Cunoaşterea centrului arheologic de la Adamclisi se desăvîrşeşte numai după ce s-a vizitat cel de-al doilea mare obiectiv aflat aici: cetatea Tropaeum Traiani. Într-adevăr, în partea de sud-vest a satului, la circa 600 m, — sau la circa 1.500 m de Monumentul triumfal, — peisajul natural este întrerupt de gama ruinelor de piatră, cărămidă şi mortar, presărate pe o întindere de circa 10 ha.; este marele oraş aşezat pe un platou mai proeminent, care s-a dezvoltat în Dobrogea romană timp de mai multe secole.

Valea fertilă a Urluiei, care ducea spre Dunăre, a favorizat dezvoltarea aşezărilor populaţiei locale geto-dace; la Adamclisi şi în zona învecinată au fost descoperite vase ceramice şi alte obiecte din epoca fierului, care atestă viaţa în acest ţinut cu 5-6 secole înainte de venirea romanilor.

Cetatea romană a început să fie cercetata arheologic de Gr. Tocilescu între anii 1891—1909. Săpăturile au fost continuate sporadic de George Murau, Paul Nicorescu şi alţi arheologi, aducîndu-se la lumină doar cîteva monumente şi un important număr de inscripţii. Cercetările efectuate în ultimul deceniu de un colectiv de arheologi bucureşteni şi constănteni au îmbogăţit substanţial cunoştinţele noastre despre evoluţia acestui important centru urban.

La începuturile acestui veac, Vasile Pârvan, într-un studiu închinat cetăţii Tropaeum Traiani, a scris următoarele rînduri despre întemeierea aşezării:

„Traian ridică în anul 109, după biruinţa asupra dacilor, la răspîntia drumului său spre nord cu cel de la Callatis la Durostorum, care mergea drept de la răsărit la apus, un monument triumfal, pe care-l închină lui Marte Răzbunătorul. Staţiunea de răspîntie fu atunci prefăcută de dînsul într-o aşezare civilă, şi noul centru de civilizaţie romană în inima ţinutului dac din dreapta Dunării fu numit, după monumentul triumfal, Tropaeum Traiani. Aşa cred că s-a născut cetatea Tropaeum; în legătură cu întregul sistem de civilizaţie a ţării gete dintre Haemus şi Dunăre, iar nu ca o anexă a monumentului din apropiere, ridicat de abia după război" (V. Pârvan, Cetatea Tropacum. B.C.M.I., IV, 1911, p. 2-3).

Aşezarea băştinaşă care a precedat oraşul roman a fost repede populată cu veterani şi elemente civile romane — negustori, meşteşugari, proprietari de pămînt. Pe la anul 116 e.n. comunitatea romană de la Adamclisi era puternic închegată, aşa cum ne lasă să înţelegem inscripţia de pe soclul statuii împăratului Traian, în care locuitorii cetăţii sînt menţionaţi cu numele de Traianenses Tropaeenses.

Dezvoltarea rapidă, înlesnită de condiţiile geografice favorabile, transformă treptat, în cursul sec. II e.n., aşezarea romană într-un centru urban înfloritor, a cărui importantă va fi confirmată prin ridicarea aşezării civile la rangul de municipium. Momentul acordării statutului municipal pentru Tropaeum Traiani poate fi pus, aşa cum lasă să se înţeleagă inscripţiile, în timpul domniei lui Marcus Aurelius, mai exact înaintea atacului costobocilor din 170 e.n. Oraşul era condus de un senat — ordo decurionum, şi avea în frunte o seamă de magistraţi: duumviri, quinquennales, questores, aediles, precum şi un corp de preoţi, deservenţi ai cultului oficial. Atacul costobocilor, daci liberi din nordul ţării, care pătrund pe la 170 e.n. pînă departe în Imperiu, în Macedonia şi Grecia, a atins şi cetatea Tropaeum; într-o inscripţie funerară găsită aici este amintit personajul de origine locală. Daizus, fiul lui Comozcus, omorît de costoboci. Cu acelaşi prilej moare şi L. Fufidius Lucianus, decurion şi duumvir al municipiului (ambele inscripţii sînt păstrate în Muzeul Tropaeum Traiani din Adamclisi).

După înlăturarea distrugerilor provocate de costoboci, oraşul a continuat să prospere, iar dezvoltarea sa urbanistică să se împlinească. S-au construit edificii publice şi particulare, străzi pavate şi canalizate, o reţea de apeducte pentru aprovizionarea locuitorilor cu apă de băut, temple şi portice etc. Pe lîngă cîştigurile asigurate pe cale comercială, venituri importante se realizau şi din exploatarea teritoriului rural înconjurător, descoperirile epigrafică şi arheologice stînd mărturie în acest sens. Amintim astfel o serie de dedicaţii către divinităţile cu caracter agrest, Liber Pater, Ceres. Magistratul Protogenes, din împrejurimile oraşului, dedică un altar lui Zeus Ombrimo (aducător de ploaie), după cum mai tîrziu în sec. IV e.n. „cetatea Tropaeenilor" „îi aduce mulţumită" „Herei (Iunonei)... pentru îndeplinirea juruinţei de a fi găsit apa". Revirimentul agriculturii în perioada romană se concretizează şi în înmulţirea numărului proprietăţilor rurale (villae rusticae), ca cea a senatorului roman L. Aelius Marcianus de la Urluia, şi eventual cel de la Pietreni şi Nastradin.

Din sec. II-III e.n. au ajuns pînă la noi elemente arhitectonice sau sculpturale şi numeroase inscripţii, mărturii de prim ordin pentru cunoaşterea cetăţii romane de la Adamclisi în primele veacuri ale erei noastre (adăpostite acum, în cea mai mare parte, în muzeul din localitate).

Atacurile pustiitoare ale carpo-goţilor, din a doua jumătate a sec. III e.n., distrug din temelii şi oraşul Tropaeum Traiani (probabil în anul 295).

La începutul sec. al IV-lea, sub împăraţii Constantin cel Mare şi Licinius, cetatea Tropaeenilor este rezidită, cum ne informează inscripţia în limba latină care comemorează acest eveniment, datînd din anul 316, descoperită de Gr. Tocilescu la poarta de răsărit a cetăţii. În traducere, textul inscripţiei este următorul :

„Fiind apărători ai securităţii şi libertăţii romane, domnii noştri Flavius Valerius Constantin şi

Licinianus Licinius, pioşi, fericiţi şi veşnic auguşti, prin a căror virtute şi înţelepciune au fost supuse pretutindeni popoarele de seminţie străină, în scopul asigurării durabile a graniţei a fost zidită cu succes, din temelii, şi cetatea Tropaeenilor, pe vremea cînd prefecţi ai pretoriului erau Petronius Annianus. bărbat de rang senatorial şi lulius luliamis, bărbat de rang ecvestru, prea credincioşi voinţei divine a acestora (a împăraţilor)".

Alături de inscripţie, deasupra arcadei porţii de est a fost aşezat un tropaeum monolit, înalt de 2,65 m, emblemă a cetăţii, care aminteşte prin forma sa de marele trofeu din vecinătate.

Zidul de incintă. Cercetări recente efectuate pe latura de sud au pus în evidenţă faptul că fundaţia zidului de incintă este mai veche decît zidul propriu-zis, existînd o fază preconstantiniană de constructie, datînd probabil de la sfîrşitul sec. III e.n.

Zidul de incintă din perioada lui Constantin şi Liciniu, care se păstrează pînă astăzi, urmăreşte forma neregulată a platoului, avînd o grosime de 2,60-3,70 m şi lungimea de circa 1200 m. În legătură cu tehnica de construcţie amintim că zidul masiv are un nucleu format din piatră neregulată cu mortar (emplecton), placat pe ambele feţe cu blocuri paralelipipedice cioplite ordonat, aşezate în rînduri orizontale. Pe baza observaţiilor stratigrafie s-a constatat că zidul era pardosit în partea superioară cu cărămizi mari dreptunghiulare, legate cu mortar, dispuse pe cel puţin două rînduri. Cîte două turnuri în formă de U mărgineau cele două porţi principale, de est şi de vest, care marchează capetele străzii axiale. Cea de a treia poartă, secundară, se deschide la sud, încadrată de două bastioane patrulatere, cu latura frontală circulară, masive. La 15-21 m distanţă zidul este prevăzut în partea superioară cu turnuri de apărare în formă de U, cea mai fortificată dintre laturi fiind cea de vest. În centrul acesteia se ridică un turn dreptunghiular, singurul de acest fel, aşa-numitul pyrgos sau frurion, citadela sau donjonul, lung de aproape 25 m, ai cărui pereţi, cu parament din blocuri de piatra, cioplite cu bosaje, se păstrează pe o înălţime de 5-6 m. Pe peretele dinspre interiorul oraşului, sînt două nişe care erau folosite probabil pentru montarea scărilor ce urcau la etaj. Spaţiul din interior, de peste 74 m2, putea fi folosit fie ca magazie, fie pentru adăpostirea mai multor soldaţi, în caz de nevoie. Laturile de sudvest şi nord ale zidului de incintă sînt prevăzute de asemenea cu bastioane în formă de U, mai rare fiind acestea pe celelalte două laturi. Porţile cetăţii, în special cea de vest, asigurau legătura cu drumul imperial care străbătea Dobrogea romană de la sud spre nord, prin centrul provinciei, ce se întîlnea la Tropaeum Traiani cu calea care unea Durostorum cu oraşele greceşti de pe litoral.

Poarta de vest avînd o lăţime de 4,40 m, era străjuită de două turnuri mari ieşite în afară, lărgimea totală fiind de 10,40 m; poarta avea o boltă masivă în arc de cerc. Zidurile turnurilor păstrează două-trei rînduri din blocurile de parament, acestea fiind mai mari decît cele din zid, la turnul dinspre sud văzîndu-se şi unele piese ornamentate (monumente din sec. II-III e.n. refolosite cu prilejul refacerii cetăţii în sec. IV e.n.). Nucleul turnurilor se păstrează pe o înălţime variabilă, ajungînd pînă la 6,40 m. Ca sistem constructiv întîlnim la turnurile porţii de vest (ca şi la cea de est), folosirea traverselor de piatră, de înălţimea unei asize, mai dese în partea de jos a zidului, mai rare sus (iar în partea superioară inexistente). Pe sub pragul porţii trecea canalul colector al apelor pluviale, ce străbătea strada principală, fiind vizibilă o gură acoperită cu o placă traforată în formă de rozetă.

Circulaţia spre poarta de est se făcea direct pe pămînt (se pare că tot astfel se intra şi în cazul celorlalte două porţi, de vest şi de sud); poarta de răsărit are o lăţime de 4 m, fiind mărginită de două turnuri masive, ale căror blocuri de parament se păstrează pe două-trei rînduri, iar emplectonul pe înălţimea de 2-3. m. Ca şi la poarta de vest sistemul de închidere era în canaturi, prinse cu un ivăr pe mijlocul pragului,, fixate cu un drug de fier pe dinăuntru, urmele acestora observîndu-se în uşori şi pe pavaj, ca şi cele lăsate de închiderile repetate ale porţilor.

Poarta de sud, a cărei lăţime atingea aproximativ 4 m, avea pragul înalt în afară, iar spre interior trepte, prin ea circulîndu-se probabil numai pedestru sau călare.

Recentele lucrări de restaurare au cuprins, între altele, şi porţile cetăţii, cît şi zidul de incintă pe latura de sud-vest, conservîndu-se astfel vestigiile antice şi sugerîndu-ne, totodată, masivitatea şi măreţia zidurilor oraşului Tropaeum Traiani în antichitate.

Pe latura de S-E a cetăţii, în afara incintei, întîlnim o constructie anexă, probabil un mare bazin, în care se păstrau însemnate cantităţi de apă. Problema procurării apei era la Tropaeum Traiani deosebit de importantă cum deducem din cîteva inscripţii, dar mai ales din descoperirile arheologice: în împrejurimile cetăţii au fost găsite, în mai multe locuri, apeducte din olană sau zidite, apa fiind captată atît de pe dealurile din vestul satului, cît şi de la sud de cetate, de unde un apeduct aducea apa spre oraş de la distantă de 5 km (actualul sat Zorile). Resturi de apeducte s-au găsit în diverse puncte din cetate, la poarta de sud, dar mai ales conducta de olană pentru apă potabilă ce străbătea via principalis de la E la V (integrată canalului de scurgere a apelor pluviale). În cetate apa era păstrată un anumit timp într-o cisternă, peste care se ridică mai tîrziu o basilică creştină, după cum vom vedea mai jos.

După înflorirea urbanistică a cetăţii Tropaeum, din primele trei sferturi ale sec. IV e.n., aceasta

va cunoaşte, ca întreaga provincie, o perioadă de slabă dezvoltare economică şi culturală, începînd cu prima jumătate a sec. V, în condiţii politice defavorabile şi sarcini fiscale exagerate, agravate de invaziile repetate ale hunilor.

În cetatea Tropaeenilor se înregistrează o ultimă perioadă de înflorire, începînd cu .sfîrşitul sec. al V-lea (sub împăratul Anastasius, 491-518) şi pînă în a doua jumătate a sec. VI, mai ales în timpul împăratului Justinian (527-562), cînd devine un important centru civil şi religios. Dezvoltarea urbanistică a cetăţii în această perioadă este bine cunoscută prin edificiile cu caracter public sau religios, dezvelite de mai multă vreme. Diferitele aspecte ale vieţii romane tîrzii la Tropaeum, publice şi mai ales particulare, au fost puse în evidenţă tot mai mult prin săpăturile arheologice întreprinse în ultimul deceniu în diferite sectoare ale cetăţii, cît şi în afara incintei de sud-vest a acesteia. Stadiul de pînă acum al săpăturilor în cetatea Tropaeum Traiani permite deci să cunoaştem elemente urbanistice dintre cele mai importante, caracteristice pentru oraşele romane tîrzii.

Dintre acestea menţionăm mai întîi strada principală (via principalis) orientată E-V, care lega cele două porţi amintite mai sus, avînd o lungime de a-proximativ 300 m şi o lăţime de 14 m. Strada era pavată cu lespezi mari de piatră, părţii carosabile, lată de 7 m, ce alătura, de o parte şi de alta, portice, avînd lăţimea fiecare de 3,5 m şi destinate circulaţiei pietonilor (bazele coloanelor care susţineau un acoperiş se mai văd şi astăzi). Prin mijlocul străzii principale trecea un canal în secţiune dreptunghiulară (adînc de 1,40 m şi lat de 0,85 m), ai cărui pereţi erau construiţi din piatră şi cărămidă legate cu mortar şi întăriţi, la intervale regulate (3 m) de traverse monolite de piatră; canalul, acoperit în partea superioară ou lespezi mari de piatră, era folosit pentru scurgerea apelor de ploaie, adăpostind totodată conducta de olană pentru apă potabilă, amintită mai sus.

Ca o consecinţă a dezvoltării bisericii apar în provincia Scythia (Dobrogea de astăzi) mai multe centre episcopale, în frunte cu Tomisul, dintre care unul este Tropaeum Traiani, unde se durează în piatră, cărămidă şi mortar impunătoare lăcaşuri de rugăciune şi liturghii. Săpăturile lui Gr. Tocilescu, G. Murnu, Gustav V. Kube ş.a., au pus în lumină cinci biserici creştine, una cimiterială şi patru parohiale1.

a) Basilica cimiterială. Era aşezată pe o colină la nordul cetăţii, în cimitir. Planul este rectangular, simplu şi destul de larg, cu o absidă semicirculară spre est. V. Pârvan atribuie construcţia împăratului Constantin cel Mare (306-337 e.n.), ceea ce o plasează printre cele mai vechi din Scythia Minor. Este însă de văzut dacă nu făcea parte dintr-un complex mai larg, din moment ce alături, se disting resturile unor edificii mai mari, care nu par a fi în legătură cu o necropolă. Se impun cercetări.

b) Basilica marmoreană. Imediat la intrarea în cetate pe poarta de vest, la nord de via principalis, în faţa marelui turn rectangular al zidului de incintă, se află basilica de „marmură", astfel numită convenţional din pricina numeroaselor elemente arhitectonice de marmură care o înfrumuseţau: coloane, colonete, capiteluri cu impostă, plăci de cancelli, cu ornamente diverse etc. Basilica are lungimea de 25,50 m, fără atrium; nava centrală se separă de cele laterale prin două şiruri de coloane. Conform tipului elenistic, îi distingem de la vest la est, nartex-ul — imediat după atrium — naos-ul, cu cele trei nave şi altarul — presbytherium — cu nivelul ceva mai înalt.

Este singura basilica cu atrium de la Tropaeum. Ea are trei intrări sigur cunoscute la vest. În centrul atrium-ului a apărut puţul — philae — cu resturile unui canal.

Dar elementul cel mai semnificativ al acestui lăcaş îl constituie baptysterium-ul zidit la sud, în apropierea atrium-ului. Este o mică constructie cu trei încăperi unite printr-un coridor îngust, ale căror rosturi erau legate de botez.

O altă mică încăpere la nord-vestul edificiului este considerată ca locuinţă a episcopului, iar cele care încing la răsărit absida rotunda formează un pastophorium.

Biserica de marmură din civitas Tropaeunsium, construită iniţial la mijlocul sec. IV, aşa după cum a dedus V. Pârvan analizînd materialele arheologice, reprezintă cea de a treia fază de reconstrucţie a sa, cea de după anul 530 e.n. şi cu precădere din epoca lui Justinian (527—565 e.n.). Este biserica episcopală a cetăţii (cathedrala), proba evidentă fiind baptysterium-ul, construit se pare în partea finală a existenţei sale. Cea de a patra fază de reparaţii, de la sfîrşitul sec. VI, rămîne neterminată deoarece biserica este distrusă de atacurile avaro-slave de la sfîrşitul acestui secol.

c) Basilica cisternă. Revenind pe via principalis, ceva mai spre răsărit şi paralel cu strada în partea de sud — întîlnim basilica cisternă, numită astfel, fiindcă după mai multe păreri a fost ridicată pe fundamentul unui rezervor de apă, ale cărui ziduri masive apar astăzi în săpături. Cercetările arheologice întreprinse aici de către Gr. Tocilescu, George Murnu şi, foarte recent, de către Ion Barnea, permit formulări de ipoteze conforme cu realităţile date de complexitatea problemelor. Astfel, săpăturile din anul 1976, au arătat că bazinul iniţial, cu ziduri groase făcute din piatră şi cărămizi legate

1 Prezentarea edificiilor creştine de la Tropaeum, o facem potrivit circuitului de vizitare a cetăţii stabilit în ultima vreme în baza planului de restaurări şi consolidări aplicat de către D.P.C.N.

cu mortar, era pardosit tot cu cărămizi. După demantelare la o dată şi din cauze necunoscute, poate în timpul împăratului Constantin cel Mare, s-au implantat în interior, pe vechea „podea" zidurile basilicii. După cîte se pare — dat fiind că cercetările recente n-au fost încă publicate — ar fi vorba de două faze, una mai veche este ilustrată de un fragment de zid care apare pe latura lungă de nord — mai spre răsărit — şi care se acordă perfect cu un al doilea fragment, spre apus cu pardosea adiacentă din dale de piatră de dimensiuni medii. Primul fragment, paralel şi foarte apropiat de zidul cel mare, de nord, al „basilicii cisternă", a dat vechilor cercetători impresia că este o basilica „dublă".

Cea de a doua fază, ne este dată de temeliile continui ale unei nave centrale dintr-o basilica — cea pe care cercetătorii o numesc „cisternă". Este vorba, după cîte se pare, de nava centrală, mai îngustă decît cisterna, cu dimensiunile de 19,70x6,80 m. Zidurile perimetrale, cele ale navelor laterale, fie că nu s-au cercetat încă — săpăturile urmînd să fie extinse — fie, dacă ceea ce se vede acum reprezintă o realitate, au fost demantelate într-o epocă tîrzie. Credem însă mai mult în prima ipoteză.

La răsărit are o absidă, al cărei aspect poligonal din interior, este dat de latura estică a cisternei: absida îl suprapune şi a obligat pe constructorii basilicii să-i respecte în substrucţie, latura dreaptă. Linia semicirculară din exterior întrece cu mult lărgimea navei centrale. Această situaţie, căreia îi adăugăm observaţia că aşa numiţii „contraforţi" de pe colţurile de vest ale navei sînt în realitate canaturile unor intrări, confirmă ipoteza existenţei celor trei nave.

Nivelul de călcare în biserică este dat de cel de la intrarea pe scara îngustă ce accede în criptă, şi de cel din afară, de la apus, de dincolo de locul nartex-ului acum dispărut, mai exact, de pavajul care ar putea fi atribuit unui atrium.

Constatarea că cripta are fundaţia asimetrică fată de axul longitudinal al edificiului, l-a îndemnat pe V. Pârvan să-i atribuie o apartenenţă barbară, dat fiind unele asociaţii cu monumente arheologice descooerite în zonă, care reflectă acel marasm etnic al cetăţii din prima jumătate a sec. III e.n. Oricum aspectul deosebit al bisericii este dat nu numai de împrejurarea ca are fundaţiile pe un rezervor de apă (după o altă părere, poate pe un mithraeum), ci şi de fragmentele de coloane, colonete, căpiţele de ciborium (baldachin) etc., provenind de la un edificiu impunător, care nu putea fi decît opera unor constructori romani din sec. V e.n.

d) Basilica forensis. În centrul cetăţii s-au degajat la sfîrşitul veacului trecut unul din edificiile cele mai impunătoare ale oraşului, basilica forensis. din sec. IV e.n., de caracter laic, aşezat în colţul de sud-vest format de strada principală cu cea a forului (via forensis) care merge de aici către poarta de sud. Basilica sau porticus forensis era o hală de dimensiuni mari (lungimea 56 m. lăţimea 24 m) construită sau probabil refăcută în vremea lui Constantin şi Liciniu. pentru nevoi administrative, economice şi juridice.

Două rînduri de cîte 18 coloane despărţeau interiorul său în trei nave; coloanele cu piedestal paralelipipedic simplu şi cu baze conice, precum şi tehnica zidăriei permit presupunerea că acest lăcaş arhitectonic laic s-a ridicat în acelaşi timp cu zidul de incintă. Mai tîrziu pe latura sa de nord s-a adăugat ulterior o bisericuţă dintr-o navă, poate o capelă construită din pietre legate cu pămînt. În cazul acesta, latura îngustă a basilicii profane devine cea lungă a basilicii creştine, de 24 m. Are la răsărit o mică absidă. Pe latura lungă, de est, a basilicii vechi se adaugă acum un portic cu pilaştri, placat cu lespezi, iar capătul de sud a fost împărţit în trei încăperi corespunzătoare celor trei nave.

Incontestabil, adosarea acestui lăcaş creştin marelui edificiu laic de odinioară, se explică prin extinderea practicilor liturgice prilejuite de întrunirile publice ale cetăţii în secolele V-VII e.n.

e) Basilica cu transept sau în formă de T (numită de Tocilescu, iniţial, basilica bizantină) ocupă unghiul de sud-est al celor două străzi amintite. Şi ea este paralelă cu axul cetăţii, dat de via principalis. Este cea mai mare dintre toate cele cinci biserici de la Tropaeum: are 33,80 m lungime şi 10,70 m lăţime. Ea este rezultanta unui plan arhitectural destinat să includă un spaţiu cît mai larg pentru credincioşi şi cler.

Absida, cu deschidere de 9,60 m, este încinsă de unele încăperi. Ca primă particularitate constatată aici este că faţă de celelalte basilici cunoscute pînă acum în Scythia Minor, cea cu transept are în cap absidă mai mică înscrisă celei mari.

Cripta avea scara de acces în interior, tot pe latura de sud. Cavitatea din subsol, are pe latura de răsărit nişa unui reliquarium, iar pe cea de nord. una mai mare, poate pentru ofrande.

În cazul acestei basilici reţinem o altă particularitate: aceea că baptisteriul îl constituie cele trei încăperi anexe ce se înşiruie pe latura lungă de nord, de la transept spre apus. După cîte se pare, cele două basilici cu baptisteria de la Tropaeum, nu puteau exista în acelaşi timp sau nu puteau funcţiona decît pentru comunităţi creştine de orientări dogmatice diferite. S-a presupus că basilica de marmură are baptisteriul din sec. VI e.n., iar al celei cu transept este mai vechi cu un secol, şi deci, au funcţionat succesiv. Dar s-a emis şi ipoteza că, dacă li se vor stabili în viitor raporturi de contemporaneitate, atunci neapărat una dintre ele era ortodoxă, iar cealaltă eretică — poate ariană — şi deci puteau funcţiona simultan.

f) Basilica „simplă" sau „forensis". Cetăţii tropaeenilor i se înscrie cea de a patra biserică parohială, a-flată pe latura de nord a străzii principale, în dreptul celei cu transept. Are formă simplă rectangulară, cu laturile de 21,30 m x 11,70 m şi este şi ea împărţită tot în trei nave. Locul rezervat altarului este larg şi îi corespund axial, în navele colaterale, spaţii la fel de lungi.

Campaniile de săpături din ultimii ani, în acest loc, i-au pus în lumină o mare criptă — necunoscută altădata — cu intrarea la vest; are dimensiunile de 2,75 x 2,30 m. Scara ce accede în criptă este încadrată de ziduri tencuite ce închid un culoar lat de 1.15 m şi pereţii criptei sînt tencuiti în interior cu stuc şi este de reţinut că imediat după degajare s-a mai putut vedea pe latura de est, textul unei inscripţii cu vopsea albăstruie care apoi, din pricina contactului cu aerul, a devenit aproape ilizibilă. Fotografiile cu raze infra-roşii n-au putut ajuta la o mai bună identificare a textului, dar confirmă ceea ce s-a putut iniţial citi relativ cu ochiul liber, că ne aflăm în fata unui citat biblic2.

În sfîrşit, săpăturile mai vechi au dus la întregirea planului basilical cu o constructie auxiliară aflată în colţul de nord-est, lîngă absidă şi cu o suită de alte trei încăperi de-a lungul laturii de sud, care pot fi considerate un diaconicon. Tot observaţii de dată foarte recentă, demonstrează că la apus există un atrium, al cărui canal de scurgere s-a descoperit şi care implicit trebuie pus în legătură cu un philae. De asemenea, au apărut şi bazele unor coloane care susţineau la intrare un pridvor.

Cu justificată raţiune, datarea edificiului în sec. V e.n. este mai firească, nartexul constituind dovada plauzibilă.

Invazia avaro-slavă din anul 586 a afectat grav cetatea Tropaeum, moment ilustrat în săpăturile arheologice printr-un puternic strat de arsură. Aşa cum au dovedit cercetările arheologice recente viaţa continuă pe teritoriul vechiului oraş şi după această dată, îmbrăcînd forme mai modeste, specifice secolului al VII-lea. Rînd pe rînd oraşul se destramă, în condiţiile în care puterea imperială devine nominală, populaţia retrăgîndu-se în zonele din jur, capabile să-i asigure existenţa. În preajma laturii de sud-vest a cetăţii sau pe platoul din partea de est, precum şi în alte locuri, au fost făcute descoperiri care atestă prezenta populaţiei româneşti pe aceste meleaguri.

Tehnoredactare : H. GRIDEANU Fotografii : MARIA ISTRATETiparul executat la Tipografia „Dobrogea" Constantă sub comanda nr. 53

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.comAlte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Mădălin Focşa

2 Datele legate de analiza arhitecturală a criptei, cit şi cele epigrafice sînt în curs de editare de către I. Barnea.