art. 7 paragraf 4 din anexa I la Statutul

Curţii de Justiţie). Astfel, în mai multe cauze, judecătorii raportori au supus atenţiei părţilor

propuneri de soluţionare amiabilă. Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcţiei Publice

al uniunii Europene, adoptat pe 25 iulie 2007171, îi dă dreptul de a examina, în orice fază a

procesului, posibilităţile unei soluţionări amiabile al întregului litigiu sau al unei părţi a acestuia,

de a propune una sau mai multe soluţii şi de a lua măsurile potrivite în vederea uşurării unei

asemenea soluţionări. În acest scop, Tribunalul poate cere părţilor sau terţilor informaţii sau

documente, să invite la întâlniri reprezentanţii părţilor, părţile chiar şi orice funcţionar sau agent

al instituţiei abilitat să negocieze un eventual acord. Judecătorul raportor, asistat de grefier, poate

fi însărcinat să caute o soluţionare amiabilă a litigiului sau să pună în practică măsurile pe care

le-a decis în acest scop. Când este găsită o soluţionare amiabilă care pune capăt litigiului,

termenii acestui acord pot fi menţionaţi într-un proces verbal, care constituie act autentic, semnat

de preşedinte sau de judecătorul raportor şi de grefier. Cauza va fi radiată din registru printr-o

ordonanţă motivată, preşedintele putând cuprinde, la cererea părţilor, termenii acordului în

ordonanţă. Reclamantul şi pârâtul au de asemenea posibilitatea de a ajunge la un acord în afara

169 TFP F-109/05, 25 aprilie 2006, Marcuccio c/a. Comisie, nepublicată.170 TFP F-53/06, 9 octombrie 2006, Gualtieri c/a. Comisie, nepublicată.

171 Publicat în JOUE L 225 din 29 august 2007, pp. 1-29.75

Tribunalului, informând Tribunalul despre acest fapt. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată,

preşedintele va decide potrivit acordului sau, în lipsa unor precizări, în mod liber.

Pentru a încuraja părţile să recurgă fără reţinere la un acord amiabil, Regulamentul de

procedură al T.F.P. prevede că acestea nu pot utiliza în cadrul procesului avizul exprimat,

sugestiile formulate, propunerile prezentate, concesiile făcute sau documentele încheiate în

vederea unei soluţionări amiabile (art. 70). În sprijinul acţiunii pot fi invocate acte scrise,

declaraţii de martor sau de expert, precum şi orice informaţie pe care Tribunalul o consideră

necesară în proces. Audierea unui martor sau expert poate fi încuviinţată, printr-o ordonanţă a

Tribunalului, a fi făcută de autoritatea judiciară de la domiciliul acestuia, care va trimite

Tribunalului actele rezultate din executarea comisiei rogatorii.

Martorii şi experţii sunt audiaţi sub jurământ şi Tribunalul poate aplica sancţiuni pecuniare

martorilor recalcitranţi. Şedinţa este publică, cu excepţia cazului în care, pentru motive grave,

Tribunalul hotărăşte altfel, un proces verbal semnat de preşedinte şi de grefier fiind întocmit la

fiecare şedinţă. Deliberarea este secretă şi ea se finalizează cu o hotărâre motivată, citită în

şedinţă publică, în care este menţionat numele judecătorilor care au deliberat şi care este semnată

de preşedinte şi de grefier.

Preşedintele Tribunalului poate hotărî printr-o ordonanţă, potrivit unei proceduri sumare, cu

privire la cererile de suspendare a executării sau aplicarea unor măsuri provizorii. Această

ordonanţă nu are decât un caracter provizoriu şi ea nu prejudecă fondul cauzei. Deciziile T.F.P.

pot face obiectul unui recurs în faţa T.P.I., formulat într-un termen de două luni de la

comunicarea deciziei atacate. De asemenea, recursul poate fi introdus împotriva deciziilor care

soluţionează în parte litigiul pe fond sau care soluţionează o excepţie de necompetenţă sau de

neprimire. Recurent poate fi orice parte căreia i-au fost respinse pretenţiile, în tot sau în parte.

Recursul are o dublă limită: nu poate fi formulat doar cu privire la stabilirea şi cuantumul

cheltuielilor şi este limitat la problemele de drept, atât în ceea ce priveşte necompetenţa

Tribunalului, neregulile de procedură dinaintea acestuia care aduc atingere intereselor părţii în

cauză, încălcarea dreptului comunitar de către T.F.P.

76