TUDOR ARGHEZI – TESTAMENT

Arta poetică. Elementele modernismului arghezian

Modernismul este un curent literar constituit la sfârşitul secolului al XIX-lea, promovat în literatura

română de Eugen Lovinescu prin intermediul revistei şi grupării Sburătorul. În cadrul acestei reviste se

promovează o orientare bazată pe ideea sincronizării cu literatura şi cultura europeană, prin imitaţie dar şi

adaptare. Modernismul presupune atitudini anticlasice, antitradiţionale, bazându-se pe „ruptura” faţă de

trecut şi pe negarea valorilor din etapa anterioară. Revista Sburătorul şi gruparea literară condamnă

tradiţionalismul, misticismul ortodoxist şi ostilitatea faţă de civilizaţie. Aici îşi vor face debutul poeţi

precum T. Arghezi, L. Blaga, I. Barbu, căutând prin operele lor o variaţie tematică şi un limbaj care nu mai

respectă canoanele anterioare.

Tudor Arghezi este considerat al doilea mare poet după Eminescu, creând o operă originală care va

influenţa literatura vremii.Universul liricii sale se caracterizează printr-o mare variaţie tematică:

Poezie filozofică – arta poetică – Testament, Portret, Flori de mucigai

- influenţa religioasă – Psalmii

- atitudinea faţă de moarte – De-a v-aţi ascuns

- lirica sociogonică – vol. Cântare omului

Poezia socială - estetica urâtului – vol. Flori de mucigai

- revolta socială, universul ţărănesc – 1907 – Peizaje

Poezia de dragoste – reticenţă şi amânarea clipei iubirii – vol. Cuvinte potrivite

- împlinirea erotică de tip casnic – vol. Cărticică de seară

Poezia jocului – vol. Mărţişoare, Prisaca

Opera poetică argheziană are mai multe trăsături specific moderniste între care: este expresia unei

conştiințe frământate, în perpetuă căutare oscilând între stări contradictorii şi incompatibile, redând prin

textele de influenţă religioasă tentaţia absolutului. Aduce pentru prima oară în literatura română estetica

urâtului, promovată în special de vol. Flori de mucigai dar anunţată încă de la debut din poezia Testament,

preluată de la poetul francez Baudelaire ( Florile răului ). Sub acest aspect Argezi își oferă o libertate totală

în planul inspiraţiei, prezentând chiar lumea marginalizată a hoţilor şi a criminalilor dar aducând un mesaj

optimist, acela că mizeria sau păcatul nu distrug fondul de umanitate existent în acest univers. Aduce o nouă

perspectivă asupra iubirii prezentând împlinirea prin iubirea de tip casnic şi ipostaza femeii-soţie. Cele mai

importante elemente ale modernismului său se regăsesc în planul limbajului caracterizat de expresivitate şi

ambiguitate şi în cel al convenţiilor prozodice, cultivând versul liber sau combinând diverse modalități ale

prozodiei clasice. Limbajul are o mare forţă de sugestie, este şocant, format din neaşteptate asocieri lexicale

de termeni argotici, religioşi, arhaisme, neologisme, expresii populare, cuvinte banale, acumulare de cuvinte

nepoetice care însă prin meşteşugul creatorului se transformă .

ANALIZA TEXTULUI:

Testament face parte din seria artelor poetice moderne interbelice alături de „Eu nu strivesc corola

de minuni a lumii” a lui L. Blaga şi „Joc secund” a lui I. Barbu. Primul aspect important rezidă din felul

cum percepe Arghezi destinul creatorului, astfel, în arta poetică nu se orientează doar asupra modalităţilor

de creaţie ci urmăreşte o triplă problematică: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul

dintre inspiraţie şi tehnica poetică. Mai mult autorul se arată interesat de relaţia care se stabileşte între autor-

creaţie-receptor, fapt redat în text prin scrierea cu majuscule a termenilor Domniţa- Robul-Domnul. Poezia

face parte din vol.de debut „Cuvinte potrivite”, metafora din titlu regăsindu-se şi în text , făcând trimitere la

meşteşugul deosebit al artistului de a crea cuvinte potrivite.

Tema poeziei este creaţia literară, văzută în două ipostaze: ca meşteşug, punându-se accent pe

efortul creator al poetului, şi ca moştenire, creaţie transmisă urmaşilor ca dovadă și ca mijloc de cunoaştere.

Lirismul este de tip subiectiv, textul fiind conceput ca un monolog adresat între „tată” şi un fiu

spiritual, căruia îi este lăsată moştenire „cartea”, de fapt creaţia. Eul liric apare în mai multe ipostaze:

eu/noi, eu/tatăl-fiul, Robul- Domnul. Apar verbe şi pronume de persoana I şi a II-a singular – „nu-ţi voi

lăsa”, „te-aşteaptă”, „eu am ivit”, „am preschimbat”, adjective posesive – „cartea mea”şi foloseşte topica

afectivă.

Titlul are o dublă accepţiune, în sens denotativ trimite la actul juridic prin care o persoană îşi

exprimă dorinţele ce-i vor fi îndeplinite după moarte. În sens religios termenul face trimitere la cele două

părţi ale Bibliei din care derivă şi sensul dat de poet (conotativ ), acela de moştenire spirituală adresată

urmaşilor-cititori sau viitorilor creatori.

Modernismul textului reiese şi la nivel compoziţional, textul fiind alcătuit din şase strofe inegale, cu

versuri inegale, metrică variabilă, construindu-se în jurul metaforei „cărţii”, terment simbolic, recurent cu

diverse semnificaţii. Mai întâi poezia înseamnă acumulare spirituală, ea este rezultatul trudei, o „treaptă” ce

asigură legătura între generaţii. Este rezultatul sublimării experienţei înaintaşilor- „hrisovul vostru cel

dintâi”.Definiţia metaforică a poeziei se realizează prin prezenţa sintagmelor „slova de foc”- inspiraţia şi

„slova făurită”-meşteşugul, prin care poetul dă naştere „cuvintelor potrivite”.

Incipitul poeziei susţine caracterul confesiv prin adresarea directă a poetului către un fiu spiritual și

aduce ideea obţinerii unei identităţi prin creaţie – „un nume adunat pe-o carte” poetul fixând rostul cărții ca

valoare spirituală.. Metafora „seara răzvrătită” face aluzie la trecutul zbuciumat al predecesorilor, care se

leagă de generaţiile viitoare prin creaţia poetică. Asocierea dintre substantivul „carte” și „o treaptă”, alt

substantiv esențial în depistarea mesajului poetic confirmă percepția potrivit căreia cartea este un element de

legătură între trecut- prezent și viitor, un prag al legitimării unui neam întreg prin intermediul muncii și

suferinței ce îi conferă noblețe și identitate. Versul „Prin răpi și gropi adânci” susține imaginea unui

trecut plin de suferință, de aspirații neîmplinite pe care poetul se simte dator să le prezinte în paginile cărții,

să le transfigureze artistic. În strofa a doua cartea are semnificaţie divină, sacră, fiind considerată „hrisov”,

un document fundamental, istoric mărturie a existenţei şi suferinţei strămoşilor: „Al robilor cu saricile pline

/ De osemintele vărsate-n mine.”

Secvența strofică următoare aduce ideea transformării elementelor ce aparţin lumii concrete în

elemente estetice, astfel „sapa”, unealta muncii ţărăneşti devine „condei” pentru creator iar „brazda” se

transformă în „călimară”. Poetul este un artizan care prin inspiraţie şi efort creator poate transforma

„graiul cu îndemnuri pentru vite” în „cuvinte potrivite”. Efortul poetic presupune un timp îndelungat,

necesar transfigurării artistice şi trudei asupra cuvintelor, sugerat prin paralelismul dintre munca fizică-

„Sudoarea muncii sutelor de ani” şi munca spirituală – „frământate mii de săptămâni”. În viziunea lui

Arghezi prin artă, cuvintele se metamorfozează, păstrându-şi forţa expresivă, idee susținută și prin

oximoronul –„Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere.” Metafora

„cuvinte potrivite” prezentă aici reprezintă materia verbală pe care poetul cu harul său o transfigurează până

capătă profunzimea necesară și capacitatea de a aduce sensuri noi, nebănuite: „Din graiul lor cu-ndemnuri

pentru vite /Eu am ivit cuvinte potrivite/ Și leagăne urmașilor stăpâni./ Și, frământate mii de săptămâni,/ Le-

am prefăcut în versuri și-n icoane”. Versurile cu trimiteri religioase: „Am luat cenușa morților din vatră / Și

am făcut-o Dumnezeu de piatră” capătă ,într-un fel, întrupare demiurgică, simbol al amintirii celor care au

pierit.

Următoarea secvenţă poetică mai amplă (strofele patru și cinci ) readuce în atenție ideea exprimării

prin artă a revoltei sociale „Am luat ocara şi torcând uşure / Am pus-o când să-mbie, când să-njure” şi

datoria de justiţiar a poetului. Intervine acum în text unul dintre cele mai importante aspecte ale

modernismului arghezian – estetica urâtului – dezvoltată apoi într-o altă artă poetică, „Flori de mucigai”.

Termeni neestetici precum cei din versul „...bube, mucegaiuri şi noroi” capătă valenţe estetice prin talentul

de a le îmbina devenind „...frumuseţi și preţuri noi...” În cadrul sintagmei „Durerea noastră ...”, adjectivul

posesiv are rolul de a contura nevoia de identificare a eului liric cu țăranii care au împărtășit această

suferință. Este nevoia orgolioasă și modestă în același timp , a poetului, de a-și reconfirma descendența

rurală, element social dezvoltat și mai târziu în volume precum 1907- Peizaje. Epitetele „surdă și amară”,

cu o puternică sonoritate, se estompează în asociere cu substantivul „vioară”, ideea poetică fiind aceea că

suferința se transformă în cântec și descântec armonizându-se. Prin sublimarea în poezie a durerii, a trudei,

arta capătă valoare justițiară, devine replica artistului într-o lume în care artistul își caută locul : „Biciul

răbdat se-ntoarce în cuvinte...”

Sintetizarea crezului artistic al poetului are loc în secvenţa finală: muza, arta contemplativă –

Domniţa, pierde în faţa mesteşugului poetic : „Întinsă leneşă pe canapea / Domniţa suferă în cartea mea”.

Condiţia duală a poeziei moderne este redată prin cele două metafore „slova de foc” şi „slova făurită”, în

timp ce condiţia creatorului reiese din relaţia ce se stabileşte între cele trei cuvinte scrise cu

majusculă :Robul – Domniţa – Domnul.

Artă poetică complexă, Testament, reuneste trei idei fundamentale ce vor fi dezvoltate de poet pe tot

parcursul creației sale: cartea asigură un fond cultural prin legatura dintre generații, urmașii fiind

responsabili față de acest mesaj iar în final se subliniază travaliul artistului cu limba pentru ca poezia să-și

poată îndeplini menirea. În legătură cu aceste idei se plasează în text o serie de termeni simbolici. Pe de-o

parte este materialul brut: râpe, gropi, sarici, plăvani care fixează concretul și din care poetul construiește

cuvinte potrivite iar pe de altă parte se află imundul, spațiul neestetic: zdrențe, venin, ocară, bube,

mucegaiuri care hrănește universul artei. Încărcate de un alt sens cuvintele dau naștere leagănelor ca

simbol al liniștii, icoanelor ca imagini unice ale planului spritual, mugurilor care devin semnele unei

existențe uitate, coroanelor ca înobilare a cuvântului în artă, mierii care dă valoare eufemistică limbajului

poetic și nu în ultimul rând frumuseților și prețurilor noi, rezultatul transfigurării originale a limbajului

artistului.

Elementele înnoitoare ale artei argheziene reies la fiecare nivel al textului. În plan lexico-semantic

se observă acumularea de termeni nepoetici care capătă valenţe estetice – „ bube, mucegaiuri, noroi”.

Ineditul reiese şi din asocieri surprinzătoare: arhaisme – hrisov, regionalisme – grămadii, termeni populari –

gropi, plăvani, cuvinte religioase – icoane, Dumnezeu, neologisme -obscur. La nivel morfosintactic,

alternanţa timpurilor verbale susține caracterul programativ, verbele la viitor dând caracterul testamentar – „

nu-ţi voi lăsa...”. Testament se caracterizează în plan stilistic printr-o deosebită expresivitate reunind

procedee variate: epitetul – „seara răzvratită”, „torcând uşure”, oximoronul – „Veninul strâns.....în miere”,

metafora – „cuvinte potrivite” şi enumerația – „din bube, mucegaiuri și noroi”.

Rămâne singular talentul de artizan al poetului aşa cum au remarcat şi criticii – „Limbajul său

excelează mai mult decât al oricărui scriitor român prin bogăţie, noutate şi varietate” – Dumitru Micu.