URSUL INOTATOR

O bufniţă se plimba pe o plajă pustie într-o zi, bucurându-se de soare şi de valurile care se sparg de ţărm, când deodată în apă au apărut foci care se zbenguiau şi se scufundau, apoi săreau din valuri.Focile au început să înoate spre mal şi s-au trântit pe nisip. Stăteau, încălzindu-sela soare, rostogolindu-se fără să le pese de nimic. Din ce în ce mai multe foci veneau la mal, iar spre surprinderea bufniţei, a apărut un urs care înota, se târa prin valuri, şi-a scuturat blana, apoi s-a trântit pe nisip. Ursul a văzut că bufniţa îl privea şi i-a spus: „Ce este?”.„O!”, a spus bufniţa. „nu am vrut să fiu nepoliticoasă. Dar nu m-am aşteptat să

văd un urs într-o colonie de foci.”„E o poveste lungă”, a spus ursul, „am fost adus printre aceste foci şi am învăţat să trăiesc printre ele. De fapt,sunt chiar mândru de mine. Nici un urs nu poate înota la fel de bine ca mine.”Bufniţa s-a gândit pentru un timp şi a spus „Văd că ai deprinderi care sunt unice şi utile pentru tine. Dar asta eceea ce vrei?”„Pot înota extrem de bine” a spus ursul.„Da”, a spus bufniţa, „Dar este asta ceea ce vrei tu?”„De ce altceva aş avea nevoie?”, s-a gândit ursul, în timp ce bufniţa pleca.Timpul a trecut, dar întrebarea nu-i dădea pace. Ursul nu înţelesese întrebarea, dar nu putea renunţa. Aşa că într-o zi, ursul nu a mai suportat şi a pornit în direcţia în care plecase bufniţa.Ursul a mers obosit mulţi kilometri şi a ajuns pe o altă plajă. Aceasta era plină de oameni, toţi stăteau la soare, citeau, săpau gropi sau făceau alte lucruri pe care familiile le fac la plajă. Iar în mijlocul plajei aglomerate se afla un om îmbrăcat cu o haină, înconjurat de un gard.Ursul a simţit că trebuie să stea de vorbă cu el, aşa că a mers şi l-a întrebat: „Cum de eşti îmbrăcat din cap până în picioare când toată lumea e aproape dezbracată?”„Oh!” a zis omul, „aşa îmi place. Asta înseamnă că nu sunt niciodată expus.”„Dar gardul?”, a întrebat ursul politicos.„De fapt, multă lume mă întreabă de el. Eu de-abia îl observ. Secretul meu e că îl iau după mine peste tot. Nimeni nu îl poate ridica mai repede decât mine.”„A!” a spus ursul, înţelegând în sfârşit întrebarea, „dar e asta ceea ce vrei tu?”„Ei bine”, a spus bărbatul „Am nevoie de gard, nu-i aşa? Deci cred că este ceea ce vreau.”„Dar”, a spus ursul, „chiar ai nevoie de gard? Sau este vorba de altceva?”„Nu ştiu. Dintotdeauna am avut gardul. Chiar mă pricep să-l ridic, dar cînd mă gândesc la asta, nu cred că este vorba de gard în sine.”Şi atunci parcă s-a aprins un beculeţ în capul ursului. Ştia acum unde vroia bufniţa să ajungă. Era atât de simplu când te gândeai la asta.„Deci”, a zis ursul, „Imaginează-ţi că poţi să tragi gardul mai aproape de tine. Poţi să faci asta?”„Desigur”.„Mai trage-l spre tine.”„Da”, a zis bărbatul puţin cam neliniştit, „Dar este prea aproape acum. Nu am nevoie de el atât de aproape.”„Deci cât de aproape trebuie să fie?”„Nu ştiu, nu m-am gândit niciodată la asta.”„Ei bine, atunci” a zis ursul, „Poţi să-ţi imaginezi că îl îndepărtezi de tine puţin?”„Da, pot.”„Şi cum te simţi?” a întrebat ursul politicos.„De fapt, chiar mă simt bine.”„Şi să presupunem că îl îndepărtezi şi mai mult de tine, cum te simţi acum?”„Mă simt mult mai confortabil, de parcă aş avea mai mult spaţiu să respir.”„Şi să presupunem că muţi gardul atât de departe încât poţi să incluzi toată plaja, cum te simţi?”

Ei bine, bărbatul era foarte confuz acum.„Mă simt în regulă cu toată lumea în interiorul gardului meu, dar încă am gardul pe undeva pe acolo. Ştiu că există, dar nu mai contează la fel de mult acum.”„Aşa este”, a spus ursul, scuturându-şi nisipul de pe el. „Mi-a părut bine de cunoştinţă.”Iar ultimul lucru pe care l-a văzut ursul înainte să plece a fost bărbatul care îşi scotea haina de pe el şi se uita în jur pe plajă ca şi cum nu o mai văzuse înainte.