Evgheni Vodolazkin

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Doctor Honoris Causa

EVGHENI VODOLAZKINDoctor Honoris Causa

3

Reuniunea noastră de astăzi este în același timp importantă și semnificativă: suntem cu toții aici pentru a-l întâmpina călduros și a-l invita pe domnul Dr. Evgheni Vodolazkin să se alăture echipei Universității din București în calitate de coleg, cercetător, oaspete de onoare și, nu în ultimul rând, ca prieten.

De aceea, sunt foarte recunoscătoare și mai mult decât onorată să dau citire acestei Laudatio ca expresie și întruchipare a recunoașterii, a considerației și a deplinei admirații privind activitatea și prezența dumneavoastră aparte în mijlocul nostru, domnule Evgheni Vodolazkin, ca specialist, ca romancier și... ca om.

Vă rog să îmi permiteți acum să ofer o succintă explicație a acestor prime cuvinte exprimate abrupt, dar sincer, ca introducere a discursului meu argumentativ.

Se întâmplă atât de rar în cadrul instituțiilor noastre, multe și diferite, ca oamenii să fie aduși împreună în virtutea principiului nobil al comuniunii genuine, în acest caz anume sub forma comunității academice. Acestea sunt, poate, înțelesul real și miza educației: nu doar formarea de specialiști în diverse domenii, ci dezvăluirea, deopotrivă, a ceea ce ne unește și nu este de regăsit sub chipul vizibil al faptelor, obiectelor sau produselor, reprezentând însă izvorul, mai greu perceptibil, al acestora: faptul de a fi laolaltă.

Această împreună-sălășluire este unul dintre mesajele-cheie ale operei lui Evgheni Vodolazkin și ea scoate la lumină înțelesul înalt a ceea ce suntem ca fapt de a fi mereu laolaltă. Acesta este totodată mesajul puternic al prezenței și al discursului dăruit nouă de Evgheni Vodolazkin. Este ceea ce ne-a adus aici împreună astăzi, mulți dintre noi fiind deja familiarizați cu romanele, dialogurile sau interviurile lui Evgheni Vodolazkin.

O ceremonie nu este altceva decât externalizarea și pecetluirea unei împliniri interioare care acum rodește prinzând trup. Ritualul este doar semnul exterior pentru ceea ce se petrece deja în straturile mai adânci, mai profunde, ale interiorității. Când un asemenea eveniment nu este doar convențional, el survine

LaudatioDomini Evgheni Vodolazkin

4

ca expresie genuină a unei sincronizări fine între interior și exterior, printr-o îngemănare înaltă. Este ceea ce se întâmplă astăzi aici, distinși invitați. Considerația și dragostea noastră pentru scriitorul Evgheni Vodolazkin pe care îl cunoaștem deja prin îndrăgitele romane publicate în limba română la Editura Humanitas Fiction, sunt exprimate acum, adăugând dimensiunea academică de cercetare, prin gestul nostru comun de împărtășire, apreciere și recunoaștere a expertizei sale, a activității susținute și a nesfârșitei generozități de a ne aduce împreună prin lucrări remarcabile așezate cu grație și virtuozitate sub semnul a ceea ce ne unește.

Acest eveniment nu reprezintă altceva decât frumoasa îngemănare a două generozități care se întâlnesc astăzi în simultaneitatea lor: generozitatea romancierului și cercetătorului Evgheni Vodolazkin, oferită nouă ca dar de împărtășire a operei și prezenței sale aparte, față către față, și, în registrul academic circumscris întâlnirii noastre, generozitatea publicului român atât de entuziast să primească acest dar și să îi răspundă prin împărtășirea acestui spațiu simbolic pentru rolul comunității noastre academice și prin prezența noastră aici pentru a deschide orizontul unei conlucrări reale și, cu siguranță, semnificative.

Cum aș putea pleda în favoarea conferirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din București domnului Evgheni Vodolazkin? Este în primul rând o problemă de retorică. Nu voi încerca în cele ce urmează nici să apăr, nici să conving. Nu pentru aceasta suntem aici. Nu este nici o judecată, nici un examen. Este doar confesiunea noastră menită să prezinte, ca într-o punere în scenă, pentru comunitatea academică și în numele ei, motivele care au condus la decizia organizării acestui eveniment.

Evgheni Vodolazkin s-a născut la Kiev și trăiește în prezent la Sankt Petersburg. Această descriere geografică oferă deja o imagine cu privire la spațiul și contextul cultural al oaspetelui nostru.

Evgheni Vodolazkin este specialist în Literatură rusă veche și lucrează în prezent la Institutul de Literatură Rusă (Casa Pușkin) al Academiei de Științe din Sankt Petersburg. În 1986, a absolvit Facultatea de Filologie la Universitatea din Kiev, cu o specializare în Limba și literatura rusă. Teza de doctorat are ca temă Cronica lui Gheorghe Călugărul în literatura rusă veche. În 2000, Evgheni Vodolazkin publică în Germania cartea cu titlul Istoria lumii în Rusia Veche (Munich, Otto Sagner Verlag, 2000) și primește un titlu echivalent cu cel de Dr. habil.

În 1998, Evgheni Vodolazkin obține un grant de cercetare în cadrul Fundației Humboldt din Germania.

A scris mai multe cărți și peste o sută de articole și studii de specialitate în domeniul Literaturii ruse vechi. A publicat în reviste prestigioase, în volume

5

colective, dicționare, ziare și alte periodice. În 1998, Evgheni Vodolazkin a organizat la Sankt-Petersburg conferința internațională cu tema Cultura monastică: Est și Vest.

Ca romancier, activitatea lui Evgheni Vodolazkin este impresionantă. Romanele sale sunt traduse în peste treizeci de limbi. Soloviov și Larionov (2009), Laur (2012) și Aviatorul (2016) sunt cele trei romane traduse în limba română la Editura Humanitas Fiction sub atenta coordonare a dnei. Denisa Comănescu, căreia îi suntem recunoscători pentru mijlocirea acestei frumoase și importante colaborări. Romanele au primit premii prestigioase. Aș menționa în acest sens: premiul Big Book pentru Soloviov și Larionov, care a fost, de asemenea, nominalizat pentru Premiul Andrei Bely (Premiya Andreya Belovo); Premiul Big Book și Premiul Yasnaya Polyana (premiul Tolstoi) pentru Laur, care a fost nominalizat și pentru premiile Russian Booker, National Bestseller și NOS.

Aș adăuga, alături de realizările doar parțial enumerate mai sus, o calitate niciodată cuantificabilă, însă întemeietoare pentru toate celelalte și puternic evocatoare: umanitatea lui Evgheni Vodolazkin.

În lumina celor prezentate mai sus, Senatul Universității din București este mai mult decât onorat să îi acorde titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București domnului Evgheni Vodolazkin de la Institutul de Literatură Rusă (Casa Pușkin) al Academiei de Științe din Sankt Petersburg.

Prof. dr. Madeea AxinciucProgramul de Studii Religioase – Texte și Tradiții

Facultatea de Limbi și Literaturi Străine

6

Our gathering today is precious and meaningful at the same time: we are all here in order to warmly welcome and invite Dr. Evgheni Vodolazkin to join our University team as a colleague, as a researcher, as a guest of honor, and, last but not least, as a friend.

Therefore, I am grateful and most honored to deliver this Laudatio as an expression and embodiment of our knowledge, awareness, consideration and true esteem regarding your activity and presence among us, Mr. Evgheni Vodolazkin, as a scholar, as a novelist, and... as a person.

Allow me now to shortly explain this abrupt, but sincere words, as an opening part of my argumentative discourse.

It is so rare within our so different and many institutions people to be brought together by virtue of the noble principle of genuine communion, institutionally unfold in this particular case as academic community. This might be the real meaning and stake of education: not only to provide specialists in various fields, but to also unveil our common grounds which are not facts, objects or products, but their less perceivable source: our being together.

This togetherness is one of the main messages in Evgheni Vodolazkin’s work, and it uncovers the act of being as always being together. This is also the strong message conveyed by Evgheni Vodolazkin’s presence and discourse. This is why we are here, as many of us are already acquainted with Evgheni Vodolazkin’s novels, dialogues or interviews.

A ceremony is but the externalization and the sealing of already fulfilled inner developments. The ritual is the exterior sign for what is already being produced on deeper or more profound layers. When genuinely and truly performed, the event is not a mere conventional one, but it emerges as performance, enacting the synchronization of inner and outer dimensions in their common expression. This is what is happening today, distinguished guests. Our consideration and love for the

LaudatioDomini Evgheni Vodolazkin

7

writer Evgheni Vodolazkin as we know him through his most appreciated novels translated into Romanian and edited by the Humanitas Fiction Publishing House, are now expressed, adding new research and academic dimensions, through our common gesture of acknowledging his expertise and value, in recognition for his whole activity and endless generosity to share what in fact unites us.

What created this very event is the beautiful conjunction of two generosities embodied today simultaneously: the generosity of the novelist and researcher Evgheni Vodolazkin, through the gift of offering his work and presence, and the generosity of the Romanian public, on the academic layer, so eager to receive, embrace and answer to this offering through the act of sharing its dwelling place and academic role, as well as its presence per se for opening the context of a joint cooperation.

How am I to plead for the granting of the Doctor Honoris Causa award to Evgheni Vodolazkin? It is a question of rhetoric. I am not going to defend or convince anyone. We did not come here for that. It is neither a trial, nor an exam. It is only our confession depicting, as in a theater play, for the academic community and on its behalf, the reasons which culminated in the enactment of this ceremony.

Evgheni Vodolazkin was born in Kiev and presently lives in Sankt Petersburg. This geographical description is only meant to offer the image of the land and cultural context of our guest.

Evgheni Vodolazkin is a specialist in Old Russian Literature, and is currently working at the Institute of Russian Literature (Pushkin House) of the Academy of Sciences in St. Petersburg. He has graduated the Faculty of Philology at the Kiev University, in 1986, with a degree in Russian literature and language. He wrote his PhD thesis on George the Monk`s Chronicle in Old Russian Literature. In 2000, in Germany, Evgheni Vodolazkin has published the book entitled The World History in the Old Russia (Munich, Otto Sagner Verlag, 2000), and received the degree equivalent to Dr. habil.

In 1998, Evgheni Vodolazkin became the grant holder of the Humboldt Foundation in Germany.

He has written several books and more than one hundred articles and studies in the field of Old Russian Literature. He has contributed to prestigious journals, collective volumes, dictionaries, newspapers and magazines. In 1998, Evgheni Vodolazkin was the organizer of the international conference Monastic Culture: East and West which took place in St. Petersburg.

As a novelist, the activity of Evgheni Vodolazkin is impressive. His novels are being translated in more than 30 languages. Solovyov and Larionov (2009), Laurus

8

(2012), and The Aviator (2016) are the three novels translated into Romanian within the framework of the Humanitas Fiction Publishing House, under the careful supervision of Mrs. Denisa Comănescu, whom we address our expression of gratitude for mediating this fruitful and important cooperation. The novels were awarded prestigious prizes. I would mention: the Big Book Prize for Solovyov and Larionov, which was also put on the short-lists of Andrei Bely Prize; the Big Book Prize and the Yasnaya Polyana Prize (Tolstoy Prize) for Laurus which was also shortlisted for the Russian Booker Prize, the National Bestseller Prize and the NOS Prize.

I would add to the accomplishments partly enumerated above the underlying never quantifiable, though overwhelming quality of Evgheni Vodolazkin: his humanity.

In the light of all these, the Senate of the University of Bucharest is more than honored to confer the degree of Doctor Honoris Causa of the University of Bucharest upon Dr. Evgheni Vodolazkin from the Institute of Russian Literature (Pushkin House) of the Academy of Sciences in St. Petersburg.

Prof. Dr. Madeea AxinciucReligious Studies – Texts and Traditions Program

Faculty of Foreign Languages and Literatures

9

M-am născut în 1964, la Kiev (Ucraina). În 1981 am terminat liceul și am intrat la Universitatea din Kiev. Acolo am studiat la Facultatea de Filologie. În 1986, am terminat Facultatea cu specializarea Limbă și Literatură Rusă, echivalentă unui masterat. În același an, am fost admis la Institutul de Literatură Rusă (Casa Pușkin) din cadrul Academiei de Științe din Sankt-Petersburg (care se numea atunci Leningrad), unde am început cursuri postuniversitare. Acolo mi-am scris teza despre Cronica lui Gheorghe Călugărul din literatura rusă veche și am obținut echivalentul titlului de doctor. După încheierea cercetării, în 1990, am fost invitat să lucrez la departamentul de Literatură Rusă Veche a sus-numitului Institut.

În 1992–1993, la recomandarea Profesorului D.S. Likhachov, mi s-a oferit oportunitatea de a sta în Germania și de a aprofunda cunoștințele în domeniul studiilor bizantine și cele de greacă veche, de care aveam nevoie pentru cercetarea textelor traduse. De asemenea, mi-am lărgit înțelegerea cu privire la studiile medievale occidentale și metodele lor. La acea vreme, am fost totodată invitat la Universitatea din München pentru a susține prelegeri despre literatura rusă veche. În 1998, am organizat la Sankt-Petersburg conferința internațională cu titlul Cultura Monastică: Est și Vest, la care au luat parte reprezentanți din opt țări (am publicat articolele acestei conferințe un an mai târziu). În același an, am devenit bursier al Fundației Humboldt (Germania). În Germania mi-am publicat cartea Istoria Universală în Vechea Rusie (München, Otto Sagner Verlag, 2000) și am primit o certificare echivalentă cu titlul de Dr. Habil. Tot atunci am publicat câteva lucrări despre literatura rusă a secolelor al XIX-lea și XX (N. Leskov, V. Nabokov)

În 2001, am fost solicitat să configurez, editez și totodată să prefațez o carte dedicată faimosului gânditor rus D.S. Likhachov (printre autorii acestei cărți aflându-se Prințul de Wales Charles, V. Astafjev, M. Gorbaciov, N. Jeltsina etc.). Din 2001, am început să public totodată și propriile mele lucrări literare și de jurnalistică (dedicate în marea lor majoritate vieții culturale și științifice rusești) și să contribui la numeroase ziare și reviste din Rusia. Romanul meu Soloviov

Curriculum vitaeEvgheni Vodolazkin

10

and Larionov (2009) a fost trecut pe lista nominalizărilor pentru Premiul Andrei Bely (Premiya Andreya Belovo) în 2009 și a Premiului Big Book (Premiya Bolshaya Kniga) în 2010. Romanul Laur (2012) a câștigat Premiul Big Book și Premiul Yasnaya Polyana (Tolstoy Prize), și a fost nominalizat pentru premiile Russian Booker Prize, National Bestseller Prize și NOS Prize. În prezent, trăiesc la Sankt-Petersburg și lucrez la Institutul de Literatură Rusă. Din 2012 sunt totodată redactor-șef al almanahului Text și Tradiție (publicat de Casa Pușkin și de Muzeul Tolstoi din Yasnaya Polyana).

11

1) Vodolazkin E. G. Cronica conferinței tinerilor medieviști // Literatura rusă. Leningrad, 1988. pp. 258–260.2) Vodolazkin E. G. Despre istoria traducerii din rusa veche a Cronicilor lui Amartola // Teze ale Conferinței Științifice a Tinerilor Oamenii de Știință. Leningrad, 1988. pp. 21–22.3) Vodolazkin E. G. Cronica lui Amartola // Teze ale conferinței științifice a tinerilor oameni de știință, 1990. 4) Vodolazkin E. G. V. M. Istrin – Cercetător al Cronicilor lui Amartola // Teze ale conferinței științifice despre V.M. Istrin. Odessa, 1990. pp. 18–20.5) Vodolazkin E. G. Cronica lui Amartola în literatura rusă veche. Leningrad, 1990.6) Vodolazkin E. G. Istoria universală în lumea spirituală a scriitorului de limbă rusă veche // Literatura rusă. Leningrad, 1990. pp. 144–148.7) Vodolazkin E. G. Cronica lui George Amartola în listele nou găsite // Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche. T. 45. St. Petersburg, 1992. pp 322–332.8) Vodolazkin E. G. Ediția germană a Patericului Kiev-Pechersk // Literatura Rusă. St. Petersburg, 1992. № 2. pp. 205–206.9) Vodolazkin E. G. Cu privire la problema izvoarelor cronografului rusesc // Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche. T. 47. St. Petersburg, 1993. pp. 200–214.10) Vodolazkin E. G. Prokhorov GM, Shevchenko EE Cuviosul Cyril, Ferapont și Martinian Belozersky. St. Petersburg, 1993. p. 323.11) Vodolazkin E. G. Viața monahală în imaginile hagiografice // Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche. T. 48. St. Petersburg, 1993. pp. 229–231.12) Vodolazkin E. G. Caracteristici ale textologiei traducerilor din limba slavă timpurie // Hilyada și osesemdes godiny de la smartt na sv. Naum Ohridski. Sofia, 1993. pp. 242–249.13) Vodolazkin E. G. Prokhorov GM, Shevchenko E.E.Prepodobnye Kirill, Ferapont și Martinian Belozersky / Ediția a doua, revizuită și îmbogățită. St. Petersburg, 1994. p. 321.

Lista publicatiilorEvgheni Vodolazkin

,

12

14) Vodolazkin E. G. Noblețea ca dar// Lev Aleksandrovich Dmitriev: Bibliografie. Drumul creativ. Amintiri. Jurnalele. Scrisori. St. Petersburg, 1995. pp. 109–112.15) Vodolazkin E. G. Interpretare la Prolog din Rusa Veche NS Leskov // Novgorod în CulturaVechii Rusii. Novgorod, 1995. pp. 157–162.16) Vodolazkin E. G. Grinchenko, B.D., Enciclopedia Cântecului despre Oastea lui Igor: în 5 vol. St. Petersburg, 1995. T. 2. S. 61–62.17) Vodolazkin E. G. Gushalevich, I. N. // Ibid. T. 2. p. 76.18) Vodolazkin E. G. „Istoria Războiului Iudeilor” de Josephus Flavius. // Ibidem. T. 2. pp. 316–317.19) Vodolazkin E. G. Kiev // în același loc. T. 3. pp. 38–39.20) Vodolazkin E. G. Principatul (pământul) Kyiv // Ibidem. T. 3. p. 43.21) Vodolazkin E.G. Kolessa, F. M. // Ibid. T. 3. p. 62.22) Vodolazkin E. G. Lvov, P. Yu. // Ibid. T. 3. p. 187.23) Vodolazkin E. G. Malyshko, AS, Ibid., Vol. T. 3. pp. 214–215.24) Vodolazkin E. G. Mandichevsky, I. // Ibidem. T. 3. p. 217.25) Vodolazkin E. G. Mikitas, V.L. // Ibid. T. 3. p. 249.26) Vodolazkin E. G. Mishanich AV // Ibidem. T. 3. pp. 263–264.27) Vodolazkin E. G. Mochul’skii, V. F. // Ibid. T. 3. pp. 276–277.28) Vodolazkin E. G. Ogonovskii, E. M. // Ibid. T. 3. S. 346–347.29) Vodolazkin E. G. Partitskii, E.O. // Ibid. T. 4. pp. 14–15.30) Vodolazkin E. G. Traducerea ,,Cuvintelor” și literatura aferentă. Limba ucraineană // Ibid. T. 4. pp. 62–68.31) Vodolazkin E. G. Petrushevich AS // Ibid. T. 4. pp. 99–100.32) Vodolazkin E. G. Pinchuk, S. P. // Ibid. T. 4. pp. 104–105.33) Vodolazkin E. G. Rosovetskiy, S.K. // în același loc. T. 4. pp. 237–239.34) Vodolazkin E. G. Sumarukov GV // Ibid. T. 5. pp. 85–87.35) Vodolazkin E. G. Franko I. Ya. // Ibid. T. 5. pp. 173–174.36) Vodolazkin E. G. Franchuk V. Yu. // Ibid. Т. 5. pp. 174–175.37) Vodolazkin E. G. Cherepnin L. V. // Ibid. T.5. pp. 203–205.38) Vodolazkin E. G. Shevchenko, T.G. / / Ibid. T. 5. P. 224–225.39) Vodolazkin E. G. Shereshiry, ibid., Vol. T. 5. P. 232–234.40) Vodolazkin E. G. Yatsenko, BI, în același loc. T. 5. S. 300–302.41) Vodolazkin E. G. Primul an fără Lev Aleksandrovich Dmitriev // Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche. T. 49. St. Petersburg, 1996. S. 5–9.42) Vodolazkin E. G. Cronologia cronografiei ruse. Partea 1 // Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche. T. 49. St. Petersburg, 1996. pp. 22–35.43) Vodolazkin E. G. Cronologia vieții lui Hristos în cronografele ruse // Ortodoxia și cultura. Kiev, 1996. № 1. pp. 10–19.44) Vodolazkin E. G. Cu privire la problema denominațiunilor arabe ale planetelor din literatura veche rusă //Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche.

13

T. 50. St. Petersburg, 1996. pp. 677–683. 45) Vodolazkin E. G. Wiederentdeckte Kirchlichkeit: Zur religioesen Lage in Russland // Oecumene Live. Muenchen, 1997. S. 104–107.46) Vodolazkin E. G. Imaginea lui Serafim de Sarov în „Îngerul închis” de N. S. Leskov // Russian Literature. 1997. № 3. pp. 136–141.47) Vodolazkin E. G. Particularitățile socotirii timpului în cronografia rusă, literatura slavă. XII Congresul Internațional al Slavicilor (Cracovia, 1998). Rapoarte ale delegației ruse. M., 1998. pp. 56–70.48) Vodolazkin E. G. Particularități ale timpului în cronografele rusești (teze) // XII Miẹdzynarodowy kongres slawistów. Kraków 27 VIII-2 IX 1998. Streszczenia referatów I komunikatów. Literaturoznawstwo. Folklorystyka. Nauka o kulturze. Warszawa, 1998. S. 212–213. 49) Vodolazkin E. G. Despre „diviziunile poporului” din cronografia rusă veche // Literatura rusă. 1998. № 3. pp. 131–147.50) Vodokazkin E. G. La figura di Serafim nell’opera di Nikolaj Leskov // San Serafim da Sarov a Diveevo: Atti del IV Convegno ecumenico internazionale. Bose, 1998. pp. 261–271.51) Vodokazkin E. G. La polemica sul calendariotra XIX e XX secolo. Premessa e sviluppi // La grande vigilia: Attidel V Convegno ecumenico internazionale. Bose, 1998. pp. 393–407.52) Vodolazkin E. G. De la cel care adună // Cultura monahală: Est și Vest. S.-Petersburg, 1999. S. 3–4.53) Vodolazkin E. G. „Profeția lui Solomon” din colecția mănăstirii Kirillo-Belozersky // Cultura monahală: Est și Vest.-Petersburg, 1999. S. 59–67.54) Vodolazkin E. G. Cultura monahală: Est și Vest. St. Petersburg, 1999. 288 p. (compilare și editare).Rec. M. Fedotova // Die Welt der Slaven XLVI, 2001, 179–181.55) Vodokazkin E. G. Il caso del protopresbitero Aleksandr Necaev // L`autunno della Santf Russia. VI Convegno ecumenico internazionale. Bose, 1999. pp. 335–346.56) Vodolazkin E. G. Cronologia cronografiei ruse. Partea 2 // Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche. S.-Petersburg, 1999. T. 51. With. 9–19.57) Vodolazkin E. G. About Tolkoy Paley, Zlatoy Matytsa și colecții de „științe naturale” // Ibidem. pp. 80–90.58) Vodolazkin E. G. Istoria universală în literatura din Rusia timpurie (pe baza narațiunii cronografice și palatine din secolele XI–XV). Abstract. Doctor în filologie. St. Petersburg, 2000. p. 41.59) Vodolazkin E. G. Istoria lumii în literatura despre Rusia timpurie (pe baza narațiunii cronografice și palatine din secolele XI–XV). Munchen, 2000. p. 403.Rec. I. P. Medvedeva // Eseuri bizantine: Publicațiile oamenilor de știință ruși pentru cel de-al XX-lea Congres internațional al bizantiniștilor. S.-Petersburg.,

14

2001. pp. 39–44.Rec. J. Brody-Birkoff // Literatura rusă. 2001. № 3. pp. 210–211.Rec. M. Talalaya // Noua carte rusă. 2001. № 2. P. 89–90. Vezi și: Gândul rusesc. Paris, 2001. Septembrie 20–26. No. 4377. Rec. VI Okhotnikova // Nouă recenzie literară. 2001. № 51. 5 apariții. pp. 374–378.Rec. G. Sturm // Zeitschrift für Slavistik. 2001. Bd. 46. Heft 4. S. 473–474.Rec. G. Lenhoff // Jahrbücher für Geschichte Osteuropas. 2001. Bd. 49. S. 611–612.Rec. G. Podskalski // Orientalia Christiana Periodica. 2002. No. 1. S. 290–291.Rec. E. A. Kostyukhina // Studii Slave. 2002. № 3. pp. 112–115.Rec. D. Peeva // Palaeobulgarica. 2005. № 2. pp. 89–96. 60) Vodolazkin E. G. Probleme ale studiilor bulgare în studiile catedrei de literatură rusă veche a Casei Pușkin // Anuarul bulgar. Kiev, 2000. T. 4. S. 252–258.61) Vodolazkin E. G. Despre o sursă a romanului lui V. Nabokov „Disperarea” // Hypertext Disperare. Supertextul disperării. Studien zu Vladimir Nabokovs Roman-Rätsel, Igor Smirnov (Hrsg.): (Die Welt der Slaven., Sammelbände., Collections., Herausgegeben von Peter Rehder und Igor Smirnov, Vol. 9). Munchen, 2000. C. 155–159.62) Vodolazkin E. G. Monștrii din cronografia rusă // Lumea antică și noi. Ediția a 2-a. St. Petersburg, 2000. pp. 245–251.63) Vodolazkin E. G. De la identitate la unitate: (Referitor la chestiunea relației dintre cronografie și cronică) // Die Welt der Slaven. XLV. 2000. pp. 133–152.64) Vodolazkin E. G. Despre unele caracteristici ale cronografiei ruse timpurii // Literatura rusă. 2000. № 3. p. 3–18.65) Vodolazkin E. G. Cronica lui George Amartola în cronografia veche rusă, Dem Demidenkenden: Zu Ehren von Dietrich Freydank / Swetlana Mengel (Hrsg.) Unter Mitarbeit von Thomas Daiber. Münster 2000 (Slavica Varia Halensia; 6). S. 307–323.66) Vodolazkin E. G. Cronologia cronografiei ruse. Partea 3 // Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche. S.-Petersburg, 2001. T. 52. pp. 79–97.67) Vodolazkin E. G. Profeția lui Solomon și Palea interpretative // Ibidem. pp. 518–529.68) Vodolazkin E. G. Prokhorov GM.Viata lui Cyril Belozersky / Prep. Traducere și comentarii / / Povestiri și legende ale Rusiei timpurii. Izbornik / Ed. D. S. Likhachev. Moscova; St. Petersburg, 2001. pp. 298–342, 948–956.69) Vodolazkin E. G. Droblenkova NF. Viața Sf. Ștefan din Perm (traducere) // Ibidem. pp. 355–401.70) Vodolazkin E. G. Epoca lui Likhachev // The Star. 2001. № 11. pp. 183–189.71) Vodolazkin E. G. Despre caracteristicile de gen ale cronografiei timpurii ruse // Literatura, cultura și folclorul popoarelor slave. XIII Congresul Internațional al Slaviștilor (Ljubljana, 2003). Rapoarte ale delegației ruse. Moscova, 2002. pp. 56–73.

15

72) Vodolazkin E. G. Revizuirea cărții OV V. Tvorogov „Cronicarul celei de-a doua ediții elenistice și romane” (în 2 volume) // Die Welt der Slaven XLVII. 2002. S. 394–398.73) Vodolazkin E. G. De la cel care adună // Dmitry Likhachev și epoca lui: Memorii. Eseu. Documentație. Fotografii / Comp. Și ed. E. G. Vodolazkin. S.-Petersburg, 2002. pp. 7–19.74) Vodolazkin E. G. Dmitry Likhachev și epoca lui: Memorii. Eseu. Documentație. Fotografii / compilare, editare. St. Petersburg, 2002. p. 424.Rec.: Rubashkin A. Vek Likhachev: Publicarea cărții de memorii / / Neva. 2002. № 9. pp. 204–207.Rets.: Fonyakov IO. Într-o sută de oglinzi // Gazeta de Stat din Sankt-Petersburg. 2002. 25 Iunie.Re: Fonyakov I.O. „Credinciosului să repete rugăciunea, necredinciosului – să repete poezia ...” / / Peterbook. 2002. № 8.Rec.: Novikova L. // Kommersant-Weekend. No. 155. August 30, 2002. p. 24.75) Vodolazkin E. G. Despre caracteristicile de gen ale cronografelor în limba rusă veche (teze) // 13. Mednarodni slavistični kongres. Ljubljana, 15.–21. Avgusta 2003. Zbornik pozvetkov. Ljubljana, 2003. 2. del. S. 183.76) Vodolazkin E. G. Faptele apostolilor Petru și Pavel / Pregătirea textului, traducerea și comentariile // Biblioteca literaturii antice ruse.S.-Petersburg, 2003. 12. 12. pp. 292–317, 585–587.77) Vodolazkin E. G. Cuvânt despre Martin, Mnich Turovsky / Pregătirea textului, traducerea și comentariul // Ibid. pp. 292–293, 584.78) Vodolazkin E. G. Cuvântul lui Tedor Studitul despre nașterea lui Ioan Botezătorul / Pregătirea, traducerea și comentariul textului // Ibid. C. 282–292, 581–583.79) Vodolazkin E. G. Viața călugărului Ștefan din Perm/ Traducere/ / Ibid. C. 144–230 (with NF Droblenkova).80) Vodolazkin E. G. Istoriografie și Exegeză // Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche. S.-Petersburg, 2003. T. 53. With. 12–22.81) Vodolazkin E. G. Rudy TR. Din istoria exegezei vechi ruse (Profeția lui Solomon) // Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche.T. 54. St. Petersburg, 2003. pp. 252–303.82) Vodolazkin E. G. Compilarea cronografică a secolului al XVII-lea (cronograf Solovetsky) // Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche. S.-Petersburg, 2004. p. 55. pp. 116–120.83) Vodolazkin E. G. Editoriale ale Palea cronografice scurte // Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche. S.-Petersburg, 2004. T. 56. pp. 164–180.84) Vodolazkin E. G. Din istoria reformelor calendaristice din Rusia //Festschrift für Peter Rehder zum 65. Geburtstag / Hrsg. Von M. Okuka und U. Schweier.

16

München, 2004. S. 527–537.85) Vodolazkin E. G. Despre zâmbete și pisici (pe cartea lui A. Peresvetov-Morat ,,Un zâmbet fără pisică”, Lund, 2002) // Literatura rusă, 2004. № 4. S. 198–204.86) Vodolazkin E. G. Din istoria cronografiei târzii rusești. Cronograf Solovetsky // Conferința științifică internațională „Carte de patrimoniu a mănăstirii Solovetsky din secolele XV–XVII”, 5–10 Septembrie 2005 / Teze de rapoarte. Solovki, 2005. pp. 80–81.87) Vodolazkin E. G. Likhachev și casa lui // Maecenas. № 2. 2005, decembrie. C. 12.88) Vodolazkin E. G. Protopărintele Alexander Nechaev // Archangel Diocesan Herald. № 7. 2005, Septembrie–Octombrie. pp. 14–15.89) Vodolazkin E. G. Tvorov OV. Din cronograful din 1617 / Prep. Text, traducere și comunicare. // Biblioteca literaturii ruse vechi. S.-Petersburg, 2006. P. 14. pp. 516–561, 739–743.90) Vodolazkin E. G. Palea Cronografice Scurte. Text. Numărul 1 // Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche. S.-Petersburg, 2006. T. 57. pp. 891–915.91) Vodolazkin E. G. Palea Cronografic Scurt: între istoriografie și teologie // Herald de istorie, literatură, artă. Moscova, 2006. T. 2. pp. 233–243.92) Vodolazkin E. G. La storiografia della Slavia ortodossa // Lo spatio letterario del medioevo. 3. Le culture circostanti. V. III. Le culture Slave / A Cura di Mario Capaldo. Roma, 2006. pp. 289–319.93) Vodolazkin E. G. De la cel care adună // Dmitri Likhachev și epoca lui: Memorii. Eseu. Documentație. Fotografii / Comp. Și ed. E. G. Vodolazkin. A doua ediție, revizuită și extinsă. S.-Petersburg, 2006. pp. 7–19.94) Vodolazkin E. G. Dmitri Likhachev și epoca lui: Memorii. Eseu. Documentare. Fotografii / compilare, editare. A doua ediție, revizuită și extinsă. St. Petersburg, 2006. p. 404.95) Vodolazkin E. G. Nou despre palea (unele rezultate și perspective ale studierii textelor palatale) // Literatura rusă. 2007. № 1. p. 3–23.96) Vodolazkin E. G. Palea cronografice Scurte. Text. Ediția a 2-a // Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche. S.-Petersburg, 2007. p. 58. pp. 534–556.97) Vodolazkin E. G. Din istoria povestirilor istorice ale vechii Rusii. Palea cronografice scurte // Discipline istorice auxiliare. S.-Petersburg, 2007. T. 30. S. 341–349.98) Vodolazkin E. G. Cu privire la problema semnului și a semnificației în scrierile în rusa veche // Wiener Slawistischer Almanach. Bd. 59. Festschrift für I.P. Smirnov zum 65. Geburtstag. 2007. S. 407–425. 99) Vodolazkin E. G. Efrosinovskaya Palea: înainte și după // Russica romana. V. 14. 2007. pp. 9–22. 100) Vodolazkin E. G. Dificultățile limbii ruse // Novaya Gazeta. 20.07, 27.07, 03.08, 10.08.07.

17

101) Vodolazkin E. G. Likhachev. Libertate și Curaj // Novaya Gazeta. 30.11.07.102) Vodolazkin E. G. Istoria universală în literatura Rusiei vechi (pe baza unei povestiri flamboaiante și cronografice din secolele XI–XV). A doua ediție, revizuită și extinsă. St. Petersburg, 2008. p. 494.Rec. A. V. Grigorieva // Herald al Universității Ortodoxe de Științe Umaniste St. Tikhon. 2009. Ser. 1. „Teologie, filozofie”. pp. 114–119. Rec. B. Lourié. Textele slavone ale soartei grele: „Profeția lui Solomon” și ale altele // Scrinium. 2009. T. 5. pp. 364–390. 103) Vodolazkin E. G. State ComboBoard // Novaya Gazeta. 14.03.08.104) Vodolazkin E. G. Omul bun din Sankt Petersburg (despre DS Likhachev) // Ogonek. 29 septembrie – 5 Octombrie 2008 № 40. S. 55–56. 105) Vodolazkin E. G. Vârsta schimbării: dimensiunea lingvistică // Civilizația: Provocările modernității, Ed. Prof. M.S. Uvarova. St. Petersburg., 2009. С. 225–243.106) Vodolazkin E. G. Cunoașteți și credeți // Un om al cunoașterii, un om al creației, un credincios / apendice la Jurnalul Universității din St. Petersburg. St. Petersburg, 2009. pp. 31–35.107) Vodolazkin E. G. „Deci, nu te duce la nimeni!” (Despre examinarea de stat uniformă a literaturii) // Literaturnaya gazeta. 02.02.09.108) Vodolazkin E. G. Critici literari în blocadă// Novaya Gazeta. 08/05/09.109) Vodolazkin E. G. Zgârie-nori și sfincși (rec. Despre cartea: V. Ivanov, Metafizicianul din Petersburg: Fragment din biografia lui Mikhail Shemyakin, St. Petersburg, 2009) // Nezavisimaya Gazeta. 21.05.09. 110) Vodolazkin E. G. Norma celei de-a doua prospețimi (despre polemici în jurul ordinului Ministerului Educației și Științei) // Novaya Gazeta. 04.09.09.111) VG Vodolazkin Cum a fost creat Paleo cronografic complet. Partea 1 // Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche. St. Petersburg, 2009. T. 60. pp. 327–353.112) Vodolazkin E. G. Ecologia culturii // Ecologie și viață. 2010. № 7.113) Vodolazkin E. G. Zu einer Rohfassung der Polnaja Chronografičeskaja Paleja und zum Verhältnis zwischen den verschiedenen Paleja-Redaktionen // „Pseudepigrapha Vechiului Testament în Tradiția Slavă” / Ed. Christfried Böttrich, Lorenzo di Tommaso. Tübingen, 2010. S. 467–485.114) Vodolazkin E. G. Ce este Neurotovy? // Die Welt der Slaven. LV. 2010. S. 290–311.115) Vodolazkin E. G. Cuvânt despre Joseph cel Frumos în textele Paleo din Rusa Veche // Variante loquella: Colecție de articole pentru a 70-a aniversare a AK Gavrilova / Ed. NA Almazova, OV Budaragina, AL Verlinsky și alții. St. Petersburg, 2011. pp. 444–452.116) Vodolazkin E. G. Între Golgota și Tabor (prefață) // O bucată de pământ, înconjurată de cer. texte și imagini Solovetsce/ Comp. Și otv. Ed. E. G. Vodolazkin

18

(cu participarea lui OG Volkov și AA Savkin). St. Petersburg, 2011. pp. 11–15.117) Vodolazkin E. G. O bucată de pământ, înconjurată de cer. Texte și imagini Solovetsce / adunare și editare (cu participarea lui OG Volkov and AA Savkin). St. Petersburg, 2011. p. 783.Rev.:Independent newspaper. 10.11.11.Rossiyskaya Gazeta-Nedelya. 01.12.11.O bucată de pământ, înconjurată de cer. Sunt locuri pe lume unde ecoul e mai puternic decât țipătul... // Novaya Gazeta. 04.08.11.118) Vodolazkin E. G. Instrumentul limbajului: (Despre oameni și cuvinte). Moscova, 2011. p. 349.Rev.:New Newspaper. 28.10.11.Kommersant Weekend. 02.12.11.Recenzie de carte. 2011. № 24 (Decembrie 5–19).Independent newspaper. 03/22/12.Vedomosti. 30.03.12.Literary newspaper. 11.04.12.119) Vodolazkin E. G. Cuvânt despre „Cuvânt” // Recenzie carte ortodoxă. 2012. Octombrie. No. 9 (022). pp. 48–56.120) Vodolazkin E. G. „Cuvânt despre oastea lui Igor”: centaur text // Book Review. 2012. № 21. With. 8–9.121) Vodolazkin E. G. Despre scrierea medievală și literatura modernă // Text și Tradiție: Almanah. SPb., 2013. T. 1. pp. 37–65.122) Vodolazkin E. G. De la Editor // Text și Tradiție: Almanac. SPb., 2013. T. 1. pp. 7–9.123) Vodolazkin E. G. Casa lui Pușkin și casa lui Tolstoi / / Ibid. pp. 393–405 (împreună cu VI Tolstoy).124) Vodolazkin E. G. Rec. Despre cartea: Pichkhadze A. A. Activitatea de tranziție în Rusia pre-mongolă: aspecte lingvistice. M., 2001. p. 403 // Publicații ale Academiei Ruse de Științe. O serie de literatură și limbă. 2013. No. 5 (Vol. 72). pp. 62–65.125) Ed.: Text și Tradiție: Almanac / Comp. And otv. Ed. E. G. Vodolazkin. SPb., 2013. T. 1. p. 432.126) Vodolazkin E. G. Cum au fost create Palea cronografice complete. Partea a 2-a // TODRL. SPb., 2014. T. 62. With. 175–200.127) Vodolazkin E. G. Kirillo-Belozersky Palaeos // Centre ale cărții în Rusia Veche: Scribii și manuscrisele de la mănăstirea Kirillo-Belozersky/ Ed.: NV Ponyrko, SA Semyachko. SPb., 2014. pp. 286–309.128) Vodolazkin E. G. Cuvânt despre Tolstoy // Întâlnirile scriitorilor de la Yasnaya

19

Polyana – 2013 / Ch. Ed. Vladimir Tolstoy. Yasnaya Polyana, 2014. pp. 14–15.129) Vodolazkin E. G. Rudi T. R. Divinitatea ca fenomen cultural // Întâlnirile scriitorilor de la Yasnaya Polyana – 2013 / Ch. Ed. Vladimir Tolstoy. Yasnaya Polyana, 2014. pp. 156–171.130) Vodolazkin E. G. Darul „Cuvintelor” („Cântec pentru oastea lui Igor”) // Literary Matrix: O culegere de texte scrisă de scriitori: Lecturi facultative / Comp. V. Leventhal, P. Krusanov. SPb., 2014. pp. 9–24.131) Ed.: Text și Tradiție: Almanah / Ed. E. G. Vodolazkina. SPb., 2014. V. 2. 448 p. (28 l.).132) Vodolazkin E. G. Palea cronografice scurte (text). Numărul4 // TODRL. SPb., 2015. p. 63. pp. 238–261.133) Vodolazkin E. G. Paleia Guria Rukintsa și ,,Locotonent secund Kizhe” despre lexicografia domestică // Petra Philologica: Profesor Petr Evgenievich Bukharkin pentru cea de-a 70-a aniversare / Otv. Ed. N. A. Guskov, E. M. Matveev, M. V. Ponomareva. SPb., 2015 (Cultura literară a Rusiei secolului al XVIII-lea, numărul 6). pp. 154–166.134) Vodolazkin E. G. Per. Cu el. Articole de Christfried Bottrich „Istoria Codex-ului Sinaiticus” // Text și Tradiție: Almanah. St. Petersburg, 2015. T. 3. S. 7–94 (5, 5 aIL).135) Vodolazkin E. G. Succes (articol de dicționar) // ABC Truths / Comp. Maria Golovanivskaya. M., 2016. pp. 84–87.136) Ed.: Text și Tradiție: Almanah / Ed. E. G. Vodolazkina. SPb., 2015. T. 3. 416 p. (26 l.).137) Vodolazkin E. G. Poetica medievală și literatura contemporană // Publicațiile Departamentului de Științe Istorice și Filologice al Academiei Ruse de Științe. M., 2016. pp. 87–93.138) Vodolazkin E. G. „Despre divinitățile deformate” / / TODRL. SPb., 2016. p. 64. pp. 413–416.139) Vodolazkin E. G. Literatura: viitorul în trecut / / Insulele iubirii BorFeda: Colecție în onoarea celei de-a 90-a aniversări a lui Boris Fedorovich Egorov / Red.-Comp.: AP Dmitriev and PS Glushakov. SPb., 2016. pp. 248–258. 140) Vodolazkin E. G. Misterul între Viață și Ființă, A cincea lectură Likhachov: Cultura Rusă: Istorie și Ecologie: Publicațiile Conferinței Științifice Internaționale (Yasnaya Polyana, Septembrie 27 – Octombrie 1, 2016) / Otv. Ed. NV Ponyrko, TR Rudi. Tula, 2016.141) Vodolazkin E. G. Succes: Articol de dicționar / / ABC truths: 33 Nume de profil înalt în cultura Rusă / Comp. M. K. Golovanivskaya. M., 2016. pp. 84–87.142) Vodolazkin E. G. Noul Ev Mediu // Primele Lucruri. New York, 2016 (August / Septembrie). pp. 31–36.143) Ed.: Text și Tradiție: Almanah / Ed. E. G. Vodolazkina. SPb., 2016. V. 4. 447 p. (28 l.).

20

LUCRĂRI LITERAREAbduction of Europe (Răpirea Europei). – SPb.: Logos, 2005. – 416 p. – 2000 ex.Soloviev and Larionov (Soloviov şi Larionov) – M.: New Literary Review, 2009. – 342 p. – 1000 ex.Laurus (Laur). – Moscova: AST: Editat de Elena Shubina, 2012. – 448 p. – 43,000 ex.Cu totul alt timp. Istorisiri. – Moscova: AST, 2013. – 480 p. – 4000 ex.Săgeata Roșie: [povestiri, eseuri] / Comp. S. Nikolaevitch and E. Shubin. – Moscova: AST, 2013. – 703 p. – 4000 ex. Copii din Rusia: 48 de povestiri despre copii / Comp. P. Krusanov, A. Etoev. – St. Petersburg, Azbuka-Atticus, 2013. – 800 p. – 10.000 ex. Acasă și Insula, sau Instrumente ale limbii: Eseuri. – Moscova: AST, 2014. – 377 p. – 3000 ex.Femei Ruse: 47 de povestiri despre femei / Comp. P. Krusanov, A. Etoev. – SPb.: Azbuka-Atticus, 2014. – 640 p. – 7000 ex. Lumea Copiilor: Colecție de povestiri scurte / Comp. D. Bykov. – Moscova: Editat de Elena Shubina, 2014. – 432 p. – 7000 ex. Câteva piese. – Irkutsk: editează Sapronov, 2014. – 174 p. – 1300 ex.Despre casa mea: [povestiri, eseuri] / Comp. S. Nikolaevich and E. Shubin. – Moscova: AST, 2014. – 781 p. – 3500 ex.Stai pe loc. Nostalgia: [povestiri, eseuri] / Comp. S. Nikolaevich, E. Shubin. – Moscova: AST: Editat de Elena Shubina, 2015. – 476 p. – 3000 ex.Marea carte a câștigătorilor / Comp. și pregătire. Texte de Elena Shubina. – M., 2015.– 560 p. – 6000 ex.Rusia – Italia: Călătorie literară. M.: Time, 2016. – 448 p. – 1000 ex.Aviator (Aviatorul). – Moscova: AST, Editat de Elena Shubina, 2016. – 416 p. – 15,000 ex.Totul din grădină: [povestiri, eseuri] / Comp. S. Nikolaevich, E. Shubin. – Moscova: AST: Edit. Elena Shubina, 2016. – 478 p. – 2500 ex.

21

Traducere din rusă de Adriana Liciu©Editura Humanitas Fiction, 2014

Colecția „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

După ce citi mesajul lui Foma, Arseni căzu pe gânduri. Şapte zile şi şapte nopţi nu părăsi locuinţa ce îi fusese oferită într-o anexă a casei posadnicului Gavril. Poate ar fi rămas şi mai mult, dar în a opta zi de şedere în Pskov se răspândi vestea că e ciumă. Intrând la Arseni, posadnicul spuse:

Se adeveriră spusele lui Foma. Nădăjduim în mila Domnului şi în marele tău har, Arsenie.

În genunchi, Arseni stătea cu faţa la icoane şi cu spatele la posadnicul Gavril. Se ruga, şi era neclar dacă auzise cele spuse de posadnic. Acesta mai stătu o vreme, dar nu îşi repetă vorbele: ghici că Arseni ştia deja tot. Cu băgare de seamă, ca să nu scârţâie duşumelele, posadnicul ieşi. A doua zi, sfârşind să se roage, a ieşit şi Arseni.

În faţa pridvorului îl aştepta mulţimea. El o cuprinse cu privirea şi nu spuse nimic. Mulţimea tăcea şi ea. Înţelegea că nu era nevoie de spus nimic aici. Amintindu-şi prezicerea lui Foma, mulţimea ştia că Arseni era singurul care îi putea fi de ajutor în nenorocirea care dăduse peste ea. Arseni însă ştia că posibilităţile lui sunt limitate, şi mulţimea ştia că el ştie, şi el percepu lucrul ăsta. Se priviră până când mulţimii nu îi mai rămaseră aşteptări neîndreptăţite, iar lui Arseni îi dispăru teama de a nu înşela aceste aşteptări. Când toate acestea trecură, Arseni coborî din pridvor şi plecă în întâmpinarea ciumei.

Luă casă cu casă şi cercetă oamenii bolnavi. Le îngriji buboanele şi le dădu sulf pisat cu gălbenuş de ou, le spălă trupurile de vomă şi le afumă casele cu aşchii de ienupăr. Şi nici cei care nu aveau scăpare nu-l lăsau să plece, căci răul şi deznădejdea le erau mai mici. Se agăţau de mâna lui Arseni, şi el nu găsea în el puterea de a se desprinde de mâinile lor, şi stătea cu ei nopţi în şir, până mureau.

LaurEvgheni Vodolazkin

22

Mi se pare, îi spuse Arseni Ustinei, că m-am întors cu mulţi ani în urmă. În mâinile mele sunt aceleaşi trupuri pline de puroi şi, mă crezi, dragostea mea, poate sunt aceiaşi oameni pe care i-am vindecat cândva. Nu s-o fi dat timpul înapoi, sau – să punem întrebarea altfel – nu mă întorc eu însumi spre un punct iniţial? Dacă e aşa, n-o să te întâlnesc pe tine pe acest drum?

Mâinile lui Arseni şi-au amintit repede activitatea uitată şi acum îngrijeau singure ravagiile ciumei. Uitându-se la mişcările abile ale mâinilor sale, Arseni începu să se teamă că acţiunea lor va deveni de rutină şi că va alunga acea putere formidabilă ce li se transmitea prin el bolnavilor, dar care nu mai avea nici o legătură directă cu arta medicală. Vindecând oamenii, Arseni observa tot mai des că tocmai de această putere, iar nu de sulful pisat şi de gălbenuş e legată înzdrăvenirea lor. Sulful şi gălbenuşul nu dăunau, dar, după cum începu să i se pară lui, nici nu ajutau substanţial. Important era lucrul interior al lui Arseni, capacitatea lui de a se concentra în rugă, dispersându-se în acelaşi timp în bolnav. Şi dacă bolnavul se însănătoşea, aceasta era însănătoşirea lui, a lui Arseni.

Dar dacă bolnavul murea, murea odată cu el şi Arseni. Şi, simţindu-se viu, îl înecau lacrimile şi ruşinea că bolnavul murise iar el era în viaţă. Arseni ajunse să înţeleagă că moartea nu avea drept cauză puterea bolii, ci slăbiciunea rugii lui. Începu să se considere principalul vinovat de acele morţi şi să se spovedească zilnic, pentru că altfel povara vinei ar fi fost peste puterile lui. Şi la fiecare bolnav care venea la rând intra ca la cel dintâi, ca şi cum nu ar fi văzut până atunci sute de oameni, iar uluitoarea sa putere i-o ducea bolnavului în deplinătatea ei, căci numai asta dădea speranţa însănătoşirii.

Arseni se lupta nu numai cu boala, ci şi cu frica omenească. Umbla prin oraş şi convingea oamenii să nu se teamă. Sfătuindu-i să aibă grijă să se păzească, Arseni îi avertiza totodată că panica este dăunătoare. Le amintea că fără vrerea lui Dumnezeu nu cade nici firul de păr de pe capul omului, şi îi îndemna să nu se zăvorască în case uitând să îşi ajute aproapele. Mulţi uitau.

În primele săptămâni ale ciumei, Arseni a crezut că nu avea să reziste. Cădea de pe picioare de oboseală. Deseori nu îi ajungeau puterile să se ducă până acasă, şi dormea pe apucate lângă bolnav. După o vreme, observă cu uimire că îi era ceva mai uşor.

Pare-se, mă obişnuiesc cu ceea ce e cu neputinţă să te obişnuieşti, îi spuse el Ustinei. Asta, dragostea mea, arată o dată mai mult că nu puterea e de-ajuns, ci curajul.

Arseni dormea câte două-trei ceasuri din douăzeci şi patru, dar nici în somn nu se putea elibera de durerea din jurul său. Visa în culori bolnavi umflaţi, şi ei îl rugau să îi vindece, şi el nu putea să îi ajute cu nimic, fiindcă ştia că deja

23

muriseră. Şi în visele lui nu mai era fantezie, erau vise adevărate – vise despre cele ce fuseseră. Timpul, într-adevăr, se întorcea. Nu încăpeau în el evenimentele care se petreceau, atât de mare le era amploarea şi puterea de a îndurera. Timpul se destrăma pe la cusături, ca desaga de drum a pelerinului, şi acum îşi arăta conţinutul, şi pelerinul se uita la el ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima dată.

Iată-mă pe mine, Doamne, şi acea viaţă a mea pe care am izbutit să o trăiesc până ce am venit la Tine, spusese Arseni la Mormântul Domnului. Precum şi acea viaţă a mea pe care din nespusa Ta milă mai pot să o trăiesc. Căci nu mai aveam nădejde să ajung aici după ce, chiar înainte de oraşul Ierusalim, am fost jefuit şi tăiat cu sabia, iar faptul că stau aici în faţa Ta îl privesc ca pe marea milă a Ta. Împreună cu neuitatul meu prieten Ambrogio ţi-am adus o candelă în amintirea fiicei posadnicului din Pskov, Anna, care s-a înecat în râu. Dar acum mâinile mele sunt goale, nu am candela, şi nu mai e nici prietenul meu Ambrogio, şi nici alţii pe care i-am întâlnit pe drum, dar pe care i-am pierdut tot din pricina păcatelor mele. Pomenesc aci straja Vlas, care îşi dădu viaţa pentru prietinii săi. Păcatele lui Vlas, i-am făgăduit să le mărturisesc în faţa Ta, că el zace în pământ polon în aşteptarea învierii din morţi. Îndură-te, Doamne, şi de cei vii şi de cei răposaţi, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi, către care zic şi eu, nevrednicul: O, fericiţi slujitori ai lui Dumnezeu, nu încetaţi a vă ruga Lui ziua şi noaptea pentru noi, nevrednicii, care pururea greşim cu atâtea nenumărate păcate. Către Tine, Doamne, îndrept cea mai însemnată rugă a vieţii mele, legată de roaba Ta Ustina. Te rog nu ca soţ al ei, căci nu-i sunt soţ, deşi puteam să-i fiu de n-aş fi căzut în plasa prinţului acestei lumi. Te rog ca ucigaş al ei, căci crima mea ne-a legat în veacul acesta şi pe viitor. Omorând-o pe Ustina, am lipsit-o de posibilitatea de a descoperi cele întemeiate de Tine, de a le cultiva şi de a le face să strălucească de lumină Dumnezeiască. Am vrut să-mi dau viaţa pentru ea, mai bine spus, să îi dau ei viaţa mea pentru viaţa pe care i-am răpit-o. Şi nu puteam face asta altfel decât printr-un păcat de moarte, dar cine ar avea nevoie de o asemenea viaţă? Şi am hotărât să i-o dau prin singura modalitate accesibilă mie. Am încercat, cum am putut, să o înlocuiesc pe Ustina şi să fac în numele ei faptele bune pe care nu aş fi reuşit niciodată să le fac în numele meu. Am înţeles că fiecare om este de neînlocuit, şi nu mi-am făcut mari iluzii, dar cum aş mai putea, spune-mi, să îmi împlinesc căinţa? Păcat numai că roadele trudei mele s-au dovedit atât de mărunte şi de fără sens, încât nu am simţit nimic altceva decât ruşine. Nu am abandonat numai pentru că orice altceva mi-ar fi ieşit şi mai rău. Nu sunt sigur de calea mea, şi de-asta mi-e tot mai greu să merg înainte. Pe o cale necunoscută poţi merge multă vreme, foarte multă, dar nu poţi să mergi la nesfârşit. E ea oare salvatoare pentru Ustina? Dacă aş avea măcar un semn, măcar o speranţă… Eu, ştii, vorbesc tot timpul cu Ustina, îi povestesc ce se întâmplă în lume, impresiile mele, pentru ca ea să fie în fiecare clipă, cum se

24

spune, la curent. Ea nu-mi răspunde. Nu e tăcerea lipsei de iertare, eu îi cunosc bunătatea, ea nu m-ar chinui atâţia ani. Cel mai probabil, nu are posibilitatea să-mi răspundă, dar poate că ea, pur şi simplu, mă cruţă de veştile rele, căci, cu mâna pe inimă, pot eu conta pe veşti bune? Eu cred că prin dragostea mea o pot salva post-mortem, dar pe lângă această credinţă am nevoie măcar de un strop de cunoaştere. Dă-mi, dară, Mântuitorule, măcar un semn ca să ştiu că drumul meu nu o ia către nebunie, şi atunci, ştiind asta, pot să merg pe drumul cel mai greu, să merg oricât de mult şi să nu mai simt oboseală.

Ce semn vrei şi ce cunoaştere, a întrebat stareţul care stătea lângă Mormântul Domnului. Oare nu ştii că oricare drum ascunde în el primejdia? Oricare – şi dacă nu eşti conştient de asta, atunci de ce să te mai mişti? Iată, spui că pentru tine e puţin să crezi, vrei să şi ştii. Dar cunoaşterea nu presupune întărire a spiritului, cunoaşterea e evidenţă. Efortul presupune credinţă. Cunoaşterea e pace, iar credinţa e mişcare.

Dar nu la armonia păcii aspirau sfinţii?

Ei mergeau prin credinţă, a răspuns stareţul. Şi credinţa lor era atât de puternică, încât se transformă în cunoaştere.

Eu vreau să aflu doar direcţia generală a drumului, a spus Arseni. În ceea ce ne priveşte pe mine şi pe Ustina.

Dar oare Hristos nu este direcţia generală, a întrebat stareţul. Ce direcţie mai cauţi? Şi ce înţelegi tu prin drum – nu spaţiile care rămân în spate? Ai ajuns cu întrebările tale până la Ierusalim, deşi ai fi putut să le pui, să spunem, şi de la mânăstirea Sfântul Kiril. Nu spun că sunt nefolositoare călătoriile: ele au sensul lor. Nu fi doar asemeni dragului tău Alexandru, care a avut un drum, dar nu a avut un ţel. Şi nu te lăsa atras peste măsură de mişcarea orizontală.

Dar de ce să mă las atras, a întrebat Arseni.

De mişcarea verticală, a răspuns stareţul şi a arătat în sus.

În centrul cupolei bisericii se vedea, negru, un gol rotund, lăsat pentru cer şi stele. Stelele se vedeau, dar pălite. Arseni înţelese că se lumina.

25

The New Middle Ages(First Things, August 2016)

Evgheni Vodolazkin

The past is returning. Any return assumes a preceding departure. Perhaps, though, the past never left, and its absence will turn out to have been an illusion. Certain traits embedded in genes don’t manifest themselves for some time. That doesn’t mean they’ve disappeared, though; they’re simply waiting for the right moment to emerge. That moment – the moment we are at now – could be called a return.

Naturally enough, the idea of a return of the past isn’t new. Antiquity asserted the cyclical nature of time. Christian civilization rejected that circle, offering the spiral as a model. Yes, events repeat, but on another level, under other conditions. This understanding of the world was expressed by early Christian thinkers who saw Christ as a new Adam and the Virgin Mary as a new Eve. There are a great many such pairs: Melchizedek and Christ, the twelve tribes and the twelve disciples, Israel and the Church.

At the very moment when the past’s departure seems irrevocable, the spiral twists and the return gets its rolling start. We recognize old traits in new occurrences. The spiral can be likened to the DNA helix. Today the helix is turning yet again, and we see emerging from modernity a new Middle Ages.

Nikolai Berdyaev predicted this return in 1923 in The End of Our Time. He described the modern age, which is “colorful and individualistic,” as nearing its end, being replaced by an epoch that is much closer to the “profound and collective” Middle Ages. He saw that a revolution was beginning. (“Revolution begins internally, before it is exposed on the outside.”) Umberto Eco saw it as well, and announced that “our era can be defined as a new Middle Ages.” So what do “the Middle Ages” really mean to us in the present day?

26

Today, “medieval” is a swear word hurled at anyone we want to accuse of cruelty and ignorance, and so the return of the medieval is a possibility that fills us with dread. This attitude involves a serious misapprehension, but I will not attempt to correct it here. Rather, I will invite the reader into the medieval world, which is admittedly rather quirky. I will do so in terms of the written word, because as a scholar of literature and a writer (an ichthyologist and a fish), my exploration of the medieval and the modern must proceed through an examination of texts. I am not a philosopher capable of taking in the whole, but a philologist concerned with particulars. Even from this limited perspective, we can see that medieval culture constituted a system that was well-constructed and logical in its own way. If it had not been, it could not have worked successfully over the course of many centuries. The duration of the system’s existence speaks to its high stability and fruitfulness.

Medieval writings are fragmentary in structure, a literature of cut and paste, or “cento.” To borrow Nikolai Leskov’s vivid expression, they are like “the patchwork quilts of city women from Orel,” sewn up from scraps of fabrics a seamstress once worked with. What does that mean?

Texts were not so much composed as compiled in the Middle Ages. New texts contained, almost consisted of, fragments of preceding ones. Rather than retell an event, a compiler would just reuse the text from a previous account. The Primary Chronicle, the first Russian chronicle, tells of the death of the “accursed” prince Svyatopolk. In describing the prince, the chronicler combines two fragments from George Hamartolos’s Byzantine Chronicle: One is about the Syrian king Antiochus IV Epiphanes, the other is about Herod. Why did the chronicler borrow those particular fragments? The answer is simple. The prince’s escape and death in a foreign land led the chronicler to the idea of using the text about Antiochus, whose death was similar. The fragment about Herod was chosen because the epithet for Herod was “accursed” and so was that for prince Svyatopolk.

In a similar way, hagiographers would include in their texts fragments from other saints’ lives. These fragments were most often borrowed from the lives of saints with the same name. Some parts of the life story of the saint Kirill Novoezersky thus use text from the life of the saint Kirill Belozersky. Such borrowing might seem criminal to the modern mind. How could one person’s biography be supplemented with fragments from someone else’s? A medieval person saw the matter differently. If two saints had the same name – and names aren’t accidental! – then why shouldn’t their fates resemble one another? And why not draw on the one to illuminate the other?

27

Medieval texts are like Lego sets. They can be taken apart, reconfigured, and combined. This flexibility seems to pose many dangers. What becomes of causation? Extraneous insertions cannot help but ruin the logical procession of events, we think. There is no logic or strict sequence in the representation of actions. The Primary Chronicle in 1067 and 1069 depicts Prince Izyaslav as a villain, using corresponding stylistic devices. In 1073, that very same Izyaslav is described as a victim, this time using hagiographical shadings. As it happens, one particularity of medieval texts is the near absence of what we would consider cause and effect. In these accounts, unlike in contemporary histories, one event doesn’t lead to another. Any new event is in some sense a new beginning. Whereas contemporary historical narration takes as its basic structural unit the event, medieval historical narratives take as their basic structural unit a chronological period: a year in Russian chronicles or a reign in Byzantine ones. One event does not beget another; year follows year or reign follows reign.

History of this sort does not need cause and effect. There is no cause-and-effect connection even in hagiography, where events are the structural units. Lives of saints consist of small storylines strung one after another along a time-based axis. With rare exceptions, they do not cause one another. Chronology is the foundation of the composition here, too. In both genres, the cause of events is found in the realm of the providential. Take the following example: Ivan scolds Petr. Feeling offended, Petr strikes Ivan. Everything here seems clear from the perspective of contemporary notions of cause-and-effect connections. A medieval person would look at the matter differently, though: Ivan insulted God by offending Petr, thus God punished Ivan through Petr’s hand. In the contemporary interpretation of this incident, the connections are pragmatic and horizontal, but they are providential and vertical in the medieval understanding. Neither cause and effect nor even a strict sense of chronology hindered the medieval scribe when he set out to construct a new text.

The impression may form that a chaos of Brownian motion reigns in the world of medieval texts, but that’s not the case at all. There are certain regular patterns. Which works were preserved unchanged when the text was rewritten? (In scholarship, this is called textual stability.) The answer has to do with religion. The stability of a medieval text depended in large part on its closeness to the Holy Scripture, the primary book in the Middle Ages. The Holy Scripture – the text of texts, standing at the center of spiritual life – had a special fate. Any new manuscript copy of the Holy Scripture was produced by drawing on not one, but two or more manuscripts. The scribe looked after the integrity of the holy text by comparing manuscripts, and correcting possible errors and deviations from the canonical text. At the other end of the spectrum – the end with maximal

28

distance from the sacred – one can see that the texts changed significantly when reproduced. Manuscript copies of Digenes Akritas, a secular Byzantine heroic epic that was translated into Rus, exhibit a very high degree of variation.

To one degree or another, the Holy Scripture set the tone for the majority of medieval compilations. All the loose ends of fragmentary texts found their unity in Scripture. Biblical quotations were natural in any context. The Bible is almost always present, since any medieval text was, no matter what its style, to some degree a continuation or concretization of the Holy Scripture. Characteristic of the priority given to the sacred is an excerpt from The Primary Chronicle that describes the Russian attack on Constantinople that occurred before Russia had adopted Christianity. Borrowed from the Byzantine Chronicle of George Hamartolos, this passage describes the attack with utter disapproval. This passage (and it is important) draws an analogy to pagan attacks on Israel in the Old Testament. In quoting the Byzantine chronicler, the Russian annalist does not make even the slightest attempt to edit a narrative that is unflattering to Russians: A Russian Christian looks at Russian pagans with the exact same disapproval as does a Byzantine Christian. Sacred history trumps national identity.

What mattered most in these texts was not so much who said something but what was said. This was the reason for the rise of “strange speeches” in medieval texts. Villains call themselves villains, people of another faith call themselves faithless, and pagan sorcerers quote the Psalter at length. Because these figures say correct things, no one questions the naturalness of the texts coming from their mouths.

Authorship was unimportant. The name of an ordinary scribe mattered little. What mattered was the text itself and its correspondence (or lack thereof) to truth. The medieval author felt more like a transmitter than an author. This is why medieval writings are, generally, anonymous. The absence of pretensions to authorship made “plagiarism” natural in the Middle Ages. There were exceptions, however. The Church Fathers were certainly significant. Others who had a spiritual or social right to do so signed their work: Kirill Turovsky, archpriest Avvakum, or, say, Ivan the Terrible.

Despite the availability of multiple drafts and versions, as a rule the text in the modern age has a canonical variant determined by the author. In the medieval text, though, each copy is its own version to some degree, just as each copyist is a coauthor to some degree. These medieval versions don’t possess rights of exclusivity, and a new version doesn’t cancel out the old. They exist in parallel. This is because a medieval text is, fundamentally, incomplete. The chronicles,

29

which were continued by many generations of annalists, are a vivid example of this trait. For the Middle Ages, texts were dynamic systems with blurred borders and structure.

Now let’s have a look at things from the perspective of medieval readers. They didn’t “get sick of ” their texts, as we do with our own, which can quickly go out of style. Medieval works possessed a longevity that’s inconceivable for an age in which ideas are bound up with innovation and the succession of styles. After being put into circulation, medieval works generally remained there and continued to be copied. Works with thousand-year differences in age could cohabit peacefully within one compilation. The absence of the idea of progress and the retrospective focus of the medieval mind deprived “fresh” texts of an advantage. On the contrary, the advantage went to anything that bore the sheen of the primordial. The medieval reader was pleased to encounter familiar fragments in a new text. Déjà vu was a merit rather than a sin. It was repetition of the indisputable.

The medieval reader read all texts as nonfiction, as “what happened in reality.” Reality was not just what had been but also what should have been. Ancient Russian hagiography offers examples of the medieval habit of equating what should be with what was. The life story of the northern Russian wilderness-dweller Nikodim Kozheozersky tells of how this saint, as is customary for hermits, ate only wild plants, an assertion that is not hindered even when the hagiographer announces in the next sentence that he also cultivated turnips for his diet. So, on the one hand, much of what fell within the realm of the “real” would be considered fiction today. On the other hand, anything declared to be invented was completely ruled out. Medieval writing did not recognize what was invented (it was a sin) in any form.

All of these particularities reflect a non-artistic perception of the written word. The concept of artistry in its fullest form is characteristic only of the modern mindset. It is inseparable from the modern idea of progress, under which some artistic achievements are replacing others. An ingenious writer bears the culture forward toward new truths, rather than a humble scribe recalling it to old ones. Despite the presence of elements of artistry – repetition, wordplay, and the like–the aesthetic qualities of medieval texts were not dwelled upon.

In speaking about literature today, it is common to invoke the philosophy and poetics of postmodernism. Whatever else that term means, the poetics of postmodernism and the poetics of the Middle Ages have much in common. This can be seen first in the fragmentary character of the contemporary text. In the postmodern version, this usually does not involve the actual repurposing

30

of passages from preceding works, as it did in medieval texts. More commonly, allusion, quotation, retelling, and the like are used in a new form of compilation. One special type is the stylistic quotation: We find vivid examples of this in the work of my countryman Vladimir Sorokin. His texts encompass nearly all of Russian literature, from the Middle Ages to the classics of the nineteenth and twentieth centuries. He recreates medieval texts, in an imagined form, in Day of the Oprichnik; the style of Ivan Goncharov in Novel (also known as Roman); and the styles of Fyodor Dostoevsky, Leo Tolstoy, Anton Chekhov, Andrei Platonov, Vladimir Nabokov, and Boris Pasternak in Blue Lard.

Nothing within postmodernism’s framework impedes textual borrowing. In a certain sense, the postmodern way of thinking frees the text from the burden of being private property, returning it to what Karl Krumbacher called the “literary communism” of the Middle Ages. According to a more classically modern outlook, textual borrowing without reference to the source is plagiarism. This mindset hampered the reception of the work of Mikhail Shishkin, a popular contemporary Russian prose writer. Critics with traditional leanings refused to embrace Shishkin’s borrowings and repurposings. The most negative critical reaction came about because of his use of a fragment from writer Vera Panova’s reminiscences in his novel Maidenhair, which was misunderstood as plagiarism.

In the Middle Ages, quotations circled back to the Holy Scripture, directly or indirectly. Today, the role of super-book is fulfilled to a certain extent by the literary canon as a whole. A quotation becomes a sort of sign, an indicator of belonging to the tradition. Contemporary authors create their texts from literary quotations, in the same way that the medieval hagiographer Epiphanius the Wise weaves biblical quotations into lives of saints.

Despite its rather gloomy shadings, Roland Barthes’s statement about the “death of the author” in postmodern literature is another herald of the medieval’s return. Though the postmodern author, unlike his medieval counterpart, doesn’t refuse to sign the text (and receives, or should receive, royalties), there is a weakening of the authorial element that asserted itself for so long in the modern age. Through his borrowings, the author is to some extent an editor, and expects to be edited in turn. Thanks in part to the internet, a medieval openness and perpetual revisability – something book printing removed during the modern age – has returned to texts.

Strictly speaking, what was invented in modern literature was not really invented. For the most part, it too was a variation on reality. The events the authors thought up were, simultaneously, real. After all, authorial experience has to be based on something. Let’s put it this way: These are events that occurred

31

in another place and another time, that were then transferred to the pages of the literary work. This was reality, structured differently. Reality broken down to its elements and reconfigured – in other words, a conditional reality, or what is conditioned to be considered reality.

As it happens, many current texts seek to reflect unconditional reality. The decision of the Nobel Committee to award the 2015 prize in literature to Svetlana Alexievich, a Russian-language author from Belarus, is symptomatic. Alexievich’s books are seen by many as issue-based journalism and documentary, rather than as art and literature. This is yet another point in their similarity with the Middle Ages, when texts settled smoothly into the nonfiction category. On the one hand, we see a drive toward nonfiction and “new realism,” and on the other, postmodernism’s surreal element. Both reflect a devaluation of the fictive but realistic “reality” offered by modern literature. Once again literature is becoming heterogeneous and, in a certain sense, limitless, as in the Middle Ages. The boundary between fiction and nonfiction, and literature and non-literature, is becoming shaky and plays an ever smaller role in our imaginations.

As in the Middle Ages, the world itself is becoming a text, though the texts vary in these two cases. The medieval world was a text written by God that excluded the ill-considered and the accidental. The Holy Scripture, which gave meaning to the signs that were generously scattered in daily life, was this world’s key. Now the world is a text that has any number of individual meanings that can be documented. Think of the blogger who describes, minute by minute, a day that has passed.

The modern age required, to one degree or another, a repudiation of previous works and previous poetics. The self-image of modern literature rested on an idea of progress that presumed the exchange of one style for another. In the Middle Ages, which did not know the idea of progress, either in public life or in aesthetics, the old and the new were not opposed: New texts incorporated old texts. We see the same sort of symbiosis in postmodern literature, which makes precursor texts a part of itself rather than rejecting them.

The progressive type of thinking that predominated throughout the modern age no longer feels like the only possible way to think. The sense of the end of history has been expressed, both in the extraordinary popularity of dystopias, as well as, paradoxically, in liberal philosophy that does not lack utopian traits (Francis Fukuyama). They are incompatible with the modern age’s progressive perception of the world. This is the most obvious trait that our new epoch shares with the Middle Ages. Any time in the Middle Ages was imagined as a potential last time. Even if periodic expectations of the end of the world are set aside, it

32

was not an accepted thing during the Middle Ages to speak about the future, and certainly not about any sort of bright future. Once again today, the sense of an ending is all around us.

Children often turn out to resemble their grandmothers and grandfathers rather than their parents. The modern age developed an individual element in literature. It distinguished between and isolated texts, authors, and readers. Texts acquired borders, authors acquired individual styles, and readers acquired books from the segments of the market that fit their interests. Today’s phase in cultural development proves, however, that this state of affairs is not the last word. At no point since the Middle Ages has literature so closely resembled medieval writing. It seems that we are entering a time very much in keeping with the Middle Ages, as if in rhyme with it.

To examine the similarity between contemporary life and the Middle Ages, I turned to literary material, since that’s what’s closest to me. Yet literature is only a partial manifestation of a nation’s or culture’s spiritual state. Nikolai Berdyaev divides epochs into days and nights. Days include antiquity and the modern age. They’re colorful and magnificent, and they go down in history as moments of explosive display. The night epochs – such as the Middle Ages – are outwardly muted but profounder than those of the day. It is during the sleep of night that what has been perceived during the day can be assimilated. A night epoch allows for insight into the essence of things and for concentrating strength. We are now entering such a time.

As far as naming the coming epoch, it might be called, with a dose of humor, the Epoch of Renaissance, since it is reviving some qualities of the Middle Ages. Alas, it seems that the name is taken. In my view, the coming epoch’s intent attention to metaphysics, its intent attention not just to the surface reality but to what might lie beyond it, gives cause for calling it the Epoch of Concentration.

Each epoch resolves certain problems. What issues stand before the Epoch of Concentration? I’ll name two, though they’re actually one twofold issue: excessive individualization and the secularization of life. In the modern age, the individual required recognition. Faith required lack of faith so that the believer would have a choice and so that faith wouldn’t be a mere everyday habit. This train gathered speed but didn’t stop. It kept moving even after reaching its station. It now seems to have gone pretty far beyond its destination. The cult of the individual now places us outside divine and human community. The harmony in which a person once found himself with God during the Middle Ages has been destroyed, and God no longer stands at the center of the human consciousness.

33

The humanism of the modern age takes that the human being is the measure of all things. The same could be said of the Middle Ages, with one correction: The person is the measure of all things, if it is understood that the measure was given by God. Humanism becomes inhuman without that correction. As the rights set down for the individual multiply, a turn is inevitably coming for a right to cross the street against a red light. Because our concept of rights is anti-humane at its core, it activates the mechanism for self-destruction […].

© Departamentul de Comunicare și Relații PubliceUniversitatea din București

Tipărit la Editura Universității din București

2017

2017Universitatea din București

Virtute et Sapientia

Bulevardul Mihail Kogălniceanu, nr. 36–46, București, RomâniaTel: +4021 307 73 00Fax: +4021 313 17 60