“Nu stiu daca Arghezi este cel dintai,dar in tot cazul el este cel mai de seama scriitor al epocii mai noi,

care redacteaza o proza facuta pentru a fi citita,nu ascultata, un document stralucit al stilului scriptic.”

Tudor Vianu

TUDOR ARGHEZI- imagine edificatorie pentru literatura din perioada interbelica

Cine se adanceste in cercetarea comentariilor care s-au scris de-a lungul vremii asupra creatiei argheziene ramane intr-o oarecare masura dezamagit de relativa lipsa de dramatism a reactiilor critice.Imaginea noastra despre Tudor Arghezi nu se deosebeste essential de aceea a cititorilor de acum jumatate de secol sau chiar mai mult.Aceasta situatie este greu de inteles, deoarece stim ca scriitorul a avut, si ca om, si ca artist, o atitudine de razvratit, de ins “singur si piezis” cum el insusi s-a definit.

Cine altcineva decat Tudor Arghezi a fost marele lider al opozitiei fata de efluviile de eminescianism persistente inca la inceput de veac?In mijlocul unor mase de cititori obisnuiti cu farmecul narcotizant al versurilor scrise de numerosii si productivii epigoni ai lui Eminescu, el a arborat in mod sfidator “estetica uratului” si a facut-o cu atata indarjire si atata lipsa de diplomatie incat este aproape de mirare ca n-a sfarsit (estetic vorbiind) lapidat.Prin scrisul sau, Tudor Arghezi a lovit in cele mai scumpe convingeri de ordin literar ale contemporanilor sai (socul resimtindu-l si cititorii de azi).Acesta a demitizat brutal cultul “inspiratiei” inlocuindu-l cu respectful fata de truda migaloasa si inventiva, ceea ce a insemnat si o substituire a statutului artistului romantic cu conditia prozaica de mestesugar preocupat sa “potriveasca” cuvinte.A contrazis necrutator speranta cititorului de a gasi in poezie o frumusete mareata, ireala, ca o compensatie pentru terna existenta’ zilnica si i-a oferit tot ce poate fi mai respingator si mai umil din punct de vedere practic si a siluit cu maini aspre, ca de pietrar, gramatica insasi a limbii romane.

Poezia argheziana poate fi considerata reversul celei eminesciene, dar in niciun caz altceva.Versurile argheziene nu sunt doar versuri, ci si un fel de demonstratii; ele solicita nu numai sensibilitatea, ci si inteligenta cititorului care, ca un elev stimulat de “asteptarea” profesorului, simte nevoia sa se remarce, dovediind ca a inteles mai repede decat toti problema pusa in discutie. “Metalul care merge minunat poeziei e versul, idiomul celor alese si pure; poezia si versul se intrucombina ca fierul cu focul. Daca versul nu mai multumeste, pricina isi are scaun in faptul ca poetii, in mare parte, au ajuns acrobati vulgari, saltimbanci pe piata publica sau injungati la doctrine pe cari le debiteaza in manuale versificate, impunand itinerarii Artei, a carei conditiune este independent si nesocotirea legislatiunii, purceda ea de oriunde…Nu versul e defectuos, mesteri cari sa-l faca brosa de sinteze sentimentale lipsesc…Poezia poate sa nu fie insusirea unei anumite paturi de indivizi, insa toarcerea ei in versuri de valoare reprezinta nu numai putina munca, ucenicie serioasa, rabdare…Dar sustine oare cineva ca e usor ca intr-o forma aproape invariabila sa-nghieti o idée inalterabila si de nedespartit? Munceasca-se! de nu, adopta-se romanul, nuvela –proza- vers conrupt. Dar versul va ramine vecinic o inalta tinta literara.Rima face dialectica lucida si-i decoreaza spiralele…Poezia sintetizata-n versuri, nu stiu prin ce misterioasa amalgamare, te indruma spre un fel de zenith pe care-l simti adevarat.Versul e cristalizarea geometrica a Poeziei…” – Tudor Arghezi in “Vers si poezie” din “Linia dreapta”

Cea mai viguroasa caracterizare a esteticii argheziene este exprimata chiar in poezia sa “Testament” –“Veninul strins l-am preschimbat in miere,/ Lasind intreaga dulcea lui putere./Am luat ocara, si torcind usure/ Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure./Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi.”. Capacitatea de a transforma “veninul in miere”, pastrandu-i totusi “dulcea lui putere”, de a transforma “bubele, mucegaiurile si noroiul” in frumuseti inedited, constituie si nota diferentiala a poetului si principiul unei estetici creatoare de noi valori literare.

“M-a nemultumit in ceasul cand am pornit sa ma tin de cuvinte, ca de niste funigei, si sa zbor cu ele, toata literatura ce se facea si care se facuse, inexpresiva, moale, cu aderente mucilaginoase. Imi venise, nu stiu de ce nevoia de a intari cuvintele si de aingropa in fiecare din ele o alice de plumb, in jurul careia sa basculeze fix, ca figurile de celuloid…[…] m-a posedat intentia de a imprumuta vorbelor insusiri material, unele sa supere pupila prin scinteieri, altele sa fie pibaibile, dure sau musculate si cu par animal. Toata viata am avut idealul sa fac o fabrica de jucarii si lipsindu-mi instalatiile, m-am jucat cu ceea ce era mai ieftin si mai gratuity in lumea civilizata, cu materialul vagabond al cuvintelor date. Iata aproape toate “retetele” mele… Insa toata jucaria are un inteles.E nevoie sa te joci de mic sis a adaptezi o viata si o nefericire pe statutul mic al jucariei…Caci si jucariile au drama lor, calugaria lor, fecioria lor, care nu se potrivesc cu mestesugurile niciunui parvenitism.” -Tudor Arghezi in “Ars poetica”

Tudor Argezi a fost multa vreme recunoscut ca unul din cititorii simbolismului, desi estetica lui e antisimbolista; pe cand estetica simbolista are o tendinta fireasca spre abstractive, pe care o impinge pana la spiritualizarea materiei, estetica argheziana procedeaza invers prin materializare.Valoare lui nu sta in determinante psihologice, ci in ineditul expresiei, inedit iesit din o forta neegalata de a transforma la mari temperature “bubele, mucegaiurile, noroiul” in substanta poetica.Se poate deci afirma ca autorul incepe o noua estetica: estetica poeziei scoasa din detrisuri verbale.

S-a spus ca acesta aduce o limba noua, in realitate, limba lui este limba obisnuita, devenita insa o noua limba poetica prin putinta scriitorului de a da o functie poetica unor cuvinte considerate pana la dansul ca nepoetice.Adevarate potriviri de cuvinte: aceasta este poezia Arghezi, asezare mozaicala dupa o foarte primitiva preocupare de culoare, niciodata ridicata la vibrarea si incandescent modului interior. “Limba lui Arghezi s-a format oarecum in opozitie fata de tendintele “literarizarii”, prin folosirea sectoarelor de vocabular interzise de conventia literara prin retrogradare catre formele orale ale constructiei, catre dizolvare sintactica si catre anacolut.Omul luptator in artist s-a manifestat nu numai prin temele lui, ci si prin felul vorbirii sale.”- Tudor Vianu in “Arghezi, poet al omului”

Elaborandu-si creatia, poetul intrebuinteaza folclorul ca pe un “dat” insusit, de la care retine aspect generale si caracteristice in ceea ce priveste continutul si forma.Pe aceasta cale el intrebuinteaza legile estetice ale folclorului si le reproduce in forme artistice create de el.Vom intelege ca, astfel, va reproduce in propria-I creatie tocmai procedeele artistice existente in folclor (tehnica versificarii, sistemul gruparii imaginilor si licentelor poetice, expresiile afective si orale etc.), urmarind sa exprime, pana la un desavarsit grad al autenticitatii, insusi modul de a gandi si de a simti al omului din popor.In acest scop va utilize si tiparele unor specii ale poeziei populare, in cadrul carora valorifica intreaga suita a procedeelor artistice specifice folclorului.”Tudor Arghezi a avut meritul ca a stiut sa evite dilemma modernism sau traditionalism, ramanand permanent credincios sie insusi, fapt pentru care a devenit cu timpul un poet de valoare universala.[…]

Traditionalist este numai in masura in care accepta realitatea autohtona viabila, pe care sa altoiasca organic elementele noi, moderne.”- Alexandru Bojin in “Fenomenul arghezian”

In lirica argheziana, starea adamica a constiintei este prima treapta a vietii spirituale; ea transpune o imagine a omului din faza lui paradiziaca, in viata pamantesca conceputa ca un fragment al varstei lui primordiale.Stratul primordial al ascezeei argheziene este fuga de sine si o nemarturisita teama de a-si descoperi abisul interior.Singuratatea va fi insa un prilej de neliniste, de speculatie asupra necunoscutului, pe care poetul il purta in el, mai ales dupa experienta sa monahala.Astfel au luat nastere psalmii arghezieni.

Psalmii sunt o lupta a poetului cu sine insusi, cu evidenta sentimentului de solitudine ce-l copleseste.Cand invoca divinitatea,Arghezi stie ca nu va primi raspuns, dar nu se poate opri s-o invoce.Cu atat mai adanca este drama lui cu cat izvoraste din neputinta de a admite ca e singur in Univers, fata in fata cu un cer desert si mut.Poetul pare a fi intruchiparea bunei-credinte, care-si verifica postulatele vietii, iar verificarea duce la indoiala, disperare, umilinta, revolta, smerenie:Dumnezeu ii spune mult prea putin pentru a-L accepta si destul pentru a nu-L ignora..In psalmii arghezieni surprinzi mult mai des ecouri ale Vechiului decat ale Noului Testament.Tonul sau, in genere, este acela al unui Iov, barbatul care nu cedeaza, care nu accepta nici un compromis, nici resemnare, care se afirma pe sine in fata unui Iehova pierdut in tenebre si tacere.Cuvantul sau este starnit chiar de tacerea absoluta careia I se adreseaza si in care se aude pierind.

Asadar, considerat al doilea mare poet roman dupa Eminescu, Tudor Arghezi creeaza o opera originala, care a influentat literatura vremii. Prin Arghezi ne aflam in fata unui poet cu totul urias, asemanator prin fantastic, demiurgic, absolut cu Shakespeare si Dante.” - Paul Anghel

“Nu e destul să fii bun. Trebuie să fii bun de ceva.” Tudor Arghezi