Tudor Arghezi(1880-1967)

Lirica argheziană demonstrează diversitatea poeziei interbelice, prin numărul impresionant de teme: poetul şi poezia ( arta poetică), natura, iubirea ( erosul domestic), căutarea absolutului (drama celor neînţeleşi, damnaţi sau blestemaţi), căutarea divinităţii, pendularea între “credinţă şi tăgadă”, universal ţărănesc, construit pe principiul ordinii, pe cultul pământului şi al muncii, revolta socială, lumea infernală a închisorii, microcosmosul domestic ( “ poezia boabei şi fărâmei”), universul ludic, universul războiului, universul blestemelor şi descântecelor.

Sintetizând temele creaţiei argheziene, pe primul loc se situează tema filozofică, din care fac parte: arta poetică şi poezia existenţială. Crezul artistic al lui Tudor Arghezi esenţializează importanţa cuvântului în Univers, în concepţia lirică a poetului cuvântul fiind atotputernic/ omnipotent şi încărcat de forţă creatoare. Arta poetică argheziană se înscrie în creaţia filozofică şi se fundamentează pe energia pe care o degajă cuvântul în Univers, prin glorificarea lui în opere literare originale, idee ilustrată în poezii ca: "Rugă de seara", "Testament", "Flori de mucigai", "Ex libris", "Stihuri", "Inscripţie pe biserică" , "Poetica"etc.

Lirica existenţială este ilustrată de "Psalmi", a căror temă generală exprimă raportul spiritual dintre om şi Divinitate, definirea omului şi a Divinităţii într-o viziune filozofică. Psalmul arghezian este creat de o conştiinţă problematizantă, iar stările contradictorii ale psalmistului care pendulează între « credinţă şi tăgadă » exprimă dramatismul condiţiei umane, căutarea dialogului cu Dumnezeu într-o lume desacralizată. În viziunea criticului George Călinescu aceasta creaţie artistică este definită ca poezie "monumentală şi grea a zborului sufletesc către lumină". În "Psalmii" arghezieni, Eugen Simion delimitează patru subteme: religioasă - în sensul că Dumnezeu este atotputernic şi omniprezent (se identifica în mod desăvârşit cu întreaga fire); gnoseologica - Divinitatea este idealul suprem al fiinţei umane;- etica - Divinitatea veghează "voia de bine, frumos şi ader" a omului; estetică - Dumnezeu este visul purificator al omului: "Eşti visul meu, din toate, cel frumos". Tudor Arghezi încearcă să se apropie de Dumnezeu prin negaţie, oscilând între "credinţa" şi"tăgadă", cerând, uneori imperativ, alteori smerit, dovezi palpabile privind existenţa Lui. "Psalmii" arghezieni sunt concepuţi sub forma unor dialoguri imaginare cu Dumnezeu, într-un limbaj patetic sau acuzator, cu speranţă sau cu deznădejde, fapt interpretat de critică literară ca trufie a artistului de a scormoni cu mintea misterul universal care-l fascinează, de a se convinge prin fapte concrete de existenţa abstractă a forţei supreme: "Singuri, acum, în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor,/ Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este"!

Poezia iubirii proiectează un sentiment protector, o necontenită şi timidă chemare a iubitei, eul liric amânând întâlnirea pentru a prelungi fericirea de care se simte cuprins: "Melancolie", "Cântare", "Creion". În alte creaţii, iubirea este starea superioară a îngemănării îndrăgostiţilor, ca în "Psalmul de taină", una dintre cele mai frumoase poezii din lirica erotică românească: "Femeie raspandita-n mine/ ca o mireasma-ntr-o pădure,/ Scrisa-n visare ca o slovă,/ infipta-n trunchiul meu: secure". Iubita-sotie este stăpâna universului casnic, iubirea este împlinită în cadrul naturii vegetale şi animale, în toată bogăţia şi splendoarea ei: "Mireasa", "Căsnicie".

Viziunea asupra morţii profilează spaima, ca în poezia "Duhovnicească" în care starea de spirit e zugrăvita printr-un peisaj caracterizat de teama de necunoscut, de spaima de neant. Acceptarea, în sens mioritic, a morţii este ilustrata în “De-a v-aţi ascuns…”, unde fenomenul e văzut ca un joc, menit să-i obişnuiască şi pe copii cu ideea dispritiei, cândva, a fiecăruia dintre noi. Moartea este un joc ciudat, o plecare undeva mai departe de unde cel trecut în nefiinţă se întoarce numai în amintire, la început mai des şi apoi din ce în ce mai rar. În final poetul renunţă la acest joc şi izbucneşte în revoltă întrucât nu-şi poate înfrânge regretul tipic uman: “Îl joci în câte câţi vrei/ Arde-l-ar focul!“

Poezia socială exprimă o atracţie surprinzătoare a poetului pentru faţa dizgraţioasa a lumii, creând un autentic spectacol al degradării umane. Lumea mahalalelor citadine, a pungaşilor, a ucigaşilor, a puşcăriaşilor, cu care a intrat în contact în timpul detenţiei din închisoarea Văcăreşti, este ilustrata în poeziile "Doi flămânzi", "Generaţii", "Ceasul de apoi","Cina" şi în proza "Poarta neagră". Scabrosul, putreziciunea vieţii omeneşti constituie o imagine cutremuratoare, Arghezi potenţând emoţia artistică prin estetica urâtului: "în beciul cu morţi, Ion e frumos,/ întins gol pe piatra cu-n fraged surâs,/ Trei nopţi şobolanii l-au ros/ Şi din gura-i baloasa-i cade sacâs." ("Ion Ion")

Poezia de revoltă socială excelează în volumul "Peizaje" din 1955, în care poeziile- pamflet "Cuvânt înainte", "Pe razătoare", "Lipsesc morminte" reflectă drama răscoalei ţărăneşti într-un ton acuzator şi o atitudine plină de revoltă şi încrâncenare. Arghezi rămâne solidar cu cei mulţi, care trudesc în anonimat, înfrumuseţaţi de muncă aspră, dar cinstită şi dispreţuitor faţă de cei "plini de bube", trândavi şi degradaţi moral.

Volumul "Cântare omului" din 1956 ilustrează în imagini poetice de o puternică expresivitate artistică evoluţia omului de-a lungul devenirii sale, de la "Născocitorul", până la omagiul adus celui care a descoperit taina tainelor în poezia "Cel ce gândeşte singur".

Tema inedită, poezia jocului, a boabei şi a fărâmei exprimă fascinaţia pe care o are Arghezi pentru universul înconjurător, alcătuit, cu candoare unică şi fermecătoare, din lumea gazelor, a florilor şi a animalelor domestice. În proza şi poezia dedicate acestor minuscule fiinţe, Arghezi explica naiv geneza Universului ("facerea lumii, balet pe şapte silabe"), aseamănă condiţia omului cu "Un plop uscat" ori descrie elementele mărunte ce compun Universul, cum ar fi: buruienile, cartoful ("Har"), dovleacul ("Hora în grădină"), gazele ("Vaca lui Dumnezeu"). În poezia "Cântec de adormit Mitzura", precum şi în "Cântec de cununie", urarea caldă, sinceră exprimă bucuria şi entuziasmul eului liric pentru lumea copilăriei.

Poezia peisajului natural este, în lirica argheziană, fie "spital de întristare şi căinţa" ("Târziu de toamnă"), fie exuberanţă, pentru că "Din învierea sufletului de izvor/ Beau caprele-amintirilor" ("Vânt de toamnă"), sau sub forma descrierii naturii dezlănţuite ("Prigoana").

Poezia inscripţiilor, lirică inedită în peisajul literaturii romane, proiectează reflecţiile profunde ale poetului cu privire la îndatoririle pe care oamenii le au faţă de semenii lor, faţă de familie, faţă de ţară, faţă de credinţa strămoşească, cuprinzând un imens univers, de la gaze la oameni, de la uratul regăsit într-o multitudine de ipostaze, la sublim. "Inscripţie pe biserică" potenţează arta poetica argheziană ce exprima aspiraţia artistului spre nemurire prin creaţia sa literară :"Toţi au fost un timp. Eu sunt./ Eu în cer.Ei în pământ."

Tudor Arghezi este un înoitor al limbajului poetic în direcţia liricii moderne : ambiguitatea şi forţa de sugestie se realizează prin schimbări esenţiale la nivel sintactic şi lexical. Limbajul şocant aduce neaşteptate asocieri de termeni : argotici, religioşi arhaisme, neologisme, expresii populare, cuvinte banale sau acumularea de cuvinte nepoetice, care dobândesc valenţe esteice. Jocul cuvintelor redă jocul ideilor, iar poezia este, pentru Arghezi, « esenţă de cuvinte » extrasă din limbajul comun. Rolul poetului este de a «  potrivi » cuvintele pentru că «  nicio jucărie nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe » după cum afirmă Tudor Arghezi.

Poet modern, Tudor Arghezi aduce în literatura română o operă ce se distinge prin inovaţie atât în teme, cât şi în limbajul poetic, determinând o revoluţie în poezia românească: " În poezia argheziană întâlnim o altă vegetaţie, o altă conuratie a spaţiului şi a cosmosului, un alt sentiment al timpului decât acelea cu care eram obişnuiţi din poezia anterioara, dar mai ales un alt spirit". (Ion Simuţ)

Cina

Poezia „Cina” continuă caleidoscopul imaginilor infernale şi groteşti din al doilea volum arghezian "Flori de mucigai", apărut în 1931 şi pe care Perpessicius îl definea drept “ o fermecătoare colecţie de stampe diabolice". Acest volum se deosebeşte radical de cartea debutului, “ Cuvinte potrivite”(1927), prin coerenţa generată de universul poetic inspirit de lumea închisorii, prin viziunea determinată de estetica urâtului, prin registrul stilistic dominat de elemente argotice şi populare.

Tema şi viziunea despre lume a poemului “Cina” se concretizează , conform conceptului german weltenshauung, prin lumea infernală a închisorilor. Acesta surprinde prin prezentarea panoramică a unui cadru puţin obişnuit, a unui cortegiu al condamnaţilor care, într-un moment de răgaz, îşi iau cina, cu feţe livide, de participanţi la o noapte walpurgică1. Interesul autorului pentru descrierea mediul detenţiei provine din experienţa acestuia, care după Unire, este condamnat la doi ani de închisoare în „ procesul ziariştilor” şi petrece câteva luni de detenţie la Văcăreşti după care este graţiat datorită intervenţiei lui Nicolae Iorga.

Poezia “ Cina” reprezintă un exemplu al acumulărilor spectaculoase realizate de autor pe linia esteticii urâtului. Acestea pot fi identificate atât la nivelul semnificatului cât şi la nivelul semnificantului.

La nivelul semnificatului, se remarcă lumea puşcăriaşilor şi patimile acestora ca simboluri ale mizeriei existenţiale şi ale unei umanităţi decăzute, într-un timp al întunericului.

Sugestivă pentru această idee este secvenţa în care este prezentat convoiul de condamnaţi, înaintând prin frigul şi noroiul devenite adaosuri la supliciul lor înspăimântător: “În frig şi noroi/Trec hoţii-n convoi, câte doi,/Cu lanţuri târâş de picioare,/Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare.” Închisoarea este conturată asemenea unui Înfern în care pungaşii- convoi de suflete damnate îşi ispăşesc pedeapsa veşnică.

Marşul hoţilor este răsplătit cu o cină ce corespunde mediului în care aceştia suprevieţuiesc, o fiertură dezgustătoare, care desăvârşeşte imaginea intimidantă a închisorilor: "Fiertura e gata./E seară. E ploaie./O lingură grea, cât lopata,/Dă ciorba din 1 Walpurgic = coşmaresc, de coşmar

doua hârdaie." Coordonata temporală “ E seară” induce senzaţia unui crepuscul existenţial, iar sintagma “ E ploaie” accentuează imaginea mediului infect, umed şi insalubru.

Rememorarea motivelor pentru care fiecare deţinut se află în detenţie pare să ţină de timpuri imemoriale, întrucât suferinţa este aceeaşi pentru toţi: "Câţiva au ucis,/ Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis./ Totuna-i ce faci:/ Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci." Motivele diverse: crimă, furt, răscoala ca încercare de obţinere a libertăţii îşi pierd sensul sau gravitatea într-o lume în care deţinuţi de drept comun şi oameni condamnaţi din raţiuni politice sunt pedepsiţi în aceeaşi măsură.

Procesiunea infernală pare compusă din strigoi, suflete veşnic chinuite ca pedeapsă pentru faptele lor: "Livizi ca strigoii şi şui,/ Strâmbaţi de la umeri, din şold şi picior,/ În blidul fierbinte, cu aburi gălbui,/ Îşi duc parcă sângele lor." Imaginea finală completează tabloul sinistru, desăvârşindu-l prin inducerea senzaţiei de deznădejde veşnică, un Infern populat de condamnaţii ce-şi ispăşesc patimile, păcatele sau visurile.

“În materie de semnificat- afirmă criticul Mircea Scarlat -inedite şi implicit polemice sunt materia lexicală şi modalitatea structurării elementelor de vocabular.” Astfel, întreg textul poetic stă sub semnul jocului de cuvinte ce redă jocul ideilor obţinut prin asocierile lexicale inovatoare şi folosirea unui amalgam de cuvinte nepoetice, care dobândesc valenţe estetice. Cuvinte ca “noroi”, “ târâş”, “ hârdaie”, “strigoi”, “şui”, “blid”, “gălbui” nu au o valoare estetică de sine stătătoare, însă adaptate la tema poemului ele sunt perfect încadrate în lumea infectă a puşcăriilor, căpătând şi creând efecte estetice. De asemenea sintagmele precum “ mocirli de sudoare”, “ o lingură grea, cât lopata”, “ În blidul fierbinte, cu aburi gălbui,/Îşi duc parcă sângele lor” îi induc cititorului senzaţia de infect şi insalubru specifică mediului închisorii precum şi senzaţia apăsătoare a vinei şi a deznădejdii resimţită de condamnaţi.

Formula lirică este definită prin lirica rolurilor, eul liric asumându-şi o ipostaza detaşată în prezentarea panoramică a cortegiului de deţinuţi.

În ceea ce priveşte nivelul prozodic, acesta se supune regulilor modernismului, autorul respingând tiparul tradiţional prin rima ce alternează de la împerecheată la îmbrăţişată, măsura de 5-12 silabe şi ritm variabil.

Poezia “Cina” de Tudor Arghezi impune o viziune determinată de estetica urâtului prin intermediul tematicii, imaginilor sugestive şi limbajul realizat preponderant din cuvinte nepoetice care capătă valoare esterică prin regenerarea semnificaţiilor.