46. UNIFICAREA GERMANIEI

Anul 1850 a fost considerat drept „punctul cel mai jos din istoria Prusiei”. Planul generalului von Radowitz de creare a unei Uniuni Prusace care să excludă Austria sub autoritatea unui guvern federal şi un legislativ la Erfurt a fost contracarat de planul austriac de creare a unei Germanii Mari condusă de un parlament la Frankfurt prezidat de reprezentanţii Vienei. Un scurt şi nesemnificativ conflict militar pruso-austriac s-a desfăşurat în Hessen-Kassel, dar a arătat Berlinului care sunt deficienţele sale militare. Dar prin întâlnirea de la Olmutz din 29 noiembrie 1850 dintre ţarul rus Nicolae, împăratul austriac Franz Joseph şi regele prusac Friederich Wilhelm al IV-lea au pus bazele statu-quo-ului politic şi teritorial din lumea germană, primii doi impunându-şi voinţa.

După 1850 Prusia a cunoscut o creştere economică spectaculoasă. Bancherii Mevissen şi Haussemann au acordat sprijin financiar dezvoltării industriilor. Producţia industriei extractive din Ruhr, Saare şi Silezia au adus statul prusac pe locul doi în lume la fier şi cărbune. Au apărut marile trusturi: Krupp, Borsig, Openfeld, infrastructura feroviară s-a triplat. Nivelul de trai a crescut cu 30%. Prin impunerea unui impozit unic naţional (Nationalverein) la 1859 s-a uniformizat întreaga piaţă economică germană. După 1860 asistăm şi la apariţia partidelor politice moderne, cristalizându-şi structurile: partidul liberal german, grupările conservatoare catolice dar şi social-democraţii. În acest timp Austria a cunoscut o recesiune economică declanşată la 1857. Efectivele militare care consumau mare parte din potenţialul economic şi-au diminuat finanţele. Administraţia coruptă şi ineficientă a rămas imobilă şi refractară la progres, întârziind creşterea economică a Imperiului.

Pe acest fundal, alienarea regelui Friederich Wilhem l-a obligat să-l asocieze la tron pe fiul său, naţionalistul Wilhelm I, la 1861. Un an mai târziu, acesta la numit cancelar pe acela mai tipic reprezentant al junkerimii germane: Otto Eduard Leopold von Bismark. Acesta se remarcase ca un abil diplomat la Paris şi Sankt Petersburg. Adept al ideilor bonapartiste de guvernare s-a aliat cu Napoleon al III-lea în problemele naţionale europene. Totodată a profitat de neimplicarea Prusiei în Războiul Crimeii şi s-a apropiat de noul ţar, Alexandru al II-lea în 1863 când i-a predat polonezii transfugi. El a reuşit să impună liberalilor o nouă reformă militară prin care era creată o armată modernă cu un buget sensibil crescut şi un corp militar semicivil -  Landwehr -  gata oricând de mobilizare. În chestiunea unificării el a afirmat că soluţionarea marelui deziderat german nu se poate realiza decât „prin fier şi sânge”, lozincă însuşită de clasa politică germană. În 1863, la Congresul prinţilor germani de la Frankfurt, Bismark a provocat eşuarea proiectelor federale paşoptiste de unificare a lumii germane propunând crearea unui stat centralizat, puternic, dominat de Berlin. Cinic şi extrem de inteligent, Bismark a eludat sistemul politic internaţional vienez şi a demarat procesul unirii germanilor de sus în jos, pe baza lozincii care l-a făcut celebru: „prin fier şi sânge”.

Prima etapă a unificării a reprezentat-o „criza daneză”. La moartea regelui danez Frederik al VII-lea, germanii din Schleswig şi Holstein (intrate în stăpânirea Danemarcei la 1721) l-au propus rege pe ducele de Augustenburg. Cum urmaşul legal la tron era Christian al IX-lea de Glucksburg, germanii din Holstein au cerut sprijinul Prusiei. Considerând că problema este una „germană” şi nu necesită o Conferinţă a concernului european, Prusia s-a aliat cu Austria pentru a rezolva pe cale militară diferendul germano-danez. În 1864 are loc un scurt conflict militar

câştigat de aliaţi prin bătălia de la Duppel iar în octombrie 1864 prin pacea de la Viena ducatele Schleswig, Holstein, Lauenburg şi portul Kiel intrau în Confederaţia germană, sub autoritatea comună a aliaţilor. Ulterior, prin Convenţia de la Bad Gastein, Prusia obţinea Schleswig-ul şi cumpăra Lauenburgul şi portul Kiel, în timp ce Austria a primit Holstein-ul. Dificultăţile strategice create Austriei în a-şi administra propriul ducat avea să ducă la a doua etapă a unificării: războiul austro-prusac.

În octombrie 1865, Bismark s-a întâlnit cu Napoleon al III-lea în staţiunea montană Biarritz, unde au negociat neutralitatea Franţei în conflict, considerat tot o chestiune „germană”, acord câştigat prin cedarea Luxemburgului, drept recompensă pentru împăratul francez. Al doilea pas a fost semnarea tratatului secret dintre Prusia şi Victor Emanuel II, care înconjura Austria şi o angaja într-un conflict pe două fronturi. Ultimul pas a fost încorporarea Holsteinului la către prusaci, gest care a declanşat războiul.

Războiul de şapte săptămâni, cum mai este cunoscut a debutat cu ocuparea statelor Confederaţiei germane: Hanovra, Hessen-Kassel, Saxonia, Frankfurt şi desfiinţarea Confederaţiei germane. Pe frontul italian austriecii au avut două mari victorii, la Custozza (24 iunie 1866) şi Insula Lissa (astăzi Viş, în Adriatica). Conflictul s-a încheiat însă repede, armata superioară a Prusiei a zdrobit pe austrieci la 3 iulie, la Sadova (Konigratz) şi a asediat Viena. Împăratul Franz Joseph a cerut pace, care s-a semnat la Praga, pe 23 august 1866. Potrivit tratatului, a fost creată Confederaţia Germană de Nord, stat federal care includea toate statele germane protestante, cu o Constituţia proprie, cu parlament şi Consiliu federal, dominat de Prusia. Hegemonia franceză şi austriacă în lumea germană se încheia fiind înlocuită de cea prusacă.

Eliberată de concurenţa habsburgică, Prusia şi-a permis să trateze blând Austria, angajându-se în negocieri între taberele germană şi maghiară din Imperiu. Astfel, Bismark a mediat conflictul şi a pus bazele unei noi formule de conducere a Imperiului condus de Casa de Habsburg, cea a dualismului austro-ungar, parafat în 1867.

Ultima etapă a unificării Germaniei a reprezentat-o conflictul cu Franţa. Discuţiile confidenţiale de la Biarritz trebuiau să acorde Luxemburgul lui Napoleon, însă Anglia se opunea unei astfel de variante. Criza luxemburgheză a fost rezolvată în cele din urmă, cu acordul lui Bismark, în urma Conferinţei de la Londra (mai 1867). Luxemburgul a devenit un stat neutru sub garanţia concernului european dar politica duplicitară a cancelarului german a încordat relaţiile franco-prusace. Problema succesiunii la tronului de la Madrid din 1868, când Leopold de Hohenzollern acceptă să preia conducerea Spaniei a dinamitat criza care s-a încheiat cu declanşarea conflictului armat. Bismark şi-a asigurat şi alianţa cu Italia, direct interesată în căderea Franţei care stăpânea de la 1849, Roma, capitala pe care o doreau italienii dar şi neutralitatea Rusiei şi Austro-Ungariei, devenite prietenele Prusiei.

Războiul, izbucnit în vara anului 1870, a marcat înfrângerea umilitoare a Imperiului francez. Bătăliile de la Metz (august ) şi Sedan (septembrie 1870) au reprezentat un dezastru pentru Napoleon al III-lea, căzut prizonier şi abdicând. După asediul Comunei din Paris, evenimente care au dus la proclamarea Republicii a III-a franceze, la 18 ianuarie 1871, în Sala oglinzilor de la Versailles, regele Wilhelm I al Prusiei s-a proclamat împărat al Germaniei. Franţa era obligată la plata unor despăgubiri de război imense şi pierdea provinciile Alsacia şi Lorena. Ulterior, în

mai 1871, Germania încorpora prin tratatul de la Frankfurt, statele catolice Bavaria, Baden, Wurtenberg definitivând procesul unificării Germaniei. Noul stat, devenit cel mai puternic din Europa, era un imperiu federal, cu o constituţie, un consiliu federal şi un Reichstag dominate de reprezentanţii din fosta Prusie şi un factor de hegemonie pe continent care anunţa viitoarele conflicte mondiale din secolul XX.