TUDOR ARGHEZI(1880-1967)

AUTOR ȘI OPERĂ:

Arghezi se formează ca poet la răscrucea dintre cele două secole, al XIX-lea și al XX-lea, și

traseul său creator ilustrează perfect revoluția pe care moderniosmul o provoacă în lirică. Numele său

adevărat este Ion N. Teodorescu, dar după debut, asemeni lui Creangă foloseste numele mamei.

Biografia sa este destul de complexă: la 11 ani fuge de acasă și se întreține singur lucrând ca ucenic la un

meșter cioplitor, meditator, custode al unei săli de expoziție. Din 1899 alege viața monahală, la

mănăstirea Cernica, decizia sa generând doar ipoteze, fără a se cunoaște motivul adevărat: reacție la

stingerea iubitei, refugiu în fața greutăților cotidiene, criză intelectuală, nevoia de a descoperi tainele

cărților sfinte. În 1905, petrece un an într-o mănăstire din străinătate, după care rupe legăturile cu

biserica. În perioada Primului Război Mondial, colaborează ca ziarist la Viața românească, Cronica,

Gazeta Bucureștilor, drept urmare fiind inculpat în „procesul ziariștilor”, condamnat la doi ani de

detenție dar după câteva luni la Văcărești este grațiat datorită intervenției lui N. Iorga.

Deceniul trei se caracterizează printr-o bogată activitate de gazetar, conducând sau scoțând reviste

noi: Cugetul românesc, Națiunea, trimite poezii la Adevărul literar și artistic. În 1928-1929 scoate prima

serie dintr-o revistă miniaturală unică – Bilete de papagal.

În 1927, la 47 de ani îi apare volumul Cuvinte potrivite, primit foarte bine de critici ( E.

Lovinescu, M. Ralea, G. Călinescu) dar contestat de alți poeți – I. Barbu. Următoarele volume apărute în

1930 sunt rezultatul experiențelei carcerale și monahale: Icoane pe lemn, Poarta neagră.

Mai cunoscute vor fi volumele din 1931 Flori de mucigai ( aduce o nouă viziune prin estetica

urâtului, experiența carcerală), Cartea cu jucării ( experiența ludică, prilejuită de creșterea copiilor

Mițura și Baruțu).

Devine din ce în ce mai prolific ca scriitor, continuând să-i apară volume precum: Cărticică de

seară, Hore (poezie, proză poetică), Ochii Maicii Domnului, Cimitirul Buna-Vestire (romane).

În primul deceniu postbelic este ținta unor atacuri și campanii etichetat ca poet decadent. Obține

recunoașterea forurilor culturale: devine membru al Academiei, laureat al Premiului de Stat. La senectute

îi apar noi volume de poezie precum: Stihuri pestrițe (1957), Frunze (1961), Noaptea(1967).

Ca și în cazul lui Eminescu, publicistica și proza sunt puse în umbră de originalitatea poeziei.

Criticii si istoricii literari se afla intr-o situație paradoxală deoarece nu-l pot fixa pe Arghezi într-o

formulă poetică unică, într-un curent, într-o direcție sau o orientare literară, fiind revendicat în egală

măsură de tradiționaliști și de moderniști, el însuși refuzând orice fel de încadrare. Universul liricii sale se

caracterizează printr-o mare variaţie tematică:

Poezie filozofică – arta poetică – Testament, Portret, Flori de mucigai

- influenţa religioasă – Psalmii

- atitudinea faţă de moarte – De-a v-aţi ascuns

- lirica sociogonică – vol. Cântare omului

Poezia socială - estetica urâtului – vol. Flori de mucigai

- revolta socială, universul ţărănesc – 1907 – Peizaje

Poezia de dragoste – reticenţă şi amânarea clipei iubirii – vol. Cuvinte potrivite

- împlinirea erotică de tip casnic – vol. Cărticică de seară

Poezia jocului – vol. Mărţişoare, Prisaca

Opera poetică argheziană are mai multe trăsături specific moderniste între care: este expresia unei

conştiințe frământate, în perpetuă căutare oscilând între stări contradictorii şi incompatibile, redând prin

textele de influenţă religioasă tentaţia absolutului. Aduce pentru prima oară în literatura română estetica

urâtului , promovată în special de vol. Flori de mucigai dar anunţată încă de la debut din poezia

Testament, preluată de la poetul francez Baudelaire ( Florile răului ). Sub acest aspect Argezi își oferă o

libertate totală în planul inspiraţiei, prezentând chiar lumea marginalizată a hoţilor şi a criminalilor dar

aducând un mesaj optimist, acela că mizeria sau păcatul nu distrug fondul de umanitate existent în acest

univers. Aduce o nouă perspectivă asupra iubirii prezentând împlinirea prin iubirea de tip casnic şi

ipostaza femeii-soţie. Cele mai importante elemente ale modernismului său se regăsesc în planul

limbajului caracterizat de expresivitate şi ambiguitate şi în cel al convenţiilor prozodice, cultivând versul

liber sau combinând diverse modalități ale prozodiei clasice. Limbajul are o mare forţă de sugestie, este

şocant, format din neaşteptate asocieri lexicale de termeni argotici, religioşi, arhaisme, neologisme,

expresii populare, cuvinte banale, acumulare de cuvinte nepoetice care însă prin meşteşugul creatorului se

transformă . În legătură cu acest aspect putem adopta aserțiunea lui Pompiliu Constantinescu – „poetica

argheziană cunoaște deopotrivă voluptatea smârcurilor și armoniilor astrale”. Scrisul ia forma unei

geneze poetul pătrunzând în cele mai profunde esențe ale vieții. Cu toate acestea poetul nu se consideră

un Demiurg considerând mai curând că munca sa nu face decât să spiritualizeze materialul: Ca șa

schimbăm acum, întâia oară,/ Sapa-n condei și brazda-n călimară ..” ( Testament)

Poezia religioasă este deosebit de profundă și se leagă de atitudinea menționată, atitudinea față de

Divinitate trezind nenumărate întrebări și zbateri ale eului. Creația sa în această direcție se apropie mai

curând de Vechiul Testament decot de Noul Testament, neavând echivalent în literatura noastră. Deși

asociat în modernism generației lui L. Blaga, Arghezi se diferențiază de acesta. El nu caută să acceadă

spre misterele universului, el are nevoie de concret, de palpabil, este panteist, dorindu-și totuși cu ardoare

descifrarea misterului divin.

Arghezi este poetul care știe ca nimeni altul a scrie pe dedesupt, alteori cu unghia de la mâna

stângă, a scrie clădind, pentru că fiecare scriitor este un constructor de cuvinte ce lasă moștenire

generațiilor ce vin cartea de versuri.