1

UNITATEA 6. Persoana Obiective 2

Cunoștințe preliminarii 2

Resurse necesare și recomandări de studiu 2

Durată medie de parcurgere a unității 2

6.1. Distincții conceptuale 3

6.2. Principalele teorii și modele privind personalitatea 6

6.3. Statut și rol social în dinamica persoanei 12

Rezumat 16

Cuvinte cheie 16

Teste de autoevaluare 16

Concluzii 17

2

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- Să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale problematicii persoanei ;

- Să identifice concepte de rol și statut social şi problematica aferentă lor ;

- Să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale analizei persoanei ca tematică esenţială în psihologia socială.

Cunoștințe preliminarii

• Se impune parcurgerea bibliografiei pentru însușirea principiilor diferitelor orientări teoretice.

Resurse necesare și recomandări de studiu. Resurse bibliografice obligatorii:

• Cosmovici, A., Psihologie generală, Polirom, Iaşi, 1996

Durata medie de parcurgere a unității de studiu Este de două ore.

3

6.1. Distincţii conceptuale Diversitatea raporturilor dintre individual şi social, aşa cum apar acestea la

diferitele niveluri ale structurilor sociale, este relevată de o serie de concepte adiacente: individ, individualitate, persoană, personaj, personalitate, statut, rol, joc de rol, personalitate de statut (5; 6; 231 ş.a.). Acestea sunt de fapt diferitele ipostaze psihosociale ale omului ca subiect şi actor social.

Individul reprezintă entitatea biologică a fiinţei, în ceea ce are ea generic la

nivelul speciei din punct de vedere strict material. Fiind unitatea biologică primară şi indisolubilă a oricărei specii, în conţinutul noţiunii de individ nu vom găsi referiri la notele de valoare sau de diferenţiere calitativă , aşa cum vor apare acestea la nivelul individualităţii, de exemplu.

Individualitatea este expresia individului diferenţiat în plan biologic şi

psihologic. Calitatea de „individualitate" este dată de acele caracteristici fizice, psihice şi psihofiziologice unice, irepetabile, care particularizează individul concret, pe fondul unor mecanisme şi forme proprii de adaptare şi manifestare comportamentală. Dacă individul nu reprezintă decât unitatea biologică a speciei, individualitatea se constituie deja ca subiect al acţiunii sociale, diferenţierea sa realizându-se preponderent în plan psihosocial.

Persoana desemnează sistemul de însuşiri, relaţii şi calităţi psihosociale

care dau identitate socială individului. Deci, se are în vedere fiinţa concretă cu o identitate socială determinată (nume, familie, loc şi dată de naştere, statut social ş.a.), având o anumită poziţie în cadrul sistemului social, cu anumite drepturi şi obligaţii de care este conştientă. Persoana trebuie înţeleasă atât ca nucleu relaţional în cadrul oricărui subsistem social (familie, grup, organizaţie, instituţie), având anumite determinaţii de ordin sociocultural (statut, etnie, religie ş.a.),cât şi ca o individualitate conştientă de sine şi recunoscută de ceilalţi ca având o identitate anume în cadrul relaţiilor şi structurilor sociale ale grupurilor şi comunităţii.

Personajul este persoana aflată în împrejurări concrete, îndeplinind anumite funcţii publice şi fiind implicată activ într-un contezt relaţional determinat. Personajul implică adoptarea unor atitudini şi conduite specifice rolurilor sociale pe care le joacă, acestea căpătând caracterul unor „măşti“ sociale prin care persoana se metamorfozează în personaj. La nivelul persoanei identificăm potenţialităţile psihosociale ale cuiva, iar la nivelul personajului se realizează obiectivarea acestor potenţialităţi, în funcţie de împrejurările concrete specifice situaţiilor sociale în care se găseşte plasată persoana.

În consecinţă, în timp ce persoana reprezintă elementele de identitate,

4

continuitate şi stabilitate psihosocială ale individului, personajul evidenţiază modalităţile de inserare socială activă ale persoanei, precum şi aspectele tranziente şi conjuncturale ale conduitei participative la viaţa socială a comunităţii. Fiind un compromis între spontaneitatea creatoare a subiectului, determinată de aspiraţii, aptitudini, trăsături de personalitate etc., pe de o parte, şi normele sociale care reglează conduitele în funcţie de poziţia socială ocupată, pe de altă parte, personajele se pot prezenta în mai multe ipostaze: a) personajul ca stereotip social, care joacă rolul aferent poziţiei pe care o ocupă în societate, fiind expresia rigidă a imperativelor sociale („ce am datoria să fiu)“; b) personajul ca ideal personal, prin care persoanele "volitive" se automodelează în raport cu propriile idealuri şi aspiraţii („ce vreau să fiu“); c) personajul ca „mască“, prin care subiectul se prezintă deliberat într-o anumită ipostază pentru cei din jur, disimulând unele faţete ale propriei personalităţi („ce vreau să pară că sunt“); d) personajul ca refugiu, conduita impusă de statut fiind un alibi moral pentru propriul comportament („ce mi se impune să fiu“) etc.

Personalitatea, într-o accepţie curentă, desemnează persoana maximal

valorizată social, recunoscută ca atare prin performanţă, ţinută morală sau profesională exemplară, rolul deosebit jucat în anumite situaţii importante pentru comunitate etc. În acest sens, personalitatea este persoana, respectiv personajul devenit etalon valoric pentru anumite domenii de activitate sau pentru viaţa socială în general. Astfel, vom deosebi personalităţi ale vieţii politice, economice, ştiinţifice, artistice, religioase, educaţionale , militare ş.a.

În sens strict psihologic, prin personalitate se înţelege modul specific de organizare a trăsăturilor şi însuşirilor psihofizice şi psihosociale ale persoanei; este o structură dinamică de natură bio-psiho-socială care, la un anumit individ, asigură adaptarea originală la mediul natural şi social. Personalitatea are caracterul unei structuri vectorizată axiologic şi teleologic, trinomul valoriatitudini-idealuri fiind principalul nucleu funcţional care mediază elaborarea conduitelor sociale.

Raporturile dintre persoană, personaj, personalitate. Din perspectiva

psihologiei sociale, persoana îndeplineşte funcţia de concept central, în jurul său polarizându-se seria de noţiuni conexe prezentate mai sus. Analiza relaţiilor dintre acestea va evidenţia implicit şi mecanismele psihosociale care fundamentează interacţiune dintre individual şi social. Distincţia dintre noţiunea de individ (ins - într-o altă terminologie) şi cea de individualitate semnifică trecerea de la fiinţa generică, înţeleasă ca unitate indivizibilă a speciei, la fiinţa unică şi irepetabilă, percepută conştient ca atare, într-un context sociocultural dat. Diferenţierile specifice individualităţii ţin atât de anumite caracteristici biofizice determinate de variaţii genetice aleatorii, cât mai ales de acele particularităţi psihosociale care rezultă în urma influenţelor unice ale mediului natural şi social asupra proceselor ontogenetice de formare a

5

structurilor cognitive, afective, motivaţionale, relaţionale sau aptitudinale ale subiectului. Elementul central al oricărei individualităţi îl reprezintă modul de organizare şi ierarhizare funcţională a acestor însuşiri unice de natură bio- psihosocială, adică ceea ce – în termeni psihologici – se numeşte personalitate.

Din perspectivă psihosocială, personalitatea trebuie înţeleasă ca un operator central în cadrul tuturor ipostazelor subiectului uman: aceea de individualitate, persoană, personaj sau personalitate publică. Calitatea de operator a personalităţii trebuie înţeleasă în felul următor. În ontogeneză, infinit de variatele influenţe ale mediului determină apariţia unor însuşiri şi particularităţi psihice şi psihosociale, structurale sau funcţionale, care, în virtutea legilor care guvernează sistemele complexe cu autoreglare, încep să se organizeze ierarhic. Procesul formării şi structurării personalităţii are un caracter dinamic şi progresiv, sistemul astfel format mijlocind şi condiţionând pe mai departe toate relaţiile individ-mediu; relaţii care, la rândul lor, printr-o conexiune circulară continuă, determină un grad şi mai înalt de organizare şi funcţionare a personalităţii. Astfel, în oricare moment al existenţei, personalitatea ca structură operatorie condiţionează elaborarea reacţiilor atitudinale şi comportamentale ale persoanei, în funcţie de informaţia primită, particularităţile situaţiei concrete în care se găseşte plasat subiectul, precum şi în funcţie de vectorii motivaţionali şi axiologici care îi sunt specifici.

Individualitatea integrată şi recunoscută social capătă atributul de persoană. În timp ce la nivelul individualităţii avem în vedere caracteristicile care diferenţiază un individ de un altul, persoana nu mai poate fi înţeleasă decât în relaţie, atributele specifice acesteia fiind date de elementele de identificare socială, poziţia în diferitele structuri sociale, îndatoririle şi drepturile specifice statutelor ocupate ş.a.

Aspectul dinamic al persoanei îl reprezintă personajul, în diferitele sale ipostaze, în funcţie de rolurile active în care se implică, de spontaneitatea sa creatoare şi de particularităţile situaţiilor concrete în care se manifestă. Persoana este o sumă de virtualităţi, în timp ce personajul este persoana în act, ipostaza efectivă de manifestare a individualităţii. În procesul socializării şi învăţării sociale se transmite nu numai o parte a experienţei acumulate de colectivitate, ci şi acele norme şi modele practice care vor permite persoanei să intre într-un „joc interacţional“ specific fiecărui rol pe care şi-1 asumă. Inteligenţa socială, imaginaţia şi flexibilitatea relaţională, precum şi experienţa dobândită sunt factorii care condiţionează în cea mai mare măsură eficienţa şi adecvarea psihosocială a comportamentelor de rol pe care le dezvoltă conform poziţiilor ocupate în diferitele structuri sociale: politice, economice, culturale etc. Obiectivarea persoanei la un înalt nivel de performanţă şi relevanţă socială echivalează cu transformarea personajului în personalitate publică, ipostază în care devine model social şi reper axiologic pentru ceilalţi membri ai colectivităţii. Obţinerea calităţii de persoană publică ţine atât de calităţile obiective ale persoanei, de puterea motivaţională, nivelul de aspiraţie şi voinţa de realizare a Eu-lui, cât

6

şi de împrejurările psihosociale sau imperativele conjuncturilor istorice şi socioculturale. Nucleul structural şi funcţional al tuturor acestor ipostaze (individualitate, persoană, personaj, personalitate publică) îl constituie personalitatea, înţeleasă ca mod de organizare a însuşirilor bio-psiho-sociale ale individului. Acest nucleu asigură atât continuitatea şi coerenţa psihică în planul istoriei individului, cât şi funcţionarea mecanismelor fundamentale ale adaptării originale la mediul natural şi social, cât şi pe cele de reglare dinamică a comportamentelor şi de conservare a propriilor structuri. Parcurgând un proces continuu de dezvoltare, personalitatea capătă anumite particularităţi specifice formei de integrare psihosocială în care se găseşte subiectul. Astfel, vom identifica o formă de structurare specifică personalităţii în formare, a personalităţii de rol sau aceea împlinită prin creaţie şi o înaltă valorizare socială. Influenţele psihosociale derivând din modul de participare la viaţa socială, sau din particularităţile poziţiilor ocupate şi rolurilor jucate nu vor rămâne fără efecte în planul structurilor personalităţii: structurile cognitive, afective, conative, motivaţionale sau relaţionale pot suferi atât modificări de conţinut , cât mai ales de reorganizare şi reponderare în cadrul sistemului central, pe fondul unei fenomenologii psihosociale care va fi studiată în capitolele următoare.

Drumul în viaţă al unui ins este dat de interacţiune dinamică dintre calităţile personale de ordin nativ sau dobândit, particularităţile mediului psihosocial şi sociocultural în care evoluează în ontogeneză, împrejurările social-istorice care apar ca un dat obiectiv pentru istoria individuală etc. Este istorie consumată!

Înţelegerea persoanei ca element fundamental al oricărei structuri sociale comportă dezvoltarea mai multor aspecte teoretice: 1) analiza comparativă a principalelor modele privind structura persoanei şi personalităţii, precum şi a raporturilor dintre ele;

2) evidenţierea structurii şi dinamicii interne a persoanei, înţeleasă ca sistem relaţional; 3) relevarea etapelor de formare şi inserţie socială a personalităţii; 4) analiza raporturilor dintre structurile bio-psiho-sociale ale persoanei, imaginea de sine, comportamentele interpersonale şi fenomenele psihosociale aferente; 5) influenţa specifică pe care diferitele structuri psihosociale (familiale, şcolare, profesionale, religioase ş.a.) le au atât asupra dinamicii generale a personalităţii, cât şi asupra diferitelor etape de formare şi dezvoltare a acesteia (copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate, senectute); 6) mecanismele psihosociale prin intermediul cărora persoanele exercită la rândul lor influenţe asupra structurilor sociale.

6.2.Principalele teorii şi modele privind personalitatea După cum a rezultat din cele expuse anterior, personalitatea - definită ca mod

specific de organizare dinamică a însuşirilor bio-psiho-sociale ale subiectului -

7

este esenţială pentru înţelegerea persoanei şi structurilor relaţionale prin care aceasta fiinţează şi se manifestă activ, prin integrare în sistemul social real. În consecinţă, diferitele teorii asupra personalităţii oferă implicit premisele analizei structurilor psihosociale ale persoanei, precum şi ale mecanismelor de formare şi evoluţie a relaţiilor interpersonale şi sociale care circumscriu persoana în cadrul diferitelor tipuri de structuri sociale. Diversitatea teoriilor asupra personalităţii, departe de a constitui un impediment pentru aceste analize, reprezintă o bază adecvată pentru abordarea multitudinilor de aspecte şi perspective ale proceselor şi fenomenelor psihosociale implicate la acest nivel al realităţii sociale. Fiecare teorie oferă o perspectivă distinctă de abordare şi înţelegere a personalităţii ca sistem real şi virtual de relaţii, precum şi a raporturilor sale cu structurile psihosociale şi socioculturale

Teoriile asupra personalităţii îndeplinesc multiple funcţii în cunoaşterea şi practica socială:

Evidenţiază elementele prin intermediul cărora se individualizează membrii

unei colectivităţi, oferind reperele cognitive şi axiologice necesare autopercepţiei şi cunoaşterii de sine, precum şi ale percepţiei, cunoaşterii şi comparaţiei interpersonale.

Relevă modalităţile de organizare a însuşirilor şi trăsăturilor psihoindividuale

şi psihosociale în cadrul diferitelor tipuri de structuri ale personalităţii: structuri temperamentale, aptitudinale, caracteriale; structuri cognitive, afective, conative, motivaţionale, relaţionale, instrumentalacţionale etc. Astfel, personalitatea devine un fenomen coerent şi inteligibil, cu deosebite valenţe operaţionale în planul vieţii personale şi sociale.

Explicitează mecanismele psihice şi psihosociale care stau la baza

elaborării comportamentelor, în funcţie de stimulii externi şi factorii condiţionali interni.

Identifică etapele dinamicii generale a personalităţii (formare,

dezvoltare, involuţie), precum şi factorii câre condiţionează mutaţiile şi variaţiile care intervin în cadrul acestui proces evolutiv.

Fac posibile predicţii asupra comportamentelor persoanelor aflate în situaţii

determinate, în funcţie de particularităţile individuale şi caracteristicile mediului social în care evoluează; predicţia comportamentală reducând apreciabil anxietatea în cadrul raporturilor interpersonale.

Facilitează cunoaşterea şi comunicarea interpersonală, oferind astfel

premisele optimizării raporturilor umane şi activităţilor sociale. Totodată, pot fundamenta strategii de perfecţionare a omului ca fiinţă socială şi a societăţii în ansamblu, în calitatea sa de mediu necesar formării şi manifestării personalităţii

8

umane.

Fiecărei teorii i se poate ataşa un model care are capacitatea de a sintetiza şi operaţionaliza cadrul conceptual şi legic al acesteia, amplificând şi consolidând în acelaşi timp suportul intuitiv necesar în practica socială.

În continuare, vom prezenta câteva dintre principalele teorii şi modele

asupra personalităţii care au cea mai mare relevanţă din perspectiva problematicii specifice psihologiei sociale şi a practicii psihosociale, ca domeniu de aplicaţie al acesteia.

Teoriile psihanalitice asupra personalităţii Modelul psihanalitic freudian scoate în evidenţă mecanismul psihologic

prin care influenţele şi experienţele sociale din copilărie sunt interiorizate, devenind structuri operatorii ale personalităţii, în funcţie de care vor fi elaborate multiple seturi atitudinale şi comportamentale ale adultului. În acest context, complexele psihice sunt unele dintre cele mai relevante exemple ale unor astfel de structuri operatorii ale personalităţii, care rezultă din jocul factorilor psihoindividuali şi psihosociali, aşa cum se configurează aceştia în fazele primare ale istoriei individuale. Supraeul constituie expresia directă a imperativelor sociale interiorizate în copilărie, pe fondul unor relaţii privilegiate, preponderent de natură afectivă, dintre copil, părinţi şi persoanele semnificative din mediul său imediat. Devenind cenzorul pulsiunilor instinctuale ale sinelui - guvernat exclusiv de principiul plăcerii, Supraeul are ca element comun cu acesta faptul că amândouă aparţin trecutului psihologic şi amândouă caută să obţină o satisfacţie necondiţionată a propriilor tendinţe. Eul, ca subsistem funcţional central al personalităţii, realizează concilierea şi echilibrarea dinamică a forţelor şi cerinţelor divergente ale sinelui, supraeului şi realităţii, condiţie esenţială a adaptării normale a subiectului la mediul social. Alături de eul real (omul aşa cum este), Freud introduce noţiunea de eu ideal, care desemnează omul aşa cum ar trebui să fie, modelat de o cenzură morală puternică, care să satisfacă esenţa şi valorile superioare ale fiinţei. În acest context, sentimentele sociale ar rezulta în urma unui proces de identificare cu ceilalţi membri ai colectivităţii care au acelaşi eu ideal (84) . Modelul posedă remarcabile valenţe explicative atât asupra mecanismelor psihosociale care stau la baza elaborării comportamentelor sociale, normale sau patologice, cât şi asupra unei largi fenomenologii legate de structurarea raporturilor umane în cadrul grupurilor şi mulţimilor sociale.

Personalitatea ca sistem pulsional O altă serie de teorii consideră personalitatea ca expresia structurată a unor

vectori energetici pulsionali şi motivaţionali care condiţionează în mod esenţial elaborarea sistemelor atitudinale şi comportamentale ale persoanei.

9

Concepţia lui A.H. Maslow (1968) aparţine categoriei teoriilor care consideră personalitatea ca sistem de actualizare a individului (în sensul lui Aristotel sau Rogers), ceea ce presupune existenţa unei stări tensionale orientate spre autoperfecţionare şi împlinirea propriului potenţial, exprimând tendinţa „de a deveni tot ceea ce poţi deveni“, în condiţiile existenţei unor impedimente interne sau externe. Structura energetică a personalităţii implică existenţa unei serii de factori motivaţionali structuraţi ierarhic pe opt niveluri dispuse piramidal. Factorii aparţinând unui nivel nu devin activi decât în măsura în care trebuinţele aparţinând nivelurilor anterioare au fost satisfăcute cel puţin parţial. Totodată, satisfacerea unui nivel motivaţional detetmină o restructurare calitativă a factorilor plasaţi pe un palier inferior, mai ales sub aspectul modalităţilor de satisfacere a acestora , dar şi sub aspectul ponderii pe care o deţin în cadrul sistemului motivaţional.

Teoria lui Maslow privind structurarea şi funcţionarea factorilor motivaţionali

oferă o perspectivă nouă asupra mecanismelor psihosociale care asigură autorealizarea (actualizarea) în plan individual şi social, relaţionarea interpersonală şi integrarea eficientă în cadrul grupurilor.

Personalitatea ca ansamblu de trăsături. O serie de alte teorii consideră personalitatea sub aspectul

elementelor primare care pot fi identificate în structura acesteia prin intermediul analizei observaţionale, a testelor şi analizelor factoriale etc. Din această perspectivă, trăsăturile şi însuşirile psihice, organizate într-un mod specific de la persoană la persoană, sunt cele care determină o anumită reacţie atitudinală sau comportamentală , mediindu-se astfel relaţia mediu-subiect- comportament.

(a) În concepţia lui G.VO. Allport, trăsăturile sunt tendinţe generale care permit înţelegerea şi anticiparea comportamentului unui individ, fără ca acestea să fie singurii factori care intervin, în elaborarea reacţiilor comportamentale ca atare ( v. 6.). Trăsăturile, deşi de o mare varietate, pot fi clasificate astfel : 1) trăsături individuale, specifice unei anumite persoane, care pot fi evidenţiate numai prin observarea directă a comportamentului sau studiul unor documente (scrisori, jurnale, autobiografii ş.a.);

2) trăsături comune, aparţinând mai multor oameni, care pot fi relevate prin intermediul testelor de personalitate; 3) trăsături cardinale, fundamentale pentru structurarea personalităţi cuiva, care influenţează aproape toate comportamentele, acţiunile şi atitudinile persoanei, având o mare putere de individualizare; în general, acestea sunt rar întâlnite (cum ar fi, de exemplu, spiritul absolut de plasare în opoziţie cu oricare altă părere); 4) trăsături centrale, definitorii pentru profilul psihologic al unei persoane şi având o pondere importantă în structurarea comportamentului; o persoană poate fi descrisă cu o

10

suficientă acurateţe folosind un număr relativ redus de trăsături centrale (5-10); 5) trăsături secundare, care ţin mai degrabă de o anumită conjunctură decât de structura stabilă a personalităţii .

Pornind de la teoria dispoziţiilor şi trăsăturilor de personalitate, se pot elabora tipologii care să faciliteze descrierea, înţelegerea şi optimizarea

relaţiilor umane, cu menţiunea făcută de Allport conform căreia nici o teorie trăsăturilor nu poate fi întemeiată dacă nu ia în considerare şi nu explic variabilitatea conduitei unei persoane .Or, această variabilitate ţin nemijlocit de o multitudine de factori: semnificaţia socioculturală a stimulului care declanşează comportamentul, caracteristicile situaţiei sociale în care est plasat subiectul, experienţa anterioară a acestuia, sistemul de valori şi norme interiorizate, motivaţia de fond şi cea circumstanţială etc.

Personalitatea ca sistem psihosocial. Un model sintetic al personalităţii

trebuie să răspundă următoarelor criterii operaţionale principale: 1) să integreze selectiv elemente şi dimensiuni relevante din cadrul diferitelor teorii referitoare la domeniul de referinţă; 2) să prezinte organizarea personalităţii în plan orizontal şi vertical, respectiv privind coordonarea şi subordonarea diferitelor subsisteme ale acesteia; 3) să evidenţieze mecanismul general de trecere de la particularităţile psiho-individuale ale subiectului la conduitele şi relaţiile sale psihosociale, precum şi condiţiile în care acest proces are loc; 4) să releve existenţa proceselor de autoreglare care au loc atât la nivelul structurilor personalităţii, cât şi la acela al structurilor relaţionale prin care subiectul se inserează în mediul social; 5) să permită înţelegerea dinamicii generale a personalităţii şi a diferitelor sale subsisteme structurale şi funcţionale; 6) în conformitate cu principiile cercetării operaţionale, modelul trebuie să prezinte un caracter multilateral, flexibil şi deschis.

Modelul propus mai jos încearcă să răspundă acestor deziderate teoretice şi metodologice, luându-se în consideraţie următoarele aspecte:

(a) Configuraţia componentelor fiecărui subsistem psihoindividual şi a ponderilor diferitelor însuşiri psihice în cadrul structurii generale a personalităţii. De exemplu, pentru subsistemul cognitiv se pot avea în vedere: stilul cognitiv (analitic sau sintetic), tipul dominant de inteligenţă (socială, verbală, teoretică, concret-aplicativă etc.), indicele de creativitate şi flexibilitate mentală, productivitatea ideatică, coerenţa logică ş.a. Pentru subsistemul afectiv: expansivitatea afectivă, stabilitatea şi intensitatea trăirilor emoţionale, capacitatea de autocontrol afectiv. Pentru subsistemul conativ: forţa de mobilizare, persistenţa în efort, flexibilitatea în decizie etc. (D. Cristea, 1976).

(b) Modul de organizare a subsistemelor în cadrul personalităţii şi tipologia care rezultă ca urmare a acestui fapt: tip predominant cerebral, afectiv, voluntar, pulsional etc., sau combinaţii ale acestora.

(c) Caracteristicile generale ale eului ca nucleu central al personalităţii conştientă de sine: faza de dezvoltare în care se află, prevalenţa uneia dintre formele tipice de manifestare şi extensia acestora (eul intim, eul social şi

11

eul public), gradul de compatibilitate dintre diferitele ipostaze ale eului, valorile structurante ale acestora , motivaţia dominantă, gradul conştiinţei de sine, profilul imaginii de sine, forţa eului, nivelul de aspiraţie, gradul de deschidere spre lumea externă, relaţia generală eu-lume (relaţie egosistolică, de retragere şi fixare pe „obiectul posedat“; sau egodiastolică, expansivă, de luare în stăpânire a noi obiecte), mecanisme de apărare şi autoreglare etc.

(d) Orientarea generală a activităţii psihosociale: spre lumea exterioară (extraversiune) sau spre lumea interioară (introversiune).

(e) Nivelul de socializare: gradul de interiorizate a normelor şi modelelor socioculturale, forme de participare la viaţa grupurilor, organizaţiilor şi instituţiilor sociale, extensiunea şi calitatea sistemului relaţional prin care există ca subiect social, disfuncţionalităţi de integrare ş.a.

(f) Seturile de statute şi roluri sociale, simultane sau succesive, prin care se integrează sistemului sociocultural: numărul şi tipurile de statute asumate, diversitatea şi compatibilitate acestora, eventuale conflicte de rol, calitatea rolurilor jucate în planul istoriei individuale (gradul de "personalizare" a rolurilor), performanţa socială, calitatea de personalitate publică a subiectului şi impactul asupra mediului social imediat etc.

g) Sistemul de atitudini, comportamente şi acţiuni tipice prin care se obiectivează în plan social: natura acestora, stabilitatea, focalizarea, compatibilitatea internă şi externă, eventuale conflicte între diferite componente ale sistemelor mai sus menţionate ş.a.

Analizat prin intermediul unei asemenea grile operaţionale, conceptul de personalitate îşi evidenţiază multiplele sale implicaţii psihosociale, atât în plan teoretic cât şi experimental.

Exemplificarea și fixarea cunoștințelor.

E. Spranger relevă – în consecinţă – nu atât tipuri umane concrete, cât

configuraţii ideale de trăsături care pot determina orientări valorice tipice ale persoanelor. Modelul teoretic cuprinde şase tipuri de bază, care sunt - după cum remarca autorul -mai curând „scheme de compresibilitate“ implicate în procesul cunoaşterii interpersonale.

Tipul teoretic. Valoarea dominantă constă în descoperirea adevărului,

scopul său principal fiind acela de a-şi ordona şi sistematiza cunoaşterea. Este predominant empiric, critic şi raţional, evitând judecăţile estetice sau morale, îr favoarea celor strict cognitiv-analitice.

12

Tipul economic. Este dominat de ideea utilităţii, satisfacerea trebuinţelor materiale fiind pe primul plan. Interesat fiind de afaceri, producţie, comerţ şi consumul bunurilor, tinde să ignore dimensiunea estetică a existenţei, mai ales atunci când acesteia îi lipseşte componenta comercială.

Tipul estetic. Are ca valoare supremă forma şi armonia, experienţa

empirică fiind judecată în sine, din perspectiva graţiei, simetriei şi corespondenţei.

Atât componentele teoretice cât şi cele pragmatice sunt convertite în experienţă estetică, frumosului acordându-i-se implicit şi o funcţie de adevăr.

Tipul social. Valoarea supremă constă în dragostea de oameni, obiectivată

în relaţii interpersonale pozitive, filantropie, prietenie şi altruism. Pragmatismul, atitudinea teoretică, economică sau politică sunt considerate reci şi inumane, subiectul încercând să se focalizeze pe ideea dragostei faţă de semeni.

Tipul politic. Este interesat în primul rând de putere, ascendenţă şi

control asupra celorlalţi, toate activităţile desfăşurate nefiind altceva decât ocazii şi pretexte pentru competiţie, luptă şi posibile surse de obţinerea a superiorităţii.

Tipul religios. Valoarea supremă este dată de raportarea mistică la

transcendenţă, experienţa de viaţă fiind o continuă căutare a unităţii sale cu Cosmosul, sub semnul divinităţii.

Relevând principalele modalităţi de raportare la sine, la ceilalţi şi la lume,

tipologia de mai sus are avantajul de a permite o evaluare cantitativă pentru câteva dintre dimensiunile personalităţii, utilizând în acest scop chestionare de atitudini şi de orientare valorică.

6.3. Statutul şi rolul social în dinamica persoanei Statutul defineşte caracteristicile unei poziţii ocupate în cadrul unei structuri

sociale: grup, organizaţie sau instituţie. Fiecare dintre aceste structuri se caracterizează printr- un ansamblu de poziţii articulate structural şi funcţional, astfel încât să se asigure atingerea scopurilor care sunt raţiunea lor de a fi. În consecinţă, fiecărei poziţii îi sunt precizate funcţiile, drepturile, în datoririle şi modelele comportamentale considerate dezirabile. Această accepţie a noţiunii este susţinută de cei mai mulţi psihosociologi, cu unele diferenţe sau accente nesemnificative. Astfel, pentru J. Stoetzel Statutul desemnează ansamblul de comportamente pe care o persoană le poate aştepta sau pretinde din partea altora, în virtutea poziţiei pe care o ocupă în viaţa socială. În această accepţie, Statutul are atât o latură obiectivă, definită prin elementele exterioare,

13

observabile ale comportamentelor statutare, cât şi una subiectivă, constând din aprecierea şi atitudinea persoanei faţă de poziţia pe care o ocupă.

Realizarea optimă a finalităţii unui activităţi (atingerea unor scopuri, satisfacerea trebuinţelor materiale sau spirituale ale membrilor etc.) este condiţionată de o corectă definire şi articulare a statutelor în cadrul structurii generale a sistemului social. Deci, atât definirea, cât şi funcţionalitatea statutelor nu pot fi concepute decât în cadrul unei reiele interaciionale de poziţii sociale, în care atribuţiile, drepturile şi îndatoririle sunt precis circumscrie, astfel încât să nu apară suprapuneri sau hiatusuri. Funcţia unui statut constă în contribuţia fiecărei poziţii la realizarea scopurilor grupului sau instituţiei sociale, într-un anume context social. În consecinţă, unul şi acelaşi statut poate avea funcţii diferite, determinate de contextul sociocultural concret.

În cadrul diferitelor culturi pot exista diferenţe sensibile în ceea ce priveşte definirea şi stabilirea funcţiilor unor poziţii sociale.

E xe m p lu Astfel, statutul omului bătrân este total diferit în societatea occidentală

contemporană faţă de cel din cadrul unor culturi tribale: în primul caz poziţia este definită prin calitatea de pensionar, cu atribuţii sociale extrem de restrânse; în al doilea caz este o poziţie cu totul privilegiată, de înţelept al colectivităţii, având o mare putere de decizie şi control prin intermediul instituţiei „sfatul bătrânilor“. Drepturile, îndatoririle, modelele comportamentale practicate în cele două situaţii sunt nu numai diferite, dar se află plasate într-un cu totul alt sistem interacţional de poziţii sociale: statutul de copil sau adult, femeie sau bărbat, vânător sau războinic – toate sunt preponderent derivate din coordonatele de bază ale respectivei culturi, şi numai în mică măsură din coordonatele obiective ale unei stări naturale (vârsta biologică, de exemplu). Configuraţia şi conţinutul statutelor se poate modifica şi în timp, prin mutaţii calitative.

Clasificarea statutelor se poate face pe baza mai multor criterii: 1.După modul cum au fost obţinute de persoană, statutele pot fi prescrise

(după criterii de vârstă, sex, etnie, religie, naţionalitate), sau dobândite (prin profesie, activitate politică sau economică etc.).

2.După natura instanţei care le instituie, statutele pot fi formale (impuse de o instituţie oficială), sau informale (generate consensual în cadrul unor grupuri sau asocieri spontane).

3.După durată, statutele pot fi temporare (conjuncturale, cu o durată relativ redusă), sau permanente.

Atât statutele considerate individual, cât şi reţeaua de statute prin care se

configurează un sistem social îndeplinesc o serie de funcţii complexe: organizează viaţa socială, prin stabilirea poziţiilor şi a regulilor de subordonare şi

14

coordonare dintre acestea; asigură eficienţa activităţilor sociale, prin stabilirea funcţiilor şi responsabilităţilor fiecărei poziţii din structura sistemului social; reglează raporturile interpersonale, prin intermediul nonmelor şi modelelor comportamentale pe care le impun; creează zone de „certitudine şi predictibilitate“ în cadrul vieţii sociale, cu efecte pozitive asupra climatului social şi performanţelor individuale şi colective ş.a.

Rolul se defineşte ca modalitatea concretă prin care o persoană

îndeplineşte prescripţiile statutare. Rolul are valoare de expresie a persoanei care ocupă un anumit statut, fiind rezultatul unei interacţiuni dinamice între normele şi modelele impuse unei anumite poziţii sociale şi spontaneitatea creatoare a subiectului. Personajul este rezultatul sintezei dintre prescripţiile şi modelele comportamentale statutare şi originalitatea personalităţii subiectului, care dau o formă distinctă comportamentului de rol

Cu cât o persoană este mai potrivită ocupării unei anumite poziţii (prin

nivel de pregătire, experienţă socială, capacităţi aptitudinale, responsabilitate socială etc.), cu atât distanţa dintre prescripţiile statutare şi comportamentul de rol este mai mică, ceea ce se va reflecta şi în modul cum este apreciat la nivel social jocul de rol. Acest fapt nu exclude spontaneitatea şi creativitatea persoanei, aceste calităţi manifestându-se pe direcţia creşterii performanţelor structurii sociale în cadrul căreia acţionează.

Rolurile îndeplinesc două funcţii principale: 1) reglează raporturile sociale, prin intermediul normelor şi modelelor socioculturale care le fundamentează, pe de o parte, şi prin reţeaua de relaţii pe care le determină între membrii grupurilor sociale, pe de altă parte; 2) asigură integrarea personalităţii în plan intern, prin focalizarea însuşirilor, capacităţilor şi proceselor psihice în raport cu jocul de rol, iar în plan extern prin racordarea la obiectivele şi exigenţele activităţii sociale de grup.

Clasificarea rolurilor se face pe baza unui evantai larg de criterii: a) prin

raportarea la statutele corespondente (roluri de vârstă, sex, profesie, poziţie în familie sau alte grupuri etc.); b) din punctul de vedere al libertăţii pe care o presupune (asumate liber, impuse, generate în situaţii de stres); c) în funcţie de contribuţia persoanei (create, preformate); d) după criteriul temporalităţii (prezente, viitoare, reminiscente); e) după forma de manifestare (rigide, flexibile, amorfe); f) după nivelul la care se produc (instituţionale, grupale, personale); g) după raportul cu realitatea şi atitudinea subiectivă pe care o presupun (refuzate, aspirate, visate, imaginate, virtuale, simbolice); h) după criteriul constanţei (permanente, intermitente, întâmplătoare) etc. Una dintre calităţile fundamentale ale persoanei constă în aptitudinea de a adopta roluri care să corespundă atât capacităţilor sale, cât şi situaţiilor sociale în care se găseşte plasată – ceea ce reprezintă premisa obţinerii unor înalte performanţe sociale şi realizării împlinirii de sine.

15

Conflictul de rol După cum s-a arătat, fiecare persoană poate îndeplini, simultan sau succesiv,

o serie de roluri, între care există un ansamblu de interacţiuni şi condiţionări reciproce. Tipurile de relaţii dintre rolurile îndeplinite de o persoană sunt esenţiale pentru asigurarea echilibrului psihic, a coerenţei comportamentale, compatibilităţii şi performanţei sociale.

Conflictele de rol sunt stări psihice tensionale, anxiogene şi disfuncţionale în plan comportamental, determinate de incompatibilitatea sau incongruenţa a două sau mai multe roluri ale aceleiaşi persoane, sau ale unor persoane diferite aflate în interacţiune directă. Astfel, se pot distinge două categorii principale de conflicte de rol: 1) intra- subiective (incompatibilitatea dintre rolurile aceleiaşi persoane); 2) inter-subiective (incompatibilitatea dintre două persoane care au concepţii diferite asupra aceluiaşi rol şi funcţiilor sale).

Sursele conflictelor de rol se găsesc fie în alterările care pot apărea la nivelul mecanismelor de expectaţie, percepţie, asumare şi exercitare a rolurilor, fie în perturbările care se ivesc în raporturile interpersonale în legătură directă cu înţelegerea şi exercitarea unor roluri.

Exemplificarea și fixarea cunoștințelor.

După cum rezultă din cercetările experimentale dedicate acestei teme, caracteristicile comportamentelor de rol ale unei persoane aflată într-o anumită situaţie socială depind de o multitudine de factori: a) modul cum persoana percepe prescripţiile şi modelele aferente statutului pe care îl ocupă; b) aptitudinile şi capacităţile reale de care dispune pentru a obiectiva reprezentările sale referitoare la rolul pe care trebuie să-1 joace; c) imaginea de sine şi nivelul de aspiraţie pe care şi-1 propune pentru activităţile aferente rolului asumat; d) sistemul de relaţii interpersonale în care urmează a se desfăşura jocul de rol (relaţii actuale sau anterioare, reale sau imaginate etc.); e) experienţa personală acumulată în situaţii similare; f) natura şi calitatea statutelor conexe pe care le ocupă : statutul social (prestigiu în cadrul grupului sau instituţiei), statutul economic (valorile şi posibilităţile materiale de care dispune), statutul cultural şi profesional (nivelul de instrucţie şi prestigiul profesional) ş.a.; g) particularităţile grupului sau instituţiei în cadrul căreia se desfăşoară jocul de rol (tipul grupului sau instituţiei, gradul de formalism sau liberalism pe care îl promovează, permeabilitatea la inovaţie etc.); h) creativitatea socială şi profesională

16

Sarcină de învățare.

Analizați conflictul de rol din perspectivă socio-culturală.

Rezumat Persoana desemnează sistemul de însuşiri, relaţii şi calităţi psihosociale

care dau identitate socială individului. Deci, se are în vedere fiinţa concretă cu o identitate socială determinată (nume, familie, loc şi dată de naştere, statut social ş.a.), având o anumită poziţie în cadrul sistemului social, cu anumite drepturi şi obligaţii de care este conştientă.

Persoana trebuie înţeleasă atât ca nucleu relaţional în cadrul oricărui

subsistem social (familie, grup, organizaţie, instituţie), având anumite determinaţii de ordin sociocultural (statut, etnie, religie ş.a.), cât şi ca o individualitate conştientă de sine şi recunoscută de ceilalţi ca având o identitate anume în cadrul relaţiilor şi structurilor sociale ale grupurilor şi comunităţii.

Cuvintele cheie

- persoană, personaj, personalitate - statut şi rol social - conflict de rol

Teste de autoevaluare. 1.Definiți noțiunea de persoană.(pg.3) 2.În ce constă conflictul de rol?(pg.15) 3. Clasificați noțiunea de statut social.(pg.12)

17

Concluzii. Persoana îndeplineşte funcţia de concept central, în jurul său polarizându-se

seria de noţiuni conexe: individ, individualitate, personaj, personalitate. Analiza relaţiilor dintre acestea va evidenţia implicit şi mecanismele

psihosociale care fundamentează interacţiune dintre individual şi social. Diferenţierile specifice individualităţii ţin atât de anumite caracteristici

biofizice determinate de variaţii genetice aleatorii, cât mai ales de acele particularităţi psihosociale care rezultă în urma influenţelor unice ale mediului natural şi social asupra proceselor ontogenetice de formare a structurilor cognitive, afective, motivaţionale, relaţionale sau aptitudinale ale subiectului.