POLITICI SOCIALEProf. univ. VALENTIN NAUMESCUhttp://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/ValentinNaumescu/bibliografie.html

Introducere in studiul politicilor sociale Capitol I: Concepte fundamentale si institutii implicate n structurarea politicilor sociale Capitol II: Welfare state (Statul bunastarii, asistential sau ,,providential") Capitol III: Sistemul asigurarilor si reforma bunastarii sociale Capitol IV: Perspective romanesti in politica sociala Concluzii: De la "statul bunastarii" la "societatea bunastarii" Bibliografie generala

1

I. Concepte fundamentale si institutii implicate n structurarea politicilor socialeAcest studiu ncepe cu o serie de clarificari conceptuale. Prima notiune care necesita explicatii este cea de ,,politica sociala", legata indisolubil de domeniile pe care le acopera n practica si care sunt concentrate n cadrul ,,politicilor sociale sectoriale". Fundamentarea modelului ,,Welfare State" (statul bunastarii) si prezentarea detaliata a faimosului sau produs politico-economicoadministrativ (securitatea sociala) vor face obiectul unui capitol distinct, pentru nceput oprindu-ne doar asupra definitiilor si dinamicii acestor concepte n secolul XX. Dimensiunea sociala a procesului de integrare europeana este inclusa n politica sociala comunitara si n proiectul de constructie a Europei sociale.

1. Conceptul general de politica sociala si politicile sociale sectorialeUn raspuns la ntrebarea ,,Ce este politica sociala ?" au ncercat sa ofere, de-a lungul timpului, mai multi autori apartinnd unor scoli si curente de gndire diferite. Nici astazi, dupa aproape un secol de studii de politica sociala, nu se poate spune ca s-a ajuns la un consens absolut privind ariile de acoperire sociala (deci continutul concret al politicilor sociale) n cadrul mai larg al politicilor publice. Dificultatea de a ncadra cu precizie obiectul politicii sociale, ca parte a politicilor publice, provine pe de o parte din traditiile culturale si politice diferite la nivelul continentului si pe de alta parte din dinamica pe care ,,socialul" a cunoscut-o ca semnificatie si ca impact, chiar la nivelul aceleiasi societati, de-a lungul ultimelor decenii. Exista n schimb un consens relativ n ceea ce priveste politicile guvernamentale (publice) care nu pot fi considerate politici sociale: politica externa, politica de aparare, internele, justitia si politicile economice. Chiar si acesta este, spuneam, un consens relativ, avnd n vedere n primul rnd interdependentele accentuate ntre politicile economice si cele sociale, ntre care tot mai greu se pot trasa granite precise, sau consecintele sociale care decurg uneori din politica externa si de aparare a unei tari (de exemplu, influenta sociala a restructurarii complexului militar-industrial al fostei Uniuni Sovietice, dupa evenimentele din 1989). Astfel, o prima definitie a politicii sociale ar putea fi ncercata ,,prin excludere": este de domeniul politicilor sociale tot ceea ce ramne din politica unui guvern sau a unor autoritati locale, dupa excluderea politicilor publice fara impact social direct (vezi enumerarea anterioara). O asemenea definitie nu raspunde nsa, n mod evident, dect n mica masura cerintelor studiului politicii sociale. Mai utila pentru ntelegerea acestor preocupari ar fi o definitie pozitiva, afirmativa, care sa atinga nucleul comun al tuturor tipurilor posibile de politica sociala. Sociologul britanic T.H.Marshall defineste pe ct de simplu pe att de cuprinzator semnificatia acestui concept: ,,Obiectivul esential al politicii sociale n secolul XX este asigurarea bunastarii cetatenilor" (Marshall, 1950). n general, se disting doua abordari n privinta motivatiei care sta la baza unei politici sociale. n mod traditional, abordarea ideologica este n conformitate cu ipoteza ntemeierii statului bunastarii pe ,,ratiuni politice" (legate de doctrina si praxis n acelasi timp), iar abordarea pragmatica, mult mai recenta, promoveaza functia de ,,social problems solving" a politicii sociale, golind-o astfel de continut ideologic si conferindu-i solide valente tehnocratice. Marsnd evident pe prima directie,

2

neo-marxistii din democratiile occidentale afirma ca ,,societatile capitaliste avansate au nevoie de o infrastructura a politicilor de bunastare pentru a mentine ordinea sociala, pentru a mitui muncitorii si a-i determina sa nu recurga la proteste, pentru a-si asigura o forta de munca cu standarde acceptabile de educatie si sanatate" (O'Connor, 1973; Gough, 1979, citati de Wilensky, 1985). Pentru teoreticienii neo-marxisti, termenul ,,capitalismul bunastarii" (Welfare Capitalism) are binenteles o conotatie peiorativa, sugernd o forma de control social, de masuri menite sa combata dezordinea si crima la fel ca masurile adoptate de politie sau de justitie si nu n ultimul rnd avnd rolul de a legitima si promova sistemul capitalist. Mai mult dect att, s-a mers pna la a se considera ca politicile bunastarii nu sunt sustinute din ratiuni umaniste si pentru a ntmpina nevoile reale ale muncitorilor, ci doar pentru a raspunde - conjunctural - unor nelinisti sociale. ,,Politicile sociale sunt initiate sau extinse n timpul exploziilor de nemultumire si dezordine sociala din timpul somajului masiv, apoi ele sunt abolite sau restrnse cnd stabilitatea politica a fost reinstaurata". (Piven si Cloward, 1972). Non-ideologica, descarcata de continuturi doctrinare, abordarea pragmatica pune accentul pe rezolvarea tehnica, punctuala, a problemelor sociale. n literatura romneasca de specialitate, aceasta abordare este sintetizata de Liliana Mihut astfel: ,,Politica sociala este, sau ar trebui sa fie, un raspuns la problemele sociale ale unei anumite comunitati, respectiv ale anumitor grupuri expuse n mai mare masura diferitelor riscuri" (Mihut si Lauritzen, 1999). ntre cele doua mari conceptii exista fireste si abordari intermediare, ncercari de a concilia ideologia cu pragmatismul, principiile cu solutiile. Joan Higgins sugereaza ca ambele variante se sprijina totusi pe modele rationale de actiune politica, n care trebuie sa se acorde atentie legaturii complexe care apare ntre obiectivele actorilor care influenteaza politicile si consecintele interventiilor lor (Higgins, 1978, citat de Esping-Andersen, 1991). ntr-adevar, pare destul de justificat sa credem ca interventia sociala nu poate fi desprinsa de un set de obiective majore, stabilite prin decizie politica, dupa cum si ,,rezolvarea problemelor comunitatii" prin actiune sociala concreta nu poate fi rupta de o anumita directie de dezvoltare a societatii n ansamblu, dezvoltare ce trebuie sa se ntemeieze pe o viziune globala si sa se aiba un sens bine precizat, legitimat politic. ntr-o carte de referinta pentru dezvoltarea studiilor de profil n Romnia postcomunista (,,Politici sociale. Romnia n context european"), care a marcat perioada de debut a fundamentarii politicii sociale ca disciplina de studiu, profesorul Catalin Zamfir afirma ca politica sociala poate fi nteleasa ca ansamblul reglementarilor, masurilor si activitatilor ntreprinse n principal de stat (dar posibil si de alti agenti interesati) n scopul modificarii parametrilor vietii sociale a unei comunitati, ntr-un sens considerat dezirabil la un moment dat (Zamfir, 1995). Altfel spus, politica sociala se concretizeaza n prevederi legislative specifice, hotarri si reglementari administrative, programe sociale, transferuri de venit (impozite, taxe, respectiv pensii, alocatii, ndemnizatii, burse, etc. din cadrul sistemelor de asigurari si asistenta sociala) finantarea, producerea si furnizarea de bunuri si servicii sociale pentru populatie, conform unei definitii ,,de dictionar" formulata de I. Marginean n 1994. Ct priveste anvergura acestei politici, putem descrie pe coordonatele spatiu-timp o varietate aproape infinita de abordari, existnd tari si momente ale istoriei n care politica sociala se suprapune cu ,,peste trei sferturi din ceea ce face un guvern" (Wilensky, 1985), dupa cum exista contexte n care politica sociala se reduce considerabil, limitndu-se la acordarea unor beneficii minimale pentru persoanele fara venituri.

3

Diferentele n delimitarea politicii sociale provin, asa cum s-a mentionat anterior, din raportarea la un context politico-economic variabil n timp dar si din asumarea unor traditii legate de cultura politica a fiecarei societati. Pentru exemplificare, n Marea Britanie se confera acestei politici un nteles mai restrns si bine precizat, cu referire stricta la ,,cinci servicii fundamentale": securitatea sociala (n sensul mentinerii unui minim de venit prin alocatiile de somaj si sistemul de pensii), politica n domeniul sanatatii, politica educationala, politica locuintelor sociale si serviciile de asistenta sociala. n principiu, aceeasi semnificatie restrictiva o are politica sociala si n Statele Unite, incluznd doar sistemul pensiilor, asistenta medicala, nvatamntul public, sistemul ,,welfare" (asistenta sociala n ntelesul american) si asigurarea locuintelor pentru persoanele fara venituri (Pechman, 1992). n schimb, n Europa, ,,politica sociala" ocupa o plaja mai larga (mbogatita n special de traditia franceza), incluznd o gama variata de initiative si programe ale statului. n afara preocuparilor mentionate n dreptul sistemelor britanic si nord-american, apar deseori ca ,,apanaje" ale politicii sociale politica privind angajarea fortei de munca, politica transporturilor, politica privind protectia mediului (politica ecologica), politica privind promovarea culturii si chiar politica privind petrecerea timpului liber, ,,leisure policy" (politica agrementului). Fireste, punctul comun al tuturor acestor politici nu poate fi dect existenta unor cheltuieli publice ndreptate pe directia cresterii calitatii vietii si confortului cetatenilor, deci cu impact asupra bunastarii colective. Fara a fi negate implicatiile sociale ale politicilor mai sus mentionate, se poate totusi afirma ca o abordare att de larga aproape ca suprapune politica sociala peste politica publica. n finalul acestei treceri n revista a principalelor domenii de activitate n politica sociala, acceptate mai mult sau mai putin n sfera conceptuala si practica legata de ,,social policy", propunem o enumerare a politicilor sociale sectoriale, cu denumirea n limba engleza si cu echivalentul n limba romna, avnd n vedere necesitatea compatibilizarii termenilor:- social security - education policy - health-care policy - securitate social (n nelesul de ,,politic", meninerea veniturilor n principal prin pensii i alocaii de omaj) - politica educaional - politica asistenei medicale (termenul vechi) - politica pentru ngrijirea sntii (termenul nou) - housing policy - social work (social assistance) - welfare policy - employment policy - environment policy - culture policy - youth policy - politica locuinelor (sociale) - asisten social - asisten social (n Statele Unite, ,,welfare" se refer strict la acordarea unor ajutoare sociale) - politica locurilor de munc (politica ocuprii forei de munc) - politica mediului (ecologic) - politica n domeniul culturii - politica pentru tineret

4

2. Statul bunastarii si securitatea sociala. ,,Cetatenia sociala" n traditia europeanaSeria clarificarilor conceptuale din perimetrul politicii sociale nu poate ocoli, n mod evident, doua concepte majore ale acestui domeniu de studiu: modelul Welfare State (statul bunastarii) si securitatea sociala. n privinta statului bunastarii, facem precizarea ca analizei pe larg a acestuia i este consacrata un capitol separat, pentru nceput limitndu-ne la conturarea unei definitii. ,,Esenta statului bunastarii este garantarea guvernamentala a unor standarde minime privind venitul, alimentatia, sanatatea, educatia si locuinta, asigurate fiecarui cetatean ca drepturi sociale" (Wilensky, 1975). Legat de aceasta definitie, Harold Wilensky face - 10 de ani mai trziu - urmatoarele precizari: ,,...cele mai multe din aceste garantii, adesea cuprinse sub denumirea de securitate sociala au luat forma unei asigurari sociale contra riscurilor de baza ale vietii industriale: accidente la locul de munca, boli profesionale, somaj, batrnete" (Wilensky, 1985), considerndu-se ca standardele sociale minime mai sus-amintite nu pot fi periclitate dect n cazul pierderii veniturilor, deci la persoanele ramase fara loc de munca. Se poate usor deduce ca cele doua notiuni sunt interdependente, practic securitatea sociala fiind produsul politicilor aplicate n cadrul unui stat al bunastarii. Desi originile acestui sistem dateaza de la strsitul secolului al XIX-lea (vezi cap.II), denumirea ,,Welfare State" este relativ recenta, fiind legata de perioade anilor '40, de Marea Britanie si de numele economistului J.M.Keynes, respectiv al lordului W.H.Beveridge. Acestia au dat o replica modelului razboinic ,,Warfare State" si au prefigurat evolutia democratiilor occidentale dupa ncheierea razboiului. Ulterior, autorii francezi au completat lista sinonimelor pentru noul sistem care se nastea: statul-providenta (l'etat-providence) sau asistential. n fine, autorii germani, mult mai reticenti n a atribui denumiri entuziaste (n special dupa frenezia care marcase perioada de vrf a nazismului) s-au limitat la a aprecia acest model drept ,,stat social", utiliznd mai putin termenul de stat al bunastarii (Wohlfahrtsstaat). n Statele Unite domina interpretarea republicana, conceptul de Workfare conditionnd beneficiile sociale de munca. La rndul sau, conceptul de securitate sociala, desi frecvent utilizat n limbajul politic sau n massmedia, nu este nici el scutit de nuante si interpretari. Citnd o voce autorizata, conceptul la care ne referim cuprinde ,,toate masurile colective stabilite prin legislatie pentru a mentine venitul individual ori al familiei sau pentru a asigura un venit atunci cnd unele sau toate sursele de venit au fost pierdute ori epuizate sau n situatiile n care trebuie sa se faca fata unor cheltuieli sporite (de exemplu: cresterea copiilor sau plata ngrijirii medicale)". (The New Encyclopaedia Britanica, vol.27, 1993). Mergnd aproape n paralel cu dimensiunile statului bunastarii, securitatea sociala se largeste sau se ngusteaza conform cu modelul de politica sociala aplicat. n Statele Unite, de exemplu, ,,The Social Security Act" din 1935 consacra un model restrictiv dar eficient, cu referire principala asupra sistemului federal de asigurari sociale si n mod deosebit asupra sistemului de pensii. n Europa continentala (excluznd Marea Britanie al carei model se apropie mai mult de cel american) securitatea sociala se extinde n mod considerabil, fiind bine dezvoltata n Franta si Germania si aproape mpinsa la paroxism n unele tari scandinave, printre care Danemarca si Suedia. n pofida acestor diferente notabile, Administratia Securitatii Sociale a Statelor Unite ncearca, n rapoartele periodice pe care le da publicitatii, identificarea unui nucleu comun de preocupari n domeniul securitatii sociale la nivel mondial, descriind cinci categorii de programe pentru acordarea beneficiilor sociale n urmatoarele situatii: 1) batrnete 2) somaj 3) maternitate 4) accidente de munca, invaliditate, boli profesionale 5) alocatii familiale. Fireste, aceste programe

5

sunt inegal dezvoltate de la o tara la alta, n SUA de pilda lipsind multa vreme alocatiile familiale. (Social Security Programs Throughout the World, 1993). Se poate afirma, generic vorbind, ca cele doua concepte abordate mpreuna (statul bunastarii si securitatea sociala) contureaza, n evolutia lor de-a lungul secolului XX, ideea de ,,cetatenie sociala" n traditia natiunilor europene. Totusi, utilizarea termenului de cetatenie n sens strict (juridic) nu este posibila dect acolo unde avem de-a face cu o acoperire universala n domeniul beneficiilor (drepturilor) sociale, fara nici un fel de conditii restrictive privind accederea la beneficii (vezi definitia data de Wilensky statului bunastarii universalist, cu referire la acordarea drepturilor sociale constitutionale, deci tuturor cetatenilor). Chiar daca secolul XX a marcat o dezvoltare evidenta n domeniul drepturilor sociale, acoperirea universala nu este pe deplin si peste tot n Europa realizata. Ea nu este nici macar dezirabila, asa cum demonstreaza multi autori adversari ai social-democratiei de tip suedez, pornind de la efectele adverse ale programelor sociale care acorda beneficii neconditionate. nscriindu-se pe aceeasi linie, politica sociala a Uniunii Europene face referire doar la drepturile ,,lucratorilor" (workers) si nu la drepturile sociale ale cetatenilor sai. (vezi ,,Charta Sociala", 1989). Controversele doctrinare aparute n jurul acestei teme fac obiectul unui capitol distinct. n final, ne vom rezuma sa spunem ca ideea cetateniei sociale este prezenta n traditia europeana a ultimului secol mai mult dect n cazul oricarui alt continent, dar mplinirea ei constituie nca miezul unor dispute aprinse, cu profunde implicatii economice si politice.

3. Dimensiunea sociala a integrarii europene. ,,Europa sociala"

Pornind de la modelele de politici sociale ale statelor componente (carora le sunt consacrate subcapitole distincte n cadrul acestei lucrari), autoritatile supranationale de la Bruxelles au ncercat sa formuleze si sa puna n aplicare o politica sociala comuna la nivelul Uniunii Europene. Aceasta preocupare reflecta practic dimensiunea sociala a integrarii comunitare, fiind sintetizata prin conceptul relativ recent de Europa sociala. Cu siguranta acest concept ar fi avut parte de o definitie vaga, dublata de un caracter evident dinamic, daca nu s-ar fi ajuns la ideea de a defini simplu si concis Europa sociala ca suma acumularilor Uniunii Europene la un moment dat, n domeniul politicii sociale (acquisul social). Este un adevar binecunoscut faptul ca, n procesul de constructie a Comunitatii Europene, obiectivele economice au fost ntotdeauna prioritare. nsusi Tratatul de la Roma (1957), prin care sa nfiintat Comunitatea Economica Europeana, vorbea de necesitatea unei piete europene unice (n continuare SEM - Single European Market) n care concurenta si comertul liber sa fie principiile de baza si se dorea ca acestea sa nu fie afectate de bariere nationale. Aspectele sociale au fost nca de la nceput trecute ntr-un plan secundar. Totusi, odata cu relansarea integrarii la mijlocul anilor '80 (momentul a coincis cu instalarea lui Jacques Delors la presedentia Comisiei Europene, n 1985) preocuparile pentru dimensiunea sociala s-au intensificat si au culminat cu elaborarea Chartei Sociale, care a fost semnata n decembrie 1989 de unsprezece din cei doisprezece membri ai Comunitatii. Anii '90 au marcat o noua dezvoltare a politicii sociale la nivel supranational, cel mai remarcabil succes fiind includerea acestui domeniu n tratatele de baza ale Uniunii Europene, respectiv Maastricht (1992) si Amsterdam (1997).

6

Cu toate progresele facute dupa razboi n Europa occidentala n privinta standardelor de viata, nu a putut fi totalmente nlaturata tensiunea ideologica n relatia dintre stat si piata, mai exact ntre dimensiunea sociala si cea economica a procesului de integrare. Aceasta tensiune a fost cel mai acut reflectata n refuzul premierului britanic conservator Thatcher de a semna Charta Sociala, n 1989. Trebuie remarcat ca revigorarea proiectului de integrare europeana, inclusiv pasii facuti n domeniul politicii sociale, au avut loc ntr-o perioada n care liberalismul politic si economic domina agenda europeana iar eforturile principale se concentrau n directia consolidarii SEM. Cu toate acestea, au existat patru argumente majore n favoarea unei politici sociale comune a Uniunii Europene: libera circulatie a muncitorilor, dumpingul social si turismul social, eficienta economica si coeziunea sociala. Vom ncerca sa le explicam pe scurt. a. Libera circulatie a muncitorilor (termenul oficial ,,workers" se refera la toate categoriile de lucratori, indiferent de domeniu si de nivelul de calificare) decurge n mod evident din principiul fundamental al liberei circulatii a persoanelor n Uniunea Europeana. Pentru ca acest principiu sa fie deplin functional era nevoie sa se asigure ,,transferabilitatea drepturilor lucratorilor dincolo de granitele nationale" (Mihut si Lauritzen, 1999), astfel nct persoanele care se angajeaza ntr-o alta tara sa nu-si piarda securitatea sociala de care s-au bucurat n tara lor de origine. Aceasta mobilitate n domeniul pietei muncii -labour mobility- este poate singura masura sociala importanta pe care o prevedea Tratatul de la Roma n art. 48-51, n sensul ca muncitorii care se muta dintr-o tara n alta vor beneficia de drepturile sociale existente n tara gazda. Fireste, n anii '60, sub efectul Tratatului de la Roma, nca nu se punea problema unei politici sociale supranationale, ci doar a ,,coordonarii" sistemelor nationale de securitate sociala n sensul reducerii incompatibilitatilor. b. Dumpingul social si turismul social, ca riscuri majore ale inegalitatilor privind standardele de viata din tarile membre, au aparut in anii '60 si s-au intensificat n anii '70-'80 tocmai ca urmare a realizarii liberei circulatii a muncitorilor pe teritoriul Uniunii Europene. Aceste situatii au fost semnalate de tarile puternic dezvoltate din nord-vestul continentului, care sau vazut nevoite sa faca fata unui val de muncitori din regiunile sudice ale Europei. n contextul disparitiei frontierelor, tarile cu nivele joase de protectie sociala puteau efectiv sa-si ,,exporte" surplusul de forta de munca interna spre tarile puternic dezvoltate, prin aceasta forma de turism social. Admiterea Greciei, Spaniei si Portugaliei n anii '80 n Comunitatea Economica Europeana a sporit teama tarilor bogate din nord-vestul Europei si a facut ca, prin reprezentantii lor n Comisia Europeana, acestea sa exercite presiuni pentru adoptarea unei politici sociale rezonabile la nivel comunitar. Este de prevazut ca largirea spre Est a Uniunii Europene, n deceniul urmator, sa produca un nou val de dumping social, daca nu se adopta din timp masurile necesare pentru reducerea inegalitatilor socio-economice existente n prezent. c. Eficienta economica. Desi poate parea paradoxal, eficienta economica a constituit un argument serios n favoarea dezvoltarii politicii sociale a Uniunii Europene. Prin serviciile specifice pe care le asigura, politica sociala poate nsemna, pe lnga legitimitate politica pentru regimul industrialcapitalist, o forta de munca mai sanatoasa si mai bine educata, ceea ce se traduce ntr-o crestere a eficientei economice. Acest argument, n mod evident de inspiratie neo-marxista, a sensibilizat totusi factorii de decizie din Europa occidentala si a condus n timp la adoptarea unui buget sporit si a unor masuri stimulative care au crescut considerabil performantele n educatie si medicina.

7

d. Coeziunea sociala - cel mai recent si mai cuprinzator concept de la baza politicii sociale, conform Tratatului de la Amsterdam (1997), sustine n fapt o politica mult mai larga a Uniunii Europene: politica de coeziune (cohesion policy). Acest urias domeniu de activitate este finantat din 3 fonduri structurale: - Fondul European pentru Dezvoltare Regionala ( ERDF ) - Fondul European Social ( ESF ) - Fondul European pentru ,,Ghidare" (asistenta) si Garantare Agricola (FAGGF) Fondurile structurale reprezinta peste o treime din bugetul total al Uniunii Europene, n timp ce n anul 1975, de exemplu, aceste cheltuieli nu depaseau 5( din buget. Motivatia finantarilor comunitare este reducerea decalajelor (nca importante) existente ntre regiunile Europei, ajungndu-se n 1999 la alocari de 27,4 miliarde euro ! n structura Comisiei Europene, din cele 24 de directii generale existente, directia generala V (DG V) poarta responsabilitati sociale explicite: ,,Employment, Industrial Relations and Social Affairs". * O scurta istorie a politicii sociale a Uniunii Europene indica suficient de clar faptul ca, n primele decenii ale constructiei sale, Comunitatea a fost putin interesata de atingerea unor obiective sociale, prioritare fiind criteriile si masurile economice. Primele tratate, cele de la Paris (1951) si Roma (1957), pe lnga libera circulatie a persoanelor, implicit a muncitorilor (oricum mobilitatea putea fi interpretata mai degraba ca o prevedere politica dect ca una sociala) se refereau vag la mbunatatirea conditiilor de viata si a standardelor de munca ale lucratorilor. Asa cum am mai spus, se prevedea ca muncitorii imigranti sa primeasca beneficiile sociale ale tarii gazda si, n plus, Art.119 al Tratatului Comunitatii Economice Europene stipula ca ,,barbatii si femeile vor primi salariu egal la munca egala". Multa vreme acestea au constituit singurele prevederi de politica sociala din tratatele comunitare iar progresele nregistrate n crearea unei dimensiuni sociale a integrarii au fost modeste. O ncercare de revigorare a ideii de politica sociala a avut loc n 1974-1975, odata cu lansarea Programului de Actiune Sociala (Social Action Programme = SAP) dar rezultatele concrete ale celor 3 programe anti-saracie pe care le cuprindea SAP au dezamagit att structurile decizionale ct si opinia publica. Abia dupa instalarea socialistului francez Jaques Delors la sefia Comisiei, n 1985, desi dezbaterile de fond erau dominate de ideologia liberala renascuta n Europa, politica sociala a nceput sa prinda contur. La nceput mai discret, cteva referiri directe la necesitatea unor obiective de politica sociala fiind prezente n preambulul Actului European Unic (Single European Act, 1987) apoi acest domeniu a constituit obiectul unui document european special: Charta Comunitara a Drepturilor Fundamentale ale Lucratorilor (Community Charter of the Fundamental Rights for Workers, 1989). Cunoscuta sub denumirea scurta de Charta Sociala, acest document a fost semnat n decembrie 1989 de reprezentantii celor 12 state membre, cu exceptia Marii Britanii. Devenise clar faptul ca noul acord va constitui ,,piatra unghiulara" a viitoarei politici sociale comune a Uniunii. 12 prevederi fundamentale din Charta Sociala faceau referire la: 1) Libertatea de miscare a muncitorilor (par. 1 - 8) 2) Angajrea si remunerarea (par. 9 - 11) 3) mbunatatirea conditiilor de munca si viata (par. 12 - 13) 4) Protectia sociala (par. 14 - 15) 5) Libertatea de asociere si

8

negociere colectiva (par. 16 - 18) 6) Pregatirea profesionala (par. 19 - 20) 7) nvatamntul egal pentru femei si barbati (par. 21) 8) Informarea, consultarea si participarea muncitorilor (par. 22 - 23) 9) Conditii de sanatate si securitate la locul de munca (par. 24) 10) Protectia copiilor si adolescentilor (par. 25 -27) 11) Persoanele vrstnice (par. 28 - 30) 12) Persoanele cu deficiente (par. 31) (,,Charta Comunitara a Drepturilor Fundamentale ale Lucratorilor", 1989). Ceea ce trebuie sesizat cu prioritate este ca documentul vorbeste exclusiv de drepturile ,,lucratorilor" si nu de drepturile sociale ale tuturor cetatenilor Uniunii, ceea ce demonstreaza ca notiunea de ,,cetatenie sociala" nu corespunde nca realitatii europene, solid ancorata pe terenul calculelor economice. Oricum, Protocolul Politicii Sociale anexat Tratatului de la Maastricht, protocol bazat pe ,,Charta Sociala", a reprezentat un mic dar important pas spre constructia ,,Europei sociale". Tratatul de la Amsterdam (1997) a fost, la rndul sau, rezultatul unui compromis aparut ntre doua politici: pe de o parte, o presiune pentru continuarea si adncirea procesului de integrare, cu acumularea ct mai multor competente decizionale n institutiile comunitare si o alta presiune, n sens contrar, venita din partea celor care se temeau de concentrarea unor puteri prea mari la Bruxelles, avnd ca efect slabirea principiului suveranitatii nationale. Compromisul a constat ntr-o dubla ntarire: att a competentelor structurilor Uniunii Europene n domeniul elaborarii de politici generale, ct si a principiului subsidiaritatii n domeniul executivadministrativ, principiu care se refera la adoptarea deciziilor specifice la un nivel ct mai jos posibil, ct mai apropiat de cetateni, n functie de natura problemei. Aceasta dubla ntarire, antagonista la prima vedere, parea sa complice si mai mult adoptarea unei politici sociale comune. Totusi, se considera ca si Tratatul de la Amsterdam a reprezentat o etapa utila pe drumul sinuos al coordonarii politicilor sociale, aducnd un progres important n domeniul unificarii pietei muncii. Un nou capitol a fost adaugat, dnd posibilitatea tarilor membre sa-si dezvolte o strategie comuna a angajarii, formarii si ocuparii locurilor de munca (n Tratat: ,,developing a common European employment strategy"). Pentru a exemplifica, vom arata doar ca aceasta strategie comuna prevedea ca tinerii someri sa primeasca un loc de munca sau cel putin o oportunitate educationala n termen de 6 luni de cnd au devenit someri, n timp ce somerii adulti vor redeveni activi n maxim 1 an de la pierderea ultimului job. * n finalul acestui subcapitol, vom face cteva aprecieri cu privire la tendintele manifestate n procesul de constructie a Europei sociale, cu alte cuvinte a unei politici sociale comune (la nivelul Uniunii Europene). Prima observatie este n legatura cu eforturile de armonizare a modelelor nationale de politici sociale, demers care a presupus ,,doar" coordonarea acestor modele n sensul reducerii incompatibilitatilor existente. Etapa de armonizare corespunde cu aproximatie perioadei 1957-1985 si s-a bazat pe o procedura decizionala inter-guvernamentala, menita sa ngusteze ,,gap"-urile legislative ntre criteriile de acordare a beneficiilor sociale n tarile Uniunii. Armonizarea legislativa nu presupunea existenta unei politici comune supranationale si, tocmai din acest motiv, Jacques Delors a impulsionat n a doua jumatate a anilor '80 adoptarea unor standarde sociale unitare, n asigurarea si controlul carora Comisiei de la Bruxelles urma sa-i revina un rol

9

sporit. S-a trecut treptat de la procedura predominant inter-guvernamentala la o procedura decizionala predominant supranationala, comunitara. Acest transfer de putere spre Bruxelles a facut posibila intrarea n etapa de convergenta a politicilor sociale spre un model comun, etapa care fusese anticipata de specialisti nca din anii '60. Care ar fi, n termeni politici, economici si socio-culturali, consecintele trecerii DE LA ARMONIZARE LA CONVERGENTA? n primul rnd, a fost necesar ca la nivelul constiintei politice si al opiniei publice, tarile membre sa nteleaga ca - dincolo de nivelul la care se ajunsese prin metoda interguvernamentala - nu se putea merge mai departe pastrndu-se intacte toate prerogativele decizionale ce decurg din suveranitatea nationala. Pentru a se evita un blocaj al unificarii era nevoie sa se renunte treptat la o parte din criteriile si competentele nationale traditionale, n favoarea unor structuri supranationale, care sa promoveze criterii si politici valabile pe tot teritoriul Uniunii Europene. Teoria convergentei pornise nca de la nceput, din anii '60, cu un imens avantaj: dezvoltarea economica a ntregii Europe de Vest facea ca tarile occidentale sa se apropie tot mai mult n privinta programelor si deciziilor adoptate, a standardelor create n diverse domenii, desi, asa cum am mai spus, la nivelul politicii generale nca nu se ajunsese la ideea convergentei explicite. Era un proces spontan. Economiile si societatile occidentale raspundeau aproape la fel la stimuli externi si la cerinte interne. Tocmai acest comportament asemanator (neprogramat) al societatilor vest-europene confirma si ncuraja n acelasi timp aplicarea teoriei convergentei n domeniul politic. Fireste, teoria convergentei nu a avut numai prieteni si sustinatori. Ea a ntmpinat o puternica rezistenta, att la nivelul opiniei publice si al mass-media, ct si al unor cercuri de intelectuali devotati ideii de ,,specific national imanent". Criticii convergentei au ncercat asadar sa argumenteze ca ,,statul bunastarii, departe de a fi determinat de imperative economice si structurale, este rezultatul unei multitudini de influente, alaturi de cele economice incluznd influente politice, culturale si religioase" (Heidenheimer, 1990) iar ultimele tipuri de influente vor face sa existe ntotdeauna deosebiri semnificative ntre modelele de dezvoltare pe care le urmeaza natiunile Europei. n pofida reformelor neo-liberale din ultimele decenii, a europenizarii si globalizarii procesului decizional, ,,impresia generala ramne una de stabilitate mai degraba dect de schimbare .... n nici unul din cazurile analizate nu s-au observat transformari ale caracteristicilor de baza .... statul bunastarii german va ramne unul conservator, n timp ce Suedia va pastra modelul institutional social-democrat si solidar " (Heidenheimer, 1990). n fapt, trebuie mentionat ca aceasta tensiune ntre inter-guvernamentalism si supranational, ntre curentul aparator al suveranitatii si specificului national si cel europenist unificator (sau cel putin federalist) a marcat ntreaga istorie a procesului european, n toate capitolele sale, nefiind o caracteristica a dezbaterilor din zona politicii sociale. Poate mai dificil de ntreprins dect n alte domenii, demersul apropierii politicilor sociale a trebuit sa parcurga un drum presarat cu numeroase capcane, cu ,,zone sensibile" (adevarate refugii electorale ale partidelor) si chiar cu ,,tabuuri"... Totusi, credem ca se poate vorbi astazi de o politica sociala comuna, de o dimensiune sociala a integrarii, de o Europa sociala. Putem vorbi despre toate aceste lucruri cu sentimentul ca vorbim despre ceva care este mai putin dect un fapt mplinit dar mai mult dect o fictiune. Farmecul conceptelor este ntotdeauna cu un pas naintea realitatii.

10

II. Welfare state (Statul bunastarii, asistential sau ,,providential")Capitolul trateaza in extenso problematica statului bunastarii n Europa. ncepnd cu o ,,preistorie" a modelului Welfare State (subcapitolui 1), analiza se concentreaza n special pe evolutia sistemului n perioada postbelica (subcapitolele 2, 3 si 4). Finalul capitolului este consacrat prezentarii caracteristicilor principalelor modele ale bunastarii sociale (subcapitolele 5, 6 si 7), ntr-o abordare critica si comparativa. O atentie mai mare se va acorda ,,ultimului venit", modelul neoliberal. Bazat pe filosofia politica a lui Hayek, alimentat cu solutiile economice ale lui Milton Friedman si pus n aplicare n anii '80 de guvernarile Thatcher si Reagan, neo-liberalismul contemporan ncearca sa redefineasca rolul statului, plasnd libertatea initiativei particulare si eficienta economica pe pozitii cel putin egale cu raspunderea autoritatilor fata de bunastarea colectiva.

1. Aparitia si expansiunea WS. De la Bismarck la Keynes si Beveridge

A devenit aproape un loc comun a afirma ca, sub raportul cuceririlor sociale si politico-juridice ale umanitatii, secolul XVIII a adus drepturile civile, secolul XIX pe cele politice iar secolul XX a fost marcat de dezvoltarea drepturilor sociale. Aparitia si mai trziu consolidarea statelor europene, denumite ulterior ale bunastarii (n continuare WS - Welfare State), constituie un element esential al transformarii Europei, proces nceput odata cu Revolutia Industriala si cu cea Franceza. n sens strict, ,,schitarea" institutionala a WS ncepe nsa abia n a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ocupnd propriu-zis perioada dintre formarea statelor nationale (german si italian) si primul razboi mondial. Modelarea istorica a WS are la baza trei repere fundamentale: 1. Procesul de formare a STATULUI MODERN CENTRALIZAT (,,The Nation-State"); 2. INDUSTRIALIZAREA; 3. DEMOCRATIZAREA politica a Europei. (Peter Flora, 1985) Practic, putem spune ca prin cele trei procese care definesc originea WS, acesta este un produs al capitalismului modern vest-european. ,,Esenta WS este, contrar asteptarilor, pur liberala" afirma Peter Flora, unul dintre cei mai cunoscuti specialisti germani n politica sociala din anii '70 '80, argumentnd legatura strnsa a sistemului prosperitatii nationale cu economia de piata capitalista si cu democratia politica ,,de masa", principii promovate de liberalismul secolului al XIXlea. Nu exageram daca facem afirmatia ca modernizarea Europei (politica, economica si socioculturala) a evoluat n paralel cu procesul de constructie (institutionalizare) a WS. Obligatiile si drepturile care rezultau din sistemul institutiilor feudale, comunitare, familiale sau religioase ale vechii Europe trec acum sub ,,jurisdictia statului". Statul este cel care preia, n a doua parte a secolului trecut, o serie ntreaga de functii pna atunci fragmentate, abordnd si asumnd de o maniera noua, specifica statului-natiune de secol XIX, relatiile cu cetatenii sai.

11

Industrializarea a adus cu sine aparitia unei ,,clase muncitoare industriale", clasa care avea sa reprezinte pentru o lunga perioada de timp categoria sociala dominanta (cel putin din punct de vedere numeric) n Europa. Nu este de aceea surprinzator sa constatam ca WS modern ,,a atacat" frontal tocmai problemele comune ale noii clase sociale: pierderea venitului provocata de accident, boala, invaliditate, somaj sau batrnete. Solutia care se ntrezarea era nlocuirea vechilor legi europene ,,ale saracilor" (vezi Robert Malthus, David Ricardo) cu un principiu nou, strns legat de ideea de dezvoltare generala: asigurarile sociale. Practic, sistemul securitatii sociale bazat pe asigurari domina nca mecanismele de functionare ale WS european contemporan, spre deosebire de sistemul american care ,,mizeaza" mai mult pe cresterea oportunitatilor economice si educationale ale cetatenilor sai. Din perspectiva filosofiei politice a secolului XIX, era cunoscut consensul teoreticienilor (att conservatori ct si marxisti), n ceea ce priveste CONTRADICTIA DE PRINCIPIU DINTRE CAPITALISM SI DEMOCRATIE, ca forme ,,incompatibile" de organizare sociala. De exemplu, Mill si Tocqueville atrag atentia ca democratizarea politica de masa va conduce la o societate n care legiferarea va fi facuta de majoritatea needucata si lipsita de proprietate, n timp ce Marx deasemenea recunoaste ca introducerea Constitutiei democratice franceze de la 1848 a transferat formal puterea politica n minile fostei clase subordonate (Offe, 1984). Cu toate acestea, capitalismul si democratia au continuat sa coexiste, ceea ce l-a facut pe cunoscutul autor britanic Marshall sa se ntrebe, retoric, n 1950: ,,Cum este posibil? Cum poate egalitatea cetatenilor sa coexiste cu capitalismul, un sistem bazat tocmai pe inegalitatea sociala de clasa?" Explicatia pare sa fie aparitia si consolidarea WS, ca sistem garant al bunastarii colective. Deci, WS realizeaza UN COMPROMIS (COMPATI-BILIZARE) NTRE CAPITALISM SI DEMOCRATIE, care trebuie nteles astfel: muncitorii accepta legitimitatea sistemului capitalist, pentru ca acesta asigura un nivel suficient de profitabilitate si un surplus economic pe baza caruia se pot pune n aplicare programe sociale. Capitalistii, la rndul lor, accepta necesitatea asigurarii unor venituri minimale si a cheltuielilor pentru bunastare, pentru ca aceste beneficii sociale mentin o clasa muncitoare sanatoasa, echilibrata si multumita (Offe, 1984). n acest mod, activitatile statului n societatea capitalista ar putea fi ndreptate simultan spre nevoia mentinerii profitabilitatii economice si spre nevoia asigurarii armoniei sociale. Interesant este nsa faptul ca, n pofida acestui compromis care salveaza coabitarea capitalismului cu democratia, WS a fost intens criticat att de liberalii radicali ct si marxisti, fiecare vaznd n acest sistem o ,,pervertire" a modelului ideal. Institutiile si politicile WS s-au consolidat prioritar n tari cu grad ridicat de dezvoltare economico-sociala, deci exact acolo unde capitalismul a atins ,,stadiile cele mai avansate" si unde, dupa Marx, proletariatul ar fi trebuit sa rastoarne pe cale revolutionara ornduirea si sa preia puterea din mna burgheziei. A fost oare WS instrumentul magic prin care capitalismul a reusit sa supravietuiasca unei mari provocari a istoriei, ndepartnd riscul propriei sale disparitii tocmai prin aceasta inspirata ,,mituire a clasei muncitoare"? *

12

Se descriu patru mari etape ale constructiei (institutionalizarii) sistemului de securitate sociala: 1. Faza experimentala (1870-1920); 2. Faza consolidarii (1920-1945); 3. Faza expansiunii (19451975); 4. Criza si reforma sistemului social (dupa 1975, continund pna n prezent). Administratia Bismarck lanseaza n Germania anului 1883 primul program social concret mentionat n literatura de specialitate:asigurarile de boala si accident. Acest program fusese precedat de alte cteva masuri izolate si, chiar daca avea acoperire limitata si un caracter restrictiv de accedere la beneficii, constituie totusi prima ncercare de institutionalizare a unui sistem de ,,despagubiri" pentru muncitorii industriali. Tocmai din acest motiv, programul german lansat de Bismarck are n primul rnd o valoare simbolica. El demonstreaza ca solutia instituirii unor politici sociale guvernamentale cu rol protector a provenit din zona dreptei politice si ca aceasta are, istoric vorbind, dreptul de a-si revendica ,,paternitatea" asupra WS! Este deci un motiv n plus sa vedem cu claritate n trecutul sistemului securitatii sociale originea sa liberala (n termenii vremii: conservatoare), de care vorbea Peter Flora. n Germania si n alte tari vest-europene recent industrializate care se aflau n plina crestere economica, statul (identificat cu interesele capitalistilor) dorea sa reduca amenintarea din ce n ce mai clar formulata a stngii proletare si sa arate ca este capabil sa asocieze ,,dezvoltarea economica autoritara" de care era acuzat cu protectia sociala. Democratizarea politica si extinderea dreptului de vot pna la ,,sufragiul universal" au obligat puterea politico-economica a sfrsitului de secol XIX sa adopte masuri n favoarea muncitorilor. Competitia electorala pe care o instituie democratizarea Europei occidentale reprezinta catalizatorul care accelereaza reactia industriasilor si a institutiilor statului-natiune de a pune n aplicare programe sociale menite sa asigure ,,bunastarea colectiva". Faza a doua a dezvoltarii programelor de securitate marcheaza, oarecum surprinzator, consolidarea prin transferul ,,centrului de greutate" al politicilor sociale peste Atlantic. America se arata n perioada interbelica mai interesata chiar dect europenii n adoptarea unor masuri protectoare, fiind citat n acest sens primul document cu caracter politico-legislativ coerent si unitar din ntreaga ,,preistorie" a WS: ,,The Social Security Act" (1935). A treia mare etapa n evolutia politicii sociale, expansiunea, este asociata frecvent cu istoria propriu-zisa a statului bunastarii n Europa postbelica si cu modelul social-democrat keynesian (KWS). Cele 3 ,,decenii de aur" ale capitalismului modern occidental aduc cu sine o dezvoltare fara precedent a institutiilor, functiilor si serviciilor sociale oferite de stat, aparitia si augmentarea unei birocratii specifice dar si, sub raport teoretic, conceptualizarea ,,Europei sociale". Dupa 1975 si cu precadere n anii '80 sistemul creat n jurul KWS aluneca ntr-o criza profunda (recunoscuta chiar si de cei mai nversunati aparatori ai conceptului) din care cu greu se va ,,dezmetici", zece ani mai trziu, sub influenta unor noi curente de gndire politica si economica. ,,Coma" din anii '80 a dus la o att de dramatica schimbare a filosofiei si practicii n politica sociala vest-europeana nct cu greu se mai poate spune ca traditionalul, clasicul KWS a supravietuit realmente socului... Noul model, pendulnd ntre pragmatism si accente neo-liberale, ncearca sa identifice solutiile optime pentru salvarea pe termen lung a nsusi conceptului de ,,securitate sociala", fara a mai face nsa concesii n ceea ce priveste competitivitatea si eficienta generala a sistemului.

13

2. 1947-1973: ,,The Golden Age"

ntre 1947 (lansarea planului investitional Marshall pentru reconstructia Europei occidentale) si 1973-1974 (socul petrolier) este cuprinsa asa numita ,,Perioada de aur a capitalismului" (The Golden Age), care constituie indubitabil apogeul dezvoltarii teoretice si al aplicarii modelului KWS n practica politico-administrativa a societatilor vest-europene. Functiile, institutiile si serviciile sociale se multiplica fara ncetare, birocratia se extinde, costurile programelor cresc de la un an la altul, partidele social-democrate si socialiste ,,cuceresc" tara dupa tara, ocupnd aproape n ntregime Europa occidentala. Fara a putea fi precis delimitata, perioada expansiunii (revendicata de data aceasta cu autoritate de social-democratie) pare a fi, analizndu-i nsa doar suprafata, o ,,perioada fericita", o perioada a consumului dar si a cresterii economice. Exista doua mari categorii de explicatii pentru acest fenomen: TEORIILE SOCIO-ECONOMICE si TEORIILE POLITICE (1985, Harold Wilensky). I) Interpretarile socio-economice ale evolutiei WS scot n evidenta impactul cresterii economice asupra societatii precum si corelatiile demografice si organizational-birocratice ale acestui proces (Gregory Luebbert, 1977 citat de Wilensky, 1985). Acest set de studii indica faptul ca dezvoltarea economica dar mai ales implicatiile demografice si birocratice ale acesteia ar constitui cauzele majore ale expansiunii KWS. Cresterea continua a GDP = PIB (Gross Domestic Product) dar si consecintele structurale indirecte (de exemplu, mbatrnirea populatiei ca efect al cresterii calitatii vietii) au avut un efect pozitiv (stimulator) asupra eforturilor sociale ale statului. Exista aproape un consens al autorilor n a afirma ca nivelul economic este un determinant de baza al dezvoltarii statului bunastarii. Ca indicator pentru stadiul WS poate functiona si ,,experienta n programe de asigurari sociale" (Cutright, 1965 citat de Wilensky, 1985) adica numarul de ani n care o natiune a beneficiat de programe operationale cu acoperire generala, cum ar fi cele pentru situatii de boala, accident, invaliditate, batrnete, somaj, maternitate, alocatii familiale, pentru copii etc., Cutright a aratat ca n cazul a 76 de natiuni (din afara Africii) experienta n programe de asigurari este strns corelata cu nivelul de dezvoltare economico-sociala. Practic, putem afirma ca esenta statului bunastarii si a conceptului de securitate sociala este garantarea guvernamentala a unui minim n domeniul venitului, al hranei si al locuintei, al educatiei si al nivelului de asistenta medicala. Expansiunea postbelica a KWS a facut ca, la nceputul anilor '70, cheltuielile publice pentru programe de bunastare sa depaseasca 20( din GDP n 13 tari europene, urcnd n cteva cazuri spre 30( (Suedia, Belgia, Olanda). Chiar si n Statele Unite, la nceputul anilor '60 cheltuielile pentru programe sociale se situau la cca 15( din GDP (Sckocpol si Amenta, 1986). Mutatiile profunde survenite n structurile sociale datorita industrializarii, urbanizarii, cresterii nivelului de educatie precum si mbatrnirea populatiei ca urmare a cresterii generale a calitatii vietii, corelate cu politicile de pensionare timpurie (n jurul vrstei de 60 de ani) pentru ,,deblocarea"

14

tinerei generatii, au determinat o ,,suprancarcare sociala a sistemului". Practic, categoria activa a populatiei a ajuns n anii '70 ,,sa poarte n spate" o categorie pasiva de pensionari si someri (fara a lua n calcul populatia sub 18 ani) aproape egala numeric cu prima! Este de la sine nteles ca o astfel de economie, n care se ajunsese ca unul din doi indivizi sa nu munceasca, sa fie cu timpul ,,gtuita", sufocata de un efort social urias, ultracostisitor, caruia nici modernizarea tehnologica, nici cresterea continua a productivitatii nu reuseau sa-i mai faca fata. Multiplicarea si extinderea birocratiei din serviciile publice a avut la nceput un efect pozitiv, permitnd cresterea spectaculoasa a numarului de ,,job" -uri relativ bine platite n institutii administrative si n consecinta scaderea somajului. Astfel a fost posibila angajarea unui mare numar de femei, rezolvndu-se o alta problema sociala traditionala: somajul excesiv n rndul femeilor. ,,Reversul medaliei" a fost nsa ponderea exagerata a birocratilor, n Suedia ajungndu-se la situatia limita n care 60( din forta de munca activa era ocupata n administratia KWS! Teoria convergentei afirma ca dezvoltarea economico-sociala face ca tari cu traditii culturale si politice diferite sa construiasca institutii similare si sa adopte treptat masuri asemanatoare n ceea ce priveste asigurarea unui standard minimal de viata (Cutright 1965, Pryor 1968, Wilensky 1975). Practic, putem traduce ca ,,modernizarea reduce diferentele ntre tari" si ca, de-a lungul timpului, societatile vest-europene au parcus traiectorii convergente spre ceea ce numim astazi ,,modelul" sau ,,civilizatia occidentala". II) ncercnd sa ne mutam dinspre explicatiile socio-economice spre cele politice, gasim cu surprindere ca acest cmp este mult mai sarac n studii... Teoriile politice cauta sa acrediteze ideea ca dezvoltarea WS poate fi abordata pe doua nivele majore de ntelegere: ideologia elitelor (exprimata prin retorica oficiala) si ideologia maselor (exprimata prin opinia publica). Aceste niveluri de abordare trimit la urmatoarele continuturi: 1. sistemul de partide si influenta politica; 2. tipuri si grade de corporatism; 3. competitia electorala. (Wilensky 1975, Castles 1982) De exemplu, Harold Wilensky afirma ca valorile statului bunastarii sunt peste tot n lume n conflict cu ideologia meritocratiei si cu individualismul. Tarile, crede el, trebuie sa aleaga ntre urmatoarele doua alternative: ,,Guvernul este dator sa vegheze ca fiecare cetatean sa aiba un loc de munca bun si un standard de viata corespunzator" sau ,,Guvernul trebuie sa lase pe fiecare sa se descurce asa cum poate". Coughlin, dimpotriva, afirma ca ideologia societatilor moderne este un amestec complex de teme contradictorii, de meritocratie si egalitarism, de individualism si colectivism. Ponderea celor doua componente n cadrul acestui amestec depinde de traditiile si de cultura politica a fiecarei natiuni. De exemplu, spune Coughlin, majoritatea cetatenilor din Statele Unite, Canada sau Marea Britanie manifesta rezerve serioase fata de eficienta compensatiilor pentru somaj si sunt de-a dreptul ostili fata de serviciile de asistenta sociala de tip european (vezi Hansenfeld, 1987). Bazndu-se pe conceptul ideologic, Castles argumenteaza ca nivelele nalte ale ,,efortului de bunastare" (cota din GDP repartizata pentru programe sociale) n tarile scandinave este asociata cu dominatia stngii n cadrul sistemului de partide. Aceasta influenta dominanta, obtinuta prin unitatea stngii sociale care colecteaza peste 60 ( din voturi, face ca dreapta divizata sa nu poata opune o rezistenta serioasa la politica de redistribuire a social-democratilor. n general vorbind,

15

ascensiunea partidelor social-democrate este vazuta de toti analistii ca fiind elementul aflat n cea mai strnsa conexiune cu expensiunea postbelica a KWS. Wilensky ncearca n 1985 sa defineasca larg, din punct de vedere ideologic, un partid de stnga ca fiind o formatiune politica ce foloseste aparatul de stat pentru redistribuirea masiva si sistematica a venitului national spre ,,straturile de jos ale societatii", n scopul reducerii inegalitatilor economice, sociale si politice care decurg din mecanismele pietei si liberei concurente. Partidele catolice (crestin-democrate), mai greu de definit ideologic datorita ,,caracterului vag al platformelor lor" sunt vazute de acelasi Wilensky prin prisma trasaturilor simultan anti-marxiste si anti-liberale (anti-piata). Alianta ,,strategica" ntre partidele de stnga democratice si cele catolice (vezi cazul Germaniei) a contribuit n primele trei decenii postbelice la realizarea asa-numitului consens keynesian, bazat pe doua componente fundamentale: cresterea economica si ocuparea cvasi-totala a fortei de munca (,,full employment"). Acest model al WS, ntemeiat pe ideile lui Keynes si Beveridge, parea sa fi adus vest-europenilor ,,o fericire fara de sfrsit". Nimic nu parea sa tulbure la nceputul anilor '70 bunastarea, pacea sociala si cresterea economica occidentala...

3. Anii '80. Criza sistemului WS

Mijlocul anilor '70 gaseste lumea occidentala ntr-o stare de confuzie, att la nivelul opiniei publice ,,rasfatate" (marcata acum puternic de aparitia primelor simptome ale crizei) ct si la nivelul elitelor intelectuale si politice care ncep sa fie ,,bntuite" de o anumita neliniste. Fiorul crizei si face loc treptat n paginile ziarelor, pe canalele de televiziune, n tonul declaratiilor liderilor politici si sindicali, n constiinta cetatenilor... * nainte de socul petrolier, n 1972, aparea n Europa faimosul raport al Clubului de la Roma: Limitele cresterii. Aceasta lucrare, avnd aproape un caracter premonitoriu, indica existenta unei provocari fara precedent n istoria postbelica, careia economia mondiala nu parea a-i mai putea face fata cu vechile instrumente. Studiul a fost sponsorizat de Clubul de la Roma si efectuat de 17 cercetatori din diverse discipline, sub coordonarea lui Dennis Meadows. Acestia au elaborat un model computerizat cu cinci variabile: investitiile, populatia, poluarea, resursele naturale, alimentele. Raportul a fost scris n cele din urma de Meadows ntr-o forma accesibila nespecialistilor n sisteme dinamice si a fost publicat n 37 de limbi (nu si n romneste!) si n peste 12 milioane de exemplare. Mesajul studiului este clar: ,,Nu e vorba numai de limitarea cresterii economice n general, ci de limite aparute ntr-o anumita scoala de gndire n explicarea situatiei, sustinnd ca avem de-a face cu trecerea de la economia industriala la economia serviciilor si de la o abordare a economiei n

16

care se cauta certitudinea si nlaturarea riscurilor la acceptarea incertitudinii si la asumarea riscurilor, ca o sfidare a incertitudinii si ca filosofie pentru stimularea progresului". n urmatorii ani au aparut si alte studii ale Clubului de la Roma, nu att de celebre ca ,,Limitele cresterii", dar care reiau ideile si temele majore ale SCHIMBARII. De exemplu, Dialog asupra avutiei si bunastarii (1980) si Limitele certitudinii (1989). In a doua carte mentionata, Orio Giarini scrie: ,,Dezvoltarea moderna societala si a economiei depinde nu att de realizarea unor obiective perfecte, determinate si sigure, ct mai curnd de dezvoltarea activitatilor creatoare ntr-o lume n care incertitudinea, probabilitatea si riscul constituie conditii date, generatoare de posibilitati negative dar si de sanse reale". (Giarini, 1989). Criza din anii '80 a KWS este deci plasata sub auspiciile sumbre ale unei crize mult mai ample si mai adnci: criza sistemului mondial de organizare politica, economica si sociala. Schimbarea sistemului mondial de organizare implica mutatii profunde n mai multe sfere de activitate, lundu-se nsa ca punct de plecare caracteristicile lumii contemporane: INCERTITUDINEA, COMPLEXITATEA si INSTABILITATEA, cu toate riscurile care decurg dintr-o astfel de organizare a lumii. Referindu-ne strict la criza statului bunastarii n Europa (fara a o desprinde nsa de contextul mondial) putem descrie cu destula claritate o criza multidimensionala: a) Criza economica propriuzisa; b) Criza fiscala si birocratica; c) Criza socio-demografica; d) Criza politica (eurostagnarea); e) Criza generala de sistem (criza sistemica). Din punct de vedere economic, KWS ncepuse nca de la sfrsitul anilor '70 sa nu mai produca acel ,,surplus" suficient de mare pentru a putea asigura continuarea ,,efortului de bunastare". n majoritatea statelor vest-europene cresterea economica atinsese nivele de 1-2( sau chiar devenise nula, lansndu-se conceptul nselator de crestere zero. Scaderea nivelului investitional prin demotivare fiscala, aplicarea rigida a vechilor scheme si strategii manageriale, orientarea politicilor macro-economice exclusiv spre crestere industriala si ignorarea sectorului tertiar, suprancarcarea ndelungata a organigramelor n ntreprinderi si dificultatile de desfacere pe piata mondiala a unei productii traditionale, care nu tinuse pasul cu schimbarile rapide survenite n domeniul marketingului, al managementului de firma si al tehnologiei, toate acestea au facut ca Europa occidentala sa piarda serios teren n competitia cu Statele Unite si cu tarile din Asia de Sud-Est, mult mai dinamice, mai competitive si mai flexibile. Criza fiscala si birocratica s-a manifestat printr-o crestere continua a rezistentei populatiei si agentilor economici fata de nivelele ,,sufocante" de impozitare si prin refuzul societatii civile de a se mai supune regulilor din ce n ce mai complicate impuse de birocratia de stat. Aparitia evaziunii fiscale si scaderea dramatica a investitiilor, la care ncepea sa se adauge cota n crestere a somajului (industria avea sa arunce ,,peste bord" n numai ctiva ani aproximativ 10( din forta de munca, pentru a se putea mentine pe linia de plutire) iata cteva din fenomenele conexe crizei economice propriu-zise, care agravau si mai mult tabloul simptomatic. Un aspect foarte interesant l-a constituit ,,descoperirea" dimensiunii socio-demografice a crizei. Aflata timp de cteva decenii n stare latenta, aceasta forma de manifestare a crizei a trecut multa vreme neobservata, fiind estompata de criza economica. Dupa ce sociologii au tras semnalul de alarma, mbatrnirea populatiei a devenit n anii '80 unul dintre cele mai discutate fenomene din arealul cercetarilor ntreprinse n domeniul crizei WS.

17

Cresterea sperantei de viata la 77 de ani pentru barbati si 79 pentru femei (n tarile scandinave chiar mai mult), asociata cu politicile de pensionare timpurie (n medie la 60 de ani) au determinat n anii "70 suprancarcarea sociala a sistemului. Numarul mare de pensionari, nivelul ridicat al pensiilor si alungirea perioadei de inactivitate a acestora la 15-20 de ani au adus n pragul falimentului sistemul de pensii si asigurari sociale (cum ar fi cele corespunzatoare situatiilor de boala, batrnete, invaliditate, recuperare sau tratament cronic ndelungat), multe companii solicitnd cu insistenta regndirea ntregului sistem de asigurari... Inversarea piramidei demografice si ,,subtierea" drastica a bazei (generatia tnara) au condus la sporuri naturale negative n multe tari vest-europene. Dezechilibre sociale grave au aparut si atunci cnd s-a pus problema asigurarii coerentei, a transferului ntre generatii, criza de copii de care se vorbise la nceput n gluma devenind cu timpul o realitate sociala dureroasa si jenanta. Criza politica s-a manifestat att la nivel comunitar ct si national. La nivelul constructiei institutiilor comunitare, anii '80 au adus fenomenul numit eurostagnare, manifestat printr-un foarte modest progres n ceea ce priveste pasii si deciziile majore ce trebuiau adoptate pentru unificarea Europei. Aceasta ,,lncezeala" si lungile discutii sterile erau n fapt consecinta scaderii interesului tarilor membre pentru problemele comunitare, preocuparile concentrndu-se cu prioritate spre rezolvarea crizei economice. Eurostagnarea avea sa fie depasita dupa 1985, odata cu relansarea generala a procesului de integrare si cu aparitia primelor semne ale revigorarii economiei europene. n 1987 a fost ratificat Actul European Unic (The Single European Act), document care a deschis practic calea spre Tratatul de la Maastricht (negociat nca din 1989, semnat si apoi ratificat de parlamentele nationale n 1992, intrat n vigoare la 1 ianuarie 1993). Criza politica interna s-a exprimat n tarile vest-europene prin spargerea consensului postbelic (de tip keynesian) care facuse posibila sustinerea programelor de bunastare de catre marea majoritate a partidelor, indiferent de orientare. Criza economica prelungita a facut ca partidele de dreapta sa devina din ce n ce mai vehemente n a critica politica ,,paguboasa, falimentara" a social-democratilor, laburistilor si socialistilor. Sindicatele de asemenea au ncetat sa mai sprijine guvernele si vechea clasa politica cernd nnoire si modernizare. Nemultumirea devenise cvasigenerala. n 1979 se produce prima fisura n blocul politic de stnga care guvernase multa vreme Europa, prin revenirea la putere a Partidului Conservator n Marea Britanie. Politica liberala si reformista a premierului Margaret Thatcher (care avea sa locuiasca n 10 Downing Street pna n 1990!), dublata de guvernarea republicanilor conservatori ai lui Ronald Reagan n Statele Unite (19801988) au adus la conceptualizarea Noii Drepte si la revenirea n forta a liberalismului, n special n economie. Modelul neo-liberal a fost ulterior preluat si de alte tari europene, chiar si de cele cu ,,vechi traditii socialiste": Franta, Italia, Spania. Germania si-a continuat cresterea economica sub guvernarea crestin-democratilor si a liberalilor, adoptnd un model de centru, echilibrat, cu o economie liberala si un sistem de protectie sociala bine pus la punct (,,The German Middle Way"). n fine, conceptul de criza sistemica a fost rezultatul unei evaluari generale a sistemului de organizare politico-economica si a structurilor sociale produse de-a lungul timpului de KWS. S-a ajuns la concluzia ca nu numai economia trebuia restructurata si eficientizata, ca simpla reducere a

18

impozitelor nu era suficienta pentru deblocarea situatiei si ca era obligatorie o nnoire complexa, profunda si radicala a ntregului sistem institutional. Devenise imperios necesara reforma la toate nivelele si n toate sectoarele de activitate, pentru ca Europa occidentala sa recupereze deficitul de dezvoltare si competitivitate fata de Statele Unite si Japonia.

4. Reforma statului bunastarii sub influenta Noii Drepte (Thatcher-Reagan)

Majoritatea specialistilor afirma ca modelul european al statului bunastarii n sens traditional (keynesian) a disparut definitiv odata cu marea criza din anii '80 si cu politicile neo-liberale lansate n forta de Noua Dreapta n timpul deceniului amintit. Acesti autori afirma ca social-democratia si keynesianismul au intrat deja n istorie, realitatile complexe ale lumii contemporane rejectnd ideologia de stnga si politicile excesiv redistributive si protectioniste practicate de ,,Statul Providenta". n mare parte, acest sfrsit de secol confirma apusul doctrinelor etatiste si impunerea cadrului concurential liber. Globalizarea, internationalizarea capitalului si mondializarea economiei, la care se adauga revolutia tehnologica, au constituit tot attea provocari majore carora WS nationale, nchise si rigide, nu le-au putut face fata. n literatura britanica de specialitate a anilor '90 este deja consacrata formula de model postfordist al statului bunastarii. n volumul ,,Towards a Post-Fordist Welfare State" (1994), Roger Burrows si Brian Loader caracterizeaza modelul traditional (fordismul) ca fiind tabloul rezultat din productia de serie, consumul de masa (omogen si steorotip), modernism cultural si un puternic sector public. Conform acelorasi autori, post-fordismul ar fi ,,coalitia" ntre o productie flexibila, consumuri diferentiate si segmentate, post-modernismul cultural si un sistem al bunastarii restructurat, eficientizat. Noul model socio-economic ar trebui deci sa raspunda urmatoarelor solicitari majore: flexibilizare, debirocratizare si descentralizare administrativa, dereglementare, relansare investitionala prin reducerea fiscalitatii, eficientizarea managementului, asumarea noilor tehnologii, privatizarea unor companii, societati si chiar a unor servicii publice. Judecnd n termeni economici, criza pare sa fi trecut. Majoritatea tarilor din Uniunea Europeana nregistreaza cresteri economice anuale ntre 3-5(. Din punct de vedere politic, neo-liberalismul s-a impus treptat ca doctrina de referinta pentru procesul constructiei europene si chiar acolo unde guverneaza social-democratii sau socialistii, s-a adoptat o politica economica mult mai liberala dect n trecut. Un fenomen important si benefic s-a petrecut la nivelul conceptiei generale asupra rolului statului si al societatii civile, al relatiilor formale si informale dintre acestea. Fenomenul pare sa fie una dintre consecintele ,,americanizarii" Europei. Practic, n toate tarile Europei occidentale puterea si functiile explicite sau implicite ale statului sunt n declin. Asistam la transferul centrului de greutate al bunastarii colective spre comunitatile locale, din ce n ce mai puternice si mai influente. Fenomenul, denumit revolutia comunitatilor (Catalin Zamfir, 1995) se ncadreaza n procesul mai larg de emancipare a comunitatilor locale si al deplasarii accentelor dinspre stat spre societatea civila. n

19

termenii bunastarii, aceasta mutatie este cuprinsa n sintagma: ,,FROM WELFARE STATE TO A WELFARE SOCIETY" (Gosta Esping-Andersen, 1996). * Fireste, n tot acest proces de restructurare a WS din ultimii ani trebuie sa tinem cont si de contextul politic international si n mod particular de schimbarile majore survenite n relatia dintre Vestul si Estul Europei dupa ncheierea Razboiului Rece. Nu mai este astazi un secret pentru nimeni faptul ca programele de bunastare aplicate n tarile occidentale si nsusi conceptul de securitate sociala au avut, printre altele, rolul de a tine cetatenii acestor tari ct mai departe de ,,cntecele de sirena" ale comunismului sovietic. Dupa 1989, caderea Cortinei de Fier dintre cele doua sisteme si ncercarea sincera de apropiere a unor ,,lumi" pna nu demult separate de Zidul Berlinului, au condus la deplasarea accentului spre un efort mai mare de integrare a Estului. n multe privinte, tarile din Europa centrala si rasariteana au nceput sa priveasca spre Vest si sa copieze modelul occidental de organizare politicoeconomica. Desi ideea n sine de copiere institutionala sau sistemica deranjeaza mndria esticilor, totusi trebuie spus clar ca acesta a fost n cele mai multe cazuri sensul transformarilor de dupa prabusirea comunismului. Si n ceea ce priveste politica sociala, tendinta generala a fost de a se ,,importa" ct mai repede modelul statului bunastarii si al securitatii sociale. Dorinta muncitorilor din Est a fost de a beneficia nca din primii ani de aceleasi avantaje ca si colegii lor de breasla din tarile occidentale, desi era evident pentru toata lumea ca economia estica depasita din punct de vedere tehnologic nu putea fi competitiva la nivel mondial n conditiile liberei concurente. Au urmat, firesc, frustarile si seria de proteste sociale vehemente (stimulate si de nostalgia ,,gratuitatilor" comunismului), care au facut ca mersul reformei economice sa fie greoi si nu de putine ori ntrerupt de sincope dureroase. n ansamblu, vointa politica a Estului s-a manifestat pe directia restructurarii sistemului (n unele tari mai repede si mai ferm, n altele mai ncet si mai ezitant) nct pna la urma corpul social al acestor societati a parcurs un proces complex de maturizare si asumare a necesitatii modernizarii generale. Chiar daca legislatia sociala a nceput sa reproduca n linii mari tiparele statului-bunastarii din Europa occidentala, aceste reglementari nu vor avea consistenta reala dect atunci cnd economia Estului va produce suficiente resurse pentru alimentarea programelor sociale. Drumul spre bunastare trece fara ndoiala printr-o economie eficienta si competitiva.

20

5. Modelul social-democrat

Vorbind despre regimurile politice ale bunastarii sociale, Gsta Esping-Andersen realiza n 1991 o clasificare devenita n scurt timp ,,clasica" n studiul politicilor sociale comparate, conform careia se descriu trei viziuni majore asupra bunastarii: - modelul social-democrat; - modelul conservator; modelul liberal. Chiar daca aceasta clasificare s-a dovedit imperfecta si a cunoscut de-a lungul anilor mai multe tentative de amendare, ea ramne si n prezent un instrument util pentru ntelegerea marilor tipologii politice si socio-culturale care fundamenteaza optiunile nationale n privinta bunastarii. Conform teoriei lui Esping-Andersen, modelul social-democrat si gaseste cel mai fidel caracteristicile n legislatia si structura administrativa a securitatii sociale din Suedia, Danemarca si Norvegia. Acest model mai este cunoscut sub denumirea de ,,scandinav" (Erikson, 1987), ,,institutional-redistributiv" (Titmuss, 1958, citati de Esping-Andersen, 1991) sau pur si simplu ,,suedez" (mass-media). n ceea ce priveste istoria proiectului social-democrat. Suedia figureaza n mod traditional drept cap de lista pentru grupul tarilor care aplica viziunea keynesianista asupra politicilor social-economice, fiind ,,un stat al bunastarii prin excelenta". Totusi, pentru a respecta adevarul stiintific, trebuie spus ca Suedia a corespuns modelului social-democrat de o maniera maximala doar ntre 1960 si 1970, criza economica ce a urmat ndepartnd-o ntructva de la forma ,,ortodoxa'' de Welfare State si ducnd la adoptarea n anii '80 a unor masuri reformiste cu tenta liberala. n ultimul deceniu, Danemarca pare sa fi preluat stafeta modelului scandinav traditional, apropiindu-se cel mai mult de idealul social-democratiei europene si asta pentru ca sistemul danez a fost caracterizat mai degraba de stabilitate dect de schimbare. Pe scurt, regimul social-democrat se defineste prin nivele nalte ale cheltuielilor sociale, fiscalitate ridicata, sector public extins si o protectie sociala larga, cuprinznd multiple categorii ale populatiei. Acestor trasaturi li se adauga o birocratie masiva si un set de programe publice printre cele mai costisitoare din lume. Redam n continuare o reprezentare procentuala comparativa, reflectnd dimensiunea sectorului public ntr-o serie de tari dezvoltate ale lumii.

21

Fig. 20. Compararea procentuala a sectoarelor publice n diferite tari dezvoltate ale lumii, 1992.Cheltuieli publice totale, sociale i non-sociale (procent din PIB) SUEDIA DANEMARCA NORVEGIA Olanda Frana Germania Marea Britanie SUA Japonia 68 61 57 58 52 47 44 39 33 25 18 20 30 24 16 15 13 12 Transferuri (procent din PIB) Angajai n sectorul public (procent din totalul angajailor) 33 32 29 13 27 15 17 15 6 50 49 47 47 44 40 35 29 29 Total taxe

(Sursa: Mihu i Lauritzen, 1999)Analiznd datele din tabel, se observa detasarea grupului celor trei tari scandinave n ceea ce priveste anvergura politicilor de stat si a sectorului public n general, urmate ndeaproape de Olanda, care s-a remarcat n ultimul deceniu printr-o politica redistributiva foarte accentuata. Franta, apartinnd formal grupului conservator, se apropie n realitate mai mult de coeficientii social-democratiei moderate de tip olandez dect de coeficientii Germaniei, considerata prototip al modelului conservator ,,bismarckian". La rndul sau, Germania pare mai degraba apropiata n cifre de Marea Britanie aflata la limita liberalismului dect de colega sa de model (Franta), ceea ce indica n mod categoric diferentele existente ntre sistemele nationale incluse n aceeasi categorie. La polul liberal, centrat n jurul SUA, Marea Britanie se prezinta practic cu un model mixt al bunastarii, destul de apropiat ca parametrii tehnici de modelul german, n timp ce Japonia este chiar mai ,,liberala n cifre" dect Statele Unite, desi nu este inclusa (nici de Esping-Andersen, nici de alti autori) n categoria tarilor liberale, ci i se acorda un statut de model propriu (,,societate a bunastarii de tip japonez"). Revenind la modelul politic social-democrat, vom descrie acum detaliat principalele caracteristici ale acestuia, insistnd asupre dimensiunilor: juridica, fiscala, sociala si ocupationala.

22

a) Dimensiunea juridica este orientata n sensul respectarii principiului universalismului politicii sociale sau, altfel spus, a drepturilor sociale constitutionale, garantate tuturor cetatenilor unei tari (Marshall, 1950). Asa cum vom vedea la analiza celorlalte modele, conservatorii resping acest principiu oferind varianta sistemului participativ-contributiv (sistemul asigurarilor) iar liberalii resping si ei universalitatea beneficiilor sociale oferind solutia asistentei minimale si selective bazata pe testarea veniturilor si pe responsabilitatea individului de a munci sau de a se instrui n schimbul ajutorului primit. b) Dimensiunea fiscala a bunastarii social-democrate se bazeaza pe un sistem de taxare (impozitare) generala si progresiva, mai degraba dect pe contributiile angajatilor si angajatorilor la sistemul asigurarilor sociale. n consecinta, finantarea serviciilor sociale este n principiu publica si se face de la bugetul statului sau al comunitatilor locale, avnd o puternica tendinta redistributiva si egalizatoare, spre deosebire de situatia asigurarilor sociale de tip german, unde beneficiile sunt proportionale cu contributiile. c) Dimensiunea sociala se refera la portofoliul bogat al serviciilor de tip ,,welfare" furnizate de autoritatile publice, care prin diversitatea si caracterul generos (cuprinzator) al ofertei acopera largi segmente ale populatiei, de la copii pna la persoane vrstnice. n timp ce n alte tari dezvoltate ale Europei, ngrijirea vrstnicilor sau copiilor este delegata familiei, sectorului voluntar sau privat, n tarile scandinave sectorul public este cel care si asuma raspunderea pentru toata aceasta gama de servicii specializate. d) Dimensiunea ocupationala se realizeaza printr-o politica activa n domeniul pietei muncii si printr-o preocupare constanta a autoritatilor pentru angajarea cvasi-completa a fortei de munca. Acest interes special a fost mentinut cu bune rezultate chiar si n timpul crizei economice din anii '70-'80, fiind unul din punctele forte ale sistemului scandinav. Rezumnd, vom spune ca filosofia bunastarii n Nordul Europei consta n efortul sistematic de a include integral ct mai multe persoane si grupuri n fluxul social normal si de a aboli saracia, chiar cu pretul unei relative egalizari a veniturilor prin redistributie. Este interesant de analizat contextul politic, economic si socio-cultural al Peninsulei Scandinave, pentru a ntelege suportul larg pe care l are aici modelul social-democrat. Hegemonia politica a partidelor social-democrate a nceput n aceste tari dupa primul razboi mondial, n anii '20, practic sirul guvervarilor de centru-stnga fiind rareori si pentru perioade scurte intrerupt de guvernari liberale. Astfel, optiunea majora a nordicilor ramne n favoarea solidaritatii si a drepturilor sociale acordate tuturor cetatenilor, n favoarea redistribuirii veniturilor spre categorii dezavantajate, n favoarea unui stat puternic si ,,dinamic", n favoarea reducerii inegalitatilor provocate de economia de piata. Debarasata de marxism abia n deceniile postbelice, social-democratia scandinava se face remarcata n Europa prin persistenta unei ponderi insemnate a ,,votului de clasa" (Mihut si Lauritzen, 1999), chiar daca acest fenomen electoral rudimentar a nceput sa descreasca n ultimul deceniu (Petersson, 1994 citat de Lauritzen 1999). ,,Relativa slabiciune a dreptei politice" (Castles, 1989) ar putea fi explicata si prin existenta unor importante partide agrariene de centru, care mpiedica formarea unui pol puternic de centru-dreapta prin coalizarea clasei mijlocii si a ,,micilor burghezi", asa cum se ntmpla n Anglia, Germania sau Franta. Aceste partide de centru ale fermierilor sustin interventia si subventiile statului n special n economia agrara, prefernd de cele mai multe ori sa se alieze cu social-democratii dect cu

23

liberalii. Tot n dreptul contextului politic trebuie mentionat si consensul realizat nca din anii '30 n privinta dezirabilitatii unui sistem universal al bunastarii. Desigur, consensul politic constituie piatra de temelie pentru dezvoltarea modelului ,,Welfare State" nu numai n Scandinavia, ci n toata Europa occidentala, dar pentru nordici acest consens a aparut nainte de 1945 si n principiu se pastreaza pna astazi, desi dezbaterile privind reforma statului bunastarii din anii '80 nu au ocolit nici tarile scandinave. Termenii consacrati pentru desemnarea consensului politic centrat pe notiunea de ,,Welfare State" sunt ,,The Politics of Compromise" (Politica compromisului) sau ,,Consensual Democracies" (Democratiile consensuale). n categoria determinantilor istorici si socio-culturali trebuie precizate valorile pe care este cladita societatea scandinava, pe lista carora EGALITATEA ocupa detasat primul loc. ,, ... Valorile nordice implica asumptia ca egalitatea este o situatie absolut corecta si justificata, un deziderat politic sau chiar un imperativ. Ea prevaleaza, chiar atunci cnd ntra in conflict cu alte valori" (EspingAndersen, 1993). n acest sens, cel mai citat exemplu din cultura si mentalitatea colectiva care domina micile orase scandinave este ,,Legea lui Jante" (Janteloven), o formula traditionala care desemneaza resentimentul si chiar reactia comunitatilor locale mpotriva indivizilor sau familiilor non-conformiste. * Ultima parte a acestui subcapitol este consacrata prezentarii unor prevederi concrete ale politicii sociale scandinave, cu accent pe Danemarca si Suedia. a) Mentinerea veniturilor sau securitatea sociala propriu-zisa (conform terminologiei britanice) reprezinta ,,punctul forte" al programelor de bunastare n toate tarile scandinave. La acest titlu se detaseaza sistemul de pensii pentru persoane vrstnice, unul dintre cele mai generoase din lume. Danemarca, de exemplu, a introdus pensia de batrnete nca din 1891, fiind a doua tara (dupa Germania) care a introdus aceste beneficii. Spre deosebire nsa de Germania, unde pensiile au o baza ocupationala si se platesc n functie de contributiile la fondul de asigurari, n Danemarca acestea au fost recunoscute ca drepturi sociale, constitutionale, deci au fost acordate tuturor cetatenilor danezi care mplinesc o anumita vrsta (variabila de-a lungul ultimului secol), indiferent de contributiile la sistemul asigurarilor. Dintre toate tipurile de pensii acordate n Danemarca, cea mai cunoscuta, cea mai veche si cea mai interesanta ramne pensia populara (People's Pension) - n fapt, ,,piatra ungiulara" a politicii pensiilor din aceasta tara - desi s-a remarcat n ultima perioada o crestere a ponderii pensiilor ocupationale si private, dupa modelul german. Pensia populara pastreaza nsa urmatoarele caracteristici: este non-contributiva, bazata pe principiul universalismului, solidaritatii si egalitatii si se acorda n mod nediscriminatoriu tuturor cetatenilor danezi n vrsta de peste 67 de ani, cu conditia sa fi fost rezidenti ai acestei tari n ultimii 40 de ani. Vrsta limita si valoarea absoluta se pot modifica de catre guvern, cu acordul parlamentului. La 1 aprilie 1998, de exemplu, valoarea lunara a pensiei populare pentru persoane singure era de 1170 USD iar n cazul cuplurilor reveneau 845 USD/persoana. Asa cum am precizat, pe lnga pensia universala de stat, functioneaza pensiile ocupationale si private, conditionate de contributiile platite n timpul vietii active. ncercarea de a introduce un sistem de pensii corelate cu veniturile, cum se ntmpla dealtfel n marea majoritate a tarilor Europei, a avut efecte diferite n tarile scandinave. n 1959, Suedia introduce n premiera o schema de diferentiere a pensiilor de stat dupa veniturile avute n timpul

24

vietii, iar n 1960 Danemarca ncearca acelasi lucru, dar aici experimentul esueaza n 1967, datorita lipsei de sustinere politica n cadrul Partidului Social-Democrat si a ostilitatii opiniei publice majoritare. n timp ce n Suedia si n Norvegia politica pensiilor a avut un ,,trend" continental, apropiindu-se treptat de modelul european bismarckian, n Danemarca situatia a ramas n mare masura neschimbata n ceea ce priveste pensiile publice. n mod compensator, n aceasta tara a nceput sa se dezvolte un sistem de pensii private suplimentare, ca raspuns la rigiditatea sistemului de stat egalizator si la dorinta persoanelor cu venituri peste medie de a beneficia la batrnete de drepturi diferentiate. n cazul somerilor, mentinerea veniturilor functioneaza pe doua nivele: ,,nivelul superior", care asigura beneficii pentru persoanele asigurate (fondurile sunt administrate de asociatiile sindicale) si ,,nivelul inferior", destinat persoanelor neasigurate care beneficiaza totusi de asistenta sociala oferita de stat. Pentru a se califica la nivelul superior, un somer trebuie sa fie membru al unui fond de asigurare al persoanelor angajate si sa fi avut venituri din munca cel putin 52 de saptamni n ultimii 3 ani. n acest fel, orice cetatean danez devenit somer este ndreptatit sa primeasca beneficii timp de 5 ani consecutiv, cu obligatia de a se activa ntr-un program profesional sau educational la cel mult 2 ani de la intrarea n somaj, n caz contrar pierzndu-si drepturile specifice. Mentionam ca beneficiile se ridica la 90( din ultimul venit realizat prin munca, neputnd depasi totusi plafonul maxim de 1750 USD/luna, (plafon valabil la 1 aprilie 1998). Avnd n vedere acest plafon, aflat sub salariul mediu, se ajunge la situatia ca majoritatea somerilor sa primeasca aceleasi drepturi sociale, ca si n cazul pensiilor de stat pentru batrnete. Tendinta egalizatoare este si n acest caz evidenta. b). Politica ocrotirii sanatatii se bazeaza pe principiile universalismului, solidaritatii si accesului liber la serviciile medicale. Contributiile la fondul asigurarilor de sanatate sunt mai putin relevante, practic ntregul cost al asistentei medicale fiind suportat din surse publice. Gratuitatea ocrotirii sanatatii n Scandinavia poarta nsa n spate povara impozitarilor crescute, fiind n realitate o forma de redistributie financiara n favoarea cetatenilor cu venituri scazute. Decontarea publica este totala n Danemarca si partiala n Suedia, unde n ultimii ani au fost introduse ,,co-platile" pentru populatie. Ministerul Sanatatii este fireste autoritatea sanitara principala, dar responsabilitatea pentru finantarea si organizarea distributiei serviciilor medicale catre populatie revine consiliilor locale. Trebuie retinut ca descentralizarea serviciilor sociale este trasatura neta a modelului scandinav, ntre coordonarea politica guvernamentala si finantarea serviciilor de catre comunitate, prin bugetele locale, existnd demarcatii traditionale foarte precise. n pofida sustinerii publice cvasitotale, asistenta medicala nu a nregistrat n Scandinavia nivele spectaculoase ale alocarilor procentuale bugetare, fiind citate ponderi de 6,3( din PIB (Danemarca) sau 9,6( din PIB (Suedia), n timp ce media tarilor OECD indica o cota de 7,6(, iar n SUA este de peste la 10( din PIB. Explicatia acestor cheltuieli publice moderate n domeniul sanatatii n pofida asigurarii unor servicii (aproape) gratuite, rezida probabil n existenta unei culturi medicale avansate si a unui extrem de dezvoltat sistem al asistentei medicale primare, dotat cu o puternica retea de medici de familie (generalisti) a caror activitate previne interventia medicala secundara (de specialitate), cobornd astfel costurile de ansamblu ale sistemului sanitar. De exemplu, n Danemarca, ponderea asistentei medicale specializate a scazut considerabil ntre 1980-1990, fapt evidentiat de reducerea timpului mediu de spitalizare de la 9,6 zile (1980) la 7 zile (1990) si de reducerea numarului de paturi cu peste 25( n deceniul mentionat, conform datelor oferite n 1993 de Asociatia Consiliilor Locale si Regionale. Consecinta pozitiva a acestei restructurari o reprezinta fireste economia bugetara importanta pe care o realizeaza ,,subtierea" sectorului spitalicesc si accentul pus pe latura

25

preventiva sau pe tratamentul la domiciliu, n timp ce consecinta negativa pare a fi o relativa deteriorare a indicatorilor starii de sanatate a populatiei, la care se adauga caderea Danemarcei de pe locul 5 ocupat n 1970 la capitolul sperantei de viata pe locul 20 n 1990 (Ministerul Afacerilor Sociale, 1994). Un aspect mult mai grav l reprezinta nsa n ultimii ani aparitia si extinderea ,,listelor de asteptare" pentru spitalizarea n sistemul public gratuit. Capacitatea limitata a spitalelor publice, lentoarea si birocratia serviciilor medicale oferite de autoritatile locale, resursele care se dovedesc ntotdeauna insuficiente, toate acestea la un loc fac ca bolnavii sa astepte uneori luni de zile pna la momentul spitalizarii si nu putine sunt cazurile n care starea sanatatii lor se deterioreaza sau ,,pacientii chiar mor asteptnd sa le vina rndul" pentru a fi internati. (Mihut si Lauritzen, 1999). n fata unor astfel de disfunctionalitati ale sistemului public, societatea daneza s-a adaptat din mers si a reactionat de o maniera compensatorie, dezvoltnd un sistem medical privat foarte competitiv. Alternativa privata se bazeaza nsa pe suportarea integrala de catre pacienti a costului serviciilor de asistenta sanitara (de obicei prin polite de asigurare private) si este accesibila persoanelor cu venituri peste medie. c) Alte servicii sociale. Politica scandinava a bunastarii se caracterizeaza, asa cum am mai afirmat, prin diversitatea si generozitatea serviciilor sociale, universalismul si egalitatea beneficiilor, descentralizarea cvasi-totala si prin existenta unui sector public foarte dezvoltat finantat din impozitarile generale. n afara pensiilor si a veniturilor asigurate n cazul somajului, care constituie ,,miezul" bunastarii scandinave, exista si alte reglementari importante n favoarea copiilor si tinerilor, persoanelor singure care au n ntretinere mai multi copii, persoanelor cu deficiente,etc. Reforma politicii sociale n acest deceniu a atins si tarile scandinave. n 1994 Reforma Pietei Muncii iar n 1998 Reforma Bunastarii Sociale au introdus masuri de restructurare a sistemului de securitate sociala din Danemarca, masuri concentrate pe doua directii principale: 1) n cazul somerilor, persoanelor necalificate sau care ocupa sporadic locuri de munca, preocuparea dominanta este asigurarea unei pregatiri n vederea obtinerii unei calificari profesionale, cu care individul sa-si poata gasi un loc de munca stabil; 2) n cazul persoanelor angajate, accentul cade pe pregatirea continua si pe perfectionarea profesionala la locul de munca sau n scurte stagii de pregatire finantate de institutia angajatoare, avnd n vedere ca economia tarilor nordice este structurata n jurul unor activitati care necesita nivele ridicate de calificare profesionala. Ca parte a Reformei Bunastarii Sociale functioneaza, de la 1 iulie 1998, programul ,,Activarea prin Masuri Guvernamentale Locale" (Activation by Local Government Act) prin care mentinerea beneficiilor sociale pe durata maxima prevazuta de lege este conditionata de activitatea individuala ntr-o schema educationala, de pregatire profesionala sau prin prestarea unor servicii n folosul comunitatii. Trebuie retinut ca, n pofida ajutorului de somaj de peste 1500 USD/luna, rata somajului n Danemarca este de doar 6,3( (iunie 1998), una dintre cele mai scazute din Uniunea Europeana. Aceasta performanta se datoreaza unei politici sociale active, a reformei care a dinamizat si flexibilizat n ultimul deceniu domeniul redistribuirii veniturilor. n concluzie, retinem modelul social-democrat al bunastarii ca fiind preocupat de UNIVERSALISM si EGALITATE n domeniul beneficiilor sociale, alte trasaturi fiind: finantarea publica prin impozitari generale si mai putin prin contribitii la fondurile de asigurari, garantarea unor standarde minime de venit (mai mari dect n celelalte tari europene), fiscalitatea nalta si serviciile publice costisitoare, birocratice.

26

6. Modelul conservator

Vorbind despre politica sociala germana, nu se poate ncepe dect printr-o fireasca referire la primele programe de asigurari initiate de stat, n timpul administratiei cancelarului Bismarck (1883). Sistemul national al asigurarilor sociale, fondat n Germania sfrsitului de secol XIX, avea sa domine autoritar politica sociala practicata n Europa de-a lungul secolului nostru, reprezentnd si astazi una din optiunile majore n privinta bunastarii sociale la nivelul continentului. Modelul german, cunoscut sub denumirile de ,,conservator-corporatist" (Esping-Andersen, 1991), ,,bismarckian", ,,continental" (Mangen, 1991) sau ,,crestin-democrat" (Van Kersbergen, 1995), citati de Lauritzen (1999) se detaseaza de celelalte modele prin accentul categoric pus pe mecanismul asigurarilor sociale. Fiind finantat n principal din contributiile angajatilor si angajatorilor la fondurile de asigurari, modelul german al bunastarii are n consecinta o baza ocupationala, este direct participativ si aduce beneficii sociale diferentiate (proportionale cu contributiile), spre deosebire de modelul social-democrat universal si egalitarist practicat n tarile scandinave. Pe lnga distinctia clara care se face ntre beneficiile rezultate din dimensiunea contributiva (foarte apreciata n Germania) si ajutoarele provenite din asistenta sociala non-contributiva (prost vazuta de majoritatea populatiei), trebuie adaugat si principiul subsidiaritatii, unul din punctele cheie ale politicilor germane. Acest tipar al bunastarii sociale are o identitate bine conturata (,,The German Middle Way") facndu-se remarcat printr-o continuitate impresionanta, stabilitate si coerenta istorica, rezistenta la presiuni economice si politice, eficienta sociala si profitabilitate financiara pe termen lung. Trebuie recunoscut faptul ca modelul german a fost cel mai stabil sistem de organizare a bunastarii sociale din lume si a suferit modificari minime (de ordin tehnic, nu principial) de-a lungul secolului XX, rezistnd unor socuri istorice si unor perioade de mari transformari politice (Republica de la Weimar, national-socialismul si dezastrul din timpul razboiului, reconstructuia sub influenta planului american Marshall, unificarea din 1990). Avnd n vedere filosofia sistemului securitatii sociale din Germania, enuntata anterior, se poate deduce ca ,,primul obiectiv al politicii sociale germane este mentinerea statusului sau - exprimat ntr-o maniera pozitiva - protectia veniturilor, mai degraba dect reducerea sau prevenirea saraciei ca n re