Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”- Iași

Trupuri pământești și trupuri duhovnicești, după Sfânta Scriptură și după opera Sfinților Părinți

- lucrare de seminar -

Îndrumător: Susținător: Conf. Dr. Vasile Cristescu Petrea Gabriel-Atanasie

1

Cuprins

I. Trupul în creștinism…………………………………………………….p. 3

II. Învierea trupurilor la judecata universală...............................................p. 5

III. Caracterul trupului înviat……………………………………………..p. 6

IV. Continuitatea trupului pământesc și a celui înviat……………………p. 8

Concluzii…………………………………………………………………..p. 10

Bibliografie………………………………………………………………..p. 11

2

I. Trupul în creştinism

În creştinism concepţia despre trup primeşte o nouă dimensiune ca rezultat al viziunii

creştine despre locul omului în univers şi starea eshatologică a acestuia. Potrivitinvataturii creştine,

dimensiunea fizică a fiinţei umane, adică trupul, este opera sau lucrarea mâinilor lui Dumnezeu

(Facere II, 7). Dumnezeu creează trupul omului după ce universul material a fost terminat,

deoarece „nu era potrivit ca acela care avea să fie stăpân să vie înaintea lucrurilor ce aveau să-i fie

supuse, ci numai după pregătirea domeniului asupra căruia avea să fie stăpân, era potrivit să apară

şi stăpânul”1. Nemesius din Emesa accentua că „numai în cadrul naturii materiale omul îşi poate

realiza vocaţia sa de cuceritor şi stăpân.”2

În pofida statutului sau existenţial prioritar, axiologic vorbind trupul nu are valoare

prioritară faţă de suflet şi nici nu îi este superior (Cartea înţelepciunii XV, 10, 1). Faptul că a fost

creat mai întâi arată mai degrabă distincţia netă care există între cele două părţi componente ale

fiinţei umane. Fiind modelat din „ţărâna pământului„ (Facere II, 7), trupul uneşte în sine

elementele componente ale universului, devenind astfel un microcosmos.

În ceea ce priveşte crearea trupului, întâlnim o intervenţie directă şi extraordinară a lui

Dumnezeu, care îl modelează că pe o statuie neînsufleţită, pentru ca apoi prin suflul Sau să-i

dăruiască viaţa. Crearea trupului uman devine, astfel, rezultatul lucrării pozitive a puterii divine.

În cărţile Vechiului Testament trupul este prezentat ca lăcaş al sufletului (Cartea

înţelepciunii VII, 20), omul având datoria de a-l îngriji ca atare (Ecclesiast VI, 26; Iudiţa X, 3),

căci „sănătatea trupului este mai bună decât bogăţia” (Eclesiast XXX, 15, 16).

În Noul Testament Mântuitorul îşi compara trupul cu un templu (Ioan 19-21). El este supus

morţii (Matei XXVII, 58, 59; Marcu XV, 43; Luca XXIII, 52; Ioan XIX, 38), dar înviază a treia zi

(Luca XXIV, 3, 23; Ioan XX, 12).

Ideea că trupul este lăcaş al sufletului este păstrată şi în Noul Testament. Sfinţii Apostoli

Petru şi Pavel îşi compara trupurile cu un „cort pământesc” (I Corinteni V, 1, 4, 6; II Petru I, 13,

14). Trupul nu trăieşte decât prin suflet (Iacov II, 26). El este denaturat şi degradat de păcat, ceea

ce supăra şi pe Dumnezeu (Romani I, 24; VIII, 10; I Cor. VI, 16; Iacob III, 6).

În drama mântuirii trupul joca un rol efectiv. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost

răstignit cu trupul pe cruce pentru păcatele oamenilor, „împreună cu El (Hristos) a fost răstignit şi

1 Sfântul Grigorie de Nyssa, Cuvânt apologetic la Hexaimeron, Scrieri II, trad. de Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, P.S.B. 30, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 134;2 Pr. Prof. D. I. Belu, Sfinții Părinți despre trup, în „Studii Teologice”, nr. 5 -6, 1957, p. 234;

3

omul nostru pentru că trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea sa, în aşa fel încât să nu mai fim

robi păcatului” (Romani VI, 6). Prin eliberare de păcat, am fost eliberaţi şi de servitutea morţii

(Romani VIII, 23), căci „dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel

ce a înviat pe Iisus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Sau, care

locuieşte în voi” (Romani VIII, 11; Cf. Faptele Apostolilor II, 24; I Corinteni IV, 14; Efeseni II, 5).

Astfel, „trupul stării noastre smerite va fi făcut asemenea trupului slavei sale” (Filipeni III, 21).

Viaţa omului se desfăşoară în trup. Atât timp cât omul se afla în trup, el are viaţa pe pământ

(II Corinteni V, 6, 8, 9; Evrei XIII, 3). Fiind purtătorul vieţii omeneşti, trupul este organul de

acţiune. Sufletul lucrează prin mădularele din care este compus, mădulare care formează un tot

unitar (Romani XII, 4; I Corinteni XII, 12-26). În mişcarea să trupul nu trebuie lăsat la voia

întâmplării, deoarece nu se poate împotrivi singur păcatului; nu se conformează voii de sine lui

Dumnezeu. Dacă vom vieţui potrivit trupului vom muri, iar dacă ucidem cu Duhul faptele trupului,

vom fi vii (Romani VIII, 13).

Trupul este organul prin care se manifestă conduita noastră morală. Apostolul neamurilor

ne îndeamnă să aducem trupurile noastre ca pe o jertfă vie, sfânta şi plăcută lui Dumnezeu

(Romani XII, 1), căci la judecata vom fi judecaţi după faptele pe care le vom săvârşi în trup (II

Corinteni V, 10). Atunci când va avea loc învierea universală a morţilor, când vor învia drepţii şi

păcătoşii (Faptele Apostolilor XXIV, 15); aceştia vor învia cu trupurile lor în care au trăit pe

pământ. „După cum Iisus Hristos, care este prototipul învierii noastre, a înviat cu acelaşi trup cu

care a murit, tot aşa se va întâmpla şi cu noi ceilalţi. Dar trupul care va învia nu va mai fi supus

stricăciunii. El nu va mai fi nimicit de boli sau moarte, ci va fi preamărit, aşa cum a fost preamărit

şi trupul Domnului după înviere (Filipeni III, 21).”3

Prin înviere şi trupurile noastre vor participa la nemurire (Luca XX, 26), deoarece puterea

morţii va fi definitiv zdrobită odată cu învierea generală (I Corinteni XV, 26). Căci după cum omul

activează pe pământ cu trup şi suflet, tot aşa se cuvine să fie răsplătit în întreaga sa fiintialitate, în

trup şi suflet.

3 Ibidem, p. 235;4

II. Învierea trupurilor la judecata universală

Învăţătura despre învierea trupurilor la judecată universală constituie una din premisele

fericirii desăvârşite a drepţilor, ca şi a nefericirii complete a celor păcătoşi. „Ea înseamnă

restituirea integralităţii fiinţei umane şi, prin aceasta, restabilirea echilibrului dintre fapta şi

răsplata, prin reconstituirea subiectului răsplătirii la dimensiunile exacte ale subiectului faptelor.4

Cine a săvârşit cele bune cu sufletul şi cu trupul, în amândouă va primi răsplata, şi invers, cine a

săvârşit cele rele cu sufletul şi cu trupul, în amândouă va primi pedeapsa, că nu cumva lipsind unul

din aceste două, măsură răsplătii să nu fie cumva sau nedreaptă sau incompletă.

Sfânta Scriptură învaţa clar că la sfârşit vor învia toţi, cu trupul. În Vechiul Testament,

Isaia şi Daniil prooroceau acest adevăr (Isaia XXVI, 19 , Daniel XX, 2-3) pe care Noul Testament

l-a confirmat deplin (Ioan XI, 24; V, 24, 28, 29 ; VI, 39 ; Luca XXI, 35-36 ; I Corinteni XV, 12-

16) ;

„Trupul înviat va fi exact acela care a fost pe pământ”5 după afirmaţia lui Tertulian. Va

avea exact aceeaşi formă, numai că trupul celor aleşi va fi lipsit de defecte, iar la cei păcătoşi îşi va

păstra urâţenia, infirmităţile şi mizeria.

Sfântul Grigore de Nyssa consacra problemei modului cum vor învia trupurile descompuse,

o parte din tratatul său „Despre suflet şi înviere”. „Învierea, zice el, va însemna întoarcerea,

restituirea stării în care era Adam înainte de păcat. Deci, va fi exclus din corp tot ceea ce e

consecinţa păcatului, a morţii, a infirmităţilor, a bolilor, a slăbiciunilor, a bătrâneţii etc. Natura

umană nu va înceta de a fi umană, dar ea va trece într-o stare spirituală şi nepatimitoare

superioară.”6

Dar cum îşi va găsi sufletul corpul, în masă comună de materie ? Sfântul Grigore de Nişa

răspunde că „sufletul sta oarecum în preajma corpului său şi la înviere îşi va lua din el ceea ce îi va

trebui.”7 La aceeaşi întrebare, Sfântul Ioan Gură de Aur crede că trebuie să răspundem mai simplu:

„unde intervine puterea şi voinţa lui Dumnezeu, nu mai încape nici un cum.”8

Trupurile vor învia pentru a fi solidare cu sufletele la fericire sau la nefericire în veşnicie.

Vor învia, prin urmare, atât drepţii cât şi păcătoşii. 

4 Larchet, Jean-Claude, Semnificația trupului în Ortodoxie, trad. De Monahia Antonia, Ed. Basilica, 2010, p. 209;5 Tertulian, Despre prescriția împotriva ereticilor, trad. de D. Popescu, în Apologeți de limbă latină, P.S.B. vol. 3, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 196; 6 Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere, Scrieri II, trad. de T. Bodogae, în P.S.B. vol. 30, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 245;7 Ibidem, p. 246;8 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 232;

5

III. Caracterul trupului înviat

Despre aceasta ne vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, descriind astfel celelalte însuşiri ale

trupului înviat, deosebite de ale trupului de acum: „Se seamănă trup intru necinste, învie trup întru

slavă, se seamănă trup natural, învie trup spiritual (duhovnicesc)” (I Corinteni XV, 43-44). Având

trup natural, omul cel dintâi s-a făcut cu suflet viu, iar Adam cel din urmă „cu duh de viaţă factor”.

„Omul cel dintâi este pământ, pământesc; omul cel de al doilea este din cer, sau ceresc” (I

Corinteni XV, 44-49).

„Trupul duhovnicesc şi ceresc, opus celui cu suflet viu şi pământesc, nu înseamnă absenta

materiei din trupul înviat, căci aceasta n-ar mai însemna învierea celui stricăcios întru

nestricăciune.”9 Trupul lui Hristos a putut fi pipăit de Toma. Nu prin substanţa se deosebeşte

trupul înviat, ci prin calitatea nouă ce i-o da prezenta dumnezeirii în el.

Trupul duhovnicesc şi ceresc „e trupul în care legile de acum ale materiei, apărute după

păcat, sunt covârşite de Duhul de viaţă făcător şi viaţa lui pământească, de viaţă cerească sau

îngereasca. Aşa cum în trupul natural, materiei i se dau funcţii spirituale create, care copleşesc în

parte legile materiei, în trupul duhovnicesc, materiei i se imprima funcţii duhovniceşti, sau ale unei

spiritualităţi cereşti, îngereşti, mai presus de cea pământească, prin care legile materiei sunt

copleşite cu totul.”10 

„Trupul poate fi îndumnezeit, fără să înceteze a fi trup din materie, pentru că omul întreg e

îndumnezeit. Prin acest trup îndumnezeit, omul va cunoaşte dumnezeieşte, asemenea îngerilor,

printr-o experienţă directă şi reală, plenitudinea existenţei, sau pe Dumnezeu, pentru că va fi întreg

şi adânc străbătut de Dumnezeu.”11 Va cunoaşte pe Dumnezeu prin universul întreg şi prin toţi

oamenii deveniţi transparenţi pentru Dumnezeu. După Sfântul Simeon Noul Teolog, deşi în

împărăţia cerurilor sunt, ca într-un uriaş palat, multe încăperi (prin care se pot înţelege şi trupurile)

pentru toate persoanele, ele vor fi transparente şi toţi se vor simţi că într-un uriaş locaş: „Dat fiind

că ele (camarile) sunt spirituale, transparente şi potrivite locaşurilor dumnezeieşti şi locurilor de

odihnă, împărăţia cerurilor seamănă întreagă, cum e în realitate, unui locaş unic şi aşa va apărea

tuturor drepţilor de pretutindeni şi nu se va arăta decât împăratului universului. El va fi prezent

fiecăruia şi fiecare îi va fi prezent Lui. El va străluci în fiecare şi fiecare va străluci în El” 12, „în

mormânt cu trupul... pus ai fost, Hristoase”.

9 Pr. Asist. Dr. Gheorghe Sima, Om trupesc și om duhovnicesc, în „Studii Teologice”, nr. 3 – 4, 2001, p. 111;10 Ibidem;11 Pr. Prof. dr. Ilarion V., Învierea trupurilor în teologia paulină, în „Revista Teologică” nr. 5, 1941, p. 230;12 Sfântul Simeon Noul Teolog, Capetele Morale, 3, în „Filocalia”, vol VI, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 233;

6

Prima dată şi-a arătat atotputernicia în raport cu materia, dar şi valoarea ce i-o acorda, la

creaţiune. A doua oară, le arata acestea prin învierea materiei ca trup omenesc intru

incoruptibilitate. „S-ar putea pune întrebarea: de ce n-a făcut Dumnezeu de la început materia

incoruptibilă? Se poate răspunde: Ca substanţa creată compusă, materia nu poate avea în ea

incoruptibilitatea, ci numai prin puterea lui Dumnezeu, lucrătoare în ea şi prin aceasta covârşind

tendinţele elementelor ei componente, care pot prin descompunere arata putinţă de a intra mereu în

alte combinaţii. Dar materia organizată de sufletul omenesc în trup e ţinută în legătură cu

Dumnezeu şi prin voia liberă a omului. Când aceasta nu mai rămâne în legătură cu Dumnezeu,

slăbirea acestei legături se repercutează din coruperea materiei făcută trup al lui şi asupra materiei

în general, mişcarea elementelor ei componente actualizându-şi putinţă pentru alte combinaţii.”13 

De aceea, „această legătură a trupului cu Dumnezeu şi oprirea coruperii lui şi readucerea

lui la viaţa prin înviere şi asigurarea materiei trupului în incoruptibilitatea ei veşnică, nu o putea da

decât unui Subiect uman, care să fie totodată divin.”14

Şi numai de la El putea veni învierea tuturor trupurilor şi incoruptibilitatea întregii

materii. Numai forţa de neînvins a simplităţii divine, introdusă în materia trupului prin ipostasul

divin, putea copleşi tendinţa firii ei compuse spre alte combinaţii. Şi numai de la materia trupului

Lui se putea extinde incoruptibilitatea la toată materia, deci şi la a celor din trupurile celorlalţi

oameni: „Neamul omenesc a fost rechemat din stricăciune la nestricăciunea cea nepieritoare, fiind

spălat cu sângele cel vărsat din coasta Ta, Mântuitorule, cu care ne-ai spălat de neascultarea

strămoşului. De puterea Ta cea nemăsurată şi de răstignirea cea de bunăvoie, ostile îngereşti s-au

mirat, văzând cum Cel nevăzut era chinuit cu trupul, vrând să izbăvească neamul omenesc din

stricăciune”.15

„Se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune” (I Corinteni XV, 41).

Materia îşi va păstra organizarea ei în întreguri armonioase sau în întregul armonios al întregii

creaţii. Dar pretutindeni va iradia lumina dumnezeirii lui Hristos prin umanitatea Lui, sau ea va

deveni mediu total transparent al lui Hristos, sau al dumnezeirii prin umanitatea Lui, care va deţine

un loc de Soare central în tot universul spiritualizat şi luminos. Iar „persoanele iradiante şi ele de

lumină spirituală se vor vedea toate de fiecare, asemenea unor stele distincte şi uşor de apropiat

fiecăreia. Iar materia trupurilor şi materia universului nu va fi nici o piedică în calea acestei

transparente şi apropieri între ele şi Hristos.”16 Materia a păstrat, chiar în starea opacizată de după

cădere, puterile prin care se pot înghiţi distanţele pentru vedere şi auz.

13 Pr. Prof. dr. Ilarion V., op. cit., p. 232;14 Nellas, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit – perspective pentru o antropologie ortodoxă, trad. de Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 98;15 Pr. Prof. dr. Ilarion V., op. cit., p. 233;16 Ibidem;

7

IV. Continuitatea trupului pământesc şi a celui înviat

La înviere nu vom avea slabele noastre trupuri pământeşti, ci trupuri noi, plăsmuite de

Dumnezeu. Totuşi între ele va exista continuitate. Va fi trupul nostru cel de acum, însă

preschimbat şi reînnoit, aşa cum îl descrie Sfântul Pavel la Filipeni III, 20-21: „Că cetatea noastră

este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitorul, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care va schimba la

înfăţişare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce

are de a-Şi supune Sieşi toate”.

Până la urmă, întrebarea „Cum se vor scula morţii? Şi cu ce trup vor veni ?” (I Corinteni

XV, 35) rămâne dincolo de înţelegerea omenească. „Iată, taină vă spun vouă” (I Corinteni XV,

51), spune Sfântul Pavel. Adevărul este că Dumnezeu, în ce chip voieşte şi după cum El voieşte, ne

va preschimba în aşa fel încât să putem continua a trăi în necurmată însoţire cu El, slăvindu-L pe

El în veci.

Vorbind despre continuitatea între trupul pământesc şi cel înviat, Sfântul Chiril al

Ierusalimului scrie: „Însuşi trupul acesta este cel care învie, deşi nu în starea sa de slăbiciune de

acum; ci se va îmbrăca întru nestricăciune (I Corinteni XV, 53) şi aşa va fi preschimbat ... El nu

va mai avea trebuinţă de mâncărurile pe care le mâncăm acum spre a-l ţine în viaţă ... căci se va

face duhovnicesc şi va ajunge ceva atât de minunat, cât nici se poate spune.17

Atât Vechiul cât şi Noul Testament încuviinţează că trupul şi sufletul nu se pot despărţi.

Suntem atât psyche (suflet) cât şi soma (trup). „Suntem o unitate (psihosomatică). Nu suntem doar

una sau alta; suntem amândouă, iar Dumnezeu va păstra trupul împreună cu sufletul întru

veşnicie.18

Astfel viaţa veşnică este mai curând o preschimbare, decât o curmare a vieţii de pe

pământ. Când Dumnezeu a venit pe pământ să mântuiască pe om, n-a luat doar suflet omenesc, ci

şi trup omenesc. El a venit să mântuiască omul întreg, trup şi suflet.

Dumnezeu a zidit pe om spre a fi o fiinţă unitară cu trup şi suflet, şi a rămâne astfel pentru

vecie. Căderea lui Adam este aceea care a dus la despărţirea trupului şi sufletului prin moarte: ,,Că

pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facere III, 19). Prin Învierea lui Hristos s-a refăcut

aşezământul dintru început al lui Dumnezeu pentru om. La a doua venire trupul va fi înviat spre a

se uni din nou cu sufletul.

Aceasta e credinţa Noului Legământ, credinţa primilor creştini. Aceasta continuă să fie

credinţa vechii Biserici Ortodoxe, Soborniceşti şi Apostoleşti: că prin Învierea Sa, Domnul Iisus a

17 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. de D. Fecioru, vol. II, Ed. I.B.M.B.O.R., București, p. 176; 18 Pr. Prof. Dumitru Radu, Învierea Domnului, pârgă a învierii şi înnoirii noastre, în „Biserica Ortodoxă Română” nr. 34, 1978, p. 244;

8

biruit cu totul moartea. Ca urmare a biruinţei Sale, morţii se vor scula din nou „întru Hristos”, spre

a se bucura de viaţa veşnică în trupuri înduhovnicite şi preschimbate, şi într-o zidire înnoită întru

toate. Sfântul Grigorie Palama spunea: „Când se spune că Dumnezeu l -a făcut pe om după chipul

Său, cuvântul «om» nu înseamnă nici sufletul singur, nici trupul singur, ci amândouă împreună.”19

Amândouă împreună se vor mântui. Amândouă împreună vor fi preschimbate. Atât trupul cât şi

sufletul îşi vor petrece veşnicia laolaltă, într-un cer nou şi un pământ nou.

Sfântul Atanasie vorbeşte de învierea trupului ca de marea clipă a biruinţei lui Hristos

asupra morţii: „Supremul ţel al venirii Sale a fost săvârşirea învierii trupului. Aceasta avea să fie

clipa biruinţei Sale asupra morţii, încredinţarea dată tuturor că El Însuşi a biruit stricăciunea, şi că

şi trupurile lor ar putea ajunge să fie nestricăcioase; şi ca un semn al acestui fapt, şi drept chezăşie

a învierii viitoare, El Şi-a păstrat trupul nestricăcios.”20

19 Pr. Vasile Citirigă, Participarea trupului omenesc la rugăciune în învățătura Sfântului Grigorie Palama, în „Ortodoxia”, nr. 1, 2011, p. 87;20 Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, Scrieri II, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, P.S.B. vol. 15, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 189;

9

Concluzii

Prin urmare, în creştinism trupul este recunoscut ca parte integrantă sau componentă

esenţială a personalităţii umane complete. În plinătatea fiinţei sale omul nu este conceput ca fiinţă

pur spirituală, ci că spirit întrupat. Această doctrină este prezentă în Sfânta Scriptură şi în tradiţia

Bisericii. În lumea empirică trupul îşi are dreptul şi obligaţiile sale. Instinctele sale naturale nu

trebuie considerate ca şi cum ar fi fost implantate în om pentru a fi suprimate, ci că având un loc

bine stabilit în procesul de împlinire legitimă a scopului pentru care omul a fost creat. În

nimicnicia să pământească trupul este totuşi sacru, căci în perspectiva mântuirii şi a vieţii veşnice

şi trupul are locul său promis.

Totuşi, nu trebuie să se uite că trupul său natura fizică a omului este partea inferioară a

personalităţii sale, căci trupul este supus tendinţelor rele şi, prin urmare, are nevoie să fie supus în

permanenţă vieţii superioare a spiritului, prin care intră în relaţie conştientă cu Dumnezeu. Putând

înclina uşor spre rău când e lăsat necarmuit este nevoie ca el să fie păzit şi ferit de rele, iar

instinctele îndrumate spre finalizări morale. Trupul se afla într-un proces continuu de sfinţire.

Operă de sfinţire trupească a început, iar ziua mântuirii trupeşti se afla în viitor.

10

Bibliografie

1. Izvoare

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Ed.

I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988;

2. Studii şi articole

2. Atanasie cel Mare (Sf.), Tratat despre întruparea Cuvântului, Scrieri II, trad. de Pr. Prof.

Dr. Dumitru Stăniloae, P.S.B. vol. 15, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 189;

3. Belu, Pr. Prof. D. I., Sfinții Părinți despre trup, în „Studii Teologice”, nr. 5 -6, 1957;

4. Chiril al Ierusalimului (Sf.) Catehezele, trad. de D. Fecioru, vol. II, Ed. I.B.M.B.O.R.,

București, p. 176;

5. Citirigă, Pr. Vasile, Participarea trupului omenesc la rugăciune în învățătura Sfântului

Grigorie Palama, în „Ortodoxia”, nr. 1, 2011;

6. Felea, Pr. Prof. Dr. Ilarion V., Învierea trupurilor în teologia paulină, în „Revista

Teologică” nr. 5, 1941, pp. 229234;

7. Grigorie de Nyssa (Sf.), Cuvânt apologetic la Hexaimeron, Scrieri II, trad. de Pr. Prof.

Dr. T. Bodogae, P.S.B. vol. 30, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1998;

8. Grigorie de Nyssa (Sf.), Dialogul despre suflet și înviere, Scrieri II, trad. de T. Bodogae,

în P.S.B. vol. 30, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 245;

9. Gură de Aur, Sfântul Ioan, Despre preoţie, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru

Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 232;

10. Larchet, Jean-Claude, Semnificația trupului în Ortodoxie, trad. De Monahia Antonia,

Ed. Basilica, 2010;

11. Nellas, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit – perspective pentru o antropologie

ortodoxă, trad. de Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2002;

12. Noul Teolog, Sfântul Simeon, Capetele Morale, 3, în „Filocalia”, vol VI, trad., introd.

şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 233;

13. Radu, Pr. Prof. Dumitru, Învierea Domnului, pârgă a învierii şi înnoirii noastre, în

„Biserica Ortodoxă Română” nr. 34, 1978, pp. 244251;

14. Sima, Pr. Asist. Dr. Gheorghe, Om trupesc și om duhovnicesc, în „Studii Teologice”,

nr. 3 – 4, 2001;

15. Tertulian, Despre prescripția împotriva ereticilor, trad. de D. Popescu, în Apologeți de

limbă latină, P.S.B. vol. 3, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 196;11

12