Un prieten

Odată un om suia împreună cu calul său cărările unui munte. Urcuşul era când frumos când foarte dificil iar călătoria dura de ceva timp. Într-o zi s-a pornit o furtună puternică şi, dintr-o dată omul şi calul au fost trăsniţi de un fulger. Fără să-şi dea seama că au murit,omul şi calul îşi continuau drumul suind coasta abruptă a muntelui.

La o vreme a ieşit soarele şi odată cu acesta, se văzură pe o pajişte frumoasă, în faţa unor porţi mari.Dincolo de porţi se putea auzi susurând lin o apă. Rezemat

de una din porţi, un paznic.

–Ce poftiţi de la aceste locuri? , întrebă el. Omul nostru îi zise: - Aş dori să bem nişte apă,dacă e voie? –Este.Intră, răspunse paznicul, dar fără cal.Dânsul nu are voie,doar oamenii pot să intre.

– Dacă nu are voie şi calul meu, atunci nu intru, răspunse drumeţul. Sănătate şi pace îţi dorim ţie şi acestor locuri şi, spune-ne rogu-te, cum s-a numit acest loc? – Aici se zice că este raiul, răspunse paznicul.

Şi aşa, om şi cal porniră din nou la drum.Merseră ei ceva, până când întâlniră o poiană la fel de însorită prin care curgea scânteind, un izvor. Lângă apă, un om stătea gânditor.

- Om bun, spuse drumeţul, pot să beau şi eu şi acest cal oleacă de apă? - Beţi şi săturaţi-vă.Apoi puteţi să vă şi odihniţi o vreme, răspunse celălalt.

Om şi cal îşi alinară setea şi se odihniră însfârşit...

- Cum se numeşte acest loc? Întrebă călătorul.- Raiul. - Aşa! Păi mai în jos, spunea cineva despre un loc cu porţi mari, că şi acolo

este tot raiul!?- Nee, ăla era iadul. Acolo se duc aceia care-şi abandonează prietenul.

(o poveste citită cândva într-o carte a lui Paulo Cuelho)