ULTIMA CĂLĂTORIE PRIN COŞMARUL AMINTIRII                                                                           de Nicolae Cãlinescu  În camera muribunzilor din Aiudtemnicerii bat cu ciocanul de lemn in gratiişi ordonăsă fie scoase cadavrele afară.Azi a scăpat de osândăun bătrân dascăl nationalist,un tânăr poet,care n-a publicat nici un verssi ciobanul printlegionarul Vlahiei. Scrâşnesc balamalele ruginite,pocnesc zăvoarele, lacătul geme.S-a închis uşa la cavoul cu stafii.In noaptea pustie,strigătul bufniţeia rămassingura strigare vie. Ion Avădanei zace pe spate,trupul ros de boală nu-l mai doare.Se simte uşorca un fulg, ca o nălucă.Ochii mistuiti de febră contemplăjocul mincinos al umbrelor de pe tavan.Camera muribunzilor se dizolvă in netimp. Ion Avădaneiporneşte in o lungă călătoriepe cărările stranii ale vietiiprin coşmarul amintirii. Oare,nu ti-a furat minteao vrăjitoare zăludă,Ioane?       A fost odată ca niciodată      dealuri verzi,      o casă cu livadă de meri,      cerul albastru al copilăriei,      pârâul cântător din Bucovina,      tata, stăpân şi rob pe ogoare,      mama, cumintenia pământului,

      risipită in neodihnă şi lacrimi. Apoi, balada Fratilor de Cruce,pe potecile tăinuite ale dorului de tarăin umbra troitei cu focuri in codru.Voinicul cu şapte vietis-a luat la trântă cu zmeii,cu vârcolacii, cu iazmele vremii.O, tu, tinerete, zbor neînfricat! La fiecare prag, la fiecare vamăjandarmi cu baioneta la armă.Beciuri umede, celule, tribunale,lanturi, cătuşe, zăvoare, gratii, sentinelesârme ghimpate,până la soare, până la stele. Trec in goană turbatăanchetele,curtea martială,stârvul temniteibatalioanele mortii,crivătul stepei,şi morti şi morti fară număr. Pe refuzatii nuntii eterneIi invită iarăşibârlogul Securitătii,camera de tortură,brain-washingul,roabele cu jug,minele de plumb,aiuduri, gherle,cuşti de beton. In camera muribunzilorlumina face explozie.În jur se adunătoti ce au fost,toti cei care nu mai sunt. Din perete se desprindeo bătrână cu maramă, catrintă şi zâmbet amar.Doi ochi mari, blânzi, adâncica o noapte nemărginităîi învelesc, îi desmiardă fruntea.

 Sărut mâna, mamă, sărut mâna.De când te aştept!Nu credeam să vii!De acum vom fi împreună,mereu împreună...Ion Avădanei, moare fericit.