Tudor Arghezi

Tudor Arghezi, poet, prozator şi gazetar cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată, unul dintre autorii de prim rang a-i perioadei interbelice. Biografia sciitorului, plină de cotituri, a rămas până astăzi controversată în multe detalii. S-a născut la 23 mai 1880 la Bucureşti, într-o familie originară din Cărbuneşti – judeţul Gorj. Numele său adevărat a fost Ion N. Theodorescu; pseudonimul Arghezi este explicat de scriitor ca fiind în legătură cu Argesis, vechiul nume al râului Argeş. Copilăria nu i-a lăsat scriitorului decât amintiri dureroase, acesta mărturisind: “Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”. În perioada de şcoală, câteva chipuri i-au încălzit sufletul. Pe blândul învăţător Abramescu şi pe profesorul de română Gîrbea îi va evoca, peste ani, cu dragoste şi recunoştinţă.

Între 1891-1896 a urmat cursurile Liceului “Sfântul Sava”, perioadă în care se împrieteneşte cu viitorii scriitori Gala Galaction şi N. D. Cocea. “… această prietenie a alcătuit pentru noi o insulă, o concretizare de aspiraţii comune … pentru toată viaţa. Insula noastră nu a cunoscut invidia şi orgoliul”. În 1896, la 16 ani se produce şi debutul său literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista “Liga Ortodoxă”. Poetul se semnează cu numele său real, Ion Theo. Nu-şi încheie studiile, începe să lucreze în fabrică. Începând cu 1900 şi până în 1904, poetul este călugăr la Mănăstirea Cernica. Acolo, în liniştea chiliei va învăţa, pe îndelete, taina mânuirii cuvintelor. În 1905 pleacă într-o călătorie prin străinătate, la Paris apoi prin Elveţia, la Mănăstirea Cordelierilor, unde este rugat insistent să devină catolic. Plictisit de insistenţe, se mută la Geneva, unde scrie poezii, asistă la cursurile universităţii şi lucrează într-un atelier de inele şi capace de ceasornice din aur pentru a-şi câştiga existenţa. Totodată, în cursul anului 1909 vizitează Italia. În 1912 revine în România. Până în 1916, când România intră în primul război mondial, publică versuri, pamflete şi articole polemice la “Facla”, “Viaţa Românească”, “Teatru”, “Rampa”. În 1918, în timpul realizării Marii Uniri, împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori este închis în penitenciarul Văcăreşti, acuzat de trădare pentru că se pronunţase în favoarea neutralităţii României în primul război mondial. Prima sa carte de poezie, “Cuvinte potrivite” apare, cu întârziere, în 1927. Poetul avea 47 de ani. Sub direcţia sa, în anul următor, apare ziarul “Bilete de papagal”. Debutul în proză se produce în 1929, odată cu apariţia cărţii “Icoane de lemn”. În 1931 apare volumul de versuri “Flori de mucigai”, legat ca de altfel şi “Poarta neagră” de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proză “Cartea cu jucării”, inaugurând o direcţie secundară în creaţia sa, ce va continua mai apoi cu volumele: “Cântec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărţişoare”, “Prisaca”, “Zdreanţă”, etc.

1

În 1934 apare romanul “Ochii maicii domnului” în care este evocată dragostea maternă şi devotamentul filial. Urmează în 1935 “Versuri de seară”, romanul “Cimitirul Buna-Vestire” – 1936, volumul de versuri “Hore” – 1939, romanul “Lina” – 1942. Sub genericul “Bilete de papagal” publică pamflete usturătoare pentru care este cercetat de poliţie (1943). La 30 septembrie 1943 apare excepţionalul pamflet “Baroane” în care este atacat ambasadorul german la Bucureşti, Manfred von Killinger. Ziarul este imediat confiscat iar autorul închis la Bucureşti şi ulterior în lagărul de la Târgu Jiu. Odată cu instaurarea regimului comunist, în 1944, iese din lagăr. Este reabilitat, distins cu titluri şi premii, ales membru al Academiei Române şi sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani. În 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul “Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură. Publică: “1907 – peisaje”, “Cântare omului”, “Stihuri pestriţe”, “Poeme noi”, “Cu bastonul prin Bucureşti”. Deși Arghezi nu este singurul poet care s-a lăsat fascinat de universul mărunt, nicăieri ca la el lumea viețuitoarelor fără grai nu a căpătat un contur mai unitar și mai complex. Toate aceste viețuitoare se află într-un fel de dependență afectivă față de om (“Cântec de adormit Mitura”, volumul “Copilărești”). În 1967, pe 14 iulie, se stinge din viaţă, fiind înmormântat, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor. Casa a devenit astăzi muzeu.

ZdreanţăL-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,Cel cu ochii de faianţă?E un câine zdrenţurosDe flocos, dar e frumos.Parcă-i strâns din petice,Ca să-l tot împiedice,Ferfeniţele-i atârnăŞi pe ochi, pe nara cârnă,Şi se-ncurcă şi descurcă,Parcă-i scos din calţi pe furcă.Are însă o urecheDe pungaş fără pareche.Dă târcoale la coteţ,Ciufulit şi-aşa lăieţ,Aşteptând un ceas şi douăO găină să se ouă,Care cântă cotcodace,Proaspăt oul când şi-l face.De când e-n gospodărie

Multe a-nvăţat şi ştie,Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,Se strecoară pe furiş.Pune laba, ia cu botulŞi-nghite oul cu totul.

- "Unde-i oul? a-ntrebatGospodina. - "L-a mâncat!""Stai niţel, că te dezvăţFără mătură şi băţ.Te învaţă mama minte."Şi i-a dat un ou fierbinte.Dar decum l-a îmbucat,Zdreanţă l-a şi lepădatŞi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,Cu culcuşul lui, vecină,Zice Zdreanţă-n gândul lui"S-a făcut a dracului!"

FeticaCe duh ai şi ce putere.Să-mpleteşti ceara cu miere,De la floarea din gradină,Ostenită de albină?Tu aduni de pe meleaguri, Pentru stupi şi pentru faguri, Pulberi, roua, stropi şi leacuri, Poate că de mii de veacuri. Ca din lână, ca din ace,Ţesi reţeaua de ghioace,De celule-n care puiMierea dulce şi un pui.

Scule, numere, cântare Au pus la măsurătoare Ca-ncăperea cea mai mare În găoacea cea mai micăE ghiocul tau, fetică Eşti, pe lumea de subt cer, Cel mai mare inginer. Pe-ntuneric, făr' să ştii, Ai făcut bijuterii Şi minuni în toată clipa Cu musteaţa şi aripa.Şi, cum ştii, muncind, să taci, Nu te lauzi cu ce faci.

O furnicăO furnică mică, mică Dar înfiptă, va să zică, 

Ieri, la prânz, mi s-a urcat De pe vişinul uscat 

2

Pe picioare, pentru căciMi le-a luat drept nişte crăci.Mărunţica de făptură Duse, harnică la gură O fărâmă de ceva Care-acasă trebuia Aşezat în magazie Pentru iarna ce-o să vie.Un' te duci aşa degrabă Gândul meu mâhnit o-ntreabă }ncă nu te-ai lămurit Că greşeşti şi-ai rătăcit? Cu merinda îmbucată Te-ai suit până-n cravată Şi mai ai până-n chelie Două dealuri şi-o bărbie. 

Nu vrei tată să-ţi arăt Cum iei drumul îndărăt? Să-ţi mai pun o întrebare E aproape de culcare; Unde dormi, aici, departe? Intr-o pagină de carte? S-ajungi virgulă târzie Într-un op de poezie?Mă gândesc ce-i de făcut S-o feresc de neştiut, Ingrijat de ce-o să zică Maica stareţă furnică De-o lipsi din furnicar, Şi-o aşteaptă în zadar.

Zdreanţă L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,Cel cu ochii de faianţă?E un câine zdrenţurosDe flocos, dar e frumos.Parcă-i strâns din petice,Ca să-l tot împiedice,Ferfeniţele-i atârnăŞi pe ochi, pe nara cârnă,Şi se-ncurcă şi descurcă,Parcă-i scos din calţi pe furcă.Are însă o urecheDe pungaş fără pareche.Dă târcoale la coteţ,Ciufulit şi-aşa lăieţ,Aşteptând un ceas şi douăO găină să se ouă,Care cântă cotcodace,Proaspăt oul când şi-l face.De când e-n gospodărieMulte a-nvăţat şi ştie,

Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,Se strecoară pe furiş.Pune laba, ia cu botulŞi-nghite oul cu totul.

- "Unde-i oul? a-ntrebatGospodina. - "L-a mâncat!""Stai niţel, că te dezvăţFără mătură şi băţ.Te învaţă mama minte."Şi i-a dat un ou fierbinte.Dar decum l-a îmbucat,Zdreanţă l-a şi lepădatŞi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,Cu culcuşul lui, vecină,Zice Zdreanţă-n gândul lui"S-a făcut a dracului!"

BănuţulAuzise şi DănuţCă un ou e cu „bănuţ”Şi credea că oul moale-iPuşculiţă cu parale.Avea ca vreo şase aniŞi visa să strângă bani,Socotind pe uşi, cu cretă,Cât costă o bicicletă.Scormonind pe la găini,Pe subt cloşti şi prin vecini,A stricat, pe neştiute,Ouă cam vreo două sute.Dar s-a pus plângând să zbiere,De necaz şi de durere,Ce-a pierdut şi ce-a găsit !Că s-a mai şi mâzgălitCu albuş cu gălbenuş.De atunci şi pân-acuş,

N-a ajuns să se mai spele,Că intrase mâzga-n piele,A răcnit şi-a mai ţipatCă măcar nu le-a mâncat,Fierte, ochiuri sau răscoapteLa cafelele cu lapte.El crezuse, băietanul,Că bănuţu-i gologanulSau un leu frumos şi nouPus cumva în orice ou.Nu ştia că-i stă pe fundOului un gol rotundPentru plod şi pentru pui,Când ia trup făptura lui.Că subt coaja strânsa caierStă păstrat un pic de aer,Ca trezit din nesimţirePuiul mamii să respire.

Tâlharul pedepsit

3

Într-o zi, prin asfinţit,Şoaricele a-ndrăznitSă se creadă în putereA pradă stupul de miere.El intrase pe furiş,Strecurat pe urdiniş,Se gândea că o albină-iSlabă, mică şi puţină,Pe când el, hoţ şi borfaş,Lângă ea-i un uriaş.Nu ştiuse ca nerodulVa da ochii cu norodulŞi-şi pusese-n cap minciunaCă dă-n stup de câte una.

Roiul, cum de l-a zăritC-a intrat, l-a copleşit.Socoteală să-i mai cearăNu! L-au îmbrăcat cu ceară,De la bot până la coadăTăbărate mii, grămadă,Şi l-au strâns cu meşteşug,Încuiat ca-ntr-un coşciug.Nu ajunge, vream să zic,Să fii mare cu cel mic,Că puterea se adunăDin toţi micii împreună.

Hotul(,,Cartea cu jucarii’’) În cutia cu pălării vechi, sta un urs, de catifea. Dacă nu era galben ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros, şi podul întreg ar fi tremurat de frica lui. Aveam în pod doi berbeci năpârliţi, trei vaci fără picioare şi un armăsar, care sta în pod fiindcă era de lemn şi vopsit cu pensula verde. Dar ursul era galben, şi culoarea aita micşorează seriozitatea lucrurilor, nu sperie pe nimeni şi au luat-o florile pentru ele. Şi mai avea ursul doi ochi de sticlă, care se uitau drept în tavan. Domnişoara cusătoreasă, îmbrăcând ursul din şase petice croite frumos, cred că s-a înşelat când a trebuit să-i pună şi ochii, greşind cutia ochilor de urs şi luând, dintraltă cutie, doi ochi de porumbel. Un urs se cere încruntat: ursul nostru din pod se uita cu bunătate. Ursul stătuse jos, în casă, doi ani întregi şi ajunsese atât de stricător, încât am fost nevoit să-l pui deoparte, în singurătate, şi el s-a trezit în cutia de pălării, numai după ce încercasem zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare. Croind ursul din faţa unei scurteici, moştenită de la o cucoană bunică, croitoreasa nu se gândise că, fără să vrea, îi dă, prin potrivirea mădularelor, nişte năravuri; pe care nici scurteica, nici catifeaua nu le avuseseră în timpul lor. Tatăl urşilor, care umblă nevăzut prin lume şi îngrijeşte în munţi de copiii lui, săpându-le peşteri, răsturnând iarna câte un pietroi pe bârloage, spălându-i în somn, pieptănandu-i şi tăindule unghiile cu un ferăstrău de argint, face ce face şi trece şi pe la ursul de pâslă, pentru copii, şi le dă câte un crâmpei de nărav. Ursul nostru se nărăvise să fure, şi nu fura altceva decât bomboane, ciocolată, dulceaţă, fructe si rahat. Când Tătutu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea şi golea numaidecât cutia, fără să-1 vadă nimeni. -Cine a mâncat ciocolata ? -U'su, răspundea băiatul, ridicând din umeri. Nu mai e. -Dar cutia cu bomboane englezeşti ? -U'su, răspundeau fata şi băiatul. Îl văzuseră amîndoi. L-au prins de câteva ori cu cutiile în braţe fugind subt canapea. L-au şi bătut. Odată i-au rupt o ureche de bumbac. De doi ani de zile, ursul a mâncat toată dulceaţa de zmeură şi de chitră, caisele verzi, nucile, şerbetul. Însă el nu mânca tot borcanul, lua câte puţin, ca să nu se cunoască, scotea câte un pumn de bomboane, câteva bucăţi, şi le mânca pe toate cu încetul. Aşa s-a făcut că am trimis hoţul în pod, ca să-l pedepsim şi să cruţăm dulceţurile copiilor. Însă el fură şi acum. Vine din pod. Noi nu l-am întâlnit niciodată pe scară, se fereşte de noi, însă copiii l-au văzut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge îndărăt. De copii, ursul nu vrea să se ferească. Strămutarea lui în pod a fost cu atât mai binevenită cu cât învăţase de la urs să mănânce zahăr şi mielul cu părul creţ. Şi de la miel a învăţat şi mingea să pape dulceaţă furată, cofeturi, cozonac şi prăjituri. Ba mi se pare că ursul niciodată nu a mâncat ce mănâncă acum toate mingile, care înconjoară borcanele şi cutiile şi sug din ele tot. Tătuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru că el ştie că trebuie sâ crească, şi lasă dulapurile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegată, pentru că mingile nu au degete ca să dezlege sfoara şi să descuie dulapul. Totuşi, într-o zi, Tătuţu o să se puie la pândă, chiar în dulap. Când ursul şi mielul vor veni cu linguriţa în lăbuţă ca să se înfrupte, o să-l găsească pe Tătuţu între borcane. Şi atunci, nu ştiu care din trei va fugi mai repede, speriat: mielul, ursul ori Tătuţul.

O furnica~ comentariu literar ~

4

Desi a debutat editorial târziu, abia în 1927, la 47 de ani, cu volumul "Cuvinte potrivite", Tudor Arghezi a realizat un univers poetic inedit în literatura noastra.

Arghezi este psalmistul singuratic, cautator al absolutului, razvratitul împotriva unei ordini strâmbe, evocatorul universului sumbru al închisorii sau poetul lumii marunte si al jocului.

Poezia universului mic îsi poate gasi explicatia în faptul ca "Refuzat de marele infinit la care nu poate accede, pe care nu si-l poate apropia strivit de vidul imens al ipostazelor acestui infinit [...], poetul îsi gaseste refugiul si oarecum putinta unei razbunari compensatorii, în infinitezimal" (Nicolae Balota). Acest microunivers apare înfatisat si în poezia "O furnica" din volumul "Versuri de seara".

Poetul porneste de la un fapt real în aparenta banal: o furnica, în cautare de hrana, se rataceste pe piciorul scriitorului. Acesta este însa un minunat pretext de a construi un univers imaginar, poetul închipuindu-si lumea vietatilor marunte ca pe o copie de dimensiuni reduse a universului uman. Asa se explica faptul ca furnica apare personificata si poetul, prin intermediul gândului i se adreseaza în mod direct.

Universul minuscul în care traieste furnica este sugerat prin dimensiunile ei reduse "o furnica mica, mica", "maruntica de faptura" si este asemanat de poet cu universul uman deoarece furnica apare în postura unei gospodine îndraznete ("înfipta"), harnice si grijulii care duce în gura "O farâma de ceva/ Care-acasa trebuia/ Asezat în magazie/ Pentru iarna/ Ce-o sa vie."

Impresionat de stradania ei, poetul este preocupat de pericolele ce o pândesc: ratacindu-se, o asteapta o cale necunoscuta si anevoioasa ("înca nu te-ai lamurit/ Ca gresesti si-ai ratacit?/ [...] Si mai ai pâna-n chelie/ Doua dealuri si-o barbie?"), si el se ofera sa-i arate "drumul îndarat", întrucât noaptea se apropie. Ingrijorarea sa creste, caci posibilitatea de a dormi "într-o pagina de carte" implica riscuri majore ("S-ajungi virgula târzie/ într-un op de poezie").

Imaginatia poetului, stârnita de culoarea neagra a micii vietati, o asimileaza unei calugarite, ratacite departe de sihastria ei — furnicarul — si el este îngrijorat "de ce-o sa zica/ Maica stareta furnica/ De-o lipsi din furnicar/ Si-o asteapta în zadar."

Fantezia scriitorului este si aici, ca în toata opera sa,  deosebit de fecunda mai ales ca "universul marunt în care ne introduce Arghezi are portile larg deschise catre cele mai grandioase miracole ale firii" (Ov. S. Crohmalniceanu).

Apartinând altei lumi, de alte dimensiuni si cu alta putere de efort, de întelegere, furnica considera picioarele drept "niste craci", iar obstacolele din drumul ciudat pe care îl are de parcurs, din cravata "pâna-n chelie", sunt pentru ea "doua dealuri" (buzele si nasul) greu de urcat.

Neputinta furnicii, limitele ei, în ciuda atributelor umane conferite determina compasiunea scriitorului. Mâhnirea si îngrijorarea lui sincere sau mimate sunt însa înlaturate de uimirea copilareasca, de duiosia si gingasia cu care este privita mica vietate.

De aceea dialogul imaginar constituit dintr-o serie de interogatii retorice, oscilând între real si imaginar, între uman si inuman, sugereaza jocul, tonul glumet, simpatia si îngaduinta scritorului, ajungându-se pâna la unificarea celor doua universuri: "Nu vrei, tata, sa-ti arat/ Cum iei drumul îndarat?!"

In întreaga poezie se observa si folosirea unor cuvinte si expresii din limba vorbita: "sa vie", "sa spui", "îngrijat", "a îmbucat", "merinde", "a lua drumul îndarat" etc. care figureaza chiar în rimele poeziei, deoarece, asa cum remarca Dumitru Micu, "Arghezi a ajuns sa stapâneasca ritmurile si sonoritatile în toata diversitatea lor, întocmai ca vorbirea obisnuita. Nici un stih, nici o vorba nu tradeaza efortul elaborarii. Poetul se joaca realmente cu mijloacele versificatiei. Versifica parca spontan, ca si cum ar conversa, degajat".

Intr-adevar, rima împerecheata, masura de numai opt silabe si ritmul trohaic confera poeziei o tenta accentuata de joc, de voiosie, o cadenta zglobie asemenea celei din folclorul pentru copii.

Aceasta poezie, ca si toate celelalte care înfatiseaza mirificul univers "al boabei" si-"al farâmei",

5

evidentiaza o expresivitate maxima a imagisticii argheziene, chiar daca îmbraca formele artei simple, copilaresti, naive.

6