Universitatea Babes-BoliayFacultatea de Teologie Ortodoxa Cluj Napoca

Temeiurile teologice ale misiunii crestine

Coordonator: Pr. Prof. Univ. Dr. Valer Bel

Masterand: Pr. Rosu Radu Liviu

Cluj-Napoca 2009

1

Introducere

Misiunea crestina este trimiterea Bisericii in lume in vederea universalizarii Evangheliei si a

integrarii oamenilor in Imparatia lui Dumnezeu, intemeiata prin lucrarea mantuitoare a lui Iisus Hristos,

inaugurata ca anticipare a ei in Biserica prin pogorarea Sfantului Duh, Imparatie ce se va manifesta in

plenitudinea ei la a doua venire a lui Hristos intru slava.

Cel dintai care vesteste Imparatia lui Dumnezeu este Mantuitorul Hristos, trimisul Tatlui. Dupa

Mantuitorul Hristos, cei care propovaduiesc Evanghelia, cei care primesc aceasta putere la Cincizecime

sunt apostolii, iar dupa ei episcopii si preotii.

Biserica este misionara in fiinta ei, in sensul ca ea trebuie sa se extinda in timp si spatiu atat cat

va fi umanitatea sub cer. Vocatia misionara a Bisericii tine de caracterul ei apostolic. Biserica crestina

este apostolica nu numai pentru ca se prevaleaza de o origine apostolica, adica de continuitatea istorica

din timpul apostolilor, ci si pentru ca poseda institutii si slujiri apostolice, fara de care ea nu se poate

identifica, ci pentru ca are o trimitere mesianica, asa dupa cum Fiul a fost trimis de Tatal, iar apostolii de

Hristos1 De aceea, misiunea este o activitate esentiala a Bisericii. Biserica este spatiul prezentei si

lucrarii lui Hristos in Duhul Sfant. In aceasta perspectiva misionarii nu fac misiune cu de la sine putere,

ci lucrarea lor este un mandat dumnezeiesc de la Insusi Hristos Cel Inviat, Domnul Bisericii. Asa cum

arata Boris Bobrinskoy, “misiunea bisericii poate fi inteleasa in functie de Invierea lui Hristos, ai carei

marturisitori noi suntem in Euharistie, de Cincizecime, ai carei beneficiari suntem in Euharistie si de

Inaltarea lui Hristos, pe Care Il insotim si la a Carui slava participam prin Euharistie. Aceasta este,

inainte de toate, o misiune a comunitatii, o misiune de comuniune deoarece comunitatea trebuie sa

reflecte dragostea2.

Misiunea crestina si aspectele ei

Misiunea crestina, in sens traditional, clasic, a insemnat crestinarea paganilor, adica a celor ce nu

au facut parte din Biserica. Mantuitorul si-a limitat lucrarea Sa mesianica in Palestina si le-a spus

ucenicilor Sai, cat timp a fost cu ei, sa-si liumiteze predica mesajului sau catre oile cele pierdute ale

casei lui Israel. Dupa Inviere, Mantuitorul Hristos ii mandateaza pe apostoli cu misiune de a propovadui

1 Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Misiune,Parohie, Pastoratie, Editura Renasterea, Cluj Napoca, 2002, p. 6.2 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, p.53.

2

evanghelia la toate popoarele. Intotdeauna, in misiunea ei, Biserica a proclamat aceeasi invatatura a

Evangheliei Mintuitorului Iisus Hristos, care se va invesmanta in diferite contexte culturale si etnice.

Mantuitorul Iisus Hristos leaga primirea Evangheliei de insasi viata omului in aceasta lume, in

sens spiritual, si apoi eshatologic: “Cel ce va crede si se va boteza se va mantui; iar cel care nu va crede

se va osandi”(Mc.16,16). Pe baza adevarului Evangheliei, a teologiei si experientei pnevmatico-

spirituale, Biserica, urmand poruncii lui Hristos, si-a extins misiunea ei de propovaduire a Evangheliei,

de incorporare a oamenilor in structura ei sacramentala, in pelerinajul spiritual spre Imparatia lui

Dumnezeu permanent si peste tot in lume3.

Misiunea este de aceea o dimensiune si o componenta esentiala a Bisericii. Biserica este intr-o

continua stare de misiune. Ea nu poate inceta de a fi Biserica misionara. Daca Biserica a fost intemeiata

in chip vazut, ca o comunitate istorica concreta in care se realizeaza comuniunea lui Dumnezeu cu

oamenii, sau ca sacrament al Imparatiei lui Dumnezeu, prin pogorarea Duhului Sfant peste Apostoli,

ceilalti oameni se impartasesc de mantuirea oferita de Dumnezeu in Hristos prin activitatea misionara a

Bisericii, in care se permanentizeaza trimiterea lui Hristos in lume. Întemeierea Bisericii ca finalizare a

lucrării mântuitoare a lui Hristos, prin pogorârea Duhului Sfânt şi inaugurarea misiunii creştine

evidenţiază faptul că Biserica şi misiunea sunt legate indisolubil. Căci prin pogorârea Duhului Sfânt

peste Apostoli se întemeiază Biserica – trupul lui Hristos şi Apostolii primesc puterea de sus pentru a fi

martori ai lui Hristos în toată lumea (F. A. 1, 8). Biserica însăşi ca “ trup al lui Hristos ” şi “ stâlp şi

temelie a adevărului ” (1 Tim. 3, 15) este martorul adevărat în istorie al lui Hristos Cel răstignit, înviat

şi înălţat, căci ea este cea care păstrează şi transmite Evanghelia în integritatea ei şi în ea se realizează

comuniunea lui Dumnezeu – Sfânta Treime cu oamenii şi creşterea acestora până “ la măsura vârstei

plinătăţii lui Hristos ” (Ef. 4, 13).

De aceea Biserica este condiţia misiunii creştine, numai ea poate face misiune adevărată. Mai

mult, Biserica este nu numai condiţia şi instrumentul misiunii, ci ea reprezintă şi scopul imediat şi

realizarea acesteia, deoarece Biserica este parte integrantă din mesajul Evangheliei. Biserica este o

instituţie care face parte din planul lui Dumnezeu de a mântui lumea prin recapitularea ei în trupul lui

Hristos (In. 11, 52; 1 Cor. 15, 28) şi nu o asociaţie voluntară de convertiţi cum vor mişcările evanghelice

sectare. Biserica în totalitatea ei este “trimisă” ca martor al lui Hristos ca să vestească în “ lume

bunătăţile Celui Ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată ” (1 Pt. 2, 9).

3 Pr. Petraru Gheorghe, Misiologie Ortodoxa, Editura Panfilius, Iasi, 2002, p.53.

3

Afirmaţia că Biserica este misionară nu reprezintă o chestiune secundară. Ea nu este întâi

Biserică şi apoi misionară. Din ziua Cincizecimii, mărturia credinţei face parte chiar din esenţa vieţii

creştine. Misiunea este o dimensiune esenţială a fiinţei şi vieţii Bisericii. Dacă Biserica a fost întemeiată

în chip văzut, ca o comunitate istorică concretă în care se realizează comuniunea oamenilor cu

Dumnezeu, sau ca sacrament al Împărăţiei, prin pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, aceştia

constituind prima celulă a Bisericii, ceilalţi oameni se împărtăşesc de mântuirea oferită în Hristos prin

misiunea Bisericii în care se permanentizează trimiterea lui Hristos şi a Duhului Sfânt în lume. În ziua

pogorârii Duhului Sfânt, Apostolii propovăduiesc cu putere pe Hristos şi mulţi din cei prezenţi în

Ierusalim, “ auzind acestea au fost pătrunşi la inimă şi au zis către Petru şi ceilalţi apostoli: Bărbaţi

fraţi, ce să facem ? Iar Petru le-a zis: Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să se boteze în numele lui Iisus

Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; şi veţi primi darul Sfântului Duh. Că pentru voi este făgăduinţa

şi pentru copiii voştri şi pentru toţi cei de departe, pentru oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul

nostru. Şi cu alte multe vorbe mărturisea şi îndemna. Drept aceea, cei ce i-au primit cuvântul s’au

botezat; şi în ziua aceea s’au adăugat ca la trei mii de suflete ” (F. A. 2, 37-41). “ Iar Domnul îi adăuga

zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau ” (F. A. 2, 47); îi “adăuga” prin activitatea misionară a

Apostolilor.

Ca act al vointei si lucrarii mantiutoare a lui Dumnezeu, misiunea crestina este acea activitate in

care se uneste lucrarea lui Dumnezeu si a omului, dupa masura proprie fiecaruia, activitate prin care

Dumnezeu trezeste si cheama creatura cazuta la mantuirea si desavarsirea ei in Hristos. In acest sens,

misiunea crestina face parte din planul lui Dumnezeu de mantuire si desavarsire a lumii, constituind acea

parte care se realizeaza in istorie prin Biserica si prin membrii acesteia4.

Misiunea crestina este o chemare mantuitoare adresata celor din afara Bisericii si vizeaza

liturghizarea si filocalizarea existentei umane in Biserica; transpunerea ei intr-un ritm liturgic-

sacramental, baptismal-euharistic si pascal, schimbarea si innoirea omului si a lumii in asteptarea activa

a innoirii ultime in Iparatia lui Dumnezeu, a carei pregustare o avem in Bierica.

Realizarea misiunii are o tripla actualizare : liturgic-sacramentala, mistic-ascetica si social

comunitara. Ea se identifica cu comunicarea reala a vietii, sfinteniei, iubirii si unitatii existente in mod

suprem in Sfanta Treime, temeiul ultim al existentei si modelul prin excelenta al vietii Bisericii.

Rolul misiunii difera in functie de etapele prin care trebuie sa trecem pentru dobandirea mantuirii

si desavarsirii. Daca misiunea constituie o parte din planul lui Dumnezeu de mantuire a lumii, care a

4 Pr. Prof. Univ. Dr. Valer Bel, op. cit., p. 6.

4

inceput cu intruparea Fiului Sau, aceasta nu inseamna ca misiunea are o actiune exclusiva in sensul ca ea

ne duce la mantuire. Fiindca Dumnezeu este Cel Care cheama, conduce si daruieste mantuirea. Misiunea

Bisericii este însă lucrarea de care se foloseşte Dumnezeu pentru a-i chema pe oameni la mântuirea şi

desăvârşirea lor în Hristos. De aici rezultă necesitatea şi importanţa ei. Misiunea nu acţionează exclusiv

în ceea ce priveşte iniţiativa, căci Dumnezeu este mărturisit prin întrega creaţie. El trezeşte conştiinţele

oamenilor care devin apoi mărturisitori (Mc. 1, 45; 7, 36; In. 4, 39; 9, 17-27; F.A. 10, 24), făcători de

minuni (Mc. 9, 39; Lc. 9, 50), acţionează mijlocit (F.A. 5, 35-40) sau pasiv (1 Cor. 7, 12-14). Şi în ceea

ce priveşte posibilităţile ei, misiunea nu are un caracter exclusiv, deoarece Dumnezeu nu numai că îi

pregăteşte pe oameni pentru a fi mărturisitori, ci îi şi conduce şi-i însoţeşte cu harul Său, lucrând prin ei

(Mc. 16, 20; F.A. 2, 37

Faptul că misiunea face parte din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii ajunge pentru a arăta

necesitatea şi importanţa ei. Dacă, concomitent cu această importanţă generală, misiunea este privită în

perspectivă eshatologică, în sensul importanţei mântuirii şi îndumnezeirii omului şi a pregătirii tuturor

ca Biserică pentru întâlnirea eshatologică cu Domnul cel pururea prezent şi cel ce vine, importanţa ei

este decisivă. Misiunii i-a fost acordată această importanţă din primele zile ale Bisericii, întrucât s-a

recunoscut că Duhul Sfânt le-a încredinţat Apostolilor cele mai înalte vrednicii ale slujirii (F.A. 6, 2; 1

Cor. 1, 17; 12, 28; Ef. 4, 11). Că această concepţie a existat, în general, în conştiinţa Bisericii se poate

confirma din întreaga tradiţie.

Dacă Dumnezeu a inclus misiunea în planul Său de mântuire a lumii care, ca expresie a plinătăţii

iubirii Sale, a culminat în trimiterea Fiului Său prin Întrupare (In. 3, 16; 1 In. 4, 9), misiunea nu poate

avea un alt motiv decât iubirea. De aceea toate celelalte motive ca: împlinirea unei porunci (citându-se

Mt. 28, 19), necesitatea interioară (1 Cor. 9, 11), a da slavă lui Dumnezeu (2 Cor. 4, 15; 1 Ptr. 4, 11), se

întemeiază pe o neînţelegere, deoarece acordă întregului numai o importanţă parţială. Cu alte cuvinte, nu

se caută în diferitele formulări ale conceptelor parţiale sensul contextual şi raportarea la originea comună

a lor: iubirea.

Dacă iubirea este motivul misiunii, ea este criteriul absolut al oricărei acţiuni misionare. Orice

activitate misionară care nu are drept criteriu al ei iubirea şi nu se manifestă după modelul întrupării

(chenoză-asumare) – singura formă autentică de exprimare a iubirii în practică – nu slujeşte scopului

misiunii şi este o expresie a unei forme îndoielnice de misiune.

Temeiurile biblice ale misiunii crestine

5

Nu putem vorbii de misiunea crestina cu dimensiunea ei mantuitoare in lume fara relatia ei

ontologica cu Dumnezeu, Treimea de persoane infinite si vesnice iubitoare ce creaza si mantuiesc pe

oameni in si prin Hristos in Duhul Sfant in comuniunea transcendenta si imanenta, eterna si istorica,

divina si umana, teandrica, Biserica5. Misiunea Bisericii se articuleaza la Revelatie natural, ontologic.

Fara descoperirea de Sine a lui Dumnezeu in istoria oamenilor , consemnata in Sfanta Scriptura, nu

putem vorbi de misiunea crestina. Sfanta Scriptura este cuvantul lui Dumnezeu despre Sine, o Sine

divina incognoscibila pentru ratiunea si experienta umana singure, cognoscibila prin lucrarea Sa in lume

si in istorie, prin interpelarea omului spre a-i conferii iubirea Sa care da sens, lumina, bucurie in

existenta acestuia, mai mult, este chemat la comuniunea in vesnicie cu Dumnezeu prin inviere.

Experienta interpelarii de catre Dumnezeu si transmiterea mesajului divin catre intreaga

comunitate umana prin persoana aleasa de Dumnezeu Insusi pentru aceasta vocatie si slujire Sfanta, se

afce in si prin limbaj uman, cu limitele inerente acestuia, dar cu incredintarea deplina in Dumnezeu Cel

adevarat. De acea, aceste cuvinte primite de omul ales de la Dumnezeu pentru comunitatea aleasa de

Dumnezeu pentru plinirea prin ea a planului divin universal de mantuire, de viata in comuniune cu

Persoanele divine au valoare de adevar. Acesta este un adevar pentru toti oamenii, fiii aceluiasi Parinte

ceresc, care participa la viata si se impartasesc de existenta care este un dar de la Dumnezeu. Astfel,

Hristos rosteste insesi cuvintele lui Dumnezeu, ale Celui ce se afla in Hristos, care, ca , autorevelare a lui

Dumnezeu Insusi se afla in El:”Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la Mine, ci Tatal Care ramane

intru Mine, face lucrarile Lui. Credeti Mie ca eu sunt in Tatal si Tatal intru Mine”6.

O teologie misionara fundamentata biblic, in functie de care intelegem misiunea Bisericii in

lume, nu trebuie inteleasa doar prin apelul, referinta la cateva texte biblice, ci prin raportare la intreaga

Sfanta Scriptura, cuvant al lui Dumnezeu. Astfel, misiunea in general trebuie inteleasa pe baza marturiei

Vechiului Testament si Noului Testament despre lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu in istoria

omenirii, despre sensul vietii omului in comuniune cu Dumnezeu Cel vesnic. In acest sens

fundamentarea biblica a misiunii se extinde la totalitatea Cuvantului lui Dumnezeu.

A. Idei misionare dupa Vechiul Testament

Revelatia Vechiului Testament, mesajul acestuia trebuie vazut intr-o perspectiva universala si nu

a unui nationalism ebraic, mai ales in ceea ce priveste temele teologice, antropologice si mesianismul

5 Pr. Petraru Gheorghe, Teologie fundamentala si misionara.Ecumenism, Editura Vasiliana, Iasi, 2006, p. 91.6 Michel Henry, Eu sunt Adevarul. Pentru o filosofie a crestinismului,traducere de Diacon Ioan i. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 135.

6

Vechiului Testament, asteptarea mantuirii, promisiune divina pentru toate popoarele. Revelatia facuta de

Dumnezeu, Iahve, popoorului ales trebuie inteleasa in sensul ca Dumnezeu si-a ales un subiect in istorie,

prin care-Si implineste vointa Sa universala de mantuire a tuturor oamenilor, de pretutindeni. Vechiul

Testament trebuie interpretat ca fundamentul teologiei misiunii Noului Testament, intrucat specificul

credintei lui Israel se caracterizeaza prin urmatoarele coordonate esentiale:

1. Credinta lui Israel, in ceea ce priveste atat continutul cat si provenienta, originea este revelata.

Ea are ca subiect si obiect pe Dumnezeu care se adreseaza prin profeti intregului popor evreu. Mesajul

ce exprima vointa divina se actualizeaza liturgic, prin lectura textului revelat si jertfa, in templul sfant,

locul prezentei lui Dumnezeu Cel necircumscris, incomensurabil, nereprezentabil iconic, cu eliminarea

oricarui antropomorfism, unde fiecare persoana din comunitate poate si trebuie sa experieze relatia

cutremuratoare cu Dumnezeu Insusi.

2. Revelatia este de inteles si in perspectiva relatiei personale, ca ascultare si implinire a vointei

divine, relatie intre Dumnezeu care alege si un subiect capabil sa recepteze, sa insuseasca si sa transmita

vointa Sa, ce trebuie sa se extinda la fiecare membru in parte di comunitatea israeliana.

3. Vechiul Testament ne ofera imaginea religiei adevarate, monoteiste, revelate, ce se manifesta

gradual, in functie de capacitatea noetica, volitionala si afectiva a omului de a fi in relatie cu Dumnezeu.

El este un dumnezeu al oamenilor, asigurandu-i de prezenta Sa mantuitoare in istoria lor, in sens

ontologic si existential totodata, oriunde si oricand acestia vor fi in lumea creata de El Insusi7.

Revelatia Vechiului ne ofera o perspectiva teologica despre misiunea Bisericii deoarece Vechiul

Testament este o carte misionara al carei mesaj se implineste in Hristos si in Biserica Sa. Astfel Vechiul

Testamentcontine idei misionare de o importanta exceptionala pentru misiunea crestina.

Idei misionare foarte importante pot fi formulate, structurate, dezvoltate, in functie de insusirile

lui Dumnezeu de Creator si Sustinator al intregii existente materiale si spirituale. Teologia creatiei este

necesara astazi in misiunea Bisericii, pentru ca modelul stiintific-cultural actual trebuie analizat si

interpretat in functie de aceasta afirmatie teologica a crearii lumii de catre Dumnezeu si a purtarii Sale

de grija fata de intreaga existenta.Daca creatia ne orienteaza apre protologie, Vechiul Testament ne ofera

si o perspectiva eshatologica, imaginea lui Iahve ca Judecator al oamenilor, un Judecator drept, Care

restaureaza dreptatea (Daniel 7, 9-10).

7 Pr. Petraru Gheorghe, op. cit., p. 65.

7

Dumnezeu este prin excelenta Mantuitorul oamenilor, Parintele lor, un Dumnezeu apropiat de

om (Isaia 7,14; 53, 4-6; 43, 1). Dumnezeu este perceput intr-o perspectiva mesianica, a reconcilierii sale

cu oamenii pacatosi pentru eliberarea acestora din pacat si moarte, intr-un orizont al pacii.

Poporul ales are un rol misionar in ansamblul popoarelor vremii pentru ca el era singurul

practicant al religiei adevarate, monoteiste, revelate de Dumnezeu.Israel exercita un rol misionar fata de

celelalte popoare si unii oameni apartinand lor, atrasi de rigorismul moral al Vechiului Testament, se

converteau la religia ebraica.Israel trebuia sa atraga la Iahve toate popoarele (Isaia 2, 2-3). Tot prin

Israel, toate popoarele trebuiau sa-L cunoasca si sa-L adore pe Dumnezeu Cel adevarat: „Caci pamantul

se va umple de cunostinta slavei Domnului, intocmai ca apele care acopera sanul marii (Isaia 11, 9).

In timpul si dupa captivitatea babiloniana evenimente si situatii din istoria poporului ales au o

adevarata semnificatie misionara. Intre acestea amintim:

Instituirea sinagogii, ca un semn al relatiei drepte om-Dumnezeu. Prezenta sinagogii in diaspora

inseamna prezenta textului revelat si celebrarea prezentei lui Iahve si in alte locuri decat pamantul

fagaduintei (Deut. 6, 4-15).

Ziua sabatului constituie momentul intalnirii oamenilor cu Dumnezeu; ea nu inseamna doar

odihna, repaus fizic, ci o comuniune sporita, intensa a omului cu Dumnezeu, un timp al bucuriei, prin

care omul se defineste in perspectiva sarbatorii-homo festivus (Ps. 118, 126).

Traducerea Sfintei Scripturi in limba greaca- Septuaginta- este un eveniment major pentru

raspandirea textului sacru si cunoasterea Revelatiei de catre oameni apartinand religiilor politeiste

Conceptul de monoteism exprima unicitatea religiei ebraice in contextul religios al lumii vechi.

Evreul nu se inchina idolilor, facuti de mana omului, ci Dumnezeului unic, adevarat, transcendent,

„Dumnezeul necunoscut”(Fapte 17, 23) de popoarele idolatre, cunoscut doar de Israel.

Exercitiul moral al evreilor avea rolul de a atrage pe cei straini,impresionati de rigoarea legilor

ebraice.

Fagaduinta unui Rascumparator era prezenta in registrul religios al tuturor popoarelor. Toate

popoarele manifestau intru speranta o asteptare mesianica, un viitor mai bun. Aceasta asteptare nu era

proiectia unei iluzii ci, reminiscenta in memoria istorica a mostenitorilor lui Adam si Eva a paradisului

si a promisiunii mantuirii prin Mesia, implinite in persoana lui Hristos.

Aceste situatii si evenimente prefigureaza, constituie tipologia prezentei Bisericii la necrestini

sau in contextul secularitatii8. Vechiul Testament poate fi integral interpretat in perspectiva misiunii

8 Ibidem, p. 67.

8

Bisericii cand este vorba de ceea ce poate fi numit kerygma vetero-testamentara, adica enunturile

teologice, morale si spirituale permanent valabile in orizontul Revelatiei divine. Aceasta kerygma da de

altfel unitate Bibliei si, de aceea, este de cea mai mare importanta a fundamenta o teologie a misiunii nu

numai pe baza ingusta a cateva texte misionare ci pe ansamblul marturiei Vechiului si Noului

Testament9.

B. Idei misionare in Noul Testament

Noul Testament este un document misionar fundamental pentru misiunea Bisericii in lume

pentru a face din aceasta orizontul comuniunii transfigurate a oamenilor cu Dumnezeu Treimic si

include o diversitate de teologii misionare, toate intelese in perspectiva Revelatiei desavarsite a lui

Hristos si a reactualizarii ei prin Duhul Sfant in Biserica. Mesajul Mantuitorului Iisus Hristos consta

esential in anuntarea Imparatiei lui Dumnezeu, de natura pur religioasa, spirituala, relatia pe care

Dumnezeu o instituie cu poporul Noii Aliante, Noul Israel10. Dupa ce vechiul Israel a refuzat pe Hristos,

alianta lui Dumnezeu trece la popoarele, la oamenii care se vor convertiti la Hristos. Noul Testament

ofera elemente elocvente despre datoria evanghelizarii, despre marturia crestina si viata in Hristos,

despre slujirea crestina.

Noul testament are si un profund caracter misionar. Cu toate acestea, caracterul misionar al

Noului Testament nua fost pus totdeauna in valoare si de fapt istoria teologiei crestinismului primar este

inainte de toate o istorie si o teologie a misiunii11. Relatia Revelatie-misiune este ontologica. Pentru

primii crestini misiunea era mai mult decat o functie, fiind expresia fundamentala a vietii Bisericii.

Inceputul teologiei misiunii coincide cu inceputul teologiei crestine si, de fapt, misiunea este mama

teologiei. Noul Testament ofera astfel o diversitate de teologii misionare. Temeiul misiunii este

Revelatia, descoperirea de Sine si autocomunicarea lui Dumnezeu in istorie, Legamantul, Alianta in

istorie cu poporul Sau, ce incepe cu Israel istoric si se implineste cu Hristos al Carui mesaj, invataturi si

jertfa mantuitoare au o dimensiune misionara universalista prin fagaduinta si instaurarea Imparatiei lui

Dumnezeu. Imparatia lui Dumnezeu este mesajul central al propovaduirii Mantuitorului Iisus Hristos si

inima misiunii crestine. Adevarul despre Imparatia lui Dumnezeu este exprimat in parabole care

sugereaza dinamica si continutul noi realitati din inima lumii dar ceresti si eshatologice ce invaluie si 9 Johannes Blauw, L`Apostolat de l`Eglise.Esquisse d`une theologie biblique de la mission, Delachraux et Niestle,

Paris, 1968, p. 26, apud. Ibidem, p. 68.10 Pr. Petraru Gheorghe, Misiologie Ortodoxa, p. 105.11 Ibidem, p. 106.

9

inunda prezentul avand un caracter de plenitudine, de totalitate. Astfel Imparatia implica dimensiunea

mantuirii, esentiala, dar mantuirea, eliberarea de rau, de pacate, include si vindecarea de maladiile fizice,

de relele sociale spre a se instaura in lume dreptatea, bucuria, pacea, semne ale comuniunii omului cu

Dumnezeu, ale iubirii divine vindecatoare, transfiguratoare. Astfel, Hristos este intruparea si expresia

prezentei lui Dumnezeu printre oameni si a restabilirii autoritatii lui Dumnezeu ce poarta de grija intregii

lumi datorita faptului ca va veni Imparatia lui Dumnezeu pentru ca deja a venit12. Aceasta prezenta, prin

pregustare a Imparatiei lui Dumnezeu este redata de altfel de o maniera sublima in textul Liturghiei

ortodoxe: „Multumim ca ne-ai daruit Imparatia Ta ce va sa vina”.

Astfel, misiunea Bisericii semnifica propovaduirea si manifestarea Imparatiei universale a lui

Iisus, o realitate inaugurata prin evenimentul pascal, dar in acelasi timp un dar al Duhului Sfant pentru

ca, efectiv, misiunea Bisericii in lume se inaugureaza cu evenimentul Pogorarii Duhului Sfant peste

apostoli la Cincizecime. De aceea, Cincizecimea si misiunea sunt indisolubil articulate intre ele.

Misiunea crestina isi are radacinile in Revelatia lui Dumnezeu in Iisus Hristos care a inviat din morti,

Biserica slujind mantuirii oamenilor cu speranta si increderea in Hristos Mantuitorul, in comuniunea

mantuitoare a Duhului Sfant.Exista astfel o relatie stransa intre misiune Bisericii si Hristos intre

misiologie si hristologie.

O exegeza in perspectiva misiologica facuta Evangheliei de la Matei, evidentiaza caracterul ei de

imperativ misionar prin faptul ca Evanghelia trebuia predicata de Apostoli si ucenicii lor la toate

popoarele. In misiunea lor ucenicii trebuiau sa anunte evenimentul mantuitor al apropierii Imparatiei

cerurilor, semne ale Imparatiei fiind vindecarea celor bolnavi, invierea celor morti, curatirea leprosilor,

izgonirea demonilor.

Din evanghelia dupa Matei cateva concluzii in perspectiva misiologica pot fi formulate astfel:

Iisus Hristos este Domnul inviat care trebuie sa fie adorat, Domnul cu noi pana la sfarsitul oamenilor. In

numele si cu puterea Lui, Biserica isi mareste numarul ucenicilor, boteaza si invata, proclamand

Evanghelia ca expresie a vointei si iubirii lui Dumnezeu pentru oameni care la randul lor trebuie sa

implineasca voia Tatalui si sa se iubeasca intre ei in viata cea noua a Imparatiei lui Dumnezeu care este

pecetluita prin Botez. Evanghelia sa are un scop pastoral si misionar; pastoral, pentru ca autorul se

straduiesta sa redeaincrederea unei comunitati ce se afla intr-o fel de criza de identitate, si misionar,

pentru ca vrea sa incurajeze pe membrii comunitatii, ai Bisericii, sa dea marturie despre Hristos, si sa fie

slujitori oamenilor in iubire dupa modelul lui Hristos.

12 Ibidem, p. 107.

10

Evanghelia dupa Marcu trebuie interpretata si in perspectiva misiunii crestine, fiind un document

misionar pentru Biserica prin care aceasta justifica, reinnoieste si motiveaza existenta si lucrarea ei in

lume prin proclamarea si actualizarea in orice context istoric a credintei in Hristos. De aceea ,

Evanghelistul Marcu evidentiaza, accentueaza dimensiunea vindecatoare si exorcista a lucrarii a lucrarii

Mantuitorului Hristos prin care se ilustreaza puterea Sa dumnezeiasca si Imparatia lui Dumnezeu.

Aceasta lucrare a lui Hristos este un model pentru lucrarea mantuitoare viitoare a Bisericii Sale in lume.

Dupa cum Hristos face din cruce model pentru apostolat, tot asa Biserica in misiunea ei va cunoaste

suferinta, jertfa, crucificarea spirituala. De aceea lucrarea de evanghelizare a ucenicilor lui Hristos

trebuie inteleasa tot intr-o perspectiva hristologica13.

Sfantul Evanghelist Luca ofera o paradigma misiologica ce accentueaza dimensiunea

soteriologica a misiunii si rolul Duhului Sfant in misiunea Bisericii. Sfantul Evanghelist Luca a introdus

nutiunea de istorie a mantuirii, de aceea, misiunea crestina are un caracter universal in sens spatial si

temporal, ceea ce implica exigenta caintei, a intoarcerii, a convertirii la Dumnezeu, in Hristos, spre

iertarea pacatelor si dobandirea mantuirii, a imparatsirea de iubirea Parintelui ceresc. Biserica si

misiunea ei, locrarea misionarilor este calauzita, inspirata si intarita de Duhul Sfant, dimensiunea

pnevmatologica a misiunii fiind in mod deosebit evidentiata de Sfantul Evanghelist Luca, acesta aratand

in acelasi timp ca misiunea implica suferinta si jertfa in contextul adversitatii, a necredintei unora, a

pacatului, a raului din lume.

Sfantul Luca ne ofera o viziune integrala asupra misiunii Bisericii, o misiune a intregii

comunitati crestine particulare, locale si in aceasi masura in ansamblul Bisericii universale, o misiune

pentru mantuire, asa cum a fost misiunea lui Hristos Insusi in sensul vertical al iubirii de Dumnezeu si in

cel orizontal al iubirii de semeni. Misiunea se desfasoara prin Duhul lui Hristos prezent in Biserica Sa.

Acelasi Duh care a coborat peste Hristos la Botezul Sau coboara pentru al doilea Botez, pentru a doua

oara la Cincizecime, eveniment decisiv pentru istoria mantuirii. Darul Duhului angajeaza in misiune

Biserica, dezvaluind acesteia imperativul sau misionar14.

In Faptele Apostolilor, continutul marturiei corespunde proclamarii evangheliei de catre Biserica

prin ierarhia ei sacramentala, martora in Duhul, spiritual, a lui Hristos mort si inviat. In aceasta calitate,

Biserica este martora vietii, mortii si invieriilui Hristos. Ea comunica lumii adevarul lui Hristos pentru

viata si mantuire, mesaj universal, pentru toti oamenii.

13 Idem, p. 77.14 Ibidem, p. 80.

11

Sfantul Ioan Teologul, desi scrisul sau la o prima privire s-ar adresa celor contemplativi, are un

mesaj misionar unic si de o valoare deosebita. Teologia ioaneica este una marturisitoare ce sintetizeaza o

hristologie inalta, universalista, intr-un context crestin divers, constituit din iudeo-crestini si crestini

proveniti din medii neebraice.

Misiunea lui Iisus dupa Evanghelistul Ioan, este aceea de a face cunoscut numele lui Dumnezeu.

Faptul de a revela pe Dumnezeu implica lumii un aspect misionar.

Textul misionar capital ioaneic este acesta: „Cai Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau

Cel Unul Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Caci n-a trimis

Dumnezeu pe Fiul Sau in lume sa judece lumea, ci ca sa se mantuiasca prin el lumea”(3, 16-17). Sensul

misiunii este astfel unul cosmic.

Domnul Hristos este Adevarul insusi, iar martorii adevarului sunt Apostolii, Sfintii si toti

credinciosii. De fapt Biserica nu este nimic altceva decat o neincetata marturie despre Hristos,

Dumnezeu si Mantuitorul lumii si a omului, caci in ea traieste si lucreaza neincetat Dumnezeul-Om,

Hristos, si cu El toate desavarsirile dumnezeiesti dimpreuna cu toate puterile dumnezeiesti15.

Sfantul Ioan este Teologul iubirii divine, cel care numeste pe Dumnezeu, pe care L-a cunoscut in

Hristos si in Duhul Sau, Mangaietorul, in experienta mistica si cea marturisitoare si misionara, IUBIRE

(I Ioan, 4, 8). De aceea, crestinii au vocatia sa dea marturie despre iubirea lui Dumnezeu, deoarece ei

sunt din Dumnezeu prin iubire16. Asadar, marturia, experienta misionara crestina se inscrie in cercul

iubirii, unde nastere din Dumnezeu, cunoastere si recunoastere a Sa pana si in fapturi si in evenimente

istorice au ca temei pe Dumnezeu-Iubire.

In ceea ce-l priveste pe Sfantul Apostol Pavel, acesta este considerat primul misionar si teolog

crestin17. El datoreaza opera sa teologica si lucrarea misionara evenimentului intalnirii minunate cu

Hristos pe drumul Damascului, Hristos care din dusmanul de moarte al iudaismului, devine centrul

vietii, al universului intreg.

Sfantul Apostol Pavel reda dimensiunea ontologica a credintei in Dumnezeu prin care omul se

defineste, in autenticitatea conditiei sale in lume, ca unul care primeste cuvantul de la Dumnezeu,

cunoasterea prin Revelatie: „Aproape de tine este cuvantul, in gura si in inima ta”, adica cuvantul

credintei pe care il propovaduim. „Ca de vei marturisi cu gura ta ca Iisus este Domnul si vei crede in

inima ta ca Dumnezeu L-a inviat pe El din morti te vei mantui. Caci cu inima se crede spre dreptate iar 15 Epistolele Sfantului Ioan Teologul.Comentariu, traducere Sabin Preda, Cornel Coman, Editura Bizantina, Bucuresti, 1998.16 Ibidem, p.68.17 Pr. Petraru Gheorghe, op. cit., p. 85.

12

cu gura se marturiseste spre mantuire” (Romani 10, 8-10). Evanghelizarea si marturia au astfel o valoare

soteriologica. De aceea, paradigma misionara paulina este de o bogatie coplesitoare, o teologie si o

misiune crestina a timpului sau, iar misiologia contemporana, intr-o fuziune de orizonturi, are datoria sa

prelungeasca logica teologiei si a misiunii Sfantului Pavel intr-un mod creator, in circumstantele actuale,

care sunt in multe privinte diferite de ale sale.

Elementele, ideile-forta ale teologiei misionate a Sfantului Pavel pot fi clasificate dupa cum

urmeaza:

Biserica este comunitatea noua in care membrii ei sunt raporturi fratesti, iar legea comunitatii

este iubirea si intr-ajutorarea;

Desi misiunea crestina se desfasoara in lipsuri si suferinta ea este fortificata de Hristos care

asigura triumful Bisericii intru jertfa.

Scopul misiunii crestine consta in propovaduirea Evangheliei, in impartasirea de harul mantuirii

prin Duhul lui Hristos spre reconcilierea cu Dumnezeu si cu semenii. Biserica constituie manifestarea

noii creatii si, de aceea, comunitatea crestina si lucrarea ei misionara trebuie intelese si intim legate

planului cosmic si istoric al lui Dumnezeu de mantuire a lumii18.

Temeiurile teologice ale misiunii crestine

Misiunea creştină îşi are temeiul său adânc şi punctul de plecare în însăşi comuniunea veşnică a

Sfintei Treimi, în mişcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt şi către întreaga lume. Astfel misiunea

este <participare> la trimiterea Fiului (In. 20,21-23) şi a Duhului Sfânt (In. 14,26) în lume, Care revelează

viaţa de comuniune a lui Dumnezeu pentru a face părtaşi la ea19

Trimiterea Fiului şi a Duhului Sfânt pentru mântuirea şi desăvârşirea lumii intregi se

permanentizează în trimiterea Apostolilor (In. 20, 21-23; Mt. 28, 18-20) şi a Bisericii apostolice. De

aceea, misiunea face parte din însuşi planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Ea se întemeiează în

universialitatea mântuirii şi desăvârşirii în Hristos şi <participarea> la trimiterea lui Hristos în lume.

18 Ibidem, p. 87.19 Pr. Prof. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea in planul lui Dumnezeu de mantuire a lumii,in“Logos.Inalt Prea Sfintitului Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului la implinirea a 80 de ani”,Editura Renasterea,Cluj Napoca,2001,p.269.

13

Dupa pacatul primilor oameni si experienta nefasta a separarii omului de Creatorul Sau,

umanitatea se innoieste prin jertfa lui Hristos si trimiterea Duhului Sfant. Timpul acestei innoiri este de

fapt timpul Bisericii, care este misionara prin natura ei.

Reflectiile teologice asupra misiunii crestine sunt diverse, in ton cu diversitatea confesionala si

denominationala existenta astazi in crestinism. Din biserica s-au rupt confesiuni si secte, care au dat

diverse interpretari misiunii. Ortodoxia isi intelege misiunea intr-o perspectiva teologica trinitara :

Dumnezeu ne cheama la comuniune cu Sien prin Hristos, de la Care am primit harul Duhului Sfant, ne

cheama la impartasire cu El : ‘El ne-a harazit mari si pretioase fagaduinte, ca prin ele sa va faceti partasi

dumnezeiestii firi si sa scapati de stricaciunea poftei celei din lume’ (II Petru, 1, 4). Misiunea Bisericii

este una, anume acea de a oferii harul si mantuirea, cu frica si cu cutremur, tuturor celor care Il primesc

pe Iisus Hristos ca Arhiereul, Invatatorul si Imparatul nostru. Temeiul si scopul misiunii Bisericii este

realizarea in timp si spatiu a tainei celei din veac ascunsa : Unirea oamenilor in har cu Dumnezeu.

Dumnezeu exista pentru om si omul pentru Dumnezeu20. Relatia lor, intalnirea lor se realizeaza plenar

de catre Biserica lui Hristos. Acest adevar teologic este exprimat sublim de catre Sfantul Maxim

Marturisitorul care afirma ca fiind creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul in mod natural ‘este dupa

Bisericii si Biserica dupa chipul omului’21.

Misiologii au identificat motivatii teologice diverse ale misiunii. Acestea sunt :

1. Ascultarea de mandatul evanghelizator, misionar al Mantuitorului Iisus

Hristos.Întemeierea Bisericii ca finalizare a lucrării mântuitoare a lui Hristos, prin pogorârea Duhului

Sfânt şi inaugurarea misiunii creştine evidenţiază faptul că Biserica şi misiunea sunt legate indisolubil.

Căci prin pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli se întemeiază Biserica – trupul lui Hristos şi Apostolii

primesc puterea de sus pentru a fi martori ai lui Hristos în toată lumea (F. A. 1, 8). Biserica însăşi ca “

trup al lui Hristos ” şi “ stâlp şi temelie a adevărului ” (1 Tim. 3, 15) este martorul adevărat în istorie al

lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat, căci ea este cea care păstrează şi transmite Evanghelia în

integritatea ei şi în ea se realizează comuniunea lui Dumnezeu – Sfânta Treime cu oamenii şi creşterea

acestora până “ la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos ” (Ef. 4, 13).De aceea Biserica este condiţia

misiunii creştine, numai ea poate face misiune adevărată. Mai mult, Biserica este nu numai condiţia şi

instrumentul misiunii, ci ea reprezintă şi scopul imediat şi realizarea acesteia, deoarece Biserica este

parte integrantă din mesajul Evangheliei. Biserica este o instituţie care face parte din planul lui

Dumnezeu de a mântui lumea prin recapitularea ei în trupul lui Hristos (In. 11, 52; 1 Cor. 15, 28) şi nu o

20 Pr. Petraru Gheorghe, op. cit., p.58.21 Mistagogia, P.G., 91, IV, 1, apud. Ibidem, p.58.

14

asociaţie voluntară de convertiţi cum vor mişcările evanghelice sectare. Biserica în totalitatea ei este

“trimisă” ca martor al lui Hristos ca să vestească în “ lume bunătăţile Celui Ce ne-a chemat din

întuneric la lumina Sa cea minunată ” (1 Pt. 2, 9).

Dar exercitând în Biserică cele trei slujiri, Hristos Cel înviat şi înălţat nu Se adresează ei ca unui

obiect pasiv, ci ca unei comunităţi de persoane chemate la comuniune liberă cu Sine. Biserica este

formată din persoane înzestrate cu libertate şi chemate la libertate şi iubire netrecătoare. Ea primeşte pe

de o parte învăţătura, jertfa şi conducerea lui Hristos, iar pe de altă parte răspunde în mod liber şi

pozitiv, în puterea Duhului Sfânt, învăţând, jertfindu-Se şi conducând sau slujind, participând prin

aceasta la întreita slujire a lui Hristos. Continuând cele trei slujiri în Biserică, Hristos întreţine cu

Biserica şi cu fiecare membru al ei un dialog progresiv în care nici El nici Biserica sau membri ei nu

sunt într-o stare pasivă. Acesta este sensul preoţiei împărăteşti a credincioşilor chemaţi să vestească,

alături de episcopi şi preoţi, bunătăţile lui Hristos (1 Pt. 2, 8-11; 1 In. 2, 20). Încorporându-se în Hristos

prin Botez, Mirungere şi Euharistie, fiecare membru al Bisericii este chemat să transmită mai departe

învăţătura Lui, fiecare este chemat să se ofere jertfă vie, fiecare este chemat să stăpânească peste păcate.

În felul acesta toţi devin “martori” ai lui Hristos, fără să fi fost martori istorici ai Lui.

2. Raspuns la iubirea dumnezeiasca crucificata in Hristos

Motivul trimiterii Fiului este iubirea lui Dumnezeu faţă de lume “ fiindcă Dumnezeu este iubire ”

(1 In. 4, 8, 16) şi “ întru aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu pentru noi, că Dumnezeu L-a trimis în

lume pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pentru ca noi să viem printr-însul. Întru aceasta este iubirea: nu

pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său jertfă

de ispăşire pentru păcatele noastre ” (In. 4, 9-10). “ Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul

Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într’însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică ”

(In. 3, 16).

De acea crestinii au vocatia sa dea marturie despre iubirea lui Dumnezeu, deoarece ei sunt din

Dumnezeu prin iubire. Astfel, iubirea este deopotriva putere faptuitoare dumnezeiasca ea face sa ne

nastem din Dumnezeu si ne face fii ai lui Dumnezeu. Daca iubirea impregneaza fiinta omeneasca, o

imbiba cu puterile dumnezeiesti ce fac sa renasca fiinta omeneasca si o preface intr-o fiinta noua, o

inima noua, o minte noua, o viata noua. Pentru ca Dumnezeu este iubire, iubirea ne leaga, ne apropie

duhovniceste si ne uneste cu toate fapturile lui Dumnezeu si mai intai cu oamenii22.

22 Ibidem, p. 85.

15

Asadar, marturia, experienta misionara crestina se inscrie in cercul iubirii, unde nastere din

Dumnezeu, cunoastere si recunoastere a Sa pana si in fapturi si in evenimente istorice au ca temei pe

Dumnezeu iubire. Acestei iubiri a lui Dumnezeu suntem datori sa-i raspundem prin iubire.

3. Dorinta ca Dumnezeu sa fie cunoscut si adorat de cat mai multi oameni, ceea ce

constituie motivatia doxologica a misiunii.Exercitând în Biserică cele trei slujiri, Hristos Cel înviat şi

înălţat nu Se adresează ei ca unui obiect pasiv, ci ca unei comunităţi de persoane chemate la comuniune

liberă cu Sine. Biserica este formată din persoane înzestrate cu libertate şi chemate la libertate şi iubire

netrecătoare. Ea primeşte pe de o parte învăţătura, jertfa şi conducerea lui Hristos, iar pe de altă parte

răspunde în mod liber şi pozitiv, în puterea Duhului Sfânt, învăţând, jertfindu-Se şi conducând sau

slujind, participând prin aceasta la întreita slujire a lui Hristos. Continuând cele trei slujiri în Biserică,

Hristos întreţine cu Biserica şi cu fiecare membru al ei un dialog progresiv în care nici El nici Biserica

sau membri ei nu sunt într-o stare pasivă. Acesta este sensul preoţiei împărăteşti a credincioşilor chemaţi

să vestească, alături de episcopi şi preoţi, bunătăţile lui Hristos (1 Pt. 2, 8-11; 1 In. 2, 20). Încorporându-

se în Hristos prin Botez, Mirungere şi Euharistie, fiecare membru al Bisericii este chemat să transmită

mai departe învăţătura Lui, fiecare este chemat să se ofere jertfă vie, fiecare este chemat să stăpânească

peste păcate. În felul acesta toţi devin “martori” ai lui Hristos, fără să fi fost martori istorici ai Lui.

Prin urmare “trimiterea” sau chemarea misionară a Bisericii îşi are temeiul ei profund în

universalitatea mântuirii în şi prin Hristos şi în “participarea” ei la trimiterea lui Hristos în lume (In. 20,

21), sau la întreita slijire a Lui (Mt. 28, 18-20). Vocaţia misionară a Bisericii ţine de caracterul ei

apostolic, de apostolicitatea ei. Biserica este trimisă din ziua ei de naştere, căci prin pogorârea Duhului

Sfânt pe de o parte se naşte Biserica iar pe de altă parte, Apostolii care se împărtăşesc de puterea

deplină a Duhului Sfânt şi trimişi în calitate de “ martori ai lui Hristos ” la propovăduire în toată lumea:

“ putere veţi primi prin venirea peste voi a Sfântului Duh şi-Mi veţi fi Mie în Ierusalim şi’n toată Iudeea

şi’n Samaria şi pân’la marginea pământului ” (F. A. 1, 8). Apostolul Petru, în cuvântul său către

Corneliu, în Cezareea, confirmă acest fapt: “ şi noi suntem martori a tot ceea ce El a făcut, şi în ţara

iudeilor, şi în Ierusalim, şi El ne-a poruncit să propovăduim poporului şi să mărturisim că El este Cel

rânduit de Dumnezeu să fie judecător al celor vii şi al celor morţi ” (F. A. 10, 39, 42).

Vestirea şi mărturisirea lui Hristos face parte din lauda şi mulţumirea tuturor acelora care au

avut bucuria de a se împărtăşi de mântuirea adusă de Hristos ca membri ai Bisericii Sale: “ Pe cel ce Mă

va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri ”

16

(Mt. 10, 32). De aceea, viaţa Bisericii şi misiunea sunt indisolubil legate una de alta. Misiunea este un

criteriu al Bisericii şi nu există Biserică adevărată în afara misiunii. Pe de o parte Biserica este o

condiţie a misiunii, existenţa unei comunităţi creştine este o precondiţie a misiunii, pe de altă parte ea

este într-un anumit sens un rezultat al acesteia. Biserica, după fiinţa ei, nu poate înceta de a fi misionară,

căci “participarea” Bisericii la trimiterea lui Hristos în lume, sau la întreita slujire a Lui se concretizează

în activitatea misionară sub toate aspectele acesteia, de evanghelizare, mântuire, pastoraţie şi diaconie.

4. Motivatia eshatologica, anume ca misiunea contribuie la realizarea Imparatiei lui

Dumnezeu, propovaduita de Mantuitorul Iisus Hristos, Imparatie care este dreptate, pace,

bucurie in Duhul Sfant si eliberarea din conditia umana pervertita de pacat

Întemeierea Bisericii stă în strânsă legătură cu întemeierea Împărăţiei lui Dumnezeu, despre care

vorbesc profeţii Vechiului Testament (Is. 2, 2 u; 54, 1 u; Dan. 2, 44), Ioan Botezătorul (Mt. 3, 2) şi Iisus

însuşi (Mt. 4, 17; 10, 7; Mc. 1, 15). Împărăţia lui Dumnezeu este tema centrală a propovăduirii lui Iisus

Hristos. Pentru realizarea acesteia Şi-a desfăşurat întreaga Sa activitate mântuitoare şi Şi-a dat viaţa.

Iisus Hristos vorbeşte însă şi despre zidirea Bisericii Sale în viitor, chiar dacă numai în Mt. 16, 18. În

retrospectivă, Faptele Apostolilor consemnează: “ Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru

care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu

însuşi Sângele Său ” (F. A. 20, 28). Despre Biserică şi bisericile locale se vorbeşte apoi clar în epistolele

pauline: “ Vă îmbrăţişează pe voi toate Bisericile lui Hristos ” (Rom. 16, 16). “ Hristos este cap

Bisericii, Trupul Său, al cărui Mântuitor şi este ” (Efes. 5, 23, 27).

Conştiinţa că împărăţia lui Dumnezeu se manifestă în prezent dar ea este o realitate care se va

realiza în viitorul eshatologic constituie perspectiva esenţială a Noului Testament. Nu numai predica lui

Iisus Hristos, ci întreg Noul Testament, cu tot accentul pus pe manifestarea Împărăţiei lui Dumnezeu în

prezent şi pe decizia prezentă a omului pentru această Împărăţie, subliniază faptul că Împărăţia lui

Dumnezeu se va desăvârşi în eshatologie.

Legătura dintre Biserică şi Împărăţia lui Dumnezeu se explică în felul următor: prin lucrarea

mântuitoare a lui Iisus Hristos, prin întruparea, viaţa de ascultare faţă de Tatăl, prin jertfa Sa, care atinge

punctul culminant în răstignirea pe cruce, prin învierea şi înălţarea Sa de-a dreapta Tatălui s-a pus în

firea umană asumată de El temelia mântuirii oemnirii întregi şi în acelaşi timp s-a întemeiat Împărăţia lui

Dumnezeu. În Iisus Hristos Cel înviat şi înălţat Împărăţia lui Dumnezeu este realizată în mod deplin.

După fiinţa sau constituţia ei, Biserica nu este nici o instituţie care poartă mântuirea în sine şi o

împărtăşeşte credincioşilor care devin membri ai ei, nici o instituţie care slujeşte numai ca un instrument

17

pentru mântuirea omului, ci ea este taina recapitulării tuturor în Hristos. Ea este identică cu realizarea

mântuirii în măsura în care aceasta se înfăptuieşte în lume şi în istorie. Biserica este inclusă în planul de

mântuire al lui Dumnezeu prin recapitularea tuturor în trupul lui Hristos (In. 11, 52; 1 Cor. 15, 28).

Între Biserică şi comuniunea eshatologică a lui Dumnezeu cu oamenii mântuiţi nu este o

identitate însă nici o disociere. Biserica nu este împărăţia viitoare a lui Dumnezeu însă în ea se

manifestă deja aici şi acum Împărăţia lui Dumnezeu ca anticipare. Împărăţia lui Dumnezeu, spre care

tinde în mod tainic întreaga lume, începe deja în Biserică. Prin propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu

care duce deja acum la pocăinţă şi convertire în Taina botezului, Taină în care printr-o lucrare văzută,

omul vechi moare faţă de păcat şi se naşte la o viaţă nouă în Hristos pentru a aparţine noii creaţii, fiind

astfel încorporat în comunitatea eshatologică; în iertarea păcatelor prin Taina pocăinţei; în săvârşirea

Euharistiei care are loc până la a doua venire a Domnului începe deja comuniunea eshatologică a lui

Dumnezeu cu oamenii; în Biserică începe să se realizeze această comuniune. De aceea Biserica poate fi

înţeleasă corect numai în perspectivă eshatologică, adică din perspectiva a ceea ce va fi în mod deplin

ceea ce acum se realizează numai în parte în Biserică.

5. Convertirea la Dumnezeu prin Hristos, inteles ca iubire, cale, adevar si viata, singurul

adevar, adevar care este iubire, comunicare interpersonala intre Dumnezeu si om, comuniune in

perspectiva ontologiei rationale

Actele iconomiei dumnezeieşti culminează în decursul istoriei prin Întruparea Fiului lui

Dumnezeu, trimiterea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii, ca finalizare a lucrării mântuitoare a lui

Hristos în istorie. De atunci participarea omului, în puterea Duhului Sfânt, la lucrarea mântuitoare a lui

Dumnezeu nu mai este ocazională ca în perioada vechiului legământ, când totalitatea israeliţilor ca

“popor al lui Dumnezeu”, în relaţie cu anumite persoane, au avut un rol special în iconomia mântuirii.

Modul diferit al includerii omului în iconomia mântuirii este în strânsă legătură cu descoperirea parţială

a lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi descoperirea deplină şi împlinirea planului de mântuire în Iisus

Hristos. Prin jertfa şi Învierea lui Hristos s-a produs ceva radical în starea şi istoria omenirii, s-a

schimbat însăşi condiţia ontologică a existenţei noastre. În Iisus Hristos Cel Înviat, viaţa lui Dumnezeu

intră în viaţa omenirii, prefăcând starea ei veche într-o stare nouă, pregătindu-i o stare viitoare. Cu

învierea lui Hristos, viaţa omenirii este orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu, care într-o formă

anticipată este deja în mijlocul nostru aici şi acum, ca împărăţie a Duhului.

Modul nou de participare a omului la planul iconomiei divine, împlinite în Iisus Hristos,

călăuzeşte misiunea creştină în care se perpetuează în lume trimiterea Fiului şi a Duhului Sfânt. Căci

18

iconomia mântuirii are un caracter trinitar, dar ea comportă o dimensiune hristologică bine definită şi nu

hristomonistă. De aceea misiunea creştină autentică a fost numită pe bună dreptate ca fiind misiune la

modul lui Hristos.

6. Umanismul crestin, filantropia, slujirea semenilor, mila fata de cei suferinzi, marginalizati, aflati la un nivel rudimentar de civilizatie.

Diaconia înseamnă solidaritatea Bisericii cu toţi oamenii, mai ales cu cei săraci, cu cei aflaţi în

nevoi şi suferinţă, în lupta lor pentru binele comun, pentru trasnsformarea societaţii. Nu se poate despărţi

evanghelizarea şi mărturia creştină de slujire, deoarece Biserica este în slujba tuturor pentru a instaura

duhul Evangheliei lui Hristos printre oameni, adică o ordine de împăcare, dreptate şi libertate. Căci

Biserica este sacramentul Împărăţiei lui Dumnezeu pentru întreaga omenire. De aceea ea luptă în numele

tuturor şi pentru toţi. Separarea care se mai face încă între evanghelizare şi acţiunea socială, între

teologia verticală şi cea orizontală este o separare artificială şi nebiblică. Fiindcă Evanghelia este în

acelaşi timp proclamarea unui mesaj dumnezeiesc către lume, precum şi prezentarea unui nou mod de

viaţă. A predica Evanghelia înseamnă a deveni solidari cu săracii pământului, cu cei lipsiţi, trişti şi

oprimaţi, aşa cum afirmă Mântuitorul Iisus Hristos, citând din cartea proorocului Isaia la începutul

misiunii Sale: “ Duhul Dumnului peste Mine, că El M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să-i

vindec pe cei cu inima zdrobită, robilor să le propovăduiesc dezrobirea şi orbilor vederea, pe cei

asupriţi să-i eliberez şi să vestesc anul bineprimit al Domnului ”(Lc. 4, 18-19). Fără această solidaritate,

misiunea Bisericii însăşi este pusă în discuţie. Şi aceasta nu pentru că Biserica ar avea competenţa şi

mijloacele practice pentru a rezolva problema sărăciei economice, problemele sociale şi nevoile

oamenilor, ci pentru că ea trebuie să exercite funcţia critică, propice Evangheliei, pentru învingerea

nedreptăţii care stă la baza sărăciei şi a ajuta pe cei ce sunt săraci materialmente să-şi echilibreze

existenţa şi să se elibereze de preocuparea egoistă de buna lor stare materială, în aşa fel încât aceasta să

nu constituie o preocupare în sine, ci o rezultantă a unei bune fraternităţi între oameni şi a unei

permanente griji pentru nevoile celorlalţi.

Concluzie

În experienţele religioase ale umanităţii se observă, pe de-o parte, o degradare a idealurilor

religioase şi a manifestărilor latreutice, precum şi dezvoltarea structurilor demonice şi a forţelor care

alienează fiinţa umană, iar pe de altă parte, faptul că în acestea luminează diferite scântei din lumina

19

revelaţiei dumnezeieşti. Religiile deschid un orizont către o realitate transcendentă, către un Ce sau către

un Cineva, care există dincolo de fenomenele inteligibile. Născute din dorul uman fierbinte pentru

“sacru”, religiile păstrează uşa deschisă experienţei umane către infinit. Trăsătura caracteristică umană

esenţială, adică aceea de a fi fost făcut “după chipul” lui Dumnezeu, nu a fost distrusă, şi din aces motiv

fiecare persoană umană a rămas receptorul mesajelor voinţei dumnezeieşti şi al strălucirii universale a

Slavei Dumnezeului Celui Treimic.

Toţi oamenii de pe suprafaţa pământului se mişcă sub influenţa Soarelui Dreptăţii. Am putea să

numim religiile acumulatori, baterii încărcate la razele Sale, cu experienţe de viaţă, cu diferite concepţii

şi inspiraţii. Aceşti acumulatori i-au ajutat pe mulţi în drumul vieţii lor, oferindu-le o luminare

imperfectă sau câteva clipiri de lumină. Acestea nu pot fi însă considerate ca lumini autonome şi nu au

capacitatea de a se substitui Soarelui Însuşi.

Criteriul valorificării şi acceptării diferitelor inspiraţii şi principii religioase de către creştini

rămâne Iisus Hristos, Logosul lui Dumnezeu, Cel Care întrupează iubirea Dumnezeului Treimic.

Mesajul iubirii pe care l-a adus, odată cu vastitatea şi profunzimea pe care le descoperă Evanghelia,

alcătuiesc nucleul incontestabil şi, concomitent, deplinătatea experienţei religioase. Cunoaşterea şi

trăirea Iubirii sunt realizate ca şi consecinţe ale lucrării Sfântului Duh. Lucrarea lui Hristos pentru

mântuirea lumii întregi este continuată în timp de către Biserică, Trupul Său (Col.1, 18).

În timp ce atitudinea creştină este foarte critică la adresa celorlalte religii ca sisteme şi unităţi

organice, creştinii sunt datori să fie foarte plini de înţelegere, respect şi iubire faţă de oamenii care

trăiesc în atmosfera diferitelor religii şi ideologii, întrucât persoana umană, chiar dacă concepţiile şi

convingerile ei religioase sunt eronate, nu şi-a pierdut originea sa dumnezeiască. Fiind creat “după

chipul lui Dumnezeu”, fiecare om este fratele nostru.

Toţi oamenii receptează razele Slavei dumnezeieşti care îmbrăţişează Universul, se bucură de

energiile Sfântului Duh, energiile vieţii, iubirii şi adevărului. Şi încă un lucru, Biserica ca taină a

Împărăţiei lucrează în numele umanităţii întregi şi “pentru” umanitatea întreagă. Dat fiind că toţi

oamenii participă la firea umană comună, care a fost restabilită prin întruparea Logosului, iau parte la

acţiunea harului Său şi a iubirii Sale, cele care activează deplin înăuntrul Bisericii, Trupul Său.

BIBLIOGRAFIE

20

1. Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2005.

2. Bel, Pr.Prof. Univ. Dr. , Valer, Misiune, Parohie, Pastoratie, Editura Renasterea, Cluj

Napoca, 2002.

3. Bobrinskoy, Pr. Prof. Dr., Boris, Taina Bisericii, Editura Nemira, Bucuresti, 2003.

4. Petraru, Pr., Gheorghe, Misiologie Ortodoxa, Editura Panfilius, Iasi, 2002.

5. Petraru, Pr., Gheorghe, Teologie Fundamentala si Misionara.Ecumenism, Editura

Vasiliana, Iasi, 2006.

6. Michel Henry, Eu sunt Adevarul. Pentru o filosofie a crestinismului,traducere de

Diacon Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000.

7. Epistolele Sfantului Ioan Teologul.Comentariu, traducere Sabin Preda, Cornel Coman,

Editura Bizantina, Bucuresti, 1998.

8. Pr. Prof. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea in planul lui Dumnezeu de mantuire a

lumii,in“Logos.Inalt Prea Sfintitului Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului la implinirea a

80 de ani”,Editura Renasterea,Cluj Napoca,2001.

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………

…..1

21

Misiunea crestina si aspectele ei…………………………………………………2

Temeiurile biblice ale misiunii crestine................................................................5

A. Idei misionare dupa Vechiul Testament......................................................................6

B. . Idei misionare in Noul Testament..............................................................................9

C.

Temeiurile teologice ale misiunii crestine............................................................13

Concluzie.................................................................................................................20

BIBLIOGRAFIE....................................................................................................21

CUPRINS................................................................................................................22

22