U N C A P I T O L D I N T R E C U T U L U Z D I N U L U I

D R Ă G Ă L I N S P Ă R I O S U VÂRŞEŢ, Iulie 2011

P R E F A Ţ Ă

Titlul de mai sus î-şi are şi el la rându-i un istoriat al său care ar trebui explicat. Intors din armată în aprilie 1970, am participat la o consfătuire organizată de directorul bibliotecii din Vârşeţ, scriitorul şi cercetătorul Duşan Belcea, care a avut loc în încinta instituţiei pe care acesta o conducea. Consfătuirea avea ca scop, o dezbatere multilaterală pentru găsirea de noi forme, care să îmbogăţească şi înobileze manifestările ce aveau loc în oraşul Vârşeţ la acel timp, cum ar fi: Festivalul Banatului de sud, “Balul strugurilor”,Ziua Tineretului [25 mai] şi chiar o eventuală înfinţare a unui festival al tradiţiilor populare din Voivodina.

Dezbaterea la care au participat în funcţie de excperţi şi doi custozi de la Muzeul Provincial din Novi Sad, s-a dăsfăşurat pe parcursul al mai multor ore de timp şi a câtorva pauze.

In una din pauze, am fost întrebat de cineva, de soarta monografiei Uzdinului scrisă de bunicul meu, în care s-a implicat şi unul din custozi prezenţi,întrebându-mă de ce literatură şi material documentar, s-a folosit acesta, când a scris monografia. In urma răspunsului pe care i l-am oferit, custozu a scos din taşna sa o coală de hrtie ministerială, pe carea înşiruit 28 de nume de documente, nume de cărţi şi autori, care ar trebuii consultate, fără care nu poate fi scrisă o monografie cât de cât corectă, a orcărei localităţi din Voivodina, şi pe care urma s-o dau bunicului.

Pe respectiva coală, au fost enumerate, următoarele : Analele Papale; Pomelnicul de Cruşevo; Catastiful de Ipec de la 1660 respectiv 1666; Descrierile celor trei călatorii a lui Evlia Celebiu în Banat; Conscripţiile lui Korabinski de la 1690 și 1717; Completul de hărţi din secolul al XVIII-lea [Sentklaray,Mersy,Griselini]; autori pe cum , Dr. Branislav Bukurov, Dr.Borislav Jankulov, Duşan Popovici, Pesty Frigyes, Lenard Bohm, Borovszky Samu, Ludovik Baroti, Felix[alias Slavko] Mileker, V.Margan, V. Ţrcovnicu, Nicolaie Corneanu, I.D.Suciu şi alţii. Din arhivele locale, cărţile matricole dar în special cele începând cu anul 1779, pe cum şi cele din anii revoluţionari 1848/49. Pe langă cele enumerate mai erau şi altele până la cifra de 28 de titluri. Când domnul custoz a încheiat foaia respectivă,ni s-a ataşat şi directorul biblioteciicare dealtfel era şi-un abil cercetător, a aruncat privirea pe respectiva listă şi mi-a zis: că o parte din cele ce se aflau pe listă, se pot găsi în încăperea alaturată, făcând parte dintr-un “fond aparte “şi că pot merge la el când am timp, dacă vreau să văd ce pot găsi. In loc să-i prezinte coala respectivă bunicului său , subsemnatul , în toamna aceluiaş an 1970, fiind şi fără serviciu, începe cercetări intensive pe cont propriu, astfel că pe parcursul aceluiaş an şi-a următorilor doi ani[1971,1972] reuşeşte să epuizeze respectiva listă şi să citească şi alţi autori şi alte cărţi pentru aş complecta cunoştinţele. Astfel că după doi ani de cercetări intensive, subsemnatul cunoştea în mare cam tot ce se cunoaşte în actualitate despre trecutul satului său de naştere şi la începutul anului 1973 [lunile ianuare-aprilie] se apucă să scrie un nou capitol “Al trecutului istoric al

1

Uzdinului”, care să-l înlocuiască pe cel scris de bunicul său în monografia scrisă de acesta încă la anul 1953. Capitolul respectiv, scris la acel timp de subsemnatul, pe şase coale ministeriale, cuprindea, aproape 24 de pagini de manuscris, cu date din trecutul Uzdinului, scrise mai mult sau mai puţin în ordine cronologică şi cu comentariile necesare pentru a fi mai uşor înţelese. Problema cea mare abia apoi apare, cum “acest capitol” să ajungă la destinatar, au-torul monografiei Uzdinului, bunicul subsemnatului, fără ca acesta să afle un timp mai lung, de unde ”acest serviciu” la care dânsul a lucrat o viaţă întreagă. Căutând felul cum să facă acest lucru amânarea să lungeşte prea mult, încât în vara anului 1974, bunicul părăseşte pentru todeauna această lume. Cu trecerea în nefiinţă a bunicului, nepotul, nu scapă numai ocazia de-al informa pe acesta, ce-a descoperit nou despre trecutul satului, ci în acelaş timp, scapă şi ocazia de a salva câteva lucruri importante, referitoare la trecutul satului. Vasile Spăriosu-Grofu, pe lângă marea sa dragoste faţă de satul natal, era maladic îndrăgostit şi de familia Spăriosu, din care făcea parte. Astfel, la câţiva ani după ce terminase monografia întitulată”Istoria satului Uzdin”,scrie şi “monografia familiei Spăriosu”. Având în vedere că această familie este una din trei cele mai numerose familii din Uzdin şi că ea cu cele 4 mari ramuri [încrengături familiale], în cele aproximativ zece generaţii de la 1775 până în zilele noastre, ajunge să se înrudească cu mai toate familiile existente în Uzdin şi că lucrarea în cauză, pe noi cei de azi, ne-ar fi ajutat foarte mult la reconstruirea satului. Subsemnatul î-şi poate da seama asupra însemnătăţii acestui fapt cunoscând doar unul din cei patru arbori genealogici al acestei famili, din care face parte, începand cu venirea din Padina la Uzdin şi ce-ar fi însemnat şi cunoaşterea şi a celorlalţi trei arbori pe cum şi cunoaşterea şi a altor lucruri pe care această monografie le conţinea. Din păcate această monografie familială lăsată în păstrare unui “nepot adoptiv”tot din familia Spăriosu, a dispărut distrusă în nişte împrejurări neobişnuite. Numele acestui “nepot” nu o să-l divulgăm, căci el ar putea şi singur într-o zi să se anunţe şi să ne spună mai multe despre această lucrare, la care se pare că a luat şi personal parte, în funcţie de grefier. Un alt lucru ce ar fi putut fi salvat, era, un set de 43 de documente sau 43 de pagini de documente [acest lucru ne scapă] din trecutul Uzdinului, trimise lui V. Spăriosu cu foarte puţin timp înainte de începerea Revoluţiei Ungare[1956] de un anonim, ascuns în spatele unei instituţii cum ar fi, un muzeu sau un institut sau arhiv istoric din Budapesta [nu ne amintim cu exactitate], care probabil au fost predate cuiva spre păstrare, căci după moartea sa, n-au fost gaăsite în biroul său, care era unicul loc din casă, unde ar fi putut fi lăsate spre păstrare, mai ales că biroul era permanent încuiat şi cheia era numai la el. Este evident, căci un aşa zis “Capitol din trecutul Uzdinului “,scris în anul 1973 nupoate fi la fel ca şi “Capitolul “ce va urma, având în vedere cantitatea de informaţii apărute în această diferenţă de timp. AUTORUL

2

U Z D I N U L, localitate fruntașă din Banatul sârbesc, locuită în majoritate de români, este așezată aproximativ la jumătatea distanței dintre orașele Pancevo și Zrenianin, fiind situată la 45 grade şi 13 minute latitudine nordică şi 20 de grade şi 38 minute longitudine estică şi la 80 metri deasupra nivelului mării. Este o localitate care are hotarul satului aşezat parţial în marginele dunelor de nisipşi parţial în apropierea Timişului, ce-i determină şi-un specific anume. Spaţiul Uzdinului, face legătura dintre dunele de nisip şi “ marea ”terasă de less a Becicherechiului, două spaţii locuite dintodeauna. Acest spaţiu este în acelaş timp şi un “pod natural” care mai ales avea o mare importanţă într-o periodă prehazburgă, ca unică punte de legătură între cele doauă spaţii amintite, dar în acelaş tim şi o legătură peste Tisa cu dealul Titelului în Bacica şi de aici peste Dunăre, cu dealurile Slancamenului şi Sremul [mai multe în acest sens în lucrarea noastră, Uzdin-Contribuţii istorice] Pe acest pod natural, în timpul Evului Mediu, sau găsit câteva localităţi-oraşe, cumar fi Ciongradul, Ciurugul şi mai ales Borlodul care la acel timp, era oraş ca mărime imediat după Covin [reşedinţă de judeţ]. Ciongradul, era aşezat pe malul drep al Timişului în imediata apropiere a acestuia, începând de la ” vir ”şi mergând în cursul Timişului, dar de fapt la timpul respectiv , era aşezat pe malul drept al aşa zisului ” Timiş mort ”.Ciurugul era tot pe malul drept, la câteva sute de metri, de întorsătura bruscă pe care o face Timişul în cursul său, spre localitatea Idvor, iar Barlodul se afla mai spre nord-vest, în apropiere de localitatea actuală Botoş. Probabil, că în acest spaţiu, în Evul Mediu, să se fie găsit si o localitate cu numele de Ozora. Uzdinul, este atestat documentar, cam tot în această perioadă sau la sfrşitul ei, în aşazisul “Pomelnic de Kruşevo”, unde apare cu numele de”Oyzdino”. Referitor la acest document, nu se ştie din ce an provine, astvel că părerile sânt împărţite, uneori chiar dacă el este original sau este doar o copie scrisă de mai multe persoane, după un document ori- ginal, dar după conţinutul său, să apreciază, că el ar data de pe la sfrşitul secolului al XV-lea. Următorul document important este Catastiful de mile al patriarhiei de Ipek [Peć] de la anul 1660 respectiv 1666 în care găsim două Uzdine; Uzdino Veliko şi Uzdino Malo [ambele în 1660]. In Udinul Mare preot era popa Isac iar în Uzdinul Mic popa Milutin. Citat din Catastif: “ Maxim,din mila lui Dumnezeu patriarh al Ipecului. In anul 7169 [1660], luna decembrie am trecut Dunărea pe la Palanka. Şi iaraşi să se ştie al doilea drum, când am fost în Românime. Am plecat din Şaskoveţ în anul 7175 [1666], luna lui Noiembrie şi am trecut Dunărea în ziua de 24 Noiembrie, de sărbătoarea sfântului mare mucenic Mercurie şi a sfintei muceniţe Ecaterina ”-încheiat citatul. Din” Documente privitoare la Istoria Mitropoliei Banatului”de I.D.Suciu şi RaduConstantinescu, se poate spune la modul general, că au fost înterprinse două drumuri în “Romanime” efectuate de călugării patriarhiei de Ipec, în care au fost vizitate localităţile cu populaţie sârbească şi românească [de rit ortodox] şi că catastiful a fost scris de două mâni diferite. Se mai poate constata, că nu toate localităţile trecute în catastif, au fost vizitate de călugări [lucru extrem de important N.N.], deoarece în foarte multe cazuri, delegaţii de două tri persoane, conduşi de preoţii lor din satele învecinate, veneau să aducă donaţiile adunate de la conseteni şi să le predea împreună cu propriile contribuţi. In alte cazuri mai rare, veneau doar preoţii din satele respective.

3

_ In cazul Uzdino Veliko [1660] , citat: “ Domacin Miha pisa sebe opşti list.osta 5 arslan. Pop Isak dade na blagoslov dva arslana . Ostoja pisa sebe pros. osta. ” _ In cazul Uzdino Malo [1660] “Prihodi k nam pop Milutin i Živko i Simo i prinesoşe od sela 800 aspri. PakiŽivko pisa sebe pros i Simo pisa sebe pros osta.” Documentul a fost tipărit în anul 1931 de către Duşan Popovici înpreună cu Svetozar Matić. Am insitat asupra acestor detalii deoarece acelaş Duşan Popovici în lucrările sale încearcă să proclame din totalul de 600 şi ceva de localităţi al Banatului Istoric, circa trei sute, ca find sârbeşti, indiferent dacă pe lângă preot în aceste localităţi, s-ar fi aflat şi alţi sârbi, ţinând cont de etniile conlocuitoare din Banat [sârbi, români, germani,unguri], s-ar putea conclude că, dacă jumatate din localităţile egzistente sânt sârbeşti, atunci cealaltă jumătate ar aparţine românilor, germanilor, ungurilor şi altor etnii. Domnia sa declară pur si simplu, cele două Uzdine, ca find locuite de sârbi, la fel ca şi cele doua Ţrepaii pe cum şi alte sate, fie că erau mixte sau de altă etnie. El alcătuieşte şi o hartă a Banatului cu cele circa trei sute de localităţi, care în opinia sa ar fi sârbeşti, pe care se găsesc şi cele două Uzdine. Am fi putut foarte uşor ignora cele constatate de Duşan Popovici, căci pentru noi actualii uzdinenţi, nu are mare importanţă de ce etnie erau locuitorii celor două Uzdine din perioada otomană, căci aceştia şi aşa nu erau strămoşii noştri direcţi.Totuşi nu putem trece cu vederea de acest fapt, deoarece cele consemnate de D.Popovici, sunt preluate de mai mulţi autori şi ulterior atribuite şi celor două Uzdine din a două jumătate al sec. al XVIII- lea, deci din perioada Habzburgă. Mai mult de atât, chiar şi Padina Românească sau Padina-Uzdin, este consemnată din această cauză, de mai toţi cercetătorii şi istoricii acestor spaţii, ca fiind locuită de sârbi, lucru deloc adevărat, ce ne arată clar, lista cu numele celor ce vin la anul 1775 din Padina la Uzdin. Ne întoarcem din nou la catastif şi constatăm, că cei doi călugări se reţin mai multe zile în câte o localitate, unde li se prezentau şi delegaţii din satele învecinate, alcătuite din preoţii satelor respective şi cu aceştia şi câţiva locuitori din fiecare sat. Deci fiecare delegaţie era alcătuită din preot şi câteva personae din satul din care venea delegaţia. Din Catastif, forma prezentată de Suciu şi Constantinescu nu ne putem da seama, în cazul celor doua Uzdine, unde erau cantonaţi provizoriu, călugării veniţi de la patriarhia de Ipec, cărora li se înfăţişează cele două delegaţii; cea Uzdinului Mare, alcatuită din preotul satului pe nume Isac şi gospodarii Miha [Mihai] şi Ostoja şi a Uzdinului Mic alcatuită din popa Milutin şi din gospodarii Živko şi Sima [Simeon N.N.]. Acelaş D. Popovici afirmă că cei doi călugări ar fi poposit la Uzdinul Mare, pe când delegaţia Uzdinului Mic se deplasează la Ludoş pentru a se întlni cu aceştia. Greu poate fi explicat ce-ar fi putut să-i determine pe reprezentanţii Uzdinului Mic ca în loc să parcurgă câteva sute de metri până la Udinul Mare, ei aleg un drum de aproximativ 10 km până la Ludoş. Posibil ca, călugării să fi poposit mai întâi la Ludoş, unde să se reţină mai mult timp şi să fi existat şi vreo eventuală suspiciune că cei doi călugări să nu vină la Uzdin, determinând delegaţia Uzdinului Mic să meargă la Ludoş. Mai pot fi la mijloc şi

4

oarecare orgolii preoţeşti dar şi alte neînţelegeri între cele două localităţi, aproape ca spaţiu, dar prin ceva totuşi foarte departe una de cealaltă. Nu sântem dispuşi să facem prea multe speculaţii asupra numelor de botez, pe care le poartă membrii delegaţiilor, sârbizate de călugări, în înscrierea acestora în Catastif, căci în acestea nu există nici-un fel de dovezi, care să arate incontestabil, că în cele două sate în afara membrilor delegaţiilor, care să zicem că erau cu toţi sârbi, mai existau şi alţi sârbi. Am putea totuşi spune, că preotul Uzdinului Mare Isac, era cel mai probabil român iar cei doi gospodari, Mihai, trecut cu numele de Miha era român şi Ostoja sârb iar preotul Uzdinului Mic Milutin, evident era sârb, pe când cei doi membri ai delegaţiei Živa, probabil era sârb deşi acasă se putea numi şi Jâvan iar Sima cel mai probabil să fie fost Simeon, căci la Uzdin şi-n zilele noastre toţi “Simeonii”sânt Sima, dar după cum am mai spus, acesta nu e deloc important căci nu numele câtorva persoane determină etnia locuitorilor celor două localităţi Un lucru este însă evident, că membri delegaţiei Uzdinului Mare să reprezintă doar pe ei, indiferent de locul unde să întlnesc cu cei doi călugări, pe când reprezentanţii Uzdinului Mic, sânt o delegaţie în adevaratul sens al cuvântului, căci aceştia pe lângă reprezentarea personală, aduc şi o sumă considerabilă de 800 de aspri din partea sătenilor localităţii pe care o reprezintă, sumă în care intră şi proprile donaţii. Ar mai trebui constatat, că la timpul respectiv, Uzdinul Mare era de duoă ori mai mare de cât Uzdinul Mic. Era mai mare fiindcă ocupa o poziţie mai bună şi deci s-a dezvoltat mai bine şi mai repede şi locuitorii lui dacă nu aveau o stare materială mai bună de cât vecinii lor din Uzdinul Mic, atunci cu siguranţă, erau la acelaş nivel material. Suma de 800 de aspri colectată de locuitorii Uzdinului Mic, este una din cele mai mari, raportată la toate localităţile trecute în Catastif. De la sine se impune întrebarea, ce-i face pe locuitorii celor doua sate, care trăiesc într-un spaţiu atât de restrâns, cu o stare materială similară, să se comporte atât de diferit. Să fie unii atât de credincioşi, iar ceilalţi extrem de zgrciţi sau complet “fără frică de Dumnezeu”, mai ales dacă au fost şi onoraţi de vizita celor doi călugări cum afirmă D.Popovici, sau poate că totuşi ceva important îi face să se deosebească. Să fie oare aceasta, altceva, decât apartenenţa etnică? Aceste două localităţi despre care am vorbit, erau aşezate între locul actualului Uzdin şi Timiş. Uzdinul Mare cel mai probabil era aşezat în spaţiul “Cartizului”şi parţial al trifoaelor, amplasat în spre sud, pe malurile”Bării Calde” şi a “Brnovaţei”.Uzdinul Mic avea însă mai multe locuri posibele, unde eventual ar fi putut să fie aşezat. Putea fi pe partea “Trifoaelor”de către “Ostru”, în opinia noastră cel mai probabil, putea fi în “Cotu lu Stancu”sau “Boz”sau chiar în “Sighet”. Cele două localităţi erau alcătuite din case tip bordeie, care nici nu erau aranjate într-o ordine anumită. Ce ne îndreptăţeşte să credem că vetrele celor două sate se găseau pe spaţiile amintite anterior, sânt în primul rând, cele cinci hărţi ale Banatului din secolul al XVIII-lea, respectiv cele de la anii 1722,1723-25, 1740,1761 şi 1776, care vin să ne confirme acest lucru, pe cum şi locurile unde sau găsit mormintele celor două localităţi. Este ştiut că grădinele din Trifoaie, pe lângă că erau în mare parte cultivate cu această plantă, de unde-şi primeşte şi numele, erau folosite şi ca grădini pentru cultivarea legumelor, dar aici erau ridicate şi un număr oarecare de vii.Interesant, aceste vii, se găseau fie pe partea din spre” Bârnovaţa ”la începutul “drumului mare”de la “Cartiz”spre

5

“podul mare”, fie în marginea de nord şi nord-vest a Trifoaelor, pe malul “Ostrului”şi dealungul drumului ce ducea din Trifoae în “Boz”. Atât în cazul grădinilor cu zarzavaturi, cât şi în cazul viilor, era nevoie de apă, astvel că s-au construit fântâni zidite în cărămidă, în cazul viilor, iar în cazul grădinilor cu legume se săpau aşa zise “gropuri” sau “gropoane” , care erau de fapt nişte groape mai mari, în care apa parţial izvora şi parţial se aduna şi de la ploi, fiind folosită pentru udatul plantelor. In multe din aceste săpături, spun bătrânii, au fost descoperite oseminte umane, dardespre acestea nu se vorbea deschis, ca oamenii să nu-şi facă neplăceri cu autorităţile şi să fie nevoiţi să raporteză şi să facă declaraţi. Ar fi înteresant poate, să relatăm cazul săpării fântânii din via lui Pancea, care se găseşte la trecerea din Trifoaie în Cotu lu Stancu. In legătură cu săparea acestei fântâni, informaţii, am primit de la Iovan Toader, născut în anul 1918, care a fost informat de unul din cei trei participanţi la săparea fântânii Ioniţă Condan, născut probabil în anul 1910. Pe langă Ioniţă Condan, la săpare, au mai participat stăpânul vii Adam Ghertinişan-Pancea şi Sima Şuboni. Apucaţi de lucru, săpară câteva pături [straturi] de hrleț, au curăţit groapa şi au mers la dejun. După ce au terminat dejunul, stăpânul a rămas să strângă “masa”iar cei doi au mers să-şi continuie lucrul. In groapă a intrat S.Şuboni iar în marginea groapei a rămas I.Condan. După câteva săpături de hrleț lui Şuboni îi scăpă unealta în gol. Schimbă hrlețul cu lopata, pe care o strecoară atent în deschizătura abea aparută şi ridicând lopata, simţea căci cu aceasta, să desprinde o suprafaţă mai mare de pământ, pe care reuşeşte totuşi, să o arunce dinodată înafara groapei. In acelaş moment, în groapă apăruse o tunică de jandarm maghiar în toată splendoarea ei, iar pe postavul maro [castaniu], în razele soarelui ce se ridicase dea-binelea, luciau nişte nasturi aurii, care parcă numai ce erau lustruiţi. Acest tablou minunat sa menţinut doar o clipă, ca apoi să dispară şi în locul lui, să apară doar un schelet şi printre oasele costale, în jurul vertebrelor şirii spinării, să se vadă doar nişte nasturi ruginiţi. Fenomenul descris anterior, este cunoscut şi frecvent întâlnit de arheologi. Participanţii la săparea acestei fântâni, au jurat că despre acest lucru, nu vor vorbi niciodată. Totuşi Ioniţă Condan, un ţăran îndrăgostit de carte, care iarnă de iarnă mergea la vecinul său Iovan Toader să împrumute cărţi, cu care petrecea şi mult timp la vorbă, nu rezistase să nu-l informeze şi pe acesta, de fenomenul la care participase. Mai trebuie menţionat, că toţi cei amintiţi, informatorul subsemnatului Iovan Toader, pe cum şi cele trei personae participante la săparea fântânii, erau vecini apropiaţi. In ceace priveşte găsirea de oseminte umane în marginea de nord-vest a Trifoaielor, nu mira pe nimeni, căci bătrânii satului ştiau că acolo se găsea mormântul din “satul bătrân”, doar că nu ştiau locul exact şi de ce mărime era acesta. Existenţa mormântului ni-o confirmă dealtfel şi inginerii militari, pe schiţa facută cu ocazia mutării din trifoaie în Uzdinul actual. Oseminte umane erau găsite şi pe marginea de sud a Trifoailor dar acestea nu erauniciodată puse în legatură cu existenţa vreunui cimitir, ci erau legate deobicei, de crimele săvrşite de “marii hoţi” ai Uzdinului, când în operaţiuni mari, efectuate obligatoriu departe de Uzdin, uneori erau nevoiţi pentru a şterge urmele, să-şi ia cu ei cadavrul personei jefuite şi atunci când în drum spre casă, nu aveau timp, sau nu găseau modul

6

corespunzător să scape de cadavru, l-au îngropat, dacă nu în noaptea respectivă atunci mâne zi, într-o grădină a unuia dintre participanţii la jaf. Desigur, că aceste afirmaţii, facute la “gura sobei ” în zilele de iarnă, nu prea au un suport real, ci mai îndată vin să înbogăţească şi să deie un plus de picanterie poveştilor de hoţie devenite legendare. Subsemnatul a părăsit casa părintească la vrsta de 14 ani, dar de la şezătorile de iarnă unde se dăpănau tot felul de poveşti, a încetat să mai participe încă de pe la vrsta de 12 ani, astfel căci cu greu ar putea să-şi amintească, care erau posesorii grădinilor, în care s-au găsit oseminte umane. Ceace ar putea să afirme este, că astfel de cazuri nu depăşeau cifra de 3-4 şi că toate erau la “drumul mare”din Trifoaie şi mai toate în apropierea “Cartizului”.Unul singur era mai deplasat spre “podul mare”şi se apropia considerabil de mijlocul Trifoaielor, lipsindu-i câteva locuri ca sa fie în “capăt”cu gradina familiei subsemnatului. Intreagă această prălăvrăgeală n-ar fi avut nici un rost, dacă nu mi-ar fi provenit o informaţie importantă în acest sens, de la tatal meu. Acesta, în luna aprilie a anului 1926 eventual 1927, la vrsta de 13-14 ani, trece cu barca împreună cu vecinul său Iordan Şocardă,”bara brnovaţei”în “slacină”. Luna aprilie din anul respectiv, în spusele lui Moisă Spăriosu, corespunde cu o primăvară timpurie, astvel că oile ieşiseră deja la păşunat. In anul respectiv şi topirea zepezilor în munţii Banatului a început timpuriu şi brusc, şi a rezultat cu o revarsare şi o ieşire din albie a Timişului, de o amploare foarte mare. Iordan Şocardă era “boitar”la oi şi primise de la ciobanul pe care îl servea, o zi liberă, pentru a merge acasă, rămânând să se întoarcă ziua următoare. Aceasta însă nu era posibil deoarece începuse un vânt de dimensiuni”orcanice”, care durase două săptămâni şi care pe Brnovaţa, cu nivelul apei ridicată la câţiva metri, producea nişte valuri mari şi greu de stăpnit. După două săptămâni când vântul se mai liniştise, I.Socardă îl roagă pe vecinul său mai mic M.Spăriosu să-l însoţească şi să-l ajute la vâslit, ca apoi să rămână la barcă până vine stăpânul său. Când a ajuns ciobanul, cei doi plecă cu barca îndărăt spre Cartiz. La jumătatea drumului, obsearvă în partea stângă, la trecerea dintre Cartiz şi Trifoaie, unde Brnovaţa face cotitura de aproximativ 90 de grade, multă lume adunată pe malul acesteia, ce le dădea de gândit, că probabil cineva se înecase. După ce au ajuns la mal, au lăsat barca şi au mers la locul unde era adunată lumea. Ajunşi la faţa locului, constatară că în malul abrupt al Brnoveţei, aparuseră două cranii umane, care se aflau aproape unul de celălalt, lăsând impresia că sar afla într-o anumită ordine. Ambele să aflau la nivelul apei, astvel că valurile ce loveu în mal, treceau pe deasupra lor, intrând în mal. La unul din schelete, pe langă craniu erau descoperite şi vertebrele gâtului ca şi clavicula şi “vârful umărului” drept. La celalt schelet se vedea doar craniul şi o parte din vertebrele gâtului. La întrebarea subsemnatului dacă cele două schelete, după poziţia în care se aflau,puteau îndeplini condiţia ca acele cadavre, să fie fost înhumate după regulamentul creştinşi să fie în poziţie orizontală şi cu faţa la răsărit, răspunsul a fost afirmativ. Ele nu a fost însă dezvăluite de apă în aceiaş măsură, din cauza curburii malului.Au fost totuşi aşezate într-o ordine ideală de paralelism şi ar fi putut prin apropierea şi poziţia lor, îndeplini chiar şi condiţia, de a fi membri ai aceleiaşi famili. M. Spăriosu în relatarea sa, nu şi-a amintit nimic, de eventuale comentare a celor prezenţi la faţa locului, nici dacă ulterior au mai existat ceva informaţii în legătură cu cele văzute de el.

7

Subsemnatul cunoştea povestea aceasta în linii mari, încă din timpul când era copil, dar o reluase în îarna anului 1990, cu doi ani înainte de moartea informatorului său, suspectând că pe acel loc, s-ar fi putut afla în trecut, un mormânt a Uzdinului Mare. In prezent, pe lângă multe alte informaţii din trecutul Uzdinului mai cunoaştem, că pe parcela numarul 1.al Uzdinului militar din Trifoaie de la 1775, era planificată construcţia bisericii. Aici se impun mai multe întrebări. Prima întrebare ar fi dacă proiectul a fost respectat şi dacă biserica a fost construită pe parcela numarul 1, căci vedem că acelaş lucru a fost prevăzut iniţial şi în cazul actualului Uzdin, ca biserica să fie tot pe parcela numărul 1.şi aceasta, a fost construită în centrul satului. Să admitem că totuşi planul a fost respectat, atunci se pune întrebarea de unde începe numărătoarea? Dacă aceasta începe la drumul mare privind din Cartiz spre podul mare, sau din alta parte. Pe planul alcatuit la 27 octombrie 1774, pe partea stângă a drumului se gaseşte desenată o singură parcelă, ca apoi până în-spre mijlocul Trifoaielor pe partea stangă , în malul Bârnovaţei, să nu mai fie nici o altă parcelă. Deci aceasta putea fi parcela nr.1, căci pe lângă că era separată de restul parcelelor, ea se găsea şi pe cel mai înalt loc, din întreg spaţiul Trifoaelor şi a Cartizului şi era un loc tocmai potrivit pentru biserică. Sântem nevoiţi să admitem, că în acest caz, cele două schelete dăzvăluite de valurile Bârnovaţei, ar fi fost în imediata apropiere a bisericii sau chiar poate, în spaţiul ce aparţinea biserici . Având însă în vedere că Udinul militar, avea mormântul aşezat oficial, în partea cealaltă a satului, diagonal opusă acestei părţi, unde se faceau înhumările, atunci în spaţiul biserici ar fi putut fi înmormântate doar nişte feţe bisericeşti, vreun preot eventual. Dar nici această posibilitate nu pote fi speculată, neavând nici un suport real, căci din cei cinci preoţi ce au funcţionat în Uzdinul militar din Trifoaie, nici unul nu a murit în perioada 1775-1800, căci nici pe unul nu-l găsim în registrul morţilor din 1779 până la 1804, cercetate de autorul acestor rânduri, ca fiind decedaţi, ci din potrivă toţi erau în viaţă şi î-şi exercitau funcţia în această perioadă. Sântem convinşi, că cele două cranii [schelete], nu au nici o legătură cu existenţabisericii din Uzdinul militar de la 1775, ci mai îndată pot fi legate, de cele câteva cazuri de schelete, descoperite în apropiere de acestea, în lungul Drumului Mare şi ca înpreună să fie aparţinut unui mormânt mai vechi, cel mai probabil al Uzdinului Mare din perioada preotomană şi din cea otomană. In nici un caz acest spaţiu, nu putea fi folosit ca loc de înhumare în perioada 1775-1800. In schimb, mormântul din nord-vestul Trifoaielor a fost utilizat şi în perioda 1775-1800 a existenţei Uzdinului militar, lucru pe care ni-l confirmă şi schiţa facută cu ocazia mutării în Uzdinul actual, pe care, în estul “Cotului lui Stancu” este desenat cimitirul ce se folosea la timpul respectiv. Dar persoana, în uniforma de jandarm maghiar, găsită în via lui Pancea, ne denotă, că şi acest mormânt este mai vechi şi deci şi acesta, datează dintr-o perioadă preotomană, atunci când Banatul aparţinea Ungariei, deoarece după anul 1860 respectiv 1872, când Banatul a revenit din nou Ungariei, înhumările se faceau în mormântul Uzdinului actual. Intr-un anumit loc, am pus un mic semn de întrebare, dacă biserica din Uzdinul militar de la 1775, a fost construită pe “parcela numarul 1”sau a fost cumva schinbată locaţia şi aceasta până la urmă, să fie fost situată în mijlocul satului. In acest sens există mai multe suspiciuni.Una ar fi aceia, că şi în Uzdinul actual de la 1800, biserica a fost îniţial prevazută în marginea satului, tot pe parcela numărul 1, ca

8

în final, să fie construită în mijlocul satului. Acest lucru este confirmat şi din partea “Consilului de Război”de la Viena pe data de 6 iulie 1799 [T. Măranu ,Intemeerea satului Uzdin,pagi.41], în care se confirmă mutarea din Trifoaie conform planurilor A şi B ” iar cu privire la biserica neunită prevăzută în planul A sub Nr. 1, să fie aşezată mai mult în mijlocul satului ”. Cea de a doua suspiciune, este legată de memoria colectivă, în care sa păstrat, că biserica Uzdinului militar din Trifoaie a fost situată în mijlocul satului. Vasile Spăriosu- Grofu, a preluat acest lucru de la bătrânii satului şi permanent urmărea şi întreba membrii familiei Vidu Stoia, dacă mai apăreau bucăţi de cărămizi când aceştia îşi arau grădina. Grădina familiei Stoia se găsea în mijlocul Trifoielor şi o perioadă de câţiva ani când arau grădina, apăreau şi bucăţi de cărămidă. Apariţia cărămizilor ducea cu gândul, că acii ar fi putut să fie fost biserica, crezând că doar ea, putea fi construită din cărămidă,sau cel puţin avea o fundaţie de cărămidă, pe când restul caselor erau bordeie sau case dinpământ bătut. In acest sens, ne ajunge încă o informaţie interesantă, de la Ioniţă Condan, peste acelaş Iovan Toader. Inginerul Gherghe David, care pe parcursul celui de al II-lea război mondial era primarul Uzdinului, într-o zi frumoasă de primăvară timpurie a anului 1942, la svârşitul raportului de dimineaţă, ordonă “poliţiştilor de noapte” Ioniţă Condan şi camaradului acestuia , pe cum şi unuia din “froşpani”, căruţaş al primăriei, să nu plece nicăeri fără ordinul său .Căruţaşului, îi mai porunci, să prăgătească trăsura şi să încarce cei 25 de “pari” de 0,5m lungime şi 6 bucăţi de 2,5m, pe care căruţaşul îi confecţionase cu mai multe zile în urmă. Apoi să meargă la casa primarului pentru a lua sârma de măsurat pământul, traista cu merinde şi sticla cu ţuică şi cu toate acestea să vină în faţa primăriei. La întoarcerea căruţaşului, au urcat toţi în trăsură şi au plecat spre Trifoaie. După ce au ieşit din sat şi s-au apropiat de intrarea în Trifoaie, Gheorghe David scoase din buzunar o hârtie, pe care I.Condan, care şedea lângă primar pe “siţul de piele”, obsearvă o schiţă facută cu mâna liberă, pe care se găseau câteva linii şi câteva cifre. Ajunşi în Trifoaie, îi spune căruţaşului să meargă pe drumul din mijloc, iar ajunşi cam pe la mijlocul Trifoielor îi poruncii să oprească trăsura, să dezhameze caii şi să le pună acestora de mâncare. Celorlalţi doi, le spuse să i-a sârma de măsurat şi s-o înşire din mijlocul drumului spre nord, în direcţia “Ostrului”. După ce întinseră sârma, primarul pusese piciorul cu vârful cizmei la capătul acesteia, spunândule s-o mai întindă odată, de la piciorul său în continuare. După ce fixară sârma încă odată, primarul numărase ceva pe sârmă făcând câţiva paşi în lungul acesteia şi înfipse în pământ unul din cei 6 pari de 2,5m, luă de la gât fularul alb de mătasă, pe care îl avea todeauna la gât, chiar şi acum când avea cisme de piele şi palton scurt tot din piele, şi legase “ faimosul “ fular, în vârful parului înfipt. Trebuie menţionat că respectiva sârmă era una profesională, că măsura 10 stânjeni lungime, pe care acesta o primise cadou de la unchiul său fratele mamei, Vasile, Bazil, Spăriosu, geometru militar în armata austro-ungară, identică cu cea primită de verişorul său,Vasile Spăriosu-Grofu, care se mai păstrează încă în familia Spăriosu. Primarul urmat de cei doi angajaţi, luară sârma şi parii pregătiţi şi mergând pe drum spre marginea Trifoaielor către Timiş, lăsară în mers unde le zicea primarul, câte un par mare şi cinci pari mici.

9

Ajunşi la un anumit loc, repetară procedura ce o făcuseră la început, când măsura- ră locul unde au pus parul cu fularul, ce se vedea de la această distanţă, şi înfipsără şi aici un par mare.Apoi făcură drumul întors, cu primarul în faţă şi unul din angajaţi purtând sârma iar celălalt purtând câte cinci pari în braţe. La fiecare lungime de sârmă, au înfipt câte un par mic, astfel că între doi pari mari se afla o lungime de 60 de stânjeni. Când au terminat de înfipt toţi parii pregătiţi şi au ajuns la locul de unde au plecat,erau nevoiţi ca parul iniţial, pe care era legat fularul, să-l deplaseze cu câţiva metri spre Uzdin. La locul ce-i era destinat ultimului, de fapt primului par, Gheorghe David desenă pe pământ, un patrat de aproximativ 2x2m. După ce dejunaseră se apucară de săpat în patratul desenat de primar. Cum avansaseră treptat cu săpatul, începuse să apară câte-o cărămidă dar şi bucaţi de sticlă de geam. La un moment dat, G.David luase hrlețul şi căutase cu acesta, dece într-un anume loc, nu se mai putea săpa. A dat indicaţii să se părăsescă jumatatea de groapă dinspre Timiş şi să o lărgească în prtea spre Uzdin. După un timp oarecare, aparuse o bucată de zid [fundaţie]. Continuând să sape încă puţin pe lângă zid, au reuşit să descopere complet fundaţia. Ajunşi la fundaţie, primarul le ordonă să întrerupă săpatul şi să întoarcă pământul la loc, spunându-le că în acel loc, se afla biserica din “Satul Bătrân”. Am descris amănunţit această acţiune înterprinsă de ing.G. David, fiind prima şi unica de acest gen şi că detaliile acestea, ar putea să servească eventual şi altor “curioşi”. Să revenim însă din nou la cele două morminte, ce se aflau la marginea Trifoaielor, pentru a marca importanţa lor şi a constata încă o dată, locul unde acestea se aflau. Unul se gasea la trecerea din Trifoaie spre Cotul lu Stancu [de fapt la începutul acestuia] iar celălalt, la trecerea dintre Trifoaie şi Cartiz, la părţi diagonal opuse al spaţiului ce reprezintă Trifoaiele. Pe hărţile din secolul al XVIII-lea, Uzdinul Mic era consemnat, ca fiind mai deplasat spre Timiş faţă de Uzdinul Mare şi mai spre nord-vest faţă de acesta.Prin urmare mormântul din de nord-vest a Trifoaielor, la trecerea spre Cotul lu Stancu a aparţinut Uzdinului Mic. Având în vedere locul mormântului, vatra satului Uzdinului Mic, putea fi de la acesta spre est, în Trifoaie pe malul Ostrului, sau de la mormânt spre vest, în Cotul lui Stancu şi Boz, sau chiar în Sighet. Celalt mormânt, la trecerea dintre Cartiz şi Trifoaie, a aparţinut Uzdinului Mare. Vatra satului Udinului Mare, ar fi putut fi pe malul Bârnovaţei aparţinător Cartizului, care este mai înalt, continuând pe malul Bării Calde. Practic, acesta se afla în mare parte, pe spaţiul actualului Cartiz. Un argument în plus, ar putea fi şi apropierea drumului mare, Panciova-Becicherechi, pe cum şi uşurinţa, cu care în a două jumătate al secolului al XIX-lea, Uzdinul actual, să măreşte trecând bara în Cartiz, construind diguri pentru a putea circula, atât persoanele cât şi trăsurile, în loc, ca fară nici un impediment,să se fi mărit în direcţia actualului Putnikovo, mai ales că la timpul respectiv, acel spaţiu era folosit la păşunat. Această uşurinţă de a trece “bara “ în Cartiz, sar putea datora şi faptului că o parte oarecare din populaţia adunată în câteva etape la Padina, venită din mai multe părţi a trăit o perioadă scurtă de timp, pe vatra satului Uzdinului Mare. Ar mai putea fi consemnat şi faptul, că Uzdinul militar de la 1775, a fost practic construit pe spaţiul dintre cele două morminte. Aceste morminte în perioada maghiară şiotomană, pe cum un timp mai scurt şi la începutul periodei Habzburge, au fost folosite separat, de locuitorii celor doua Uzdine, ca în perioda de la 1775-1800, să fie folosit doar

10

mormântul Uzdinului Mic, ce reiese clar, din schiţa militară executată cu ocazia mutării din Padina în Trifoaie. Cele două localităţi pentru timpurile respective, reprezentau localităţi de mărimemijlocie, astfel că la anul 1688/89 Uzdinul Mare, a avut 40 de gospodării iar Uzdinul Mic 20 [Sreta Pecinjacki-Pancevacki district 1717-1773]. După revista “Graiul Românesc”, din anul 1936, care apărea la Bucureşti şi care se ocupa de românii din afara graniţilor, deducem că la anul 1713 Uzdinul Mare avea 35 de case [gospodării], iar Uzdinul Mic 17 sau 18 case . După conscripţia localităţilor lui Korabinsky, pentru anul 1717, vedem că Uzdinul Mare avea 30 de gospodării[case] iar Uzdinul Mic, doar 10. Interesant că cele două Uzdine nu se găsesc şi în conscripţia acestuia de la anul 1690, cu toate că ele au existat. Observăm că cele două se micşorează treptat, în aşa fel, că Uzdinul Mare ajunge dela 40 la 30 de gospodării, pe când Uzdinul Mic, de la 20 la numai 10 gospodării. Aceasta se datorează, după cum corect obsearvă Sreta Pecinjački, celor două razboaie austro-turce de la 1689 şi 1699 dar totuşi, determinant pentru soarta acestor doua localitaţi, o va avea în opinia noastră, războiul austro-turc de la 1716-1718. Habzburgii, după cum ne relatează Roberto Griselini, ambiţionaţi de succesele obţinute pe plan militar în anul 1716, î-şi propun pentru anul următor 1717, ca obiectiv principal, ocuparea Belgradului. In acest scop geniul militar Eugen de Savoya, î-şi aduce în vara anului 1717, întreg dispozitivul militar de aproximativ 125.000 de soldaţi, pe câmpia dintre Becicherechi şi Panceova, pe care Griselini o numeşte “Câmpia Maxon”. Este evident, că tabăra se afla de la Timiş spre Becicherechi şi de la Timiş spre Panceova, evitându-se localităţile atât de o parte cât şi de cealaltă a Timişului, cu excepţiacelor două Uzdine, care nu puteau fi deloc evitate, căci după poziţia lor se aflau în spaţiul taberei militare, astfel că locuitorii celor două sate, erau nevoiţi să plece [pentru mai multe informaţii vezi Uzdin-Contribuţii Istorice, pagi.22,23]. Se pare că o parte din ei se întorc pentr-un timp, în locul de unde au plecat, ca pe data de 30 iulie 1719, să luăm la cunoştinţă, căci conducerea districtului Panciova să anunţe cancelaria administrativă de la Timişoara, că locuitorii Uzdinului au plecat definitiv, fără măcar să-şi recolteze grâul semănat. Inainte de-a vorbi de repopularea celor două Uzdine, ar trebui să amintim un document care poate că într-un fel chiar să anticipeze, o eventuală întemeiere, celui de al treilea Uzdin, în acest spaţiu. Este vorba de documentul ce vorbeşte de cele 40 de familii de olteni-bufeni ,care la anul 1740 pleacă din Padina Matei[localitate în apropierea Caransebebeşului] şi se stabilesc la S.Mihai [Locve]. Ne fiind multumiţi cu condiţiile de aci, se adresează autorităţilor să li se admită mutarea în predia Lovrinului. Fiindu-le respinsă această solicitare, se adresează din nou în anul 1745 autorităţilor, cerând să li se permită mutarea pe domeniul prediei Ostina Mare [Uzdinul Mare]. Este evident că această cererere nu le-a fost aprobată căci nu există nici o confirmare ulterioară în acest sens. Totuşi, acest document, are o dublă semnificaţie. Este pentru prima dată când într-un document, Uzdinul apare într-o formă românească. Cea dea doua semnificaţie o reprezintă faptul că prin această cerere, se anticipează într-un anumit fel, întemeierea celui de al treilea Uzdin. Acest lucru reiese şi din faptul că în document, în loc de formulaţia ”predia Ostina Mare”, pe care să se întemeieze un sat, este folosită formulaţia ”Domeniul prediei Ostina

11

Mare”, respectiv ” pajiştele prediei Ostina Mare”, de unde reiese că viitorul sat va fi construit, în afara vetrei fostului sat Uzdinul Mare şi în acest fel anticipează întemeiereaunei noi localităţi în acest spaţiu [al treilea Uzdin], pe care îl găsim registrat ca predie [localitate părăsită], pe harta Banatului de la 1776. Pe această hartă predia acestui Uzdin este poziţionată spre mează-zi faţă de prediile celorlalte doua Uzdine, undeva în apropierea actualei localităţi Kovaćica. Având însă în vedere precizia hărţilor de la timpul respectiv, această localitate putea să se fi găsit mult mai aproape de Uzdin, să zicem, chiar pe locul grădinilor din ”Cotul Mic”. In privinţa locuitorilor acestui sat, nu ne putem deloc declara, neavând nici-un indiciu în acest sens. Nu există nici prea multe informaţii în ceace priveşte durata existenţei acesteia. Tot ce ştim este, că pe acest Uzdin nu-l găsim ca localitate, alături de cele două Uzdine de pe harta Banatului de la 1761, ca dupa aceia la scurt timp, să-l găsim ca localitate parăsită alaturi de celelalte două, pe harta de la 1776, ce presupune o existenţă foarte scurtă de maximum 15 ani. Referitor, la cererea înaintată autorităţilor de cele 40 de familii de bufeni, am putea să ne punem întrebarea, de ce aceştia cer să se mute pe’’pajiştile’’eventual‘’Domeniul’’ Ostina Mare şi nu cum ar fi fost normal, pe predia cu acelaş nume, deci pe vatra satului Uzdinul Mare. Să fie fost oare cele doua predii deja populate sau numai parţial repopulate cum ne arată harta de la 1740 şi cele 40 de familii de bufeni, să nu fi avut intenţia să locuiască împreună cu alte grupuri de populaţie ce se găseu deja acolo. Vom vedea mai încolo, că la anul 1762 are loc totuşi o dislocare, de la Sân Mihai spre Uzdin respectiv Padina românească, a unui grup de români din Banatul de munte [de Severin] dar nici de această dată, nu este vorba de olteni. Primele informaţii, despre o eventuală repopulare a celor doua Uzdine, provin de la preotul Teodor Frenţiu, în “Ceva despre Uzdin”şi de la Dr. Radu Flora din relatarea radiofonică ce a avut loc în anul 1953, la radio Novi Sad. Ambi, apelează la acelaş autor, istoricul maghiar Streitman Antal, care pomeneşte existenţa Uzdinului Mare şi Uzdinului Mic la 1749-1750. Mai exact, este vorba de o afirmaţie, că ar fi “luat finţă încă două sate româneşti”, anume Uzdinul Mare, cu bănăţeni din Caraş Severin iar Uzdinul Mic cu ardeleni de pe Mureş şi Crişuri. Că acest lucru ar putea fi adevarat ne-o confirmă, atât în cazul bănăţenilor cât şi aardelenilor, toponimele [nume de localităţi] ce se găsesc în numele de familie a uzdinenţilor [vezi cap.IVdin lucrarea”Uzdin-Contribuţii Istorice’’]. Este chiar posibil ca cele două predii din perioada turcească să fie măcar parţial repopulate înainte de aceşti ani 1749-50, căci pe harta Banatului de la 1740 găsim ambele Uzdine [Vel.Ostin şi Mali Ostin] ca localităţi populate Acelaş lucru ni-l confirmă şi harta Banatului de la 1761 pe care Vel.Ostin si Mal.Ostin sânt trecute ca sate locuite, aparţinând companiei Idvorului. Felix Milleker în cartea sa “Geschichte Banater Militargrenze”-Pancevo 1925, dela care preia şi Duşan Popovici, menţionează că în anul 1752, au fost predate în folosinţă grănicerilor de pe Tisa şi Mureş, un numar de 18 predii, între care şi predia Uzdinul Mare. Acelaş Duşan Popovici, în studiul său “Srbi u Vojvodini”, menţionează, că venirea grănicerilor de pe Tisa în Uzdinul Mare şi Uzdinul Mic, are loc în anul 1752, iar românii de pe Mureş,se colonizează la Uzdin [Padina românescă N.N.] la anul 1767.

12

Cel mai important lucru de constatat şi reţinut, este, că cele două Uzdine sânt repopulate, înainte de întemeierea Padinei româneşti [1762]. În anii 1760-61, după cum ne relatează domnul Trinţu Măranu, în cap. II -PadinaRomânescă, începe preocuparea administraţiei habzburge, pentru popularea colinelor de nisip şi întemeierea pe acestea a câtorva sate pentru care existau deja cereri, ”parţial din alte sate bănăţene şi parţial ale emigranţilor din regiunile turceşti [Turcico]”. După măsurile luate în acest sens şi construirea de fântâni noi “să se găsească încă la îceputul anului 1762, 220 de familii stabilite în două localităţi, Novosello şi Padina”. In cele două localităţi printre cei colonizaţi, o parte sânt familii bănăţene, iar o parte însemnată, a ambelor localităţi, o reprezintă emigranţi din regiunile turceşti.” In prezent [1762 N.N.] se află colonizaţi la Novosello 140 şi la Padina 80 de gospodării întrucât asemenea săteni, datorită terenurilor bune şi îndestulătoare, se îmulţesc de la o zi la alta ”, este nevoie de tot mai multe fântâni. Din cele relatate anterior de domnul Trinţu Măranu, important de reţinut e că cele80 de famili ce întemeiază Padina românească, sânt, o parte familii de bănăţeni şi o parte însemnată, sânt familii de emigranţi din spaţiul aflat sub stăpnirea turcească. Interesant de amintit, că referitor la înfinţarea Uzdinului, un lucru asemănător ni-lspune şi învăţătorul Trifu Şocardă în articolul său aparut în “Foaia Poporului”. Dumnea- lui ne spune că acest fapt [înfinţarea satului], stă în legătură cu întemeirea “zonei militare în Banat ”şi cu ordinul dat de împăratul austriac Carol al IV-lea [1711-1740], de a se “coloniza şesul Banatului ”care până atunci era nepopulat,din cauza “ mocirlilor şi băltoacelor parte cu populaţie lipsită de pământ de prin satele muntoase ale Banatului, parte cu refugiaţi de sub stăpnirea turciască ”. Domnia sa, în acelaş timp ne precizează, că” Uzdinul vechi era aşezat pe locul unde se află azi comuna Padina”. Trinţu Măranu, în ziarul Tibiscus pe martie-aprilie 1993 şi articolul său “Din istoria întemeierii satului Uzdin”, ne mai face o specificare foarte interesantă şi în acelaş timp importantă, pe cum că în anul 1762 s-au stabilit la Padina 49 de familii din primele 80, provenite din satele de deal a Banatului, după ce au stat temporar la Sâmiai în aşteptarea aprobării . Din cele două relatari a lui T.Măranu enunţate anterior, putem conclude printre altele, că în cele 80 de familii ce se stabilesc iniţial în Pădina la 1762, se găsesc două grupuri distincte, unul mai mare alcătuit din 49 de familii venite din Banatul de munte şi altul ceva mai mic, alcătuind restul până la cifra 80, venite din spaţiul turcesc. Referitor la grupul ce provine din spaţiul stăpânit de autoritatea otomană, ar fi o mare greşală, ca provenenţa acestui grup, s-o legăm strict de Serbia de răsărit, căci la Uzdin cu greu am putea găsi un număr reprezentativ de nume de familii, care ar fi putut să fie de provenienţă din spaţiul respectiv. Situaţia s-ar schinba drastic dacă am coborâ spre sudul peninsulei, în spaţiul în care trăiesc aromânii şi aci să căutăm eventul, originea acelui grup mai mic care participă la întemeierea Padinei la 1762. Aceasta, că mai ales foarte greu am putea explica de unde la Uzdin un număr atât de mare de nume de familie şi porecle de origine aromână. Pe cum ar fi: Dimcea, Duma, Dăma, Şunda, Vasili la Uzdin Vasilie, Oance la Uzdin Onciu, Minda, Mindu şi Mandu, Chiru, Chiridoni, Cuza, Popovici [după spusele lui D.Popovici în studiul său ”O Cincarima”, toţi Popovicii, sânt la origine aromâni]. Nicola Radivoi şi Manuelo Ivanovici pe care Trinţu Măranu îi trece ca şi negustori greci, în opinia noastră nu sânt altceva , decât aromâni. De origine aromână sânt şi Manoilă, Samoilă, Nicodim la

13

Uzdin Nicodin, Gera la Uzdin Gherău, Cica, Măngiuca, Iorgu la Uzdin Iorga, Groza, Toma, Miţica la Uzdin Miţigă, Şutu, Bzdrea la Uzdin Bâzdărea, Bagiu, Barbu, Giura, Lazu [familie cunoscută] în lumea aromână la Uzdin apare şi-n forma de Laza, Ciucă, Neagu, Pancia, Vita[o parte din această familie să mută în anul 1825 la Čenta, preluând numele de Vit şi porecla de Vlaşchi iar mai trziu, ramificându-se apar cu numele de familie de Vitas respectiv Vitolici, toţi fiind nepoţi de fică a lui Filip Spăriosu şi finii ai familiei subsemnatului], Golea ,Vreta şi Circa cunoscute nume personale, Paică, Stefan, Riste la Uzdin Rista, Meran la Uzdin Măran, Puia, Zaică [fraţii Ianula si Teodor, armatoli cunoscuţi care uneori apar şi ca haiduci căci luară ca sclave două femei bogate pe nevasta unui Bălan şi pe una Frosina[Ioan Caragiani], Gujbă, Iacşa, Laţco la Uzdin Laţcu, Zaga, Bura, Peia, Stoia, Dalea, Giurcu la Uzdin Giurca Ciaicu, Drăgoi[care la aromâni apare sub formele de Dragoi şi Drigoi], Rangu familie cunoscută de armatoli, se gaseşte ca poreclă în forma de Ranga la românii bănăţeni, spune Caragiani [forma pe care o găsim şi la Uzdin]. Dan Dimcea, în cărţile matricole cercetate de el şi care urmează anului1804, identifică şi urmatoarele nume de familie de aromâni, ca Diamandi, Naca, Trandafil, Gheorghievici şi Nicolaievici, aceştia, cel mai probabil fiind cu toţii familii de comercianţi. Și locotenentul major von TRANDAFIL, cel ce a patronat supravegheat și adrministrat construcția bisărici din Uzdin și în acelaș timp a contribuit și cu cea mai mare suma în bani, era la origine aromân. Probabil să fie fost chiar fiu de preot căci în Banat au fost în perioada respectivă, mai mulți preoți cu numele de familie de Trandafil respectiv Trandafilovici dar pentru a susține aceasta nu avem deocamdata argumente suficiente. Interesant că în numele de familie a uzdinenţilor găsim şi nume care provin de la nume de localităţi locuite de aromâni, cum ar fi: Cojan de la Cojani, localitate la poalele Olimpului care la anul 1889 are aproximativ 4.000 de suflete dintre care 3.000 erau aromâni, apoi Selia[1904], Dămaşi[1868], Cerneşti[1891], Veria[1870]-anii ataşaţi acestor localităţi însemnând anul când acestea primesc şcoli româneşti, ce dovedeşte că erau locuite de aromâni. Cornu este încă o localitate, în care trăiau aromâni care se mai numea şi Turia de la Pind. Mai sânt nume pe cum Grosu, Lupu, Roşu, Albu, Radu, Cocoru şi altele, pe care nu le putem lua în considerare, căci acestea, pot aparţine orcărui spaţiu românesc. Toate numele de familie şi poreclele enumerate mai sus, cu excepţia celor câteva toponime, le găsim în spaţiul aromân în exclusivitate consemnate numai ca şi nume de familie.Cele mai multe sânt preluate din listele [conscripţii] de populaţie din satele locuite de aromâni, de la Ioan Caragiani iar o parte mai mică, de la Duşan Popovici. Sub presiunea otomană şi a procesului de islamizare practicat de acest regim, pe cum şi de o presiune extremă, efectuată de naţionalismul grecesc, populaţia aromână dinsudul peninsulei, părăseşte acest spaţiu urcând spre nord, trecând Dunărea în spaţiul austro-ungar, pe cum şi în spaţiul românesc. După cum ne informează Koci Kycyku în lucrarea sa ”Aromânii în optica albano-română”, Moscopole, care în secolele XVII şi XVIII, era metropola culturală şi comercială a aromânilor din Peninsula Balcanică şi unul din cele mai mari oraşe şi cel mai mare centru cultural din sud-estul Europei, care la mijlocul veacului al XVIII-lea număra 60.000 de locuitori, a fost între anii 1760-1790 ”în mai multe rânduri atacat şi jefuit de către Ali Paşa din Ianina [Grecia]”, populaţia fiind

14

nevoită să se împrăştie şi să fie “răspândiţi în Banat, în Ungaria şi diferite oraşe din Macedonia”, [pe cum şi în Serbia, Bosnia, Bulgaria şi România N.N.] Despre deplasarea aromânilor din sudul peninsulei şi răspândirea lor spre nord, vom vorbii mai pe larg şi mai explicit, la sfârşitul acestei lucrări. In Padina, după stabilirea celor 80 de familii, este nevoie de tot mai multe fântâni“căci sătenii se înmulţesc de la o zi la alta ”, ce înseamnă că în timpul ce urmează, să fac noi colonizări. Acelaş lucru să invocă ca motiv de părăsire a Padinei, la începutul anului1774 căci, ” ca urmare a intensivei colonizări ”, problema lipsei de apă devine tot mai acută [Trinţu Măranu, Intemeierea şi dezvoltarea satului Uzdin, cap.III.] Dece despre aceste colonizări nu avem documente? Explicaţia cea mai plauzibilă ar putea fi, că administraţia regională nu avea nevoie să se adreseze administraţiei de rang superior, pentru lucruri care se aflau în competenţa sa şi se adresa numai pentru lucruri, care fie depăşeau această competenţă, fie că erau cazuri de exceptie. Astvel că, documente de competenţă inferioară, nu se găsesc în arhivele din Viena şi Timişoara, ci în altele de rang mai inferior. Subsemnatului i-au fost prezentate cu o ocazie, în arhivul istoric din Biserica Albă,18 lăzi enorme de material netradus şi nesistematizat, din peri-oada Confiniului Militar [deci şi a regimentului de graniţă Germano-Banăţean], pe cum şi din perioda dintre 1872-1914, astfel că nimenea nu cunoaşte ce conţin aceste materia- le. De aici apar şi multe lacune şi inconsecvenţe al informaţiilor, mai ales când acestea sânt preluate cu multă uşurinţă, de la unii autori la alţii. Există totuşi destule indicii că în Padina după stabilirea celor 80 de familii în anul1762, au avut loc şi alte colonizări, pe care din lipsa datelor exacte, sântem nevoiţi să le aproximăm. - Astfel Trifu Bosică şi Nistor Onciu în “Opisanie mesta Uzdin”, înaintată organelorsuperiore militare şi bisericeşti, facută pe data de 17 aprilie 1859, spun că locuitorii Padinei vin în această localitate la anul 1764-65, din mai multe localităţi apropiate a “Provincialului”. Aci trebuie menţionat că şi cele două sau tri Uzdine sau câte erau la acel timp, faţă de Padina, ţineau de Banatul Provincial şi erau în acelaş timp şi sate foarte apropiate Padinei. La aceasta sar mai putea adăuga şi posibilitatea, ca locuitorii celor două Uzdine să fie fost atraşi în ultima instanţă şi de faptul, că Padina, după Felix Mileker, încă la 1773 devine localitate grănicerească. - Sreta Pecinjaćki în lucrarea, Localităţile de graniţă ale Banatului [1773-1819] situează înfinţarea Padinei între anii 1765-67. - Alţi cercetători şi istorici, cum ar fi Duşan Popovici şi Samuel Borovsky, spun că Padina sa colonizat la anul 1767. - Nistor Onciu, în notiţa sa, făcută pe coperta inferioară al registrului morţilor pentru anii 1779-1788, spune că:”Uzdinul so colonizat în Păgina de prin provincial la anul 1768şi au sezut acolo până la anul 1779 şi s-au mutat în Satul Bătrân şi acolo au şezut până la anul 1801….etc”. Anii 1764-65 şi 1767-68, sânt foarte semnificativi şi îşi găsec un suport real, în evenimentele de ordin general ce se dăsfăşoară în aceşti ani. Astfel în anul 1763 este adusă Patenta de colonizare, căreia îi urmeză în anii imediat următori 64-65, intensificări de colonizare a germanilor în Banat, aceasta însemnând şi dislocări a populaţiei autohtone şi mai ales deplasarea acestora în părţile mai puţni locuite. Pe langă aceasta, în anul 1764 se organizează Graniţa Militară Bănăţenă, iar în anul1765, se desfinţează

15

miliţia teritorială şi se înfințează regimentul de graniţă iliric, evenimente ce la rândul lor inplică şi migrări sau deplasări de populaţie. Suportul real, că eventuale colonizări ar fi putut avea loc în anii 1767-68, se găsesc în faptul că în aceşti doi ani, Habzburgii fac colonizări masive în spaţiul din jurul dunelor de nisip, cu scopul de a întări graniţa militară în această parte, dar şi pentru a exploata cât se poate de mult acestea, până atunci slab exploatate. Atfel că, satelor mai slab populate le aduc întăriri de populaţie iar acolo unde localităţile erau mai rare, sau întemeiat localităţi noi [pentru mai multe informaţii vezi cap.III “Uzdin Contribuţii Istorice”]. Toate enunţările de mai sus, pot fi luate ca şi nişte colonizări parţiale, ce- ar fi avut loc în Padina, în urma stabilirii celor 80 de famili la anul 1762. Ar fi şi ceva indicii care să trimită în-spre cel puţin o colonizare din Uzdin în Padina. O astfel de informaţie o găsim în Anexa cererii de mutare din Padina la Uzdin, din 9 mai 1774, făcută de cei 24 capi de familie, în care se spune: ” Noi subsemnaţii prin această umilă cerere, solcităm ca din actuala noastră localitate Padina, din lipsă de apă,să ne putem din nou muta pe predia Uzdin….etc.” Aceasta, fără îndoială denotă, că o parte din pădineni au mai locuit odată în Uzdin [vezi T.Măranu, cap.III, Intemeierea şi Dezvoltarea stului Uzdin]. La aceasta s-ar mai putea adăuga, că vatra satului Uzdinului militar de la 1775, este situată între cele două localităţi existente anterior, cuprinzând parţial şi o parte din vatra satului Uzdinului Mare [spre Bârnovaţa şi Cartiz] şi parţial pe vatra Uzdinului Mic [spre Ostru şi Cotul lu Stancu], dacă acesta şi-a avut vatra în acel loc, însemnând că cele două localităţi erau părăsite, vetrele lor fiind la acel timp libere. In acest sens ar putea fi considerată şi informaţia lui Iohann Iakob Ehrler, înaltă persoană administrativă, Revizor la administraţia imperială a provinciei, care în 1.octombrie 1774, înaintează un raport detaliat şi complet, asupra stării generale a Banatului, ce are să devină în timpurile noastre, o veritabilă monografie, ” Banatul de la origini până acuma [1774] ”. Acest raport printre altele, cuprinde o listă cu 80 de predii [localităţi părăsite] printre care se găseşte şi predia Mali Uzdin. Raportul lui Ehrler, mai cuprinde şi o listă cu localităţi care erau locuite la acel timp şi care însumeză cifra de 637 localităţi. Intre acestea, găsim şi patru localităţi, care sânt consemnate într-un mod cu totul aparte. Aceste patru localităţi sânt: Seleusch Vel. Termian [Seleuş], Torak Vel.Sefdin [Mali Torak], Gros Torak Vel.Sakelhaz [Veliki Torak] şi Padina Vel.Usdin [Uzdin]. Dacă în cazul Seleuşului înseamnă că acesta este locuit cu locuitori veniţi din Termian, Toracul Mic cu locuitori din Sefdin, Toracul Mare cu locuitori din Săcălaz, atunci ar însemna că şi Padina ar fi trebuit să fie locuită cu locuitori veniţi din Uzdin. In cazul Padina-Uzdin acest lucru nu poate însă fi luat ca şi certitudine, deoareceîn acest an [1774] pădinenii se pregătesc să părăsească Padina şi să se mute la Uzdin, astfel că deplasarea ar putea avea şi sens invers.Padina-Uzdin, nu este scris în felul cum sânt scrise localităţile Seleuş, Toracul Mic şi Toracul Mare, adică în cazul Padina Vel.Uzdin, ar fi trebuit să scrie în paranteză Padina şi nu Uzdin, pentru a fi respectat regulamentul şi logica scrisului. La cazul Padina-Uzdin, face o intervenţie şi Costin Feneşan care descoperă acest document a lui Ehrler, astfel că nu ne putem da seama cu siguranţă de spre ce este exact vorba şi dacă în paranteză Uzdinul este pus de Ehrler sau de Feneşan. Sâtem convinşi că intervenţia şi înlocuirea [schimbarea locului] celor două

16

localităţi este făcută de Feneşan, căci U(z)dinul din faţa parantezei este scris de Ehrler cu litara “s”iar cel din paranteză este scris de Feneşan cu litera “z”. Pe langă aceasta la Padina-Uzdin Feneşan afişează şi o notă bibliografică, prin care ne explică, că este vorba de două localităţi diferite, Padina, cu populaţie sârbească şi Uzdin, cu populaţie romanească, lucru de loc exact [N.N.] Interesant, dacă nu chiar ciudat, că un cercetător de talia domnului Trinţu Măranu,care merită toată stima noastră şi care în lucrarea sa ” Intemeierea şi dezvoltarea satului Uzdin”, se foloseşte de cele scrise de Ehrler, dar ignoră că în raportul acestuia, sânt trecute şi cele două Uzdine de care am vorbit anterior, lipsându-ne de un comentariu competent al Domniei sale. Revenind la eventualele colonizări în Padina, ar mai fi de consemnat şi faptul, că populaţia Padinei nu era chiar aşa de compactă, lucru pe care poate îl dovedeşte şi cerereadin 22 aprilie 1774 şi decizia de-a se forma trei grupe, astfel că 80 de familii cer să se mute la Dobriţa [semnificativă cifră], 69 familii la St. Mihai [ poate o eventuală reîntoarcere ] şi 22 la Margitiţa [ localitate nou întemeiată în imediata apropiere ]. La acestea mai pot fi adăugate încă 17 familii până la cifra de 188 câte vin la Uzdin la anul 1775, pe cum şi încă 43 de familii până la cifra de 231, câte erau în Padina înainte de plecarea la Uzdin. Există mai mulţi autori, care în lucrările lor confirmă existenţa cifrei de 231 de famili, cum ar fi J.Mirkovici, Duşan Popovici şi mai ales incontestabilul Sreta Pecinjaćkicare consemnează că la Padina înainte de plecarea la Uzdin a existat acest număr de familii. Este evident că într-o perioadă atât de scurtă, de numai 12-13 ani, numărul de familii nu se putea aproape tripla şi a ajunge de la 80 de familii câte erau iniţial, la cifra de 231 de famili câte aveau să fie la sfârşitul acestei perioade, şi că această majorare nu poate provenii de la o dezvoltare şi divizare pe plan local, ce putea exista într-o măsură mai mică, ci se datorează mai îndată unor noi colonizări. Acest lucru se poate dovedi şi pe baza numărului numelor de familie. Dacă ar fi fost vorba doar de o dezvoltare şi majorare internă, atunci ar fi putut exista cel mult 80 de nume de familie, la toate familiile existente în Padina. Noi însă vedem, că pe lista celor 188 de famili, mutate în anul 1775 din Padina în Uzdinul militar din Trifoaie, se găsesc 123 de nume de familie, ce incontestabil dovedeşte un minim de cel puţin 43 de nume noi. Deci la Padina, în anii 1773-75 au existat 231 de familii, din care în anul 1775 se mută la Uzdin doar 188 de familii, pe cele 192 de parcele planificate în Uzdinul militar din Trifoaie. Restul de familii rămân temporal la Padina, pentru a pleca în altă parte [V.Spariosu spune, pentru a se muta la Nicolinţ], sau pentru a veni ulterior, parţial sau o parte mai mare, tot la Uzdin [N.N.] Cele 188 de familii venite la Uzdin, întemeiază 186 de gospodării, care primesc în total 88 şi jumătate de sesii de pământ [arătură, fâneaţă, plaţ de casă şi loc de grădină sau de vie] şi 945 jugare de păşune. Cu ei aduc un total de 546 vite cornute, 234 cai, 709 oi şi 402 porci. Intreg fondul animalier este de 1891 de capete şi dacă îl raportăm la cele 945 de jugăre de păşune, observăm că pentru fiecare două animale , este prevăzut un jugăr de păşune .

17

Cu acest potenţial uman şi material, pornesc străbuni noştrii în formarea unei localităţi mare şi bogate cum avea să devină Uzdinul de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi îneputul celui de al XX-lea. Analizând lista de la 1775 vedem că la numarul 1.este prevăzută biserica, la nr.2. şcoala, la nr.23 se află Ana Negrului [Negru] văduvă care nu primeşte pământ, la nr. 89 este trecut Costa Radu ca decedat şi nici acesta nu primeşte pământ, la nr.109 este prevăzută locuinţa pentru un oficier iar la numărul 158 este prevăzut loc de birt. Dacă din cifra de 192 de parcele prevăzute în Uzdinul din Trifoaie, scoatem cele 6 parcele enumerate anterior, reiese clar, că pământ au primit doar 186 de familii, întemeind la timpul respectiv acelaş număr de gospodării. Este foarte interesant şi felul cum au fost repartizate cele 88 jumate de sesii de pământ. Din cei 186 de gospodari pe care i-am stabilit anterior, 90 din aceştia au primit doar un sfert de sesie, 50 au primit câte o jumatate de sesie, 26 au primit trei sferturi de sesie,17 gospodari au primit câte-o sesie întreagă, doi au primit câte-o sesie şi un sfert iar unul singur a primit o sesie jumate. Subsemnatul consideră, că repartizarea pământului descrisă anterior, nu a fost făcută conform criterilor militare, valabile în Confiniul militar, căci acestea nu prevăd, sferturi si treisferturi de sesie. Pe baza criterilor militare pot apare doar jumatăţi şi sesii întregii, având în vedere că fiecare purtător de armă [grănicer], avea dreptul la jumate de sesie. O familie putea primi atâtea jumătăţi de sesie câţi purtători de arme avea. Capul familiei, cu unul sau mai mulţi purtători de armă, în caz că avea suficiente braţe de muncă, putea şi acesta la rându-i, să primească o jumatate de sesie. Ulterior aceste drepturi au fost lărgite astfel, că şi un potenţial purtător de armă, un băiat ce înplinise 9 ani şi era fizic şi psihic sănătos, putea şi acesta să primească jumătate de sesie, cu condiţia, ca stăpânul familiei să declare, că acesta va deveni grănicer atunci când va îndeplini vrsta corespunzătoare petru a deveni purtător de armă. Bineînteles, familia era nevoită să aibe suficinte braţe de muncă pentru suprafaţa de pământ solicitată. Având în vedere cele spuse mai sus, am putea admite, că din cele 186 de familii doar cele 50 de gospodării ce au primit jumătate de sesie, 17 cu o sesie întreagă şi una cu o sesie jumătate, ce reprezintă un total de 68 de famili, despre care am putea spune cu siguranţă, că ar fi putut primi pământ, pe baza criterilor grănicereşti. Dacă am accepta totuşi, că toţi ce au primit pământ dela o jumătate de sesie în sus, ar înplni acest drept am ajunge abea la cifra de 87 purtători de armă, respectiv tot atâţia grăniceri. Ţinând însă cont, că în Padina înaintea plecării la Uzdin în anul 1774, cele 231 degospodării aveau 232 de grăniceri, ce înseamnă în medie un grănicer pe familie, cifra de 68-87 pentru Uzdinul militar din Trifoaie este totuşi foarte mică. Dacă tot am vorbit de pământ şi de sesii, să vedem ce şi cât era o sesie. O sesie întreagă era alcătuită din 24 jugăre pământ arabil, 6 jugăre fâneţă, 3 jugăre păşune şi un jugăr loc de casă. O jumătate de sesie avea 12 jugăre pământ arabil, 4 jugăre fâneaţă, 2 jugăre păşune şi un jugăr loc de casă. Un sfert de sesie avea 6 jugăre pământ arabil, 3 jugăre fâneţe, un jugăr păşune şi un jugăr loc de casă. O optime de sesie deţinea 5 jugăre pământ arabil, un jugăr păşune şi un jugăr loc de casă. În concluzie, o sesie întreagă are 34 de jugăre, o jumătate de sesie are 19 jugăre, unsfert are 11 jugăre iar o optime are 7 jugăre de pământ. În majoritatea cazurilor, suprafeţele destinate pentru păşune, erau doar nominalizate şi nu erau parcelate şi distribuite fiecărui posesor în parte. Această situaţie s-a menţinut până a existat Confiniul

18

militar. În cazul Uzdinului după desfinţare Confiniului militar [1872] când pământul a devenit proprietate particulară a grănicerilor, toate suprafeţele destinate pentru fâneţe, au fost transformate în pământ arabil. În primii ani a secolului XX, în pământ arabil au fost transformate şi unele spaţii de păşune, cum ar fi locurile din ‚”cotul mic” şi 400 de jugăre de păşune dintre Uzdin şi actualul Putnikovo. Revenind la întemeierea Uzdinului militar din Trifoaie, putem constata, că autorităţile militare au ales să aşeze această localitate, pe spaţiul dintre cele două Uzdine existente anterior, vetrele celor două localităţi, rămnând parţial, în afara vetrei pe care va fi localitatea nouă, iar de mormânt a fost ales, mormântul Udinului Mic. Este evident, că alegerea a fost una nefericită, căci localitatea respectivă nu a putut rezista mai mult de 25 de ani pe acest loc, ca apoi să se mute din nou. Pentru această alegere, cu greu pot fi condamnaţi de incompetenţă sau iresponsabilitate autorităţile militare. „Unicul vinovat”, în opinia noastră, este Timişul, sau mai exact măsurile de ameliorare săvârşite asupra albiei acestuia şi timpul relativ scurt, ce se scursese de la terminarea lucrărilor. Greu putea fi previzbil, ce comportare va avea Timişul atunci, când pe lângă măsurile luate asupra lui, şi el însuşi cu un debit de apă enorm amplificat faţă de perioada precedentă, î-şi va săpa şi singur, o albie corespunzătoare. Trebuie specificat că în perioada pre Hazburgă şi primile decade de administraţie Hazburgă, Timişul, mai ales în spaţiul Uzdinului, nu avea o albie strict determinată, ci printr-un vad lărgit cu mai multe braţe şi meandre, mai îndată î-şi prelingea apa în cursul spre Dunăre. Astfel că, cantitatea de apă în acest spaţiu al Uzdinului, era cu mult mai mică, cu un debit mult redus şi constant şi fără revărsări de apă. Situaţia însă se schinbă drastic mai ales după realizarea celor două proiecte mari a inginerului olandez Fremont [vezi Uzdin,Contribuţii Istorice]. Dacă în perioada precedentă, o cantitate mare de apă provenită din ploii şi topirea zepezilor în munţii Banatului, termina în cele două mari mlaştini [lacuri] a Ilangei, de la Alibunar la Botoş şi a Alibunarului, de la Alibunar la Vatin, după modificările făcute, întrega cantitate de apă preluată de Timiş, ajunge acum în spaţiul Uzdinului, iar atunci când debitul depăşea capacitatea albiei, apa se revărsa şi inunda întreg spaţiul din jurul satului, astfel că acesta devenea practic, o insulă înconjurată de jur împrejur de apă. Casele care erau construite din material slab, pământ bătut, parţial îngropate în pământ, tip bordeie, sau deteliorat tot mai mult, astfel că după o perioadă scurtă, erau nevoiţi să-şi caute un alt loc unde să-şi aşeze satul. Vorbind de Uzdinul militar din Trifoaie, mai trebuie constatat, că datele din documentele “de acasă” nu corespund întodeauna, sau aparent nu corespund întodeauna, cu datele ce vin din documentele zise “oficiale”, găsite în afara Uzdinului. Documentele de acasă reprezentând cărţile matricole şi “fondul” numelor de familie pe care îl găsim înele şi le regăsim şi până astăzi la locuitorii Uzdinului. Bineînţăles că registrele stării civile, care la Uzdin sânt încă păstrate în mare măsură, conţin şi alte informaţii. Documentele “din afară” , fiind cele ce provin din diferite statistici oficiale ale timpului, materiale de muzeie şi arhive istorice. Indubitabil, cei mai valoroşi cercetători când este vorba de trecutul Uzdinului, sântTrinţu Măranu şi Sreta Pecinjački. În paginele anterioare am documentat că cele aşa zis192 de familii venite în 1775la Uzdin, sânt de fapt 188 iar din acestea 186 primesc pământ, ce înseamnă, că Uzdinul militar din Trifoaie iniţial este alcătuit din 186 de gospodări. Acelaş lucru ni-l confirmă şi

19

S. Pecenjački în lucrarea sa “Graničarska naselja Banata” 1773-1819, spunând că Uzdinul la 1777 are 186 de gospodării.Acestea se majorează ajungând în anii1785-6 la cifra de 203 de gospodării, ca în anii următori acestă cifră să scadă cu câteva gospodării, ajungând în anul 1791 la 200 de case. Deci în circa 15 ani avem o majorare de 14 gospodării sau case. Analizând registrul morţilor de la 1779-1788 şi pe cel dela 1788 la 1804, subsemnatul pentru anul 1779 a identificat 13 nume de familie noi, care nu se găsesc pe lista de la 1775 iar pentru următorii 6 ani incluzând şi anul 1785 încă 11 nume noi, ce înseamnă un plus de 24 de nume de familie faţă de lista de la 1775. Fiecare nume de familie în plus ar fi trebuit să însemneze cel puţin o casă în plus, dacă nu şi o gospodărie mai mult. Dacă celor 186 de familii le adăugăm pe aceste 24, primim pentru anul 1785 cifra de 210, ce nu coincide cu cifra de 203 de gospodării, consemnate de Pecinjački. Ce este însă înteresant că majoritatea acestora, le găsim până în zilele nostre, fie ca nume de familie fie ca porecle. Diferenţa de mai sus, ar fi putut să apară pe două căi: -- O posibiulitate ar fi putut să fie că unii di grăniceri să părăsească localitatea şi să se mute în altă localitate grănicerească, făcând schimb de gospodării şi proprietăţi, recuperând unul altuia diferenţa, lucru admis de autorităţile grănicereşti. -- O altă posibilitate, care era deastfel destul de frecventă, era aceia că în urma decesului unui grănicer şi moştenitorii acestuia, nu erau capabili să-şi conducă gospodăria, erau forţaţi să o vândă în termen de doi ani, unui grănicer apt de serviciul militar şi în acelaş timp să conducă o gospodărie mai mare. Acelaş lucru se întâmpla şi cu femeile singure sau văduve, care moşteneau averea unui grănicer, acestea, erau nevoite ca în acelaş termen de doi ani, să se căsătorească cu un grănicer dar exista şi posibilitatea de o simplă ataşare de o familie de grănicer. Oricum, în cei 25 de ani de existenţă a Uzdinului militar din Trifoaie, avem cu siguranţă o majorare a populaţiei şi-a numărului de gospodării atât prin colonizarea de noi famili, din localităţile apropiate, dar cel mai probabil şi o parte din “restul” de familii rămase la Padina în anul 1775, pe cum şi prin mărirea numerică a comunităţilor familiale pe plan local. Sreta Pecinjački constată că Uzdinul la anul 1801, an în care este deja încheiată trecerea din trifoaie în Uzdinul actual, are 235 de gospodării şi 2.205 de locuitori. Acest lucru este confirmat şi prin faptul că Uzdinul actual, iniţial, este prevăzut cuun număr de 241 + 4 [245] de parcele pentru costrucţii de case, în care sânt incluse şi case de interes opştesc. La această cifră ne conduce şi analiza în continuare a celor două registre ale morţilor, astfel căci pentru anii dela 1785 până la 1799, an la care se admite de autorităţi mutarea din Trifoaie, am indentificat încă 12 nume de familie noi, astfel că am putea aproxima, că în Uzdinul militar din Trifoaie ar fi putut exista circa 222 de familii. Cu siguranţă, printre acestea erau şi comunităţi familiale, care erau în situaţia materială şi numerică, încât la mutarea pe noua vatră, să îndăplinească condiţia de-a se putea diviza şi de aceia sânt planificate 245 de parcele. Numărul de 245 de familii pentru Uzdinul actual, il confirmă şi Pecinjački la anii1802-3.

20

Penru anii 1800-1804, registrul morţilor ne aduce 22 nume de familie noi, din acestea 17 apar în anul 1803. Sigur că numele familiilor noi apărute din cele două registre ale morţilor, pot fi cotabilizate cu o întârziere de câţiva ani, şi e normal să nu corespundăcu datele statistice, care sănt stric legate, de un an anume. Sântem însă nevoiţi, să recurgem la aceste registre şi să le luăm în considerare, căci ne arată fără îndoială, că atât în Padina după 1762, pe cum şi în Uzdinul militar din Trifoaie după 1775, numărul de familii respectiv gospodării, să majorează în mare măsură prin stabilirea de noi familii, venite din afara celor două localităţi şi nu numai printr-o dezvoltare şi o divizare familială în plan local, cum vreau să ne arate unii autori. Acelaş lucru ar putea fi valabil şi pentru Uzdinul actual, căci în anul 1804, a fost alcătuit de inginerul Rajkovici un nou plan al satului, pe care subsemnatul l-a văzut prima dată pe biroul bunicului său, în anul 1953 şi revăzut, prin anii 1980-90 pe peretele uneia din cancelările clădirei primăriei din Uzdin. Oricum, cu începutul secolului al XIX-lea, putem constata o creşteră continuă şi temperată a Uzdinului. Referitor la starea populaţiei Uzdinului militar din Trifoaie, la anul 1782 acesta a avut 1715 de locuitori, apoi are o mică scădere în anul 1791, la cifra de 1660 de locuitori.În anii următori însă, numărul de locuitori creşte simţitor. Astfel că în Uzdinul actual, la anul 1801 sânt îregistraţi 2.205 de locuitori. În anul 1811 Uzdinul ajunge deja la cifra de 261 de case şi un număr de 2.552 de locuitori.Acest număr cu mici schimbări se menţine până în anul 1818, când începe o nouă creştere şi se ajunge la cifra de 3.524 în anul 1833. Numărul locuitorilor creşte în continuare astfel că în pragul Revoluţiei Burgheze, în anul 1847, Uzdinul atinge cifra de 4980 de locuitori. Urmează cei doi ani revoluţionari 1848-49, în care Uzdinul a avut perderi umane însemnate. Referitor la anul revoluţionar 1848 ştim cu siguranţă că au existat oameni careau murit în evenimentele ce au avut loc în Uzdin în anul respectiv. De amploarea acestoranu ne putem pronunţa, căci subsemnatului nu i-au fost pus la dispoziţie niciodată, registrul morţilor pentru anul respectiv, cu toate încercările şi apelurile făcute dealungul timpului referenţilor stării civile şi altor persoane oficiale a primăriei, începând încă cu vara anului 1970 şi până la momentul de faţă. În ce priveşte anul 1849 cunoaştem cu certitudine că 131 de decese provin în urma evenimentelor care au loc în jurul Uzdinului în acel an, iar 99 de decese să datorează holerei, care a bântuit satul câteva luni de zile. Aceste 230 de persoane sânt înmormântate într-o groapă comună în drumul Tomaşevaţului. Referitor la acest an 1849, Vasile Barbu spune următoarele: “ în anul 1849, an ce a zguduit din temelii imperiul Austriac, la Uzdin au fost înmormântate 926 de persoane. 154 sânt trecute în registrul din 1844-1849 iar 772 în cel dintre anii1849-1851 ”. Jertfele umane depuse de populaţia Uzdinului în anii 1848-49, vor avea repercursiuni asupra creşterii numărului de populaţie în anii ce urmează, astfel că în anul 1859 va apare un număr redus al populaţiei de la 4.980 câţi erau în anul 1847, la cifra de 4917, câţi aveau să fie în anul 1859. În acest an 1859 după cum ne informeză Nistor Onciu şi Trifu Bosică în “ Opisania mesta Uzdin ”, Uzdinul a avut un număr de 506 de case. Trebuie remarcat că în perioada Confiniului militar “ roirile ” familiale erau încetinite, din cauza restricţilor militare în acest sens, dar după desfinţarea acestuia, la anul 1872, divizarea familială devine mult mai liberă. Astfel că primele date în urma

21

acestui mare eveniment istoric ne arată, că la anul 1887 numărul de gospodării ajunge la cifra de 950. În ceace priveşte numărul de locuitori de la anul 1859, în următoarele trei decade până la anul 1890, revine din nou o creştere constantă a populaţiei, astfel că la sfârşitul acestei perioade, Uzdinul atinge cea mai înaltă cotă a numărului de locuitori în istoria sa,de 5.935 de persoane. Urmează o perioadă de circa două decade şi jumătate, în care nmărul de locuitori să micşorează treptat iar numărul de case respectiv numărul de gospodării creşte, astfel că în anii din prejma Primului Război Mondial, numărul de case să apropie de cifra de 1.200 iar numărul locuitorilor se stabileşte la o cifră de circa 5.500 de locuitori. Tendinţa de micşorare a numărului de locuitori continuă şi în perioda interbelică, astfel că în preajma celui de al Doilea Război Mondial să se apropie de cifra de 5.000 de locuitori.În această perioadă încep să scadă şi numărul de gospodării, nu însă obligatoriuşi numărul de case. Cifra care adesea să vehiculeză, că Uzdinul ar fi avut odată, un număr de 1350 de case, este de fapt numărul de plaţuri de care acesta a dispus. Având însă în vedere, căci dealungul timpului multe familii şi-au schimbat, unele chiar de mai multe ori locul de casă, în permanenţă au existat şi un număr considerabil de plaţuri goale. Din cele expuse putem observa că din ultima decadă a secolului al XIX-lea şi până la cel de al II-lea război mondial, avem o scădere continuă a populaţiei şi-o reducere de circa 1.000 de locuitori. Acest fapt se datorează în exlusivitate tendinţei de înbogăţire şi de mărirea averei, recurgând la micşorarea naşterilor şi reducerea de copii, în special al băieţilor, de cele mai multe ori la unul singur. Că lucrurile stau chiar aşa, e deajuns să aruncăm o singură privire pe datele statistice alcătuite de Nistor Onciu şi Trifu Bosică în “ Opisanija mesta Uzdin”, pentru anii 1854-1858 şi ale lui V. Spăriosu, în “ Istoria satului Uzdin” pentru anii 1851-1950 şi să ne convingem în acest sens. Nici morţile infantile fregvente, nici epidemiile de cimă şi holeră, nici măcar pierderile de vieţi omeneşti în anii revoluţionari 1848-49, nu au putut înpedeca creşterea masivă a populaţiei în secolul al XIX-lea, cât a reuşit mai târziu prostul obicei, de a recurge la un singur copil. E deajuns să comparăm numărul noilor născuţi, de 286 pentru anul 1875, de 378 pentru 1878, de 408 pentru 1879 de 411 pentru anul 1880, cu numărul de noi născuţi în anii ce urmează; de 200 pentru anul 1900, 151 pentru anul 1914, 154 pentru anul 1920, 76 pentru 1941, 88 pentru anul 1947. Cu siguranţă că situaţia demografică este legată şi de starea materială a populaţiei.În acest sens, în urma Revoluţiei Burgheze şi a înbunătăţirii stării materiale a populaţiei în întreaga Europă, am putea spune, că am avea deaface cu o adevărată explozie demografică . În cazul Uzdinului, o creştere mai accentuată a numărului de locuitori, apare încăla începutul secoluli al XIX-lea. Fiind localitate care făcea parte din Confiniul militar, populaţia avea o mai mare siguranţă materială. Familiile primeau pământ în raport cu numărul de bărbaţi apţi de a purta arma şi de a deveni grăniceri dar în acelaş timp să ţinea cont, ca familia respectivă să aibe destui membri, de a lucra bine şi la timp pământul primit. În acest scop li se permitea să angajeze chiar şi “ slugi ” care erau în exclusivitate din afara satului, mai precis din localităţile din apropiere ce aparţineau de aşa zis “ Banat Provincial “. Grănicerii erau controlaţi de “ comandirul “ unităţii, cum î-şi lucreză

22

pământul, chiar mai mult de atât, erau controlate şi soţiile acestora, cum î-şi îngrijesc curtea şi casa, şi dacă sâmbăta şi-au măturat partea aparţinătoare de stradă. În perioda Confiniului militar, nu existau famili sărace dar nici foarte bogate, maiîndată am putea spune, că starea lor depindea de numărul de membrii pe care îi avea fiecare familie şi cât pământ putea lucra. Diferenţile mai însemnate ce puteau apărea între familii, referitor la starea materială, să datorează mai îndată numărului de animale pe care le creşteau şi a afinităţilor pe care le aveau faţă de acestea. Unele familii sau îndreptat spre creşterea de animale mari [cai, boi, vaci] iar altele pentru creşterea de oi sau porci sau de cele mai multe ori combinat oi înpreună cu porci. Majoritatea familiilor aveau dintoate câte puţine sau câte le erau necesare. Situaţia să schimbă drastic după desfinţarea Confiniului militar, când grănicerii de-vin proprioetari de drept al pământului pe care îl deţineau. Acum ei dispuneau liber de pământ şi puteau să-l vândă şi să-l cumpere, după cum doreau dar numai în complexe de suprafeţe mari pentru a nu se fărâmiţa în parcele mici. Suprafaţa care se vindea nu putea coborâ sub sprafaţa unui sfert de sesie care reprezenta 8 jugare de pământ [aceasta se raporta la sesia de 32 de jugăre valabilă în Banatul civil]. Probabil că această reglementare legală, iniţial să-şi fie atins scopul şi să fie oprit u timp ca oamenii să-şi vindă uşor pământul. Dar această reglementare devine însă distrugătoare în perioada aşa zisului ” Liberalism maghiar”, de la sfrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, când şi mediile rurale erau acaparate de capitalism şi o capitalizare sălbatecă. În această periodă şi la Uzdin, unele familii tot mai mult sărăcesc, fiind nevoite să-şi vândă pământul, iar altele se îmbogăţesc cumpărând pământ. Apar şi un număr însemnat de comercianţi locali de cereale, un număr mai mare de cârciumi şi meseriaşi şi chiar 6 persoane ce au maşini de treierat grâu. După cum ne informeză învăţătorul Pavel Topală, în cartea sa despre notarul Uzdinului Iştvan Rehak, la timpul respectiv la Uzdin,funcţionau patru instituţii fianciar bancare, care i-au stimulat pe mulţi la împrumuturi pentru afaceri speculative, punându-şi în acest fel sechestru pe părţi însemnate din avere şi în unele cazuri chiar şi pe averea întregă. Unii încercau cu credite noi să iese din stare în care se aflau, agravându-şi în felul acesta şi mai mult situaţia. Au existat familii care ausărăcit întratât, încât erau nevoiţi să devină slugi sau zilieri la consetenii lor, ce se îmbogăţisără iar un număr de circa 50 de familii, neavând o altă soluţie de a ieşi din sărăcie, să pregătesc să plece şi să-şi caute norocul în alte ţări, ca România, Bulgaria sau America. Poate că ar fi interesant să amintim un caz concret, unde este vorba cel mai probabil, de un mare împrumut bancar al căriu scop însă nu-l cunoaştem. Este vorba de Ilia Spăriosu, tatăl celor trei avocaţi Duşan, Mihai şi Silvestru Spăriosu. Om înstărit, care avea şi-un salariu find dirigintele poştei, avea 100 jugăre de pământ şi ce mai mare şi frumoasă casă din Uzdin la timpul respectiv. Este vorba de casa ce a aparţinut mai trziu lui Trandafir Mandu iar acum aparţine lui Costică Creţu În această casă la timpul acela se afla poşta. Eşuându-i afacerea pentru care făcuse împrumutul bancar, pierde 100 jugăre de pământ şi casa. Rămânând în acelaş timp fără surse financiare de a-şi întreţine copii laşcoală , cei doi mai mari Duşan şi Mihai fiind pe terminate, apeleză la toate forurile în special cele bisericeşti, cerând înţelegere şi ajutor, dar fără nici un rezultat, fiind de fiecare dată discret respins. Totuşi pe cei doi fii mai mari, ce devin personalităţi importante în evenimentele de la 1918, îi găsim ca stipendişti a “ Fundaţiei Gojdu “.

23

Duşan Spăriosu, este preşedintele ”Consiliului Naţional ” local în noiembrie 1918iar fratele său Mihai este împreună cu avocatul Pavel Obădean, membru al “ ConsiliuluiNaţional Român “regional de la Vârşeţ. Se pare că Ilia Spăriosu se reface material, probabil ajutat şi de cei doi fii deveniţi între tim avocaţi, căci îl aflăm ca fiind primul primar a Uzdinului imediat în urma terminării războiului. Nu putem încheia acest “ capitol “, fără a spune câteva cuvinte care să se refere, la numele Uzdinului. Uzdinul, îl găsim dealungul timpului, practic sub două nume, fiecare din ele în mai multe variante. Cele două nume sânt Uzdin şi Ozora. Numele de Uzdin, îl mai găsim şi în variantele de Uzdino Mare şi Mic, Hozdino Mare şi Mic, Ostin Mare şi Mic, Ustin şi Usdin. În perioada administraţiei maghiare, Uzdinul a fost iniţial numit Ozora, apoi Uj Ozora şi Torontal Ozora. Cele trei variante, sânt forme oficiale atribuite Uzdinului, în ordinea în care au fost enumerate precedent. Apare uneori şi în forma neoficială de Nagy Ozora, nume ce avea drept scop, să arate că este vorba de o localitate mare. Apariţia la anul 1789 în conscripţia localităţilor şi locuitorilor din districtul Panciova, cu numele de Kiş şi Nagy Uzdin, este doar o simplă traducere a atributelor mic şi mare în limba maghiară. Documentar, Uzdinu apare pentru prima dată în Pomelnicu de Cruşevo, localitate mare din Macedonia, locuită de aromâni. Despre acest Pomelnic, nu să ştie cu exactitatedin ce timp datează, dar cel mai probabil că provine de la finea secolului al XV-lea. În acest document Uzdinul, este trecut în forma de OUZDINO. În Catastiful patriarhiei de Ipec[Peć], pe anul 1660, apar două localităţi, Uzdino Veliko şi Uzdino Malo. În „ Graiul Românesc ” din 1936, să spune că la anul 1713 au existat două localităţi cu numele, Hozdino şi Malo Hozdino. Pe harta districtului Panciova pe anul 1722 se găsesc Vel. Ostin şi Mali Ostin iar pe harta Banatului de vest, pe 1723-5,din completul Szentklaray, apare doar Vel.Ustin, lacare ar mai fi ceva adăugat, se pare, un fel de „ pra ”, ce ar însemna predie-părăsit. Pe harta Banatului de la 1740, din nou apar Vel. Ostin şi Mal. Ostin. În documentul de la 1745, prin care cele 40 de familii de olteni-bufeni, cer mutarea la Uzdin, apare numele de Ostina Mare. Pe harta Banatului de vest, de la 1761, din completul de hărţi Szentklara y, din nou se află duoă localităti, cu numele de Vel. Ostin şi Mal. Ostin. Pe planşa de la 1773, cu prediile din apropierea localităţii Padina-Badina şi drumurile de comunicare dintre acestea, găsim şi predia Ustin. Pe planul alcătuit cu ocazia părăsirii localităţii Padina şi trecera în Uzdinul militardin Trifoaie, alcătuit la 27 octombrie 1774, localitatea este trecută, cu numele de Usdin, la fel cum va fi şi pe planşa, care va fi alcătuită cu ocazia părăsirii Trifoaelor şi mutarea pe locul Uzdinului actual. Pe harta Banatuli de vest, de la 1776 tot din completul Szentklaray, se găsesc trei localităţi cu numele de Ostin.Două din acestea sânt pe locul unde sau aflat Uzdinul Mare şi Mic şi pe celelalte hărţi amintite anterior, iar cel de al treilea, este aşezat faţă de cele două, deplasat în spre sud, la o distanţă considerabilă faţă de acestea. Toate trei sânt consemnate ca şi predii, deci localităţi părăsite.

24

Preotul Teodor Miclea, spune că la oficiul parohial din Uzdin, să păstrează un „Antimis ” din anul 1779, emis de Moisie Putnic episcopul Timişoarei, pe care stă scris cu text în slavona bisericească „ Selje Uzdinje ”. Presupunerea, că acest „Uz dinje ”, ar putea îsemna „ pe lângă pepeni ”, nu are nici o justificare. Acest „uz dinje ”are sens doar dacă se referă la dunele de nisip [dune-dine], căci acestea ajung până în marginea Uzdinului. Cele două toponime enunţate la început, respectiv Uzdin şi Ozora, sânt ambele în opinia subsemnatului, strict legate de aspectul şi configuraţia terenului ce aparţine Uzdinului. Toponimul Uzdin, este legat de dunele de nisip, căci aproximativ 2/3 din hotarul Uzdinului aparţin marginilor colinelor de nisip, care ajung practic până în marginea satului şi până la şoseaua Uzdin-Kovaciţa. În ceace priveşte toponimul Ozora, acesta este legat de un alt aspect al spaţiului, ce aparţine Uzdinului, mai exact, de aspectul acvatic pe care acest spaţiu îl are, alcătuit dintr-o mulţime de bălţi ce înconjoară satul aproape din toate părţile.Unele din aceste bălţi erau şi foarte mari, cum ar fi cele dispre nord, nord-vest,vest şi sud, faţă de actualul Uzdin. Astfel că cele două Uzdine din perioada turcească şi Habzburgă, pe cum şi Udinul militar din Trifoaie, erau practic, înconjurte din toate părţile de apă. În unele limbi slave,rusă şi ucraineană, ozorie-ozoria însemnă luciu acvatic, fie că are sau nu are peşte. RuşiiLipoveni din delta Dunării, pentru a pescuii cea mai calitativă ştiucă, ”merg prin trestie şi şovar, pe căi şi canale numai de ei cunoscute ”, până la „ trei ozore ”.Acest lucru ni-l spune scriitorul şi cunoscutul gastronom român Radu Anton Roman. Este evident că sub „trei ozore”, să înţeleg trei luciuri de apă cu peşte, înconjurate de trestie şi şovar. Asupra unei eventuale legături directe, dintre Ozorai Pipo şi Ozora de la Uzdin, este foarte greu de pronunţat. Simplul fapt că Ozorai Pipo este comitele Banatului nu înseamnă automat şi o legătură directă cu Uzdinul. Dar, hai se vedem mai întâi, cine este Ozorai Pipo. Acesta este un italian pe numele lui Philippo de Scolari, persoană fidelă şi colaborator credincios, al regelui Sigismund de Luxenburg. În semn de recunoştiţă, primeşte de la Sigismund „ Domeniul ” Ozora, care se afla în comitatul Cojocna. Sigismund în anul 1404 îl numeşte comite de Timiş, funcţie la care revine din nou, după o pauză de câţiva ani, în anul 1423-4. În anul 1408-1409 Pipo de Ozora era ban de Severin. Este evident că între Ozorai Pipo şi toponimul Ozora există o lgătură. Acest lucrua fost observat şi de Samuel Borovszky şi colaboratorii săi, care au acceptat că între Ozorai Pipo şi Ozora, unde se afla domeniul acestuia din comitatul Cojocna, există o legătură directă. Nu au putut însă să-şi explice, ce legătură ar putea fi între Ozorai Pipo şi celelalte localităţi cu numele de Ozora, găsite în aşa zisă „Ungarie de sud ”, [alcătuită din 13 comitate ale căror istorii le scriu, N. N.]. Borovszky şi colaboratorii săi, constată că în spaţiul Ungariei de Sud, există şase localităţi cu numele de Ozora, dar din păcate nu ne spun unde se găsesc aceste localităţi. Am putea admite că Ozora din comitatul Cojocna şi Torontal Ozora-Uzdin, să-şi fie primit numele datorită lui Ozorai Pipo. Rămân însă încă patru localităţi cu acest nume.O Ozoră se găseşte şi în sud-vestul Ucrainei. Ozorai Pipo, totuşi nu-i o personalitate de o aşa importanţă, ca numele său, să fie împrăştiat pe un spaţiu atăt de mare, din Banat pânăîn Ucraina şi până în delta Dunării. Dacă la aceasta am mai adăuga, că lui Ozorai Pipo, i

25

se mai zicea şi Pipo de Ozora, reiese clar că el îşi luase numele nobilar, după localitatea unde i se afla moşia primită de la Sigismund de Luxemburg. Acest lucru îl confirmă şi Dr.teol. George Popovici în „ Istoria Românilor Bănăţeni ”, unde îl numeşte „ Pipo sau Flip din Ozora ”. Când e vorba de toponimul Uzdin şi provenenţa acestuia, sânt mai multe „ipoteze”. Una ar fi, că ar putea însemna cetate sau o întăritură. Că ar fi existat aşa ceva pe acest loc, nu există nici-un indiciu, fie măcar o întăritură din simple palisade. Admitem că, Uzdinul ar fi putut fi repoulat la începutul perioadei turceşti în Banat, dar oricât ar fi fost noii veniţi de dreptcredincioşi-ortodocşi şi turcii de toleranţi, propunărea că numele localităii are vreo legătură cu acest fapt, nu pare plauzibilă. Propunerea profesorului Todor Milovan, că toponimul Uzdin, ar putea proveni dela locul unde se găseşte „ o stână ”, ni se pare unica , care ar avea un suport real. Ştim că au existat perioade de timp, când acest spaţiu, dintre marginile dunelor de nisip şi terminaţiunile Marei terase de less a Becicherechiului Mare, nu era populat. El era însă în acest timp , folosit la păşunat. Acest spaţiu, într-o perioadă prehazburgă, era şiunicul loc unde se putea trece Timişul, dealungul cursului său mijlociu şi inferior. Astfel că , „ o stână ”, care a existat un timp mai lung în acelaş loc, a fost un „indicator” numaibun de orientare, pe unde trecătorii ocazionali, pot trece Timişul. Pentru străini, pronunţia lui ’’ â ’’ uşor trece în ’’ i ’’ iar a lui ’’ ă ’’ în ’’ e ’’, astfel că ‚” ostână ” ia forma de „ ostine ” iar acesta scris cu majusculă primeşte una din primele forme oficiale, Ostine. Din aceasta trece în Ostin, apoi în Ustin şi Usdin, pe care la fel le întâlnim în documente, ca în final să primească forma de Uzdin. La cele spuse anterior, am mai putea adăuga, că în acest spaţiu, mai exact în marginea localităţii Padina, se găseşte ”un cucui mare ”-un deal, cu numele de Evedra, ce după spusele profesorului T. Milovan, înseamnă, stână, strungă sau ţarc. Ar fi în final şi-o complectare, în legătură cu toponimul Ozora. Am văzut că administraţia maghiară, după ce preia Banatul, în urma desfinţării Confiniului militar, îi dă Uzdinului, numele de Ozora, ca la scurt timp după aceia, să primească numele de Uj Ozora [Ozora nouă] . Se pune dela sine întrebarea, pentru cine era Uzdinul actual localitate nouă, căci ea exista pe acest loc, încă de la 1801.Răspunsul nu poate fi altul, de cât că, Uzdinul reprezintă localitate nouă doar pentru Unguri, care înainte de-a pierde Banatul în favoarea turcilor, lasă în acest loc o Ozoră, care probabil să fie fost la ceva distanţă de actualul Uzdin, pe care ei îl primesc de la Austrieci. Că în acest spaţiu a existat o Ozoră cu mult îainte, o putem deduce, dintr-un texstcare vorbeşte despre competiţia dată pentru tronul Maghiar, între voievodul ardelean IoanZapolya şi regele Ferdinand. Zapolya, ne fiind acceptat de uni nobili şi comandanţi de cetăţi din Banat, întrepinde o campanie militară pentru a se impune cu forţa. Astfel, armata lui Zapolya trece Dunărea la Slankamen, Tisa la Titel şi face popas la Ozora. De aici, transmite comandantului cetăţii Becicherechilui, că până seara să-i predea cetatea, căci altfel, dimineţa o va ataca şi-o va lua cu forţa. Este evident, că armata lui Zapolya după ce trece Tisa, părăseşte imediat zona mlăştinoasă în care se aflase şi urcă înspre Timiş, într-un spaţiu uscat, pentru aş aşeza tabăra şi-a face popas la Ozora [pentru mai multe detalii vezi, ”Uzdin contributii istorice”].

26

P O S T F A Ţ Ă

Vorbind la un anumit loc, de întemeierea Padinei româneşti la anul 1762, la care i-au parte şi un număr însemnat de familii de aromâni, spunând că aceştia sub presiunea otomană şi procesul de islamizare, pe cum şi a naţionalismului grecesc, încep să părăsească sudul peninsulei, urcând în nord, ajungând până la Dunăre, trecând şi marele fluviu, în spaţiul Austro-Ungar şi Românesc. Am mai spus, că apogeul se atinge la mijlocul veaculului al XVIII-lea, dar mai ales între anii 1760-1790, când în mai multe rânduri, Moscopole, metropola culturală şi economico-comercială a aromânilor şi cel mai mare centru cultural din sud-estul Europei,a fost atacat şi jefuit de către Ali Paşa din Ianina, populaţia fiind nevoită să se împrăştie, “în Banat, Ungaria, şi diferite oraşe din Macedoniaîn“, spune Kopi Kycyu, pe cum şi în Serbia, Bosna şi România [ N.N.]. De fapt, se pare că o dislocare a populaţiei aromâne spre nord, începe cu câteva decenii mai înainte de dărâmarea Moscopolei, mai exact, imediat ce Habzburgii îi alungăpe turci din Banat, deci, după anul 1718. În acest sens istoricul ungur I. Szentklaray afirmă, că în Banat, „ după alungarea turcilor sau găsit 663 de sate cun total de 21.289 de case, majoritatea apsolută a populaţiei, o formau românii. În părţile sud-vestice erau şi sârbi mestăcaţi cu ţinţari sau macedo-români imigraţi partea mai mare de curând [în timpul din urmă N. N.] de groaza turcilor “.

27

În acest sens, vorbeşte şi Duşan Popovici, căci după pacea de la Pojarevaţ, au “inundat Austria” şi că în mâinele lor “era întreg comerţul pe uscat al orientului apropiat şi al Europei de mijloc şi că peste companiile lor comerciale, deţineau cea mai mare parte de bani, pe cum şi întreg comerţul de la Atena la Peşta şi Viena “. Desigur, adevăratul exod al aromânilor înspre Dunăre şi trecerea marelui fluviu înspaţiul Austro-Ungar, se va desfăşura după venirea lui Ali-Paşa la Ianina, ajungând apogeul cu distrugerea Moscopolei. După cum ne informează Duşan Popovici, în studiul său “ O Cincarima “, încă în Anul 1753, “ Administraţia Centrală a Banatului porunceşte organelor regionale, ca în fiecare lună să-i prezinte listele cu persoane din spaţiul turcesc, care exprimă dorinţa să se stabilească definitiv în Banat “. Este evident că aici poate fi încadrat şi cazul întemeierei Padinei româneşti [Uzdin-Padina de la 1762], înpreună cu localitatea Satu Nou, dar la timpul respectiv colonizări însemnate cu populaţie aromână, avem şi în alte localităţi cum ar fi Covin, Deliblata, Biserica Albă, Pancevo, Vârşeţ etc. Localitatea cu cei mai mulţi macedo-români este Ciacova din Banatul Românesc. Într-o perioadă a existat şi-o Ciacovă Mică lângă Nicolinţ cu locuitori veniţi din Ciacova Mare, care după un timp oarecare se mută în Nicolinţ. Aceştia încă mai ţin legătură cu Ciacova Mare ne spune preotul Trifon Turcoane. Pe o hartă de la mijlocul secolului al XVIII-lea se gaseşte un grup de 2-3 localităţi aşezate între Deta şi Ciacova care purtau numele de MACEDONIA. În Vârşeţ în perioada interbelică dar un timp scurt şi după război, au funcţionat foarte mulţi comercianţi aromâni, veniţi din Ciacova. Subsemnatul a cunoscut trei cupluri, soţ-soţie, toţi provenind din Ciacova Două dintre acestea le-a cunoscut la recensemântul din 1981, iar la cel de al treilea a locuit cumnata acestuia când era elevă. Această familie a cunoscut-o bine şi autorul acestor rânduri în timpul din urmă. Toate trei cupluri au vorbit relativ bine limba română, dar atât ei, cât şi membrii acestor familii, s-au declarat ca fiind sârbi. Revenind la procesul de emigrare al aromânilor, trebuie spus, că acesta nu se opreşte în secolul XVIII-lea, ci continuă şi pe parcursul secolului al XIX-lea, luând forme de amploare difrită, în dependenţă de presiunile făcute asupra lor, atât din partea turcilor cât şi din partea naţionalismului grecesc. Acest proces, am putea spune, să încheie cu anul 1913. Deci, exodul aromânilor durează aproximativ duoă sute de ani, 1718-1913. În această perioadă populaţia aromână urcă spre Dunăre, uneori în grupuri chiar foarte mari, se reţin apoi un timp oarecare în dreapta Dunării, ca după caz să trecă în stânga marelui fluviu. Din această tranziţie continuă şi o trecere permanentă a Dunării, putem deduce, că o perioadă de aproximativ 200 de ani, există o suprapunere, de o parte şi cealaltă a Dunării, a unei populaţii aromâne peste o populaţie daco-română. O altă concluzie ce se impune, este prezenţa numerică a aromânilor în spaţiul Austro-Ungar dar în special în Banat şi graniţa militară a acestuia, şi că această prezeţă este cu mult mai mare decât ne-o prezintă istoricii, ca fiind reprezentată de 3-4 magnaţi financiari, de un număr oarecare de comercianţi şi meseriaşi, cafegii şi hangii, care sânt de fapt cu precădere populaţie orăşenească, scăpând din vedere pe aromânii din localităţile rurale care erau probabil mai numerici, luând în considerare totalitatea localităţilor rurale, dar care s-au contopit cu etniile conlocuitoare cu o uşurinţă mai mare, căci trăind împreună în localităţi mici să cunoşteau mai bine şi erau mai apropiaţi.

28

Şi la sate au existat câţiva posesori de mici prăvălioare şi-un număr oarecare de meseriaşi dar aceştia cu greu se puteau impune, majorităţii comunităţii etnice cu care convieţuiau, dar cea-ce putem susţine cu argumente incontestabile, este că, intelectualitatea rurală, preoţimea şi dascăli bănăţeni, o mare periodă de timp, erau în majoritatea lor la origine aromâni. La apariţia Monografiei Şcolii Clericale din Vârşeţ, a autorului Nikola Gavrilovici,căutând câţi preoţi din Uzdin au frecventat această şcoală, în cei 50 de ani de funcţionarea acesteia, subsemnatului i-a atras atenţia apariţia frecventă a numelui de familie Popovici. Analizând listele cu numele elevilor în cei 50 de ani de funcţionare se poate constata, că din cei 950 de elevi care se pregăteau pentru parohiile româneşti din Banat, 417 elevi aveau nume de familie sârbeşti sau sârbizate, ce reprezenta un procent de 43,89%. Din cifra de 417 de nume de familie sârbeşti sau sârbizate, numelui de familie Popovici, îi revin 43,64%. Pe lângă numele Popovici, erau destul de fregvente şi numelele de familie Petrovici, Nicolaievici, Mihailovici sau Ioanovici pe cum şi altele, cărora însă nu le-am dat atenţia cuvenită. La câţiva ani, au apărut cele două volume de documente ale autorilor I.D.Suciu şiRadu Constantinescu intitulate “Documente privitoare la ISTORIA MITROPLIEI BANATULUI “. Documentele cuprinse în cele două volume, sânt exstrase din cele trei fonduri al arhivului de la Sremski Karlovci : a. Fondul Mitropolitan 1656-1860, care cuprinde şi Catastiful de Ipec de la 1660 respectiv 1666; b. Fondul deputaţia aulică ilirică 1745-1777 şi c. Fondul comitatului Timiş 1779-1790. Volumele cercetate de subsemnatul, nu cuprind şi localităţile din Banatul Sârbesc, deşi există şi o ediţie în care sânt incluse şi aceste localităţi, apărută tot în două volume şi pe care autorul acestor rânduri, a avut ocazia să le vadă. În documentele din cele două volume, cercetate de subsemnatul apar 1.692 de preoţi şi-un număr oarecare de alte feţe bisericeşti. În cifra anterioară care cu siguranţă nu reprezintă toată preoţimea Banatului, dar oricum poate fi reprezintativă, regăsim numele de familie Pop [ 6 ] , Popa [ 84 ], Popovici [521] persoane, în total 611 nume de familie sau un total de 36,11%. Numele de familie Pop, chiar că are aparent o formă sârbească, pe cum şi Popa, nu le găsim deloc ca nume de familie la sârbi, ci în exclusivitate numai la români. Istoricul Duşan Popovici în studiul său ‘’O Cincarima‘’, apărut în anul 1927 complectat şi reeditat în 1937 şi închipuiţivă, apărut într-o ediţie nouă în anul 1998, susţinea, că purtătorii numelui de familie de Popovici din Serbia,Vojvodina şi din fostul spaţiu Austro-Ungar, sânt cu toţii la origine aromâni respectiv ţinţari, cum îi numeşte el şi sârbii în general. Duşan Popovici, pe lângă cei ce portă numele de familie Popovici, îi declară de origine aromână şi pe cei ce poartă următoarele nume de familie: Iankov, Jankovici, Nicolaievici, Nicolici, Mihailov, Mihailovici, Manoilovici, Petrovici, Konstantinovici, Ioanovici, Jovanovici, Ianketici, Giorgevici, Dimici, Dimitrievici, Gheorghievici, Vasiljević, Vasilijevici, Stoianovici, Teodorovici şi multe altele. Afirmaţia precedentă, dar se pare că mai îndată obictivul principal pe care la avutautorul, de-a dovedi, că tote oraşele şi aşa zisele “ palance “ din Serbia şi Vojvodina, aveau centrele întemeiate de aromâni, a stârnit o adevărată explozie de reacţii, o mică

29

literatură istorică, cum nu a mai existat până atuncea dar nici mai trziu în istoriografia sârbă. Acuzaţiile aduse lui D. Popovici, erau mai mult de ordin politic acuzândul pe acesta de subiectivitate, căci dacă dânsul face parte din familia Popovici şi se consideră ţinţar, nu pote declara toate personele cu numele de Popovici, ca fiind ţinţari. În schimb, oamenii de ştiinţă şi mai ales oamenii de ştiinţă serioşi şi din domeniu, ca de exemplu J.Cvijci şi Ilarion Ruvarac, au apreciat studiul lui D. Popovici din punct de vedere ştinţific, la adevărata sa valoare. Posibil, că nu toţi Popovicii la origine să fie fost aromâni, dar cum numele de Pop,Popa şi Popovici sânt strict legate de profesia de preot, aceştia pot fi cu toţi aromâni sau români, având în vedere că numelele de familie Pop şi Popa le găsim numai la români şi că în eparhiile bănăţene, fiind sub ierarhia bisericii sârbeşti, “ ici-ul “ din coada numelui, era “ obligatoriu “ la preoţimea Banatului.Aici am mai putea adăuga, că pe harta-planul oraşului Timişoara gasim 12 nume de străzi dintre care Pop [5], Popa [3] şi Popovici [4]. Afirmaţiile lui D. Popovici sânt greu de combătut, nu numai în cazul numelui de Popovici, ci şi în celelalte cazuri, pe ai căror purtători de nume îi declară de origine aromână. Aceasta din cauză că el nu se bazează numai pe documente de arhivă şi cărţi matricole, ci în mare măsură şi pe contacte directe. Aşa că la toate cazurile luate în discuţie, a căutat şi găsit, o mulţime de persoane din familiile respective. De la acestea a aflat, din ce localităţi au venit predecesorii lor,la ce timp, ce nume aveau când au venit, ce nume au luat după venire şi unde sau deplasat şi înprăştiat după ce au preluat un alt nume de familie. Astfel că practic, la mai toate ramurile cu acelaş nume dintr-o familie, ar fi fost capabil să scrie o adevărată monografie familială sau cel puţin un arbore genealogic. Popovici recunoaşte, că avea şi-o mică-mare problemă, în ai despărţi pe ţinţarii care se declarau greci la origine, de cei, ce de fapt erau greci. Acesta din cauză că toţi aromânii, pe lângă limba maternă vorbeau dar mulţi şi scriau şi limba greacă, chiar şi femeile, lucru ce s-a păstrat la câteva generaţii de noi veniţi. Ei îşi păstrau limbele vorbite “ acasă “ chiar şi atunci când în spaţiu nou venit s-au contopit cu popoarele conlocuitoare şi chiar şi atunci când se declarau de altă etnie. Popovici mai spune că în toate cercetărilesale şi contactele directe “ nu a întâlnit nici măcar o singură persoană care se declare, căprovine din Atena sau de la Constantinopol “. Astfel căci după Popovici, eventualii grecidin Serbia şi spaţiul Austro-Ungar, provin cu toţii din spaţiul locuit de aromâni şi sânt mai îndată aromâni grecizaţi şi mai puţin greci. Să revenim din nou la cei 1.692 preoţi bănăţeni şi numele lor de familie. Numelui de familie Popovici, ca frecvenţă de apariţie îi urmează numele Ioan 28 şi Ioanovici 93cu un total de 121 nume ce reprezintă 7,21%. Această familie, dă şi un nmăr însemnat deînalţi prelaţi, cum ar fi cei trei episcopi de Vârşeţ, dar şi alte episcopii au episcopi purtândacest nume, există chiar şi un patriarh sârb cu numele de Ioanovici. Urmează apoi numele Petrovici cu 60 de preoţi, Mihail şi Mihailovici cu 30, Nicolaie şi Nicolaievici 28, Stefan şi Stefanovici cu 27, Dimitrie şi Dimitrievici 18, ce reprezintă un număr total de 284 de preoţi sau în procente 16,78 la sută. Deci, din totalul de 1.692 de preoţi celor 7 familii menţionate, le revine un total de 895 de nume, ce reprezintă 52,88%. Dacă am fi continuat acest procedeu şi am fi luat în considerare şi numele de familie care apar mai rar, dar fiind mult mai numerice, am fi ajuns la un număr şi un procent cu mult mai mare de preoţi, care să fie de origine aromână [acest lucru merită să

30

fie studiat mai detaliat şi mai aprofundat, dacă nu de autorul acestor rânduri atunci de alţi]. Poate că cele de mai sus să pară cuiva ca ceva exagerat, căci acest fenomen nici D.Popovici ca istoric nu-l obsearvă pe cum nici alţi istorici nu-l iau în seamă. Aceasta şi din cauză, căci pentru ei aromânii reprezintă la modul general nişte cămătari, bancari şi câţiva magnaţi bancari când este vorba de bani, un număr de comercianţi chiar şi monopolişti [de sare, porci, cai, vite, condimente şi altele]; meseriaşi ca abagii, croitori, tăbăcari, cojocari, argintari [adevăraţi artişti în filigrame]; constructori şi arhitecţi de mare anvergură, Popovici spunând că “aromânii au clădit Atena, Constantinopolul şi Belgradu “, prin “ clădit “ înţelegând, căci clădirile au fost proiectate şi finanţate de aromâni şi manopera executată tot de meşteri aromâni, consideraţi cei mai mari experţi în acest domeniu. Istoricii mai constată că în toate ţările balcanice şi guvernele acestora, aromânii deţin resoruri de miniştri şi chiar prim-miniştri. Vorbind mai multe limbi, toate ţările balcanice au avut în corurile diplomatice, regrutaţi un număr însemnat de aromâni. Scriitorul şi columnistul ziarului ’’Danas‘’, Svetislav Basara, susţine că în diplomaţia actuală a Serbiei, se găsesc chiar cinci persoane de origine aromână. Desigur, cele spuse anterior la adresa aromânilor, ar fi măgulitoare pentru orcare popor, doar că acestea să spun rar, cu modestie şi reţinere şi expuse doar fragmentar. Când este vorba de oameni de cultură, scriitori şi intelectuali cunoscuţi, cum ar fi de exemplu Nuşici, Sterija, Zmaj, Pekici sau Pupin, de cele mai multe ori să încearcă a seuita, care le este provenienţa etnică, iar când e vorba de intelectualitatea rurală, preoţi şi învăţători, aceştia sânt complect ignoraţi. Subsemnatul este convins, că numele de familie stabilite de Duşan Popovici, ca fiind de origine aromână,“să potrivesc de minune “ preoţimei bănăţene. Convingerea aceasta să datorează şi faptului că aromânii, pe lângă limba maternă de acasă, au vorbit şi limba greacă şi venind spre nord, normal şi limba mediului în care s-au stabilit. Aromânii au fost populaţia cu cei mai puţini analfabeţi dintre toate popoarele balcanice, lucru consemnat de foarte mulţi cercetători. --- D. Popovici: “ pentru ţinţari a valorat că toţi ştiu să scrie şi să citească, nu nu nu-mai bărbaţii ci şi femeile.Romani după limbă, greci după scris, au dominat limbile creştinilor ortodocşi în Balcani “. --- Acest lucru îl confirmă şi Jovan Cvijci, învăţat sârb apreciat şi în afara Serbiei, spunând că “ aromânii reprezintă cel mai progresist neam al Peninsulei Balcanice,ei fiind singurul popor din Balcani care nu aveau analfabeţi “. --- Kopi Kycyku spune că “ aromânii au numărul cel mai mic de analfabeţi, fiind din punct de vedere al culturii incomparabil mai presus de cât toţi. Excepţie făceau fărşeroţii de pe ţărmul Adriaticii şi cei din Kosovo “. --- Ljiljana Gavrilovici ne spune că, “ procentul mare a ştiutorilor de carte printre ţinţari, cunoscând mai întâi limba greacă, apoi limba sârbă [respectiv limba etniei conlocuitoare N. N.], lea uşurat instruirea şi şcolarizarea prin care să se deosebească de cea mai mare parte a populaţiei sârbeşti în secolul al XIX-lea “ şi [ de etniile conlocuitoare N.N.]. Fiind ştiutori de carte şi cunoscând mai multe limbi, le era cu mult mai uşor de câtaltora, să se pregătească pentru îndeplinirea rolului de preot, mai ales că acesta , nu presupunea o pregătire cu mulţi ani de şcoală. Pe lângă acest fapt aromânii au dispus şi

31

de o situaţie materială mai bună faţă de restul populaţiei, cele două lucruri prezentând fapte determinante, ca majoritatea preoţimei Bănăţene să fie la origine aromâni. Majorarea numerică a acestora, poate să datoreză în mare măsură şi faptului, că parohiile erau “moştenite “ de fii preoţilor, dacă aceştia îi aveau. De obicei, fiul mai marelua locul tatălui şi prelua parohia pe care acesta o păstorea. Dacă preotul avea mai mulţ fiiaceştia, în cele mai multe cazuri erau învăţători. Funcţia de preot, era de multe ori schimbată cu cea de învăţător şi viceversa, având aceiaş pregătire şcolară, dar de cele mai multe ori , fiul îvăţător, aştepta până tata preot îi elibera locul. Aici observăm încă un fenomen extrem de important, că mulţi învăţători, mai ales la sat, provin din familii de preoţi. Dacă am constatat, că cea mai mare parte a preoţimei Bănăţene era de origină aromână, de la sine să impune concluzia, că şi o parte însemnată a dăscălimii Bănăţene era de aceiaş origine şi abea atunci ne putem da seama, ce implicaţie au avut-o aromânii asupra populaţiei ortodoxe din Banat, în special asupra românilor şi chiar mai mult de atâta, -că nu ne vine totul din occident- sau de la Peşta şi Viena.

32

B I B L I O G R A F I E

1. Trinţu Măranu - Îtemeierea şi dezvoltarea satului Uzdin, vol. I perioda 1762-1872 2. Sreta Pecinjaćki Panćevački Distrikt 1717-1773

3. ‘’ ‘’ Granićarska naselja Banata 1773-1819

4. ‘’ ‘’ Podaci o naseljima XII Nemačkog Banatskog Puka u 181 godini

5. Vaile Spăriosu-Grofu Istoria Satului Uzdin

6. Dr.Duşan Popovici O Cincarima –drugo izdanje – Beograd 1998

7. ‘’ ‘’ Srbi u Banatu do karaja osamnajstog veka Beograd 1955

8. Nistor Onciu, Trifu Bosică Opisanje mesta Uzdin 9. I.D.Suciu, Radu Documente privitoare la Istoria Constantinescu Mitropoliei Banatului

10. Trifu Şocardă Din Trecutul Uzdinului, Tbiscus August 1996 11.Teodor Frenţiu Ceva despre Uzdin- călindarul Nădejdea pe anul 1944

12.Dr.Radu Flora Emisiunea radiofonică, radio Novi Sad 1953

13.J.J.Erhler Banatul-de la origini până acum-1774

14.F. Griselini Istoria Banatului Timişan

15. Ioan Caragiani Studii Istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică

16.I. Sentklaray Completul de hărţi a Banatului Din secolul al XVIII-lea

17. Samuel Borovszky Torontal Varmegye Kozsegei18. Kopi Kycyku Aromânii în optica Albano-Română

33

19. Ljiljana Gavrilović Cincari-Diaspora kao istorijska sudbina II izdanje 1989 2o.George Murnu Istoria românilor din Pind-Valahia Mare 980-1259

21.Vasile Diamandi Amicianul Românii din Peninsula Balcanică

22. Dr.Branislav Bukurov Stanovništvo I naselje u potamisiju,zbornik Matice Srpske br.34. Novi Sad 1968

23.Dr. Aleksa Ivić Istorija srba u Vojvodini,od najstarijih vremena do Osnivanja potisko-pomoriške granice 1703, knjiga M. Srpske br.50, N. Sad 1929

24.Drăgălin Spăriosu Uzdin-Contribuţii istorice

34