IMAGISTICA CU ULTRASUNETE

Ecografia reprezintă o metodă de obţinere a imaginii unui organ prin

captarea şi vizualizarea undei ultrasonice reflectate (ecou) la suprafaţa organului şi

a diferitelor structuri.

Imaginea ultrasonică reprezintă proprietăţile mecanice ale ţesuturilor

(parametri ca densitatea şi elasticitatea), proprietăţi puse în evidenţă de

interacţiunile dintre undele mecanice şi ţesuturi, interacţiuni convertite în semnale

electrice procesate şi în cele din urmă transformate într-o imagine.

În axul fasciculului două obiecte apropiate între ele nu pot fi identificate

separat în imagistica cu ultrasunete decât dacă sunt separate printr-o distanţă

echivalentă cu multiplul lungimii de undă.

Într-un ax perpendicular pe fascicul, capacitatea de a distinge două obiecte

învecinate (rezoluţia) depinde de diametrul fasciculului. Cu cât acesta este mai

îngust, cu atât rezoluţia este mai mare. Diametrul fasciculului este condiţionat de

frecvenţa ultrasunetului, fiind mai redus în cazul unor frecvenţe mai ridicate.

Deasemeni, diametrul fasciculului ultrasonic este dependent şi de diametrul

cristalului şi de depărtarea faţă de sondă. Deoarece forma fasciculului ultrasonic

este conică, cu tendinţă la divergenţă, se poate obţine o îngustare plasând în faţa

cristalului o lentilă acustică, care corectează divergenţa.

Zonele în care imaginile ultrasonice sunt utile cuprind structurile cardiace,

sistemul vascular, fătul şi uterul, ochiul, organele abdominale ca ficatul, rinichii,

vezica biliară. Există zone în care ultrasunetele nu creează imagini de calitate:

pungile de aer sunt reflectoare foarte bune pentru ultrasunete, motiv pentru care

ultrasunetele nu pot pătrunde în plămâni şi intestin; oasele atenuează mult

fasciculul ultrasonic, ceea ce face dificilă explorarea creierului la adult, cu

ultrasunete.

În timp ce străbate ţesuturile, impulsul ultrasonic este reflectat, deviat,

atenuat la fel ca orice undă.

De exemplu, atunci când un impuls traversează interfaţa muşchi-sânge

aproximativ 0,1% din energia acustică este reflectată. Acest ecou este folosit

1

pentru a crea imaginea interfeţei muşchi-sânge. Restul impulsului se propagă mai

departe putând pune în evidenţă structuri situate mai în adâncime.

Un parametru important al ultrasunetelor dirijate sub formă de fascicul este

intensitatea acustică, definită ca puterea acustică pe unitatea de suprafaţă.

Pe măsură ce impulsul ultrasonic se propagă în corp, intensitatea lui

acustică scade proporţional cu distanţa de propagare. Atenuarea acustică creşte de

asemenea cu frecvenţa. Rezultă de aici compromisul fundamental în cazul

imaginilor ultrasonice: pe măsură ce frecvenţa creşte pentru a obţine rezoluţii mai

bune, adâncimea de explorare scade.

Obiectele mult mai mici decât lungimea de undă provoacă dispersia de tip

Rayleigh. Această dispersie difuză este proporţională cu puterea a patra a

frecvenţei. De aceea imaginile obţinute la frecvenţe mai înalte au un aspect mai

difuz. Dacă un obiect este mult mai mare decât lungimea de undă atunci el se

comportă ca un reflector.

Sistemele de creare a unor imagini în interiorul corpului uman, cu ajutorul

ultrasunetelor formează imaginea pornind de la ecourile provenite de la structurile

interne iradiate de fasciculul ultrasonic. Imaginea este creată pornind de la două

ipoteze importante: ultrasunetele se propagă liniar şi viteza de propagare în

ţesuturi este, cu bună aproximaţie, constantă. De aceea, oasele plasate în calea

fasciculului ultrasonic fac practic imposibilă obţinerea unor imagini de calitate.

Cauza nu este numai reflexia foarte puternică ci şi refracţia însemnată, precum şi

falsificarea distanţelor datorită vitezei de propagare mult diferită în os. La fel,

straturile de ţesut adipos acţionează ca lentile mecanice provocând devieri ale

fasciculului ultrasonic.

Înregistrarea semnalelor ecou poate fi realizată în condiţii tehnice diferite,

ducând la reprezentări grafice diferite, numite moduri ecografice.

Modul A (amplitudine) sau ecografia unidimensională

Principiul metodei ecografiei unidimensionale este captarea ecourilor

reflectate de interferenţele biologice excitate prin ultrasunete, prelucrarea ecourilor

şi vizualizarea lor. Ecourile captate sunt vizualizate sub forma unor deflexiuni

(fig.5)

2

Fig. 5 Reprezentare schematică a imaginii ecografice în procedeu

unidimensional

Fiecare deflexiune reprezintă un ecou provenit de la un ţesut biologic aflat

pe direcţia undei ultrasonore. În principiu, fiecare ecou este apreciat prin

amplitudinea vârfului de deflexiune pe care îl creează, măsurată în decibeli.

Poziţia ecourilor în raport cu sonda este măsurată în cm.

În fig. 5 axa orizontală corespunde distanţei la care se află fiecare ţesut faţă

de sonda emiţătoare. Pe axa verticală este marcată amplitudinea fiecărui ecou.

Distanţa ce separă sonda de o structură reflectantă se poate determina cu

relaţia:

(28)

unde:

D este distanţa între emiţător şi mediul reflectant;

c este viteza undei ultrasonice în mediul respectiv;

t este timpul scurs de la emisia undei la recepţia ecoului

Aparatura care foloseşte procedeul Scan A este formată din (fig.6):

emiţătorul de unde ultrasonice;

generatorul de impulsuri electrice;

generatorul de marcare;

generatorul de deflexie a spotului pe ecran;

circuitul electronic de compensare şi amplificare;

3

ecranul de vizualizare;

coordonatorul principal

Fig.6 Schema bloc a aparaturii de tip Scan A

Coordonatorul principal are rolul de a comanda generatorul de impulsuri ce

alimentează pulsator piezocristalul traductorului. Acesta emite fascicule de

ultrasunete care ajung în ţesuturi. Ecourile reflectate sunt recepţionate de traductor

în intervalul dintre două emisii şi sunt transformate în semnale electrice. Se obţine

astfel o imagine unidimensională. În timpul examinării prin metoda Scan A,

traductorul este aplicat la suprafaţa corpului în punctul dorit şi este menţinut

imobil în contact cu pielea. Pentru eliminarea pierderilor de energie ultrasonică

prin stratul de aer se foloseşte o substanţă de contact.

Ecografia unidimensională este primul procedeu ultrasonic folosit în

medicină. Este folosit şi astăzi la examinările neurologice pentru detectarea

maselor tumorale intracraniene, în oftalmologie pentru măsurarea globului ocular,

în cardiologie şi ortopedie. În obstetrică metoda este folosită pentru determinarea

vârstei sarcinii, prin măsurarea diametrului biparietal fetal

4

TransductorCircuit de

compensare amplificare

Coordonator general

Generator impulsuri electrice

Generator deflexie

orizontala

Generator de marcare

Emisie

ReceptieEcou

Modul A este utilizat ca prim timp de reglaj al aparaturii ecografice sau

pentru depistarea rapidă a structurilor lichidiene normale şi patologice şi poate fi

folosit în practicarea puncţiei dirijate a unor colecţii lichidiene sau formaţiuni

chistice profunde, precum şi în efectuarea biopsiilor ghidate. După reperarea

formaţiunii patologice se introduce un ac de puncţie printr-un canal situat în

centrul sondei ecografice, ac ce este urmărit pe un traseu ecografic până la

plasarea lui în masa lichidiană sau în formaţiunea patologică în care urmează a se

practica biopsia.

Manoperele intervenţionale ghidate ultrasonografic sunt sigure şi permit o

vizualizare şi control al ”ţintei” în timp real, permiţând evitarea structurilor

vasculare majore datorită posibilităţii identificării lor cu uşurinţă, costul

intervenţiei este redus în comparaţie cu metodele fluoroscopice digitalizate,

echipamentul computertomografic sau de R.M.N.

Modul B sau ecografia bidimensională, scan ecografia

În ecografia bidimensională, ecourile sunt transpuse electronic sub formă

de spoturi luminoase într-o scală de gri. Fiecare ecou va apărea pe ecran sub forma

unui punct a cărui luminozitate va fi proporţională cu intensitatea ecoului. Dacă

traductorul este deplasat pe suprafaţa corpului, pentru fiecare din poziţiile lui va

apărea o serie de puncte luminoase care reprezintă zonele de interfaţă ecogene.

Dacă se înregistrează ecourile care aparţin unei multitudini de poziţii succesive, se

obţine o imagine de secţiune transversală a corpului uman formată din elemente de

intensitate luminoasă variabilă de la alb la negru, trecând printr-o succesiune de

tonuri de gri (fig..7)

Imaginea este observată chiar în timpul formării şi poate fi conservată

temporar sau fotografiată.

5

Figura nr.7 – Neuroanatomia fetală - fetus de 11-12 săptămâni. Se observă

diviziunea emisferelor şi plexul coroid (SIEMENS)

Din punct de vedere tehnic, obţinerea unei secţiuni ecotomografice

presupune deplasarea traductorului într-un singur plan. Acest lucru se poate realiza

în mai multe moduri:

deplasarea automată liniară ce imprimă sondei o mişcare pe un ax orizontal, cu

ajutorul unui motor;

deplasarea manuală prin contact direct.

Cel mai utilizat este procedeul de baleiaj manual prin contact. Sonda este

deplasată manual de-a lungul unei axe rectilinii alese după necesitate, sonda

putând fi pendulată, cu schimbarea unghiului de incidenţă. În acest scop,

traductorul este montat la extremitatea unui braţ ce funcţionează ca un pantograf.

În acelaşi timp, acest braţ îndeplineşte şi rolul de a converti poziţia instantanee a

sondei şi unghiul ei de înclinaţie, în semnale electrice vectoriale, efectuând şi

corecţia de poziţie pe ecran.

Schema bloc a aparaturii de tip Scan B este prezentată în fig. 8

6

Fig. 8 Schema bloc pentru aparatura tip Scan B

Ecourile recepţionate de traductor sunt transmise circuitului de compensare

şi amplificare, după ce au fost convertite în semnale electrice. Generatorul de

deflexie primeşte semnale, pe de o parte de la coordonatorul principal şi pe de altă

parte, de la braţul scanning. Se obţine o imagine bidimensională în care se respectă

distanţele reale între organe.

Informaţiile obţinute în acest mod sunt statice, de unde şi denumirea de

”timp întârziat” care se atribuie acestei tehnici ecografice, deoarece informaţiile

necesare formării unei imagini necesită un interval de timp cuprins între 2 şi 20 s.

Memorarea imaginilor se poate face analogic sau digital. Memorarea

analogică prezintă o calitate superioară a imaginilor, dar acestea se deteriorează în

timp. Memorarea digitală permite păstrarea imaginilor un timp oricât de

îndelungat, calitatea acestora fiind mai slabă din cauza procesului de cuantificare.

7

TraductorCircuit de

compensare amplificare

Coordonator general

Generator impulsuri electrice

Generator deflexieverticala

Brat scanning

Emisie

ReceptieImagine

Modul D sau ecotomografia dinamică sau ecografia timp – mişcare

Acest tip de imagistică cu ultrasunete analizează mişcarea unui organ, în

timp real. La structurile imobile ecourile apar la o distanţă bine stabilită faţă de

sondă, distanţă care se păstrează, în timp ce la structurile în mişcare, poziţia

ecourilor în raport cu sonda variază progresiv pe ecran. Această schimbare a

poziţiei ecourilor pune în evidenţă mişcarea organului studiat funcţie de timp.

Schema bloc a acestui tip de aparat (fig. 9) conţine şi un generator de

deflexie în funcţie de timp.

Fig. 9 Schema bloc a aparaturii pentru ecotomografia dinamică

În practica acestui mod de investigare folosind ultrasunetele, mâna

operatorului este înlocuită cu un sistem de baleiaj automat, electronic sau mecanic,

ce foloseşte grupuri de sonde legate în serie, care formează ”capul ultrasonor”.

Baleiajul astfel realizat este mult mai rapid şi este ciclic. Frecvenţa baleiajului este

suficient de mare pentru a crea o sumaţie prin remanenţă retiniană.

8

TraductorCircuit de

compensare amplificare

Coordonator general

Generator impulsuri electrice

Generator deflexie verticala

Generator deflexie

baza timp

Emisie

ReceptieImagine

Endoscopia ultrasonică

Această tehnică presupune obţinerea de imagini din interiorul cavităţilor

naturale (rect, vezică urinară, vagin) cu ajutorul ultrasunetelor. Un transductor de

construcţie specială este plasat la capătul unui dispozitiv endoscopic făcând astfel

posibilă obţinerea de imagini ultrasonografice ale pereţilor cavităţii investigate

precum şi a organelor din vecinătate.

Ecografia 3D

Permite obţinerea imaginilor tridimensionale în dinamică, utilizând un

traductor 3D. Clasic acesta este format dintr-un traductor convenţional montat cu

un motor, care realizează mişcări de translaţie sau rotaţie a traductorului în jurul

unei axe definind volumul tridimensional.

Figura 10 evidenţiază, prin această tehnică, faciesul fetal.

Figura nr. 10 – Imagine ultraso-nografică 3D, se observă faciesul fetal în imagine

tridimensională(SIEMENS)

Ecografia cu agenţi de contrast sau sonoscintigrafia

Agenţii de contrast folosiţi în explorarea ultrasonică sunt reprezentaţi de

microbule de gaz care funcţionează ca amplificatoare ale semnalelor ecou.

Intensitatea semnalelor ecou este proporţională cu modificarea impedanţei acustice

între sânge şi gazul din care sunt formate microbulele. Diferenţa dintre

9

impedanţele acustice ale sângelui şi microbulele de gaz este foarte mare la

interfaţa de separare şi, teoretic, orice undă ultrasonică incidentă pe microbula de

gaz este reflectată, chiar dacă nu toate undele reflectate ajung la traductor.

Reflexia aproape completă a undei ultrasonice nu ar putea fi suficientă pentru a

determina intensificarea semnificativă a ecoului deoarece microparticulele sunt

foarte mici şi dispersate în circulaţia sanguină. La amplificarea semnalului mai

contribuie şi faptul că reflectivitatea este proporţională cu puterea a patra a

diametrului particulei şi cu concentraţia microparticulelor. Microparticulele atinse

de unda ultrasonică intră în rezonanţă, având o frecvenţă specifică, dependentă de

diametrul particulei. Principala frecvenţă de rezonanţă nu este singura frecvenţă de

rezonanţă a microparticulelor, fiind emise multiple ecouri, fenomen similar cu

ceea ce se întâmplă la instrumentele muzicale. Aceste frecvenţe armonice au o

intensitate descrescătoare, dar frecvenţele secundare, cunoscute sub numele de

armonică secundară este suficient de intensă pentru a putea fi folosită în obţinerea

ecoului ce formează imaginea ecografică. Avantajul teoretic al armonicii

secundare este acela că numai microparticulele folosite ca agenţi de contrast intră

în rezonanţă la o anumită frecvenţă, în timp ce ţesuturile înconjurătoare nu intră în

rezonanţă sau oscilaţia lor armonică are o frecvenţă foarte mică. Astfel, folosind

un transductor de ultrasunete care generează unde cu frecvenţă de 3.5 MHz şi

primeşte un ecou cu frecvenţă de 7 Mhz, este posibil ca imaginea ecografică

obţinută în aceste condiţii să fie dată numai de agentul de contrast, fără artefactele

determinate de structurile anatomice înconjurătoare. Prin acest procedeu se pot

evidenţia vasele sanguine foarte mici, prin care circulaţia sanguină se realizează cu

viteză foarte mică, imagine care nu poate fi obţinută prin procedee clasice. Agenţii

de contrast pot fi folosiţi şi în ecografia în modul B, de exemplu pentru

vizualizarea muşchiului cardiac, înlăturând artefactele determinate de mişcarea

cordului în activitate. În acelaşi sens, tehnica eco-Doppler cu agenţi de contrast

este folosită pentru vizualizarea circulaţiei sanguine în capilare.

Intensitatea folosită în ecografie este mică, de ordinul 10-2 W/cm2,

intensitate la care efectele nocive se consideră neglijabile.

10

Dopplersonografia

Dacă o sursă de ultrasunete şi receptorul se află în mişcare relativă unul faţă

de celălalt, frecvenţa oscilaţiilor percepute de receptor depinde de viteza acestei

mişcări.

În acest context se disting trei situaţii:

1. Receptor fix şi sursă mobilă

v

S S1 0

Considerăm 0 punctul în care se găseşte receptorul şi S poziţia iniţială a

sursei. Sursa se mişcă spre receptor cu viteza v.

2. Receptor mobil şi sursă fixă

3. Receptor şi sursă mobili pe direcţie comună

Explorarea sistemului arterial utilizând efectul Doppler

Efectul Doppler este folosit pentru determinarea vitezei sângelui, prin

detectarea undei reflectate de hematii (fig.14-metoda alb-negru)

Ştiinţa medicală posedă o metodă deosebit de utilă pentru măsurarea

debitului sanguin prin metode neinvazive (fără intervenţii chirurgicale, substanţe

de contrast sau substanţe radioactive). Această metodă bazată pe principiul

Doppler se explică prin faptul că dacă unda incidentă (acustică, electromagnetică,

în general pentru toate fenomenele ondulatorii) întâlneşte un mediu (sângele,

peretele cordului etc) în mişcare, unda reflectată (ecoul) are o altă frecvenţă decât

unda incidentă.

În consecinţă se poate determina viteza de mişcare a mediului (sângelui)

analizând frecvenţa undei reflectate de pe hematii (suprafaţa de discontinuitate).

Aparatele moderne, debitmetre cu ultrasunete, măsoară de fapt viteza de

curgere, însă pot fi etalonate astfel, încât semnalul de ieşire să reprezinte debitul

11Fig.14 a

volumic. La o frecvenţă a ultrasunetelor de 3 - 15 MHz, debitul măsurat diferă de

cel real doar cu 1%.

Metoda este comodă, nesângerândă, nedureroasă.

Fig. 14 b Semnale Doppler culese la nivelul arterelor oftalmice, in conditii

normale

Aparatura Doppler, graţie diferitelor tipuri de echipamente, poate fi utilizată în

patru tipuri de aplicaţii clinice, şi anume:

- investigarea fluxului sangvin;

- măsurarea presiunii sângelui;

- monitorizarea pericolului în timpul travaliului;

-detectarea potenţialului emboliei gazose.

Fig. 14 c Semnale Doppler culese la nivelul arterelor oftalmice, in conditii

patologice

12

Figura 14b reprezintă semnalele Doppler înregistrate la nivelul arterei

oftalmice în condiţii normale (Fig.14 b) şi patologice (Fig. 14 c).

Tehnicile de obţinere a imaginii unor structuri interne cu ultrasunete au o

serie de avantaje importante: sunt neinvazive, permit investigaţii în timp real,

datorită dimensiunii mici a traductorului permit selectarea de către operator în mod

interactiv a zonei de investigat.

APLICAŢII ALE ULTRASUNETELOR ÎN

STOMATOLOGIE

În stomatologie există o permanentă preocupare de a se introduce metode

noi care să perfecţioneze posibilităţile de diagnostic. Astfel investigarea şi

tratamentul cu ultrasunete capătă din ce în ce mai mult teren în stomatologie, o

dată cu perfecţionarea şi dezvoltarea tehnicilor ultrasonice.

Ultrasunetele sunt folosite în stomatologie pentru

diagnostic (reprezentarea alveolară uni şi tridimensională, analiza

tulburărilor morfo - funcţionale ale articulaţiei temporomandibulare,

determinarea densităţii minerale a ţesutului dur dentar, determinarea

lungimii canalului radicular, determinarea vitalităţii dentare),

terapie (îndepărtarea tartrului dentar, terapia parodontală

chirurgicală, condensarea amalgamului, finisarea şi adaptarea

marginală a obturaţiilor, prepararea canalelor radiculare, obturarea

radiculară), şi

profilaxie (igienizarea cavităţii bucale, curăţirea instrumentarului).

Măsurarea pulsului ultrasonor în dinţi

Pentru detectarea joncţiunii interfeţei smalţului dentar şi pulpei dentare s-a

folosit un sistem ultrasonor puls-ecou care permite măsurarea vitezei

ultrasunetului, în unde longitudinale, la nivelul dinţilor intacţi. Măsurându-se

intervalele de timp dintre ecouri şi grosimea fiecărui strat, s-au determinat vitezele

sunetului în smalţ şi dentină pentru fiecare tip de dinte. Rezoluţia în profunzime,

13

estimată la 0.5 mm la nivelul smalţului dentar, a putut să evidenţieze şi straturi de

smalţ mai subţiri de 0.3 mm. Viteza sunetului în smalţul dentar uman este de

6250m/s, iar în dentina umană de 3800 m/s.

Schema unui sistem ultrasonic puls-ecou este prezentată în fig. 13

Fig. 13 Schema unui sistem ultrasonic puls-ecou (după Spranger)

În figură, amplitudinea din partea stângă corespunde pulsului transmis, cea

de-a doua amplitudine corespunde suprafeţei smalţului, al treilea vârf corespunde

joncţiunii smalţ-dentină, iar ultima amplitudine corespunde camerei pulpare.

4.3.2.Determinarea circulaţiei sanguine în pulpă dentara

Efectul Doppler este utilizat pentru determinarea circulaţiei

sanguine în pulpa dentară în vederea diagnosticului diferenţial al

pulpei vitale, pulpei necrozate ischemic şi lipsa pulpei dentare,

evidenţiindu-se diferenţele semnificative în circulaţia sanguină la acest

nivel, în stările cercetate. Deasemeni s-au putut evidenţia diferenţele

semnificative în circulaţia sanguină pulpară înainte şi după

administrarea anestezicelor locale. În dinţii imaturi, revascularizarea

pulpei dentare necrotice este posibilă şi necesară. Testele utilizate

curent pentru evidenţierea acestei revascularizări sunt puţin sensibile,

dând de multe ori rezultate eronate, obligând astfel la decizii radicale

fără suport real. Tehnica Doppler aplicată în determinarea circulaţiei

sanguine la nivelul pulpei dentare este un test obiectiv şi foarte

14

sensibil pentru evidenţierea vitalităţii pulpei dentare. Utilizarea sa

elimină tratamentele radicale care nu sunt imperios necesare.

Sinusurile maxilare

Afecţiunile sinusurilor maxilare ce pot fi investigate ecografic sunt

reprezentate de :

modificări produse de prezenţa corpilor străini

inflamaţii acute sau cronice

traumatisme sau tumori

Aceste modificări au următoarele caracteristici:

reducerea pneumatizării din cauza acumulării de lichid sau ţesut sau din cauza

existenţei unui corp străin sau a unei fermaţiuni tumorale;

lărgirea moderată a spaţiului plin cu aer din cauza atrofiei mucoasei sinusale

sau a deplasării traumatice a unei părţi din cavitate;

întreruperea continuităţii în interiorul sinusului produse de procese infiltrative

sau expansive ori de traumatisme.

Explorarea ultrasonică furnizează date în plus faţă de cea radiografică,

deosebit de utile pentru stabilirea diagnosticului.

De remarcat este faptul că marginile distale ale sinusurilor maxilare pot fi

evidenţiate doar dacă sunt pline cu material ecogenic. Imaginile ecotomografice

pot fi măsurate cu ajutorul unei scale, obţinându-se astfel date precise despre

profunzimea şi grosimea tuturor structurilor din sinus.

Pentru explorarea ecografică întramaxilară, conductibilitatea sinusului

maxilar umplut cu aer poate fi îmbunătăţită printr-o ”irigare – test”. În acest mod

devine posibilă şi explorarea sinusurilor parţial umplute cu aer, completând

informaţiile obţinute prin examen radiologic.

15

Fig.18 a

-Utilizarea ultrasunetelor în verificarea sinusurilor frontale şi nazale

Detectorul ultrasonic se bazează pe metoda descrisă în capitolul privind ecografia în modul A (prezentat mai sus). Un impuls ultrasonor emis de transductor penetrează mediul având o structură neomogenă - sinusurile nazale şi frontale (ţesut moale-os – fig. 18 a şi 18 b ). Undele reflectate vor fi captate de transductorul ultrasonic care va funcţiona ca receptor. Ecourile obţinute depind de proprietăţile acustice ale mediilor vecine.

În particular, astfel de reflexii se produc la limita între două medii, dintre care unul poate fi aerul (ţesut nazal-aer; os-aer). În această situaţie întreaga energie este reflectată datorită proprietăţilor acustice ale gazului.

Ecoul ultrasonor reflectat şi captat este transformat de detector în imagini cu efect diagnostic.

Detectorul nu necesită pregătiri speciale, totuşi se recomandă scoaterea protezelor dentare, dacă este cazul. De preferat ca pacientul să se afle în poziţia şezând, zona sinusurilor se acoperă cu un strat subţire de lichid de contact (gel ultrasonic, ulei mineral sau ulei de parafină).

16

Fig.18 b