URSS în perioada 1985-1991

La 10 martie 1985, Konstantin Cernenko moare. În seara aceleiaşi zile membrii BP s-au adunat într-o şedinţă neoficială, în cadrul căreia, în cursul nopţii, s-a hotărât cine să devină secretar general. Cu acel prilej a avut loc o întrevedere între patru ochi între Gorbaciov şi Gromîko, pe parcursul căreia cei doi au căzut de acord asupra colaborării dintre bătrânii şi tinerii din BP. Victoria lui Gorbaciov nu a fost întâmplătoare. Ea a reprezentat o acţiune îndelung pregătită, al cărei sprijin a venit din două părţi: influenţa considerabilă a noilor cadre de partid de la nivel unional şi regional (începând din 1983, în decurs de câţiva ani, au fost schimbate aproape 90% din secretarii de partid de la aecste nivele); credinţa în erformele economice şi conştientizarea necesităţii tranziţiei la o gândire economică contemporană. Încă din anii ’80, în calitate de şef al Comisie Sovietului Suprem pentru relaţii internaţionale, Gorbaciov a făcut o puternică impresi în Occident, cu prilejul vizitelor întreprinse în Canada şi M. Britanie. Şi în ţară oamenii îl priveau cu încredere pe noul secretar general, care, prin contactele pe care le avea cu populaţia, crease impresia că e doar o problemă de timp şi că viaţa oamenilor va dobândi un curs nou. Mai mult, lumea îşi amintea cu nostalgie cele 15 luni ale perioadei Andropov, când secretarul general acţionase cu mână de fier în direcţia reinstaurării ordinii. De la Gorbaciov se aştepta acelaşi tip de conducere.Gorbaciov promovează în BP oamenii, care erau adepţi ai ideilor sale: Egor Ligaciov, şeful direcţiei organizatoric de partid, N. Rîjkov, preşedintele Consilului de Miniştri, V. Cebrikov, şeful KGB, E. Şevardnadze, ministrul de

Externe, A. Iakovlev, secretar al CC pe probleme de relaţii internaţionale, şi Boris Elţân, şeful organizaţiei de partid din Moscova.Concepţia economică a lui Gorbaciov în perioada de început a fost prezentată la 11-12 iunie 1985, la un congres pe probleme tehnico-ştiinţifice. El a făcut cunoscută concepţia mecanismului economic, care presupunea accelerarea progresului tehnico-ştiinţific, refacerea industriei constructoare de maşini, producerea de noi maşini şi unelte, adoptarea tehnologiilor înalte. De asemeni, era prevăzută descentralizarea economiei, extinderea drepturilor întreprinderilor, introducerea calcului economic şi a răspunderii şi cointeresării muncitorilor: „Obiectivul privind dezvoltarea industriei sovietice constructoare de maşini reprezintă o direcţie fundamentală a dezvoltării noastre şi, de aceea, trebuia ca ea să fie susţinută acum şi în viitor“. Era prevăzută dublarea capitalului care urma să fie investit în această ramură.Lupta împotriva beţiei. Una dintre primele „campanii“ declanşată de noua conducerea a fost cea împotriva beţiei şi alcoolismului. Nu era o iniţiativă nouă. Şi în timpul lui Brejnev fuseseră luate măsuri împotriva beţivilor şi fusese limitat timpul de vânzare a băuturilor alcoolice, iar în perioada lui Andropov fuseseră adoptate măsuri dure în această direcţie. La 4-6 aprilie 1985, această problemă a fost discutată la şedinţă a BP. În timp ce Gorbaciov argumenta cât de păgubitor este acest viciu pentru starea naţiunii, preşedintele Gosplanului, încerca să-i demonstreze că diminuarea vânzărilor de băuturi alcolice va da o grea lovitură bugetului, care, annual, aduna 5 mld. de ruble din vodcă. A fost înfiinţată o comisie condusă de E. Ligaciov, fost prim-secretar al regiunii

Tomsk, pe care reuşise, într-o bună măsură, să o transforme într-o „zonă a abstinenţei“ la băuturile spirtoase. La începutul lui mai 1985, a fost adoptată „legea uscată“, iar consecinţele ei au fost reducerea producţiei de vin, bere, băuturi alcoolice, a numărului de magazine care vindeau astfel de produse, a fabricilor care produceau sticlele şi a celor care produceau paharele. Mai mult, într-o serie de regiuni, culturile de viţă-de-vie au fost smulse din pământ. Urmările acestor iniţiative nu au încetat să apară:În perioada 1985-1988, suprafaţa cultivată cu vie a scăzut cu 30%; A crescut deficitul bugetar. Dacă,

potrivit planului, la buget trebuia să se primească 60 mld. ruble, în 1986, au intrat 38 mld., în 1987, 37 mld, iar în 1988, 40 mld. Urmările acestor iniţiative au fost lichidate abia în perioada 1992, în timpul guvernului condus de E. Gaidar.

Apariţia speculei şi a unor mărfuri de calitate îndoielnică (samogon). Din magazine au dispărut zahărul, produsele de cofetărie, spirtul, bomboanele ieftine, care erau transformate în băutură ieftină. A dispărut din magazine alcoolul tehnic, şi a luat amploare folosirea narcoticelor.

Nu mai puţin importante au fost consecnţele de ordin social şi psihologic. Liderii sovietici au uitat un vechi proverb rusesc, care sune că „obligă-l pe prost să se roage lui Dumnezeu, iar el îşi va sparge capul“. Niciodată în Rusia nu a existat o atitudine normală faţă de băutură. Folosirea alcoolului a devenit o partea a vieţii cotidiene, a intrat în cultura populară. Pe de altă parte, nu toată populaţi activă era beţivă, iar supărarea aceasteia era

foarte mare pentru că ei nu-şi puteau cumpăra băutură pe banii lor.

Au apărut cozile uriaşe în faţa celor două-trei magazine care erau în fiecare oraş. Campania s-a discreditat pe ea însăşi şi pe iniţiatorii ei atât de mult, încât din 1988, a luat sfârşit.Continuarea represiunilor împotriva cadrelor de partid. A reprezenta o altă caracteristică a perioadei Gorbaciov, preluată de la predecesorul său, Andropov. Au fost vizaţi: Ministerul Comerţului Exterior (cei arestaţi fiind învinuiţi de „atitudine bunăvoitoare faţă de companiile din ţările capitaliste“), oameni din anturajul lui Brejnev (pentru a-l discredita pe acesta), conducerile de partid din republici (Uzbekistan, Moldova) însă urmările nu au fost semnificative. Realitatea era că una din caracteristicile economiei sovietice era criminalitatea ei. Era o trăsătură apărută ca urmare a practicii de repartizare planificată a fondurilor, când acestea erau primite nu ca urmare a performanţelor economice, a capacităţii întreprinderii, ci din voinţa unui funcţonar din minister sau din aparatul CC, care decidea dacă şi ce cantităţi de materiale ajungeau la întreprindere, dacă şi ce sume de bani vor intra în conturile ei pentru extinderea producţiei, plata muncitorilor sau construcţia unui stadion. În acei ani, practiv în orice întreprindere mare se puteau găsi mărturii care să poată fi utilizate în declanşarea unei anchete penale. Noutatea era că elita politică se folosea de aceste realităţi economice pentru a se îmbogăţi. Pe de altă parte, mai exista un aspect, parte a realităăţii sovietice a acelor ani: o bună parte din elita politică de la nivel central se împăcase cu ideea că o parte din fondurile de la buget erau repartizate elitelor naţionale de la nivel regional. Astfel, Moscova cumpăra

devotamentul şi ascultarea acestor elite locale. Ei bine, această lege nescrisă a fost ruptă de către Andropov, care, în urma anchetelor de la nivelul republicilor unionale, a arestat pe o parte din membrii nomenclaturii de partid şi economice. Răspunsul acestora nu s-a lăsat aşteptat şi, începând din 1986, Moscova a început să se confrunte cu un val de manifestări naţionaliste, care nu au dispărut decât odată cu destrămarea URSS şi proclamarea independenţei republicilor.Catastrofa de la Cernobil. În noaptea de sâmbătă, 26 aprilie 1986, la centrala atomoelectrică de la Cernobil, nu departe de Kiev, a explodat un reactor. S-a format imediat un nor radioactiv, care a începu să se deplaseze spre Europa Centrală, de Sud-Est şi cea Occidentală. Populaţia din zonă a fost evacuată abia a doua zi, iar anunţul privind dezastrul a fost facut abia pe data de 30 aprilie, când unda de radiaţii deja trecuse pe deasupra Ucrainei, Rusiei, Pen. Scandinave şi a Europei de Est. Zona infestată se întindea pe 2,5 mil. ha cu o populaţie de 4 mil. de locuitori. În pofida disponibilităţii manifestate de Occident, conducerea sovietică a refuzat cu obstinaţie să recunoască proporţiile dezastrului, preferând folosirea armatei pentru stingerea incendiului din zona reactorului şi pentru contruirea unui sarcofag din ciment, care a fost tunat deasupra acestuia. La mijlocul anilor ’90, din 400.000 dintre lichidatori (cei care participaseră nemijlocit la stingerea incendiului), 100.000 se îmbolnăviseră de cancer şi leucemie, 25.000 deveniseră invalizi, iar 6000 muriseră, în zonă au apărut fenomene de mutaţii genetice (animale, plante şi oameni).Catastrofa de la Cernobâl a avut şi un preţ politic. „Transparenţa dirijată“ a lui Gorbaciov a compromis conducerea

sovietică. Dezastrul a dat impuls dezvoltării mişcărilor ecologiste din ţară, ale căror revendicări au devenit, treptat, politice. În demersurile lui Gorbaciov, a început să dea dovadă de duplicitate. Pe de o parte, el poza în lider al societăţii, convins de sprijinul deplin al acesteia, iar pe de alta poza în luptător împotriva corupţiei de la nivelele superioare ale puterii. Până la mijlocul lui 1986, s-a menţinut ideea „accelerării dezvoltării economico-sociale a ţării“, însă, treptat, şi această iniţiativă a început să cadă în desuetudine pe fondul creşterii problemelor economice. Experimentele făcute cu bugetul de stat au redus veniturile, singurele surse financiare pentru finanţarea investiţiilor în economia ţării fiind creşterea preţurilor şi a emisiilor de bani. 25% dintre întreprinderi nu-şi îndeplineau planul, iar 13% erau nerentabile. La toate aceste întreprinderi s-au adunat materiale, instalaţii, materii prime, a căror valoare se ridica la 80 mld. de ruble.În toamna anului 1986, a fost convocată o Plenară specială a CC, consacrată politicii de cadre. Urmau să fie dezbătute principiile realizării politicii de cadre şi metodele de punere a acesteia în practică. Principalele decizii adoptate au fost: au fost stabilite alegeri pentru liderii de partid de la nivelul organizaţiilor republicane; aceste alegeri, prin participarea oamenilor, au intrat astfel sub controlul societăţii. Pentru prima dată de la înfiinţarea sa, partidul renunţa la principiul numirii cadrelor, care contribuise la consolidarea poziţiilor nomenclaturii. Astfel, transparenţa (glasnosti) dobândise un înţeles politic.Glasnotiul fusese anunţat de către Gorbaciov la congresul XXVII al partidului (1986). Cu acel prilej, el

susţinea că nu trebuie să existe aspect al vieţii care să nu fie supus criticii. Ziariştii au luat în serios îndemnul secretarului general şi în „Pravda“ a apărut un editorial (intitulat „Conversaţie sinceră“), în care era criticată administraţia de partid şi de stat, care se folosea de „orice fel de bufete speciale, magazine speciale, spitale speciale“, nedorind schimbări radicale. Urmarea a fost că Tatiana Samolis a fost obligată să părăsească ziarul. În acea perioadă, societatea se afla sub impresia produsă de filmul regizorului Tengiz Abuladze („Căinţa“), a cărui denumire s-a constituit într-un apel adresat partidului de a-şi asuma răspunderea pentru cei 70 de ani de tragedie. În loc să răspundă, conducerea sovietică a preferat tăcerea. Publiciştii, istoricii au în cercat să găsească răspuns, cerând reabilitarea victimelor regimului comunist. Slbirea controlului ideologic a avut ca urmare o explozie de cărţi, ale unor autori, puşi până atunci la index: Mihail Bulgakov, Anna Platonova, Boris Pilniak, Natalia Berberova, Anna Ahmatova, Boris Pasternak. În paralel, au apărut opere în care era înfăţişată societatea sovietică. Romanul lui Anatol Râbakov, „Copiii din Arbat“ sau a lui Vitalii Grossman, „Viaţă şi soartă“ — în care personajele erau atât copiii Arbatului anilor ’30, dar şi Stalin, Ejov sau Kirov — nu numai că au creat un tablou foarte aproape de realitate al societăţii sovietice, dar au obligat societatea să se gândească la o comparaţie între nazism şi comunism. Este perioda în care literatura s-a substituit istoriografiei sovietice. Tot acum s-au făcut încercări de identificare a părţilor bune ale trecutului comunist, de găsire a unui ideal. Atât de multe lucruri bune fuseseră spuse despre Lenin, despre toleranţa sa faţă de

opiniile altora, despre capacitatea sa de a-şi convinge colegii ale căror opinii erau diferite de ale sale, încât şocul oamenilor a fost foarte mare când istoricul Vasilii Solouhin, a tipărit o lucrare (scrisă pe bază de documente de arhivă) din care reieşea un Lenin crud, a cărui principală distracţie pe perioada exilului siberian era ucisul iepurilor. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Buharin, comunistul idealizat, şi pe care sovietologul american Steven Cohen ni l-a înfăţişat într-o cu totul altă imagine decât cea de „apărător al socialismului de tip cooperatist“. Din paginile lucrării apărea un cu totul alt lider, membru al colegiului CEKA, care susţinea că „coerciţia, începând de la împuşcare şi teminând cu prestarea de muncă obligatorie, reprezintă metoda prin care se crează lumea comunistă din materialul epocii capitaliste“. Toate aceastea au născut în mintea oamenilor o întrebare perfect legitimă: dar oare, în general, mai avem noi nevoie de socialism? Întrebare pe care cei care propovăduiseră perestroika şi glasnostiul nu se gândiseră la ea. A.N. Iakovlev, şeful secţiei ideologice a CC, şi-a dat atunci seama că: „Societatea edificată pe spaimă şi forţă nu poate fi reformată. Ne aflăm în faţa unei misiuni istorice, aceea de a demonta întregul sistem social-politic din toate rădăcinile sale ideologice, economice şi politice“.Aspecte economico-sociale. Potrivit statisticilor, a sfârşitul anilor ’80, circa 40 milioane de oameni din populaţia URSS se afla la limita sărăciei sau sub aceasta. În 1990, la întrebarea „Ce parte din câştigurile dvs. se cheltuie pe mâncare?“, 22% au răspuns, toate; 38%, mai mult de jumătate; 25%, aproape jumătate. În oraşe au fost introduse cartelele sau vânzarea produselor alimentare pe baza

paşaportului. Cozile pentru săpun de spălat, dero sau pâine au devenit obişnuite. Deficitul bugetar ajunsese la 150 mld. ruble, iar moneda încetase să mai fie modalitate de plată.