CUPRINS

1. Umanismul2. Grigore Ureche3. Miron Costin4. Ion Neculce5. Elemente de artă literară în scrierile cronicarilor moldoveni

UMANISMUL

Sensurile termenului umanism1. În sens larg, o amplă mişcare care pune în centrul lumii omul şi afirmarea

liberă a personalităţii sale.2. În sens restrâns, studiul „umanioarelor”, adică al limbilor greacă şi latină, al

literaturii şi filosofiei. Denumirea acestui curent cultural provine de la obiectul de cercetare, umaniştii fiind cei care studiau şi predau „ştiinţele umaniste” (gramatică, retorică, poetică, istorie, filozofie morală).

3. Un curent cultural care a apărut în Italia, în sec. al XV-lea, în strânsă legătură cu Renaşterea, una dintre cele mai înfloritoare etape din cultura Europei, legată de dezvoltarea oraşelor şi a burgheziei, de descoperirile geografice şi de setea de libertate a artiştilor. Umanismul s-a manifestat în filologie, arhitectură (stil armonios, gustul pentru monumental), în artele plastice (se impune portretul), în filosofie şi istorie, în pedagogie şi medicină etc.

Umanismul europeanDin Italia, umanismul s-a răspândit în restul Europei, în special în ţările catolice

a căror limbă de cultură era latina. Reprezentanţi (din manual). Idealul uman este omul universal, personalitate armonioasă, care îmbină

calităţile fizice şi intelectuale, cunoscând limbile clasice, filosofia, muzica şi literatura.

Curentul umanist se caracterizează prin: importanţa acordată omului; alegerea drept model a anticilor ; dezvoltarea ştiinţelor şi a artelor.

Printre valorile şi idealurile impuse de umaniştii renascentişti, se numără: libertatea şi demnitatea fiinţei umane, încrederea şi raţiunea, convingerea că omul este perfectibil, armonia dintre om şi natură.

Umanismul românescÎn Ţările Române, umanismul şi Renaşterea s-au afirmat mai târziu, în sec. al

XVI-lea şi al XVII-lea (mai întâi în Transilvania), unul dintre cei mai importanţi cărturari umanişti din Transilvania fiind Nicolaus Olahus, cel care a scris „Hungaria” (1536, în limba latină).

Se vorbeşte de o „Renaştere slavonă” (în sec. al XVII-lea), de o înflorire a studiilor şi a artelor în spirit bizantin în limba slavonă. Printre reprezentanţi se numără: Udrişte Năsturel, Nicolae Milescu, Petru Movilă etc.

Printre formele de manifestare ale umanismului românesc se numără: afirmarea originii latine a limbii şi a poporului român, recunoaşterea prestigiului Antichităţii, valoarea literară a scrierilor istorice sau didactice, caracterul antiotoman al cronicilor; unii cărturari dobândesc cunoştinţe lingvistice şi retorice tipice pentru o cultură umanistă (unii studiază în Polonia sau Italia), manifestă preocupări istorice şi chiar filologice.

Răspândirea şi însuşirea valorilor umaniste se realizează la curţile domneşti unde trăiau boieri cu ştiinţă de carte latinească şi grecească.

Reprezentanţi ai umanismului românesc: Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir.

1

GRIGORE URECHE

Umanismul, un curent cultural ce se manifestă în Ţările Române, abia în sec. al XVI-lea şi al XVII-lea, promovează omul instruit, cu înclinare spre studiu (ideea de perfectibilitate) iar Grigore Ureche, prin preocupările sale intelectuale, demonstrează că se încadrează în acest tipar.

Cronicarul moldovean este de orientare umanistă, prin formaţia sa intelectuală. Provenind dintr-o familie boierească, studiază în Polonia ştiinţele umaniste (gramatică, poetică, retorică), fiind cunoscător al limbilor clasice (latină, greacă).

Umaniştii români manifestă interes pentru afirmarea originii latine a limbii şi a poporului român.

Grigore Ureche îşi propune să alcătuiască un letopiseţ în care să prezinte informaţii veridice, un letopiseţ care să servească urmaşilor în vederea cunoaşterii trecutului istoric. Este conştient de imensa responsabilitate pe care o are în faţa cititorilor săi, în faţa generaţiilor care vor veni, şi de aceea încearcă să respecte adevărul istoric (mai ales că multe dintre evenimentele prezente în cronică nu-i erau contemporane) prin consultarea unor surse interne („Letopiseţul moldovenesc” al lui Eustratie Dragoş) şi externe („Letopiseţul leşesc” al lui Ioachim Bielski şi „Letopiseţul latinesc” al lui Gerard Mercator). Cronica lui Ureche a ajuns la noi alterată de intervenţia celor trei copişti: Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricariul .

El însuşi un cărturar instruit, Ureche manifestă prin scrierea unui letopiseţ, preocuparea de a-i instrui şi pe alţii.

Serie din proprie iniţiativă, nu din porunca vreunui domnitor, şi în felul acesta, are posibilitatea de a fi nepărtinitor (obiectiv).

Letopiseţul lui Ureche este o lucrare cu caracter istoric, deci cu un scop informativ. După cum însuşi autorul mărturiseşte, cronica are însă şi un scop didactic, educativ, servind urmaşilor ca izvor de înţelepciune şi îndreptar de viaţă. Grigore Ureche îşi doreşte ca a sa lucrare „să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să să socotească, iară de pre cele bune să urmeze şi să înveţe şi să să îndirepteze”.

Alături de alţi cărturari semnificativi din perioada veche (Nicolaus Olahus, stolnicul Cantacuzino, Costin, Neculce, Cantemir etc.), Grigore Ureche contribuie la formarea conştiinţei istorice a neamului românesc prin „Letopiseţul Ţării Moldovei”. Cronicarul ne înfăţişează istoria Moldovei de la domnia lui Dragoş – Vodă (1359) până la cea de-a doua domnie a lui Aron – Vodă (1594).

Ureche precizează că l-a preocupat scrisul pentru ca istoria să nu se asemene cu viaţa fiarelor şi a dobitoacelor „celor mute şi fără de viaţă”.

Formaţia umanistă, dobândită în Polonia, l-a condus pe Ureche la interesul faţă de originea limbii şi a poporului, cronicarul străduindu-se să aducă argumente pentru demonstrarea latinităţii: „De la râmléni, céle ce zicem latină, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găină, ei zicu galena, muieria, mulier, fămeia, femina [de fapt, familia],

2

părinte, pater [de fapt parens, - tis], al nostru, noster şi altile, multe din limba latinească, toate cuvintile le-am înţelege.”

Intuiţia umanistă îl conduce pe Ureche, spre o altă idee, cea a continuităţii şi a unităţii poporului român: „Rumânii, câţi se află locuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm să trag.”

Printre formele de manifestare ale umanismului românesc, se numără şi valoarea literară a scrierilor istorice sau didactice, caracterul antiotoman al cronicilor.

Ureche nu-şi propune să facă literatură în cronica sa, nu are conştiinţa faptului artistic săvârşit iar elementele de artă literară care apar (portret, descriere istorică, naraţiune, dialog) sunt întâmplătoare şi trebuie puse pe seama talentului său.

Grigore Ureche excelează în arta portretului, reuşind, de pildă, să facă din personajul istoric Ştefan cel Mare, un personaj literar. Imaginea voievodului este construită din lumini şi umbre, din calităţi şi defecte, eroul fiind înconjurat de o aură legendară. Cronicarul ştie să insiste mai mult asupra portretului moral şi foarte puţin asupra aspectului fizic, irelevant dealtfel, în conturarea marelui voievod. Ureche demonstrează reale calităţi de scriitor, pricepându-se să surprindă psihologia maselor, reacţia poporului la moartea voievodului drag, dovedindu-se un precursor al lui Negruzzi, cel care va alcătui primul personaj colectiv veritabil din literatura noastră. Prin caracterizare directă şi indirectă, Ureche va imortaliza figura şi personalitatea voievodului moldovean, ce poate fi înscris, el însuşi, în tiparul propus de către umanişti, prin preocupările pentru cultură pe care le demonstrează în timpul domniei.

Valoarea cronicii lui Ureche (istorică, literară, lingvistică) se verifică şi prin faptul că mulţi dintre scriitorii de mai târziu au văzut în „Letopiseţul Ţării Moldovei” o sursă de inspiraţie. De aici s-au inspirat scriitori precum: Barbu Ştefănescu Delavrancea (pentru trilogia „Apus de soare”, „Viforul” şi „Lucefărul”), Costache Negruzzi (pentru drama „Despot – Vodă şi poemul eroic „Dumbrava Roşie”), Mihail Sadoveanu (pentru „Şoimii” şi „Nicoară Potcoavă”).

3

MIRON COSTIN

Miron Costin se încadrează în idealul promovat de către umanişti prin formaţia intelectuală dobândită în urma studiilor în Polonia, prin dorinţa sa de a se instrui şi chiar prin îndemnul pe care-l adresează celorlalţi, acela de a citi şi de a preţui cartea: „… cinstite, iubite cetitoriule, (…) să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decâtu cetitul cărţilor.” („De neamul moldovenilor…”)

Se remarcă de asemenea, respectul pentru cultură şi pentru valorile Antichităţii, sensul pe care îl dă Miron Costin scrierilor sale cu caracter istoric.

Perioada studiilor în Polonia este momentul în care cărturarul ia contact cu valorile Antichităţii, respectul său faţă de cultura clasică a Antichităţii şi faţă de cultură în genere (scris, lectură, arte) fiind mărturisit chiar şi în „De neamul moldovenilor…”: „Aceia ţară este acum scaunul şi cuibul a toată dăscăliia şi învăţătura, cum era într-o vreme la greci Athina, acum Padova la Italiia şi de alte iscusite şi trufaşă meşteşuguri.”

Un privilegiu pe care îl au cei trei cronicari moldoveni (Ureche, Costin, Neculce) este acela de a scrie din proprie iniţiativă şi nu din porunca unor domnitori, având în felul acesta posibilitatea de a fi nepărtinitori. Miron Costin încearcă, în letopiseţul său, să respecte adevărul istoric (întocmai ca un adevărat om de ştiinţă), apelând la surse de informare interne dar şi externe, alteori la tradiţia orală sau chiar la propria-i memorie – atunci când este vorba de prezentarea unor evenimente contemporane lui. Poate că nu reuşeşte întotdeauna să rămână obiectiv însă efortul său, în acest sens, este apreciabil. Are deci, ca şi Ureche, conştiinţa responsabilităţii în faţa cititorilor săi.

Miron Costin mărturiseşte că intenţia sa a fost: „să fac letopiseţul ţării noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintâi” (adică de la cucerirea dacilor de către romani). Nu este însă posibil din pricina cumplitelor vremuri istorice, iar cronicarul se va rezuma la a continua, în cronica sa, şirul evenimentelor, de unde le-a lăsat G. Ureche.

„Letopiseţul Ţării Moldovei” al lui Costin este înainte de toate o lucrare cu caracter documentar, cu un scop informativ aşadar; cartea prezintă însă şi o valoare educativă. Cronicarul arată că a scris ca „să nu să uite lucrurile şi cursul ţării”.

O particularitate a umanismului românesc o reprezintă preocuparea cărturarilor pentru a demonstra originea latină, unitatea şi continuitatea neamului românesc. Miron Costin urmăreşte şi el acest aspect în lucrările cu caracter istoric: „Letopiseţul Ţării Moldovei”, „Cronica Ţării Moldovei şi Munteniei”, „Istoria în versuri polone despre Ţara Moldovei şi Munteniei”, „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”. Cronicarul se întreabă retoric: „Neamul Ţării Moldovei de unde să tărăgănează?” şi tot el răspunde: „Din ţările Râmului, tot omul să creadză / Traian întâiu, împăratul supuindu, pre dahii…”. Este exprimată clar, în aceste stihuri, originea latină a limbii şi a neamului moldovenesc. Costin nu se opreşte însă aici, ci

4

merge mai departe, enunţând ideea continuităţii şi a unităţii neamului, căci el îşi propune să scrie în „De neamul moldovenilor…” despre „începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenescu şi muntenescu şi câţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume, români şi până astăzi”.

Se remarcă la M. Costin, ca influenţă a umanismului, recursul la retorică, modelul stilistic al frazei latine, ca marcă a expresiei „înalte”, elaborate, atitudinea antiotomană, evidentă în scrierile sale.

O altă caracteristică a umanismului românesc o constituie prezenţa elementelor de artă literară în lucrările cu caracter istoric sau didactic. Miron Costin are conştiinţa faptului artistic săvârşit în poemul cu temă filosofică „Viaţa lumii” (construit pe tema „fortuna labilis” = soartă schimbătoare). În letopiseţ însă, el nu-şi propune să facă literatură, însă accidental, apar şi elemente de artă literară: portret, descriere istorică, dialog, artă narativă.

Miron Costin impresionează, în special, prin arta descrierii, celebră fiind evocarea invaziei lăcustelor, fenomen la care a asistat în vremea studiilor în Polonia. Ca un scriitor talentat, cronicarul reuşeşte să surprindă evenimentul din trei perspective: de pe poziţia unui martor ocular, care a trăi groaza momentelor în care a fost surprind de invazie; din perspectiva celui interesat să înţeleagă modul în care se petrece o astfel de calamitate naturală şi din unghiul istoricului preocupat de situarea incidentului într-un context mai larg.

Preluarea tradiţiei umaniste este un act conştient, de apropiere faţă de lumea Europei Occidentale.

5

ION NECULCE (1672 – 1745)

Rămas orfan de tată, încă de la vârsta de 5 ani este nevoit să pribegească în Ţara Românească, vreme de 4 ani, împreună cu restul familiei. Reîntors în Moldova, Neculce va juca un rol important în viaţa politică a ţării. În vremea lui Dimitrie Cantemir este numit hatman. Va fi chiar conducătorul oştii moldoveneşti, în bătălia de la Stănileşti (1711) însă, în urma înfrângerii suferite este nevoit să-l însoţească pe Cantemir în exil, în Rusia. Va reveni în ţară, viaţa sa înregistrând multe schimbări, cu suişuri şi coborâşuri, determinate de situaţia politică a vremii respective.

În ceea ce priveşte activitatea cronicărească, Ion Neculce este continuatorul scrierii lui Miron Costin, el ocupându-se în letopiseţul său de perioada cuprinsă între anii 1661 – 1743.

La realizarea letopiseţelor, cronicarii şi-au cules informaţiile din izvoare scrise , româneşti sau străine, dar pentru perioade istorice mai apropiate au folosit şi ştirile provenite din tradiţia orală sau din propria amintire. Ca şi Miron Costin, Neculce se foloseşte de informaţiile orale ale rudelor şi prietenilor şi, ca şi Dimitrie Cantemir, în lucrările lui ştiinţifice, utilizează tradiţiile populare.

Ion Neculce aşează în fruntea letopiseţului său un număr de 42 de legende despre voievozi, boieri sau ţărani, reunite sub titlul „O samă de cuvinte”. Cronicarul afirma că acestea „suntu audzite de om în om, de oameni vechi şi bătrâni”.

Neculce consideră că aceste legende au un sâmbure de adevăr, că nu sunt simple închipuiri, însă oferă cititorului posibilitatea de a avea o opinie proprie.

Ceea ce face farmecul legendelor lui Neculce este conţinutul lor educativ, presărat cu anecdote ce-l înviorează pe cititor, naraţiunea simplă, populară. De aceea legendele lui Neculce au fost adesea citate şi prelucrate de autori din secolul următor.

În „Letopiseţul Ţării Moldovei” (de la Dabija Vodă şi până la Constantin Mavrocordat) , preocuparea pentru istorie este mult mai evidentă, fără însă ca aspectul literar să fie neglijat. Neculce nu şi-a dorit să realizeze o operă strict informaţională, ci una personală, bazată pe evenimente şi fapte trăite.

Din punct de vedere literar, ceea ce se remarcă în primul rând la Neculce este darul povestirii. Ca şi cum şi-ar fi dat seama că realitatea istorică rece poate să plictisească, autorul a ştiut să învioreze la tot pasul cu incidente captivante, pline de haz. Neculce scrie cum se vorbea în Moldova vremii sale, stilul său este bogat în pilde, proverbe şi expresii tipice, impresia de oralitate este puternică. Am putea spune că el are între cronicari, originalitatea pe care o va avea Creangă între prozatorii moderni.

O pagină de seamă în cronica lui Neculce o constituie descrierea bătăliei de la Stănileşti, eveniment istoric trăit de cronicar. Tehnica realizării acestei descrieri este deosebită: este surprinsă o imagine de ansamblu a câmpului de luptă, după care se insistă asupra fiecărei tabere.

În ceea ce priveşte portretul, cronicarul se pricepe să creioneze o fizionomie, să sugereze un caracter, printr-un simplu gest, atitudine, obicei, tic, predispoziţie. Când eroul este o personalitate complexă şi portretul e bogat: D. Cantemir, Petru I. Nicolae Milescu.

6

Elemente de artă literară la cronicarii moldoveni

Portretul lui Ştefan cel Mare

modul de expunere folosit în conturarea figurii lui Ştefan cel Mare: descrierea portretul fizic: „om nu mare de statu” (eufemism)portretul moral: trăsături negative (mânios, impulsiv); trăsături pozitive (raţional, cumpătat, cu o judecată sănătoasă, energie, harnic, ducând o politică internă eficientă, bun strateg în lupte, curajos, bun psiholog, personalitate puternică, tărie de caracter.trăsăturile morale sunt argumentate şi evidenţiate mai ale cu ajutorul enumeraţiei.interesat de soarta ţării, îşi educă fiul astfel încât să-l poată înlocui la tron. poporul vede în el „un părinte” şi îl înmormântează „cu multă jale”, ceea ce demonstrează respectul şi admiraţia pe care i le poartăa fost numit Ştefan – sfântul nu pentru ceea ce a fost ca om ci pentru calităţile pe care le-a demonstrat ca voievod. natura hiperbolizată, dezlănţuită, îndeplineşte o funcţie simbolică, prevestind moartea domnitorului. domnia îndelungată şi numărul mare de mănăstiri zidite din porunca lui Ştefan demonstrează realele calităţi pe care le-a avut voievodul şi faptul că a fost ajutat de credinţa în Dumnezeu.mai presus de propria existenţă pune soarta ţării şi aflat pe patul de moarte, dă sfaturi de viitor. modalităţi de caracterizare directă indirectă (fapte, perspectiva poporului).trăsăturile morale sunt scoase în evidenţă cu ajutorul unor figuri de stil (enumeraţie, inversiune, repetiţie, epitet…) ce conferă textului o notă de expresivitate.cronicarul transformă personajul istoric într-un personaj literar, învăluindu-l într-o aură de legendă.

7

Descrierea invaziei lăcustelor (Miron Costin)

modul de expunere utilizat:descriereafenomenul natural este evocat din trei perspective: martor ocular, omul preocupat să înţeleagă fenomenul, istoricul care plasează incidentul într-un context mai larg. fenomenul este fixat cu precizie în spaţiu („la Baru , în Podoliia, pre cale fiindu de la sat spre oraş”), timpul este vag, putându-se distinge un timp al evocării şi unul evocat. elementele ce conferă nota de veridicitate: relatarea la persoana I a unei experienţe personale, fixarea cu exactitate a fenomenului într-un spaţiu real, folosirea tehnicii detaliului în descrierea invaziei lăcustelor. numeroasele repetiţii au rolul de a accentua dramatismul momentului, impresia de apocalipsă. figurile de stil (comparaţie, enumeraţie, epitet, repetiţie) plasticizează imaginile artistice, conferind textului o notă de expresivitate şi putere de sugestie. aspectul instantaneu al experienţei trăite de cronicar, ce sporeşte dramatismul, este subliniat prin adverbe şi locuţiuni adverbiale („numai ce vădzum”) „în loc ni s-au luat soarele”, „deodată”)în text apar arhaisme fonetice („vădzum”, „nuor”, „nice” etc), gramaticale („cele ce zbura”- dezacordul subiect – predicat), lexicale („hatman”, „poiadă”).

Legenda XXXVII (Ion Neculce)

harul de a povestinota de oralitate: „şi” narativ (polisident), o caracteristică a literaturii populare, ce conferă limbajului cursivitate; enumeraţiile ample. frază curgătoare, limpede.umorul.talentul narativ face din Neculce un precursor al lui Ion Creangă.

8