Rnul

Preţul unuï exemplar 40 banï,

- Budapesta, 1 Martie n. 1903 Nrul 5

t DR- DANIIL POPOVKIU BARCIANU.

In 3/16 Februarie s'a mutat la cele eterne distinsul Român Dr. Daniil P. Barcianu, lăsându-'şi ceï 6 copilaşi or­fani şi orfană lăsând întreagă dăscăli-mea română, care deja de mult se obici-nuise a privi pe Barcianu ca pe cel mai dibaciu

povăţuitor al seu, ca pe Ne-storul cu dulce graiu al catedrei române.

Un om cu înal­te sentimente, cu vastă erudi-ţiune şi de o rară cinste a fost regretatul Dr. Barcianu. Un

bărbat, căruia numai în puţine locuri i-aî pu­tea afla păreche în lumea acea­sta târgoveaţă, a cărei singură ţîntă e căpătuia­la, iar îndemnul şi temelia tutu­ror acţiunilor eî: egoismul. A fost un om,

care nicî-odată n'a alergat după

deşertăciuni lumeşti, n'a dorit succese efemere, nici strângere de comori lu­meşti n'a rîvnit, pentru-că natura crea­toare îl înzestrase cu calităţi eminente, prin cari el în decursul unei scurte

vieţi, dar pe lângă stăruinţă

minunată şi muncă mistui­toare, şi-a ştiut asigura vaza şi

recunoştinţa, care nu 1-a înso­ţit numai până înpreajmatrece-riisale din viaţă, ci se va trans­planta din gene­raţie în genera­ţie şi vafacecaîn faţa viitorimii ro­lul şi importanţa carierii luideda-scăl, să se pre-sinte în dimen­siuni din ce în

ce mai mari. Căci aşa merită bărbatul, a că­rui inimă a fost comoară de no­bleţă şi de bu­nătate, iar min­tea lui isvor de înţelepciune şi

Nrul 5, 1903. LUCEAFËRUL 83

de lumină roditoare. Aşa merită naţionali­stul, care, uitându-şî de sine şi de aï sëï, a urmărit în întreagă viaţa sa şi în toate lucrările sale o singură ţîntă, aceea de a fi folositor neamului sëu în primul rend, apoï sie-'şî. De dragostea neamu­lui sëu şi de dorul înaintării spre bine a acestui neam, a fost condus Barcianu şi în cariera sa literară-dăscălească, şi în cea politică, când s'a rësboit pentru drepturile neamului şi-a suferit închi­soare grea fără ca suferinţa luî şi a to-vareşilor sëï să fi putut uşura încâtva cumplitele suferinţe, ce apăsau neamul. Dar dacă munca luî Barcianu pe tere­nul politic n'a putut fi urmată de un résultat practic, cu atât mai încoronate

de isbândă au fost ostenelele luî delà catedră, de unde ca un adevërat dascăl al dascălilor a propovëduit iubirea de neam şi iubirea de adevër şi i-a succes,

Ca din florile vieţii să aleagă şi s'adune In neperitorul fagur adevër şi înţelepciune.

De aceea la trecerea lui din vieaţa aceasta tot neamul a lăcrimat, iar dă-scălimea română a 'mbrăcat doliu greu, pentru-că mare îi este perderea, pe care i-a pricinuit-o moartea lui Barcianu. O singură consolaţie avem, aceea, că re-sultatele muncii lui vor fi neperitoare şi ne vor servi tuturora ca îndemn spre fapte vrednice şi bărbăteşti.

Cântece, i.

Foaie verde, foaie lată, Este 'n sat la noî o fată, Cum aş vrea-o sărutată Dimineaţa, ziua toată... Foaie verde, foaie lată!

Foaie verde, foaie lungă Doru! mândrei më alungă Şi-mT mor oile din strungă, Că- nu-T cine să-Ie mulgă... Foaie verde, foaie lungă!

Foaie verde tămâiţă, F5aî deseară la portiţă Tu finită, cârcTmăriţă Cu cămaşă cu altiţă Şi cu şorţ în patru iţe..-. Foaia verde tămâiţă!...

Foaie verde busuioc, Las' bucatele pe foc Ori se coc, orî nu se coc... CârcTmaru 'T.la iarmaroc, Dumnezeu dee-î noroc... Foaie verde busuioc!

NIC. OTflVR.

84 LUCEAFËRUL Nrul 5, 1903.

EFEMERIDE. Sunt doue feluri de literaturi. Una e lite­

ratura de volum, ceealaltă, literatura... fasci-culară.

Cea dintâiu este singură îndreptăţită a cere întrare în Parnas, cea de a doauă, asemenea stelelor căzetoare, luminează o clipă şi se stînge.

Cea dintâiu este mama ocrotitoare a ta­lentelor de elită. Cu câtă cumpăneală îi vedem pe aceşti fericiţi autori potrivind fiecare vorbă, netezind fiecare epitet, pe deplin convinşi, că opera lor are să remână şi când ei nu vor mai fi. Ei trec seninî prin vieaţă, miseria chiar nu îi alterează, căci lumea în care ei trăesc n'are nimic comun, cu lumea noastră. Ved în fie­care om un sujet, îl observă şi îl studiează, şi ideea rămâne mult timp neîntrupată, până-când, ajungând la maturitate deplină, cere cu insi-stinţă întrupare în formă estetică.

O receteşte, ici-colo mai îndreaptă câte un pasaj, pe urmă o pune la o parte, pentru — volum. Ziarele şi revistele sunt prea puţin lu­cru, ca el să se poată coborî la ele — în de­finitiv el n'are a face cu opinia publică — şi priveşte cu un zimbet de suverană compăti­mire, la bieţii proletari intelectuali, cari îşi pun toată căldura sufletului în folosul unui vént schimbător şi a unei glorii de o clipă.

Şi, dacă e vorbă să apreţiăm zimbetul acestor nemuritori, el poate să fie îndreptăţit, dar este, la tot caşul, tiran.

Aceşti muncitori entusiaşti, cari îşi chel-tuesc focul tinereţelor în strimte coloane, cari ştiu, că după moarte n'are să li-se ridice mo­nument, nici nu visează de a «ilustra» vre-o pagină din literatura română, ar merita, cre­dem, mai mult decât un zimbet compăti­mitor.

Pentru autorii dintâiu, al căror nume va figura, la sigur, cu litere cicero în literatură, este destulă răsplată aceasta, dar cu ce răsplă­tim noi pe cei de al doilea, cari au jertfit en-tusiasm şi dragote pe altarul culturii naţionale, cu efect, poate mai puţin uimitor?

Cu nimic! Ziarul îl ceteşti, şi dacă tocmai eşti «ama­

tor» îl colectezi pe vre-un dulap, ca să-1 um­ple pravul, ori, dacă eşti mai practic, îl dai servitorului să-ţi aprindă focul, s'au îţi învă­lui într'însul, de drum, o bucată de slă­nină

Revista — o ceteşti, strîmbî din nas, dacă versurile nu le afli chiar impecabile, şi — ia-răş dacă eşti amator — jertfeşti o coroană pentru legătură.

Şi nimăruî nu-i trece prin minte că lucră­rile apărute în presa periodică nu pot fi puse

la cântar alăturea de cele apărute în volum ! Nimeni nu să gândeşte, că cel-ce scoate vo­lum, chibzueşte ani de-arêndul modificarea unui singur epitet, în vreme-ce muncitorii delà roată ai presei, n'au voie să-şi migălească atâta ma­nuscrisul, căci culegătorii îi stau pe cap, zeţa­rul îi spune cu mutră posomorită, că îi mai trebue atâtea «şpaltene», şi publicul aşteaptă imperativ, ca numărul să iasă din fundul pă-mêntuluï !

Chiar nemuritorii autori ai volumelor nu îşi dau seama, că activitatea lor binecuvântată n'ar avea nici jumătate din succesul ei, dacă presa periodică n'ar alimenta într'una gustul de cetire, dacă publicul n'ar putea face astfel comparaţie, între talentul lor sintetizat în vo­lum, şi între talentul, ce muncitorri entusiaşti şi nesocotiţi ai presei zilnice şi-1 împrăştie în vasta şi neîndurătoarea întindere a coloanelor.

* * * Mai zilele trecute, avênd trebuinţă de un

citat dintr'o revistă, m'am abătut în o bi­bliotecă.

M'au îndrumat la secţia revistelor. Autorii erau la o parte, revistele ear în altă parte, ear ziarele erau aşezate pe dulapuri, legate cu sfoară, pline de colb !

Cât de cuminte e aceasta distincţie făcută autorilor trecuţi în biblioteci : fiecare a parte.

Ce e drept autorii mai mari, vor face şi atunci ochi mici autorilor mai mititei şi nu prea se vor dimite cu ei în discuţii de natură ar-stitică — dar nu mă îndoesc, că cu toţii ar fi de acord să să revoalte, dacă ar cuteza să pună cineva lângă ei vre-o biată revistă!

Revistele să să eschidă din secţia autori­lor celebrii, ear ziarele să zacă colbuite în vra-vuri pe dulap — acolo li-e locul!

Credeam că o să isprăvesc curênd eu lu­crul meu, şi am rămas acolo nu ştiu câte ore răsfoind reviste vechi evocându-mi dulci amin­tiri din copilărie.

Rînd pe rînd vedeam titlurile cunoscute, nuvele pe cari azi nu aş avea curagiul să le recetesc, dar cari illo tempore îmi erau cea mai scumpă lectură, când abia eram în clasele superioare ale gimnasiului Mă uit la nume — a, ce străin, ce necunoscut e acest biet nume, care mi-a cauzat în vremea lui atâtea clipe de deliciu! Şi, cum m'am pornit acum după nume, resfoiesc colecţii din ce în ce mai vechi, şi aflu nume din ce în ce mai cuno­scute. Nu; autorii de prin anii 60 erau mai deschişi ca cei de astăzi, ei nu iscăleau pseu­donim, ci îşi puneau numele întreg şi scrieau aşa de drăgălaş-naiv. Ei încep totdeauna cu «era o zi frumoasă de Mai», şi după-ce şi-an

Nrul 5, 1903. LUCEAFËRUL 85

încurcat eroii prin câteva inocente peripeţii, ia-răş îi aduc la olaltă şi venerabilele matroane de astăzî, ceteau atunci — pe când erau ti­nere şi frumoase — cu multă satisfacţie, cum «după trei sëptëmânï, în satul P. era zi de mare sărbătoare»....

Conştientioşi erau dulcii autori ai anilor 60; nu se întâmpla nicî-odată să omită cele trei sëptëmânï, inevitabil necesare ca să se pli­nească cele trei vestiri ale fericiţilor miri... .

Şi cum cetesc numele acestor autori (cari astăzî sunt foarte respectabili şi pentru lumea asta n'ar maî scrie o nuvelă) cetesc, par'că, o pagină a istoriei noastre culturale de pe vre­mea aceea şi mi-se pare, că-i vëd defilând pe dinainte-mi, tineri, entusiaşti şi nepretenţios!.

Fiecare îşi depune în cutare revistă tribu­tul sëu de tinereţâ, pentru-ca trecut odată în valurile vieţii publice, să înceteze definitiv cu astfel de debuturi, lăsând sarcina aceasta în grija altor tineri, cari vor înceta şi ei la rîn-dul lor....

Şi aceşti autori, cari de sigur n'au cerut şi nu pot să ceară întrare în literatură, au to-tuş incontestate merite literare, contribuind în mod foarte simţitor la deşteptarea gustului de lectură, fără de care celebrii autori arrëmânea numai în vitrine.

Imî ridic privirea la colecţia de ziare nă­pădită de pulbere, ce părea a-mî zice «bine, domnule, noue nu ne dai nici o atenţie?»

Desfac câteva vravurî... aflu şi aici lucruri, cari îmi plăceau nespus în o vreme, autori, cari semnează numai cu iniţialele, şi cari n'au lăsat în urmă decât iniţialele.

Câtă muncă, cată căldură şi entusiasm nă­pădit de colb!

Secţia autorilor celebrii face ochi mari vëzêndu-më că-'mi pierd vremea cu astfel de «fleacuri», dar nu eram înduplecat a înţelege suverana lor ironie.

Da, ei pot să fie celebrii, nemuritori, dar n'au cuvent să zeflemiseze aşa de mult pe bieţii gregari ai literaturii. Ei pot să strălucecscă pe cerul aşa de puţin luminat al literatnrii noa­stre, dar nu ne pot opri un sentiment de ne-făţărită dragoste, pentru muncitorii cinstiţi şi nepretenţioşi.

Ei sunt comandanţii de geniu, cari au ra­portat învingeri strălucite, fără să ţină cont de gregarii de rînd, cari au căzut în luptă, fără ca numele lor să ajungă a fi gravat în monu­mente de marmură ! . . .

Durmiţî în pace gregari necunoscuţi; aţi severşit şi voi partea vostră de muncă !

In uitarea voastră se validitează încă odată fatalul destin al biruinţii celui mai tare.

Voi aţi cheltuit entusiasm, tinereţă, dra­goste de literatură, dar izbânda nu este a voa­stră ci a celor mai tari.

Şi voi, urmaşii lor, continuaţi înainte munca voastră, cu dragoste, cu însufleţire, fără a visa să lăsaţi în urma voastră un nume măcar !

Lucraţi înainte ! Dacă e chestie de înaltă ambiţie a-ţi sculpta

numele pe marmura Pantheon-ului, nu mai pu­ţin mângâietor e gândul, că ţi-ai împlinit mi­siunea, fără să aştepţi altă răsplată, decât aceea esprimată în eternul adevër din cuvintele lui Virgiliu :

«Sic vos, non vobis!» ...

Al. Ciura.

<ß. ̂ -^k-J^^^^ "\s

Plângi copilă!...

Mor în glastre trandafirii,

Moare 'n pieptul nost' iubirea,

Zimbetelor noastre vino

Să le plângem adormirea.

Cu tropare de 'ngropare,

Să ne 'nmormîntăm în lacrimi

Rostul albelor pëcata,

Tresărirea dukeî patimT.

Şi povestea minunată R iubiriî noastre moarte, Trandafirilor sëlbaticï

Fluturi galbenï s'o mai poarte.

In otava în o rată

Licuriciul tresălta-va . . .

Şi de-o dragoste 'ngropată

5e va 'nfiora otava . . .

Şi zimbi-va ostenitul Luceafër al dimineţeî, Basmul nost când o să-l cânte Greuruşiî, cântăreţii...

fizî pe urmă înţelegem

Licărirea găinuşiî.,.

Plângî copilă,,, plâng în earbă

Licuricii — greuruşiî...

Octavian.

86 LUCEAFËRUL Nrul 5, 1903.

CEL PIN URMĂ FOILETON. Era, cum se zice, a cincia roată lacarîn-

tr'o redacţie. O faţă ostenită, obrajii traşi părul în nerenduială, ochii întredeschişi. Cam aşa era riporterül Vasile Dumbrăveanu.

Era gazetar de meserie numai, şi înzădar ai fi căutat în ochii lui scânteea neastêmpëruluï de raportor, tresărirea nervoasă de gazetar pour sânge.

Era din şirul oamenilor, cari gândesc mult — mult şi scriu ceva după plămădiri de sëp-tëmânï — ca după ce-au scris 10 rêndurï nouă, se şteargă cu creionul.

De altfel îşi făcea slujba conştienţios, — rapoarte de la cameră şi pe la doue sëptëmânï câte-un foileton. Iscălea: Căletor. Fraza lui avea ceva resignat, în foiletoanele lui ceteai totdeauna note de-o duioşie plângëtoare, — mai mult liniştită însă, încât pare-că vedeai chipul unui bărbat de treizeci-şi-cinci de ani, — înaintând domol spre redacţie, oprindu-së din când în când. Dacă într'o astfel de clipă te-ai fi uitat adênc în ochii Iui, afund, afund poate că vedeai o strălucire uşoară.

Nu prea avea prietini. In redacţie îl vedeau bine, făceau glume pe socoteala lui de multe-ori si dacă întrebai pe şeful, ce fel de om e Dumbrăveanu — şeful mişca dumirit din cap : Muncitor şi nu face nimënuï rëu Vasilica, — visător, şi somnuros, n'aş crede să nu facă versuri.

Gam aşa şi-'l închipuiau toţi — de cei opt ani de când se pripăşise Dumbrăveanu pe la redacţie. Era mai posomorit atunci şi mai puţin aşezat ca acum. Dar vremea le schimbă toate.

Era într'o Joi seara, apăruse deja jurna­lul, aveau toţi câte-un numër proaspët în mână şi s'adunaseră cu toţii în jurul lui Dumbră­veanu.

— E sublim, auzi — e sublim. Asta-i cel mai bun foileton din câte-am cetit la noi. Pare-c'o vëd femeea de douëzecï şi şapte de ani cum se stinge sub povara unui gând — încet... şi el negustorul... Auzi e sublim. — Ce idee frate ! . . .

Dumbrăvean sta rëzimat pe coate la masă, zimbia liniştit. — Mi-a venit uite-aşa ideea, mi-së pare am cetit-o la — diverse, sau mi-a povestit-o cineva.., Şi părea că se munceşte să le arete, că astfel de poveşti sunt o m-ul-ţime, în cari moare o femee cu ilusiile zădăr­nicite, chinuită de-un negustor de lemne... Ei şi la urma urmelor, e greu să mai pui şi din capul tëu o dragoste din tinereţe ? . . .

— Bine dar felul cum o spui! Povestea unei femei de douezeci-şi-şapţe de ani, care s'a măritat cu gândul la o «blusă de mătase

. crème» — şi după opt ani de vise sdrobite — trăită alături de negustorul «cu jiletcă albă» — moare de oftică; înainte de moarte îşi pove­steşte viaţa prietenului «din tinereţe» . . . şi-1 roagă s'o ierte.... ;

Aşa n'ai mai scris tu nici-când. — Inza-dar zimbeşti, arată-ne tu vr'un foileton de-al tëu de pân' acum, de opt ani de când te cu­noaştem noi, arată-ne o astfel de acţiune, limba asta. . . arată-ne...

Dumbrăveanu era cam încurcat, obrajii îi îmbujorase o roşaţă pripită. L'au luat de braţ şi l'au dus la birt. Şeful «făcea cinste». — Tot despre «Scrisoarea» lui Vasilica vorbeau, ace­leaşi laude, de câte-ori se necăjea Dumbră­veanu să-i convingă că au de a face cu o isto­rioară de duzină şi nimic mai mult.

Că la urma urmelor — zicea Dumbră­veanu şi golea halba, — drept să vë spun, eu nu pun mare preţ pe foiletonul ăsta..... cine-'şi mai aduce aminte, poate avea şi cevà basă reală ? . . .

— Şi mişca din cap şi golea halba. De mult nu-şi aduceau aminte să-1 fi vă­

zut- pe Dumbrăveanu aşa aprins la vorbă şi fără obicïnuitu-ï cumpët la beutură. Bea des, trăgea cu urechea Ia lăutari, rëmânea pe câ­teva clipe ca dus pe gânduri şi bea înainte...

Era pe la vr'o doue după miezul nopţii. — Şeful plecase deja acasă, ei remaseră nu­mai trei şi beau cognac.

Dumbrăveanu era cu ochii aprinşi, cu fruntea asudată, doborîse din negrije vre-o doue păhărele de cognac. Lăutarii au început un vals»

Dumbrăveanu tresare de-odati. Vezi ăsta-i valsul ! Valsul ei ! Ascultaţi şi-1

cânta, tonurile mai înalte le fluiera şi cum îşi aduna buzele când fluiera, i-se prelingea câte-o lacrimă de-alungul obrazului

Ce-i cu tine Vasilica? El fluiera înainte şi cânta, — după ce-au

sfîrşit liutarii i-a căzut capul pe masă, dar s'a ridicat, a mai beut un cognac.

Ascultaţi ! Uite «scrisoarea» ! — Şi — scoase din palton câteva file... — Vedeţi şi numele, nu poţi ceti ? — Vezi... Aşa.. . Elena... Da. . . Leniţa... Ea a scris foiletonul... E povestea e i . . . Sunt opt ani, atunci s'a măritat. Ascultaţi valsul ? . .

Dumbrăveanu îşi răzimase capul de palme şi aţipi... Un picur de lacrimă îi licărea în barbă...

Atunci au înţeles cei doi prietini foileto­nul. Era pe vre-o 5 file o scrisoare de femee în şire dese, ici colea întrerupte, şi în scrisoare erau toate întocmai foletonului... Lui îi scrisese

•$*

*•,

&\

• :,s

Trias

88 LUCEAFÉRUL Nrul 5, 1903.

decï Elena — Leniţa cum îî zicea el, (celalalt nume lipsea din iscălitură), — lui, aceluï «vis frumos din tinereţe» — îî descoperise toate tainele unuï legăment nenorocit şi se ruga s'o erte — şi să nu plângă, un stol de vise risipite, căci — sfîrşea ea — toţi trandafirii mor ! . . .

Dumbrăveanu a copiat scrisoarea şi-a pu­blicat-o la foileton... şi întâmplarea a vrut ca cel maî bun din câte iscălise «Căletor» să fie «Scrisoarea»

— Dumbrăveanu durmea pe masă. L'au ridicat i-au furişat filele în buzunarul paltonu­lui şi l'au dus acasă

El părea că fluieră—

A doua zi, criticii unui ziar literar au re­produs foiletonul «Scrisoare» şi aduceau elogii

«noului talent ce-şî face aşa splendid intrarea în literatură»

Dumbrăveanu cetea tocmai ştirea elogi­oasă; capul îî era greu, nu se dusese la re­dacţie Slovele pare-că-'i tremurau înaintea ochilor Când a înţeles pe deplin rostul lor, el tresărind de-un gând s'a ridicat şi-a scos un vrav de gazete dintr'un geamantan şi le-a aruncat în foc. . . .

Era colecţia lui de foiletoane. Tot ce scri­sese el

Vedea desluşit, că n'o să mai scrie nici­odată, nici-odată....

In mână strângea cele cinci file şi cetea cu glas încet — : . . . toţi trandafirii mor.

Focul se isprăvise deja — o lacrimă i-së prelingea de-alungul obrazului şi încremeni în barbă

Agog.

Haï mândro să ne jurăm Care-o 'hi să ne lăsăm Să ne uşte Dumnezeu. De ti-î lăsa dumneata Să te uşte Precesta Ca frunza alunului In postu Crăciunului. De m'ol lăsa mândro eu Să më uşte Dumnezeu Ca frunza curechiuluî In postu Sânt — Chetruluî.

auzită delà EFREM MIHU june din Ciufud.

Asa stă inima 'n mine Ca ş'o pasere pe senine Cât de cât să sboare 'n lume Să nu-î auză de nume.

auzită delà EFREM MIHU june din Ciufud.

Mândro m'am uitat la voi S'am văzt casa grajd de boi Şi tinda ocol de oi. Iar prin curte's tot cucute Tu zicea-i că's 'hite multe.

auzită delà EFREM MIHU june din Ciufud.

Doine şi strigături Culese de Petru Medeşan.

Ascultaţi feciori de mine Că de nu, de voi nu'î ghine. Nu lâcon'iţi la argint Că trăiţi tot cu urit. Aşa'm lăcon'it şi ieu Şi trăiesc destul de rëu Ş'am lăcon'it la avere Şi trăiesc fär' de plăcere. Şi am lăcon'it la boi Ş'am dus pe toanta la noi. Când o véd, în gura şurii Stau să ieau muchia securii. Când o véd în capu gol Fug vacile din ocol Şi ghiţeii de mai mor Că gândesc că-î ciuma 1er.

auzită delà PETRU GORCIA june din Feisa.

Mult më n'ir de unele Cum le vine ghinele Mult më n'ir şi de-al n'eu ghine Ce foc face de nu vine Ori doar' s'acăţat d'un schine Nu ştiu schine-i ori îi plop Ori io îs fără noroc. auzită delà IOAN FLEŞERIU june, Mănărade.

Io më duc pe drum la vale Bătrîneţele vin tare Io më duc pe drum în sus Bătrîneţele m'ajung.

auzită delà IOSIF FLEŞERIU, econ. Spătac.

Copilită delà munte Nu purta păru pe frunte Că ţi-or ieşi vorbe multe — Las' să iese că nun'i pasă Că's tînârâ şi frumoasă.

auzită delà IOSIF FLEŞERIU, econ. Spătac.

Ibovnica din vecini Ie te şti sara ce cini. Dimineaţa ce prânzeşti Peste zi cu ce trâeşti.

auzită delà IOSIF FLEŞERIU, econ. Spătac-

Cât îi pe Târnava 'n sus Şi ochi ca la mândra nu's D'aşa negrii frumuşei Să samene cu a n'iei.

auzită delà IOSIF FLEŞERIU, eson. Spătac,

Nrul 5, 1903. LUCEAFËRUL • 89

ANUL 1850 Şl STUDENŢII RONjÂNI ARDELENI PIN VIENA.

«Copil răzleţi aï mândreï noastre naţii, «De maî trăeşte 'n voî simţire vie, «Veniţi atunci şi vë cunoaşteţi fraţii! «Sădiţi în inimi vechea bărbăţie, «Aventuri mari, eterne aspiraţii «Şi numele pe veci sfinţit vë fie!»

St. O. Iosif — Poesiï, II.

I

Fusese o vreme când oropsitul popor ro­mânesc din Ţara Ardealului era de aceeaşi lege pravoslavnică, urând deopotrivă «pe letinî» ca şi pe Turci. Dar, cu timpul, învăţând a preţui bunătăţile traiului liber cu atâta mai mult cu cât cătuşele fino-ugricului popor stăpân strângeau mai tare mâniie şi picioarele aproape înţepenite ale iobagului valach, începură a privi cu mai puţină groază la curioasele feţe catolice.

Mai fusese apoi şi vremea când sacratisimele şi augustisimele lor Maiestăţi împărăteşti con­ducătoare ale noului Imperiu Roman de naţie germanică, voiseră că dacă împrejurările nu le permiteau să-şi aşeze tronul în Cetatea Eternă, cel puţin faţă de Papi, urmaşii spirituali ai Ce-sarilor, ei să aibă rolul de proteguitori ai acelora şi apărători ai dreptei catoliceşti credinţi.

îşi mai aduseseră apoi aminte că în păr­ţile de răsărit ale împărăţiei s'ar afla un popor pacinic, bun, blând, dar straşnic de asuprit de cuceritorii lui de veacuri. Acel popor era eretic. Mare nenorocire pentru densul şi pe lumea cealaltă ! Sufletele înduioşate ale misionarilor iesuiţi în acest Extrem-Orient european simţeau o adâncă durere pentru suferinţele acelei ne­numărate turme de fiinţe omeneşti, tolerate în Ţara Ungurilor, Secuilor şi Saşilor, ce era Ar­dealul în urma sălbatecului act delà 1437, prin care cei trei venetici îşi juraseră reciproc ajutor împotriva puterii formidabile, când cumva i-s'ar da răgaz să să desfăşoare, a păstorilor şi plu­garilor ce-i hrăneau cu sudoarea de sânge a muncei lor supraomeneşti. Acei blânzi misionari sub înalta ocrotire a prea iubitorului de supuşii săi Leopold I. ar fi dorit din tot sufletul şi por­nirile lor caritabile să ajute pe nenorociţii iobagi români. Dar , durere, erau eretici.

Câte odată scoşi din fire prin pretenţiile neomenoase ale Magnaţilor, Românii făceau cărţi de plângere la înalta ocârmuire delà Viena. Dar jeluirile lor rămâneau zadarnice ; li-să răspundea, fireşte, nu direct, ci prin cine ştie ce preacurioasă faţă călugărească catolică — bine informată —, că Maiestatea Sa bucuros ar mai pune stavilă neomeniei Nemeşilor, dacă le-ar putea opune faptul, că ei tiranizază o populaţie de aceeaşi

credinţă cu însuşi Domnul lor, al Nemeşilor, cu Măria Sa Leopold I.

Pe de altă parte Ungurii nu erau de aceia cari să mai înceteze cu asupririle la svonurile de felul celor răspândite de iesuiţi.

Şi atunci, desnădăjduiţi, într'o bună dimi­neaţă, Românii călcându-şi pe inimă făcură pace cu «letinii» spre a fi mai înlesniţi în traiul lor. Ei primiră cele patru puncte prin care deveneau fiii bunului şi preaputernicului părinte de la Roma, ear Mitropolitul Teofil »nsuşî, cu trei ani înainte de ce să să mântue al XVII-lea veac chemând sinodul la Alba lulia, iscăli actul de unire.

De atunci în Ţara cea frumoasă dar ne­norocită a vechei Transilvanii, în loc de trei popoare fură patru — cu numele — ear la cele trei religii, catolică, luterană şi calvină să mai adăoga una care nu era nici de un fel din aceste, dar nici ortodocsă. Un fel de religie adhoc, in­ventată pentru pravoslavnici spre a-i atrage în mrejile ei care nu erau «chiar letine» şi pentru Nemeşi spre a le închide gura şi lor şi tuturor Uniţilor celor trei, de la 1437, cu privire la toleraţii iobagi din tristeţe vremi de mai înainte. Dar Românii jertfiră din credinţa lor fără ca prin aceasta să câştige ceva.

Au trebuit să vină desnădăjduiri grozave în care geniul poporului asuprit să facă un rege, pe Horia, a cărui nobilitate era de Floare, să-1 pue sau mai drept să-şî ia el singur împuter­nicirea de a sta în fruntea lor de la însăşi vi­tejia sa, şi năprasnici să curme mii de vieţi omeneşti, vinovaţi ori nevinovaţi, care aveau însă blestemata de ei însuşire de a face parte din neamul asupritorilor lor.

Când braţele au căzut frânte de oboseală şi de durere, iar capetele înfierbântate s'au ră­corit, pe cenuşa încă caldă a castelelor arse să ridicară altele mai tari, mai mândre, mai inso­lente încă în eterna lor ironie la sforţările în zadar cheltuite de nepriceputul iobag, ce acum tot densul era nevoit să le clădească.

Dar nebunia lor trebuia să-I ducă odată pe Unguri la o prăpastie. Şi aceasta fu, când din nou Românii, mai luminaţi de astădată, la strigătele desperate ale Ungurilor cari văzendu-şî pieirea aproape de nu-şi vor înmulţi deodată becisnicul lor număr de patru milioane prin încă alte vre-o opt, ţipau unire sau moarte, vechil asupriţi deşteptaţi de minţile luminate ale bătrânilor şi tinerilor ce învăţaseră în cartea în­ţelepciunii eterne, a incercâreî, că e mai bine

90 LUCEAFËRUL Nrul 5, 1903.

a pieri de cât a duce o viaţă moartă, răspunseră primind a doua parte a apelului, moartea.

Şi vêntul pieireï sufla asupra nenorocitului Ardeal. 40000 de Români trecură în lumea fe­riciţilor martiri aï iubireï de neam şi de patrie. Trei sute de sate româneşti luminară văzduhul în nopţile cumplite în care mamele despletite alergau cu copiii la sîn spre păduri, iar bărbaţii — ostaşi — vëzênd de pe culmi arzêndu-le tot avutul, năpădeau vijelioşi, sălbateci, scoşi din minţi asupra castelelor magnaţilor.

Jelanie şi plângere se ridica acum din cuiburile răpitoarelor paseri magnate, cari lă-sându-şi în flăcări averea, fugeau «cu capul a mână» numai, tot spre păduri ori dealungul cruntului Mureş, în jos spre «Ţară».

Iar din grozăviile acestea numai unul, cineva care stătea departe, bolnav şi aşteptându-şi sfârşitul, folosea. Numai el era care în mijlocul sfâşierii generale să privească aşteptând sfârşitul luptelor nimicitoare spre a pune la cale pe cineva din luptători să-i lovească ori să-i rămâe ne­recunoscător şi cu cine să caute o împăcare. Politica austriacă cu meşteşugirile ei întortochiate găsi că e bine să lase în părăsire pe cei ce luptaseră pentru densa, pe Români şi să se împace, nu, să supună, mai esact, pe învinşii Unguri, ţinendu-le totdeauna asupra capului groaza îngăduirei unei noi revolte a Românilor.

II Aşa se făcu că după 48 Românii nu câşti­

gaseră nimic. Luptaseră pentru Imperatul, dar fuseseră înşelaţi. înşelaţi ca şi nu cu mult îna­inte, la 1784, înşelaţi ca şi cu vre-o doue secole mai înainte în persoana voevodului Archangel, neînfrînt în vijeliosul lui mers de cât de destin, Minai Viteazul. Şi fuseseră înşelaţi precum fu­seseră şi alte popoare şi alţi indivizi mai mult ori mai puţin talentaţi, dar cari într'o anume vreme le aduseseră netăgăduite foloase.

Când guvernatorii nemţeşti veniră în Ar­dealul aprins, ei făcură silnicii nu numai asupra «rebelilor» Unguri ci şi asupra luptătorilor pentru steagul şi cinstea împărătească, asupra etern credincioşilor Români cătră acea divină maestate a împăraţilor ce ţineau locul şi continuau pe cei vechi, romani, într'un chip atât de puţin augustisim şi sacratisim.

Episcopul Românilor uniţi — cu biserica catolică — Ioan Leményi, delà Blaj, fu silit în Noembre 1848 de generalul Puchner să plece de pe sfântul său scaun arhieresc şi să lase în locu-i o locotenentă până la alegerea unui titular. Va fi avut multe păcate nefericitul episcop, căci chiar în 48 el nu dăduse tot sprijinul pe care dacă ar fi urmat esemplul martirului dinaintea lui, Inocenţiu Klain, ar fi fost dator să-1 dee; şi apoi în primăvara lui 1850 când fu aproape pe sus luat şi dus în Viena n'ar fi lăsat ca în numele său să să scrie Papei că de buna sa voe

a lăsat în alte mâni mai vrednice şi mai tari păstorirea «drept-credincioasei» sale turme, şi ar fi protestat arătând silnicia întrebuinţată asupra lui în dispreţul «canoanelor şi a pracsei bise­riceşti». Va fi avut deci şi el păcate, dar nu atâtea ca să fie depus în mod ruşinos pentru ele.

Era iarăşi o rea întrebuinţare a nestrămutatei credinţi române, care ştiind că Episcopul nu era nici un adevărat sfânt urmaş al Apostolilor şi nici un zelos apărător al intereselor neamului pe care-1 conducea, lăsa pe prea înţeleptul în­locuitor al Măriei Sale să facă cum va crede că e mai bine şi nu protesta atunci, când nu atât episcopul, cât însăşi neatârnarea bisericeî române fu lovită prin amestecul străin.

In locul depusului şi apoi dusului la Viena episcop, să perindară ca locţiitori, venerabilul român Simeon Crainic şi unguritul preposit al capitlului din Blaj, Papi^Jvi.

III Dar multă vreme nu putea sta biserica

«văduvită» ; de aceea pentru toamna lui 1850, anume în Septembre să hotărî alegerea de nou episcop. Până atunci însă atât şcoala cât şi bi­serica românească mergeau foarte rău lipsind o mână puternică spre a le duce pe calea cea dreaptă.1

IV După alinarea vijeliei tinerii, cari prin în­

semnatele evenimente ce interveniseră îşi între-rupseseră studiile, porniră către Viena spre a şi le isprăvi. Convinşi că numai prin studiul dreptului şi al ştiinţelor politice vor putea fi ei folositori neamului românesc, toţi să înscriseseră la facultatea juridică. Iar pe studenţii inteligenţi teologi îi atrăgeau de partea lor făcendu-i să-şi lase chiar bursele ce le aveau delà episcopii respectivi ce-i trimiseseră în Viena spre a să desăvîrşi în cunoaşterea şi iubirea catoliceştii credinţi, precum vom vedea îndată.

losif Hodoş, A. Crainic, Vincenţiu Pop, N. Vasilco, P. Misiei, Ioan Raţiu, A. Maronian, I. Marcu şi alţii din ţinutul dintre Carpaţi şi Tisa, avênd ca şi la 1848 în fruntea lor pe Alexandru Papiu, puneau la cale din Viena trebile «fra­ţilor», drept părinţilor lor, «de acasă», fie po-văţuindu-i, fie amestecându-să chiar direct în principalele cestiuni ce să agitau în oropsitele lor ţări şi mai ales în cea a Ardealului2

1 Pentru I, II, III, Cf. în privinţa amănuntelor voi. I şi II din «Părţî alese din Istoria Transilvaniei» de G. Bariţiu ; maî ales, pentru evenimentele delà 1850, vol. II, p. 663 şi urm. şi pag. 674 şi urm.

2 Pentru hotărîrea într'un chip a stăreî politice interne şi externe a Ardealului erau «bëtrâniï» cari lucrau. încă după. Revoluţie o deputaţiune numeroasă plecase Ia Viena pentru a aşterne împëratuluï rugăciu­nile poporului românesc. «In cele dintâï treï lunï ale anului 1850 au călătorit din nou la Viena nu numai deputaţii vechi, ci şi alţi bărbaţi de încredere din di-

Nrul 5, 1903. LUCEAFËRUL 91

Aşa la 18 Mart. 1850, anul în care Le-ményi fusese trimis la Viena1 şi în care se făcură noile alegeri de episcop, tinerimea din Viena face un memoriu cătră sinodul delà Sibiïu în care în unsprezece puncte propuneau re­forme şi îmbunătăţiri în biserica română şi în cincisprezece scoale, mai alăturînd şi un «adaos neapërat» în privinţa budgetului şi stă-reî administrative şi materiale a şcoaleî şi bi-sericeî. Iscăleau manuçigpria A. Papiu, I. Ho-doş, A. Crainic, V. Pop, I. A. Moroianu, Pirlea, Pascu, Pamfiliu, Caianu, Maior, Misitiű. Acest memoriu îl trimiteau eî în urma învoireî că­pătate de Şaguna de a ţine în luna luî Martie din acel an un sinod pentru regularea «trebilor eclesiastice şi scolastice.» Iată începutul acestui memoriu2 :

«Cu nespusă bucurie am înţeles, că Dl Episcop Andreiu Şaguna au dobândit voia de a aduna pe 12/24 Martie a. c. un sinod die-cesan compus din preoţi şi mirenî întru a să consulta despre trebile ecclesiastice şi scola­stice: decï noï ne grăbim spre a saluta pe onorab. Sinod, care' sub demnul archipăstor au avut norocirea după atâtea secole de suferinţe şi de apăsări a se aduna acum pentru întâiaşî dată spre a reduce în vieaţă drepturile biseri-ceî române tot-deodată ne luăm modesta în-drăsneală după voia anunţată de dl Episcop, în circularul prin care să conchiamă sinodul, a subşterne On. Sinod şi părerile noastre cele fără pretensiunî şi ne rugăm a le lua în cu­venit-a băgare de seamă.» Urmează apoî dife­ritele înbunătăţirî şi reforme în biserică — mai ales în administraţia eî — şi în şcoală — in­verse regiuni locuite de Români, anume din Transilva­nia canonicul Timoteiu Cipariu, care încunjurase înadins pe la Cernăuţi în onoarea familiei Hormuzache ; mai de-odată cu dînsul pe alte drumuri Sim. Bărnuţiu, A. T. Laurian, Simion Balint, loan Maiorescu, protopopul Gregorie Mihali delaZlatna, Avram Iancu, Aron Florian; din Banat şi delà Arad afară de ceî din Lugoj, Ghe-nadie Popescu hieromonachu, profesor de teologie, Petru Mocioni de Foen, Dr. Ioan Dobran agent la Curte, Teodor Serbu delà Arad, Dr. med, Const. Pomuţiu, Vincenţiu Babeş, Petru Cermena din Timişoara, Gre-goriu Popovici. Maî târziu episcopul Şaguna şi nou alesul episcop Alexandru Sterca Şuluţ. «Destul că pe la începutul luneî luî Martie se aflau în Viena 37 membri aï deputaţiuniî naţionale.» Deşi aveau un rol maî mo­dest, căcî bëtrâniï îl lăsaseră să maî maturească, eî totuşi exercitară o influinţă însemnată asupra eveni­mentelor delà Blaj în 1850, fără ca să maî întrebe pe bëtrânï. (Pentru amănuntele şi citaţiile din aceasta no­tiţă V. G. Bariţ Loc cit. vol II p. 670).

1 Şi unde stătu până la moarte, care a fost în 29 Martie 1861, în mănăstirea Franciscanilor (Bariţ, loc cit. II. p. 664).

2 V. memoriul acesta în Ms. 1060 delà Academia Română, f. 311—315. Iscăliturile sunt în ordinea din original. Poate altă dată vom da în extenso acest do­cument preţios, pe care acum nu-1 putem reproduce aci în întregime din lipsa de spaţiu. La academie e o copie exactă după original. Iscăliturile sunt de-asemenî — copiate.

fiinţări de diferite institute de cultură supe­rioară — precum şcoală politechnică — şi inferioară — şcoli preparandiale etc.

V. La 18/30 Septemvre 1850 trebuia să se

facă alegerea noului episcop al Blajului. De aceea Papiu şi cu ceilalţi Români din Viena plănuiră să se amestece şi eî, doară vor putea alege un om cu dragoste de Români şi de şcolile lor, ca Şuluţ, Krainik ori Cipariu. Pen­tru acest scop eî fac o petiţie1 cătră «sfânta adunare» — sinodul — din Blaj, arëtând ne­norocirile la carea fost espusă biserica română, singurul stîlp, totuş, al poporului român, şi cu ocasia alegereî nouluî episcop «subscrişiî,a ca membri aï bisericeï şi naţiuneî, la ale căreia patimi şi înşi-ne am luat parte, ne simţim în dreptul nostru, nu ca mai învăţaţi, nu ca pre­tenţioşi dar din iubire cătră acea matre bise­rică ai căreia fii suntem, din dorinţă a avea un cap nou bisericesc, care să tămăduiască durerile şi ranele trecute, la ale căruia binefa­ceri şi noi voim să luăm parte şi de a căruia defepte şi noi vom să pătimim — ne desco­perim sentimentele noastre cu umilinţă fiească în următorul tip»: 1. Sinodul să cuprindă toate elementele constitutive ale bisericeï răsăritene, iar nu să se aleagă un episcop numai de pro­topopi. 2. Sinodul astfel compus să-şî aducă aminte de jurămentul din Câmpul Libertatéi şi să păstreze integritatea drepturilor bisericeï ro­mâne, căci dacă s'a unit, a făcut-o, nu pentru a fi sub jurisdicţia Mitropolitului ungur din Strigon, nici sub a episcopului catolic din Ar­deal, ci direct supusa Papei. 3. Sinodul să-şî mai aducă aminte de suferinţele naţiuneî mai ales sub episcopul din urmă şi de aceea să aleagă un bărbat care să ştie apăra drepturile bisericeï. Eï încheie rugând sinodul ca să aibă în vedere aceste cereri de la «nişte tineri cari s'au luptat ba şi-au pus viaţa sa şi alor sei în periclu pentru dorinţele cele sfinte ale lor, şi în urmă nişte tineri cari şi dacă nu se pot făli cu multă esperienţă, dar» se pot «cu fel, inimă bună şi iubire curată de biserică şi na­ţiune.3 In fine înainte de a iscăli, ei amintesc că nu cer acest lucru numaî o parte din ro­mânii cei uniţi,4 cari sunt direct interesaţi, ci toţî fără deosebire, precum se şi arată prin semnăturile lor. Stilul e al lui Papiu, condeiul e al lui Hodoş, iar iscăliturile vin în această

i Ms 1060 f. 284-7. 2 Ibidem f. 284 verso. 3 Ms. 1060 f. 286 verso. 4 Precum în petiţia-memoriu, precedentă, ar fi ur­

mat să ceară reforme numaî neuniţiî, ortodoxii, cari erau în drept mai mult faţă de episcopatuMor pravo­slavnic din Sibiiu, pe când vezurăm că cerură cu toţii fără deosebire căcî de pildă Papiu şi alţiî erau uniţi, greco-catolici.

92 LUCEAFËRUL Nrul 5, 1903.

ordine: Papiu, Hodoş, Vasilco, Pop, Misiciu, . Raţiu, Maronian şi Marcu.

Dar Papiu nu se mulţumi cu această adresă colectivă şi oare-cum oficioasă de la «corpul studenţesc» român din Viena, ci, cu data de 10 Septemvrie 1850 el trimite proto­popilor prietenï aï luï, câte-o scrisoare particu­lară în care vorbindu-le de petiţia dată sino­dului le alătura câte o copie, adăugând pe puncte: 1. că au trimes o astfel de cerere şi la Minister iscălită şi de can. Cipariu, şi le re­petă cele spuse în petiţie rugându-î ca clericii să intervie şi eî şi să arete că sinodul nu e complet, iar dacă n'ar fi posibil din causa co­misarilor sinodului, ori n'ar veni o resoluţiune dreaptă delà minister, să facă recurs la Impë-rat şi Papă : «nimic să nu vë temeţi întru apă­rarea drepturilor celor sfinte ale bisericeî — dvoastră care atâta aţi pătimit — că acum nu mai spînzură; II) să intervină pe lângă comu­nităţi ca prin deputaţii lor mireni să protesteze împotriva sinodului nelegiuit delà Blaj, care alege un episcop numai pentru popi ; aceste proteste să fie înaintate protopopilor, şi ei, când vor merge la Blaj (18/30 Sept.) să ducă cu denşii protestele, declarând tot odată că nu vor să ia parte la un sinod nelegiuit; 111) să aibă grijă să între în candidatură Krainik, Şuluţiu, Cipariu, «şi să protestaţi energic dacă venză-torii naţiune! ar voi să aleagă pe Alutanu, Pap-falvi, Szilágy et consortes sau tocmai iară pe Leményi» ; IV) să aibă grijă, că Erdély episco­pul delà Oradea s'a înţeles cu Primatul din Strigon, ca să supue biserica din Blaj Metro-poliei din Strigon, şi vrea să se aleagă pri­mat: «aveţi grijă să nu capete voturi şi pro­testaţi» ; V) dacă primatul face ingerinţe, să protesteze ; VI) să restabilească pe clericii, pro­topopi, popï, etc. în vechile lor funcţiuni : 1) pentru-că au fost depuşi de un sinod nelegiuit şi 2) pentru-că au fost credincioşi Imperatului ; VII) dacă comisarii s'ar opune, riau decât să se sacrifice.1

Protopopii însă n'aveau curajul acesta şi de aceia rugară pe Papiu şi soţiî sei să vie ei înşişi în Ardeal cu această însemnată oca-siune. Papiu le rëspunse atunci astfel : 2

1 Ms 1060 f. 291. s V. răspunsul luï autograf în Ms 1060 f. 293.

Bucuros ar veni dar nu pot, căci nici pa­şapoarte nu li se dau, ş'apoî dacă ar veni, pe denşii îi vor alunga din Viena şi atunci cine să fie în locul lor ? Căci Românii inteligenţi se fac popi, ca şi cum de popi ar avea acum nevoe Românii iar nu de iurişti şi politician!, care să-î ştie conduce în luptele lor cu naţiunile duşmane conlocuitoare. Şi insistând asupra a-cestui fapt, Papiu arată protopopilor cum Ro­mânii din Viena, se silesc a aduce h calea cea dreaptă pe inteligenţii teologi trimişi ca bursieri de episcopul de Oradea. El le povesteşte cum i-au smomit delà teologie şi i-au făcut să se înscrie Ia drept şi ştiinţele politice, promiţendu-le că le vor da ei întreţinerea. Teologii au lepădat haina şi episcopul a trimis alţi doi. Dar şi aceia de asemeni foarte inteligenţi tineri sunt gata să plece de vor avea cu ce sta în Viena, spre a studia dreptul. De aceea el roagă pe cei din Ardeal să le procure ceva fonduri ca să poată întreţine pe cei patru tineri români, căci ei sunt prea săraci ca să-î poată întreţinea, dar să le trimeată fără să spună pe faţă de ce, şi să nu treacă în protocoale acei bani, căci dacă ar afla Ungurii, atunci i-ar da afară din universitate, cum s'a întêmplat cu studenţii slavî meridionali — croaţi slavoni, sêrbï — delà Praga, unde se înţelegeau cu Boemii.

In aeeeaşi vreme tot în chestiunea alegere! episcopului de Blaj scrie Papiu şi lui Balint şi ai sei sfătuindu-1 să se înţeleagă şi cu Raţiu, Cipariu şi Şuluţ şi să-I atragă în partea lor.1

Iată de ce se ţineau studenţii români ar­deleni din Viena în anul 1850, în afară de ocupaţiunile lor de şcoală, de câştigare a traiului, sau de pildă, pentru Papiu, de scrierea de cărţi pentru luminarea neamului, la cari, trebue s'o amintim, mai toţi prietenii lui amintiţi îî ajutau procurându-î date şi documente trebuitoare.2

1 Februarie st. v. 1903. --^

Vasile PârvanJ

1 Ms 1060'f. 296 verso. 3 Istoria Românilor din Dacia Superioară, la care

Papiu începuse încă din 1849 culegênd hârtiï, documente şi monografii întregi făcute de ceî din locurile asupra cărora sunt scrise povestirile.

Nrul 5, 1903. LUCEAFËRUL 93

BONEMIENÏ.1

Veseli şi posomoriţi, visători şi ironici, nepăsători şi îngânduraţi, credincioşi orbi şi sceptici cinici, azi robi şi mâni stăpâni, azi martiri şi mâni despoţi şi vecinie căletori, şi vecinie pribegi... Apostoli ai serăciei, cântă­reţi ai dragostei, propagatori aï idealismului... iată Eul nostru al bohemilor . . .

Băieţi cu aspiraţii multe şi parale puţine, capitalişti al căror sîngur capital sunt un stoc imens de doruri ce ne aduc procente şi divi­dende grase de — nădejdi, rîdem de nevoile proprii, şi plângem de durerile altuia... şi le cântăm toate în proză şi poezie, ca să avem cel puţin un titlu de drept de a trăi — lipsiţi, iată-ne pe noi bohemiî...

— O, eu nu-mi pot închipui că şi dvoastră cari scrieţi prin foi nuvele şi poezii, să fiţi oameni cum suntem noi ceilalţi oameni, să trăiţi şi mâncaţi ca noi ceilalţi muritori ! mi-a făcut observaţia odată o domnişoară frumoasă, care se interesa sincer de literatura română.

Au fost anume şi sunt şi azi încă astfel de domnişoare... ,4cest «au fost» şi «sunt» să nu-1 înţelegeţi însă ca şi cum s'ar referi la atributul de «frumoasă» ce l'am dat domnişoa­rei, căci observarea mea n'ar fi la loc . . . ci să-1 înţelegeţi la adausul «care se interesa sincer de literatura română».

Da, domnişoara aceea se interesa de lite­raţi de dragul literaturii, nu cum fac azi multe domnişoare cari se interesează de literatură — de dragul literaţilor, cari făţăresc interes pentru artă pentru-că artistul din întîmplare e un băiat mai à la modă îmbrăcat, şi zimbesc de cei ce se interesează de artişti pentru-că admiră arta. Da, da, a fost o domnişoară sinceră şi tocmai d'aceea am fost şi eu sincer faţă de ea şi am coborît bohemiî de pe piedestatul înalt pe care îi ridicase însufleţirea ei genuină. . .

— Nu, dragă domnişoară, — i-am răspuns, nici bohemiî nu sunt altfel de oameni decât ceilalţi muritori. Da, şi ei trăiesc ca şi ceilalţi oameni, şi ei mănâncă ca şi ceilalţi oameni, dar numai — când au ce . . .

Ce să faci ? aşa-i lumea noastră ! îmi aduc aminte, cum într'o zi, convenind

cu un coleg, «într'ale neajunsurilor zilnice», care de curînd se întorsese din Franţa, l-am întrebat, ce lume e p'acolo? •

— Ce lume să fie? — mi-a rëspuns. — Ca în rai! Totul e eftin: Cvartirul, costul, hainele! Cu 50 bani poţi prânzi şi cina boiereşte.

— Bine, atunci de ce n'ai rëmas acolo? l-am întrebat în naivitatea mea.

1 S'a cetit cu ocasia primei serate bohème din Arad 13 Ian. a. c.

— Bre, frate, dar de unde să iaï ceï 50 de bani ! ?

Şi a trecut vreme şi m'am convins şi eu că înzădar poţi prânzi şi cina boiereşte şi cu 50 de bani, când n'ai nici atâta, şi noi nu prea avem căci cei mai mulţi nu suntem decât nişte simplii trubaduri de curte ai maiestăţii Sale poetice Mizeria I.

* * * Dar pentru aceea suntem veseli.. . Atâta

ne-a mai rëmas şi noue. Cântăm şi rîdem rîdem şi cântăm şi dacă cuï-va nîi-ï place cum cântăm, la urma urmelor, nici nu-i vina noastră; cei cari nu sunt îndestuliţi cu cântecul nostru de sigur vor fi avut loc rëu, vor fi ascultat dintr'un loc, de unde se pot auzi şi cele mai slabe sunete curat. De altminteri nici nu prea suntem forţe musicale. Nu prea ştim deosebi un cântec de altul. Eu spre pildă şi imnul no­stru naţional «Deşteaptă-te Române» numai din împrejurarea aceea îl pot distinge de celelalte imnuri şi cântece, că la cântarea Iui «naţio­naliştii» noştri toţi sunt mai mult sau mai pu­ţini — beţi.

Să nu vë supăraţi, doamnelor şi domnilor dar e cam aşa. Au trecut vremile, când con­venirile româneşti se începeau cu «Deşteaptă-te Române» ; azi am ajuns vremi, când se sfîrşesc cu acest apropou de cele mai multe ori prea potrivit.

Trist, că la noi cele mai multe acţiuni în­cep lîngă pahare la masă, şi sfîrşesc tot lîngă pahare . . . Mai bună politică am face, dacă peste tot n'am încerca să facem politică.

Iarăşi vine cu paradoxele sale ! — ar zice părintele din B. dacă m'ar auzi acum. Am pe­trecut odată o vară cu el la băi, şi de câte-ori vinea vorba de politică (şi cum s'ar putea în­tâlni doi români fără să facă politică?) — şi eu riscam câte o părere mai bohemiană, spre pildă că noi românii sămănăm de minune cu regii burboni ai Franţei : «Nu uităm nimic, dar nici nu înveţăm nimic» mereu îmi tăia vorba cu observarea: «Paradoxe, domnule, paradoxe!»

Şi eu le lăsam toate după el, mai eles că avea un merit mare : un bujor de fată ; un merit deosebit mai ales în ochii unui tinër de 20 ani, care se ştie încă perde în marea albastră a stelelor strălucitoare, care găseşte încă farmec să rătăciască prin codrii tainici stând de po­veşti cu isvoarele tăcute . . .

Vedeţi D.-v. prea st. doamne şi domni, dacă aşi fi poet, acum aşi avea prilejul cel mai bun să-mi închei aceste amintiri frumoase în 4 strofe drăguţe . . . Dar nu sunt poet. . . Am spus-o de mult că nu sunt p o e t . . . O

94 LUCEAFËRUL Nrul 5, 1903. ^ i i . i •

ştiu asta mulţi, şi mai ales o ştiu cei cari au avut prilej să-mi cetiască — poeziile . . .

Şi-apoi la adecă de ce să nu ni să dee voia să vorbim în paradoxe? Paradoxele sunt doar mâncarea noastră de toate zilele... De câte-orî mai cinăm un păhărel de lapte cu doue trei paradoxe... Ştiţi, par'că ne tigneşte mai bine un prânz sărac, decât masa cea mai sumptuoasă, când prânzul nostru ni-1 putem garnisi cu câte-va paradoxe à la: «Cel ce vecinie flămenzeşte uşor se satură de viaţă» sau «Ori ce muncă onestă e cinstită». O, cu atâta poftă îmbucăm pânea uscată când o pu­tem înmoia, în sucul dulce al acestor vorbe de har !. . . numai cât de multe ori ni să întîm-plă că pofta, apetitul ni e mai mare decât bli­dul. . . Hai, nu înzădar suntem doară bohemi, căletori, pribegi, mânaţi de vênturile vremii...

II. După 48. Munca culturală, ce se în­cepuse între Românii din Braşov, înainte de 48, avea lipsă de vremuri pacinice pentru ca să-şi poată continua drumul. Urmând însă anii plini de vijelii: 48 şi 49, aceşti fericiţi ani ai zoririi emancipării noastre trupeşti, — munca înce­pută s'a împedecat de-o-camdată, a trebuit să stea locului. Dar nu pentru mult timp, căci emanciparea trupească pretindea în chip firesc şi pe cea sufletească. Una singură, fără spri­jinul celeilalte, n'ar fi dus la ţintă. Nu e greu, să spui, de care aveam noi mal neiertătoare lipsă? De amêndouë de-o-potrivă. Căci, precum tânjiam trupeşte, gârboviţi sub povara iobăgiei, tot atât de ofilită era şi vieaţa noastră sufle­tească, stăpânită de duhul întunerecului. Din doue temniţi, de doue juguri trebuia să scă­păm în acelaş timp, pentru-ca să putem fi şi noi părtaşi bucuriilor, pe care, se zice, că le-a revărsat aurea libertás asupra popoarelor ne­căjite. ..

Şi ne-am bucurat şi noi împreună cu drepţiî în acel ani memorabili. Dar şi cei urmă­tori lor ne-au fost aducători de mult bine Rînd pe rînd ne-am vëzut eşind din mrejile întunerecului şi ceea-ce ne este ertat a accen­tua cu fală — prin propriile noastre puteri, ori după vorba marelui Şaguna: am sporit cu serăcia noastră cătră îmbogăţire intelectuală.

Intre aceşti Români sporitori, cei cari fac

Şi când ni-e apoi mai mare necazul aprin­dem câte o ţigaretă şi urmărind rotocoalele de fum ne perdem în fantazări, uităm de toate zidim castele şi palate şi ne simţim mângâiaţi.

Noi uşor ne mângăiăm, căci suntem bă­ieţi fără pretenţii, cari visează de castele feerice şi să îndestulesc cu realitatea unei chilioare scunde... băieţi cu idei de multe-orî bizare despre lume, viaţă şi oameni şi cari toţi încep totdeauna unde alţii mulţi sfîrşesc — la să­răcie . . . Băieţi fără pretenţii cari nu ţin la titluri, căci nu cred inteligenţa legată de titluri, ci vëd caracteristica el în dorul de muncă, în munca obştească pentru înaintarea poporului, în iubirea literaturii... Băieţi cari mult-putin cât pot cu inimă dragă vor să contribuie la această muncă de propăşire şi să recomandă bunăvoinţei dvoastrë şi pentru viitor.

I. I. Sceopul.

pasul prim, un pas mare şi însemnat, sunt Braşovenii întemeietorii girnnasiuluî român, acei oameni însufleţiţi pentru înaintarea neamului, acei oameni jertfitori, a căror amintire are pu­terea de a vrăji condeiul autorului şi a-i în­drepta avêntul vergilian spre epopeicele şire:

Tainicï fiorï ne străbat, spre voî când privim cu uimire Vrednici bëtrânï, ce în piept dorul de neam aţî purtat Tinere buze rostesc cu evlavie numele vostru Şi astfel rosti'1-vor în vecî, graiu românesc cât va fix

Bărbatul, care dintru început a pus mai multă stăruinţă pentru ridicarea Ierusalimului românesc, a fost fericitul Ioan Popasu, a cărui figură o vedem înălţindu-se din întreagă ceata jertfitorilor, pe care el îi atrăgea, el îl îndemna să-şi desfacă pungile negustoreşti, uşoare de deschis pentru, a primi, dar cam îndărătnice, când e vorba de dat. Popasu însă cu măiestria vorbirii şi a îndemnării i-a ştiut face pe toţi, să priceapă, cât de însemnat lucru săvîrşesc, când contribue, — care cu ce-1 ajută puterea — pentru înfiinţarea şcoalelor cerute de trebuinţele neamânate ale neamului şi de duhul vremii.

1 Am subliniat această espresie a veclnicieî şi ne place a o crede ecuivalenţă cu aceea a Iuî Vergii : «In fréta dam fluvii current, dum montibus umbrae lustra-bunt convexa, polus dum sidera pascet... până atunci să nu înceteze graiul nostru scump din Ierusalimul ro-3 ănesc delà Braşov... !

ŞCOALELE PIN BRAŞOV. (Urmare şi fine.)

La pênda,

In luncă.

96 LUCEAFËRUL Nrul 5, 1903.

Astfel cu ajutorul obştii, prin colecte, con­tribuţii şi stăruinţa tuturor oamenilor de bine — au ajuns să vadă deschisă şcoala centrală din Braşov, în toamna anuluî 1850, după-ce în decursul veriî se făcură din partea Eforiei şco­lare (ai cărei membrii erau şi Bariţ şi Iacob Murăşan) paşii de lipsă pe la înaltul c. r. Mi-nisteriu al învăţăturilor. Clasa a IV-a a acestei scoale era totodată şi clasa I. gimn. stând sub conducerea Iul Gavriil Muntean şi avênd între elevii sei 2 oameni însemnaţi: pe Titu Maio-rescu şi pe Dr. I. Meşotă, directorul de mal târziu al gimnasiulul. Dar nu aveau zidire po­trivită pentru şcoala, ce să deschisese pentru gimnasiul, care avea să se urce treptat din an în an. Pe sama clădirii unui edificiu corespun­zător, biserica Sf. Nicolae, care ceva mai 'nainte consacrase 6000 fi. în August 1851 mai sub­scrie încă 5300, apoi încă 4270 fi aşa, că suma adunată era acum de 15,000 fi. ear satele ve­cine promiteau lemne, cărămizi, cărăuşie gra­tuită — tot atâtea jertfe cari făcură cu putinţă, ca în anul 1851 Ia ziua Sfintei Sofii (17/29 Sept.) tot Braşovul să prăznuiască o sărbătoare mare, când Şaguna a pus cu mâna sa piatra fundamentală la zidirea gimnasiului român. O zi împărătească a fost aceasta, în care «duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul temerii de D-zeu» s'a pogorît asupra Groaverilor şi asupra Braşovenilor. Când s'au apucat de această zi-

t dire, aveau nădejde, că şi guvernul ţării Ie va da ajutor. Dar aceasta nu s'a împlinit. Când în vara anuluî 1852 M. Sa Francise Iosif I. fusese în Braşov, zidirea era binişor înaintată, dar banii destinaţi pentru ea, cam pe gata. înain­tară deci cătră monarch o rugare cerênd ajutor dar împăratul nu le-a acordat ajutorul cerut sub cuvent, că biserica Sflul Nicolae este una din cele mai avute din toată ţara. Zidirea pen­tru aceea sporia, încet, dar totuş aşa, că în toamna anuluî 1854/5 deşi nu era încă chiar de tot gata, şcoala, înmulţită deja la 4 clase gimnasiale, să putu muta, din localul ţinut în chirie, în edificiul cel nou. Când era zidirea chiar cătră sfîrşit însă, li-să slăiră cu totul pu­terile celor ce au pus temeiu acestui măreţ edificiu ; pe toţi îi cuprinsese un fel de obo­seală. Ca să-i împintene de nou la muncă, tocmai la timp potrivit sosi (în 1856 15 Febr.) rescriptul ministerial, prin care M. Sa înveste­şte acest institut cu drept de publicitate. La stăruinţa Iui Şaguna profesorii ţin cuvântări istorice în toate bisericile române din Braşov, îndemnând credincioşii «să rabde ei pentru mo­ment, ca urmaşii lor să să poată hrăni sufle­teşte pentru eternitate.» Earăşi contribuţii, alte dăniî sosesc, până-ce în toamna anuluî 1856 intreg edificiul e dat gata, după-ce s'a cheltuit suma de 80.000 fi. (socotindu-së şi materia­lul dăruit plus lucru de cinste.)

Acuma urmează timpul, când trebuiau să

să îngrijască de asigurarea materială, de această primă esigenţă a prosperăril din viitor a gim­nasiului. Se zidesc în scopul acesta nişte băi, cari promit bun venit, dar la urmă să încurcă cu ele în datorii; abia pe la 1873 le pot aduce din nou în rînduială asigurând prin dinsele, şcoalelor un venit anual de 3—4000 fi.

Ajutorul cel mai efectiv însă le veni din-tr'alt loc, delà fraţii de peste Carpaţi. Biserica Sf. Nicolae avuse anume în archiva sa mai multe chrisoave de dăniî din partea domnilor Munteni şi Moldoveni, cari dăruiră moşii în­semnate şi sume mari pentru biserică. De pe la începutul secolului al XIX-lea însă aceste dăruiri încetară. Ce să părea mai firesc deci, decât rennoirea lor, ceea-ce şi propusese Popasu deja la a. 1855. Dar fiind atunci dincolo îm­prejurările nefavorabile, efeptuirea acestei în­cercări să amână până la anul 1859, când prin mijlocirea, Iul Ioan Maiorescu (cumnat cu Po­pasu) şi cu sprijinul acestuia, să adresează că­tră A. I. Cuza cu rugarea lor întemeiată pe un drept istoric proptit de atâtea chrisoave. Ru­garea fu ascultată şi în 28 Iul. 1860 se votează pe sama gimnasiului un ajutor anual de 18,500 lei vechi (2500 fi.) din Moldova, ear în 1861 altul din Ţeara Românească de 15.750 1. v. In 13 Oct 1860 Francise Iosif I. dispune complec-tarea gimnasiului la 8 clase şi ajutorarea lui din partea statului, dar pe lângă asigurarea caracterului national-bisericesc. Acest ajutor a fost de 4000 fi. şi a beneficiat gimn. de el până la a. 1871, când Eforia a trebuit să-1 renunţe, pentru-că dieta maghiară cerea ca în schimbul acestui ajutor guvernul să aibă in-fluinţă la denumirea profesorilor. In 14/26 Iun. 1866 sub conducerea Iul Şaguna să ţine pri­mul examen de maturitate. In întreg decursul deceniului 1860—70 lucrurile merg foarte bine atât în ce priveşte stăruinţa şi priceperea pro­fesorilor, cât şi în trebile administrative, pe cari le-a condus până la 1874 Damian Datcu cu o acurateţa de model. La 1868 prin stăruinţa protopopului Hannia s'a câştigat şi din fondul universităţii săseşti un ajutor anual de 3000 fi. ear delà 1871 începând de câte 5000. La 1868 moare G. Munteanu, care, după zisa lui Şaguna, a dat gimnasiului suflet, în locul lui ia con­ducerea Dr. I. Meşotă, ear ca profesori noî să angajară în 1869: Ion Al. Lăpădat, Lazar Na-stasi şi Ipolit Ilasievici.

In 1870 să ivi din nou ideea unei scoale reale şi comerciale, o necesitate accentuată de Bariţ deja la 1836 asupra căreia la 1855 au revenit din nou, dar din lipsă de mijloace, fără multă ispravă. Acum însă după-ce corpu­rile legiuitoare din România votară şi spre scopul acesta un ajutor anual de 23.500 1. v. să deschise şi şcoala reală şi cea corn., ceea-ce aduse cu sine o noauă adaptare a edificiului în 1872, adaptare, care a costat 20.468 fiorini

Nrul 5, 1903. LUCEAFËRUL 97

40 crucerï şi prin care i-s'a dat edificiului forma de azi.

Delà 1875 începând, când jurnalul ungu­resc din Pesta «Közérdek» a publicat un un articol în contra şcoalelor din Braşov pe tema despăgubirii, ce o primia biserica Sf. Nicolae anual delà statul român, presentând acea de­spăgubire drept subvenţiune cu scopuri poli­tice: s'a agitat în continu chestia aceasta, a ajuns a fi discutată şi în dietă, până-ce la anul 1898 în 18 Aprilie ministrul de culte r. u. ame­ninţă cu închidere aceste scoale ca fiind răs-pânditoare de tendinţî centrifugale. Cum s'a finalisât chestia renteï, fiind lucru proaspăt, o ştim. Tot asemenea cunoscută e şi neînţelegerea dintre cele 2 parochii comproprietare neînţele­gere aplanată prin mijlocirea delegatului con­sistorial Dr. I. Mihu — Ear de atunci încoace cum s'au petrecut lucrurile în Braşov, nu cade în cadru acestei scrieri, dar earăşi este în deobşte cunoscut.

Aceasta ar fi schiţarea, din fuga condeiu­lui, a câtor-va date mai însemnate referitoare la istoria externă a acestor scoale. Dar că în vieaţa internă, în organisaţia în conducerea şi pentru prosperarea lor cât capital intelectual s'a cheltuit an de an în decursul celor 5 de­cenii, e aproape cu neputinţă a o spune, ori

cât ar fi de gureş condeiul cronicarului, pen-tru-că aci s'a isprăvit o muncă liniştită, dar mistuitoare, o vieaţă, care nu s'a marcat prin bravuri esplosive, prin minunăţii uimitoare ale momentului, ci s'a străcurat, aci zi de zi, prin stăruinţa dascălilor români, călăuziţi de idea­lism şi de sărăcie, o lumină binefăcătoare, care a pătruns în vieaţa obştii, care a dat neamu­lui conducători, despre care nu s'a mai putut zice, cum se zicea odinioară, că : ductores coeci coecos ducunt... Dl Bârseanu tratează şi partea aceasta foarte pe larg şi amănunţit. Nu e un singur moment nici din vieaţa esternă, nici din cea internă a şcoalelor, asupra căruia cetitorul să nu remână pe deplin desluşit a ceti până în capăt această carte preţioasă. La sfîrşitul cărţii ni-să dau diferite conspecte statistice de­spre şcolari, maturisanţi, despre membrii efo­riei, despre profesori şi lucrările lor. Vedem înşirate la numele aproape fiecăruia dintre pro­fesori, lucrări literare sau stienţifice şi primim convingerea, că în Braşov, în acest metropol al culturii româneşti, într'adevăr uriaşă muncă s'a sevîrşit şi că — după cum scrie Şaguna — numai acolo ajută D-zeu, unde este cuget bun şi unde puterile se ştiu întrebuinţa cu scum-pătate şi înţelepciune.

Verii.

\ Je ce mor Vcania^vru cjaVoern

O ^ $W\ a\\)as\re à.e cicoare

^ ) \ ^\\i\\m a\V\ ş\ ^\\i\\m Tjes\r\\\.

— l je ce rcumm T\O\ araqă oave^ . aaa c

«D e ce ^ l ilsvA r\oţ\\W à.e iară

J^semeră raî,e\or à\u cj\as\re,

l je ce aţur\e 'n 9a\u\ iremu,

ü£,a \oa\e 7,vmW\e\e noasVce 1 ...

OOOÎOÂ neWn cu ocVu \\AWn

Haaarrúc \-\\ ÎATOWŞTA j\ú\ara\ .

e ce-\ a\Ws\ră \)o\\a TAOT̂VÁ

^ S \ \\mca -Jeràe, ronma-íara^ . . .

CRONICĂ. DIDr.AlesandruMocsonyi ilustrul mecenat

al nostru şi-a mai îmbogăţit cu un nou fapt revaşul binefacerilor. Ilustritatea Sa a cumpărat 25 de esemplare din «Cartea de aur» cu menirea de a se distribui tinerilor universitari din Buda­pesta. In acest act de părintească îngrijire a înaltului nostru bărbat, vedem totodată şi ochiul treaz al cunoscătorului trebuinţelor noastre. Ti­nerimea noastră numai în slova istoriei naţio­

nale îşi va putea afla prilej de înălţare şi vigoare sufletească, calităţi atât de necesare astăzi, când ne bântue atât amar de derăpănare lăuntrică. Cetind epopeea jalnică a luptelor neamului nostru, va înţelege tinerimea cari au fost mai marii noştri şi cunoscând sufletul acestor chipuri de mare cinste, — va trage învăţătură : cari din faptele bărbaţilor noştri de astăzi, vor împodobi pantheonul viitorului.

Atunci va şti înţelege pe deplin şi datoria

98 LUCEAFÊRUL Nrul 5, 1903.

de înaltă veneraţiune, menită de a o păstra cu toţii distinsului binefăcător al neamului românesc.

* * •

«Serată bohemă». In numërul trecut al revistei noastre ani amintit despre seratele ce aranjează inteligenţa din Arad, numite : serate bohème. Comentarul, ce l'am făcut acestei ştiri a fost inofensiv şi isvorît din judecată obiectivă, — secundată ce e drept şi de puţină desorien-tare,—dar la nici un cas pătimaşă. Acum, că avem ştiri positive despre decursul acestor serate şi ţinta lor, — ne bucurăm, că noi am greşit şi pe viitor cu isopul lealităţii spăla-ne-vom. De alt­fel credem a nu greşi, când ne considerăm deja de ertaţî — espiându-ne destul de greu păcatul, prin pişcătoarea notiţă din Tribuna Poporului (18 Febr.) Să ni să dee ertarea cuvenită deci, căci : «nu este om, care să fie tînër şi să nu greşească», — ca pe urmă să-î pară rëu, că a perdut o ocasie de-a fi — «mai domol».

* * *

Astra. Concurs. Asociaţiunea pentru lite­ratura română şi cultura poporului român pu­blică concurs pentru Dicţionarul toponomastic-geografic al unui comitat locuit de români în Ungaria şi Transilvania.

Premiul lucrării va fi de 500 coroane. Lucrările vor trebui presentate până la

1 Martie 1904 la adresa presidiuluî Asociaţiunii.

Edgar Quinet. Francia în 17 Februarie curent a serbătorit jubileul de 100 de ani delà naşterea alesului ei cetăţean, Edgar Quinet. Născut în zorile veacului al XIX-lea, pe vremea când ochii întregeî lumi civilisate, atraşî de geniala personalitate a excentricului Corsican, se îndreptau spre Francia, reşedinţa de pe acele vremuri a istoriei universale şi mort în 1875 a fost martorul şi tâlcuitorul priceput al marilor evenimente desfăşurate în cursul epoceî de mărire şi umilire a Franciéi. El şi cu rivalul sëu con­timporan, Victor Hugo, sunt cele mai marcante figuri ale timpului. Poet cu mult inferior seni­nului autor a Miserabililor, cu care de regulă e pus alături, dar superior acestuia ca nobleţe, înţelepciune şi dreptate. Lucrările lui Edgar Quinet sunt considerabile. Delà prima sa în­cercare, scrisă abia în vîrstă de 20 ani, până la principala luî operă, Revoluţiunea, ne apare inteligenţa Iui vastă, caracterul sëu mistic, care se îndeletniceşte cu disecarea, analisa faptelor şi spiritului uman. N'a fost nici odată partisanul pronunţat al vre-unui regim, densul plutea în sferile speculaţiunilor generale, profesa filosofia

istoriei, căutând în evenimentele istorice mani­festarea Dumnezeirii, ca şi Bossuet. In opera sa Revoluţiunea nu povesteşte evenimentele, ci esaminează natura revoluţiunii francese, dove­dind că aceasta a dărîmat basele regalităţii, adecă tradiţiile bizantinismului. Memoria acestui frances noue Românilor ni-e scumpă fiind-că a doua lui nevastă a fost româncă, fata vesti­tului Assaky, care era o admiratoare entusiastă a marelui scriitor. Această femee a ştiut să deştepte dragostea şi interesul lui Quinet pentru noi Românii, a ştiut să devină mângăitoarea suferinţelor lui şi o adevărată tovarăşă de muncă pe care o idolatrisează în Mémoires d'exil. Mulţi dintre tinerii cari au plămădit şi întrupat sublimul act al Unirii principatelor române, la 1859, au fost inspiraţi şi călăuziţi de marile idei a liber­tăţii predicate de profesorul Quinet la Paris. El însuşi la 1856 a scris un studiu (Les Rou­mains, publ. in Revue de Deux Mondes) asupra chestiunii care îi era atât de dragă. In acest studiu dovedeşte Quinet înaintea lumii culte europene neţărmuritele drepturi ale Munteniei şi Moldovei de a se închega într'un singur corp naţional şi cel de a întră cetatea liberă a popoarelor eu­ropene. Românul ţine minte : Camera României în 1867 l'a ales pe Quinet, de odată cu Michelet şi Gladstone cetăţean de onoare al ei ; iar acum la jubileul de 100 ani delà naşterea lui, Corpu­rile legiuitoare, Academia şi Athénéul din Ro­mânia, interpretând sentimentele de gratitudine a întregului popor român, au trimis telegrame Franciéi.

* # * Semne de viaţă. Comitetul central al

Asociaţiunii în doue şedinţe ţinute mai zilele trecute a deslegat ,.două mari chestiuni". S'a hotărît ca cele 35 fundaţiuni date în grija Aso­ciaţiunii să fie înzestrate cu regulamente spe­ciale, însoţite de un scurt istoric al înfiinţării şi scopului urmărit de fundator.

Chestiunea de forţă, e zidirea Casei na-ţionole. Comitetul conformându-së «concluse­lor» (?) luate în adunările generale din 1897 şi anul trecut a decretat să se escrie concurs pentru planul «edificiului contemplat».

La vestea, că adăposturile modestei noa­stre culturi naţionale să sporesc, nu putem de­cât să ne bucurăm şi să dorim din inimă ca cele proiectate să le vedem cât mai curênd şi realisate, pentru-ca obştea românească, care ştie răsplăti cu atâta prisos de dragoste şi osa­nale împlinirea datoriei, să mai aibă câteva momente de sărbătoare.

Nrul 5, 1903. LUCEAFËRUL 99

ILUSTRAŢIILE NOASTRE. La pîndă. E un moment unic şi o sensaţie spe­

cială în viaţa unui venător, pînda. Ce fidel e zugăvit acest moment. Vânătorul agitat, cu puşca gata aşteaptă sosirea pradeî, însoţitorul sëu s'a pitulat după densul ţinend de zgardă cânele, care de altfel le-ar strica tot rostul.

In luncă. Adevărata artă n'are lipsă de comentar. E toamnă şi-'n luncă sunt turme cari pasc. E pace şi linişte sfântă... o linişte plină de farmec. In depărtare . . . e sătuleţul adăpostit de grădini.

Trias. Trei vestitoare ale bucuriei copilăreşti. Nain-tea lor e cartea, din care scot melodiile pline de vrajă.

POSTA REDACŢIEI. Dlui I. B. în P. Traducerile din Petrarca sunt

prea greoaie, stilul nu e destul de espresiv, rimele pe-cabile, ca : nu-s — cumu-s, înhaţă — braţe, tainic — zilnic, ceata — bată etc. etc.

Sunt şire traduse în limbă de tot comună : Aţâţi dulci dujmani, cari mi-s aşa de dragi — Më birui azi amor cu mult avantaj (!)

Altele mai reuşite publicăm ! Recensiune, cu drag facem asupra tuturor cărţilor, ce ne sosesc.

Nicu. Poesia «Horă» porneşte bine, — cătră sfîrşit însă slăbeşte, ear strofa ultimă, care ar fi să cu­prindă cea mai puternică emoţie e — slăbuţă. Sunt părţi frumuşele, ca :

Tropotiţi acum vrăjmaş Când vë zic. — Aşa! Feri în lături om posnaş Nu më 'mpiedeca!

Mai trimite-ne ! Claudia în Bl. O să publicăm «Cântecul», — un

ciripit de rândunică. Dar vrem să cunoaştem mai de-aproape rândunica, ce rătăceşte pe la noi. Aşa-i că nu te superi? Aşa-i că nu suntem urîţî? Curiositatea e «păcatal» femeilor şi condiţia de trai a redactorilor!

Iancu în S. O spunem verde : Cele trei versuri sunt foarte slabe. Ce crezi Dta pentru D-zeu, de ne trimiţi astfel de înciocălări de vorbe? Dăm una aici, — s'o mai receteşti şi Dta — şi Te rugăm întristează-te :

Nu regret. Voi muri şi 'n urma mea Nu va plânge nimenea Numa-1 clopotelor glas Îmi va intona un trist vals (De ce nu «Arde­

leana ?») Nu regret

Ştiind ca-şa e soartea De poet.

Dar voi cari më veţi petrece La mormênt pân' glia rece Trupu-mr" îmi va astupa Datori sunteţi a-mî cânta

Lin încet Ca venit din altă lume

Un sonet.

Ear când al toamnei rece vent Va bate preste-al meu mormênt El va intona un trist sonet : Pëcat de el... Bietul poet!

— Bietul poet !... «Al toamnei recevant» să-1 bată — mai merge, dar să cetească astfel de versuri?... intonăm şi noi cu vêntul : Bietul poet (decât pariem cu vêntul că acel poet: Dta nu eşti!).

C. T. în B. Că nu rëspundem ? Te rugăm consi­deră tăcerea noastră — (ce priveşte schiţa Dtale: In Parc,) ca ori-ce tăcere: aur! De-am spune? Roagă-ne să... tăcem!

Vom rëspunde în numărul viitor, tuturor scriso­rilor etc. cărora din lipsă de spaţiu în numërul de faţă nu le-am putut face loc.

Cei-ce trimit manuscripte sunt rugaţi a-şi iscăli numele complet pentru redacţie, căci manuscripte delà anonimi nu publicăm.

Errata. In numërul trecut s'au strecurat următoarele greşeli: In articolul : Şcoalele din Braşov pag. 76 col. 1.

şirul 9 de din jos : în loc de fantesia să se citească : pedanteria col. II. şirul 6-lea din sus în loc de 1795 să se citească 1495, pag. 76 col. I. nota 1 în loc de pro-fienum să se citească proficuum pag. 77 col. II. şirul 8 din jos în loc de conducea să se cetească conducerea pag. 78 I. şirul 14 în loc de 1870 să se cetească : 1840.

Pag. 62 col. 1, rîndul 5 de sus trebue cetit: în-tîmplat în loc de : întîmplată; pag. 63, col. I. rîndul 7 de jos: negăsind în loc de: regăsind; pag. 64 col. I, rînd 19 de sus: între cuvintele austriacă şi cu: aprince; Ibidem, rînd 14 — în parantes — fortiter în loc de : forţitor; pag. 64, col. II, rînd 10 de jos: unica în loc de mica ; pag. 66, col. I. rînd 18 de sus : firmisim în loc de firmisiuni; Ibidem, rînd 3 de jos : statul în loc de sentul; Ibidem, rînd 2 de jos a în loc de ce şi de-sbrăcă in loc de desbrăcă; pag. 66 col. II- rînd 1 de sus trebue cetit: declaraţiune în loc de decoraţiune.

AVIS ! Sunt rugate On. Redacţiuni a ziarelor şi revistelor ce primim, precum şi st. colaboratori de-a ne espeda totul la redacţie, care şi-a schimbat localitatea: Bpesta IV., Zöldfa-u. 11. III. 23.

Şef-redactor :

(WflNDRÜ ÇIURfl. Editor: Rcd.-resp.

AUREL PflüL BflNUŢÎCJ. OCTflVIRN GOGfl.

REDACŢIA: STRADA ZÖLDFA 11. III. 23.

ADMINISTRAŢIA :

VI., STRADA VÖRÖSMARTY 60a

A P A R E : ABONAMENTUL : în 1 şi 15 a fiecărei luni, după Pe 1 an 10 cor., pe jumëtate

stil nou. de an 5 cor. Preţul unui esemplar 40 bani. Pentru străinătate 1 an 15 franci.

„Tipografia Poporul Român" Budapesta, VI. Strada Vörösmarty Nr. 60a.