1 I U L I E 1 9 2 3

ifl acest număr: Lichidare de Octavian Goga; Veşmântul Nopţii, poezie de Teodor Murăşanu; Saşii în Ardeal de Gh. Tulbure; Subiect rezervat de Ion Gorun; O rivalitate politică de N. lorga; Educaţia sufletească în şcolile noa­stre de Octavian Prie; Amicii poporului de Alexandru Hodoş; Uniunea volunta­rilor de P. Nemoianu; Cronica politică de Ion Balint; Gazeta rimată: Cartea a lbă de Ana & Caiafa; însemnări: Suveraniii noştri în P o l o n i a ; D-l Alexandru Vaida şi Mihail Eminescu ; O des i luz ie ; Eroii dela 1848; Moartea transfugului

po l i t i c ; „Castelul dela C iucea" ; Cărţi şi reviste.

( C L U ) U E D A C Ţ I A Ş I A D M I N I S T R A Ţ I A : P I A Ţ A C U Z A V O D i NO. 1 6

Un exemplar 5 Lei

K O N Y V T A R A

Cetitorii eare-au urmărit cu luare aminte coloanele acesteTrevtsîe ştiu câtă obiectivitate liniştită ne-a călăuzit de câte ori a fost vorba să cumpănim manifestările tuturor acţiunilor de guvernământ aici în Ardeal.

Oricare ar fi fost marile deosebiri de principii şi metodă între noi şi partidul actual la cârma ţării, noi ne-am dat seama din primele momente că în această provincie alipită, abia la începutul consolidării noastre interioare, când noua viaţă de stat e fragilă încă şi duşmănii oculte tot mai stăruie la fie-ce pas, a stânjeni actele guvernării în­seamnă a aduce o perturbare în opera însăşi a întăririi naţionale. Gândim în aşa chip, ne-am zis că sentimentul patriotic trebuie să primeze aici asupra consideraţiilor de partid şi că în Ardeal ori-ce activitate a organelor de stat în perioda actuală nu poate fi privită decât prin prizma unei critici .binevoitoare.

Am tras deci toate consecinţele acestei onestităţi de gândire şi mărturie ne e întreaga opinie publică pentru atitudinea noastră. Ceti­torii ştiu că în loc de-a prăvăli obstacole în faţa unei bune îndru­mări a lucrurilor, noi am luat rolul de spectatori calmi şi-am aşteptat să vedem rezultatele. N'am discreditat deci cu nimic prestigiul con­ducerii acestei ţări, n'am uzat de mijloacele unei opoziţii acerbe, n'am slăbit încrederea maselor şi mai ales n'am contribuit cu nimic la acel spectacol de penibilă bălăcăreală la care s'au dedat elemente in­conştiente stârnind bucuria duşmanilor noştri.

Printr'o îndelungă tăcere deci şi printr'o chibzuită judecată ne-am răscumpărat, credem, în deajuns dreptul de-a cântări faptele cârmuirii de astăzi, înţelegând toată lumea că dacă ne ridicăm cuvântul cu tărie, e că ne găsim în faţa unor regretabile greşeli pe cari a nu le releva ar însemna să suportăm cu uşurinţă cele mai dăunătoare con­secinţe. '

Partidul liberal, după-cum s'a spus de mai de multe-ori în aceste pagini, în actuala lui guvernare, dela început a fost cu desăvârşire

8 1 7

lipsit de mijloacele de-a remedia multele lipsuri ale vieţii din ^rdeal. Politiceşte izolat de lumea de aici cu care n'a luat contact, partidul d-lui 1. C. Brătianu, n'a avut nici un punct de sprijin dincoace de Carpaţi. Urmarea acestei izolări a fost faptul că nici o personalitate de seamă din rândurile Ardelenilor nu s'a ivit în tabăra lui, la.care s'au alăturat figurile cele mai neglijabile, fără nici o greutate în rân­durile noastre, sau figurile odioase descalificate prin tribulaţiile lor de subt regimul unguresc. Astfel s'a inaugurat deodată cu venirea la pu­tere a actualuluTguvern o dureroasă coborâre în nivelul luptelor po­litice. Oameni fără nici o valoare personală au răsărit în toate colţu­rile, copleşiţi de tot felul de atribuţiuni reprezentative, scăzând în ochii mulţimii respectul tuturor funcţiunilor de stat şi lăsând în urma lor o dungă întunecată de balansare morală şi de crasă trivia- * litate. Prezenţa acestor mandarini improvizaţi în fruntea trebilor pu­blice a lăsat impresia că Ardealul politiceşte e orfan în guvernarea actuală şi că interesele lui nu pot fi păzite de către acei ce n'au is-butit să-şi apropie aici decât elementele cele mai contestabile. Guvernul, pornit la drum cu acest fatal stigmat de naştere, a luat dela început toate măsurile ca să înăsprească relaţiile şi să trezească în popor conştiinţa că acest puternic colţ de pământ nu participă cu nimic Ia îndrumarea destinelor lui.

Fără să însemnăm aici toate greşurile de fiecare clipă, a căror reţea a rănit pas cu pas psihologia unei mulţimi susceptibile, e de ajuns să reamintim gluma omerică a alegerilor, cu aceea ciudată re­vărsare de nelegiuiri aplicate ca nişte palme zdravene din bun senin pe obrazul nenumăraţilor oameni cum se cade. Suntem de convingerea că această reţetă inoportună a contribuit mai mult decât ori-ce la slă­birea coheziunii între provinciile alipite, a făcut deci cel mai mare rău ideii de stat român, a mânat apa la moara pescuitorilor în tul­bure, a făcut să se deslănţuie o spurcată demagogie şi-a regresat procesul de normalizare în raporturile interne ale vieţii noastre de stat.

O concepţie iniţială profund greşită, de-a guverna această pro­vincie fără contribuţia ei, şi-a vădit dela început roadele funeste. Faptul că guvernul în compoziţia Iui, a putut afişa miniştrii pentru Bucovina şi Basarabia, fără a fi însă în stare să prezinte' un expo­nent pe seama provinciei celei mai importante ca valoare culturală şi numerică, este un preţios document care caracterizează stările actuale. Tot ce s'a desfăşurat mai târziu a fost subt impulsul acestei eclipse totale de [comprehensiune politică. Năvala de deputaţi din vechiul Regat şi de funcţionari dela centru trimişi aici în împrejurări cu totul necunoscute, n'a făcut decât să propage mai departe un sistem obtuz de gândire. In mod firesc deci, rezultanta unei greşeli politice a fost o lungă serie de greşeli în administrarea trebilor curente. '

Opera migăloasă începută de guvernul trecut în vederea unei treptate unificări administrative la adăpostul ordinei de drept noui create primr'o cumpănită legiferare, s'a curmat în mod brusc. In loc de-a se lăsa încă' în Ardeal anumite expozituri administrative pe seama diverselor departamente, sau de-a se crea pentru necesităţile de-aici

818

serviciile corăspunzătoare la centru prin oameni din partea locului, fericiţii guvernanţi ai d-lui Brătianu, temperamente puţin complicate, lucrând cu-o mentalitate sumară de cazarmă, au ras pur şi simplu in­stituţiile locale şi nu le-au înlocuit cu nimic. E în adevăr extrem de caracteristică adorabila uşurinţă cu care se lucrează într'o problemă ce-ar trebui să angajeze î'n mare măsură distinsa sfială a omului de scrupul... Conducerea partidului liberal lipsită de-o proprie intuiţie în cea mai dificilă chestiune de guvernare, inspirată numai de tiparele vechi anahronice astăzi, n'a înţeles că însăşi ideia unităţii de stat e sguduită de-acest simplism deplasat şi că dublând nemulţumirea poli­tică de destrămarea întregului aparat al trebilor publice, viaţa noastră

V întreagă apucă pe povârniş. Nu s'a ţinut seamă de aceste consideraţii covârşitoare şi s'a în­

ceput grabnica lichidare a tuturor serviciilor din Cluj, lăsându-se funcţionarii pe drumuri şi neinstalând în birourile ministerelor nici un organ special, menit să asigure continuitatea normală a lucrărilor şi-o înţelegere a aspectelor locale. Consecinţa e că acolo la Bucureşti toate trebuinţele din Ardea! rămân în părăsire, poticnindu-se de-o ab-" solută nepricepere. In mod firesc ordinile care se dau vizează măsuri exotice fără rost, iar strigătele desnădăjduife dela periferii găsesc u-rechi surde şi-o exasperantă seninătate la centru. Bieţii oameni cu di­versele lor nevoi umblă uluiţi în toate părţile, ideia de legalitate de­vine din ce în ce mai iluzorie şi angrenajul vieţii de stat sufere de-o paralizie generală.

Ca o urmare logică a stărilor anormale o crescândă nemulţumire surdă se propagă pe toată linia, anarhia creşte, populaţia se ' simte fără stăpân, o sensaţie penibilă de provizorat se trece în conştiinţa populară, trezind accente de îndoială şi descurajare.

Cum spunem la începutul acestor rânduri, cuvântul nostru nu e inspirat nici de otrava unei opoziţii înăcrite, nici de dorinţa vulgară de-a veni cu ori-ce preţ la cârmaţării , cu un ceas mai curând. Ade­vărul însă descinde cu-o forţă elementară în călimara noastră şi se cere pe hârtie. Avem convingerea nestrămutată, pe care suntem gata s'o justificăm prin cea mai largă discuţie, că dintre greşelile guvernu­lui liberal cea mai mare e absenţa complectă de program pentru mul­tiplele nevoi ale Ardealului.

Când fixăm, deci, această axiomă acum în preajma lichidării dela Cluj, gândindu-ne la tendinţa de echilibru care îndrumă soarta acestui popor cu multă pipăire şi bun simţ, ne întrebăm nu cumva e aproape ceasul lichidării celeilalte, a lichidării de concepţie, a lichi­dării de guvern, pentru reîntronarea unor relaţii mai ordonate, menite

v să ducă cu un pas înainte închegarea ţării? Să vedem! S'ar părea că în materie de profeţie pân'acum cel puţin unele

aptitudini nu ne-au lipsit şi n'avem încă nici un cuvânt să credem că ar fi să ne părăsească...

OCTA VIAN GOGĂ

8 1 9

Veşmântul Nopţii

Cu chipu-i veşnic trist, cum e mormântul, Măiastră Noapte poposind pe-un steiu, Din uriaşu-i ghem de funigei Işi ţese tainic prin văzduh veşmântul...

Ea ţese-o pânză neagră ca pământul De mii de ani o ţese cu temei, Bătându-şi joc de bătrâneţea ei De mii de ori i-o 'ncurcă 'n glumă vântul...

Ea însă-şi leagă 'n pripă pânza ruptă Şi ţese mai departe, ţese, ţese, Ţesându-şi cu suspinuri ne'nţelese, De mii de veacuri, truda ne'ntreruptă.

Ea-i oarbă, stinsă şi de toţi lăsată...

De mila ei nemărginita boltă într'o splendoare care te revoltă Aprinde-şi toate stelele deodată —

Sub para lor de-argint ce-şi prăbuşeşte Peste văzduhuri pulberea curată Să 'ncerce Biata să-şi sfârşească-odată Veşmântul care nu şi-l mai sfârşeşte.

T E O D O R M U R Ă Ş A N U

8 2 0

Saşii în Ardeal '' Înainte de război, cu câţiva ani, se sărbătorea la Sibiu aniver­

sara celor 700 de ani dela venirea Saşilor în Ardeal. Banderii ăi călăreţi parcurgeau solemn şi tacticos strada Cisnă-

<liei. Icicolea răsuna eâte-un „Hoch !" foarte monoton şi temperat. In mulţimea spectatorilor de ocazie, cari populau stradele, se afla şi un cioban din Poplaca. Stătea şi el cu căciula dată pe ceafă, răzimât în măciucă şi privea nedumirit.

— Noa vecine, voi chind faceţi aşa paradie frumoasă? — îl a-grăi un Sas df'n Turnişor.

— Noi n'avem de ce, jupâne, pentrucă noi suntem deaici — ră­spunse scurt Românul.

Dialogul acesta, simplu şi profund, ca o axiomă populară, cu­prinde mai mult, decât un adevăr istoric. El este o probă, că teoria continuităţii noastre în Dacia trăieşte ca un adevăr organic în adân­curile conştiinţii poporului.

Ţăranul nostru ştie, că aici în Ardeal noi suntem poporul cel mai vechiu, poporul autohton... In conştiinţa aceasta residă punctul fix din care cred că trebuie să pornim Ia statorirea normelor de con­duită, de cari avem să ne călăuzim în atitudinile noastre faţă de con­cetăţenii Saşi, pe cari — după şapte veacuri — am ajuns să-i câr-muim politiceşte. Dacă sub raportul numeric trage puţin în cumpănă, sub aspectul cultural şi economic elementul săsesc din Ardeal pre­zintă o greutate specifică, pe care suntem datori să o cunoaştem cât se poate de bine, după cum avem datoria să cunoaştem deaproape valoa­rea politică a tuturor minorităţilor etnice, cari trăiesc în cuprinsul ho-

\ tarelor neamului, lată pentruce socotesc, că un mănunchiu de informa­ţii istorice şi etnografice, asupra Saşilor, însoţite de câteva reflexiuni politice nu vor fi de prisos, mai ales pentru fraţii de dincolo de Car-paţi, cari mulţi vor „avea probabil numai vagi şl nebuloase orientări asupra acestui popor.

Originari din Flandra, în părţile Rinului de jos, Saşii au venit aici Invitaţi de regii Ungariei, în cursul veacului al XlII-lea, pentru a popula mai ales ţinuturile Ardealului, pustiite de Tătari. Au venit

8 2 1

în mai multe serii. Cea mai numeroasă a fost pe timpul regelui An­drei al Il-lea, care la 1224 dăruieşte ordului cavalerilor teutoni ţinutul Bârsei. Deodată cu ordul vine şi o populaţie agricolă de colonişti^ care întemeiază sate şi oraşe puternice. Urmaşii acestora sunt Saşii de astăzi. In masse mai compacte locuiesc în judeţele Braşov, Sibiu, Târnave şi Bistriţa. In alte şapte judeţe sunt risipiţi în număr dispa-rent. Numărul lor — să fot 'fie un sfert de-milion'— este în-perma­nentă descreştere, graţie natalităţii reduse, care face parte din atribu­ţiile lor specifice de rasă.

Primul lor gând a fost să zidească cetăţi. Şi dacă Ardealul are astăzi o înfăţişare mai civilizată, decât alte părţi' ale ţării, această notă occidentală se datoreşte mai ales Saşilor. Bogatele şi frumoa­sele oraşe săseşti, par în adevăr nişte insule foarte bine îngrijite în marea de Români.

Marea românească însă este prin firea ei, destul de agitată, pen-truca valurile ei spumegătoare şi mereu crescânde să surpe mereu ţărmurii insulelor răsletiţe. De fapt Saşii sunt încercuiţi de noi, ca într'un inel. Iar vitalitatea şi puterea de expansiune a ţărănimii noastre a constituit pentru ei b ameninţare şi o primejdie permanentă. Primejdia a fost însă, în acelaş timp, un noroc. Inprejmuiţi de Români, ei au rămas mai izolaţi de elementul maghiar şi astfel mai feriţi de contactul cu cultura dela Budapesta. Tentaţia' spre maghiarizare le lipsia cu atât mai mult, cu cât ei în mod normal se simţeau atraşi spre Viena şi Berlin, izvoarele permanente din cari se adapă sufle­tul german dela noi.

Germania a rămas pentru Saşi „patria mamă"; oricât ar mai vecui printre noi. Acolo-şi iau diplomele preoţii şi profesorii lor, dea-colo s'au reîntors industriaşii şi comercianţii, cari au dat avânt înflo­ritor oraşelor din „fundus regios."

Proba acestor vechi şi strânse legături de comunicaţie sufletească o avem în Luther, marele reformator bisericesc, a cărui doctrină în curs de 2—3 ani pătrunde în Ardeal şi pela 1525 Saşii sunt toţi lutherani. Reformatorul lor Honterus, elevul lui Luther, le zideşte-pe la 1543 liceu la Braşov, căruia-i urmează liceele săseşti din Sibiu, B i ­striţa, Sighişoara şi Mediaş.

Astăzi'Saşii au o mulţime de scoale de toate categoriile, toate organizate excelent şi bine conduse. Numai scoale primare au vre-o 300. Caracteristic este pentru nivelul lor cultural faptul, că la şcolile primare numărul frecventanţilor este uneori mai mare decât numărul obligaţilor. Dovadă, -că toţi copiii merg la şcoală. Iată explicaţia faptu­lui, că poporul săsesc posedă o cultură, de' care ţăranul nostru stă? încă departe. Cultura lor însă, întemeiată exclusiv' pe vechi tradiţii şcolare, nu este o forţă vie, care radiază şi fecundează. Este un fel de lumină de candelă,' care se răsfrânge liniştită şi fără pâlpâiri scă­părătoare pe pereţii unui interior bogat. Ea a făcut din Saşi oameni de ordine, buni şi harnici gospodari, dar limitaţi şi mediocri. înze­straţi cu'n spirit greoi şi mai mult receptiv decât 'productiv. Saşilor le lipseşte fantezia şi puterea de imaginaţie proprie talentului creator.

8 2 2

Probă, că n'au dat omenirii un singur poet şi le lipseşte chiar poezia populară, anecdota şi satira, atât de bogată şi interesantă la poporul nostru. Ce-i drept, pe masa ţăranului sas, alături de Biblie, găseşti pe Goethe şi Schiller, iar burghezia lor posedă o serioasă cul­tură literară şi muzicală. Dar cu greu vei găsi un cântec, un tablou, o dramă sau o poezie, care să fie creaţia originală a sufletului săsesc. Civilizaţia lor este marfă de import. Măiestria şi arta lor plastică este mai mult ştiinţă asimilată, după anumite regule învăţate la şcoală. Nimic frapant şi original, totul şablonar şi conservativ. Am putea spune, că sub raportul cultural, Saşii sunt un popor de buni grădinari. Fără să producă flori, ei ştiu răsădi şi cultiva cu grijă florile create de alţii.

* <v * *

Popor prin excelenţă agricol, Saşii cultivă pământul cu toate mij­loacele technicei moderne şi mai ales cu o hărnicie exemplară. Nu dau pământul din mână. In toate manifestările lor mai recente, în spe­cial de când cu indezirabila reformă agrară, se observă tendenţa de a-şi păstra toate bunurile şi a nu ceda o fărâmă din privilegiile, cu cari i-au încărcat regii Ungariei. Aceasta pentrucă de noi se tem incom­parabil mai mult, decât sc temeau de Unguri, cu tot dispreţul pe care ni-1 manifestă mai mult sau mai puţin deghizat.

Origina lor flandriană şi vicisitudinile veacurilor trecute le-a im­primat o fire particulară de oameni tăcuţi, închişi şi egoişti. Izolaţi aici între munţi, în mijlocul unor neamuri cu desăvârşire streine de limba, origina şi cultura lor, temându-şi mereu viaţa şi averile de rapacitatea vecinilor năvălitori, împrejurările le-au împrumutat o fizionomie sufle­tească a parte, făcându-i rezervaţi, treji şi neîncrezători. De aci derivă caracteristica vechilor istoriografi, cari i-âu numit „circumspecţi et pru-dentes", două calităţi în definitiv practice şi apreciabile, pentru cari însă din partea Ungurilor au fost adeseori suspectaţi şi trataţi cu ne­încredere.

Faţă cu aceste stranii însuşiri de rasă, poporul nostru, deşi mai sărac şi necărturar, s'a mulţumit' doar să-şi afirme spiritul latin şi su­perioritatea intelectuală ridiculizând limba hodorogită şi cuminţenia naivă a „jupanului Hanţ" într'o serie întreagă de satire' şi anecdote. Morocănoşi, conservativi şi particularişti, dar mai ales sgarciţi şi duş­mănoşi pâ'nă la extrem, este firesc şi nu poate să ne surprindă dacă Saş i i , ' î n toată convieţuirea lor de veacuri, n'au reuşit nici să se im­pună, nici să se facă agreabili şi simpatiei nouă, elementului autohton, care graţh o v i n e i noastre suntem un neam de oameni vioi, spirituali, vorbăreţi'şi cu inima deschisă.

Aceasta ca atitudine sufletească. Alte sunt însă rezoanele şi im­pulsur i le chemate să determine raporturile de convieţuire între noi,

elementul stăpânttor, şi între Saşi, vecinii privilegiaţi şi înstăriţi de până acum.

* * Dacă în trecutul îndepărtat, — pe vremea „Uniunii celor trei

naţiuni" făurite de principii Ardealului împotriva noastră a Românilor

823

subjugaţi, — poporul săsesc a reuşit să se erijeze în factor politic, astăzi în noua configuraţie a României întregite, acest rol al său at încetat, sau în orice caz e redus cu desăvârşire. Dacă în trecut bazai care justifica oarecum privilegiile lor politice a putut fi menirea spe ­cială pentru care au fost aduşi aici, cum şi superioritatea lor econo­mică şi culturală, în prezent nici numărul, nici cultura lor nu mai; poate servi ca ascendent moral propriu a trsge serios în cumpăna p o ­litică a ţării noaste.

* * Ca individualitate etnică, ce-i drept, se prezintă în mod con ­

ştient şi bine închegaţi. Omogenitatea de cultură şi de doctrină reli­gioasă' le-a infiltrat un puternic sentiment de solidaritate naţională.: Comunitatea aceasta de simţire şi acţiune a fost, după cât se pare,, singura forţă, cu care s'au prezentat şi s'au susţinut, în cursul vre-milor schimbate, pe arena vieţii publice. Sub răposatul regim austro-ungar aveau — şi probabil se mai păstrează şi astăzi — un „comitet: central" pentru întreg Ardealul, care singurul era în drept să desem­neze pe viitorii deputaţi saşi. Iar aceştia, odată aleşi, erau trimişi să. reprezinte la Budapesta, nu interesele particulare ale cutărui cerc sau-oraş, ci marile interese politice şi culturale ale întregului neam săsesc^

Unitatea de cârmuire politică i-a ferit de disidenţe şi desagregări,, probă, că tipul renegării politice la Saşi n'a prea putut fi înregistrat. Un alt factor, stimulent, care-i ţine strânşi în mănunchiu, sunt marea mulţime de reuniuni culturale şi muzicale, feluritele bresle asociate,, federale şi întreprinderi economice, tot atâtea organizaţii solide ş i avansate. '

Faţă de regimul maghiar, Saşii, geloşi de privilegiile şi institu­ţiile lor naţionale, au făcut o permanentă politică de oportunitate. Apreciind de preferinţă roadele culese de pe urma unei politici de a -ranjamente clandestine cu guvernele cari se succedau la putere, Saşii n'au fost văzuţi în tabăra opoziţiei, alături de noi Românii şi de cele­lalte naţionalităţi, cari aveau drepturi de revendicat. Dacă reprezen­tanţii lor în Parlament nu erau pe faţă guvernamentali, în tot cazul formau o opoziţie mituită şi extrem de loială. In timpul mai recent Saşii prin ţinuta lor politică dădeau impresia că se simţesc perfect de bine în cadrele ideii de stat a imperialismului maghiar. Şi câtă vreme noi, trei milioane de Români, abia am putut strecura 5—10 deputaţi în Camera de pe malul Dunării, Saşii cu sfertul lor de milion aveau 14 parlamentari, graţie atitudinei căreia bogatele licee săseşti erau ghiftuite cu subvenţii. în timp ce liceele noastre din Braşov 'şi Blaj se împărtăşeau de nişte sfărmături în schimbul celor mai umili­toare şi primejdioase condiţiuni de ordin cultural. ^

In situaţia aceasta de popor menajat şi privilegiat, manifestând o loialitate precupeţită faţă de Unguri şi un categoric dispreţ faţă de noi, sărăntocii de Români, astfel i-a găsit pe Saşi proclamarea unirii dela Alba-Iulia.

Tradiţionala lor prudenţă i-a sfătuit, ce-i drept, în primele mo-

8 2 4

^riente să se supună fatalităţii istorice şi 'n faţa marelui act politic al Ardealului să se dea platnici, ce puteau' să facă? Jurământul şi pactul <dela Mediaş, făcut în Ianuarie 1919, nu i-a reţinut, ca mai târziu să schimbe atitudinea. De unde faţă de Unguri constituiau o perma­nentă zestre guvernamentală, conducătorii lor politici au f trecut faţă de noi în cea mai acerbă opoziţie.

Explicaţia acestor atitudini de neobişnuită ramură, care se de­prind dela un timp din presa compatrioţilor noştri saşi şi despre care s'a mai vorbit în coloanele acestei reviste, este în adevăr greu de aflat. Drepturile cetăţeneşti li s'au asigurat, averile şi unele privilegii li s'au

^păstrat neatinse, ca şi instituţiile culturale. In fond ei n'au fost des­poiaţi de nimic, căci marele act de dreptate socială, care este reforma agrară, câtă vreme atinge pe toţi, nu se poate înfăţişa ca o prescur­tare de drepturi de nimeni.

Probabil deci, că n'am ştiut să le inspirăm suficientă încredere, mai cu seamă că bănuitori şi preacircumspecţi, cum sunt dela fire, se tem de noi mai mult, decât de Unguri.

In orice caz raporturile noastre politice faţă de minoritatea să­sească sunt până azi nedefinite. Ne aflam încă în stadiul fermentaţiei. Minorităţile — afară doar de Şvabii din Banat — anevoie se pot fa­miliariza cu marea ordine de drept. Dacă înţelegem până la un punct acest proces de psihologie colectivă, nu putem însă înţelege limbajul agresiv, atitudinile sfidătoare şi de îndrâsneală jignitoare, cu care crede că putem fi trataţi de aceia, cari până ieri nu cunoşteau decât cea mai plecată supunere.

Chestiunea pentru noi e foarte simplă. Pe poporul săsesc îl cu­noaştem, în întreaga lui valoare etnică, cu toate resorturile lui sufle­teşti. Şi călăuziţi de bunul simţ ce nu ne lipseşte, vom şti să fim re­gulatori cinstiţi ai drepturilor şi datorinţeior lor 'de cetăţeni ai statului românesc

Raporturile de putere ale acestui stat, — care deşi tinăr întrat în faza consolidării integrale, — vor avea darul de a Influenţa în mod palpabil atitudinea elementului săsesc faţă de noi, determinându-1 să ia contact mai viu cu realitatea. Dacă datoria noastră de cârmuitori -este să-i apreciem după vrednicia şi aportul ce ni-1 dau la progresul ţării, în schimb datoria lor de cetăţeni este să rămână în linia de conduită politică tradiţiona'â, apropiindu-se de noi cu francheţă şi izolându-se de elementele agitatoare ale altor minorităţi sau grupări politice, de care nu-i leagă nici interese omogene, nici un patrimoniu de rasă comun.

\ Dacă pentru moment se pare că locul chibzuielii raţionale l'a ocupat în sufletul Saşilor duşmănia zilei de azi sau teama zilei de mâine, avem credinţa fermă', că istorica prudenţă săsească va triumfa totuşi şi înstăpânind aici o operă la paşnica frăţietate şi de largi libertăţi, vom putea auzi iarăşi pe vecinii noştri Saşi cântând cu glas potolit:

„Siebenbilrgen Land des Segens." „Siebenbiirgen siise Heimat"...

GH. TULBURE

8 2 5

Subiect rezervat

Cum stăteam la colţ de stradă, căscând gura la lumea care tre­cea şi negândindu-mă la nimica, simţii o mână atingându-mă pe umăr, apoi apăsându-se cu putere.

— Eu ştiu la ce te gândeşti acuma,—îmi răsună la ureche gla­sul binecunoscut al prietenului meu Strâmbu. Te gândeşti la un su­biect de nuvelă!

îmi adusei aminte numai decât, că cu o seară în urmă prietenul meu Strâmbu mă zărise în tovărăşia unui administrator de revistă. Ii admirai pătrunderea; dar cum nu-mi place să turbur părerile bune ce oamenii îşi fac despre destoiniciile lor intelectuale, îi răspunsei:

— Ai dreptate. II caut şi nu-I găsesc. Prietenul meu Strâmbu râse. — Ia fugi de-acolo! Par'că mai la urmă vouă, literatorilor, poeţi„

nuvelişti şi cum vă mai chiamă, vă arde numai decât de subiect! Am zis şi eu aşa; am glumit. Voi, mă, sunteţi oameni ciudaţi şi, ca ar­tişti, ce mai... cum să z ic? — Un pictor, mă, vede ceva ce i se pare lui că poate să refacă din culori, din linii şi umbre,—face. Un sculp­tor aşişderea, îşi alege ceeace socoate el că poate să redea cu dibă­cia degetelor şi cu simţul formelor. Unui compozitor de muzică îi sbârnăiesc la urechi melodii pe cari le fixează, combinaţii de tonuri pe cari le găseşte juste sau interesante, dacă nu totdeauna noui... Astea sunt, pentru toţi ăştia, subiecte.. Insă voi, literaţii, îmi luaţi., orice şi toate lucrurile din lumea asta drept pretext pentru ceeace voi" numiţi, cu o mândrie fără rost, arta voastră sa-pe-ri-oară...

Ar fi fost rândul meu ca să-mi arăt pătrunderea. Evident, prie­tenul meu era dânsul în posesia unui subiect, şi plănuia să mi-1 pla­seze... Dar nu zisei nimic. 11 aşteptai să vină.

— Voi, mă, — urmă el ap'ropiindu-se tot mai mult de ţinta-i vi­cleană—voi nu căutaţi în lucru ceeace este. Vi se pare prea simplu,

8 2 6

nevrednic de zugrăvirea condeiului vostru. Vă trudiţi ca să găsiţi a//-ceva,--ş\ dacă ar fi numai altceva decât ceeace vede toată lumea, ar fi bine,—dar voiţi altceva decât... ceeace lucrul acela poate spune u-nei minţi normale, unei închipuiri echilibrate.

„Prefaceţi lucruri de nimica în lucruri „pline de înţeles"... înţe­lesul însă, mai adesea, nu e nicăirea, ci totul este o siluire a imagi­naţiei voastre pe un pretext oarecare,—oricare !

„Pretext, da, Zic şi repst. Totul este pretext pentru voi. Litera­tura s'ar putea chiar numi: arta pretextelor. — Un bolovan în drum, îţi dă prilejnl să-ţi înstruni lira pentru cântarea fatalelor piedici ce se pun de-a curmezişul drumului omului aminteri înzestrat cu ingeniu dela natură... Asta se chiamă simbol.— Un stârv pe care serviciul „ri-

r dicării cadavrelor moarte" 1-a uitat în drum, îţi sugerează adânci re­flecţii asupra tuturor spurcăciunilor — poetice totuşi! — din lumea a-ceasta... Asta e naturalism.—Sau romantism: Apune soarele în nori,— pentru voi e: melancolia clipelor din urmă ale zilei muribunde; — a-pune fără nori: apoteoza unui sfârşit de glorioasă trecere pe firmamen­tul vieţii,—ori altceva în genurile astea. Răsăritul, îl vedeţi mai rar;— ş'atuncea sunteţi mai adesea mahmuri.

„Sau ce zici, de pildă, de acela care s'apucă să scrie un poem de douăzeci de strofe de câte şase versuri de câte optsprezece silabe asupra unui... avort? Acuma îţi închipui tema: O, făt care ai venit pe lume fără viaţă, ce fericit eşti tu că n'ai să mai guşti din toate mize­riile noastre, şi n'ai să fii tentat nici să scrii, şi n'ai să fii pedepsit nici să citeşti, poeme de câte douăzeci de strofe de câte şase versuri de câte optsprezece silabe... Acuma închipuieşte-ţi, cât de fericit ar fi fost fătul acela, şi în câte strofe, versuri şi silabe l-ar -fi putut cânta poetul, dacă el...—fătul adică, nu poetul—nici n'ar fi fost zămislit!

„Apoi iată aşa; la ce-ţi mai trebuiesc—subiecte ?"... Socotii acuma momentul sosit. — Aide, zic,—spune-1. — Ce să spun?—face prietenul Strâmbu pe miratul. — Cum ce? Subiectul la care te gândeşti, de când îmi tot baţi

câmpii aci. Dacă a văzut c'am scurtat-o, prietenul Strâmbu îşi drese glasul

şi începu: — Să scrii, mă, ceva din viaţă, — ceva real, întâmplat totuşi...

Să vezi... Ăsta ar fi meşteşugul adevărat. „Eu am cunoscut, de mult, o femee, o fată atunci, pe care pă-

• rinţii, cum se întâmplă cu atâtea, s'au grăbit s'o mărite, de teamă să nu le rămână în spinare. Se înfăţişase un om cam copt, — dar cum se ţinea încă bine şi-şi vopsea părul, nu i-a displăcut nici fetii. L-a luat, în credinţa naivă că asta-i era acuma datoria, faţă de viaţă, şi faţă de părinţi, să se mărite, A urmat apoi un martiriu de douăzeci de ani, împliniţi. Desbrăcat din redingota strânsă şi din prefăcătoria zimbetului tineresc, moşneagul apăru cu toanele şi cu reumatismele lui, accentuându-se din an în an.

8 2 7

„Femeia 1-a îngrijit, cu credinţă, cu jertfă de s ine . . . Nu e aicea? sub iec tu l . . . L'a plâns chiar, când după douăzeci de ani i-au curăţit casa şi viaţa de acel stârv mai mult sau mai puţin ambulan t . . . Ce vrei? era, în fond, o femeie sentimentală . . .

„Dar dorul de viaţă i se aprinse totuşi, când, mai târziu, întâlni în drumu-i un tânăr ca în visurile-i de demuit. . . Era acum trecută de patruzeci de ani, — dar vezi, aţa suntem toţi: nu vrem să renun­ţăm, nu vrem să ne dăm învinşi de viaţă, cât timp mai simţim o singură scânteie de dor încălzindu-ne inima . . . 0 , eroina mea nu era dintre cele trecute, avea încă destul de bogate rămăşiţe de farmece. . . A şi isbutit*"să subjuge cu ele idealul ce-i răsărise în sfârşit în faţă....

„Acuma dară, avea să înceapă să trăiască şi dânsa. Scump cumpărase dreptul acesta, — dar se înstăpânise în sfârşit pe e l . . . Tânărul o iubia, — simţia dânsa că era dragoste adevărată acolo . . . O, fericire!

„O să crezi că s'au întors rolurile de acu, — femeia veştejin-du-se Ia rândul ei, zi cu zi, alăturea de înflorirea vârstei bărbatului... Dar nu e nici asta.

„S'au înţeles ca să se ia. Logodna trebuia să se facă după c e tânărul avea să-şi pună la cale nişte afaceri, acolo în oraşul lui de provincie. L-a însoţit şi ea, — o idee de duioşie, — dar n'a putut sta până la sfârşit. A trebuit să se întoarcă. Logodnicul avea să vină şi el peste câteva zile.

„S'au despărţit la gara orăşelului, în îmbrăţişeri fierbinţi, — c a într'o presimţire...

Presimţire! Sunt câteva luni de-atuncea; şi femeea îşi aşteaptă încă logod­

nicul . . . II aşteaptă, da. îşi zice ea că, desigur, cineva i l-a furat, — J-a ameţit alta mai tânără . . . Dar nu se descurajează. A suferit atâta în viaţă, şi ştie că viaţa are atâtea deziluzii, — în cât nu se îndoieşte că odată şi odată Radu, scârbit de toate şi obosit, tot la dânsa' o să se întoarcă. . . Şi îl aşteaptă.

Dar Radu n'o să mai vie . . . De ce o spun eu cu atâta sigu­ranţă? Fiindcă eu ştiu, că Radu n'o sa mai vie. Nu fiindcă l-a furat, l-a ameţit alta mai tânără. . . Tânărul îşi iubia viitoarea logodnică cu adevărat, şi chiar a doua zi, isprăvindu-şi afacerile, se grăbise să alerge la dânsa . . . Se grăbise prea mult^ căci avântându-se să se urce în trenul ce se pusese în mişcare, a rămas acolo pe loc, căzut sub roate, sfărâmat, ciopârtit . . .

Eu o spun asta aşa simplu; tu, care eşti de meserie, poţi s'o împodobeşti. . .

Ş'apoi, te vei întoarce iarăş la chilia singuratică, unde retrasă cu totul, desfăcută de orice legătură cu lumea, acea care era să fie logodnica fericită a fericitului Radu, stă tăcută, cu ochii pururea la fereastra, cu urechea mereu ascultând la uşă . . . Nimenea nu îndrăz­neşte, şi nu-şi poate lua dreptul, să-i spună adevărul. Mai la urmă, în faţa lumii, Radu nu fusese încă pentru dânsa decât un străin... Ş i oare nu era mai bine să-1 creadă necredincios, tot păstrând însă

8 2 8

în suflet o rază de nădejde, — decât ca să vină cineva şi cu bruta­litate, să înăbuşe, să întunece, să stingă şi această ultimă r a z ă ? . . . Pui aşa problema.

,',Apoi, când ai ajuns aci, poţi s'o închei, după tipic, ca de pildă: — „Afară vântul se pornise năprasnic şi răvăşia cele din urmă

frunze veştejite, spulberându-le în înserarea însângerată 1 a toamnei t â r z i i . . . Un dangăt de clopot răsună, undeva departe, ca o chemare la rugăciune... Şi încet, cu ochii pierduţi în umbrele ce se lăsau în odaie, femeia îsi făcu semnul crucii" . . .

— Şi de ce nu-l scrii tu, subiectul ăsta? întreb eu pe prietenul Strâmbu, după ce-şi isprăvi povestea.

— Dacă aş fi scriitor, zice, — l-aş scrie. Cine ştie? Poate l-aş scrie bine. Dar mă tem că, pe urmă, muşcat de diavolul ambiţiei, aş continua; şi atunci — m'aş împiedica poate şi eu de toţi bolovanii de pe drum, şi m'aş face complice la cine ştie câte şi tot felul de avorturi literare . . .

Tăcu o clipă; apoi: — Ei, ce zici? II scrii tu? — Să vedem

*

ION GORUN

8 2 9

O rivalitate politică*) D. Octavian Goga face să apară de mai mult timp în Ardeal

vechea sa publicaţie „Ţara Noastră", care a devenit însă, dintr'o tipă­ritură pentru popor, un organ de luptă, un organ de iute, vioaie şi spirituală luptă, în care d-sa şi colaboratorii d-sale, persoane cu da­ruri literare, întrebuinţează toate mijloacele talentului pentru a lovi în adversari.

Adversarii sunt d. Maniu, cu al său secretar general şi cu cei­lalţi fruntaşi ai comitetelor de zece şi de o sută.

Nu de ieri d. Goga şi prietenii săi se războiesc cu conducătorii partidului naţional. Innainte şi după condeiul de argint oferit unui împăciuitor care pe urmă a fost principalul agent al ocupaţiei germane, d-sa a reclamat drepturile tineretului contra nu ştiu căror oaspeţi de * pe Vesuv, — reminiscenţă italiană.

In acest conflict am fost de partea „bătrânilor", de şi pe vremea aceia, eram şi eu un tînăr. Aceasta fiindcă nu credeam — şi nu cred — că singurele' însuşiri literare, oricât de înnalte, ajung pentru a face un bun cârmuitor.

De sigur nu de aceia d. Goga a căutat legăturile cu acel politi­cianism împotriva căruia s'a îndreptat totdeauna acţiunea noastră. Şi această legătură a săpat şi mai adânc şanţul care ne despart ia şi care, adaug, ne desparte, oricât de importantă ar fi pentru unii schim­barea aliatului conservator cu cel averescan, politicianism din aceiaşi părinţi, de şi născut unul la o dată, altul la alta.

Dar ne despărţia şi stima pe care o aveam eu pentru partidul naţional, în alcătuirea lui actuală — şi cum m'am luptat eu personal să n'o pierd, ce oferte am făcut în acest timp şefilor lui şi ce servicii desinteresate şi nerăsplătite li-am adus!

Astăzi însă ne găsim, pe de o parte, înnaintea „naţionalilor", cari sunt la Bucureşti simplu conservatori-democraţi şi cari totuşi con­tinuă să atace Levantul nostru şi primejduiesc reputaţia şi interesele României pentru a-şi răzbuna pe liberali, prigonitorii lor, iar, pe de

*) Din ziarul „Neamul Românesc".

8 3 0

alta, înaintea unui om foarte talentat care apără acest vechiu-Regat, pe care-1 cunoaşte bine, şi sprijineşte Statul român în dăinuirea şi în vaza lui.

Şi astfel, oricât' de multe ar sta între noi şi d. Goga, în această rivalitate politică, în care armele sunt de aceiaşi calitate şi numai unele lovesc şi în obrazul Românilor de aici, suntem de partea ace­luia care nu ne coboară si nu ne primejduieşte.

N. IORGA

Am reprodus în numărul trecut al lărei Noastre parabola dlui N. Iorga despre bărbatul plin de înţelepciune, care nu ştia cum să por­nească la drum: cu stângul sau cu dreptul.- Elocventul simbol fusese inspirat, desigur, de multiplele şi variatele „pertractări" ale partidului naţional şi privea direct pe d. Iuliu Maniu. Înţeleptul, care nu se poate hotărî cu ce picior să păşească, e omul care stă pe loc.

lată că, acum, d. N.'lorga publică în Neamul românesc un articol în care se ocupă şi de „rivalitatea politică" dintre noi şi partidul na­ţional.

Vom găsi altădată, credem, prilejul de a răspunde aprecierilor pe cari dl N. Iorga le face cu privire la „politicianismul din aceiaş pă­rinţi deşi născut unul la o dată, altul la alta", care ar fi îrrrbrăca't ieri haina conservatoare şi astăzi pe cea averescană. Nu vom vorbi astăzi de ceeace ne desparte, ci numai de aceea ne uneşte: părerea identică pe care o avem despre naţionalii „cari primejduiesc reputaţia şi inte­resele României". D. N. Iorga adaugă la această constatare o melan­colie personală, pe care noi, mai fericiţi în această privinţă, n'o re­simţim; fostul preşedinte al Camerei, şi invocăm dinadins această titula­tură, mărturiseşte în public sforţările' pe cari le-a îndeplinit pentru a păstra o idee bună despre partidul naţional, şi aminteşte câte oferte a făcut în acest timp şefilor lui, ce servicii d'esirtteresate şi nerăsplă­tite le-a adus. Ceeace însemnează că generozitatea, ori cât de bine-in-tenţionată ar fi, nu ajunge pentru a face un bun cârmuitor.. .

D. N. Iorga, privind însfârşit pe adversarii noştri cu ochiul obiec­tivitătii, declară fără ocoluri că ne preferă pe noi. Omagiul venit din partea unui adversar trebuie primit cu o deosebită preţuire, el fiind unul din apanagiile loialităţei. II înregistrăm, ca o satisfacţie pentru sforţările noastre.

Patria n'are decât să-1 comenteze, dacă va vrea . . .

8 3 1

Educaţia sufletească în şcolile noastre

Instrucţiunea şcolară, în ceace priveşte partea ei tehnică este bine normată în multele programe analitice şi în bogatele planuri de învăţământ, cari stabilesc ordinea şi timpul în care au să fie predate diferitele materii în şcoli. Cum instrucţiunea nu poate fi lipsită de nota educativă, cum de pildă profesorul de istorie nu se poate restrânge exclusiv la înşirarea evenimentelor, fără să tragă anumite concluzii în ceeace priveşte eroismul, jertfa, iubirea de ţară, iar cel de latină în ceeace priveşte perseveranţa şi înţelepciunea politică a Romanilor, e natural dar să se pună întrebarea unde trebue să stea punctul de reazim în partea educativă a instrucţiunei ?

Un punct de razim trebue să 'fie, altcum întreagă educaţiunea rămâne la aprecierea individuală, care nu va fi niciodată unitară în ceeace priveşte principiile'de educaţiune, ci va oscila între diferitele curente pe cari ştiinţa le scoate mereu la suprafaţă. Această lipsă de unitate este chemat studiul religiunii să o armonizeze, aşezând la te­melia întregei educaţiuni eternele învăţături ale creştinismului, crista­lizate în cele două principii: iubirea lui Dumnezeu şi iubirea deaproa-pelui. Studiul religiunei este chemat să analizeze, şi să combată tot ceeace ese din cadrele învăţăturii creştine, dând formule de vieaţă, care să satisfacă pe toţi. Acestor formule trebue să premeargă cunoştinţe temeinice despre adevărurile religioase, cari cuprinse în sistem, să poată satisface, toate exigenţele sufleteşti câte se ivesc înaintea unui om cult, ca tot atâtea probleme.

Un om cult, care cunoaşte evenimentele din trecut, fenomenele din natură, operaţiunile matematice, reclamă să-i se dea şi cunoştin­ţele trebuincioase asupra problemelor sufleteşti căci întreaga noastră vieaţă este menită să se conforme acestor învăţături. O argumentaţie de feliul că „aşa am pomenit" credinţa strămoşa'scă, nu-1 va satisface, dacă pentru justificarea acestei credinţe nu i-se' vor da argumente pe cari raţiunea să le primească ca dovezi.

8 3 2

Cel care a învăţat să cunoască formele abstracte ale sistemelor şti­inţifice nu se mai m'ulţămeşte cu aluziuni la „credinţa de obşte", ' ci caută argumente reale 'din istorie şi raţiune, ca să devină creştin din convingere şi nu din obicinuinţă.

Iar aceasta este altceva. ' Fiecare om ştie, că din învăţătura creştină, din dogmele şi arti­

colele de credinţă resultâ o seamă de îndatoriri, a căror deprindere o face în familie şi o face paralel în şcoală.

Aceste deprinderi se resumă în a cerceta slujba bisericească, a se spovedi, a se cuminecă, adică a se incadra în modul de traiu creş-

t tinesc, al cărui mobil este învăţătura creştină. Idealul instrucţiunii re­l i g i o a s e în şcoli ar fi deci:

De a arăta ceeace trebue să credem şi să ştim din Religie. De a arăta că această credinţă a noastră nu se întemeiază nici pe

superstiţie, nici pe formule imperative, ci credinţa noastră este reală căci o susţin argumente şi dovezi evidente şi eterne.

Credinţa fără fapte este deci moartă oricâte învăţături vei a-vea, dacă nu trăeşti cum] e dator să trăiască fiecare creştin, nici un folos nu vei avea de toate cunoştinţele tale.

> >

In felul acesta întreagă educaţiunea şcolară a primit un razim sigur, care este Religia. Căci istoria — magistra vitae — când va trece în revistă evenimentele trecutului, preamărind patriotismul, eroismul, jertfa şi moartea pentru o cauză mare, se va sprijini pe eternele în­văţături ale creştinismului, prinse în mărturisiri de credinţă, cari for­mulau şi răsplata dulce a acestui fel de a trăi şi muri. Iar literatura şi filosofia în analiza ei asupra zbuciumului sufletesc, îşi va găsi sprijinul în formulele plastice ale învăţăturilor creştineşti,' cari dau putere celor persecutaţi pe nedreptul, mulţumire celor săraci, iar celor cari stau în pragul trecerii din viaţă, credinţa sfântă, că non omnis moriar. In felul acesta întreagă educaţiunea din şcoli va primi o în­drumare unitară şi un caracter concentric, a cărei temelie va fi Re­ligia. Nu voi analiza aci toate consecinţele, ce rezultă dintr'o astfel de educaţiune religioasă. Fiecare stat tinde spre un echilibru social. Acesta însă nu se va realiza numai prin legi şi sancţiuni, ci prin felul de a gândi şi acţiona al mulţimei.

Când săracul se va resemna la aceea ce are, iar bogatul nu va considera de suprema ţintă a vieţii stoarcerea şi exploatarea altora, când slujbaşul nu va aştepta ca toate faptele lui' să fie răsplătite în argint resunător, când oricine va zice că binele e bine în sine, şi că răsplata e mai dulce.când se prezintă sub forma conştiinţei datoriei împlinite, suntem (aproape de un echilibru, care se sprijineşte pe pacea şi bunăînţelegerea între oameni şi prin care se asigură liniştea şi prosperarea ţării.

Echilibrul social nu va porni în cazul acesta din teama de sancţiuni sau din farmecul răsplătirii omeneşti, ci din îndemnul su­fletesc al tuturor, căci ajutaţi de o educaţiune religioasă vor găsi că aceasta este calea cea bună, care asigură prosperarea lor şi a urmaşilor.

8 3 3

Toate aceste sunt lucruri cunoscute şi dacă totuşi le mai ventilez: aci este că sunt nedumerit ce loc i s'a 'dat studiului şi educaţiunii religioase în proectata reformă a învăţământului.

Ceace ştiu este, că pe vremea când încercam să unificăm pro­gramele şcolare, am găsit că studiul Religiunii în planul de învăţă­mânt din' vechiul Regat, nu avea aceeaşi importanţă pe care îl avea în şcoalele noastre de dincoace. In cele două clase superioare ale licee­lor lipsia, iar în altele era trecut cu mai puţine ore decât la noi. Tendinţa noastră trebue să fie ca acestui studiu să i se dea-aceeaşi însemnătate pe care o avut-o în toate şcolile din Transilvania.

Studiul religiunii a fost în Transilvania obligator şi clasificator şi nu regretăm aceasta nici din punct de vedere cultural, nici mora l . ' Mai rămâne să avem şi un corp didactic potrivit, care să-dea dovezi că e pătruns, de însemnătatea ce o are ca educator şi ştie să se afişeze ca atare, dând pildă de muncă, jertfă, abnegaţiune şi patrio­tism viitorilor cetăţeni. n C T PRfp

8 3 4

Amicii poporului D-l Şt. Ciceo-Popp, vicepreşedintele partidului naţional şi fost

locţiitor de prim-ministru pe vremea când interesele României erau reprezentate la Conferinţa de pace prin d-l Ion Coltor, stăpâneşte o întinsă moşie lângă Arad, aproape de Lipova, sau, ca să precizăm' mai bine: la Chelmac. Moşia a aparţinut cândva contelui Latour, un lati­fundiar sui-generis, care plănuise odată să-şi împartă întinsul său do­meniu şi să-1 vândă plugarilor români din comună; nu vom povesti deocamdată pentruce nu s'a atins acest rezultat; şi, mai ales, nu vom spune acum că, în loc să ajungă în mâinile ţăranilor, cu ajutorul financiar al băncei „Victoria", parcelele s'au lipit frumuşel unele de altele, şi au trecut în stăpânirea însufleţitului luptător a l ' cauzei na­ţionale. Regretatul fost director al „Victoriei", Nicolae Oncu, ştia unele lucruri în această privinţă . . . Dar, e o întâmplare veche, care datează dela 1910, şi n'avem de gând s'o desgropăm aici...

Să rămânem deci la actualitate. După doisprezece ani de netur­burată stăpânire, d. Şt. Ciceo-Popp s'a pomenit dintr'odată în faţă cu reforma agrară. Parlamentul trecut a discutat legea pentru împroprie­tărirea ţăranilor, partidul naţional s'a repezit să strige pe toate pote­cile că guvernul generalului Averescu s'a vândut „ciocoilor", dar d-l Şt . Ciceo-Popp vedea apropiindu-se cu paşi repezi fantoma expro-prierei. In faţa primejdiei, nu exista decât o soluţie. Voluminosul şampion al ideilor înaintate, după o îndelungă examinare a situaţiei şi, mai cu seamă, după o nepotolită cruciadă împotriva „oligarhiei" •care ameninţa toate libertăţile publice, a tras o concluzie consecventă cu atitudinea partidului său şi a hotărât, pur si simplu, să nu dea din moşie, mojicilor, niciun petec de pământ. Legea reacţionară a gu­vernului Averescu îi lăsa abia 100 de jugăre. Ei bine, popularul lati-

x- fundiar dela Chelmac ţine morţiş să-şi păstreze toate cele 1300 de jugăre ale s a l e . . ,

E un gest larg, plm de înţelegere pentru nevoile mulţimei, pe care nu poate să-1 priceapă odioşii reacţionari din tabăra adversă. Nu ştim prin ce tertipuri, prin ce manevre, prin ce aranjamente advo-căţeşti, — căci d-l Şt. Ciceo-Popp este şi un distins membru a ba-

8 3 5

roului din Arad, din moşia dela Chelmac, într'adevăr nu s'a împărţit ţăranilor niciun jugăr. Prima instanţă, comisia agrară a ocolului res­pectiv, a lăsat-o în întregime, ca un omagiu adus democraţiei, ferici­tului său proprie tar . . .

Lucru de neînţeles, ţăranii n'au ştiut să aprecieze motivele supe­rioare cari au dictat o asemenea hotărâre, s'au îndârjit, s'au revoltat, — prostimea e aşa de nerecunoscătoare ! — şi au făcut apel împo­triva bunului lor protector, care-i despuia atât de senin, de un drept al lor.

* * *

Epilogul acestei mici tragi-comedii politice nu s'a terminat. Actul al doilea s'a jucat deunăzi, Ia Timişoara, în faţa Curţei de apel. Ştirea-< a fost publicată în toate ziarele, chiar şi în Universul, oficiosul parti­dului naţional la Bucureşti. (Desigur, din eroarea unui redactor distrat, care îşi va lua răsplata). Dl. Şt. Ciceo-Popp era s'o păţească. Ţăranii l'au înconjurat din toate părţile ca pe un bun părinte, şi era cât pe-aci să-i tragă o zdravănă chelfăneală, în semn de stimă şi consideraţie. Manifestaţia de simpatie luase proporţii atât de serioase, încât venera­bilul aghiotant al dlui Iuliu Maniu a cerut concursul autorităţilor să-1 scape „cu forţa brahială" de aclamaţiile, cam îngrijitoare, ale mulţimei. Acest serviciu de pază i-a fost acordat imediat, şi importantul perso­naj politic s'a înfăţişat tot timpul cât a durat procesul la Curtea de apel, simbolic încadrat de un amabil detectiv al poliţiei şi de un brav sergent de stradă, care-i apărau preţioasa sa spinare de furia ^recla-manţilor.

Procesul durează încă. D. Şt. Ciceo-Popp a venit deacasă cu un straşnic argument în buzunarul largei sale redingote. Ci-că, de când a încheiat târgul cu contele Latour, şi-a lucrat ogoarele numai cu binevoitorul concurs al comitetului de-o sută, şi prin urmare, tot aşa va face şi de-aici înainte. La rândul lor, plugarii din Chelmac, cari s'au pornit şi ei la judecată cu modeştii lor dăsagi, spun o părere contrarie. Ci-că d. Şt. Ciceo-Popp, oricât ar fi de masiv, tot n'a putut ara, sămăna şi secera singur 1370 jugăre . . . Noi nădăjduim că drep­tatea va fi în cele din urmă respectată şi d. Şt. Ciceo-Popp se va mulţumi cu cele 100 jugăre, cât i se cuvin după lege.

Dar, nu pentru a expune o controversă juridică ne-am pus în gând să istorisim cele întâmplate. Incidentul are, fără îndoială, alt cân­tec*. E aceeaş arie pe care am mai auzit-o cândva, de pildă acum trei ani, când cu supărătoarea neînţelegere de pe o altă moşie, aceasta a dlui Alexandru Vaida, fostul preşedinte al Consiliului de pe vremea când era ministru până şi dl Aurel Lazăr dela Oradea mare. O parte din cetitorii Ţârei Noastre îş'i aduc aminte desigur de cazul dela Olpret. s Dl. Alexandru Vaida era pe atuiioi, alături de d. Şt. Ciceo-Popp, fi­reşte ! unul din cei mai îndârjiţi apărători ai intereselor poporului faţă de primejdioşii „ciocoi", unul din cei mai neînfricaţi luptători împotriva conspiratoarei „oligarhii". Până când, într'o bună zi, cineva a dat la iveală un document, o hârtie, prin care locuitorii de pe pro-

8 3 6

prietatea marelui apostol dela Olpret se plângeau că acesta, dintr'un esces de afecţiune pentru necazurile lor, refuza să le dea păşunea care li se cuvenea . . .

* * *

Lucrurile se petrec deci aidoma, la Chelmac ca şi la Olpret. «Frun­taşii naţiunei" sunt de fapt spoliatorii şi exploatatorii ei. Spoliatori, când vor s'o aservească economiceşte, exploatatori, când vor să parvină, pe spinarea ei, la mult răsvrătite'le situaţii politice. E o farsă şi sinistră şi caraghioasă, înaintea căreia nu ştii bine dacă trebuie să te indig­nezi sau să pufneşti în râs.

Când nu sunt mari proprietari hrăpăreţi, iluştrii bărbaţi de Stat sunt ghiftuiţi prin toate consiliile de administraţie. Ba, de foarte multe ori, ei sunt merituoşi cumularzi pe cari îi întâlneşti şi deopastg şi de cealaltă. Sau în proces cu ţăraniii deposedaţi la Chelmac şi la Olpret, sau la ghişeele de plată ale băncii Blank şi ale fabricei Rentier, sunt aceiaşi campioni ai dreptăţei, aceiaşi tribuni ai sărăcimei, aceiaşi amici ai poporului. Ei se bat cu pumnul în piept pela întruniri, scot acolo pe nas interminabile panglici de demagogie, sunt gata să se declare republicani pentruca marea idee să fie mântuită, şi când colo, îşi fac micile şi marile lor afaceri câte-odată chiar de-acurmezişul legei, în­casează fără ruşine pe naivii capitalişti, şi jefuesc fără milă pe bieţii săraci.

Ar putea cineva să simbolizeze de minune această dublă ipostază: Iată-], aci, dl St. Ciceo-Pop, cu teribilele sale coarde vocale, răcnind în numele democraţiei la o adunare din Călăraşi, lată-1 dincolo, tot d. Şt. Ciceo Pop, la Timişoara, înconjurat de poliţiştii cari îl păzesc de furia ţărănimei.

Tabloul ar servi de minune drept program partidului naţional, care şi-aşa se străduieşte de atâta vreme să-şi alcătuiască unul. A

ALEXANDRU HODOŞ

8 3 7

Uniunea voluntarilor - După adunarea „Uniunii voluntarilor" ţinută la Arad, ziarele din

«Capitală şi din Ardeal au început să se ocupe cu mult interes de această tânără asociaţie. Ziarele de bulevard, înspirându-se dela înşişi autorii scandalurilor întâmplate acolo, nu pierd ocazia să înregistreze un nou „succes" al prea numeroşilor Mussolini descălecaţi la clubul Majestic, iar cele din Ardeal profund indignate de noua manoperă aduc grave acuzaţiuni conducerii „Uniunii," pe care o bănuesc de complici­tate cu conducerea partidului naţional.

Din fericire, lucrurile nu stau tocmai aşa. Suntem în măsură să cunoaştem atât întâmplările dela Arad cât şi directivele urmate de co­mitetul central din Cluj, singurul organ de conducere al acestei „Uniuni". Putem afirma cu toată liniştea, că în sarcina acestui comitet nu cade nici o vină. Chiar şi în adunarea din Arad, după apariţia câtorva gă­lăgioşi, comitetul central, prin glasul preşedintelui său, a ţinut să-i dezaprobe şi închizând şedinţa le-a luat posibilitatea de a-şi 'desăvârşi atentatul plănuit contra existenţii „Uniunii". Iar în şedinţa sa ţinută aici, în Cluj, acest comitet central, îndemnat de enormităţile ce se scriau în „presa democrată", prin un comunicat oficios, a pus din nou lucrurile Ia punct, anunţândjjsancţiuni pentru toţi aceia cari s'au făcut vinovaţi. Atacând, deci,' comitetul central al „Uniunii", se sprijineşte indirect ac­ţiunea perfidă a tulburărilor dela Arad, cari la rândul lor, atacă, de luni de zile acelaş comitet, pe motivul că „Gazeta Voluntarilor" nu în­ţelege să ia atitudine pe lângă „partidele democratice" şi nu se ocupă deloc de „pactul naţional" dela Alba-Iulia. Datorită înţelepciunii mem­brilor comitetului central din Cluj, această pretenţie din afară a găsit mereu urechi surde, până când, după cum am văzut la Arad, nu le-a mai rămas altă cale decât aceea a scandalurilor. In pornirea aceasta pătimaşă a lor nu au cruţat nici prestigiul preşedintelui, el însuş „naţio­nalist", căruia i-au făcut şi-i vor mai face, multe mizerii. Este evident deci, că mobilul scandalagiilor are cu totul alt fond şi, prin învinuirea comitetului central chestiunea se deplasează exact în direcţia dorită de dânşii. Adevărul este, că partidul naţional vrea cu orice preţ să di-

8 3 8

strugâ „Uniunea voluntarilor". Această distrugere vrea însă să o facă i n ­teligent; să arunce' odiul asupra liberalilor, iar sie-şi să-şi asigure încă o legendă, de mare înţelegător şi ocrotitor al durerilor voluntarilor. Şi aceasta cu atât mai curând, cu cât „Uniunea voluntarilor" în existenţa ei de zece luni nu a înţeles încă necesitatea de a se face sucursala partidului naţional. Recunoaştem şi noi că, o Uniune a voluntarilor, independentă şi cu un program cât de nevinovat, constitue cele mai-mari primejdii pentru soarta partidului naţional.

Pentru cei cari cunosc istoria voluntariatului, nu este o noutate,, că cei dintâi dizidenţi ai partidului au fost chiar voluntarii din Rusia. Dizidenta s'a întâmplat la 11 — 13 Aprile 1917, în memorabilele adu­nări ale corpului de voluntari dela Darniţa (lângă Kiev) care, după documentele adunării, au dedicat ur.uătoruî pasagiu politicii fruntaşilor partidului naţional din Transilvania:

„In Rusia se ştie, că la celelalte popoare din Austro-Ungaria-cari vor să fie independente, s'au produs în decursul războiului dese acte de dezertare în masă, răscoale şi conjuraţiuni; se ştie despre con­damnarea la moarte şi executarea de cete întregi de oameni politici însemnaţi şi cunoscuţi de lumea întreagă, de soldaţi şi muncitori; se ştie de pio'teste şi procese monstre. Numai la români'nu se prea ştie de asemenea cazuri analoage; chiar şi noi aflăm numai de cazuri spo­radice, întâmplate cu oameni puţin cunoscuţi, petrecute în împrejurări, nu prea impunătoare şi demonstrative; nici noi nu avem cunoştinţă despre martirajul căpeteniilor noastre politice! Şi dacă ar fi fost ase­menea cazuri, cu atât mai rău pentru românii din toate părţile, că nu le-am ştiut exploata şi nu le-am făcut cunoscute lumii întregi.

S'a întâmplat însă la noi altceva: s'au făcut nenumărate mani­festaţii şi declaraţii de loialitate, deputaţii la Viena, pe cari ungurii s'au grăbit să le trâmbiţeze în lumea largă. Dacă acestea s'au putut întâmpla la începutul războiului, când nu se putea prevedea desfăşu­rarea războiului aşa cum l-am văzut, dacă România — din motive politico-strategice — nu-şi putea esprima pe faţă intenţiile, — după intrarea ei în război, pentru unirea şi eliberarea noastră '— orice ma­nifestaţie, orice declaraţie de loialitate şi alipire faţă de habsburgi şi monarhie este o trădare de neam, care nu i-se poate ierta nimănuia.

Ştim cu toţii, că afară de uniii trădători de profesie ai neamului de dinaintea războiului, numărul covârşitor al celor ce iau parte la aceste manifestaţii, este strâns cu baioneta la spate. Mulţi, foarte mulţi vor fi săvârşit trădarea de neam numai puşi între alternativa: loialitate, sau închisoare ori moarte. Dacă se poate înţelege cedarea de frică a celor mici şi neînsemnaţi, nu se poate admite, nici ca împrejurare ate­nuantă, loialitatea acelor căpetenii politice culturale, pe cari am fost învăţaţi să-i vedem în jruntea vieţii publice româneşti, căci prin faptele lor au compromis marele principiu pentru care au luptat şi ei şi noi şi strămoşii noştri. Oricât de însemnate sunt persoanele lor, erau datori neamului care i-a ridicat în slavă, cu o moarte eroică, aşa cum au făcut-o cehii, sârbii, rutenii şi italienii.

8 3 9

Desigur, aceste declaraţii sunt cunoscute în cercurile iniaţiate ale conducătorilor statelor şi cei interesaţi, ungurii şi nemţii s'au îngrijit să le facă cunoscute în cercuri cât mai largi; desigur, aceste acte de laşitate vor fi aşternute înaintea viitoarelor pertractări de pace, cu voinţă a întregului popor român, credincios dinastiei şi statului".

Am reprodus întocmai cuvintele cu care şi-a motivat corpul vo­luntarilor dela Darniţa manifestul său din 13/26 Aprilie 1917, singurul punct luminos în istoria din războiul mondial al românilor din Tran­silvania, la care au aderat şi toţi refugiaţii din vechea Românie. Sunt constatări estrem de dureroase şi foarte clare, profeţirea cărora s'a adeverit întomai la anevoioasele tratative de pace ale României.

lată motivul adevărat pentru care a trebuit să asistăm la aten­tatele din Arad. Partidul naţional de-acum? are tot interesul ca „Uni­unea voluntarilor" să dispară cât mai curând, sau să se transforme imediat în sucursala lui. Dacă „Uniunea" nu se va învoi, întâmplările dela Arad ne dovedesc îndeajuns că nu se dă înapoi dela nici un fel de mijloace. Cine ar mai fi naivul să creadă, că aceiaşi voluntari ar fi în stare să se coboare de pe piedestalul moral mereu în creştere pe măsură ce trece timpul şi să arunce valul uitării asupra celor mai frumoase momente din viaţa lor. Dimpotrivă, logica lucrurilor ne face să credem că amintirea dela Darniţa, va fi păstrată în inimile voluntari­lor ca un act de înaltă prudenţă şi legitimă mândrie, tot mai scump şi tot mai drag.

Nici până acuma nu ne lipseau semnele antipatiei manifestate de partidul naţional, faţă de voluntari. Cine s'a împotrivit oare mai mult la mobilizarea corpului de voluntari cu ocazia instituirii adminis­traţiei româneşti în Ardeal, ca dl Maniu. . . De c e ? Fiindcă îi era teamă că voluntarii îi vor smulge „imperiul" Ardealului. Şi mobilizarea vo­luntarilor nu s'a putut face, deşi se impunea, pânăcând „fruntaşii" lor' nu au fost din nou verificaţi printre membrii partidului naţional. Ope­raţia aceasta făcută, corpul voluntarilor a fost mobilizat, iar îndrăz­neala partidului a-crescut, treptat, până când în anul 1920 a încercat convocarea corpului voluntarilor — o formaţie militară — la congre­sul partidului dela Alba-lulia, tot aşa cum astăzi încearcă a-i chema la clubul Majestic. Din moment ce le-au răpit „fruntaşii", „fructele ver-mănoase de eriy cari nu au putut trece proba de foc 'şi sânge, faţă de tronul habsburgic şi patria maghiară", — nu numai că nu ie pot face nici un rău, dar le-ar aduce chiar însemnate servicii electorale.

lată cu câtă uşurinţă se degradează în Ardealul desrobit de alţii — orice avânt patriotic şi orice amintire sfântă. Dâra de umbră trebue

să păteze fără milă tot ce e frumos şi luminos în manifestările aces­tui neam. Dacă aceasta a însoţit şi marele act politic dela Darniţa, dacă e adevărat că aceasta a fost prima Alba-Iulie a Ardealului, tot acolo am văzut şi prima mostră de Consiliu dirigent. Pădurea de lângă Darniţa a fost martoră a multor scene urâte. In vreme ce legendarul voluntar dela Belinţ, ţăranul Lăzărel Lăzărescu, în mijlocul mizeriilor, insectelor şi tifosului exantematic din lagărul de prizonieri, îşi tivea

8 4 0

cu fir de mătasă drapelul tricolor pregâtindu-se pentru măreaţa clipă a înrolării în armata naţională, „fruntaşii" intelectuali se mâncau ca lupii în vederea ocupării graselor slujbe în perspectivă. La un mo­ment dat, un tânăr candidat de profesor, în numele celor 120 de stu­denţi universitari — vai, toţi „fără trecut istoric" — cu iacrămi în ochi i-a implorat:—Dior doctori, nu ne demoralizaţi.. .

Cei cinci ani dela împlinirea idealului naţional şi şapte dela în­tâmplarea dela Dăruita au fost un interval devblutiv în viaţa noastră publică. Consiliul dirigent. din Darniţa, unit cu cel dela Sibiu nu a putut să facă în acest timp nici un pas înainte. Drept reconfortare sufletească miilor de ţărani cari au venit Ia adunarea d'n Arad, me­nită să demonstreze maghiarimei îndărătnice de acolo solidaritate ro­mânească, „fruntaşii" voluntarilor nu au putut oferi decât o scenă din pădurea dela Darniţa. Numai Lăzărel Lăzărescu, săracul, şi cu cei de seama lui au fost de un entusiasm nealterat, asupra lor nu s'a prea răsfrânt belşugul libertăţii naţionale. Tot cu drapelul dela Darniţa în mână a venit şi la Arad, pentru ca să-1 fâlfăe înc'odată în faţa prin­ţului, a miniştrilor, oricare ar fi, şi în faţa ungurilor, aşa cum jurase în sfânta clipă a înfrăţirii dela laşi, în primăvara anului 1917. Dar entuziasmul lui a fost curând curmat. Pentru această faptă i-s'au adus aspre reproşuri la cari, din nesocotinţă ataşându-mă şi eu, m'a între­b a t : Bine dle locotenent, dar la laşi nu tot aşa am ' făcut? . . . Şi Lă­zărel Lăzărescu a rămas un moment încremenit cu mâna pe prăjina drapelului, ochii i-se înrouraseră şi întorcându-se spre fanfara izvi-nenţilor fi dete ordin. . . să nu mâi cânte! Pentrucă, nu mai era ca la l a ş i . . .

Intre corpul voluntarilor de eri şi „Uniunea voluntarilor" de azi, s'asează fioroasa prăpastie : Consiliul dirigent.

P. NEMOIANU

841

Cronica politică

Ostilităţile au început . . .

Am prevăzut incă din numărul trecut al Ţărei Noastre eşecul definitiv al tra­tativelor de fuziune dintre partidul naţional şi partidul ţărănesc. Era o profeţie uşoară, şi nu ne simţim îndreptăţiţi să primim felicitări pentru ea. Oricine putea să prevadă pe deoparte că „fostul învăţător" Mihalache nu va consimţi să stea alături de „prinţul" Cantacuzino, iar pe de alta, că ţărăniştii nu vor accepta rolul de anexe „regăţene" ale „fruntaşilor" din comitetul de-o sută dela Cluj, după pilda

orfanilor politici ai regretatului Tache Ionescu. Partidul naţional îşi arată acum, fireşte, părerea lui de rău că fuziunea nu

s'a putut face. într'un sălciu articol, împănat cu lăcrimoase accente de melancolie, confraţii dela Patria dau tot soiul de explicaţii postume aruncând în faţa aliaţilor de ieri amare reproşuri şi spălându-se astfel pe mâni, pentru toate cele întâmplate, întocmai ca celălalt celebru meşter în ale pertractărilor: Pilat din Pont. înţelegerea, adică, nu s'â încheiat, din pricina programului prea răsboinic al partidului ţărănesc, şi trădând această profundă taină Patria regretă, regretă, să-i plângi de milă, nu al tceva. . .

Ca de obicei, şi această atitudine e complect lipsită de sinceritate, ba pe de-asupra mai e şi foarte ridicolă. Dl luliu Maniu are aerul să spună, după o gu­vernare comună în care oamenii au putut să se cunoască, după o înverşunată luptă cot la cot împotriva Constituţiei, după patru ani de tratative,-reluate şi întrerupte necontenit, că abia acum a descoperit pricina care s'a aşezat de-acurmezişul unei tovărăşii durabile între cele două partide. Şi zice:

— „Ţărăniştii cred până azi, că zicându-şi partid de clasă pot apăra mai bine interesele ţărăneşti decât noi, cari proclamăm ca axiomă partidul politic, care are la bază toate clasele sociale ale naţiunii române, şi urmăreşte apărarea inte­reselor tuturor şi armonizarea lor".

Prin urmare, deosebire de principii ! Ţărăniştii cred că pot apăra interesele rurale întitulându-se partid de clasă, — vezi colaborarea electorală cu d. Adolf i5tern, — în vreme ce partidul naţional, — vezi cazul cu moşia dlui Şt. C. Popp —

8 4 2

urmăreşte armonizarea intereselor tuturor. Aşa să f ie . . . Aceste toate sunt însă lu ­cruri de mult ştiute, şi nicio surpriză nu putea interveni aci. Tâlcul basmului e altul. Rând pe rând, partidul naţional s'a prezentat la târguiala, în dreapta şi în stânga, surâzător, gentil şi încărcat de bune intenţii. Oferte şi supra oferte, pro­puneri scrise şi preliminarii de acord, declaraţii şi comunicate, inevitabilele acce­sorii ale tocmelelor politice s'au desfăşurat intr'un ritm liniştit, pentru ca la urmă, totul să se reducă la un adânc oftat de regret. Legănându-se aşa, între amabili­tăţile de dinainte şi părerile de rău de după aceea, d. Iuliu Maniu a reuşit să ră­mână la mijloc, nemişcat. Vorba dlui Nicolae Iorga: fostul preşedinte al Consiliului-dirigent nu ştia cu ce pas să pornească.. .

Nu se poate spune acelaş lucru şi despre conducătorii partidului ţărănist,, cari, imediat după ruperea acordului încheiat cu partidul naţional au trecut Carpaţii şi au deschis focul împotriva partidului naţional. Dnii I. Mihalache şi dr. Lupu au venit in Ardeal şi s'au oprit la Reşiţa Dumineca trecută, vorbind acolo despre ză­dărnicită fuziune. D. dr. Lupu a spus pe faţă că fruntaşii partidului naţional s'au aliat cu cei mai reacţionari oameni politici din ţară, cari au fost contra expro-prierei, reformei agrare şi votului universal. „In asemenea condiţii, fuziunea era dela început condamnată, iar tratativele au avut de scop să precizeze că o apro­piere între „reacţionarii din partidul naţional" şi ţărăniştii nu va fi niciodată posi­bilă. D. I. Mihalache a fost şi mai drastic, a atacat de-adreptul pe d. Iuliu Maniu,. acuzându-1 că este o piedică în paşii tineretului din partidul naţional, care vrea să meargă spre democraţie".

Cu alte cuvinte, răsboiul a început, şi e destul de interesant. Atitudinea celor două tabere nu pare să fie aceeaş. Partidul naţional s'a încurcat în consideraţii programatice, dă tot felul de lămuriri prolixe, şi se preface că e adânc întristat de rezultatul la care a ajuns. Partidul ţărănist, caşi cum n'ar avea multă vreme de pierdut, a trecut la ofensivă şi începe lupta împotriva „oligarhiei" din Ardeal, re­prezentată prin oamenii cu cari el însuş ar fi dorit ieri să se unească.

Suntem par'că în faţa unei complicităţi în lichidare. Tovărăşii de până acuma, supăraţi, se arată gata să-şi arunce faţă in faţă toate slăbiciunile, toate părţile urâte, pe cari şi le cunosc în urma unei lungi cohabi'taţii politice. E un con­cubinaj care încetează pentrucă nu s'a putut isprăvi printr'o căsătorie.

Spectacolul începe. Oratorii dela Dacia, abia desfăcuţi dintr'o lungă îmbră­ţişare de opoziţie-unită, au pornit la o operă de reciprocă demascare. Aşteptăm» urmarea.

ION BALINT

8 4 3

G A Z E T A R I M A

„Garlea albă"

Acum i-un lucru isprăvit; — Dar patru ani s'au împlinit (Până şi pruncii mici o ştiu) De când ilustrul domn Maniu,

Necontenit, Cu ţărăniştii a tratat, A petractat, şi-a retractat, A convocat la întruniri, Şi-a aranjat consfătuiri,

Neîncetat.

Ei mult se târguiră... Dar Le fuse truda în zadar, Căci insondabilul unchiuţ Nu s'a suit nici în căruţ,

Şi nici în car. Ci, mulţumindu-le frumos, Amabil, ceremonios, Neîndrăsnind să fac' un pas. La urma urmei a rămas,

Mă rog, pe jos.

Azi Mihalache, cu regret, Le-a scris pe toate 'ntr'un caiet, O „Carte Albă" a compus, Durerea 'ntreagă şi-a expus,

In mod complet, Şi 'n cinstea-acestor severdani Ca pildă la contemporani A tipărit, fără urmări, „Romanul unor pertractări

De patru ani..."

8 4 4

Volumul scris în stil ales Desigur va avea succes... Dar, seria nu se va sfârşi: Maniu a stat de vorbă, şi

Nu s'a 'nţeles, Din zi în zi, din an în an, Şi cu partidu-averescan, Şi cu Constantinescu — Por cu, — Gândind „Să merg cu lorga, or cu

Marghiloman"

Deci, dacă toţi aceştia scot Câte-un volum, şi-or spune tot, Cum au tratat de-atâtea ori, Şi-or face scoarţe în culori,

Eu, vezi, socot Că adăugându-le mereu, Atâtea cărţi, nu va fi greu In bibliotecă să admiri Cu nesfârşite străluciri,

Un curcubeul... ANA & CAIAFA

8 4 5

ÎNSEMNĂRI Suveranii noştri în Polonia. Proto­

colara solemnitate s'a desfăşurat la Varşovia în cadrele unei însufleţiri de o sinceritate puţin obişnuită. Arareori, raporturile dintre două popoare au fost pecetluite de o mai strânsă potrivire de interese. Suveranii noştri n'au mers în capitala Poloniei, însoţiţi numai de regescul lor prestigiu; primirea de care s'au bucurat n'a isvorât numai din convenţionala politeţe datorită unor iluştri oaspeţi străini. A fost o călduroa­să manifestaţie populară, care a con­sfinţit în mijlocul uralelor, o firească legătură politică.

A fost o delicată atenţie aceea a presei polone, cire a transcris de-adreptul pe româneşte în coloanele ei, vechiul dicton: „Unde-s doi puterea

creşte!" Steagurile noastre tricolore în frăţite pe zidurile Varşoviei laolaltă cu drapelul Poloniei, au tălmăcit, într'a-devăr o realitate. Aclamările neîntre­cute cari au însoţit tot drumul pe Re­gele şi Regina unei ţări amice, au fost tot atâtea înţelegătoare chemări ad­resate României.

Tratatul dintre România şi Polonia e, fără îndoială, cea mai serioasă pa­văză a civilizaţiei europene în faţa valului de nebunie roşie care se fră­mântă în Rusia sovietică. Dar, mai presus de orice, această alianţă apare ca singura apărare a graniţelor de nord, ale celor două naţiuni. Ziarele noastre înregistrând cu o legitimă mândrie sărbătorească vizită dela Var­şovia, au înţeles tot rostul acestei fraternizări.

Un singur glas discordant s'a auzit aici la Cluj; acela al Patriei, care s'a arătat supărată, că, dintre cei doi şefi de stat cari s'au întâlnit la Varşovia unul singur apărea ca reprezentantul adevărat al ţărei sale: preşedintele Republicei poloneze. Cu aceste atitu­

dini, ne-am mai întâlnit însă şi alt; dată, şi ele nu ne miră. Ne aducen aminte cele petrecute la încoronare, ş trebue să tragem concluzia unei boal< incurabile de fiere.

Dl Alexandru Vaida şi Mihail Emi-nescu. — Apropierea celor două nume va părea multora destul de curioasă. Nu noi suntem autorii ei. Ştim foarte bine că ar fi foarte greu cuiva să gă­sească un punct de contact intre fostul medic dela Carlsbad şi cel mai mare poet pe care l'a dat până acum Ro­mânia.

Ce s'a întâmplat însă? Acum câtva timp, d. N. lorga s'a plâns în revista Ramuri dela Craiova, că Mihail Emi-nescu ar fi prea puţin preţuit în Ar­deal. Oficiosul partidului naţional a sărit imediat în apărare, simţindu-se par'că obligat să Intervină într'o ase­menea discuţie literară şi acuzând pe d. N. Iorga de... „regionalism moldo­venesc" s'a arătat gata să ofere proba definitivă, proba sdrobitoare, că Ar­dealul a apreciat totdeauna pe Mihail Eminescu. Dar, să lăsăm să vorbească autorul articolului din Patria. Am co­mite un adevărat sacrilegiu dacă am ştirbi o fărămitură din această perlă de logică.

lat-o: — „Cât priveşte restul Ardealului,

iarăş dl N. Iorga nu are dreptate. Este suficient să amintim cultul dlui Vaida pentru Eminescu; că acum doi ani dl I. Agârbiceanu a ţinut o conferinţă la Cluj despre marele poet; că anul acesta dl Q. Bogdan Duică a vorbit la Teatrul Naţional despre întâia dra­goste a lui Eminescu; că chiar în cursul acestei săptămâni tinerimea ar­deleană dela „România Jună" dă ser­bări cu scopul de a strânge un fond cu care să se ridice o statue lui Emi-

8 4 6

tiescu la Cluj, — este suficient să a-m intim toate acestea, pentru ca să se vadă că Eminescu este al Ardealului ca şi al Moldovei."

Vedeţi, sunt o mulţime de argu­mente : conferinţa dlui Agârbiceanu de-acum doi ani, aceea a dlui Bogdan-Duică din anul acesta, serbările „Ro­mâniei June," — dar în fruntea lor stă, ca o cunună, ca o dovadă supremă : cultul dlui Vaida pentru Eminescu... Am putea să întrebăm prin ce s'a ma-

> nifestat/de-alungul vremei, acest „cult" al patronului Patriei? Prin scrisori? prin conferinţe? prin strângere de fon­duri?

Dar nu întrebăm nimic, nimic, nimic. Felicităm pe toţi poeţii, noveliştii şi criticii Patriei la un loc pentru des­coperirea făcută, şi propunem în fa­voarea lor o simţitoare urcare de sa­lariu. Ce Dumnezeu, slugărnicia tre­buie răsplătită!...

Eroii dela 1848. — S'au împlinit, deunăzi, trei sferturi de veac dela is-bucnirea revoluţiei din 1848 îti Munte­nia. Ziarele noastre au închinat nume­roase articole în cinstea acestui eve­niment, sărbătorind primul act de în­drăzneaţă realizare al democraţiei ro­mâneşti: „Constituţia dela Islaz".

Cu acest prilej, se repede şi Dimi­neaţa să comemoreze... Pe o jumătate de pagină, confratele nostru tipăreşte câteva portrete ale eroilor dela 1848, printre cari se răsfaţă, pe nu ştiu câte coloane,turtind pe celelalte, figura ma­relui revoluţionar: Daniel Rozenthal... Cu alte cuvinte, ar trebui să credem că e iarăş vreo rudă de-a dlui Iacob Rozenthal.

f O fi. Noi ştiam până acum, că miş­carea naţională dela 1848 a fost făcută de fraţii Goleşti, de Brătianu, de C. A. Rossetii, de N. Bălcescu, de Eliade-Rădulescu. Să-1 mai vâri acum printre aceştia şi pe răposatul Daniil Rosent-

hal, care o fi fost şi el pe undeva, e pur şi simplu o necuv:inţă.

Nimic mai mult.

Moartea transfugului politic. — O ştire din Praga, aproape de necrezut. Tribunalul electoral, la cererea parti­dului socialist ceh, a anulat mandatele a patru deputaţi: dr. Bartosek, Draxel, dr. Wrhenski şi dna landa Stych pen-trucâ... au votat în Cameră împotriva rezoluţiei partidului. Raţionamentul ar fi următorul. Alegătorii au dat votul lor, nu atât candidatului, cât progra­mului cu care s'a prezentat acesta. Deci, deputatul care şi-a abandonat programul, trebuie să renunţe şi la lo­cul său în Parlament.

Teoria are, desigur, multe puncte vulnerabile. Dar, dacă ea ar isbândi. — am asista la moartea transfugului politic. Pasările călătoare, ale vieţei noastre publice n'ar mai trece la „Ga­leria lichelelor", ci ar fi trimise fru­muşel la plimbare.

Tribunalul din Praga a aruncat să­mânţa unei idei interesante.

„Castelul dela Ciucea," Termitele parazitare ale presei româneşti nu se dau bătute cu una cu două. Honigmanii, pe care-i ţinem de guler şi ale căror servicii de proxeneţi ai condeiului le-am refuşat cu scârbă, îşi plasează zil­nic la tipar balele, singura armă cu care i-a înzestrat natura. Piperniciţi şi neputincioşi, împînşi de puturoase im­pulsuri atavice, aceşti antipatici Ispectri ai tuturor anticamerelor, pe unde trec lasă murdăria unei calomnii anonime. Acum în urmă practicându-şi obiceiul vechiu, imaginaţia lor săracă şi imbe­cilă, se opreşte din nou în faţa „cas­telului dela Ciucea", întrebându-1 pe d. Goga cu aiere de veritabili sam­sari : „cum de-a izbutit să şi-l pro­cure?" Consecvenţi atitudinei ce ne-am impus răspundem şi de astădată cu

8 4 7

un picior, subt a cărui presiune for­midabilă autorul infamiei, se va pră­văli, credem până Ia ghişeurile „Bănci Agrare" din Cluj, unde i se pot da toate lămuririle necesare.

O desiluzie. — Dl Iacob Rozenthal a avut o adâncă „desiluzie" în urma discursului de recepţie rostit de d. Octavian Goga la „Academia română" şi şi-o mărturiseşte în Adevărul literar şi artistic. (Firma Schulder şi Berger are, fireşte, şi o sucursală literară.) Modest din fire, şi aplicat dintr'o tai­nică dispoziţie spre anonimatul pro­ductiv, d. Iacob Rozenthal iscăleşte gloduroasa notiţă cu pseudonimul. Un cetitor.

Evident, d. Iacob Rozenthal nu e mulţumit cu felul în care d. Octavian Goga a priceput şi a tălmăcit versu­rile Iui Gheorghe Cuşbuc. In special, vărul dlui Leonard Paukerow nu se împacă de loc cu atot-puternicia satelor.. Da, da, pentru a înţelege cu temei opera lui Gheorghe Coşbuc, trebuie să fi copilărit cel puţin zece ani prin Polonia.

In aceace priveşte talentul de scrii­tor al dlui Octavian Goga, mărturisim şi noi că e în afară de orice critică din partea excelentului om de litere Iacob Rozenthal, cunoscutul nostru stilist şi estetician român.

Cărţi şi reviste. Am primit la re­dacţie următoarele cărţi şi reviste: Marin Demetrescu: Pasteur. Viaţa şi lucrările lui. Editura „Ramuri", un vo­lum de 100 pagini 8°. Preţul 12 Lei.

Al. Macedonski: Albine de aur. Nuvele. Ed. „Viaţa românească S. A." Un volum de 100 pag. Preţul 12 Lei.

N. Iorga: Omul care ni trebue. Piesă în 3 acte. Ed. „Ramuri". Un vo­lum de 56 pagini, preţul 12 Lei.

N. Iorga: Răsboiul nostru în note zilnice, voi. III. Ed. „Ramuri". Un volum de 360 pagini, preţul 50 Lei.

*

Revista Vremii Anul III, Nr. 10. A-pare la Bucureşti, Calea Victoriei 77, sub direcţia unui comitet. Preţul unui număr Lei 5"—.

Năzuinţa, Anul II. Nr. 2. Revistă li-rerară-ştiînţifică. _ Apare la Craiova, inst. de arte grafice „Scrisul româ­nesc" sub direcţia d-nei Elena Farago. Preţul unui număr Lei 12'—

Lamura, Anul IV. Nr. 8 revistă de cultură generală. Apare în Bucureşti, Strada Kalindern 10 sub direcţia unut comitet în frunte cu d-I A. Brătescu-" Voineşti. Preţul unui număr Lei 8 —.

Literatura pentru copii. Literatura pentru copii a iuat un frumos avânt în ultimii ani. Câte-va reviste pentru copii şi o mulţime de cărţi de poveşti, poezii, glume, inundă piaţa şi spre lauda copiilor fie zis, se vând în mă­sură mai mare, ca cele destinate adulţilor. Literatura aceasta e o lite­ratură a bucuriei, de-aceea cartea Bucuria copiilor a pseudonimului Ali-Baba, apărută în editura „Ramuri" are un titlu foarte nemerit. Un cunos­cător adânc al sufletului copiilor, îî poartă în lumea poveştilor, înduio-şându-i uneori, pentru-ca la urmă să-i înveselească.

Volumul cuprinde 13 povestiri po­trivite, unele din lumea animalelor de casă, cei mai buni prieteni ai copiilor, altele din lumea plantelor şi florilor, una despre Baba-Holera, care nu poate să facă vre-un rău unui tânăr cioban, una despre Moş-Nae noro­cosul, cel .cu barbă albă ca omătul şi cu inimă bună ca pâinea, iar restul despre copii buni, ori despre copiii răi cari au devenit buni. t

Copiii, cari citesc cartea asta nu pot să devină, decât buni, de-aceea o recomandăm cu toată căldura, mai ales, că e scrisă pe înţelesul şi după mentalitatea copiilor, într'o frumoasă limbă românească.

8 4 8