Tribuna Citerára Director: OCTAV ŞULUŢIU Secretar de redacţie: Dem. Gh. Nolla

Redacţia şi administraţia: B R A Ş O V , Str. Reg. Carol I. 56*58 T E L E F O N : 24-41 ' •

A B O N A M E N T E : In tară: pentru particulari: Lei 200*— Pentru instituţii: Lei 1000'— In s t r ă i n ă t a t e : preţul dublu.

Cine retine un număr din revistă, se c o n s i d e r ă a b o n a t şi este rugat să achite abonamentul.

M a n u s c r i s e l e n e p u b l i c a t e nu se înapo iază .

Manuscrisele şi revistele se vor trimite pe adresa redacţiei.

Cărjile pentru cronica literară se vor trimite pe adresa: MIHAIL CHTRNOAGĂ: Str. Păcurari 8 Iaşi.

In B U C U R E Ş T I revista noastră se găseşte la librăria „ C A R T E A R O M Â N E A S C Ă "

Din cauza scumpirii cu 3 0 % a preţului hârtiei, nefam văzut siliţi a ridica prejul exemplarului cu 5 lei. A b̂ o n a m e n f u l a r ă m a s ' î n s ă a c e l a ş i .

începând cu numărul viilor vom introduce rubrica P O Ş T A REDACŢIEI , unde vom răspunde acelora care ne*au trimis şi ne vor mai trimite manuscrise.

E X E M P L A R U L L E I 25. înscrisă la Tribunalul Braşov Secţia 11. sub. No. 566/941

SCRIS şi BANI de

O C T A V ŞULUŢIU

Problema scrisului şi a câştigului material ce acesta poate aduce, nu este una dintre cele mai neînsemnate ale culturii române- Dimpotrivă, se pare că în ţara noastră mai dáinue încă falsa concepţie a roCului de mucenic ori de apo­stol al scriitorului, predestinat foamei, spitalului şi gloriei . . . fiindcă aşa e bine şi frumos şi deci aşa ar trebui să ră­mână situaţia lui. Deaceea, printre primele discuţii ale vieţii culturaSe, aceea a legăturii dintre scris şi bani e primordială.

Când, prin 1906, Viaţa românească din laşi a hotărât să-şi plătească colaboratorii, s'a iscat un adevărat scandal publ ic . . . literar ! Toate revistele au protestat: speriate de concurenţa calitativă ce li se putea face astfel, fiindcă dacă plăteşti, ţi se dă îucru mai bun şi dacă plăteşti, poţi refuza lucrul prost şi speriate că se strica bunul obicei al scriitori­lor de a scrie şi a muri cu burta goală ş i . . . în deplina glo rie, conducătorii lor au începui a tuna contra unui „urât" morav literar, atribuit cu dispreţ Americii (parcă în Franţa şi Germania nu s'ar p'ati de zeci de ani colaborările la re­viste !) şi scornind teoria americanismului literar. Unii din adversarii plăţii scrisului erau de bună credinţă. Majoritatea însă îşi mascau o meschină calicenie sub masca principii­lor, lucru care adesea se întâmplă, căci nimic nu e mai uşor decât a-ţi ascunde interesele personale sub haina aurita a principiilor generoase. Punând probfiema dezinteresării scri­sului şi a marilor înaintaşi, care, aşa şi pe'dincolo, aceştîi teoretician! ai scrisului flămând apărau doar banii revistei care avea drept să câştige de pe urma scrisu'iui altora, dar acelora nu aveau voe să le strice reputaţia răsplătindu-le munca !

Problema se pune cam astfel: Scrisul are, ca orice activitate umană, două aspecte,

unul ideal, de creaţie desprinsă de practic şi de materie, de proces intim al creatorului, dar şi unul real, Ve bun cara circulă, după ce a fost creat şi în care s'a investit munca fizică prestată de un om. Scriitorul e şi un idealist slujind idei şi frumuseţi abstracte, dar şi un muncitor care-şi con­sumă energia lui fizică în creaţie şi punerea ei în valoare. Unii scriitori pot avea o meserie practică, în afară de meş­teşugul scrisului. Alţii însă nu pot. Structura sufletească a artistului e astfel construită că nu se împacă bucuros cu o meserie practică, în afara creaţiei sale. Adevăraţii scriitori, cei mai mari, n'au fost slujbaşi, ci au trăit toată viaţa lor pentru scris. Goethe n'a fost profesor, nici V. Hugo doctor, nici Homer inginer ! Ba chiar cel din urmă colinda lumea cântându-şi versurile pe la curţile prinţişorilor eleni şi pri­mind în schimb o răsplată . . . materială şi ea ! Şi întreba­rea ce se pune în cazufl acesta e: din ce să trăiască scriitorii care n'au altă ocupaţie decât scrisul lor ? Acesta e un as­pect al problemei.

Dar al doilea e: chiar dacă scriitorul mai are şi ocupaţii exterioare scrisului, ce-i aduc un venit suficient pentru a trăi de azi pe mâine, oare munca lui nu merită nicio răsplată ? ! Gloria ?!!! Dar noi ştim ce-i gloria ! Gloria e un barometru foarte sensibil şi expus tuturor capriciilor atmosferice, e o apreciere foarte vagă şi foarte relativă şi de multe ori vine după moarte. Dar din viaţă chiar venită, ea nu poate răs­plăti decât partea ideală a creaţiei. Dar munca fizică: nopţile istovitoare pierdute, junghiul din braţul mereu în­cordat pe toc, cuiul din pflămânul slăbit de aplecarea peste birou într'o cameră deseori nesănătoasă, hrana insuficienta pentru forţele necesare, izolarea din lume şi lipsirea de orice distracţii sacrificate muncii de creaţie, astea toate şi altele încă se răsplătesc, cum ? Prin câteva elogii ieftine ? Haida de ! Oare pictorul şi sculptorul au voie să-şi pună opera în expoziţie şi s'o vândă, dar scriitorul pe a lui să nu primească bani ? Oare scriitorul nu are dreptul la o viaţă mai comodă pentru a creia mai uşor şi mai bine ? Şi această viaţă cu ce se obţine dacă nu cu . . . bani ? !

Ca să se vadă ce strânsă legătură este între îndeplinirea unei funcţiuni idealiste si satisfacţia materială a omuîui, am să compar pe scriitor cu preotul. Nu ca misiune, ci ca si­tuaţie. Nimeni nu ar îndrăzni să protesteze că preotul înca­sează bani. El e chiar salariatul statului. Şi e bine aşa. Sau primeşte bani şi dela credincioşi. Drept e şi aşa. Fiindcă el trebue să trăiască, fizic să trăiască, să existe ca om în carne şi case, altfefl cum şi-ar îndeplini misiunea ? Misiunea preo­tului e mult mai ideală decât a scriitorului, e cea mai mare din câte pot împlini oamenii: de a sluji pe Dumnezeu în lu­me. Dar nimeni n'a avut cutezanţa obraznică, afară de co­munişti, s ă i spună că dacă slujeşte pe Dumnezeu n'are drept să câştige bani, penlrueă intre slujba ideală a iui Dumnezeu şi persoana fizică a preotului e o deosebire. Dacă deci preotul pentru inalta lui misiune apostolică are drept să primească în bani plata muncii sale, ca să poată via, cu atât mai mult se cuvine aceasta scriitorului, a cărui misiune este, să fim sinceri, ceva mai terestră.

Erezia scrisului neplătit pleacă din acea admirabilă „Artă poetică" a lut Boileau, în care criticul secolului al XVII-lea francez scrie că un poet n'are voie să scrie pentru bani — că e ruşine ! — ci numai pentru glorie. Hm ! Ii con­venea asta domnului Boileau, căruia tacsu, la moarte, i-a lăsat o avere frumuşică pentru ca fiul să nu facă nimic toată viaţa decât să scrie, mai ales că era şi în favoarea lui Lu­dovic al XIV-lea care-1 stipendia şi pe el ca pe mai toţi scrii­torii vremii sale, cărora şi lor Ie convenea teoria criticului. Dar întrebarea e, câţi Ludovici ai XIV-lea a avut Euro­pa într'o mie de ani ? ! Şi mai este o întrebare: ce ar fi pu­tut creia marele nostru Mihai Eminescu, dacă poeziile gi

2 tRIffUNÁ L Ì T É ß Ä R A

proza sa ar fi fost piatite Omeneşte la ziarele şi revistele unde apăreau ? Ar îi fost mai urât decât aceea că a murit de mizerie ? Şi „Scrisorile" sale ar fi fost oare mai lipsite de vaűoare literară, dacă la publicarea lor ar fi fost plătite ? Şi era mai frumos că poetul trebuia să primească bani dela Titu Maiorescu, sub formă de ajutor — căci aşa erau daţi, cu toate că acesta era un om de o rară delicateţă şi ştia să-şi mascheze pomana ca să nu 1 rănească pe poet — când ei erau meritaţi pentru munca efectivă a poetului ? !

Cred însă că ideia lui Boileau a fost greşit interpretată. Ea nu trebue înţeleasă plat, după litera ei. Boileau nu putea interzice scriitorilor răsplata materială a muncii lor, pentru simplul motiv că banii lui Ludovic al XiV-lea erau t o t . . . bani şi deci plată pentru scrisul lor ! Nu. Ait sens are sen­tinţa lui Boileau.

Scriitorul nu trebue să scrie pentru bani, dar trebue să primească bani pentru scrisul său !

Să mă ierte cititorii care au înţeles că fraza de mai sus nu e un joc de cuvinte goale, dacă explic această prea lim­pede idee, dar la noi nu se prea înţeleg lucrurile tocmai atât de uşor.

Ani vrut să spun mai sus că scriind, pe plan ideal, ere-iând, scriitorul nu poate fi preocupat de câştigi»! material, de banii pe care-i va lua după opera sa. Scopul procesului ideal ai creaţiei este ideali şi el. Banul nu poate deveni pentru scriitor scop în sine, ci cel mult un stimulent de viaţă. Dacă scriitorul nu scrie decât cu gândul josnic de a strânge parale, el devine un simplu mercenar al condeiului sau îşi comercializează scrisul şi-CI înjoseşte. Dar:

După ce a terminat creaţia ideală şi opera e gata, e drept şi cinstit ca scriitorul să câştige bani pentru ceeace a muncit cu strădanie curată şi ideală. Bl nu a muncit ca să câştige, dar câştigă fiindcă a muncit. Şi el t r e b u e să câştige pentru a trăi şi a creia mai departe.

Sunt mulţi scriitori care scriu pentru glorie şi totuşi... câştigă bani cu opera lor: este aceasta de o valoare mai mică din motivul acesta ? Nici de cum ! Sunt şi scriitori, foarte mulţi iar, care scriu numai cu scopul precis tíe a câştiga bani şi produc lucru de calitate inferioară. Opera lor se elimină de'ia sine. Şi totuşi . . .

Să ne împrospătăm puţintel cunoştinţele noastre din istoria literaturilor universale şi, afară de cazul când am fi bolânzi la cap, vom fi siliţi a recunoaşte că nevoia de bani a creiat trei opere formidabile, a trei dintre marile genii ale omenirii: un francez, un englez şi un rus; am numit pc Balzac, Dickens şi Dostoiewsky ! Aud ! ? Aceia n'au fost nişte simple tallente, de azi pe mâine, ci trei genii, mari, mari de tot, care au atins în opera lor profunzimi nebă-nuite până la ei şi au realizat această operă în condiţii de mare etică. Şi toţi trei au scris fiecare rânduleţ al acestei uriaşe opere sub teroarea permanentă a lipsei de bani, cu scopul precis şi prestabilit de a-şi plăti datoriile care-i gátuiau. Aud? Cine se îndoeşte de cele ce am afirmat n'are decât să citească atent biografia acestor scriitori. Mă dispen­sez de alt comentariu, decât de constatarea că aceea ce e permis unui geniu, nu-i este unuj simplu taîent şi că exe­mplul celor treli nu trebue să fie o scuză pentru cei care scriu pentru parale, însă nu-şi justifică prin nicio valoare

'scrisul lor. Am vrut să dovedesc că se poate, totuşi, face

operă de mare valoare uneori şi cu scopila precis de a câ­ştiga . „ -bani!

Dar să ne întoarcem la oile noastre idealiste. Ele se divid în două mari tabere.

Intr'una sunt oameni de bună credinţă care n'au dreptul să se pronunţe în chestiunea de mai sus pe baza prover­bului că „sătulul nu crede ălui flămând". Sunt oameni înstăriţi şi la adăpost de orice nevoi materiale, Pentru ei scrisul e sau o distracţie, sau ocupaţie suplimentară ai cărui câştig n'ar fi decât un inutil surplus de venit. Dar ei sunt puţini. Şi ei nu pot pricepe şi judeca mizeria marei mase a scriitorilor şi nici că scriitorul nu trebue jignit. Lor fii se pare destul de frumos ca scriitorul să crape pe un pat de spital ros de boaCă, cu condiţia ca să nu li se întâmple lor neplăcuta situaţie! Sau li se pare mai firesc ca scriitorul să fie umilite cu ajutoare băneşti, în loc să i se recunoască dreptul de a trăi în mod normal din munca lui care, spiri­tuală fiind, rămâne totuşi o muncă.

A doua categorie e ceva mai mare şi e alcătuită din fariseii spirituílui care, învăluiţi în larga manta mincinoasă a idealismului nu vor să ascundă sub ea decât o marfă stearpă şi avortată a unei minţi calpe- Sunt toţi cei goi pe dinăuntrul capului, lipsiţi de conţinut sufletesc, incapabili de adevărată creaţie, dar scormoniţi de ambiţii nemăsurate şi care nevoind să-şi recunoască puţinătatea cerebrală sau nemulţumiţi ia locul unde sunt potriviţi, sau chiar necesari, se sforţează să-şi făurească o falsă glorie, susţinută pe faptul că ei sunt eroii condeiului, căci e i . . . scriu farà plată! Vai! Slabă gândire, plăpândă concepţie! Toată acea marfă idealistă e putredă şi mucegăită şi se va risipi a doua zi după tipărirea ei! Nicio glorie nu poate rămâne după urma unui scris lipsit de vaSoare intrinsecă, fie că el e plătit cu bani, fie că nu ! Şi se poate ca articolul cutăruia, sau nuvela celuilalt, plătite cu o mie de lei, să intre în istoria literaturii române! Da, da! Evident (iar trebue să mă explic, dar, ce să fac, fiindcă, vorba lui Camil Petrescu. . . românii e deştepţi şi — aş adăoga eu — d'aia! are n i evoe de expli­caţie şi nu m'ar mira ca un asemenea „deştept", care nu ştie să nu s'au inventat încă semnele ironiei pentru tipar, să se lege de lipsa de acord gramatical a celor două formule de mai sus!) spun, evident, că nu susţin că articolul sau nuveűa aceea sunt bune fiindcă au fost plătite cu o mie de lei! Nu! Că sunt plătite sau nu, asta nu are nicio legătură cu valoarea. Valoarea e una şi o hotărăşte critica, publicul şi până la urmă posteritatea! Dar plata e alta. Şi faptul că un űucru de valoare e plătit cu bani nu 1 înjoseşte cu nimic. Asta trebue înţeles odată pentru totdeauna. Deci: e bine că se plăteşte scrisul? Nu, nu e bine, ci este absolut nece­sar. Dar: să se plătească scrisul, nu să se scrie pentru bani

E trist că asemenea lucruri care, în toate ţările civilizate sunt înţelese dela sine, de ceü mai mic copil, mai trebue explicate la noi cu lux de argumentaţie. Dacă am făcut o, a fost pentru ca să se ştie olar că: valoarea scrisului nu se ;măsoară după banii primiţi sau neprimiţi pe el, ci dupăi criterii severe critice, dar că munca scrisului trebue răs­plătită cu bani. Şi că dacă strămoşii noştri au murit de foame făcând idealism, nu e un argument să le urmăm exemplul. Şi în sfârşit să se ştie că adesea sub masca idealistă a unui scriitor se ascunde o ambiţie sterilă şi lipsi­tă de cel mai elementar talent şi de bun simţ.

f-RTÖUNA 111* E Hf A 11 X

P O E M E TAINĂ G R E A

de

IULIAN P O P A

Isvoarele au prins din rădăcini De stânci să suie marginea de piatră. Musteşte apa'n muşchii ce prea plini Dospesc mândria stâncii, idolatră.

Cum sterp e gândul, liniştea se urcă Pe jghiabul mai ieşit din trupul greu Se spânzură în gol şi se aruncă. De-a fost viaţă, visu-i numa'l meu.

De-a fost mai mult il-a înghiţit pustiul. Tu păzitor sărac de te trezeşti Adună în desagii tăi târziul Şi aruncă-l hrană în pârâu la peşti.

Şi de-ai văzut ceva în visul tău Nu spune nimănui că taina-i grea, Lasă s'asculte apa din pârâu Şi să'nţeleagă numai ce-o putea.

Toamnă în Abrud D-Iui OCTAV ŞULUTIU

Prin streaşini ploaia voroveşte s ec

Cu frunzele căzute din platan:,

Şi-aplaudă când moţii gârbovi t rec

Vorbind de mămăligă şi dc bani

E s aburi din pământ ca din cazane,

Coboară toamna 6trăzile'n Abrud,

Au început a trece iar chervane

Din Ţ a r a Moţilor spre Est , spre Vest, spre Sud.

Năcazul c â n t ă osia'n buccele

Că tare geme'n loitră s t râns legat, —

Toporul şi mănunchiul de n u e l e . . .

Se duc dogarii taman în Regat .

Huind pe lângă ei a l eargă vântul,

Se lasă neguri peste deal ţi v ă i . . .

In suflet risipit pe tot pământul,

N'auzi cum plâng in urmă toţi ai tăi'?

G E O R G E PAUN

Horia D-lui LIVIU R E B R E A N U

Prin ploaie se cerneau lumini şi umbre

Venise mult popor adus în g loată ,

Să vadă cum sfârşi-va Crăişorul

Destinul lui de ardelean pe roa tă .

Priveau tăcuţi , învinşi rumânii — aceia,

Ş i n ochii lor blagini năştea durerea;

Un moţ albit a ară ta t spre ceruri:

— L a Dumnezeu, flăcăi, ne s t ă puterea.

S'a ridicat în multe rânduri roata ,

Dar nici un geamăt n'a'nflorit tăcerea ,

Doar preotul plângea cu capu'n Car te

Şl-alăturea de el jelea muerea.

Popor robit, cu năzuinţa'n suflet

S'a scurs apoi pe poarta larg deschisă,

Şi pentru'ntâia oară tati mocanii

Au lăcrimat, călcând buimaci prin clisă.

Târziu, când peste-a munţilor cunună,

Pe scăr i de nori bolnavă luna sue,

Imi pare c ă ii văd deasupra ^ini

F igura lui de Crist bătut in cue!

G E O R G E PÄL'N

CA O V I E T A T E de

C. Ş T E F A N i U

Te-aştept în izba mea mucegăită, de lut Cu sufletul îngenunchiat şi copil ca la'nceput. Însetat, caut în secatele isvoare, apa, vie, Dar isvoarele's mocnite şi apa'i sălcie.

Hambarele mi-s goale; doar un pumn de făină Amară mi-a mai rămas pentru astăzi la cină. Am aşteptat pCoile răcoritoare din slavă Şi mi-a căzut, peste grădini şi holde, otravă.

Nu mai ştiu, Doamne, încotro să apuc, Stă gândul în uşa izbei năuc; Toate cărţile în care-am cetit despre Tine până acum, Parcă's scrise cu ceaţă şi cu fum.

Mi-aş lua toiagul tinereţii (şi-i putrezit), Să pornesc printre stele până la Tine, Dar sufletul ca la'nceput stă aiurit Ca o vietate speriată printre ruine.

T R I B U N A L f T E R A Ö A

DIN C O R E S P O N D E N Ţ A LUI ION B O G D A N

Pent ru numărul de fa ţă al „Tribunei L i t e r a r e " am ales din corespondenţa lui ion Bogdan câ teva scrisori pur tând sem­nă tu ra unor nume, — cu e x c e p ţ i a lui Andre i Bârseanu , — mai puţin cunos­cute în massele largi a le ceti tori lor. C e e a ce nu înseninează că ele nu se bucură de binemer i ta tă notor ie tate în cercur i le res­t rânse ale studioşilor, car i îşi deapănă v ia ţa înt re folianteile diu arhive şi b i ­bl ioteci .

Informaţ i i le , care ni le aduc aceste scr i ­sori sunt propri i să proiecteze o dâră de lumină asupra unor pasionaţi ai amă­nuntului istoric. E le ne îngudue concomi­tent să aruncăm o pr iv i re în laboratorul istoricului Ion Bogdan , ca re se confundă — cum se ştie — cu însuşi atel ierul is­toriografiei noastre naţ ionale.

Desvălu ind s imple comunicăr i , schim­băr i de opinii sau permanentele legături de colaborare, ce le în t re ţ inea Iau Bog­dan cu diferiţi cercetă tor i ai t recutului , dinlăuntru 1 şi clin a fa ra hotarelor Ţ ă r i i Româneş t i , din vremea aceea, am socotit, că ar fi păca t să nu vadă lumina t ipa ­rului, chiar şi în ipoteza, că ele con lin un singur grăunte de adevăr istoric, ră­mas până azi neuti l izat . Măruntele lor indicaţ i i , modestele lor sugestii ascund şi ele o trudă, care mer i tă să fie pusă la îndemâna cercetătorului ele azi sau de mai târziu.

P lecând dela aceste considerente, clăm în preambul un mănunchiu de date bio­graf ice , meni te să aducă un spor ele l ă ­muri re şi să apropie oarecum pe autorii scrisori lor de sufletul ceti torului mai pu­ţin orientat.

Andrei Bârseanu ( 1 8 5 8 — 1 9 2 2 ) socotim, că nu mai are nevoie să fie prezentat . Vechi le manuscr ise de cărţ i biser iceşt i , de valoarea şi cuprinsul cărora îl infor­mează cu a tâ ta preciz ie pe Ion Bogdan, ne fac dovada, că poetul, folkioristul şi dist insul că r tu ra r braşovean era şi un ha rn i c cercetă tor al trecutului l i terar b i ­sericesc.

Dr. Gheorghe Popooici ( 1 8 6 3 — 1 9 1 . 6 ) , ju r i s t şi om pol i t ic bucovinean a publ ica t ar t icole de larg răsunet în „Pa t r i a " dela Cei nàuti şi în „Tr ibuna clin Sibiu . Apr ig luptă tor în camera deputaţ i lor clin Nie­l la pentru dreptur i le populaţ ie i româ­neşti, s'a relevat ca distins om de drept şi a redacta t o revis tă ju r id ică . C o ­laborator la „Cande la" şi la „Convorbi r i L i t e r a r e " a publ ica t câ teva studii i s tor ice în t re care amint im : a) Documente pr ivi ­toare l a Mănăst i rea Pu tna ; b) C ron ica lui Urechie despre ocoalele iugaiene ; c) M i hai Vodă şi moşnenii clin Suharul ; d) I n d e x Zalkiewensis şi altele.

Autonomei lncob ( 1 8 5 9 — 1 9 3 1 ) , a fost episcopul Huşi lor şi al Dunăr i i de J o s , membru al Academie i şi autorul unor studii istorice de valoare documentară . Menţ ionăm câ teva : a) O călător ie la mă­năst i rea Putna , Bâ r l ad , 1 9 0 4 ; b) Docu ­mente bâr lădene , 1911—1926 ; c) Mănăs -

de

G H . T U L B U R E

t i rea Floreş t i , 1 9 0 6 ; d) Un dascăl arde­lean. 1 9 2 8 ; e) Documente pr iv i toare la fraţii Gheorghe si JNicolae Roşca-Codroa-nu, 1 9 0 8 .

A mai pubilicai o serie ele a l te lucrăr i mai mici, clin domeniul pas tora l şi isto-r ic-biser icesc, în t re care Monograf ia co­munei Bogdana, a fost pub l ica ta pe când era protoereu la Bâ r l ad .

Scr isoarea adresată lui I . Bogdan este în legătură eu această monografie .

C. Kogălniceanu, i s tor iograf moldo­vean, iu a fa ră de „Is tor ia Românilor" ' vol. I apă ru tă la laş i în 1 9 0 3 , a mai pu­bl ica t o serie de cercetăr i şi lucrări în acest domeniu, incres tăm pe cele mai ile seamă :

a) Negru \ i da. „Convorbir i Lit."' 1 9 2 6 ; b) Mănăs t i rea clin Câmpulung , „Con­

vorbiri Li t . " 19ÜÖ ; c) Biser ica S i . Nicolae Domnesc dela

Cur tea de Arges, „lUoiiv. L i t . " 1 9 2 2 si J92Ó ;

d) Mircea al 11-lea, Domn al Ţ ă r i i R o ­mâneşti , „Conv. L i t . " 1 9 1 2 ;

e) Dan , nepotul lui Mircea cel Bă t rân , „Conv. L i t . " 1 9 2 5 ;

/ ) Vocvozii înmormânta j i în biser ica domnească din Cur t ea de Arges, „Conv. Li t . " 1 9 2 6 şi altele.

Andrei 1 eress este cunoscutul profesor şi is toriograf magh ia r dela C l u j . Îna in te de unirea Ardealului a publ ica t ,,Pontes Rerum Transy lvan icarum' ' cupr inzând documente pr iv i toare la t recutul Ardea­lului şi la relaţ i i le dintre Ungar ia şi Ţ ă ­rile Româneş t i .

D u p ă unirea Ardealului au fost publ i ­cate cele 10 volume de „Documente pri­vi toare Ja istoria Ardealului , Moldovei, şi l a r i i Româneşti"*, — toate s t rânse de el şi edi tate de C a r t e a Româneasca , B u c u ­reşti, 1929—1938, sub controlul d-lui pro­fesor C. Giùreseu, după loate reguli le cr i­ticei moderne şi în forma cea mai îngri­j i t ă .

A. Veress a învăţa t româneşte în co­pi lăr ie .

luliu Tuducescu a fost a rh ivaru l Aca ­demiei Române , ele unde a trecut în a-cceaşi ca l i ta te ia Arhivele Statului din C a p i t a l a . D u p ă n i n n e pa re a l i un vlăs­tar al famil iei Tucluceştilor clin C a m p a ­nii Bihorului , dascăli cu serioase preocu­pări is torice şi autori de manuale didac­tice.

linişoo, Iun ie 1 9 4 1 .

I. ANDREI BÂRSEANU

CĂTRE ION BOGDAN Braşoo, 3 / X l t v. 1 9 0 9 .

Mult Stimate D-le Bogdan, Mulţămind clin adâncul in imei pentru

urările, ce aţ i binevoit a"mi face de ziua numelui, îmi iau l iber ta te a -Ţi da câ teva informatului despre manuscr isul , care se af lă la mine şi despre care Ţ i - a vorbit dl A lex . Lăpeda tu .

Manuscr isul acesta, dărui t Muzeului „Asce ia ţ iune i" ele o doamnă elin ţ inutul Zarandului , cuprinde, pe lângă unele în­semnări mai mici , câ te -va t ex t e biser i­ceşti, copiate , după a mea părere, î n sec. X V11, şi anume :

a) P e 4 0 foi în 4 " mai mulţ i psalmi, dintre car i primi 8 cu tex t slavon şi cu t raducere in ter i ineară românească, iar ceilal ţ i (psalmii Utreniei) numai româ­neşte. — Aceşti psalmi, precum m'am convins, sunt o copie, ic i-colea modif ica­tă, după ceriu fele t impului când s'au co­piat, de pe Psa l t i rea lui Coresi din 1 5 7 7 . Pi au însemnăta te numai în ceea-ce pri­veşte cvoluţ iunea l imbei .

b) P e 2 4 foi, t ractatul polemic-apolo­get ic : „Spunerea lo<vei creşt ineştu cu făspunsu", o combatere a Luterani lor în formă de dialog, scr isă de bună seamă în Ardeal , cam de acelaşi cuprins cu „Răspunsur i le" lui \ a r l a a m , ţ i e care eu insă nu le-am văzut în original p â n ă a-c u n i .

c) P a r t e a c e a mai mare a manuscrisu­lui e cuprinsă ele o copie a unui Octo ih mic, aproape complet , cu t ex t românesc, dar cu titule ş inclicaţiuui slavoneşti. A-eest Octo ih mi se pare mai însemnat în pr iv in ţa l imbei a tâ t în privinţa v e ih i -mei, câ t şi a par t icu la r i tă ţ i lo r dialectale . Aşa d. e. acusat ivul se foloseşte consec­vent fără p iepozi l iune , în multe locuri se întâlneşte d in loc de dz, dela „a înota"' pa r t i c ip iu l esle regulat „inuis" în loc ele „înoiat". C ă şi aceas tă t raducere a Oc-toihului este făcută în Ardeal , do'vedeşce, pe lângă unele particularităţi fonetice, şi împrejurarea , că se în tâ lnesc câ te-va un-gurisme, ca re numai în Ardeal puteau i i înţelese. — Forme rotac izante însă n a m întâlni t .

d) P a r t e a clin urmă cuprinde o rân-duială a slujbelor d-zeeşti (Li turgia lui loan Zlataust) , cu instrucţ i i româneşti pentru preoţi şi diaconi, dar cu moli tve slavoneşti . — P a r t e a aceas ta nu este com­piccia, căci foile din urmă s'au deterio­rat .

Manuscrisul , a f a ră de câte-va mici a-dause ulterioare, este scris de aceeaşi mână şi e însemnat şi pr in aceea, ca , p recum a ra t ă p ică tur i le ele ceară, s'a fo­losit mul tă vreme ca o ca r t e de biser ică .

Eu l 'am cetit întreg, mi-am făcut unele înseninări şi am început a-l copia. Aveam de gând, să viu la Bucureş t i , să asamăn „Spunerea legiei creştineşti '" cu „Răspun­suri le" lui Var laam, şi constatăr i le , ce le voiu face, să le împăr tăşesc într 'o comu­nicare Academic i . P â n ă acum am fost împeclecat a e x e c u t a acest plan, dar cred, că-1 voiu putea îndepl ini în vacan­ţa Crăc iunulu i sau cel mult la finea lui ianuar ie , când iarăş i dispun de câ teva zile l ibere. Atunci , dacă nu Vi se pa re prea târziu, Vă voiu încredin ţa manu­scrisul c u autorizarea Comite tu lu i cent ra l şi dacă-1 veţi afla în adevăr de valoare,

îl veţi ini roti nce în Corpul tex te lor vechi , c e aveţi de gând a le t ipăr i .

F i i bun, mult s t imate <l-le Bogdan, si " împărtăşeşte această scr isoare şi d-lui N. • Ilodoş, care încă mi-a scris în aceas tă

y cestiu'nc, ca să nu fiu silit a repeta ace-' laş lucru de două ori.

I. D e cum-va s'ar pă rea aceste informa-"• tu ale mele neîndcstul i toare. sunt ga ta a V yeni în vreo D u m i n e c ă Ia Bucureşt i şi a

Vă ară ta manuscrisul , sau dacă aveţi ca ­reva dintre D-Voas i r ă mai mul tă vreme decât mine, n 'ar s t r ica să osteniţi până

- la Braşov, ca să-1 vedeţi şi să-1 e x a m i ­naţi.

Primeşte mult s t imate D- le Bogdan din partea noastră cele mai cordiale salutăr i .

AI D-Ta le devotat A. BÂRSEANU.

II. Dr. GHEORGHE POPOVICI

CĂTRE ION BOGDAN Domnul meu

Am fost aşa de l iber a Ve t ransmite prin amicul meu. fratele D-Voas t re , D-l George Bogdan, un vechili manuscr ip t român, un ..liber poeniteintialis".

Rog să mă scuzaţi dacă pân 'acum nu m'am pronunţat încă asupra scopului . Am fost foarte ocupat cu prcpara ţ iun i le pentru habi l i ta rea mea . Acum, pa r tea cea mai grea a lucrului fiind terminată , îmi permit a mo exp l i ca .

Doresc să pub l ic manuscr iptul . Tex t , precedat de studii instruct ive.

Aş fi foarte fericit , dacă D-Voas t ra , care ca paleograf , l inguist şi is toric \ ă bucuraţi de un nume atât de distins, aţ i primi a scrie primul din aceste stu­dii : descrierea manuscr iptului şi p rec i ­zarea t impului căru ia îi apar ţ ine după cri teri i le paleograf ico şi l inquist ice.

Aştept decisi unea D-Voas t re . Pr imi ţ i Vă rog încredin ţarea deosebi­

tei mele stame. Cernăuţi, 1 0 / X 1 8 9 4 .

C. Popooici Dr. GHEORGHE POPOVICI

CĂTRE ION BOGDAN Mult Stimale D-le profesor

Vă mulţumesc din inimă neutru ama­bila D-Voas l r e prevenire . D a r manu­scriptul nu-l pot încă tr imite. Mai i r e ­bue să eolalionez izvoarele. Acest lucru, destul de migălos, n'am să-1 pot termina, decât în vro done săptămâni . Mai ales documentele li Ivane şi rutene, prost eda­te şi răsleţo, sunt destul do anevoioase. Me întrebaţ i , dacă ţin să fac însumi o ult imă corectură. Nu. Mai ales dacă b i ­nevoiţi D-Voast ră a da lucrarc i atenţie.

Sunt foarte curios a sii la ce rezul tate aţi a juns D-Voas t ră în aceas tă mater ie , cred că veli fi de acord dacă o voi numi dificilă. Sigur , că aşi fi profi tai mult da­că m'aşi fi putut consulta cu D-Voas t ră înainte de a scrie studiul.

In luna viitoare voi fi la Bucureş t i pentru a consulta ineditele Academiei şi ale Arch ivei statului pr ivi toare la vre­mea lui Alexandru cel Bun.

Al D-Voas t re prea devotat Cernăuţi. 1 9 / 1 . 1901 st. n.

C. Popooici III.

I. ANTONOVICI CĂTRE ION BOGDAN Prea Stimate Domnule Bogdan,

Ingr i ja t de cele ce mi-aţ i comunicat cu

pr ivi re la ca r tea mea. m'am gândit , că e b ine să înlociiesc titlul Viticultură pr in Creşterea vitelor, impr imat pe nişte şu­viţe de hârt ie gumate, pe care să le l i­pesc peste cel dintâi. O şuviţă cu acest lillu Vă trimit şi D-Voaslre şi Vă rog a o lipi în car/o. Şi fiindcă t ipograful n'a gătit do broşai toate exempla re le şi eu n a n i slobozit încă doci l foarte puţ ine exemplare , e deci ou putinţă să dreg a-eenstă scăpare din vedere.

Asupra schimbări i numelui Zvâstelesti în Boadana , am amintit de ja în car te la pag. X X I V şi X X V . — anume că cu cel întâi se slujesc oamenii pentru a-şi numi astăzi ninnai trupul de moşie sau răzeşie, — pe când satului, oe e aşezat pe aceas­tă moşie, îi zio Bogdana . S 'ar puté aduce ca dovezi. în susţinerea af i rmaţ iunei me­le, mai mul le locuri din documente, — vein aminti însă numai doc. X L I , din a-nul 1 7 ^ 8 . pag. 61. unde se s p u n e : ....„zi-oiìnd Macsim cum având o par te de mo­şie în fundul Bogdanii (probă că acum tiu se sfârşise încă lupta în t re cele 2 nume) Eăştilesti (Vişieleşli). car i l i par te do moşie am fost vâudut-o Budacului , şi fii la Budacul zis cum c'au răscumpăra te , un nepot a lui unu Bueiumaşhi Diacon . Carili pe ace parie di moşie a fost făcut Budacul şi biserică...'' Această biserică de pe moşia Vişteleşti es ic acea a Sfântului Noculai, din salul Bogdana , despre care vorbesc în carto la. pag. C X X X V î şi u r ­mătoarele. I a r hoiariiieul din 1 8 5 0 , cuno­scător de schimbarea. numelui satului z i c e : Bogdana, numită din oechiu Vi­şteleşti" (pag. 5 2 7 ) .

C â t despre tradii ia că Bogdan I I Voc-votl a venii pe la Vişteleşti şi să fi stat pe Tabără , eu o cred de adevăra tă . — ţinând scamă de celo ce ne spun croni­carii ci taţ i de mine la pa,';. U T . cum şi de pczi l iunea locului. Bogdani Voovod nu se putea retrage din fa ţa duşmanului în altă parte , dela L ipovă ţ . decât spre apus fie arest sat. Eu întocmisem şi o har tă a evenimentelor istorico, dar pe care, din cauză că n'am avut t imp s'o complectez ou drumurile vechi, n'am mai impr imat -o Trebuia să f ac o excurs inne dealnngul Prutului. La toate Irobnesc bani şi iar bani... V ' o tr imit si D-Voas t ră spre a o observa, mai ales în oe priveşte Crasna , l . ipovăţul şi Bogdana.

Mi-am permis a Vă scrie aceste rân­duri, întomeat pe deosebita bunăvoinţă şi [ie interesul ce am văzut că pur ta ţ i ponlru modesta mea lucrare. Este ade­vărat că cine a muncit şi munceşte, slie şi un lucru cât de mic cât preţueşle . Mă î n . I T I jose însă mult fie rezultatul lucrarc i mele.

Binevoi li. V ă rog. Prea s t imate D o m -a primi şi cu acest pr i le j , despre adâncul respect ce

iude Bogdan, încred in l a ica Vă n ăst roz.

Ihlrh-d, 6 f bruar ie 1906. Eton. I. IV.

int ottonici

C. KOGÄLNICEANU CĂTRE ION BOGDAN

Stimale Domnule Bogdan, •IJoşi n'am plăcerea să vă cunosc per­

sonal, cu atât mai mult îmi sunt cunos­cute tò te operilo domniei vostre istorice, de caro m'am folosit cu succes la scr ierea „Tstoriei Români lor" , al căre ia p r im vo­lum sunt în a jun de a-1 pub l ica .

In lucrarea morbósa a domniei vòstre in t i tu la tă : j C r o n i c i l e inedite a t ingătore de Is tor ia R om în i lor" la pag ina 65 ce­tesc urmălorele : — „Aşa despre Neacşa , care este ideil i ică cu Ana, se spune în insoripti i inea de pe mormîntul ei, pusă fie Ş te fan cel Mare. eâ osie, soţia Ini Alexandru-Vodâ si mama lui Ilio Vodă , ea a murit la 2 noembrie 1417 (6926)",— caro 'ine pune în nedumerire, deórece după liricul lui Alexandru cel Bun, din anul 1415, publicat în VViokenhauser : ..Die Urkunden des Klosters Moklowi tza" Wien 1862, la pag. 59, rezultă ca dómna Ana ar fi murit de ja înainte de 1415 sau cel mult chiar în 1415, iar nu deabca în 1417 după inserip ţiunca ci kit ă de domnia vosi rä.

Vizi tând astă pr imavera mollasti rea Bis t r i ţa , lângă Petră n'am putut af la n ic i o inser ipl inne, cu Iote că dómna Ana a fost înmormânta tă î n acest locaş, a f a r ă fie o inscr ipţ ie cu toiul modernă pusă pe tabloul reprezent înd pe aces ta domnă.

D e a c c a v'aş fi forte recunoscător dacă aţi binevoi a-mi indica de unde anume aţi luat aceste notiţe pr iv i toare la da ta morţii dómnei Ana.

Mulţumindu-vă cu an t ic ipa ţ ie pr imi ţ i , Ve rog as igurarea deosebitei mele consi­derări.

hmail 18 iulie 1896. K o g ă l n i c e

Consula tu l român. VI .

ANDREI VERESS CĂTRE ION BOGDAN

Prea stimate Domnule Bogdan, Mă scuzaţi , dacă — ocupat cu de ale

şcoaloi — numai azi Ve nin l ţămesc pen­tru car tea Dv . interesantă , cu care m 'a ţ i onorat. Am resfoit-o cu mare gust şi 'mi va face o deosebită p lăcere scrierea, re -censiunei. do oare voi îngr i j i se a p a r e chiar în fascicola de Fevruar i e . Atâ t ma i mult, că suit t r imes din pa r t ea Acade ­miei nòst re din nou la R o m a , unde voi pleca peste două săp tămâni pentru o j u ­măta te de an, ca să complectez colecţ iu-IIea mea d'acum doi ani despre relaţ iu-nile Ardealului şi a Pr inc ipa te lor R o m â ­ne cu Cur i a R o m a n ă .

\ o i pregăt i şi pentru revis ta Dv. un studiu d'acest fel, dar ca începu t aş dori

t r imet im Muzeului

sa A ă narul da pest a.

Despre cnezii s'a scris n imic Sólyom, Feke te , osò ìneóce, şi ce Veţ i a t inge

m i c a r l icol despre cente-îiostru Naţ iona l din B u -

Urându-vă Dv. devotat

Kolozsvár,

şi cneziatul medieval nu dela studiul lui Pes ty ,

l l u n f a l v y , R é t h y şi Tan-voiu recensa bucuros, cea -ca nou în aceas tă cestiune.

an nou cu fer ic i re rămân al

29/Xff 1902. V

A. Veress

BOGDAN I. TUDUCESCU CĂTRE ION Stimate Domnule Bogdan,

Am cerceta t în t re documentele cumpă­rate de Academie în ultimii ani . dar n ' a m dat de vre-iin au iogra f al lui Miron C o s -tin. Cerce tând şi în t re cele inventar ia te , am găsit următoarele parim autografe : L in i i din 1667, doc. 52/VIIT. trei d in Í679. doc. I şi 5/V1IT şi 86 /LXXII .

Binevoi ţ i , vă rog, S t ima te Domnule Bogdan, a pr imi as igurarea s t imei şi de­votamentului meu.

Bucureşti, 5 Dec , 1908. M i u Tuducescu

FRUMSEŢEA MIRESII

Mi-eşti a inimii mireasă, Prea frumoasă, iod de viţe! Ochii tăi sunt porumbiţe

Prin mahramă! Părul tău pogoară-mi-se Cum pe coaste, în şuviţe, Cârdurile de căpriţe

Se destramă!

Dinţii tăi sunt la făptură Ca şiraguri de oi tunse, Care ies din iezătură Făcând două şiruri strânse, Fără nici o ştirbitură.

Ale tale buze'nşiră. Cordeluţe-s de porîiră! In surâs când se resfiră-s

Scumpă ramă. Gura ta-i fără păcate, Iar obrajii-s, sângerate, Rodii'n două despicate

Sub mahramă.

Gâtul tău închipueşte, In frumseţea iui, palatul — Al lui David împăratul. Hărăzii să fie casă De odoare prinse'n vreji; Stau pe el în saJbă-aleasă Mii de scuturi de viteji.

Iară sperioşii sâni Par doi pui de căprioară Gemeni, care'n fapt de seară, Pasc şi beau rouă din crini.

Capul tău, prea mult iubită, E măreţ cum e Carmilul, Iar cosiţa sângerie, Purpură strâns împletită, Ţine-un rege în robie . . .

O, mireasă între stele, Din belşug încântătoare, Fiica desmierdării mele;

Cu finitul te asemeni Şi ciorchini de struguri dulci, Căţăraţi sunt sânii-ţi gemeni!

Se nasc în mine gânduri: Mă voiu sui'n finic Şi ramurile'n cârduri, Spre cer, să le ridic. O, sânii tăi, pui gemeni, Ciorchini brumaţi, asemeni! Şi gustul buzelor Ca mustul merelor!

Iar sărutarea-ţi dulce, Ca vinul scos din minţi, In valuri să se-arunce, Pe buze să se urce, Să-mi spumege'ntre dinţi!.. .

T R A D U C E R I LIRICE CÂNTAREA CÂNTĂRILOR

FRUMSEŢEA MIRELUI El e gingaş ca lămâiul, Intre zece mii, întâiul! Fruntea lui e scut de aur, Iară pletele i stufoase Ca finicul negre sunt,

De mătase. Ochii lui sunt ca sfiite Porumbiţe obosite, Albe ca scăldate'n lapte, O pereche poposite La isvor în miez de noapte.

Iar obrajii-i sunt răzoare Cu zâmbiri de trandafiri, Din belşug stropiţi de soare Să'nrlorească, să te miri. Iară buzele lui roşii, Maci cu plete despletite, Au miresme mult dorite Ca si mirul sfânt de smirnă.

Braţele-s ca dăltuite Din bucăţi de aur scump, Cu topaze 'mpodobite. Pieptul e scirüptat în fildeş Cu albastre vine'n fir

De safir.

Din zăpadă lucitoare-i Sunt picioarele-odihnite Pe mari lespezi aurite, Iară el, la'nfăţişare, Ca Libanu-i de măreţ, Ca şi cedrii de semeţ.

Gura lui scăldată'n zâmbet Negrăit de dulce-i. Iată, In făptura minunată-i Farmec şi iubire.. . Fete-acesta mi-e iubitul!... Astfel e-al meu mire! . . . Trad, de NICOLAE A. TECULESCU

V I C T O R H U G O

IN J U R U L MUNTELUI ATLAS... AESTUAT I N F E L I X

In jurul muntelui Atlas, colinele geloase Spuneau: — Prin iarba noastră verde, pe pajişti răcoroase Copile vesele, râzând, libere si hoinare Sburdă cu tinereţea lor în câitec si visare; Sălbatecul ocean abea cu murmure şi valuri Ne 'mbrăţişeazâ liniştit înseninate maluri, Când vara în manta de foc, de rouă inlăcrămată, Face să râdă haina noastră de flori încoronată.

Dar tu, gigant ! — o, fruntea in de ce-i aşa căruntă ? Vulturii trec pe-acolo 'n sbor cu ochi ce te 'nspăimântă. Şi umărul tău, ca un ram, dece e gârbovit ? ... împovărat creştetul tău de neguri şi granit. Dece-ai întunecate culmi, prâpăsti-adânci în umbre Şi ce furtuni te bat mereu cu trăsnetele sumbre ? Dece mereu înzăpezit şi porţi atâtea cute Şi niciodată primăveri nu îţi surâd pe frunte ? Dece te încovoi atât?... ce trudă fără num/e?... Atlas răspunse lngândurat:— Pentrucă pori o lume.

Tradusă de 1LIE BALE A

F R . V I L L O N

BALADA DOAMNEI Spuneţi-mi unde'n care ţară E Flora, gingaşa romană, Thais şi cu Arcipiada, Ce fuse vara ei primară. Echo ce'ngână orice sunet Plutind pe lacuri sau isvoară, Frumoasă ca un v i s ? . . . Ci unde-s Zăpezile de-odinioară? Şi unde este Heloiza Cea prea'nţeleaptă, peniru care Iubitu-i s'a făcut călugăr Trecând o crudă încercare; De-asemeni unde e regina Ce porunci de-1 înecară

OR DE ODINIOARĂ In râu pe Buridan?. . . Ci unde-s Zăpezile de-odinioară? Regina Blanşa, cum e crinul, Cântând cu vocea-i ca sirena Şi Berta, Beatris, — Alisa Şi buna Jana din Lorena Pe care, la Rouen, EngŰejii Au ars-o! Precistă, — Fecioară, O, unde sunt? . . . Dar unde-s oare Zăpezile de-odinioară? Tu, Prinţe, nu'ntreba nici astăzi, Nici anu-acesta — unde-s? Doară Păstrează-acest refren: Ci unde-s Zăpezile de-odinioară? Trad, de C O R N E L I A BUZDUGAN

Niciodată şeful de staţ ie , om cărunt şi cunoscut la „cent ru" oa o mână de fier, nu avusese pr i le ju l să ancheteze aseme­nea caz : d ispar i ţ ia unui că lă tor , din tre­nul de noapte, Bucureşt i—iCurt ic i .

Şi era nedumeri t ! D e c e şeful de tren îl adusese aici pe omul care călător ise cu dispărutul ! ?

Ascul tase pe rând, cele declara te de şeful de tren şi apoi pe cel rec lamat ca răspunzător de p leca rea tovarăşului din vagon. D a r el e r a ga ta să se declare mulţumit şi să semneze procesul verbal , însă şeful de tren îl ameninţase cu po­liţ ia.

Călă toru l nici nu şi-a dat seama când a coborî t din vagon şi s'a pomenit în b i ­roul şefului de staţ ie , care-1 interoga ca pe un individ oarecare .

Atunci a înţeles că trenul pentru R e ­şiţa plecase , cu toate că i-a rugat pe cei doi s lujbaşi ai drumului de fier, să-1 scu­tească de al te neplăcer i . E l a crezut că e vorba de-o s implă declaraţ ie , cum a fost martor că în acelaş compar t iment călă torea şi un om în haine negre, ca re mai târziu . . . a coborî t . *

In biroul şefului de gară, Ion Sotires-cu. director la o mare în t repr indere me­talurgică, se f rământa, gest iculând în fa ţa unor oameni, cu care până mai îna­inte nu avusese relaţ i i , lume necunoscută şi vulgară .

— Iţi menţi i declara ţ ia , domnule ? •— înt rebă şeful de s ta ţ ie mai mult p l ic t is i t dar care totuşi încerca să-şi c la r i f ice sieşi toată povestea şefului de tren.

Sa t i resco , uşor surprins, se ui tă câ teva cl ipe l a chipul necăj i t şi murdar a] şefu­lui de tren.

— B a încă mai adaug: omul a p leca t ch iar din fa ţa mea. S 'a recomandat , mi-a înt ins mâna şi a ieşit pe culoar. Pen t rucă uii se pă rea misterios, l-am urmărit până a coborî t în staţ ie ş i . . .

— D a r nu se poa te domnule, ce, eu îs beat , sări şeful de tren ca muşcat de şarpe. C e îndrugi ? Eu nu pot crede !

Sotirescu puţ in i r i ta t schi ţă un gest. — Domnule şef de staţ ie, re luă el s tă­

pân pe sine şi cu glasul omului chibzuit , îmi amintesc şi numele. P r iv ind într 'un punct f ix , pent ru a-şi concent ra mai b i ­ne memoria , s'a recomandat , cum s'a re­comandat. . . cum îi spunea.. . cum î l che­ma... şi se lovi cu pa lma peste frunte. Parcă . . .

Şeful de staţ ie uşor surprins de aceas tă în torsătură şi-a dat seama că-i vorba de-o poveste in teresantă .

— L a s ă domnule, nu umbla cu gogoşi, îi ta ie vorba şeful de tren cu atâta sigu-î a n ţ ă pe s ine încâ t Ion Sot i rescu pă ru că se pierde.

— Olărescu. . . Olănescu! D a ! Aşa s'a recomandat : Olănescu ori Olărescu , rosti el t r iumfător . Sunt sigur că aşa î l chema.

Şeful de tren, cu faţa nemişca tă , fă ră expres ie , ca o mască , se uita la Sot i rescu care l a rândul său îl p r ivea cu dispreţ.

— D a r nu se poate, domnule, strigă din răsputer i şeful de tren, ce-s beat ! ? Cum să coboare din tren un om bolnav, care a fost adus Ia gară cu maş ina şi ur­cat în vagon de doi v lă jgani mai ceva ca dumneata ?

Şi , caş icum fantoma omului din tren ar fi t recut pe la ferestrele biroului, toţi trei au tresărit .

— Poate ai drepta te , spuse Sot irescu, o fi avut o cr iză în momentul ace la şi în t impul călător iei şi-a revenit . Nu s'au mai în tâmpla t cazuri dintr 'astea ?

— D a , zise şeful de gară. e posibi l . — Pot să ju r , domnule şef, că era mai

mult mort decât viu, bâ lbâ i şeful de tren. Cei trei oameni îşi a runcau pr ivi r i os­

tile şi aşteptau ceva, un miracol . — Ce să consemnez eu în procesul-ver­

ba l , spuse într 'un târziu şeful staţiei , dându-le dc înţeles celor doi că n 'are vre­me de pierdut . C a r e e părerea dv. ?

Ion Sot i rescu repe tă acelaşi luc ru : o-mul din tren, în haine negre, că lă tor ind cu pă lă r i a t rasă pc ochi. s'a coborî t la o static, poate imediat după L u g o j .

I a r şeful dc tren tinea morţiş să adau­ge că acel om fiind grav bolnav, nu era în stare să facă un pas. Cel dispărut fu­sese dai în scama domnului director, care îl rugase stăruitor să-i deschidă uşa com­par t imentului unde era bolnavul .

Şeful staţiei era convins că dispărutul călător ise fraudulos şi la capăt de drum a şters-o, iar şeful de tren a rămas păgu­başul păcă l i t de două ori.

— Am impres ia că nici dv. nu ştiţi ce s'a în tâmpla t şi e firesc, îşi dădu el pă­rerea, ca organ superior al căi lor ferate, mai ales că în fa ţa lui un subaltern min­tea eu a tâ ta neruşinare.

— Cred că numele meu este o garan­ţie, făcu aluzie Ion Sotirescu, a ră tând cu mâna că t re car ta lui de vizită care ză-eea peste hâr t i i le răvăşi te şi te legramele de pe birou. N ' a r fi cazul să m ă judece un om de ta l ia . . .

— Ce-a i zis. isbucni şeful de tren, ori­ginar din Gorr, fosei bea t când ţ i -am des­chis uşa. ca să te odihneşti ? Nu ţ i -am a-tras atenţ iunea că-i omul grav bolnav ? D e c e te-ai îndesat dom'le peste agrava­tul ace la ?

— Nu te-am. crezut când mi-ai spus că-i bolnav. Ş i apoi, cu am adormit . In ­tre t imp el s'a sculat şi la p l eca re fă­când lumină, m'am trezit .

Ioti Sotirescu îşi amint i doar gestul brutal eu care fusese trezit în tren, în c l ipa când bolnavul s'a mişcat . Lin cu­t remur î i săgeta mima.

Şeful de s ta ţ ie fuma linişti t , pr ivindu-i necontenit , pe când şeful trenului, reţi­nut pentru anche tă în staţia Timişoara , s'a aşezat pc scaun, frânt şi desnădăjduit .

Îşi amint i că mortul n ' avea b a g a j e şi nu ar s t r ica să-1 ispi tească pe ,.ciocoiul' 1 de director, încercând să-1 încurce cu decla­raţia.

— Şi baga ju l ? — C a r e bagaj ? — în t rebă la rândul

său Ion Sotirescu, în pl ină s tăpâni re de sine.

— C e s'a făcut cu bagaje le lui ? — N 'avea omule n.iciun b a g a j ; nu ţ i -am

spus, ce m ă crezi nebun ? — C u m n'avea, când cu însumi i le-am

pus în p lasă ? Sotirescu tresări , umili t şi necăj i t . î n ­

demnat de un demon care-1 s i lea să min­tă, susţ inea cu tărie că omul din tren nu avusese n ic i tiu fel de baga j .

— Pă i , dacă-ţ i spun că n ' avea ! — E u ştiu că avea.

— C a r e - i adevărul , domnilor, interveni împăc iu i to r şeful dc staţie. Imi pa r e foarte rău că vă cer ta ţ i şi nu putem a-junge la o înţelegere.

Sot i rescu înă l ţă din umeri , ferm con­vins că în compar t iment n ' a fost nici ur­mă de b a g a j pent ru cel p leca t p e „veci" .

Şeful vstaţiei chemă pe omul de servi­ciu, un bă t râne l c iupi t de vărsa t şi p i r ­piriu, că ru ia îi înt inse o hâr t ie .

— D u - t e repede cu asta l a Comisa r i a ­tul gări i . Apoi făcând paşi ma r i prin b i ­rou, se opri în fa ţa lui Sot i rescu şi-1 în ­t rebă dacă ar pu tea dovedi cu martor i că toiul s'a pet recut în tocmai .

— Şt i ţ i ceva domnule director, nu v i se pare dubios fap tu l când şeful susţ ine morţiş că omul era bolnav grav , iar dvs. că . a coborî t din t r e n ?- Pen t ru aces t f leac, după dv., s'ar putea să aveţ i inconve­niente, căc i nu este n ic i o legă tură în t re faptul petrecut , adică d ispar i ţ ia lui şi c e ­le a f i rmate de dv.

Pentru care motiv, acel „domn" s'a da t drept bo lnav ca mai apoi să dispară, aşa din senin. E aici o diferenţă, în t re un fapt re la ta t de şeful trenului, apoi ce lă ­lalt , a f i rmat de dv. şi adevărul , care-i necunoscut.

— S ă nu dăm a t â t a impor tan ţă unui f leac de om, care . . .

— D a c ă aţi fi fost dv. acel om? — în­t rebă şeful de tren ir i tat . Sot i rescu se mira că in ima îi b ă t e a atât de putern ic în t imp ce şeful de staţie î l scoase din încurcă tură .

— Nu sunt de aceeaşi p ă r e r e ! F i i n d vorba de v ia ţa unui om, am cerut con­cursul poli ţ iei care e în măsu ră să f acă cercetăr i le . (Mai mult nu pot ! D e asta, v ă rog, să nu vă supăraţ i , ştiţi, noi cei dela calea ferată , avem a tâ ta răspundere !

Se făcu o tăcere apăsă toare şi rea lă . Şeful de staţ ie răsuf lă uşurat. Ş i -a făcut datoria, cu toate că se s imţea ameninţa t , având în fa ţa lui pe un pu t e rn i c al zilei. Sotirescu se răsuci de câ teva ori în j i l ţu l de piele. P ă r e a convins şi aş tep ta .

— Ş i , avea omul bi let , nu-i aşa ? In t re -

OMUL DIN TREN de

V . S P I R I D O N I C Ă

Ins t i tu ţ ia are de unde p lă t i despăgu­bir i , dar în aceeaşi c l ipă îşi reamint i că responsabilul e ra el, şeful de tren, neno­rocitul de lângă dânsul, care a re nevas­tă şi copii .

Să-I în t reb câţ i copii a rc ? L a ce-ar folosi ! B ine că cel puţ in nu ştiu câţ i are ; poate o să le p lă tească pensie la toţi, în t imp ce ta tă l s tă la închisoare . Condamna t ! D a c ă - i condamnat ma i au drept la pensie ?

Un biet s lu jbaş condamnat pen t ru e l ? As ia nu ! *

IVl i j a iu l intrase de mult în birou şi Sotirescu nu s'a putut smulge gânduri lor care î l ch inuiau cu în t rebăr i .

...Aşa-a ! am stabilit că omul e ra bol­nav, că a fost adus la gară de doi băr­baţi şi dat în seama şefuhii de tren. S ă trecem mai departe .

{ 'ălătorii . . . . .Se elesbate aici viaţa unui om, se cer

lămuriri , se anal izează cauzele, se chel-Iuesc energii , într 'o c iocnire dc convin­geri absurde, inuti le. D a c ă aşi declara, în mij locul frazelor goale ale acestui şef de polit ie : eu îs domnule ace la care...

Tresăr i ! în c l ipele astea de tulburare se forţa

din răsputeri ea să asculte mai depar te interogatoriul şefului de tren.

...îmi vine şi mie rândul, îmi vine şi mie rândul, s i labisea în gând Ton Soti­rescu şi t remura în el o f ibră, apoi alta şi încă una. Colosul de om, care sta în­tr'un j i l ţ îmbrăca t cu piele, pă r ea la ve­dere un om diutr 'o buca tă , dar n imeni nu ştia că în f i inţa lui, o f l acără îl a rdea până l a n imicire .

Auzi ca prin vis : — Călă tor i i nu ic-au în t rebat , ce-i

acolo, în compar t iment ? D e ce-i închis ? Ai spus înainte că imediat ce trenul a pornit din G a r a de Nord, uşa a fost în­cuiată . C u ce scop, domnule, şef, ai fă­cut aceasta ?

Ah, da ! înţeleg, înţeleg ! P e n t r u a fi ferit călă torul de neplăcer i din pa r tea

Vicrmcle pământului de

R O M È O D Ä S C Ä L E S C U

Când m'am scoborît în mine ca 'ntr'o baie De aur, pe trepte de gând, Ecourile mă luau în bătaie De joc, repetându-mă rând cu rând.

Ţineam în mfină lampasul, cum zorile 'Dumnezeu le ţine peste răsărituri; CineDa din Tăcere îşi acorda viorile

Să-mi cânte feeria subteranelor mituri.

Mi-am văzut umbrele ca nişte cristale Gemene, în minereul multipl lor întrebări; Prin galerii, amintirile scofâlcite şi pale îşi aprindeau din besnâ, lumânări.

Ca întrlun foc bengal aşa ardeau golurile Pline cu nimic, asemeni vastelor monotonii; Din mine nu adusesem decât imboldurile Şi aurul pierdut în nisipul unei meiancolii.

celor nepoft i ţ i . Nu-i aşa ? D a r „instruc­ţ i a " că i lor ferate, ce spune? . . .

Ion Sot i rescu e ra numai urechi dar nu putea urmăr i acest interogatoriu diabo­lic. Cura ju l cu care se înarmase mai îna­inte, de a ocoli adevărul începe să se to­pească . Auzi , ce de vorbe meşteşugite! Ş i cum le înşiră ! Una după al ta .

— Eram în drept să fac acest lucru do vreme ce nimeni nu mi-a cerut un loc l iber la cl. T-a.

. .Răspunde acum şeful de tren ? Omul din fa ţa celor prezenţi are li­

nieri largi , gesturi probabi l studiate l a şcoala secretelor profesionale, se gândi Sotirescu, pr iv ind cu dispreţ si lueta po­li ţaiului . Cu mine nu va ine r t e aşa. E u o să-1 reped ! D a r la dracu ! Să fim a-tenţi.

V a să zică şeful n 'avea dreptul să în­chidă uşa compar t imentului , bun !

Şi deodată, un fluid, ca o rulare de uşi automate urcă în el. i se îngrămădi în in imă şi răbufni la suprafa ţă . E r a nervos şi ga ta să se r idice în pic ioare .

— Nu j i -am spus şi eu acest lucru când ţi-am cerul l o c ? R ă s p u n d e ! G la su l îi era tăios şi rece. Se agitase fără mo­tiv căci atât şeful de tren, şeful de gară cât şi poliţaiul s'au prec ip i ta t că t re el.

-— Numai o c l ipă , domnul meu şi vom începe cu l ) v „ vă rog !

A fost pus la punct. Aşa-mi t rebue ! Dece mă amestec în socotelile al tuia ; dece mă frământ atât . căci e s implu pen­tru mine : nn ştiu, n a m văzut decât un om care-mi înt inde mâna si salutând, iese pe uşă. D a r numai atâl ?

— Şi pe tot parcursul drumului n 'a venit nimeni să-ţi spună că n 'are l o c ?

— Nu, n'a venit nimeni. — Atunci domnul director ?

— B a da ! Domnul a venit, dar înspre ziuă, când am plecat din Mehadia .

— Vasăz ică ţi-ai adus aminte . Şi cum s'a prezentat domnul ?

Măglaşu povesti iar, aşa cum declara­se mai înainte şefului de ga ră .

Atmosfera era insupor tabi lă . In t im­pul aces ta poli ţ istul şi Ion Sotirescu se spionau reciproc dar amândoi lăsau să se în ţe leagă cu câ t ă a ieuf 'e ; scultau

Şi omul pornise în noapte cu trenul pe şinele ce nu mai aveau capă t , descri ind în cele mai mici amănunte gama de o-bligaţi i şi munca pe care o depune în vreme ce lumea trece n e p ă s ă t o r e pe cu­loare ; unii urcă, alţ i i coboară.

Eşti obosit, or bolnav, nu ştie nimeni ; stai de veglie, servitorul tuturor şi obo scala te cuprinde, ti-e vocea sugrumată, gestul hârşi t , ca după ce ai fost împuş­cat în spa te ; toate faptele ţi s e - p a r ne­verosimile, vorbele sâsâi te în t r 'o t ăcere din tine c a într 'un cavou. în t imp ce la doi paşi , unii visează, al ţ i i f a c planur i pentru viitor.

I ţ i spune cineva să-1 scoli la S la t ina , altul te roagă să-i spui cât s ta ţ ionează trenul l a Cra iova . O doamnă are o fe t i ţă care doarme cu p ic ioare le pe canapea . Iu alt compar t iment un că lă tor geme singur, aproape î u agonie. C a o fantomă, alergi dela un capă t la celălal t , ca să-i împaci pe toţi.

Sot i rescu ascul tă şi hohotul de râs i s'a oprit în gâ t le j , mai ales că Măglaşu pa r e obosit i a r acum se bâ lbâ ie deabinelea . Ş i nu poate dovedi cu n imic dacă omul a-

n a r e a fusese adresată şefului de tren, ca re răspunse caş icum ar fi fost deştep­ta t din somn.

— Avea ! şi î ncă de cl . I -a . — E i , vedeţi! Poa te anche ta merge mai

departe , poate l-au adus la gară rudele ori pr ieteni i . U n mar tor e deajuns c a să facă dovadă, c ă lucruri le s'au pe t recut normal, iar noi, car i as igurăm c i rcu la ţ ia călător i lor , vom plă t i despăgubir i .

Ul t imele cuvin le au fost rostite cu mai mare impor tan ţă .

Ion Sot i rescu fuma l inişt i t , ascul tând vorbele frumoase şi p l ine de adevăr cu care şeful staţ iei pă rea obişnuit în me­seria lui, poate le mai repetase î n cazuri pe t recute aidoma.

D a r nu-şi e x p l i c a dece a fost chemată pol i ţ ia . Pr ivi spre şeful de tren. O m u l sta ga ta de luptă , f ierbea şi mai târziu, ce de vorbe va deslănţui aici , ca să se apere de-o acuzaţ ie gravă.

I i e ra ruşine şi milă în acelaşi t imp ; în suflet i se s trecurase îndoiala . F a ţ a îi ardea la gândul că omul din tren ..ple­case" subit, fără suspin ori un protest cât de mic.

C â t pr iveşte despre martori , de unde ? Nemişcat , cu ochii pe fereastra birou­

lui, urmărea fumul din gară ori t renuri le cari soseau şi p lecau mai târziu.

Şeful de s taţ ie rec i tea cele două de­c lara ţ i i în t imp ce Măglaşu, aşa îl che­ma pe şefid de tren, sta într 'o poziţ ie r i ­dicolă, cu mâna pe geanta de piele, iar cea la l t ă atâriiându-i în jos şi cu capul în piept , răsufla greu, c a un adormit .

Sot i rescu era din ce în ce mai neliniş­tit şi n 'avea decât o dorinţă, să scape diutr 'o nenorocire. S ă te uiţi pe fereast ra unui birou în t imp ce al ţ i i se t rudesc să deslege o problemă, un accident s tupid, pet recut într 'un tren de noapte, undeva, pe câmpie. . .

Îşi trecu mâini le una peste al ta , învio­rat puţ in la gândul că obiect ivul e pier­dut pentru anchetator i . U n om dispărut , fltâta tot. C e dracu mai f ac ăşt ia a t â t a caz şi dacă omul trenului nu minte, pe deasupra e ra şi bolnav. C e pierdere ?

T R I B U N A L I T E R ARA

ceia era bo lnav ori sănătos. Şi de ce I-ai pândi t a tâ t ? D e ce nu te-ai dus l a pr i ­mul şef de staţ ie , să-i declar i că misterio­sul doarme de cum l-ai aşezat pe cana ­pea....

Aude vorbe, vorbe şi aceleaşi gesturi . Rep t i l a asta de poli ţ is t se repede când spre el, apoi cu gesturi de vul tur se du­ce la Măglaşu, r idică un braţ , a runcă o privire cinst i tă , în t rebă toare spre şeful de staţie.

Ali ! dece a tâ ta f rământare , dece a tâ t a elan şi r is ipire de forje şi î ncăpă ţ ina rea şefului de tren care s tăpân pe sine, des­crie amănunţi t că lă tor ia omului dispă­rut.

— Şi d-ta, în t rebă poli ţaiul , fără să mai aş tepte răspunsul şefului de tren, nu te-ai dus mai târziu în compar t iment , sâ-1 întrebi ceva, poate avea nevoie de un sfat ori curiozi tatea, ştii , stărui el . Un bolnav nu se lasă singur a t â t a vreme.

-— Nu eram curios, de vreme ce mi-au spus cei doi oameni, să-1 înch id şi să nu-1 mai deranjez.. .

— C e fel de oameni erau cei ce l-au adus la gară ?

— Doi negustori evrei, zise el pe un ion bat jocor i tor .

— Aşa dar îi cunoşteai de mai înainte! ' — lu i n a m spus as ta ! D u p ă cum

mi-au vorbit păreau oameni cum se cade. Şi Măglaşu amuti . pironit de pr iv i r i le pline de f lăcăr i ale poli ţaiului .

— P â n ă aci iotul e clar , r id ică el vo­cea. S ă t recem acum la ul t imul capi to l .

Şi era convins că şeful dc tren va f a c i mărturis i r i , însă n avea încredere în domni!! di rec lor, dar era conştient ca lovind în Măglaşu, celălal t o să-şi des­carce sufletul tocmai la t imp.

Măglaşu era obosit, însă dârz, ca şi cum şi-ar apă ra v ia ţa de o f lacără ; ira­dia bătrânul sub a tâ tea pr ivir i , însă cu neput in ţă de a lăsa să se în je leagă dacă-i cinsti t .

Valuri de sudoare îl t receau pe Soi i re -scu, însă numai valuri ca lde de sânge simţea câ-i apr ind faţa, pe când gându­rile au lua t-o- razna.

Nu ma poate fi atent căc i ştie ce-1 aş­teaptă şi înlănţui t de pământ , pa r e pur şi s implu ridicol.

bă se agi te el pentru un borfaş care-1 a tacase în tren ? Ş i - a ieşit din fire, e plin de apă, deşi fumează şi ascul tă , ascultă.. .

...Ce ţi-au spus cei doi oameni, car i le-au rugat să-1 supraveghezi ?

C la su l aspru loveşte nervii, c a nişte bice, iar gestul teatral a t rage pr iv i r i le celor trei ascul tători şi Măglaşu p a r c ă în­ţelege gândul ascuns al poli ţaiului şi ră­mâne ţeapăn şi inul, cu fa ţa f i x ă ca o mască. In t imp ce Sotirescu s imţea o do­rinţă nespusă de a-şi vărsa furia şi ne­cazul vorbind, acuzând, în sufletul lui Măglaşu a coborît ceaţa , t eama de răs­pundere ori acel sentiment de ruşine fa ţă de famil ia lui când o să afle că el a gre­şit.

Insă poli ţaiul s'a ră tăc i t cău tând fra­ze frumoase, îl s capă diu cleştele hain dându-i brânc i pe un povârniş mai pu­ţin periculos.

Măglaşu aş teaptă să-i vie rândul dom­nului director care fumează şi se în t inde în j i l ţul cfr-ului.

In c l ipa următoare uşa se deschide şi un cap sburl i t apăru surpr ins l a vede-

Desfin de

I. V . S P I R 1 D O N

Ne minţim cu fiecare sărutare , cu fiecare manuscris , Ne minţim în rugăciune şi în vis; Ne minţim cu frumuseţe amurguri le şi dimineţile, Ne minţim cu lacr imă tristeţile; Ne minţim cu dragoste , vin, Cu poemul cel mai cristalin, Ne minţim cu zăpezile şi 'nmuguririle, No minţim viaţa şi amintirile. Ne minţim cerul anilor cu soarele şi cu luna, Ne minţim pentru că ne căutăm întruna. Ne căutăm liniştea în fata cu ochi do smoală Şi'n fata c a r e mu ne-a culcat tâmplele fierbinţi în poală. Ne c ă u t ă m în fata cu ochi adânci ca nişte fântâni, Şi'n fata c a r e nu ne-a luat golul sufletului de mâni. Trecem pe lângă tinereţe şi ani C i pe lâng'o alee fără castani . Iar dacă poposim lâng'o lacrimă. înir un poem sau o car te , Ne urlă c a lui Ahasverus golul: mai departe !

rea poli ţaiului care nu-şi terminase fra­za ; un om din gară, por ta r poate ori planton pe culoarul biroului şefului de sin (ie, care rosti p rec ip i ta t , ca şi cum ar fi spus : trenul 50-1 p leacă tie pe linia....

- - - S ă trăiţi dom'le şef, un domn pof­teşte să vorbească cu dv. Apoi dispăru făcându-i loc noului sosit, să intre.

Lui Măglaşu i se strânse inima. Ş i toţi au avut aceeaşi tresărire. Poate misterul va fi deslegat într 'o c l ipă .

D u p ă ce îl salutase pe şeful staţ iei cu o încl inare pl ină de respect , tânărul cu pă lăr ia în mână, aruncă pr ivir i iscodi­toare în jur . Când îl zări pe şeful dc tren, i se adresă ca unui cunoscut :

— Aseară am pr imit un telefon dela Bucureş t i , că fratele meu soseşte cu tre­nul adus de dv. Nu ştiţi unde se af lă ?

Măglaşu amuţise. Urmă o tăcere apă­sătoare şi oamenii uluiţi nici nu cl ipeau. Ce l mai «buciumat era Sotirescu. P lu tea în neguri , ca un astru, cu figura obosită, apoi cău tând cu pr iv i rea ră tăc i t ă pe şe­ful poli ţ iei , rosti cu j u m ă t a t e glds :

— A r i i mai bine să-i comunicăm domnului mai târziu rezultatul anchetei . Nu sunteţi dc părere ?

— B a da, ba da, rosti p rec ip i ta t şeful de gară, wdicându-se în t imp ce pol i ţa­iul îna in tând spre noul sosit, îi spase cu blândeţe :

— Treci în biroul meu şi aş teaptă . Iu toropeala care- i cuprinse, pă reau

înţepeni ţ i . — Aţi văzut că n'am minţit , s tr igă

scos din fire Măglaşu. Aţi auzit domnule? şi dv. umblaţi cu cioara vopsită, ca să ne învâr t i ţ i pe degete ? !

în t rebarea fusese adresată lui Sot i res­cu, iar acesta se r id ică în p ic ioare , cu pr iv i rea pl ină de furie, mai ales ca omul care plecase i se păru şters, pregăt i t pen­tru o at i tudine de umil inţă. C â t a stat în birou, cel p leca t fusese 'nerăbdător, gata s'o rupă de fugă, în t r ' a tâ t îi ardeau ochii şi mai ales observase gestul cu care ţ inea în mână pă lăr ia , degetele nervoase strângeau obiectul cu trudă şi cu fiorul din interior care-1 apuiza de or ice efort.

— Domnilor , văd că a face rea as ta se compl ică şi mă simt dator să vă uşurez cercetăr i le .

— Asta dorim şi noi, şopti şeful de staţie. Ş i Măglaşu pă rea turti t , ca o cu­t ie de t ab lă pusă pe şina t renului . S e făcuse mic, obiect inutil , s i r iv i t de cel „tare", care poate îl acuză, aruncându-i năpas ta pe cap .

— Parcă am fi în faţa unui mister şi nu suntem, să credeţi că-i s implă , nebă-nuit de s implă toa iă povestea cu omul din tren şi cu acest şof care o face p e ,.m utul".

— Ai să vezi tu cine-s eu, î i spuneau parcă pr iv i r i le aspre ale domnului Sot i ­rescu, ninnai o c l i pă şefule şi te „în­fund" !

Sotirescu se ridicase în p ic ioare . îna l t , bine legat, cu fa ţa pl ină de mânie, cu gesturi desordonate, r id ica uneori vocea în semn de ameninţare , alteori cerea p ă ­rerea celor din jur , deşi era convins c ă spune adevărul .

Măglaşu era paliti şi obosit, iotuşi as­culta . Cu geanta pe umăr, cu fa ţa nea­gră, nerasă de câ teva zile, nespă la t căc i a venit a ic i , în biroul şefului de gară du­pă ce s'a coborît din treu şi b ine făcuse că 1-a chemat pe Sot i rescu l a ancheta , al tfel , c ine ştie ! Ar fi fost acuza t de c r i ­mă, ori de necinste, el , şeful de tren, ca re tie 20 de ani duce şi aduce oameni din lumea largă, buni şi răi.

Cu ioa iă desnădejdea care-1 s tăpânea , ascul ta cum Sotirescu povesteşte că lă to­ria lui dela Mehadia. Cei din j u r aveau feţele încordate . I a r Măglaşu simte un nod în gât le j ; in ima se sba te mai ra r , în a tmosfera care a devenit apăsătoare , căci ştie că „bolnavul" şi-a t r imis fratele ca să-1 în tâmpine la gară, că a re de da t răspundere.. .

Ş i -acum, comedia asta se î ncu rcă ma i rău. Regre ta că n 'a p lecat din gară f ă ră să-1 mai cheme pe Sotirescu la anchetă . Poate totul s'ar fi pierdut fă ră urme. U n om dispărut din tren şi a t â t a tot ; p a r c ă ce, îi dă c ineva în seamă p e călător i ? i \ T u p l eacă toţi p e socoteala lor la drum?

Şi el, ce rosi avusese ca să-I aducă pe a-cest om aici ?

D a r îşi aduse aminte că în c l ipa când Sot i rescu a dat ochii cu el, după ieşirea diu compar t iment , avea o fa ja de mort şi cău ta să sc strecoare neobservat . ( J e noroc a avut că 1-a ajuns din urmă toc­mai pe scări le vagonului .

...Am urcat apoi în tren. Şeful sta la fereastră şi dacă nu mă înşel, ch iar în faţa uşei în al cărui compar t iment sc p re făcea că doarme un călător .

...Se prefăcea. V Dece a spus el aceasta D e c e nu ,,dormea' ' ?

Sotirescu povestise cu lux de amănun­te că venise la gară dela un cerc inl im, cu avocaţ i , deputat i şi doctori cunoscuţi color ce-1 ascultau.

— F a c e atmosferă îşi zicea Ai.âglaşu pr ivindu-l cu dispreţ. F ă r ă să se laude nu poate spune adevărul y. Nu ne prive­şte pe noi viaţa iui şi nici nu ne înspăi ­mân tă boer ia lui, pentru mine rămâne.. . bi le tul de călă tor ie . îL'c a tâ tea ifose '(

Şi dacă l-aşi pă lmui aici , în faţa şei li­llà tie staţie, ca să ţină el minte eă bă­taia de j o c pentru un om bă t rân e mai crudă decât orice caznă drăcească .

— Nu înţeleg nici acum dece şeful ni'.a pur ta t prin toate vagoanele ca să-mi caute un loc şi la urmă am ajuns acolo, de undo plecasem, adica la uşa încuia ta a compar t imentulu i cu pr ic ina .

.. .Acum, ce mă fac ! se gândi şeful de tren cu sufletul la gura, dacă spune c ă mi-a dat 500 lei pentru ea să-i deschid ? Sunt pierdut, sunt nenorocit !

l i era teamă să nu se rostogolească jos, cu scaun cu tot ; corpul i se c lă t ina şi avea o pr iv i re s tranie. Aştepta cu ră­suflarea ţ inută.

..Ce spune omul acesta ? C e spune n-C U N I '• Copi i i mei rămân pe drumuri da­că va spune ca mi-a dat bani . Toate că. şi-a notat în carnet numărul hârtiei de 500 lei.

— Cc- i asta, Doamne ! Ce ( i-am fă­cut 'Ì

In c l ipa următoare Sotirescu îi aruncă o pr iv i re pl ină dc milă , în t imp ce ţăra­nul oltean, îmbrăcat în haine orăşeneşti , t remura diu tot corpul , gata sa cada şi povesti cum ajunsese în compar t imentul celui adormit .

Măglaşu geme ! Soarele poleia gara , vagoanele, şinele

şi lipiudu-şi faţa de fereastra şefului de gară, surâdea pe figura înlemnită a şe-iii lui de tren.

C â t v a t imp şeful de staţie rămăsese cu ochii în gol, u rmăr ind pe Ion Sot i ­rescu mai mult cu urechea, se gândea poate la ceva neprevăzut , căci zâmbi . Şi ţ inu ta sobră a omului cure se întorcea când spre Măglaşu tu ochii scânteind, când spre f igura pl ină tie ardoare a poli­ţaiului , pă rea demnă de toată înerederva.

— A .CUI11 sunt convine ea acel că lă tor e ra pregăt i t . Pândea din umbră mişcă­ri le melc, gestu! eu : u i v m'am aşezat pe canapea după ce şeful a răsucit cheia în b roasca uşei, c a să dorm, urmând ca as­tăzi să prezidez uu comă Ii u de adminis­t ra ţ ie , la. Reş i ţa .

Ş i iată , mi-am lăsat datorii le, n'arn dat cel puţin un telefon ori o telegramă, c a să ma aştepte pe mâine, oricine .ştie... Ş i o c l ipă , râmase gânditor ; iscodind pr iv i ­r i le poli laiul ui... A m r ă m i s la dispoziţ ia

dv. domnilor, ca să lămurim o bles tema­tă coincidenţă , un accident mai b ine zis.

Şi se întoarse înapoi , f rământa t de gânduri , pe calea spovedaniei

In acest decor bizar , un om înal t , b i c e legat, cu buzele senzuale, cu gesturi tie arţăgos avocat ga ta să pledeze z i le în­tregi în fa ţa jura ţ i lor , fără alt spectator decât cele trei mutre mototolire de ner­vozitate, prinse între real şi fantast ic , figura celui dispărut lua contur

— Cred că am adormit, stând răstur­nat pe canapea , cu capul spre fereastră. D a r uu ştiu ce mister p l ana în compar ­t iment de cum am intrat . Omul misterios sta aplecat , într 'o poziţie stranie, de pan­dur de oameni, îmbrăca t în negru, t u pă lă r i a t rasă po frunte, cu mâin i le aşe­zate pe burtă, pândea, aştepta. Şi. nu m'am putut s tăpâni ca să-1 cercetez mai amănunţ i t . Doarme, ori stă aşa, în um­bra '• Alai ales faptul că şeful d:1 tren. mă refuzase cu atâta încăpă ţ ina re ca să-mi deschidă, acest amănunt mi-a re­venit în minte şi uneori am învălui t si­lueta (imului cu priviri triste, calde. F bolnav grav, merge la \ iena, pa rcă aşa îmi spusese omul cailor ferate, pentru o-pera j ie grea şi cine ştie dacă vor mai pr ivi soarele ochii ce dorin acum ; mâi­nile ce se odihnesc şi pic ioarele care stau ţepene, tic ghiaia ori ca de lemn lângă pic ioare le mele vii care n'au cunoscut o-boseala, vor mai călca ele pămân tu l şi i a rba ?

(Glasul îi t remura ; i se d i la ta ră pu­pilele şi daca geamul din spate s'ar fi deschis, larma trenuri lor din ga ră ar fi răbufni t pes ie ei ca gunguritul unui co­pil şi-ar fi acoperit, şi voiul de cuvinte reci , s teri le) .

Doi oameni, fa lă n fală, vieţi deose­bite ca două p lane te care nu se întâlnesc, niciodată. Ş i cu toate astea, aceeaşi hai­nă poar ta acuzat şi reclamant , cu ace­laşi soare fa ţa lor a fost scă lda tă şi nu­mai fragmentar , fit care trăieşte la fel, câ­T E V A c l ipe furate altei înfă ţ işăr i , pe când. adevărul rămâne acelaşi pentru toţi; fap­tele lor sunt responsabile în f a ţ a socie­tăţii şi orice povară are acelaş vad : tre­cerea în moarte .

— Şi dacă mi-e permis, am să vă schi­ţez în câteva cuvinte figura unui om ca­i c imi obsedase pe tot parcursul drumu­lui meu, f igura aceea s tudiata l a întu­neric , făcând s forjă ri uriaşe ca să-1 pot cuprinde întreg, acolo, după perdelele trase ca nişte obloane, între noi şi culoa­rul vagonului ; pe care am studiat-o nu­mai la lumina cenuşie a nopţi i , căc i in zădar m'am străduit ca să adorm. Gân­durile mi le furase acel blestem al soar-tei, de cum am intrat şi m'am aşezat lân­gă fereastră.

M'am lungit apoi pe canapea , cu capul că t re vecinul meu, care sta cufundat într 'un somn adânc . Dar nu somnul nostru demnilor, nu acel somn al nopţii care ie cupr inde în bra ţe le vi­selor pe când 1 renul aleargă, a lea rgă ne­contenit . Ci acel somn al iscoadei, în care scufundarea e o spaimă ori mai bi-nezis acea. insomnie în t impul căre ia stu­diezi locul şi te întorci pe drumul amin­tiri lor, ori î ţ i aduci aminte de strigoi şi de hoţi. D a r nu cred în aceas tă ipoteză, A r fi banal să ne gândim că omul din fa ja mea era un chinuit . Din contra , sta

nemişcat , ţeapăn, dacă pot să mă expr im

astfel , însă o în ţepenire for ţa tă , nu de somn ori de boală, ci tie a l tceva. Cu to­tul a l tceva îi s t ăpânea în c l ipa a c e e a ; poate toţi demonii.... Şi mi-am zis : e un tip interesant , ce-ar i i să-1 studiez mai bine ? D a r oboseala mă îndemna să-1 dau dracului , cu pă lă r ia lui cu tot. Ş i - am închis ochii, am strâns pleoapele cu a-tata putere t l e - A N I crezut că-mi plesnesc bulbii ochilor. C u toate astea, vedenii ciudate Juan contur, e lemente oarbe sc-înlanţuiau, ca o lume concretă .

Şi m 'am Jăsat dus, târî t în ameţea la mea, tie lanţul nesfârşit , copleşi t de tris­teţe, că mă vor strivi s tânci le pe lângă care trecusem tic multă vreme prin defi­leul munţi lor .

Uneori aveam impresia , s tând lângă li­mili iscoditor din fa ţa mea, aveam sen­zaţ ia că stau pe ioc, că nu mă pot mişca, că nu mai sunt în tren, ci undeva, sub un pere te înalt , de p ia t ra şi, tie sus, au­zeam stânci le alunecând în uruit, peste mine.

Iu aceas tă agonie aş tep tam moartea, sa mă scape de chinuri .

In aceeaşi poziţ ie am rămas nemiş­cat mul tă vreme şi de ori câte ori am. deschis ochii , mi s'a păru t că zăresc un surâs impercept ib i l schi ţa t pe fa ţa ve­cinului meu.

Îmi venea să răcnesc şi uitasem unde mă uliu. In aceste cl ipe de încordare , am aţ ipi t . D a r hărţui t de acelaşi coşmar, mă trezeam ca şi când c ineva îmi arun­case o cană cu apă peste fa ţă .

Auzind sgomotuf nesfârşi t al roţilor de tren şi zăr ind la o înt indere de braţ a-râ ta rea învă lu i tă în umbră şi mister, mi s'a părul, că s'a mişcat . Şi repede am ri­dicat capul , cu ochii mări ţ i de nedume­rire, să m ă asigur dacă n 'a fost o p ă r e r \ Într 'o c l ipă mi-am adus aminte că ne pândeam unul pe altul şi in am prefăcut că dorm.

Cu toată î ucăpă j ina rca mea, iar am aţipi t . Ş i iar m'am trezit , i n c l ipa c a n t i s imulasem o mişcare , de a m ă ridica, el imediat a coborît capul în poziţ ia de mai înainte .

— Hei ! mi-am zis, ce tot mă luirfu-ieşti vecine '• nu mă laşi ca să dorm ?

O fluiere vie ţ ipa în mine, c râncenă şi rămăsei în neput in jă de a mă stăpâni , izotâmlu-mă de trecut, lăsând prezentul să mă scufunde în abis. Numai somnul putea să mă scape de faptele celorlal ţ i oameni...

— Şi dacă mi-e permis ca să vă întreb, în acest, interval tie timp, şeful de tren a mai trecut pe acolo ,uu v'a mai <]e-raujat '•

— lui. am tras perdelele şi nu ştiu dacă şeful ne păzea în t impul acela

Măglaşu era desfigurat tie a tâ ta con­centrare , încâ t cele spuse de poliţist n 'au avut vreme ca sa-1 trezească din u imirea care-1 cuprinsese. Ş t i a că omul ace la din tren fusese grav bolnav, atlus de doi ne­cunoscuţi şi urcat în vagon.

D a r şeful dc gară era convins că ace! că lă tor era un ..fraudulos"' şi astfel îşi exp l i case dârzenia lui Măglaşu , î n c â p ă -j inarea cu care-1 apărase aici , la an­chetă.

Măglaşu se uita la Sot i rescu şi avea o-chii umezi. Avea o pr iv i re a tâ t de cin­sti tă ca re împrăş t i a în j u r numai s inceri­ti» te, dar asia nu a ju ta cu nimic .

Ţ R T S U N A L Í T E R A t t A l i

. . . Şi poate am adormit . V 'an i spus c ă t r am obosit, nedormit de două nopţi şi i.umai oe fugă m'am odihnit pe unde am apucat , la res taurant ori la casiuou.

Cu tot jocul urmări t mai înainte , cu fi­cea obsesie chinui toare de a te şti pândi t din umbră, somnul m 'a detaşat în a l t ă lume, dar o detaşare aver t iza tă de acele a ţ ipi r i şi hăr ţuiel i cu care s imţeam că plutesc în ceaţă .

Nu ştiu cât am dormit, nu-mi dau sea­ma nici acum dece m'a cuprins a tâ t de adânc semnul.

D a r mai poţi avea controlul asupra ta când eşti ex tenua t ?

Tăcerea din mine se trezi din.tr'odată. Şi m'am deşteptat îngrozit . O m u l ace la misterios, crezând că dorm, s'a izbit cu capul în mine şi într 'o c l ipă i-am simţit mâini le cum mă căutau sub haină, la p i e p t . . .

V a să zică nu m'am înşelat ! E r a un pungaş care mă a t aca prin surpr indere ! Dar nu i-am dat răgaz ca să se ridice, căci a tâ ta forţă se adunase în mine, e-rain atât de putern ic şi a tâ t de fulgeră­tor l -am lovit , încâ t n"a mai avut cel pu­ţin t impul să se apere ori să-şi motiveze gestul brutal cu care m'a trezit. Cer t este faptul că încercase ca să-mi fure banii şi, izolaţi de lumea care era î n vagon, a crezut nimeri t că tăcerea lui o să mă l i­niş tească.

D a r furia care mă s tăpânise de cum am observat că stă la pândă , se revărsa a.-.upra lui şi p a r c ă sgomotul trenului îmi da puteri înzecite. Eram astfel antrenat , ea luptătorii pe ring, eu şi sguduituri le Trenului ne luptam cu pungaşul .

C e o d a t ă mi-am dat seama că l-am lo­vit atât de puternic şi poate, nu mai ştiu ce am făcut . I-am strâns de gât. apucân-du-i ha ina împreună cu cămaşa şi gule­rul şi l-am trânt i t jos , cărându-i pumni şi p ic ioare pe unde am nemerit .

Diar ce s'a în t âmpla t ? E r a m în vagon, t renul alerga în noapte iar eu plin de apă şi î ncă sub teroarea gestului cu c^rc am fost trezit de acel hoţ de buzunare , m'am apleca t şi I-am tras de haină, e i SH-1 aşez pe canapea . Nu m 'am gândit s i fac lumină. Mi-am dat seama că a că ­zut în nesimţire.

Apoi i-am vorbit... A m vorbit domni­lor cu mortul !...

Ion Sot i rescu s'a prăbuşi t în t re bra­ţele fotoliului, cu pr ivir i le ră tăci te , cu mâini le căzute alături de corpul mare ; răsuf la greu, ca un om care urcase pe munte câ teva ore fără popas. C u gestul pe j u m ă t a t e schi ţat , ceru un paha r cu apă, pe care poliţ istul i-1 aduse în grabă .

— Şi mai departe , în t rebă omul în u-niformă.

D a r el a r ămas năuc, privindu-i pe cei din ju r .

— Am ref lecta t mult după aceea.. . o-mul era mort,... şi eu p a r c ă a tunci m'am trezit din vis... ori din coşmar, cu vino­văţ ia pe umeri, aşteptând.. . şi într 'o c l i ­pă m'am gândit ca să m ă spăl de acea ruşine, dar cum ?

...In orice caz, recunosc vinovăţ ia mea că l-am aruncat din vagon...

— C u m ? l-ai a runcat din tren, săr i Maglaşu palid şi f ă c â n d doi paş i spre Sot irescu, d-ta l-ai a runca t din tren ? şi unde ?

Sot i rescu a «-ămas cu pr iv i r i l e tăioase,

uitându-se ca tin om ră tăc i t , cu fa ţa p l i ­nă de sudoare, în t r 'o a t i tudine r idicolă şi reală. Broboane mar i şi rec i se coborau pe bărb ie şi revol ta din in imă îl făcu să tresară. Apoi făcu un gest de apărare , descri ind un semicerc cu mâna , î n d i rec­ţia lui Măglaşu.

— P a r c ă nu ştiai de asta ? P a r c ă nu eraţi voi înţeleşi, ca el să mă a tace pe când dormeam ? Al t fe l nu-mi e x p l i c de cc l-ai păzi t şi dece ai ocolit compar t i ­mentul acela când ţ i -am cerut un loc.

Este c la r domnilor, că şeful de tren ştia cine-i acel individ ? Este ori nu ?

— - D a ! şopti Măglaşu cu vocea su­grumată de emoţie, dar eu ani crezut al t ­ceva...

— Hei ! Aţi auzit ? în t rebă Sotirescu privindu-i pe cei doi martori şi eu la în­ceput, de, am crezut că nenorocitul nu şl ia nimic.

Deşi înfuriat peste măsură, apr inse al­ia ţ igară şi aş tepta .

— Şi după aceea ? — Am deschis fereastra şi pr iv ind a-

fară, în noaptea p l ină de mister , am căuta t ceva, un loc unde să-1 pot asvârli cât. mai repede.

Dar era greu de r idicat . Insă puter i le nu m'au părăs i t în c l ipa aceea, căci l-am luat pe după gât şi de sub genunchi , u-poi l-am aşezat pe fereastră,

Iar când t renul a trecut peste un pod, l-am aruncat în apă...

— P e care pod ? în t rebă poli ţ istul , nu-ţi aduci aminte ?

...Ce-i pasă lui de spaima mea, se gândi Sotirescu, ştie el prin câ te emoţii am trecut , cât m'am chinuit ?

Ş i acest imbeci l dece plânge ? P a r c ă p lânge c ineva aici , aud suspine şi totuşi nu înţeleg de ce şeful de s taţ ie scrie şi scrie.

Poliţistul rămase gârbovit , cu mâini le peste genunchi şi se uita la Sot i rescu.

..Se ui tă best ia , se uită !... C r e d e că mai am ceva de spus. D a c ă sunt vinovat , de ce nu mă a r e s t e a z ă ? C e a ş t e a p t ă ?

Şeful de gară î i mai puse câ teva în­trebări , pe acelaşi ton cu care-i vorbise dela început .

...Am îngânat l a în tâmpla re câ teva fra­ze, cred că am repeta t locul, a,ni ca lcu la t câ tă vreme s'a mai scurs după aceea şi până a m ajuns la Timişoara.. . .

Un telefon ? Aud b ine ? D a ! Vorbeşte c ineva la telefon... apă, pod, j anda rmi urgenţă... Maş ina dela poliţ ie, p a r c ă se agi tă lumea din jur. . . Sp i t a l Co l ţ ea ? Or i T imişoara ? Timişoara ! cine mai coboară şi trenul... t renul, sdup ! sdup ! sdup şi... pleosc ! a p a î l pr imeşte ca lmă şi rece, iar omul se scufunda repede şi repede revine o clipă.. . apoi...

— C e mă pr iveş t i aşa ! s t r igă Sot i re ­scu pl in de revoltă, vorbeşte şi tu ! D e ce nu vorbeşti V S ta i ca o mumie , crezi că ai scăpa t ?

— E u n'ain ştiut n imic , j u r că n 'am ştiut !

l i t remurau buzele şi e ra pa l id ca un cadavru. Sot irescu, î l pr ivi cu dispreţ .

—iN'ai ştiut ? C e n a i ştiut ? dar în­t rebarea a rămas în el, nu mai poate ar­t icula niciun cuvânt . *

Poli ţ is tul a p leca t din biroul şefului de gară, după ce î i rugase să-1 aştepte câ teva cl ipe.

Ce i la l ţ i an r ămas pe gânduri . F i e c a r e tresare şi-şi aminteşte episodul ace la , lup ta surdă care s'a dat în vagon fără să ştie c ineva, în a fa ră de a p a în care a fost a runca t un cadavru .

I a r în biroul vecin, şeful poli ţ iei vor­bea cu tânărul care venise Ia gară, în în t âmpina rea mortului . Aces ta declară că omul era în t r ' adevăr bolnav, că fraţi i lui l-au adus la tren cu maşina, pent ruca la Timişoara, rudele să se ho tă rască dacă mai t rebue dus la Viena .

Cu te legrama în mână, poli ţ istul re­veni în biroul unde cei trei î l aş teptau.

— V e d e ţ i că am aici t e legrama c a r e a fost exped ia t ă aseară din Bucureş t i . Nu încape îndoială că-i adevărat , da r poate fi şi un truc.

Compl ic i i au bănuit că cel plecat a r e de dat un a tac în tren şi s'au î n a r m a t cu dovezi pentru cazul c â n d aces ta ar fi fost pr ins ori demascat . C r e d că-i vorba de o bandă bine organizată . Ş i am obţ i ­nut legătură la telefon cu satul din ap ro ­piere. C r e d că într 'o oră v a fi aici .

— C i n e să fie aici ? î n t r ebă Ion So t i ­rescu pl in de neîncredere. Crez i că-i a-tât de uşor ?

— Mortul , rânj i poli ţaiul , doar v ' am spus că au p lecat două maş in i ca să-I caute la podul dela marginea satului B i s ­tri ţa, nu í

Sot i rescu a rămas eu p r iv i r ea în gol. In birou nu se mai aude nic iun sgomot în a fară de paşii pl ini de neas tâmpăr ai poli ţaiului , care iarăşi începe să înt rebe.

— Nu-i aşa că aţi avut pres imţi rea că-i un pungaş '• (Nu-i adevăra t ! săr i Măglaşu dela locul său). Ion Sotirescu a-probă, înc l inând capul de câ teva cri şi acest gest îl amuţi pe bietul om.

— Acest amănunt e foarte important , reveni omul l iniştei publ ice şi m ă în t reb, dacă aţ i presimţit a tacul vecinului , cum se face că aţi adormit '• (Măglaşu: ceasul r ă u ! )

— Şt iu eu ! răspuns Sot irescu, obo­seala şi chinul cu care am lupta t în t r e somn şi curiozi tate . D a c ă nu u iă cu lcam pe c a n a p e a aş fi rămas t reaz.

P a r c ă ştii ce te aş teap tă în viaţă ? In mi j locul tăcer i i oare p lu t i în bi rou,

c ineva tuşi sec şi Sot i rescu a rămas c u pr iv i rea în gol, pen t ru a reveni apoi, c a să-i în t rebe pe cei din ju ru l său :

— Sunt eu vinovat ? Grozava în t rebare a fost c a o t r âm­

bi ţă în pustiu. Nu răspunse nimeni , p a r ­că erau înţeleşi .

— Atacu l s'a produs a tâ t de repede încâ t nici n 'am avut vreme să mai r e ­flectez la cele î n t âmpla t e cu puţ in m a i înainte . V ă puteţ i închipui ce f r ică m 'a cuprins în c l ipa când două b r a ţ e pu te r ­nice mă cău tau l a piept , p e în tuner ic , într 'un compar t iment de t ren şi... î n c ă în t imp ce dormeam !...

Lin gest al şefului de tren a t rase a ten­ţia pol i ţa iului . Măglaşu tresări , apoi r e ­pede a coborî t p r iv i rea caş icum şi -ar cău t a sufletul .

— D a r d-ta domnule şef, nu-i aşa c ă ai comis o mică fraudă, în a face rea as ta? O mică escrocherie la început din c a r e s'a tras moar tea unui om, nu-i aşa ?

A lovit în plin, căc i omul făcu semn af i rmat iv , i a r colţul buzelor şi-au des­t rămat un zâmbet complice , apoi i se

Mâinile talc . de

L U C I A N V A L E A

Mâinile tale iubito, mâinile ta le Care-au descheiat viselor mele at a tea sandale ,

Mâinile tale care-au ţesut pentru fiecare gând înflorită iie Cură în râurile cântecului la mine 'n p o e z i e . . .

In manile tale iubito, întârziate 'nseară ca porumbeii pe munte Ai adus azurul să-1 scuturi pe tâmple şi frunte.

Cu ele ai cules din ochii mei a t â t e a muşcate de 'ntristare Să le prinzi la cheutoarea visului pentru p l e c a r e . . .

Mâinilor tale obosite, ce-mi aduimecă bolnave răsufletul

Osanale înalţă in templul inimii sufletul.

Hai dincolo de hotarele gândului să ne cuminicăm cu doruri

Şi lasă-ţi mâinile să-mi cadă pestecieştet , împuşcate i b o r u r i . . .

0 s ă ascultăm târziu cum ne nţeleue jaruri ard în sânge

Şi amândoi din pita poemului neştiutori vom frânge.

Mâinile tale iubito, pe c a r e alţi o r t a c i le s lăvesc şi le cântă

Eu mă plec să sorb din ele lumină, azi când binemăcuvântă.

ci t i pe fa ţă t eama şi nevoia de a se spo­vedi.

Măglaşu era hotăr î t cu orice preţ să le ara te indignarea lui fa ţa de c r ima din tren. iVar fi destăinuit adevărul nici ch iar iu fa ţa ju ra ţ i lo r .

fee mai pomenise oare un asemenea caz f fei gândul rătăcit. îl d ispreţuia ca n 'are cura j , ca omul acesta care mărtu­risise că a comis o cr imă. D a r el are bani , poate scapa l a judeca tă , pe când eu, un pâr l i t de s lu jbaş care poar tă jugul de gât de 20 de ani, o b i a t ă geanta cu c le­şte de per tora t şi o şapca.. .

— Aştept răspunsul d-tale şi-ţi repet în t rebarea : eşti sigur de cala torul ace la că avea bi let , nu-i aşa '< Ş i dacă era iu regulă, dece făcea i de planton pe culoar, a s ia era meni rea d-tale (

C a p u l şefului de tren a căzut spre pă­mânt . Mâin i le ii a târnau, ca de p lumb şi parcă- i bă tu t în cuie pe scaun. iNu mai poate face nic io mişcare . Doa r buza de jos îi t remură şi în el se rasvrtiteşte acel spir iduş care de a t â t a vrcmie îl s tăpâ­nise pe Sot i rescu până şi aces ta a de­c lara t .

...Asta e v ina mea, îngână el desrobit, m 'am încrezut în vorbele lor.

Măglaşu j inea cu orice preţ ca să se ascundă adevărului , sa închidă o poar­tă penlrn via (a din trecut, s o inc luda cu lacătul tăcer i i , deşi 111 ininie ii defi­lali mereu aceeaşi oameni şi faptele lor luau forma concre tă a momentului când omul din tren fusese adus pe sus ia gara , ile cei doi necunoscuţi , imbraca l i în hai­ne negre.

...era bolnav , îngână el într 'un târziu, t rezi t p a r c ă d i n t r u n vis, de asta m 'am ţinut mai mult pe lângă uşa lui.

— I ţ i e ra teamă că o să-i fie sete 'i Sotirescu râde '• dece râde omul ca re

a asasinat.. . şi ce au cu mine ? Trec câ ­teva c l ipe de l iniş le bo lnavă şi Măglaşu iar se ui ta la cei din ju r . A l t zâmbet pe f igura şefului de gara, ca re poate ş i -a iniocm.it proeesul - \erbai de fraudă... şi Măglaşu rado cu poftă , în sinea lui ca trei o a m e n i , patru eu cel de afară sosit iu în t âmpina rea mortului, nu pot des­lega misterul care e atat de simplu.

l 'ol i laiul îl p r ivea încrunta t şi a rcada ochiului stâng săpase un semicerc pe l runtea-i îna l t ă şi a lba .

iNiei Sot i rescu nu se lăsa mai pre jos . — D r a c e , eu nu m i n t i v e-aşi ti avut

eu cu ace l nenorocit, dacă dobitocul ar fi fost c inst i t şi de ce l-aşi fi sugrumai '• Necazul mi-e ca-s s t ingheri t dela treburi. Cu toate astea ani rămas aici , dar nu vreau să-mi pierd viiemea cu f leacuri . M'am pus ia dispoziţ ia dv., ca să vă a-ju t . Or i poate...

Şi a runcând o pr iv i re în t rebă toare că ­tre feţele din ju r , adăugă, mai precis .

— Cazul acesta ma murdăreş te ! O cr imă ordinară comisa într 'un vagon de tren ! Şi ce vor urla ziarele !

Numele meu amestecat într 'o a facere tenebroasă va r idica proteste şi - un scan­dal ne inai pomenii are sa I a c a ocolul pr in Iară şi va trece grani ţa . D e asta vă rog, să t recem la fapte căt mai repede, sa vedem cine a lost şi ce s'a în tâmpla t cu afurisi tul ace la clin tren.

C â t p r iveş te pen t ru instrucţ ie , î m i menţin dec lara ţ ia de pe urmă.

Cu atât mai mull au fost convinşi cei trei martor i de spusele domnului direc­tor, când acesta scoase din buzunarul de la p iept un pachet cu c â t e v a sute de mii de lei.

— l a t ă domnilor, motivul pentru care am lost a t aca t în tren.

Măglaşu a holbat o pr iv i re îucât c ine

l-ar fi pr ivi t e ra sigur că o să-i c r a p e bulbi i ochilor.

— C e coincidenţă , D o a m n e ! oare nu visez ? S ă fie adevăra t ?

—• înţeleg, conchise poli ţ is tul p ipă ind cu degetele profesioniste hâr t i i le a lbas­tre.

— V a s ă z i c ă e adevăra t ! îngână Mă­glaşu. A c u m era şi el convins că la m i j ­loc fusese pus la ca le un plan. Poa te a-cei doi domni, din Crara de Nord, au ştiut că d. Sot i rescu o să se urce în ace laş tren. C i n e ştie !...

D a r nu se poate, gândi el, nu se poate! C i n e a r fi sigur, p lecând din Bucureşt i , că în s taţ ia laş i are sa se urce un că lă ­tor în trenul de Ch i ş inău ( D a c ă acel „ci­neva" a pierdut trenul, ori s a răsgândit

Nu-i vine a creile ! As ta e un basm au­zit a ic i . E l e sigur că mortul a fost mort . Aşa cum l-au adus pe sus rudele în C a ­ra de Nord, îna inte de p lecarea trenu­lui... D a r mâini le lui cum erau V Doar el îi aşezase capu l de speteaza canape­lei... Un fior îl s t răbă tu , ca un curent e lect r ic .

Ş i acest om ce spune ? C e de bănet ! Ar fi ispi t i t şi pe mort ca să se trezeas­că şi să-i a tace . Mai ştii!... iMinunea poa­te s'a petrecut în tron, la câ ţ iva paşi şi haba r n'avea... D a r dacă acel că lă tor nu era mort şi s'a p refăcut în adins ca să l ie singur in compar t imen t : '

Cu ca t se în t reba mai mult, cu atâ t lu­cruri le se încurcau mai rău.

Măglaşu nu crede nici în ruptul capu­lui ca feotirescu a fost a taca t , după cum celalal t nu-i convins că omul fusese grav bolnav.

iNiei ch iar atunci când tânărul care so­sise mai înainte la gară şi în t rebase pe şeful de tren, daca n a venit acel că lă tor , cei trei oameni n 'aveau aceeaşi opinie.

Sot i rescu susţinea cu tăr ie şi l a t ă de tânărul t imid, că el a fost a taca t în tim­pul somnului şi numai de teamă să nu fie asasinat , a comis cr ima. Regre tă , în cazul când ar fi fost numai o în tâmplare .

t ână ru l din contra, îl descrisese pe dispărut ca pe un negustor cinstit , scă­păta t , care-şi încercase norocul în Cap i ­tală, împovăra t de o famil ie care o duce greu în urma unui fal iment .

Măglaşu, el s ingur avea două opinii : una pent ru sine, cu mortul adus fraudu­los cu trenul până s'a urcat Sot i rescu şi pe a doua, ca omul era viu şi bolnav în c l ipa când a fost urcat în vagon, l i p a r e rău că mai înainte a spus cum că de câ ­teva ori intrase în compar t iment şi-1 în­t rebase pe bolnav daca are nevoie de l imonada ori de ţ igări .

Şeful de staţ ie era convins că subal­ternul a comis imprudenţa ca să t rans­porte fără bi let pe un pâr l i t oarecare şi era decis ca să-i dreseze proces-verbal de frauda şi să-1 p ropună pedepsei disci­pl inare , act ca re va fi conexa t la dosa­rul procesului de pa r t i c ipa re la c r imă şi compl ic i ta te de j a f , p a r c ă aşa rostise pol i ţa iul .

Numai omul ordinei publ ice era ner­vos. Aş tep ta ceva şi îi lăsă pe toţi să se I ramante.

in acest in terval , cât Sot i rescu şi Mă­glaşu s a u duelat cu pr iv i r i le şi alocuţi­uni usturătoare, pol i ţa iul şi-a în tocmit cuveni tul proces-verbal .

—• Domnule director, dator ia îmi die-

tează ca să procedez astfel , răspunse o-mul ordinei publice, ar fi bana l să cre-defi că v'am adus acuzaţ ia de omor. D a r recunoaşteţi singur crima, nu ?

Evident , am adăugat că atacul s'a pro­dus în l impid somnului. Am speci f ica t că martorul , ad ică şeful de tren, susţine că individul era bolnav, însă până la do­vedirea celor af i rmate de dv. sunt ne­voit să vă înaintez parchetului local .

— Asia înseninează că tot ce am spus eu mai înainte a fost o minc iună . Nu, domnul meu ! In acest caz îmi dati voie să-mi prezint demisia din postul pe ca ­re-1 ocup la Reşi ţa .

Şi luând o bucată de hârt ie , scrise cu mâna t remurând : „motive independen­te de voinja mea îmi d ic tează ca prin prezenta să vă aduc la cunoşt inţă demi­sia din Consi l iul de administraţ ie , e tc ."

— Si acum, domnule şef de staţ ie, vă rog tr imiteţ i im om până la poştă, să-mi expedieze această te legramă.

— .Pe lângă aceasta , bani i dv. vor ră­mâne aici , am specif icat în rapor tul meu şi vă rog să-mi permiteţ i ca să le înscriu seria... vă rog domnule director, să aveţi încredere că jus t i ţ ia o să vă ajute.... Nu cade în eompefinţa mea, dar instrucţia e face parchetul şi avem nevoie de toate piesele...

— Cum ! str igă domnul Sotirescu re­voltat peste măsură, î ţ i permi ţi să-mi sechestrezi şi banii V

— Şi pe dv., făcu el sarcas t ic , şi pe domnul de colo, a ră tă el că t re Măglaşu care scâncea ca un copil .

— D a r eu ce-am făcut , păca te le mele, ec-am făcut eu, domnule şef de poli t ie ?..

— D a r asta c ne mai pomenir ! Auzi ! Nu-i vinovat ! Ş i cine, ch ia r el ?

Domnilor , s tr igă domnul Sotirescu re­voltat peste măsură, v'am făcut şi dova­da, ce mai vreji dela mine ? Acest, t ică­los e compl icele borfaşului din tren, sunt sigur, sunt sigur de asta !

Şi se repezi că t re poliţ istul care în cl ipa aceea se sculase de pe scaun.

-— Domnilor e t impul să mergem ! Măglaşu deveni pal id . C u amândouă

mâini le ţinea strâns geanta de pie le şi holbând o pr ivire de groază. încercă să se ridice.

— Domnule şef de gară, eu nu p lec la poliţ ie, nu plec nici mort. Nu-s vinovat ! Si nu m ă nenorociţi , am copii , casă grea... bătrâneţe. . . boală... păca te le mele !

— D a r om ide. vei veni înapoi , dacă esti nevinovat , interveni superiorul său.

— Sunt gata să spun totul... dar aici , nu merg în a l tă parte.. . spun adevărul ., spun iotul... Ş i în t r 'o c l ipă cei de fa ţa au rămas uimiţ i .

— Cum ? n'ai spus adevărul , în t rebă poli ţaiul , fi-ai bă tu t j o c de noi, bă t r â -nule ?

F i . hai spune ! Ascul tăm. Şi Măglaşu tuşi sec.

In c l ipa următoare telefonul suna stri­dent pe masa şefului de gară şi poli ţ is­tul aş teptând în p ic ioare , se repezi ca muşcat de şarpe la semnul omului care după ce r idicase receptorul şi auzi vocea transmise prin pâlnie :

— Imediat , vă rog ! Şi cea ta se lăsa iar peste gânduri le ce­

lor car i sc f rământau de atâtea ceasuri , cât ţinuse ancheta .

— Allo ! allo ! da ! pol i t ia gărei, da ! Şi nu e niciun s e m n ? N i m i c ? A fost gS-sit lângă pod ? da ! Sunt aici în biroul şefului de gară...

Poli ţ is tul fulgerat de grozăvia si tuaţiei , schi ţa gesturi scurte , în t reba de c a l e v a ori acelaş lucru, r id icând bra ţu l în aer, se agita, zâmbea spre surprinderea celor de faţă , apoi se încruntă rece şi în m i j ­

locul vâltoarei a runca pr iv i rea când spre Sotirescu, când spre Măglaşu.

Pe fa ţă i se ci lea o surprindere mai mare decât la vestea că s'a comis un a-sasinat în tren.

Dar în faţa celor trei martori curajul

poliţ istului e ra o provocare ori o ame­ninţare cumpl i tă , căci imediat deveni a-tent. Nu mai în t reba ci ascul ta docil, ca un condamnat , ori ca un copil vinovat...

— Domnilor , treime să mergem în o-raş. Şi întorcândii-sc că t re Măglaşu:

Nu-i nevoie să ne mai spui restul. Am ieţeles !

Mortul a fost pescuit ch ia r lângă po­dul unde a fost aruncat . Şi spre clesa-măgirea noastră, suntem într 'o nouă di­lemă. Moar tea lui s'a constata t că a a-vut loc mai înainte de a fi a runcat în apă, cu cel puţin 15—20 ore.

Să mergem. Poftiţi , le a ră tă el uşa cu mâna întinsă, ne aş teaptă maşina afară-

1 ăcerile cad grele...

de

A L . N E G U R Ă

Nî-i gândul şuer aspru, pornii în haul zării Şi am rămas cu ochii înfipţi în depărtări; Ni-i sufletul ca hula ce fierbe'n fundul mării Şi mai purtăm suspinul din vechile chemări.

Ne-a despicat ursita o zodie amară: In cântec să ne plângem duren şi bucurii, Şi'n ceasul] amăgirii, noi să visăm o ţară, Cum în hrisovul vremii a fost înscrisiYntâi.

Şi visul nostru astăzi, rămas cu ochii 'n prag, îşi deapănă durerea pe scut de amintiri; Şi rezemându şi gândul pe flamura din steag, îşi limpezeşte vrerea din asprele-i porniri.

Pe 'ntinsul ţării astăzi nici un izvor nu cântă, Iar crestele, în zare, de nori stau rezemate; In buciumul pădurii auzi cum se frământă Durerea care-o urcă, spre Ceruri, dealu 'n spate !

Pe drumuri se înşiră drumeţi fără popas, Şi florile pe câmpuri, par lumânări de ceară; Tăcerile cad grele, căci ţara-i fără glas Şi grea e umilinţa, ce s'a lăsat pe ţară.

Elegiacul — Atingi farsa. Iubeşti o-brăznicia. Om, prea mult din zilele noa­stre, te risipeşti în frigurile sterilităţii şl tie distrami, prins de vegetaţii lacustre. Eşti afectat şi, fără voia ta, descoperit. Te crezi ascuns. Cine, oare, nu aude gea­mătul neputinţei tale ?

Figurină geometrizată înadins, scor­moneşti cu nervoase unghii răvăşitele rahitice idile, din care, în marasm, laşi cenuşe printre strâmbate rânduri.

Trosneşti din toate încheeturile. Fal­sifici ideea şi te vrei, zadarnic nonsens, încărcat de necuprinse înţelesuri.

Scorpion fastuosului sepulcru Şi Vestalelor din Eleusis. Dalele templului Isis Calc neştiut, peregrin peren, Mesmeric auzit de Selene, şi seren.

Ermeticul — Mărturisirea nu supară în ceeace, cu solemnităţi, ne-am obicinuit să numim artă. Destăinuirea mărunţişu­lui de suflet cotidian şi, cum ştii, notat pentru literatură, este —• pentru mine — văduvită de interes, distincţie şi pudoare.

Modesti;*, pare că aici ar îi grcer cam voit.

Nu cântecul tău de mică făptură, po­trivită insectei lui La Fontaine, îmi va da vreodată nostalgia câmpului, naivita­tea iasomiei sau prospeţimea botului ti­med de vacă.

Urmăresc, oricât aşi adora pe Dulci­neea, curba teoremelor lui Spinoza. Tu, doar suspinul scripoei întârziate la os­păţ

Te iubesc, Despină, Mireazmă de sulfină, Tristă legănare de crin. Suferind cu har divin Te cuprind — îndemn ceresc — Te iubesc, te iubesc, te iubesc ! ! !

Dacă-i uşurică strofa ta parodie, prind în improvizaţiile, pe care ţi le ofer, lan-goare de colegiali şi un accent de ro­manţă.

Elegiacul — încerci o nedreptate, vi-perin căutat şi pe sfert izbutit.

Cerebralitatea, cu degetul la tâmplă, face scamă şi dă zdreanţă.

Propriu! tău arlechin, dezertezi din funcţiuni fireşti, rătăcit de saber at cal­cul organic. Eşti Satană fără suport şi intoxicat fără valabile otrăvuri.

Ermeticufl — Reculege-te şi te în­treabă.

Efect al dorinţelor tale şi al unor emo­ţii turburate, concluzia ta e greşită.

Deslănţueşti Natura, crezi, în profun­zimi şi tării de catapeteazmă şi te plimbi, doar, prin grădina întârziatelor pubere iluzii.

de

H O R I A B O T T E A

Stropeşti florile şi vrei să creadă cerul că-şi trimite pe holde ploile darnice.

Pădurea ta e boschetul. Cascadele îţi ies din stropitoare. Culegi eglantine şi te prefaci că aduni belşugul brazdelor.

Când bat fără zăgazuri talazele coa­stele ţării, pregăteşti sorcove şi te ungi predestinat aed al supremelor aspiraţii.

Elegiacul — Mă ascult în cuvântul po­tolit al religiei mele simple şi pe toate căile întovărăşesc pe semeni, pentru a nu pierde cât de puţin din ceea ce îmi arată, gingaş ca o viziune paiscală şi în­fiorat ca floarea de piersic: firul de cri­stal viu al râului din sat, casa pădura­rului, ingenuitatea unui coşar, privirea orfanului, nedumerirea cerbilor, frăgezi­mea unei crengi, moartea unui soldat.

li ascult în hieratice mâhniri şi, pe ca­lea sandalelor sărace, îi duc celestelor lumini, cu durerea de mine povestită, ca şi cum ar fi bucurie.

Mila mă opreşte pretutindeni. Nu are — nici nu ţin —• prestigiul straniu al ric­tusului tău de diavol. Rămâne strânsă în cuta unei aripi şi povăţuitoare ca un braţ de fântână. Nu refuz coperişul, nici cup­torul.

Plâng de câteori îmi vine şi nu mă în­treb dacă-i, după breviare de estetică, permis.

Aşa iubesc şi cânt la fel. Ermeticul -— Pe talerul unei balanţe

de faur, gramele — bijuterii lucrate cu migală — reci puncte de soare, răspund cu luciile corpuri astralului, în care ma­teria este numai rază captivă, reflex în­mărmurit, apă, de mărgăritar şi opal, în­cremenită.

înţep oglinda Lotrului cu o undiţă de vacanţă şi urmăresc să prind cu vârful ei simţitor argintul, nu păstrăvul în sba-'teri, —• şi răcoarea, după descoperirea pietricelelor, la fund, rotunde, albe şi perfecte.

Imagina va lua —• poate — o aparen­ţă de artificiu. O resorb sau întind, după •cum înţeleg să o fixez în acul de crava­tă sau în baia de cleştar.

îmi lipseşte revărsarea lirică. Nu o vreau.

Nu mă ispiteşte. Fug de prea-plin. îmi reduc viaţa in­

terioară, tumultoasă şi sensibilitatea, trează la orice contact — ştii şi tu, recu­noaşte — la proporţiile, să zicem voit aristocrate, ale unei suveici de fildeş.

Aspecte frigide ? Sensualitate ferecată, încăpăţânată la învolburări.

Caut să răstorn banalul şi să-1 strâmb. Trajectoria unui gând, proiectat dincolo de admis, pentru iscoadă şi aventură.

Mă opresc la conţinuturi, nu la hălţile poruncite, şi pun culoare unde ştiu.

Schiţez personagii, deschid perspecti­ve, prind ticuri, aleg mişcări. Estompez liniile desenurilor, când îmi place.

Elegiacul —• Osificarea ţi-a impus se­veritatea disciplinei de feudă, cu sforţări 'spiritualizată, şi ai înţepenit în singula­rizare, premeditat.

Ermeticul — Exprimărei directe, îi răs­pund cu semi-tonul, cu murmur si sur­dină. Nu-mi permit răcnetul, oftatul sau 'desvelirea.

Elegiacul — Greşelile sensibilităţii ta­le, alambicată uneori, dar mai ales, e a-devărat, sugrumată, au început dela .Mallarmé — nu al neamului tău — şi dela mecanica înşurubatei elaborări, a lui Valéry — străin şi acela, ţie.

Ermeticul — Nu pândesc la răspântii literare şi nu jefuesc pe creatori. Când isbutesc să-i aud, nu mă scutură livres­cul; Aladin, mă încearcă lalmpa lor fer­mecată.

Mă învinueşti de împrumuturi şi nu te vindeci de zgârciurile anchilozei, nici nu înţelegi că oprirea e o tiranie de amin­tiri.

Elegiacul — Le păstrez cu evlavie şi le fac să germineze în ogorul meu, ro­mânesc.

Un Elf, atent la convorbirea], după cum s'a putut vedea, urbană orişicurn, a celor doi misionari, le-a întrerupt-o brusc, strănutând pe neaşteptate.

„Să închid — si-a zis — Marea lor Carte, ca nu cumva să piardă, în paran­teze fără de folos, gimnastica bună a vremelniciei, şi repede să reia harţa pen­tru pită şi icuşar.

Cred că aceşti doi nebuni lucizi vor sfârşi prin a se înţelege."

ERMETIC ŞI ELEGIAC

Relaţiile noastre culturale cu primii corifei ai protestantismului german: Luther, Melanchthon, Bugenhagen, Bullinger, Hontems şi Valentin Wagner

de

NICOLA E SULICA

I N T R O D U C E R E

Cele mai vechi manuscrise româneşti (texte'le rotacizante) şi primele tipărituri româneşti (textele coresiene), ca feno­men cultural şi raportul lor de filiaţiurve constitue o problemă primordial de isto­rie şi critică literară, care a rămas încă tot în faza ipotezelor. Tratându-se de cele mai vechi eforturi, cari stau la te­melia literaturii noastre culte şi a Itnibeii noastre literare şi cari au avui repercu­siuni atât de puternice asupra evoluţiei noastre ulterioare, problema depăşeşte domöniiul precizării istorice şi trece în domeniul interpretării psihologice ai fac­torilor, cari au determinat, prin biruinţa specificului etnic, creiarea unei culturi naţionale, în cadrele culturii universale. Pentrucă începuturile noastre literare, încadrându-se organic în ritmul frămân­tărilor noastre culturale de totdeauna, poartă pecetea permanentă a actualităţii şi au darul de a evidenţia, încă din pri­ma epocă de ascensiune a literaturii noa­stre culte, ce datorăm influenţelor strei­ne şi forţei noastre de asimilare si ce trebue să atribuim spiritului de creaţie proprie românească.

In aceste condiţii problema merită să fie aprofundată şi urmărită în perspecti­va tuturor posibilităţilor, pe cari ni ie oferă argumentul istoric şi filologic, în­temeiat pe analiza critică a faptelor şi a documentelor.

Limitându-ne consideraţiile la teritori­ul Transilvaniei — care spre deosebire de celelalte provincii româneşti s'a des-voltat în contact direct si permanent cu curentele culturale ale Occidentului — azi ne putem da seama, graţie cercetări­lor regretatului profesor N. Iorga, cu destulă aproximaţie, de repercusiunile, pe cari le-a avui husitismul asupra noa­stră, determinând primul curent de tra­duceri româneşti, cari s'au făcut din lim­ba slavonă, în extremitatea nord-estică a ţării (Maramureşul).

Spre a completa imaginea vieţii noa­stre culturale din această epocă a celor mai vechi eforturi de a transforma limba română în instrument de exprimare lite­rară, suntem obligaţi să admitem, para­lei cu acest curcint, —• dar independent de el şi datorit altui concurs de împre­jurări — existenţa unui al doilea curent de traduceri româneşti, tot atât de vechi, în extremitatea cealaltă (sud-estică) a Transilvaniei (Braşovul), încă înainte de epoca primelor tipărituri româneşti.')

Graţie activităţii de tălmăcitori, desfă­şurate de vechii preoţi ai bisericei Sf. Nicolae, s'au redactat la Braşov, încă înainte de epoca primelor tipărituri ro­mâneşti, textele principale liturghice, cari aveau să intre în publicaţiile româ­neşti ale lui Coresi şi cari se răspândi­seră, ca manuscrise, şi în afară de Bra­şov, servind ca model altor copişti. Aşa este cazul lui Radu Grămăticul din Mă-niceşti, care urmând pe viitorul Petru Vodă Cercel în exilul său din insula Ro­dos, a transcris la ordinul acestuia, în 1574, evangheliarul românesc după un „izvod" (manuscris) mai vechili. 2)

Izvodiri venea dela Braşov şi prinţul îl moştenise dela tatăl său, Petraşcu cel Bun ( 1 5 5 4 — 1 5 5 7 ) , ale cărui relaţii ami­cale cu Braşovenii se pot reconstitui cu uşurinţă din actele (scrisori şi socoteli) păstrate în arhiva istorică a Braşovului.

In 1556 voevozii celor două principa­te româneşti, Petraşcu cel Bun al Mun­teniei şi Alexandru Lăpuşneanu al Mol­dovei, au primit din partea sultanului ordinul, să reintegreze pe regina vădu­vă Isabella şi pe minorul loan Sigismund, care forţaţi de Ferdinand ai! Austriei re- . nunţaseră la tronul Ardealului şi se re-trăseseră în Polonia. Arbitri ai situaţiei politice si militare din Ardeal, cei doi voevozi şi-au îndeplinit mandatul cu exactitate: au întâmpinat pe regina la frontiera de nord a Transilvaniei şi au escortat-o până la Cluj, unde a fost re-instalată.

La intrarea voevozilor în Ardeal, Bra­şovenii au văzut, cu palpitaţie de inimă, armatele româneşti defilând pe sub zi­durile lor. Lăpuşneanu precedase pe Pe­traşcu şi trecând prin secuime, pe care a devastat-o, a tăbărît cu ostile sale la Prejmer, de unde şi-a continuat drumul mai departe. In 23 August soseşte şi Petraşcu, aşezându-şi lagărul cu cei 14.000 de soldaţi ai săi în faţa Braşovu­lui, unde a stait 8 zile. A doua zi după sosirea sa (24 August) voevodul a pri­mit vizita lui. I. Benckner, judele primar al Braşovului şi membru al consiliului de regenţă. Benckner a venit însoţit de trei fruntaşi ai consiliului orăşenesc şi încărcat cu daruri scumpe pe seama voi­vodului şi a ţinut s a ş i arate dărnicia şi fată de fanfara românească, care îl pri­mise cu alai sărbătoresc. La rândul său voevodul, vizitând oraşul, a asistat la serviciul divin dela Biserica Sf. Nicolae, unde a fost întâmpinat cu toate onoru­rile de cei doi preoţi: bătrânul popa To­

ma şi nepotul său de frate, dascălul Do-bre, care primise darul preoţiei nu de mult în Tara Românească. 3)

Dobre era o cunoştinţă mai veche a Iui Petraşcu, căci voevodul îl primise în mai multe rânduri la Bucureşti, ca sol al Saşilor Braşoveni şi tratase cu el, prima oară Ia o lună după înscăunarea sa (26 Februarie 1554.)

La Braşov Petraşcu a întâlnit şi pe Co-resi, care începuse, la însărcinarea jude­lui L Benckner, înainte cu două luni şi jumătate (12 Iunie) imprimarea octoihu-lui slavon, în epilogul căruia Petraşcu este amintit ca patron al publicaţiei, ală­turea cu crăiasa Isabella şi fiul ei Ianăş şi alăturea cu alexandru Lăpuşneanu.

In vechile pomelnice ale bisericii Sf. Nicolae, 4) Petraşcu este menţionat ca ctitor, împreună cu doamna Voica şi domniţa Maria. Este evident, că daniile, pentru cari a fost trecut în rândul cti­torilor, voevodul le-a făcut cu prilejul acestei vizite 5) din vara anului 1556. Tot cu acest prilej Petraşcu s'a pus la curent cu activitatea cărturărească, care se desfăşura la biserica Sf. Nicolae, şi a dus cu sine dela Braşov, cai o amintire rară şi preţioasă, un exemplar manuscris al evangheliarului românesc, care foarte probabil era un dar al celor doi preoţi braşoveni.

După moartea lui Petraşcu izvodul braşovean a trecut în proprietatea fiului său, Petru Cercel, voevodul înzestrat cu un simţ artistic atât de fin şi la ordinul acestuia a fost transcis de către Radu Grămăticul cu o aleasă caligrafie şi cu o bogată şi armonică vairiaţie de culori.") Spre a adânci şi mai mult legăturile cu biserica Sf. Nicolae, Petru Cercel îndem­nat de pilda tatălui său, a ridicat în 1583 tinda bisericii şt a înfrumuseţat altarul şi interiorul bisericii cu o pictură aleasă şi cu alte podoabe.

Esenţial în acest episod, care desvălue o pagină atât de interesantă din istoria relaţiilor Braşovului românesc cu voe­vozii Ţării Româneşti, este faptul, că Petraşcu cel Bun a găsit la Braşov în vara anului 1556. izvodul unui evanghe­liar românesc, identic cu textul tipărit peste cinci ani (1561) de către Coresi şi semnalat încă din 1559 în epilogul ca­tehismului românesc, imprimai tot de Coresi la Braşov. Ceeace însemnează, că ia Braşov exista un bogat inventar de traduceri româneşti, redactate de vechii preoţi ai bisericei Sf. Nicolae, încă îna­inte ca Coresi să se fi stabilit definitiv

16 T R I B U N A L I T E R A RIA

Ia Braşov şi să-şi fi început seria tipări­turilor româneşti.

In această categorie & redacţiunilor braşovene, anterioare lui Coresi şi iden­tice' ca fond cu vechile traduceri rotaci-zante (husite). — pe lângă textul evan­gheliilor mai intrau apostolul şi psalti­rea, cari coborând de timpuriu din păr­ţile nord-estice ale ţării, s'au oprit la Braşov, fără să poată pătrunde deoc un­dată mai departe, căci dincolo de munţii de frontieră se ridica tradiţia de limbă slavonă a bisericei muntene, ca o barie­ră potrivnică. Primite cu interes şi sim­patie, la Braşov textele husite au fost supuse unei operaţii de purificare şi mo-i dernizare şi au fost desbrăcate de hai-, na lor exotică (formele rotacizrunte şi elementele ungureşti) de către preoţii bisericei Si. Nicolae, meşterii iscusiţi ai scrisului românesc pe care-1 deprindeau şi-1 cultivau, profesional şi sistematic, în calitatea lor de ,,scriitori l;ai cetatea"' Braşovului, ca interpreţi şi corespondenţi oficiali pentru limba slavonă şi română, ataşaţi consiliului orăşenesc.

Activitatea lor de copişti şi moderniza­tori ai textelor importate a fost dublată de traduceri proprii şi independente ale textelor încă nctraduse, precum afirmă categoric diacul Oprea în epilogul octoi-hului românesc, tramscris de el în 1570 la Braşov. 7 )

Graţie puternicelor legături politice, economice şi culturale,, pe cari le avea Braşovul cu celelalte regiuni româneşti, redacţiunile braşovene s'au răspândit şi în alte părţi şt au fost purtate de multe ori şi în streinătate, de către cărturarii şi voevozii noştri pribegi, cum a fost ca­zul lui Petru Vodă Cercel şi al lui Petru Şchiopul.

într'o notiţă trecută pe copia evanghe­liarului românesc şi scrisă într'o slavo-nească plină de greşeli, Radu Grămăti- — cui afirmă, că în trecerea sa prin Bul­garia, afară de tetraevangheliu, a mai copiat şi alte texte: psialtirea, penteco-siarul, mineele, octoihul, triódul, metafra-stul, canoanele, comentările şi aposto­lul. 8) Admiţând, că aceste texte încă erau româneşti, ele proveneau de asemenea din bogatul inventar, redactat de vechii preoţi ai Braşovului. In cazul acesta din­tre textele menţionate de Radu Grămăti­cul astăzi mai cunoaştem numai evan­gheliarul, apostolul, psaltirea si canoa­nele (pravila sfinţilor apostoJi), publica­te de Coresi şi octoihul păstrat în copia din 1570 a diacului Oprea. Cert este în­să, că între cărţile rămase pe urma pri­beagului voevod Petru Şchiopul (mort la Bozen în Tirol în 1594) — care nu cu­noştea limba slavonă — se găseau, pe lângă câteva din tipăriturile româneşti ale lui Coresi (apostolul din 1563, p s a l ­tirea românească din 1570 şi psaîtirea slavo-română din 1577) şi două manu­scrise româneşti, 9) provenind tot din Braşov. Aceste manuscrise erau: Rugă­

ciunile Maicii Domnului pentru păcăto­şii, cari se muncesc în iad, păstrate într'o copie a popii Grigorie din Măhaci, ' 0 ) şi învăţăturile lui Neagoie Vodă către fiul său, 1 1 ) cari n'ar fi nici o mirare să se fi tradus tocmai la biserica Sf. Nicolae din Braşov, ctitorie a Iui Neagoe Basa-rab. 1 2 ) Marea răspândire a tipăriturilor româneşti ale lui Coresi o dovedeşte ca­zul cazaniei ortodoxe din 1581, editată de judele primar al Braşovului Lucas Hirscher; 1 1) iar strânsele legături ale lui Petru Şchiopul cu Braşovul şi în special cu biserica Sf. Nicolae apar din actele (socotelile) Braşovului şi din alte docu­mente contimporane şi mai ales din fap­tul, că Petru Vodă Şchiopul de asemenea este trecut în cel mai vechi pomelnic (slavon) a! bisericei, ca domn al Ţării moldoveneşti fiind mentionjait în tabloul binefăcătorilor între Petraşcu cel Bun şi Alecsandrii Lăpuşneanu. 1 4)

Astfel cele două manuscrise româneşti din inventarul lui Petru Şchiopul, venind de od affa cu tipăriturile româneşti ale lui Coresi, nu puteau veni decât tot dela Braşov. <

Fără inventarul de texte vechi româ­neşti, redactate de preoţii de mai înainte ai Braşovului şi fără concursul preoţilor contimporani, n'ani putea înţelege nici motivele, cari au determinat pe Coresi să se stabilească la Braşov şi să intre ca tipograf în solda Saşilor şi nu ne-am putea explica nici uşurinţa şi viteza, cu care şi-ai publicat cărţile româneşti.

Naţionalizarea cultului divin prin eli­minarea limbilor canonice, neînţelese de masele mari ale credincioşilor şi prin traducerea textelor biblice şi liturghice in limba fiecărui popor, era unul din po­stulatele de căpetenie ale reformei leli-gioase: singurul, pe care l-au apreciat şi l-au adoptat Coresi şi colaboratorii săi braşoveni.

Destin de

1LIE B A L E A

Pribegim spre eterna Fată Morgana : Sufletul — ciocârlie — hoinar în văzduh Şi trupul - înflorire fără mireasmă şi duh II poartă prin lume un dor ori o pana.

Ne'ndeamnă spre zarea părerilor visul Cu aripi strălimpezi şi fâlfâiri de lumină Şi uneori clipa de suflet prea plină Ne'nfrăţeşte cu dorul, tristeţea şi scrisul.

iar când obosiţi de zadarnicul drum Poposim în biserica gândului, îngenun­

cheaţi • iVe chiama un cântec spre anii 'ngropaţi In frunzişul amintirilor de zăpadă şi fum. \

Nu ne putem imagina, ca diaconul Co­resi să se fi angajat la o operă, care-i depăşea puterile şi care reclama în pri­ma linie un stoc suficient de traduceri acceptabile româneşti, fără să-şi fi asi­gurat mai întâi concursul preoţilor dela biserica Sf. Nicolae şi fără a i se fi pus la dispoziţie vechile redacţiuni româ­neşti, păstrate de aceştia. 1")

Constatarea, caire revine ca un refren permanent în tipărituri/le coresiene, că credincioşii n'au nici un folos,, dacă cu­vântul Iui Dumnezeu li se dă într'o lim­bă streină, pe care n'o înţeleg şi argu­mentul stereotip, invocat de Coresi, că toate neamurile au cuvântul lui Dumne­zeu în limba lor, numai noi Românii nu-1 avem, — este mai curând ecoul convin-gerei intime a preoţilor dela biserica Sf. Nicolae, cari se familiarizaseră de mult cu ideea traducerilor îomâneşti şi o prac­ticau înseşi în cercul preocupărilor lor intelectuale şi profesionale.

Dar scopul propriu zis al reformei re­ligioase era de ordin dogmatic. Limba naţională era numai instrumentul pentru popularizarea inovaţiilor dogmatice şi rituale. In vederea scopului urmărit un serviciu extraordinar le-a făcut prote­stanţilor tiparul, care prin forţa de cir­culaţie a cărţii imprimate ,avea să dea un avânt neaşteptat şi literaturilor naţionale, condamnate până atunci să mocnească timide în faza de germinaţie.

In aceste cadre mijlocul principal de propagandă al protestanţilor a fost ca­tehismul tipărit. Catehismul a fost piatra de încercare, pe can'e au utilizat-o pro­testanţii şi faţă de românii. Pentru aceea seria tipăriturilor româneşti era natural să se înceapă tot cu un catehism.

Cunoaştem primele produse literare ro­mâneşti, datorite protestantismului (cele două catehisme luterane, cel din 1544, Sibiu şi cel din 1559, Braşov), cari sunt în acelaş timp şi primele cărţi tipărite româneşte. Dar nu cunoaştem încă în­deajuns tăietorii şi împrejurările, cari an determinat aceste manifestări literare şi nici regiunile, unde s'au produs primele încercări de a converti pe Români. Pen-trucă cei cari au aruncat primele semin­ţe — cari au şi încolţit — ale reforma-ţiunei între Români, n'au fost Saşii (nici cei dela Sibiu, nici cei dela Braşov), cari numai după îndelungată chibzuială au îmbrăţişat doctrina luterană, manifestând faţă de populaţiile alogene, tendinţe in­contestabile de exclusivism şi cari în cadrele acţiunei de convertire a Români­lor n'au adus decât o contribuţie de or­din material, făcând ca sămânţa aruncată mai înainte de alţii să poată îmbrăca haina, de mai mare răspândire, a tipa­rului.

Reformaţiunea însemna emanciparea de sub stăpânirea autocrata a vechilor bi­serici şi prin democratizarea instituţiilor aducea cu sine ideea libertăţii şi egalării celor convertiţi, fără deosebire de origi-

ne şi limbă. Saşii, preocupaţi de râvna de a-şi menţine situaţia privilegiată de stăpâni, nu puteau admite pe seama su­puşilor români nici încadrarea,, ca orga­nism coordonat, în aceeaş colectivitate bisericească, nici asimilarea în domeniul libertăţilor şi drepturilor religioase, care în mod fatal ar fi trebuit să aibă şi re­percusiuni de ordin social şi politic în favoarea celor convertiţi."') Saşii — pri­vind problema sub aspectul îngust al exclusivismului de rasă — şi-au impus falţă de Români mai mult rolul de editori ai tipăriturilor româneşti şi după prima fază a elanului evanghelic, datorit lui I. Hontems s'au desinteresat de caracterul ideologic şi confesional al bisericei ro­mâneşti. Servind de o potrivă pe prote­stanţi (luterani şi calvini), ca şi pe or­todocşi, şi editând atât cărţi româneşti, cât şi slavoneşti, şi-au transpus misio­narismul pe plan comercial şi au trans­format propaganda religioasă într'un mijloc rentabil de a valorifica noua mar­fă literară: cartea tipărită.

Primele 'eforturi şi primele succese ideologice, obţinute de propaganda re­formată între Români, aparţin altei epo-ce, altor regiuni şi altor factori,, precum am arătat în studiul meu despre cele două catehisme româneşti din 1544 si din 1559 (Tg.-Mureş, 1936) . Aceste în­cercări, ca şi primele rezultate aparţin unui puternic aristocrat român, trecut Ia reformaţiune: Gaşpar Dragfi, coborîtor din neamul Dragoşeştilor maramureşeni, îndemnul mai depărtat venea din cele două centre ale protestantismului: Wit­tenberg (Germania) şi mai târziu Zürich (Elveţia), iar sugestia de a pune în mâ­na preoţilor şi credincioşilor români un mic caitehism, care să-i familiarizeze cu noua doctrină religioasă, era a Iui Dragfi şi a anturajului său. Originalul, care s'a. tradus atunci româneşte, era o versiune ungurească 1 7) a micului catehism al lui Luther, iar traducătorul fusese un preot român, cunoscător al limbei ungureşti şi aderent al nouei doctrine. Traducerea românească a fost tipărită şi editată de Saşii sibieni în 1544 şi reeditată, cu câ­teva transformări şi completări, de către Saşii braşoveni în 1559.

Aceasta este geneza cea mai verosi­milă a primelor două cărţi tipărite ro­mâneşte (cele două catehisme luterane), iniţativa şi meritul traducerii aparţinân-du-Ie Românilor,, iar Saşilor revenindu-le numai rolul de editori.

Aceste concluzii, cari se desprind în mod logic din analiza atentă a faptelor, nu micşorează întru nimic serviciile rea­le, pe cari le-au adus Saşii vieţii noastre culturale, 1 3) chiar şi în această ipostază de preocupări materialiste, cari au deter­minat acţiunea lor. Pentrucă, indiferent de intenţiile sau cauzele, de cari au fost stimulaţi, rămâne fapta — care nu li se poate contesta —• de a fi adăpostit în oraşele lor (Sibiu, Braşov şi Orăştie) pe tipografii români, şi de a fi editat prima

şi splendida serie de cărţi tipărite româ­neşte, cari stau Ia căpătâiul literaturii noastre culte şi de a fi accelerat, în mo­dul acesta, procesul de naţionalizare a literaturei, bisericei şi şcoailei româneşti.

Fără aportul material al Saşilor şi fără sugestia, care le aparţine tot lor, de a se apela la concursul preoţilor din vechiul cartier românesc al Braşovului, depozi­tarii unui bogat inventar de vechi tradu­ceri româneşti, şi fără inspiraţia noro­coasă, de a-şi asocia la această impor­tantă acţiune de culturalizare, un tipo­graf şi un literat român de o remarcabi­lă forţă de muncă, cum a fost Coresi, — prima fază de consolidare şi populariza­re a literaturii noastre culte s'ar fi dis­locat, suferind, spre paguba noastră, o întârziere de aproape un secol.

Cei cari s'au angajat dintre Saşi la opera de reformare a Românilor, — nu din scrupule de conştiinţă, spre a deter­mina o convertire de ordin ideologic, ci din calcule de ordin comercial şi politic, spre a-şi impune cărţile editate de ei şi spre a-şi subordona biserica românească au fost cei doi iuzi primari ai Saşilor: Petru Haller al Sibiului şi loan Bencknei al Braşovului. In virtuteai situaţiei lor oficiale de stăpânitori politici ai regiunei (scaunul Sibiului şi Ţara Bârsei) cei doi juzi aveau toată puterea administrativă de a-şi impune voinţa. — în caz de ne-voe — pe cale de ordonanţe'") sau prin mijloace de constrângere.

Cu totul síita a fost situaţia şi atitudi­nea lui I. Hontems, reformatorul Ţării Bârsei şi al întregului popor săsesc şi primul propagandist dintre Saşi, care a luat contact direct cu Românii. Lipsit de concursul autorităţilor politice, Hontems a fost nevoit să lucreze pe cont propriu şi a rămas izolat în acţiunea sa. Lupta, pe care a dat-o în aceste condiţii, singur şi cu mijloace exclusiv ideologice: argu­mentul biblic şi persuasiunea, era fatal să se sfarme în faţa greutăţilor primelor începuturi şi mai ales în faţa intransi­genţei româneşti. Hontems are în istoria luptelor de expansiune ale protestantis­mului în Ardeal, meritul de a fi fost că­lăuzit —• şi în raporturile sale cu Ro­mânii — de elanul sincer şi desinteresat al misionarului, şi cu tot rezultatul nega­tiv a'l acţiunii sale, a ţinut să transmită urmaşilor săi obligaţia de a nu abandona ideea de convertire a Românilor. Fără sugestiile lui Hontems n'ajm putea înţe­lege deplin acţiunea din 1559 a judelui primar al Braşovului I. Benckner, — ca­re a fost de fapt o reluare a acţiunei lui Hontems. Numai cât judele I. Benckner —• nu un ideolog şi vizionar ca Honte­ms, ci politician prudent şi iscusit om de afaceri — forţat de spiritul refractar al Românilor, dar mai ales de perspectiva urmărilor unei eventuale fuziuni sau ega-lări religioase cu Românii, a renunţat repede la rolul misionarului intransigent şi trecând iniţiativa şi îndrumarea acţiu­nei de convertire a bisericei române în

manile protestanţilor români şi unguri dela curtea craiului loan Sigismund, şi-a rezervat numai laturea comercială a pro­blemei: editarea cărţilor tipărite pe sea­ma Românilor.

Mai sceptici şi mai clar văzători şi cu mai multă înţelegere pentru tendinţele exclusiviste aie poporului săsesc, .decât idealistul şi vizionarul Honterus, juzii primari şi ceilalţi îndrumători politici ai Saşilor au menajat numai din motive de cportuniitate acţiunea de reformau.' a Ro­mânilor, spre a se pune de acord cu po­litica religioasă a suveranului şi a ţării, care era cea protestantă. In fond ei au sabotat intenţiile, pe cari le manifestase Honterus şi le reluase acum, cu alte obiective, 2 0 ') craiul loan Sigismund şi guvernul său dela Alba-Iulia. Saşii în această ipostaza, renunţând la b campa­nie proprie sau mai energică de prozeli­tism, pe care au lăsat-o în seama altora, şi-au afirmat încă odată spiritul practic, menajând în aparenţă susceptibilitatea prinţului, fără a risca) în fond nimic şi fă­ră a contribui la efoiturile acestuia, de cât cu măsuri de complezenţă şi scon­tând profitul, pe care-1 puteau avea pe urma campaniei lai convertire, patronate si îndrumate din partea craiului şi a sfet­nicilor săi. Profitul era dublu: câştigul, care rezulta din tipărirea şi editarea căr­ţilor destinate pentru Români, şi conco­mitent perspectiva de a subordona pe Români, în ipoteza convertirei, autorităţii şi ierarhiei bisericei săseşti. 2 1)

Dar încă odată: indiferent de intenţii, rămâne faptul, că Saşii au editat primele cărţi tipărite româneşte şi aceste cărţi prin vasta lor repercusiune constiate un aport incontestabil pentru istoria noastră culturală. Cu atât mai mult, pentrucă, cronologic şi genetic, marea faptă a în­zestrării literaturei noastre culte cu pri­mele cărţi tipărite se reduce, în ultima analiză, tot la sugestiile lui Honterus şi era o realizare postumă, — deşi numai parţială, inspirată de alte coin si de rent e şi efectuată cu alte metode — a progra­mului său. Dar Honterus, reformatorul şi umanistul, se încadrează în istoria noastră culturală şi prin all te fapte ale sale, care îl apropie atât de mult de su­fletul nostru şi cari rămân să fie anali­zate mai jos, într'un capitol special.

Primele noastre relaţii cu protestan­tismul coincid chiar cu începuturile cu­rentului de reformă. Pentrucă deja înain­te de Honterus şi de colaboratorul său Valentin Wagner, — • cari au trăit în mij­locul nostru şi şi-au desfăşurat acţiunea reformatoare, intrând în contact direct cu Românii şi cu ceilalţi ortodocşi, — întâlnim, între propagandişti şi pe cei patru ctitori şi corifei ai reformaţiunei germane: Martin Luther, Filip Melânch-ihon, loan Bugenhagen şi Henric Bullin-ger, pe cari ii vedem animaţi de aceeaş dorinţă sinceră de a-i atrage şi pe Ro­mâni, alăturea cu celelalte neamuri, la noua doctrină, şi-i surprindem urmărind

cu un palpitant interes progresele, pe cari le înregistra reformaţiunea între Ro­mâni.

Acest interes este o dovadă perempto­rie despre importanţa, care se atribuia în cele două centre ale reformaţiunei : Wittenberg şi Zürich, convertirei Româ­nilor, cari făceau trăsura de unire între occidentul cucerit în parte de ideile re­formaţiunei şi între orientul, la care nu se putea pătrunde, decât prin interme­diul Românilor.

Românilor li se rezervase o misiune specială în sistemul de propagandă., fixat de marii corifei, cari îndrumau reforma-ţiunea spre ţeluri universale, şi numai în lumina acestor obiective vom înţelege încordatele eforturi, pe cari le-a depus şi Honterus, în primii ani ai activităţii

(sale reformatoare, pentru convertirea. Românilor, nu numai a celor din imedi­ata sa apropiere (Braşovul şi Ţara Bâr-sei) , ci şi a celor din cele două princi­pate româneşti. 2 2)

Fără a fi contribuit direct la rezulta­tele, pe cari le-a înregistrat campania de convertire a Românilor, primii reforma­tori germani au meritul de a fi fost precursorii, "cari au cuprins în preocupă­rile lor şi pe Români: Luther, Melanch-ihon, Bugenhagen şi Bullinger, ca ani­matori dela distanţă ai mişcării de re­formă printre Români, iar Honterus, ca agitator pe teren şi ca un statornic lup­tător pentru înfrângerea intransigenţei româneşti şi în plus ca cercetător al ve­chilor tezaure literare ale Bizanţului, sal­vate şi păstrate de Români; şi însfârşit Wagner, secundând pe Honterus şi re-zervându-şi în special convertirea Greci­lor, cari se răspândiseră în tot orientul

Si şi pătrunseseră până la Braşov.

Cele două idei, protestantismul şi uma­nismul, cari au revoluţionat epoca, răsă­rite aproape simultan şi din aceleaşi ne­voi de descătuşare sie spiritului, apar pretutindenea îmbinate şi înfrăţite, şi graţie activităţii lui Honterus şi Wag­ner, au transformat şi Braşovul într'un centru puternic al înoirei religioase şi culturale. Eforturile permanente ale celor doi reformatori şi umanişti braşoveni, de a stabili raporturi câr mai intime cu cer­curile ortodoxe ale Braşovului, în speci­al cu cărturarii (preoţi şi dascăli) dela biserica Sf. Nicolae, au pregătit acea atmosferă de umanism, pe care o vedem mainifestându-se în organizaţia şcoalei româneşti dela Braşov şi o descifrăm din concepţiile culturale ale dascălului Oprea, ginere al învăţatului director şt protopop Dobre şi admirator al poetu­lui Horatius. 2 3) Este o rază crepusculară, dar palpabilă de umanism (clasicism), care se răsfrânge asupra năzuinţelor cul­turale ale Braşovului românesc, în se­colul al 16-lea şi care trebuia să ducă, în mod inevitabil, încă înainte de marii cronicari moldoveni ai secolului al 17-lea, la conştiinţa latinităţii limbei noastre. 2 4 ) Aceasta notă de străfulgerare clasică,

care poleieşte zorile literaturii noastre culte, se datereste tot refonnaţiunii ger­mane, înfrăţite cu idealele clasicismului.

Astfel primul contact al poporului no­stru cu reformaţiune.i — localizat de obicei în a doua jumătate a secolului al 16-lea —• trebuie dislocat cel puţin cu două decenii şi trecut în prima jumătate a secolului şi pus în legătură cu înşişi marii ctitori ai noului curent, cari au în­drumat şi au supraveghiat acţiunea de reformă.

Acest contact, aparţinând primei jumă­tăţi a secolului al 16-lea şi reprezentând prima epocă a relaţiilor noastre cultura­le cu protestantismul, este mai mult faza tatonărilor şi a primelor initiative, având totuşi repercusiuni evidente asupra actin­ii ei sistematic organizate de mai târziu, care aparţine jumătăţii a doua a secolu­lui. Primul contact între protestantism şi biserica românească, necunoscut şi ne­lămurit până azi, va forma subiectul cercetării de faţă.

1 ) N. S u l i c ă : Cea mai veche şcoală româ­nească din cuprinsul Românie i întregi te , Bu­cureşti , 1937, pag. 23—24.

2 ) N. loirga: I s tor ia literaturii româneşt i , I , pag. 108.

3 ) S ă s e vadă capitolul despre dascălul Do­bre în studiul imieu: Triumful ortodoxiei româ­neşti , văzut în lumina m-'numentelor l i te rare din secolul al 16-lea.

4 ) P r imele pomelnice ale bisericei Sf . Nico­lae din B r a ş o v au fost redac ta te în l imba sla­vonă. Din t re aces t ea cel mai veehiu, păstra t până azi, este oel trairjseris („îruoit") la 7 Fe­bruarie 1665 de că t re Barbu , fiul protopopului Vas i le Hobain. Feiste 11 ani (1676) pomelnicul a fost redac ta t şi româneşte , fiind apoi refăcut şi completa t la 1750 şi la 1 Septemvr ie 1753. Compară: N. longa, O descoperire pr ivi toare la biserica Sf. Nicolae din Schei i Braşovului , 1939, pag. 1 şi Scr i sor i şi inscripţii ardelene, I I , 1906, pag. 6 1 ; I. Pr işeu, Vech imea bisericei Sf . Ni­cola© din Sche i -Braşov , în „ Ţ a r a Bârse i " , 1831, nr. 4, pag. 338.

B ) P e t r a ş c u a fost st imulat şi de exemplul lui Alexandru Lăpuşneanu , c a r e în t r ece rea sa pe la B r a ş o v , cu prilejul ace le iaş expediţi i din va­ra anului 1556, a făcut biser icei o danie im­portantă, pentru ca re a fost t recut în pomel­nicul binefăcător i lor .

*) Exemplaru l lui Radu Grămăt icul sie pă­s t rează în colecţia de manuscr ise a muzeului bri tainic din Londra .

7 ) N. Su l i că : Cea miai veche şcoală româ­nească , pag. 2 4 — 2 5 .

8 ) B . P . Haşderu, în Ooluiminia lui Trăiam, 1882, pag. 4 8 — 4 9 .

9 ) Tex tu l original (german) al căr ţ i lor rămase dela Pe t ru Şchiopul este publ icat la N. longa. Documente pr iv i toare la I s to r ia Români lor , X L , 5S5. 1

l n ) Pub l i ca t e de B . P. Haşdieu, Ouiveinte den bătrâni , I I , pag. 312 îşi următoarele , sub t i t lul : „Cuvânt de ambiane pre la mumei: s fânta Ma­ria vr ia ,să vadză, cum se munoeisicu rodul cre-ştimeHcu în iad".

" ) Asupra celor două manuscris© să s e com­pare şi N. Iorga , I s to r ia l i teratur i i româneşti , I, pag. 215—216 .

1 2 ) Interesul , care sie manifes ta la B r a ş o v fa­

ţă de evlaviosul ct i tor , apare şi din faptul, că cronicele bisericei Sf . Nicolae consac ră un ca­pitol special vieţii lui Neagoe Basia.rab. Capito­lul es te publicat la N. Sul ică , înşt i inţăr i , B ra ­şov, 1906, pag. 55—57, şi în a l tă var iantă , ' a N. longa, însemnări de c ron ică ale cler ici lor diu Scheint Braşovului . (Buletinul Comisiei is­tor ice a Românie i , X I (1932), pag. 65—66.

1 3 ) N. longa, Documento pr ivi toare la i s tor ia Români lor , X I , pag. 636, şi I s to r ia l i teraturi i româneşt i , I, pajg. 199.

1 4 ) Nu se poate a c c e p t a ident i f icarea făcută de N. Ioi-ga (O descoperire pr ivi toare la bise­r ica Sf . Nicolae din Seheiul Braşovului , Bucu­reşti 1939, pag. 3) cu Pet ru , fiul minor al Ohiajniei, o figură spălăci tă , ca re după o dom­nie scu r t ă a murit suiigliiuinit în Asia Mică, fă­ră s ă fi avut legături mai intime cu Bra şo ­venii . Pet ru Voevod. menţ ionat în pomelnicul slavon din 1665, ea domin al Ţăr i i Româneş t i („vlaşchi") , este Pe t ru Şchiopul , domnul Mol­dovei , t recut în l is ta binefăcători lor , g ra ţ ie le­gătur i lor s trânse, pe car i le-a avut cu Bra şo ­vul şi dislocat în pomelnic între Pe t r a şcu cel Bun şi Alexanldru Lăpuşmieanul. Es t e o greşea­lă a celui ce a refăcut („înoit") la 1665 pomel­nicul s lavon. De a c e e a în r edac ţ i a românească din 1676 s'a şi omis adaosul : „al Ţăr i i Româ -r e ş t i " (vlaşchi) .

" ) N. Su l i că : Preoţ i i dela b iser ica Sf. Nico­lae din Braşov , ca precursori ai lui Coresi şi c t i tor i ai limbii noas t re l i terare , în r ev i s t a Athenaeum, Bucureş t i , V (1030), pag. 31—44, 121—134, 253—261 , 344—359 .

l s ) F r . Teutsich, Geschichte der ev. K i r c h e in Siebenbürgen, Sibiu, 1921, I I , pag. 335; N. Su­l ică, Catehismele româneşt i , pag. 44.

1 7 ) L a argumentele de ordin l inguist ic , pe car i le-am invoca t în studiul meu din 1936, spre a dovieidi, că textul r omânesc al ca tehis­melor din 1544 şi 1559, a fost t radus după o vers iune ungurească , şi nu germană , se m a i poate adăuga o a l tă .patricularitate, proprie numai limbei ungureşt i : omiterea verbului au­xi l ia r la prezent, ea de ex . : „Folosul dentai, cum . . ." ; al doile folos, cum . . .; a t reia folos, cum . . . " , îm loc idie: folosul dentai este, că . . . ; al doile folos eiste, c ă . . . ; a t re ia folos este, că . . . „Cum", în loc die „ c ă " din textul româ­nesc eiste o t raducere deplasa tă a conjuncţiei ungureşt i ,,hoigy : ', came pe lângă «emisul de „ c ă " , are şi isemisul de „cum".

1 8 ) N. longa-, F ü n f Per ioden deutschen Ein­flusses in Südo'steuropa, în revis ta Südost­deutsche Forschungen, I (1936), pag. 15.

1 9 ) Asia a proceldat I . Bencfciner în 1559, când a decreta t , în ziua de 12 Martie, reformarea Români lo r din B r a ş o v şi le-a impus catehismul publ icat cu puţin înainte .

2 0 ) Oreianea unui front unic protes tant în con t ra Austriei ca to l ice , c a r e voia s ă anexeze şi Trans i lvan ia .

2 1 ) Cum s 'a în tâmpla t cu Ungurii din B r a ­şov, cu Cianlgăii (Săcui i ) luterani din Săce l e l e Braşovulu i şi c u Schei i (Bulgar i i ) românizaţ i din Bumgard şi Ruisiciori (jud. Sibiu) sau cu cei din Cerigău (regiunea Bla ju lu i ) .

2 2 ) N. Sul ică , Catehismele româneşt i , pagi.

46—47. 2 3 ) N. Sul ică , Clasicismul greeo-roman şi li­

t e ra tu ra noas t ră , T g . Mureş, 1930, pag. 4—7, şi Cea mai veche şcoală ii-omânească, pag. 15—16.

2 4 ) Amănunte sunt date îm studiul meu des­pre triumful or todoxiei româneşt i în secolul al 16-lea. , ;

MARILE PUTERI Anglia, Austria, Rusia

de

L E O P O L D von R A N K E

Anglia s'a r idicat mai întâi la con­ştiinţa puter i i sale.

D u p ă cum am văzut, acest eveniment a putut fi mai înainte împiedica t pr in influenţa pe care Ludovic al X l V - l e a a exerci ta t -o , s imultan, a tâ t asupra lui C a ­rol al TI-lea cât şi asupra Par lamentulu i , reuşind astfel să câşt ige pentru scopa r i ' " sale când pe unul, când pe cei lal ţ i . Dar cu l a c o b al I I - l ea Ludovic în t re ţ inea re­laţii mult mai int ime decât cu Caro l . D a c ă a l tceva n 'ar fi exis ta t , îi unea cel puţin credinţa religioasă, devoţ iunea ce le era comună. C ă şi Caro l al I I - lea păr t i ­nise în mod atât de vădit catol icismul, era foarte dorit de un suveran care el însuşi persecuta pe protestanţ i aşa de crunt. Ludovic nu mai contenea cu lau­dele ia r ambasadorul englez nici nu poate descrie cordia l i ta tea cu care, din momen­tul când facob al î f - l ea s'a decis să co­mită actul hotăr î tor , f ăcând prizonieri pe episcopii angl icani , îi oferea orice a ju­tor ce putea fi dorit . Tocmai acest ac t a fost însă cauza care a determinat pe toţi membri i part idului popular şi ch iar puteri le ar is tocra t ice să se împotr ivească simultan, din momentul în care b iser ica angl icană a fost a taca tă , atât propriului lor rege cât şi F rancez i lo r . Ac ţ iunea care a răs turnat pe Stuart i a fost de na tură icPgdoasă şi na ţ ională urmărind să a-pere şi interesele europene comune ame­ninţate . F a era condusă de W i l h e l m al I J I - l c a Tocmai e! fusese şi până atunci sufletul tuturor acţ iunilor îndrepta te îm­po t r iva F ran ţe i . Din momentul urcăr i i sale pe tron, însă, noul rege a consti tui t împreună cu par lamentul său un singur par t id . In t re ei se puteau isca certuri , ch iar certuri foarte aprige, dar pr inc i ­p ia l nu mai puteau fi despăr ţ i ţ i pentru durată, cu atâ t mai mult, cu cât adver­s i ta tea ex te rnă , pe care o suportau în comun, e ra foarte putern ică . Par t ide le , care până atunci adoptaseră at i tudini ex ­tremiste pentru a se combate din punc te de vedere total opuse, au fost încadra te situaţiei exis tente , înlăunţrut căre ia se puteau desigur certa , dar, în acelaş t imp, se şi compensau, lup ta lor devenind chiar un ferment viu al vieţii consti tuţ ionale. Compara ţ i a acestor stări cu cele din F r a n ţ a nu este l ips i tă de interes. M a l t e lucruri le erau comune. In F r a n ţ a ca şi în Angl ia famil i i le ar is tocra t ice se a f lau în posesiunea puter i i ; a tâ t unii cât şi cei­lal ţ i benef ic iau de îndreptă ţ i r i exc lus i ­ve ; le posedau prin religia lor. unu prin catolicism, al ţ i i pr in protestant ism. C u toate acestea ex i s t a o mare deosebire. In F r a n ţ a totul era uniformizat , supus şi de­pindea de sistemul curţ i i monarhice , bo­gat desvoltat , dar profund s t r icat în mo­ravuri . In Angl ia era o lup tă viguroasă, o în t recere pol i t i că în t re două par t ide, i înzestrate aproape cu aceleaş i puteri , în- !

tr 'un cadru precis f ixat şi b ine definit . In F r a n ţ a devoţiunea, sădită nu fără constrângere forţat â, s'a t ransformat , p rea curând, într 'o at i tudine vădi t con­trarie . In Anglia o rel igiozitate poate mărgini tă , însă bărbă tească şi conşt ientă, a reuşit sii împace contrastele. F r a n ţ a şi-a secat sângele în acţiuni comandate de o falsă ambiţ ie ; Angliei i se umflau vinele de putere t inerească. P a r c ă flu­viul puter i i naţ ionale engleze ar fi pă ră ­sit munţii , pr in care şi-a croit până a-tunei o albie îngustă, dar adâncă , pent ru a se coborî acum în câmpie , spre a o stă­pâni cu mândră majes ta te , pentru a tr i-mete corăbii şi a vedea întemeindu-se metropole mondiale la malur i le sale. Drep tu l aprobăr i i sumelor de bani , din p r ic ina căruia, până acum izbucniseră major i ta tea confl ic telor între rege şi par­lament, acum dimpot r ivă începea să- i unească. Caro! al I I - l ea încasase total , în t impul domniei sale de un sfert de veac , pat ruzeci şi trei de mil ioane de pfunzi. Wi lhe lm a primit î-n tr'un răs t imp de nu­mai 13 ani şaptezeci şi două de mil ioane de pfunzi ; în i r 'atât de enormă măsură au crescut, în acest interval de t imp, sar­cini le . F i e au putut creşte numai pentru­că erau benevol suportate, pen t rucă era vădit că nu servesc să în t re ţ ină l uxu l u-nui număr restrâns de curtezani ci sat is­facerii nevoilor obşteşti . Super ior i ta tea marinei engleze n'a mai rămas mult t imp contestată . In anul 1 6 7 8 se credea că ma-

Sub zodii stinse de

P E T R E B O R T O Ş

Când seara-şi cerne linişti de zăpezi, cu sita lunii, prin care stea ie uiţi la mine în livezi şi tulburi gândurilor line, prunii ?

Prin care stea, tot picuri din fluierul ce Vai luat în cer, prin cetini, clipele de ieri ca nişte licuri şi roua de pe geana doinei din oier ?

Când se îmbracă muntele în şubă de aramă,

apleacă-ţi, Iancule, auzul pe frunziş de şoapte,

să-ţi spună toamna ce şi-a pus năframă de ceaţă, câte vise sau mai scuturat

necoapte.

Cu buze reci de vânt sau de silvan, mai toarnă ln găurile fluierului dor, să înflorească sânge transilvan \ toţi trandafirii gândurilor ce te dor.

r ina regală , compusă, la acea dată, din 8 3 de vase de război, inclusiv cele ca re se lansau arzând împot r iva duşmanului şi având un eehipagiu total de 1 8 . 3 2 3 de oameni, se găseşte într 'o stare înf lor i toare. F a ţ ă de aceasta . Anglia poseda în 1 7 0 4 însă, exc luzând corăbi le mai mic i şi cele lansate arzând, 1 8 4 de vase de rangul întâiu p â n ă la al şaselea cu u n ech ipa­giu total de 5 3 . 9 2 1 oameni. D a c ă venitu­rile poştei pot fi considerate c a un cr i­teriu pentru aprec ierea circulaţ ie i , a-tunci e necesar să a ră tăm că şi acestea au crescut nemăsurat . In anul 1 6 6 0 poşta ar fi produs 1 2 . 0 0 0 de pfunzi, i a r în anul 1 6 9 9 suma de 9 0 . 5 0 4 pfunzi sterling]'. C h i a r în acea vreme s'a făcut observaţia după care adevăratul motiv naţ ional pen­t ru începerea războiului de succesiune la tronul Spanie i ar fi fost teama ca nu cumva F r a n t a şi S p a n i a unite să răpeas­că din nou Englezi lor şi Olandezi lor co­merţul cu Indii le de vest. I a r dacă pacea în sfârşit încheia tă , ar fi meritai poale ,în al te pr ivinţe , cr i t ica severă pe care i -a făcut-o par t idul Whig. ea a curmat to­tuşi aceas tă teamă. Nimic nu poale a ră ta mai bine preponderenţa Angliei faţă de ţăr i le s tăpân i te de Bourboni ca faptul menţ iner i i Gibra l ta ru lu i în s tăpâni rea sa. Prin acest t ratat Englezii şi-au însu­şit acum şi cele mai bune legături spre coloniile spaniole . în timp ce coloniile lor proprii creşteau într 'o progresiune nepre­văzută. D u p ă cum B a t a v i a a pierdut din impor tan ţă fa ţă de C a l c u t a tot aşa a dis­părut şi vechea s t ră lucire mar i t imă a Olandei în fa ţa celei engleze, astfel că şi F rede r i c al I I - l e a al Prusiei a pu tu t face observaţ ia că O l a n d a îşi urmează veci­nul în tocmai după cum o b a r c ă este t ra­să de un vapor . Uniunea cu Hanovra i-a mai adăugat şi un interes nou, continen­tal, nu mai puţin ant i f rancez. L i t e ra tu ra ensdeză s'a ridicat, în cursul acestei mă­reţe evoluţii pentru p r i m a dată l a impor­tanţa unei puter i de inf luenţă europeană, începând să r ivalizeze cu cea franceză. Şt i inţele na tura le şi fi lozofia, — în am­bele direcţiuni , — au produs o concepţ ie nouă şi or iginală a lumii p r in care s'a definit şi oglindit u n spirit c a r e a supus lumea s tăpânir i i sale . Este adevăra t că a f i rmaţ ia ca re ar a t r ibui Englezi lor din ace! t imp crea ţ iunea unor monumente de­săvârşi te de poezie sau de ar tă a r fi e x a ­gerată ; dar şi atunci au avut genii stră­luci te posedând mai de mult cel puţ in un mare poet ale cărui opere — intel igibi le şi va labi le pentru toa te t impur i le — în­cepeau de-abia în acest t imp să fie cu­noscute în Europa . I a r dacă n ' au dispre­ţuit, un t imp oarecare, să adop te forme franceze, în schimb acum se pu teau ob­serva efectele spiri tului şi ş t i inţei lor l a cei mai s t ră luci ţ i autori francezi .

In acest fel , Ludov ic al X l V - l e a a ridi-

cat împotr iva sa pe r ivalul pe care spe­rase să-1 s tăpânească prin mi j loace po­l i t ice sau prin inf luenta religiei şi ca re acum devenise, pr in proporţ i i le sale forţe, mai puternic , mai măre ţ şi mai pe­riculos ca oricând. Aşa că toate legături le mar i t ime şi în t reaga stare de lucruri din Apusul continentului european a fost răs­turnată din temelie.

In acelaş t imp s'a produs însă o schim­bare esenţială şi la răsări t . Nu pot îm­păr tăş i opinia, care numeşte Austr ia ger­mană , în înţelesul pe oare-1 are pentru noi, o putere s t răveche. F ă r ă titlul impe­rial n 'ar fi avut mare impor tan ţă în evul mediu. Apoi a fost antrenată , şi în ace­laş t imp, şi pusă în umbră de monarhia spaniolă : la sfârşi tul veacului al 16-lea a fost deposedată de orice consideraţ ie ex te rnă , din cauza desbinării rel igioase şi a drepturi lor moştenite pe ca re s t ra tu­rile le moşteniseră în diferi tele sale re­giuni, iar la începutul războiului de t rei­zeci de ani ostile germane au fost nevoi te să recucerească împăra tu lu i ţări le sale de moştenire. C h i a r şi s t rălucirea răsf rântă de acţ iuni le lui Wal lens te in asupra lui Ferd inand I I n'a fost decât t recă toare ; dar ce reacţ iuni putern ice n'au provocat ?

In câ te rânduri n 'au fost amenin ţa te de atunci capi ta le le provinci i lor austr ia-ce de oştir i le suedeze ? D a r . tocmai în a-ceste t impuri i-a reuşit însfârşit casei de Austr ia să-şi în tă rească pentru to tdeauna puterea în interior, prin nimicirea adver­sarilor, prin r id icarea par t izani lor şi pr in consolidarea defini t ivă a catol ic ismului . A fost primul pas pentru câş t igarea pres­tigiului pe care-1 are în epoca mai nouă. Totuşi Austr ia n'a a juns să fie o mare şi de sine s tă tă toare putere europeană de­cât prin recucer i rea Ungariei. Căc i a tâ ta t imp cât Ungar ia se afla în s tăpân i rea Turci lor , F rancez i i puteau ameninţa şi per ic l i ta , cât se poate de serios şi de câ -teori le convenea Austria, folosindu-se de inf luenţa pe care o aveau în D ivan . C h i a r dacă n'au provocat exped i ţ i a din anul 168^ a lui Kara Mus ta fa împot r iva V i e -nei, au avut totuşi cunoştinţă că era p lă ­nui tă . Es te adevăra t că nu aveau inten-ţ iunea să distrugă G e r m a n i a şi Creş t ină­ta tea prin această expedi ţ ie ; a tâ t de de­pa r t e nu mergeau ; doreau însă ca Viena să fie luată şi voiau să lase pe Turci să a jungă la Rin . In acest moment Ludovic ar fi apărut ca singurul scut al Creş t i ­nă tă ţ i i ; în tu lburarea p rovoca tă de acea ­s t ă expedi ţ ie , nu i-ar fi fost greu să dis­pună de coroana germană si, dacă ar fi vrut, să şi-o însuşească ch iar pentru el.

S u b zidurile Vienei însă planul a fost zădărnici t . A fost ult imul mare efort al Turcilor, care a produs o reac ţ iune cu a tâ t mai fa ta lă pentru ei, cu cât , într 'un exces ba rba r şi-au sleit toate puter i le în aceas tă acţ iune. D e l a aceas tă dată, gloa­tele dezordonate turceşt i s'au retras me­reu în faţa oştilor de războinici germani ce înaintau, după cum spune un i ta l ian ,,ca un zid puternic , de nepă t runs" ; za­darn ic declara un „ F e t m a " al Muft iului c ă B u d a este cheia imperiului turcesc şi că apă ra rea acestui loc în tăr i t este o da­torie raligioasă. B u d a a fost p ierdută şi toa tă Ungar i a a fost cuceri tă şi t ransfor­ma tă într 'o ţară cu drept de moşteni re în casa domnitoare. C h i a r şi cei nemulţu­mi ji s'au supus ; în cuprinsul Ungariei

meridionale a păt runs o popula ţ ie sâr­bească spre a o apăra , de acum înainte , împotr iva Turci lor . Aşa că, din acest t imp, Austria a câşt igat o temelie cu to­tul diferi tă de cea avută înainte . P â n ă la această dată războaiele din Ungar ia au fost pur ta te cu oşti germane : se spu­nea ch iar că toate râuri le acestei ţări ar fi colorate cu sânge german ; de acum înainte însă, Unguri i apăreau ca nucleul a rmate lor aus t r iace în războaie le acestora din German ia . D e acum îna in te nu i-a mai fost posibil diplomaţiei franceze să a t ragă, în orice ocazie, pe Turci , spre ini­ma monarhiei dunărene ; o singură dată a mai găsit spr i j in şi ajutor în nemulţu­miţi ; apoi, în sfârşit , s'a a juns la o l i­nişte depl ină : împăra tu l întemeindu-şi de acum puterea tocmai pe acea ţară, ca re i-o ameninţase mai adesea în tre­cut.

Or ic ine îşi poate da seama ce schim­bare a t rebuit să producă în tot răsări tul Europei consolidarea acestei puter i sta­bile, bogate, bine înarmate , ce ţ inea pe Turci în frâu, inspirându-le ch ia r frică.

Ludovic a mai apuca t însă să vadă şi începutur i le unei al te schimbăr i . S tăr i le interioare din Polonia car i dădeau uşor put in ţa să dispună or icând de iin par ­tid credincios în aceas tă {ară , iar pute­rea Suediei , în mod obişnuit l ega tă de el, a tâ t prin t radi ţ ie cât şi pr intr 'un vechili t ra tat , îi asigurau, fără prea mare efort, o preponderenţă vădi tă şi în Nord. Nici Caro l X l l - l e a n 'a putut sch imba această s tare de lucruri . Una din pr imele sale sale hotăr î r i a fost, după cum a spus cancelarului său. „să închee neapăra t a-l ianţa cu F r a n ţ a " şi să facă pa r t e dintre prietenii ei. — Este adevărat că atât războiul pentru succesiunea Spanie i cât si cel nordic, care, după puţin t imp, au început , aproape simultan, n 'au stat în­tr 'o conexiune mi j loc i tă de t ra ta t ive , cu toate că adesea au fost presupuse şi a-cestea ; ac ţ iuni le suedeze foloseau însă Francez i lo r prin succesele obţinute, a-vând, de fapt . aceeaşi tendinţă . Tn t imp ce succesiunea Spaniei t rebuia să ofere Bourboni lor s tăpânirea asupra Sudului Europei , Suedezii , vechii a l ia ţ i ai F r a n ­cezilor, erau pe cale să câşt ige s tăpâni­rea totală a Nordului. D u p ă ce Carol X I I a a tacai pe Danezi , constrângându-i să închee pace, după ce a s t răbătut iu mala te clin German ia , care nici l a R ă ­sărit, nn era mai bine în tă r i tă decât în Apus, îusuşindu-şi pentru un t imp oare­care Saxon ia , nu-i mai l ipsea pen­tru în tăr i rea supremaţiei sa le decât să distrugă total şi pe Ţ a r , ce mai fusese în­vins odată de el. în acest scop a şi por­nit clin S a x o n i a cu o a rmată înoită . Ţ a ­rul însă se îna rmase între t imp cu mari eforturi . Astfel că s'a ajuns la bă tă l i a de­cisivă din anul 1 7 0 9 , unde s'au întâ lni t cei doi eroi nordici, Carol al X l l - l e a şi Petru, ambii produse originale, unul de origine germanică , celălal t de naţ ional i ­tate slavă. Reprezentau un antagonismi memorabi l . Germanul b ine intenţ ionat şi s implu, fără pa tă în viaţă, un erou întreg ele bună credinţă , îndrăsneţ în acţ iuni , cu frica lui Dumnezeu, s tărui tor p â n ă Ia în­căpă ţânare , o fire de nezdruncinat . S l a ­vul bun ]a in imă şi crud în ace laş t imp, foarte agil . pe jumă ta t e încă ba rbar , a-vând însă, toată pas iunea unei firi ne­

consumate, dornice de învă ţă tu ră şi de progres, orientat spre naţ iuni le europene, pl in de proecte mari şi neobosit ca să le realizeze.

Lupta celor două personali tăţ i oferă un tablou grandios. Poţi sta la îndoială ca re din ele era superioară ; sigur însă este că un viitor mai măreţ a fost legat de succesele Ţaru lu i . Pe când Caro l al X I I -lea avea puţ ină înţelegere pentru inte­resele adevăra te ale poporului său, de persoana lui Pe t ru era legată formarea naţ iunci sale pe care el a ini ţ iat-o şi pre­gătit-o, aceasta fiind ch iar scopul pr inc i ­pal pe care 1-a urmări t . A şi câştigat vic­toria. Rapor tu lu i asupra luptei dela Pul tava , tr imes oamenilor săi, i-a adău­gat următorul post script : „prin aceas ta s'a pus p ia t ra de temelie Petersburgului" . A fost ch iar temelia întregului edificiu de stat şi a polit icei sale. D i n acel moment Rus ia a început să-şi impună voinţa în Nord. A r fi o eroare să se creadă că pen­tru aceas ta a fost necesară o evoluţie în­delungată ; dimpotr ivă, ea s'a real izat momentan. Cum s'ar fi putut de fapt sus­t rage influenţei ei August al 11-lea al Poloniei , ca re datora restabi l i rea sa pe tron exc lus iv armatelor ruseşti ? Şi care în a f a r ă de aceasta, din cauza f rământă­rilor interne, mai era şi si l i t , în lupta sa cu nobi l imea, să recurgă din nou, la a-ju torul lor.

I n acest fel a ajuns Petru I un arbi t ru nemij loci t şi în Polonia , având mare pu­tere asupra ambelor par t ide ; o putere cu a tâ t mai mare cu cât Polonezii îşi mic­şorează a rma ta cu trei pă t r imi , în t imp ce a rma ta sa devenea tot mai numeroasă, mai b ine instruită şi mai de temut. D u ­pă af i rmaţ i i le unui Venetian din anul 1717 , îna in te Ţa ru l care pr imea ordine dela Polonezi, acum le comanda el după dorinţa sa şi cu o autor i ta te necontes ta tă . D i n acest moment, în mod automat a scă­zut şi inf luenţa franceză în Polonia , né­mái reuşind să impună alegerea candida­tului favorit , ch ia r când avea nobi l imea de pa r tea sa. Din cauza acestor eveni-menle şi Suedia a decăzut simultan şi a rămas fără putere cu toate că . Ludovic al X I V - l e a i-a garantai încă în ult imele zile ale vieţii sale toate posesiunile. To­tuşi Suedia a pierdut o mare pa r i e din ele. E s t e adevărat că F rancez i i au reu­şit sa-şi menţină şi mai departe influ­enţa la S tockholm. In 1 7 % se formulau acolo ch ia r şi plângeri , că Suedia a r fi guvernată dela Par i s ca o provincie fran­ceză. Insă , după cum s'a arătat , ţ a ra a-ceasta a ajuns să nu mai a lbe nic io în­semnătate . F r a n ţ a dealtfel nu avea înrâu­rire decât asupra unor disensiuni inter­ne f ă r ă însemnăta te , în t re ar is tocraţ i i ruso-fili şi adversari i lor, care au gu­vernat înt re anii Í 7 3 8 — Í 7 6 5 si 1 7 6 9 — 1 7 7 2 .

Folosi rea . în mai multe rânduri , a aces­tora, pentru a provoca un război cu R u ­sia, nu era decât tot în defavoarea ei, o-ferind acestui imper iu ocazia să câşt ige noni victori i şi teri tori i .

Astfel şi Nordul a t recut sub a l t ă stă­pâni re decât era cea indi rec tă a F r a n ţ e i ; o m a r e na ţ iune îşi începea acolo noua sa evoluţie, de însemnăta te cu adevăra t eu­ropeană. In răsăr i t influenţa f ranceză nu dispăruse complect , dar nu m a i avea vechea însemnăta te , cu toate că Austr ia

CORISTA A N T O N C E H O V

Mai de demult, dumneaei când era mai tânără , mai frumoasă şi mai în voce pri­mise vizita adoratorului ei Nicolai P e -trovici Co lpacov . Era o zăpuşeală şi o că ldură nesuferi tă . Colpacov d 'abia ter­minase masa, băuse o s t ic lă în t reagă de porto de ca l i ta te proastă şi se s imţea în toane rele, indispus. Amândoi se p l ic t i ­seau şi aş teptau să t reacă că ldura şi să meargă la p l imbare .

Pe neaş tepta te se auzi soneria din an­treu. Co lpacov ca re era fără ha ină şi 'n papuc i , sări în sus şi se ui tă în t rebător la Paşa .

— Poate să fie factorul, sau poate vr 'o pr ie tenă — zise cân tărea ţa .

Co lpacov nu se j e n a nici de pr ie tenele Paşei nici de factor, însă pentru orice e-ventual i ta tc îşi adună hainele g rămadă şi trecu în odaia vecină, iar Paşa fugi să deschidă uşa. Spre marea ei mirare însă, în pragul uşei nu era nici factorul , nici pr ie tena , ci o fem.ee necunoscută, tânără , frumoasă, bine îmbrăca t ă şi după toate aparenţe le din cele cum se cade.

Necunoscuta era pal ida şi sufla greu, par ' că ar fi urcat o scară înal tă .

— C e poftiţi ''• — o în t rebă Paşa . Cucoana nu răspunse îndată, fia făcu

un pas înainte, îşi roti ochii fără g rabă în ju ru l odăii şi se aşeză jos nem ai pu­tând pa r ' că să mai stea în picioare din cauza oboselei sau a unei indispozi ţ i i . A-poi îşi tot mişca buzele-i pal ide silindu-se să spună ceva .

— bărba tu l meu e la [Dumneata ? — înt rebă ea în sfârşit , r idicând spre Paşa ochi-i mar i cu pleoapele roşite de plâns,

— Ce fel de bă rba t ? — şopti Paşa şi se sper ie d'odată în aşa fel că i se r ăc i ră mâini le şi picioarele . — C e fel de băr­ba t '• repetă ca începând să tremure.

— Bă rba tu l meu... Nicolai Pet rovic i Co lpacov .

— Nnu... nu Doamnă. . . E u nu cunosc nic iun fel de bă rba t .

O c l ipă se scurse în tăcere . Necunos­cuta îşi t recu de câ teva ori ba t i s ta peste buzele-i pal ide, şi ca să-şi potolească e-moţia îşi reţ inu respiraţ ia , i a r P a ş a ste-tea nemişca tă şi încremeni tă în f a ţ a ei şi se ui ta la c a cu f r ică şi nedumerire .

— Şi zici că dânsu' nu e aici ? în t reabă cucoana cu o voce sigură acuma şi zâm­bind oarecum ciudat .

— Eu,... eu nu ştiu despre cine în t re­ba ţ i .

— Eş t i o păcă toasă , o infectă , o t ică­loasă.. . îngână necunoscuta uitându-se la P a ş a cu ură şi desgust. — D a , da... eşti o păcă toasă . M ă bucu r foarte, foarte mult că pot să ţi-o spun în sfârşit .

Paşa s imţi că e a face o impresie de ceva scârbos şi monstruos asupra acestei cucoane cu ochi supă-aţ i şi c a degete albe j j__a j iUir i ?i i ££—fami ruşine i c o-

bra j i i ei roşii şi moi, de urmele vărsatu­lui de pe nas şi de bretonul ei care nu voia să stea în sus. Îşi zicea ca daca a r fi fost s lăbuţă , nepudra tă şi f ă ră breton, ar fi putut trece drept femee cinst i tă şi că dânsa nu s a r fi ruşinat şi temut, aşa de tare fa ţă de cucoana asta uccun isctită şi misterioasă.

— Undo e bărba tu l meu '< cont inuă cucoana. D e al tfel , dacă dânsul este sau nu aici îmi e totuna, însă trebue să- ţ i spun că s 'au descoperit fraude şi e ur­mărit.. . Vor să-1 aresteze. Vezi ce-ai f ă ­cut ? C u c o a n a se sculă şi adânc turbura­tă făcu câ ţ iva paşi pr in odaie. Paşa se uita la e a şi de f r ică nu p r icepea de ce e vorba.

— II vor găsi ch iar astăzi şi-1 vor a-r ts ta , — zise cucul i la înecându-şi p lân­sul şi în acest sughiţ se s imţea obida şi ciuda. E u ştiu cine 1-a adus la aceas tă gro­zăvenie ! Păcătoaso, ne t rebnico ! Crea tu ­ră infec tă care se vinde ! (buzele cucoa­nei se s t râmbară şi nasul i se încreţi de desgust). — E u n a n i nici o putere... os-cul tă -mă femee jo sn i că ! Eu n'ain nici o putere... eşti mai tare decât mine, însă ex i s t ă c ineva, care sa mă apere pe mine şi pe copii i mei ! Dumnezeu vede toate ! El este drept ! EI te va pedepsi pentru f iecare l ac r imă a mea, pentru toate nop­ţile mele fără de odihnă ! Va veni t im­pul când ai să-ţi aduci amin te de mine ! Se făcu din nou tăcere. C u c o a n a unibla prin odae frâugându-şi mâini le , iar Paşa se ui ta mereu năucă ia dânsa, nu p r i ce ­pea n imica şi se aş tep ta la ceva groaznic.

Doamnă , eu nu ştiu n i m i c — rosti dânsa, şi începu să p lângă .

— Minţ i — răcni cucoana fulgerând din ochii-i pl ini de răutate .

Eu ştiu tot ! D e mult te cunosc eu p e dumneata ! ştiu că luna t recută toate z i ­lele dânsul şi le-a pet recut cu dumneata .

— D a . Ş i ce e cu asta ? L a mine v in mulţi , eu nu s i lesc pe nimeni . Vine c ine vrea.

— I ţ i spun ! s 'au descoperi t fraude. Dânsu ' a delapidat ban i s treini .

Pen t ru una... ca dumneata e l a fost î n s tare să comită o cr imă. Ascu l t ă — zise cucoana pe un ton hotărî t , oprindu-se î n fa ţa Paşei. — D u m n e a t a nu poţi avea pr incipi i , trăieşti numai ca să aduci râul , însă nu pot crede că a i decăzut în aşa hal ca să-ţ i l ipsească măca r o urmă de sent iment uman ! El a r e nevas t ă şi copi i . D a c ă el va fi condamnat şi deportat , a -tunci eu şi cu copii i mei vom muri de foame... în ţe lege dar lucrul aces ta ! E -x i s t ă însă un mi j loc de a-1 s c ă p a pe el şi pe noi de sărăcie şi de ruşine. In oaz când eu voiu p lă t i astăzi nouă su te de ruble, el va fi lăsat în pace . Numai nouă sute de ruble !

era destul de slabă s a b Caro l al IV- I ea . Marea se găsea în main i le r ivalului ; le­gatura a tâ t de favorabi lă pe care F r a n ţ a începuse s'o s tab i lească cu Amer i ca S p a ­niolă, Angl ia o putea acum tolera sau în­trerupe după p lac .

F r a n ţ a a păs t ra t totuşi o mare prepon­derentă, a tâ t în sudul Europei , p r in în­ţelegerea f i rească în t re curţ i le bourbone, restabi l i tă , după o scur tă întrerupere , până la in t imi ta tea pregăt i r i i unor p la ­nuri comune, şi în G e r m a n i a .

Mai ales în German ia . E x i s t ă unele consideratului , dela fi­

nele anului 1736, asupra si tuaţiei poli t i­ce din Europa, oare ne descriu succint şi cu mul lâ păt rundere stăr i le din Ge rma­nia, pulim înainte de începerea războiu­lui pentru succesiunea Austr iei . Admi­ţând că împăra tu l Carol al IV- lea cău ta să-şi sporească puterea în Germania , că se s t răduia să t ransforme consti tuţ ia im­per ia lă într 'un sens mai monarhic , că a că lca t ch iar unele obl igaţ i i pe care le-a contracta t pr in actul alegeri i sale de îm­părat , încheind legături cu Ruşii , care au ajuns în acel t imp până la Rin , autorul nu consideră totuşi p rea grav per icolul venit din această par te , căci , crede ei, ul­timul războiu a evidenţ iat s lăb ic iunea cur (ii imper ia le ; în mândr ia şi violen­ţa pe care împăra tu l le foloseşte pentru a-şi real iza planuri le , aces ta nu caută decât un remediu în cen t r a s lăbiciuni i cunoscute. S ă ne ferim, exc l amă autorul, mai ales de aceia care încearcă să ne re­ducă la sc lavie prin trucuri secrete, prin maniere cuceri toare şi prin Ir" o bunăta te nesincerâ. D u p ă credinţa sa, cardinalul F loury , pr imul ministru de a tunci al F ran ţe i , nu urmăreşte, cu toate că îşi dă aerul unei moderaţ i i excesive, decât tot p lanur i le lui Richel ieu şi Mazarin , toc­mai sub aceas tă aparentă . Prii i tr 'o măr i ­nimie prefăcută el cau tă numai să a-doarmă vigilenţa vecini lor săi, împrumu­tând carac teru l său b la j in şi l inişti t poli­t icei domnitoare a cur | i i sale. C u câ tă în ţe lepciune, fără senzaţii şi fă ră vâ lvă , n 'a reuşit el să câştige Eo tha r ing ia pen­tru Erau ţa iar pentru a cuceri şi hota­rul atât de dorit al Rinulu i , dela care nu mai lipseşte mult, Cardina lu l mu aş­teap tă decât încurcă tur i le pe care, fă ră îndoială , moartea împăra tu lu i le va pro­voca.

In anul 1740 a muri t C a r o l al IV- lea Card ina lu l F l e u r y însă s 'a lăsat câşt igat pen t ru demersuri chiar şi mai îndrăsneje decât i s'ar fi putut a t r ibui . A declarat făţiş că iui doreşte ca soţul Mărie i Tere­zia să a jungă urmaşul ta tălui ei peu-t rucă era rău intenţ ionat fa ţă de intere­sele franceze ; mai ales el a fost şi ace la care a procura t lui Caro l al V U - l e a de B a v a r i a coroana imper ia lă germană ; tot el a conceput planul de a se în temeia iu G e r m a n i a patru state, de puteri aproape egale şi vecine, res t rângând Austr ia a-p roapc numai la Ungaria, a t r ibuind Boe­mia Bavar ie i , Moravia şi S i lez ia Super i ­oară dându-le Saxonie i , i a r Prusia mul­ţumind-o cu Si lez ia In fe r ioară ; ce uşor şi-ar fi păs t ra t F r a n ţ a , în acest caz, o su­premaţ ie permanentă asupra acelor pa t ru s tate care , pr in înseşi condiţ i i le exis ten­ţii lor, nu s'ar fi putut înţelege n ic iodată între ele.

Trad. C ŞASSU

•— C e fel fie nouă sute eie ruble ? —— înt reba Paşa încet. Eu.. . eu nu ştiu... L u n'am luat...

— Nu-ti cer acelea nouă sute de ruble, dumneata n 'ai parale . D e a l t fe l eu nici nu râvnesc la lucrul al tuia. Lu îţ i cer altceva.. . Bărba ţ i i de obicei vă dau la cEastea cum eşti dumneata juvaer ica le . Dă-mi înapoi numai acele lucruri pe care le-ai pr imit dela bărbatu l meu. — Doamnă, dumnealui nu mi-a dat nici un fel de lucruri — e x c l a m ă Paşa înce­pând să p r iceapă .

— Atunci unde-s bani i ? LI a chel tui t C L - a fost al lui, al meu şi-al altuia... Un­de au încăput aceşt i bani ?" Ascul tă te reg, i n mi-am pierdut cumpătu l şi ţ i-am spus multe lucruri neplăcute şi-ţi cer scuze. Ş t iu că trebue să mă urăşti , însă dacă eşti capab i l ă de mila, pune-te în s i tuaţ ia mea. Te conjur, dă-mi lucruri le !

— Hm... zise Paşa dând clin umeri. — Bucuros aş fa ce-o, dar să mă bată

Dumnezeu, dacă dumnealui mi-a dat ceva. Vă spui pe cinste. Adecă, aveţi dreptate, — se tu Uniră cân tă rea ţa , — dumnealui mi-a dat odată vr'o două bl­endete . Poft i ţ i , vi le dau d a c ă doriţi...

Paşa t rase unul din sal tarele toaletei şi scoase d'acolo o bră ţa ră de aur şi un inel subţire cu o p ia t r ă de rubin.

— Poft im! — zise ea în t inzând aceste lucruri spre cucoana .

Cucoanei îi sărise ţandăra şi fa la ci începu să t remure.

E a se simţi j igni tă . . . — C e - m i dai adecă ? — zise ea. Eu

nu-ţi cer de pomană . îţi cer aceea ce nu îţi aparţine. . . ce ai stors dela bărba tu l meu... acest om neferici t şi slab... profi­tând de s i tuaţ ia dumitalc . J o i a t recută când te-am văzut în port cu bărbatul meu pur ta i inele şi broşe scumpe. Aşa încâ t degeaba faci pe meluşoaua nevino­vată !... Te 'ntreb odată pontru totdeau­na : îmi vei da lucruri le ori ba ?

— Ce curioase sunteţi dumneavoastră. , zise Paşa începând a se simţi ofensată. \ ă asigur că dela Niculai Pe t rovic i al Dumneavoas t ră eu n 'am văzut n imica a fa ră de aceas tă b ră ţ a r ă şi de acest inel. Dumnealu i îmi aducea numai pră j i tur i .

— Prăj i turi . . . r ân j i necunoscuta. — Auzi, pră j i tur i şi copiii n 'au ce mânca acasă. Va să zică refuzi net să-mi dai lucruri le ?

Nepr imind nic i un răspuns cucoana se aşeză jos pa recă ch ibzu i ţ i i ceva cu pri­virea a ţ in t i t ă asupra unui singur punct .

— Dair ce e de făcut acuma ? — spuse ea. D a c ă n 'am să fac rost de nouă sute de ruble şi dânsu' şi eu cu copii i suntem pierduţi . C e să fac , să omor pe aceas tă ne t rebnică ori să îngenunchiez î . n f a j a ei^

Cucoana îşi duse bat is ta la ochi şi în­cepu să p lângă cu hohote.

— Te rog — se auzea pr int re sughi­ţurile plânsului . — D o a r dumneata l-ai ruinat şi l-ai dat gata... scapă-1 deci.... Nu j.i-e mi lă de el, dar copiii.. . copiii... . cc-s de vină copii i ?

Paşa văzu copi i i mici ajunşi pe stradă, p lângând de foame şi începu şi ea să p lângă cu hoihote.

— Ce pot să fac eu D o a m n ă ? — zise ea. — Dumneavoas t ră spuneţi că sunt o netrebnică şi că l-am ruinat pe Nicula i Petrovici , dar eu vă măr tur isesc c a îna­

intea lui Dumnezeu şi vă asigur că n 'am nici un folos de pe urma dumnealui . Din tot corul nosiru numai Mot ia are un un protector bogat, încolo noi toate ce le­lal te t ragem pe dracu de coadă. Niculai Petrovici e un domn învă ţa t şi del icat , ei, şi nu l-am respins. Noi n 'avem voie să facem fasoane.

— Iţ i cer l uc ru r i l e ! Da-mi- le ! Eu plâng,... mă înjosesc... Poftim ! Poftim, am să îngenunchiez în fa ta dumitale ! Poftim !

Paşa începu să ţipe de spa imă făcând gesturi desperate clin mâini . îş i dedea scama c 'această cucoană pa l idă şi fru­moasă, care se e x p r i m a în chip aşa de nobil , ca la teatru, e în t r ' adcvar în stare să îngenunchie în faja ei şi anume din mândrie , din -nobleţă, ca să se înal ţe pe ea însăşi şi s'o înjosească pe coristă.

— Bine , am să vă dau lucruri le — se repezi P a ş a ştergâiidu-şi ochii . — Pol i i ţ i . Numai atât că ele nu sum dela Niculai i ' e t rovic i . Le-am primii delii aliii. . . Cum dorili...

Paşa trase sal tarul de sus dela scrin şi scoase d'acolo o L:ose cu diamante , un şir de corale, câ teva i n d e , o b ră ţa ră şi le înt inse cucoanei .

— Luaţ i - le dacă vieţi , însă n'.ini a \ u t tiieiun folos de pe urma bărbatului Dum­neavoast ră . Luaţ i şi vă îmbogăţ i ţ i ! con­t inuă Paşa ofensată de amenin ţa rea cu­coanei de a se pune în genunchi în fa­ţa ei.

Iar clacă sunteţi nobi lă . . . şi soţia dumnealui legit imă, mai b ine vi-1 ' . inciţ i . Deşi eu nu l-am chemat la mine, dum­nealui a venit singur...

Cucoana inspecta pr in t re lacr imi , lu­cruri le amint i te întinse în faţa ei.

— Nu-s toate. Aici nu sunt nici de 300 de ruble.

P a ş a furioasă a mai scos din sal tarul scrinului un ceas ele aur, o tab adiere ,

nişte butoiii de manşele şi zise dâa i l din mâini :

— Nu mi-a mai rămas nimica.. . Pute ţ i ch iar să ma perehizi ţ ionaţi !

Cucoana oftând înfăşură cu mâini t remurânde lucruri le într 'o ba t i s tă mică şi f ă ră să rostească o vorbă, fă ră sa dea măcar clin cap , p lecă .

L'şa dela odaia vecină se deschise şi în ea se ivi Co lpacov . Era pa l id şi-şi scutură nervos capul , pa r ' câ ar fi înghi­ţit tocmai atunci ceva foarte amar . Och i i i se umplură de lacr imi .

— C e lucruri mi-ai adus dumneata ? se repezi Pa şa la el. — Dă-mi voe să te în t reb când mi le-ai adus ?

— Lucruri . . . Astea sunt prostii , zise Co lpacov şi scutură din cap . Dumne-> I II I meu ! ea a plâns în faţa ta, s'a în­josit.. .

— Ie întreb, ce fel de lucruri mi-ai a-dus ? — se răsti Paşa .

— L'iunine.'.eul meu, dânsa care oste o fenice cinsti tă, mândră , curată.. . a vrut ch iar să îngeiiuiiche în faţa... în l a t a a-eestei târâturi ! Şi eu am adus-o aici !

IMI am îngădui t-o !... I'd se apucă de cap si începu «ă gea­

mă ! — Nu, n ic iodată n 'am să mi-o iert! N'am

să mi-o iert. I leacă de lângă mine... t ică­loase ! răcni el cu desgust depărtându-se de Paşa şi în lă turând-o dela dânsul cu mani le lui t remurânde. — E a a vrut să îiigoii tinche şi... în t a l a cui ? Iu fa ţa ta ! Vai, Dumnezeul meu !

I'.l se îmbrăcă repede şi ocolind-o cu scâ rba se îndreptă spre uşe şi ieşi...

Paşa se a runcă lungită pe pat şi începu a p lânge amarnic . S imţea acum toată c iuda şi părerea de rău pentru lucrur i le ei ebne într 'un moment de nesocotinţă, îşi c'dnse a tunci aminte cum înainte cu trei ami un negustor o bătuse fără de nici un motiv si începu să p lângă şi mai lari:

Traducere din ruseşte de Zina G. Moroianu.

f f c í B U f í A L Í T B R A I Í A

c r o n i c a In e r a w

d e M I H A I L C H I R N O A G A

Aurel Marin: însemnări despre lume, prieteni şi moarte, versuri

(Fundaj'a pentru literatură şi artă, 1940)

Aurel Marin, dealungul unei ac t iv i tă ţ i poetice ce înscr ie nu mai puţ in de opt plachete , a demonstrat o vocaţie poet ică demnă do remarca t şi reţinut, f i e c a r e din cele opt p lache te însemnează un mo­ment evolutiv, mereu mai personal şi ca ­rac ter is t ic spre a a junge astăzi să ne o-fere poezii care să-1 aşeze pr int re hără-ziţii adevăra ţ i cu darul râvnit al poeziei. A m urmări t şi î n t recut , cu interes, pe poet, indicând succesivele e tape şi sun­tem mulţumiţ i că am ghicit de t impuriu tulpincle bune ale poetului, în vii tor în­floritoare, iudicându-lc de pe a tunci şi stăruind asupra lor.

A rămas d. Aurel Marin şi "u versurile acestea un poet al pr ie teni i lor şi-ai mor­ţii, al cărui duh înf ioară de mult gingaşa coardă a sensibil i tăţ i i sale. Nu ştiu dacă astăzi l-am mai putea chema şi un cân­tăreţ al munţilor, aşa cum ne p lăcea a-l numi a l tădată . Prezenta munţi lor în ver­surile sale e astăzi mai ştearsă, mai în­ceţoşată, ca o oglindă veche, eu apele tulburi .

Totuşi, munţi i cu ale lor păduri , ca şi ninsorile, ocupă un loc de frunte pr intre eh montele poeziei sale : („Destin", „Ca l ­me, îna l te ninsori", „Stele îna l te" şi c â t e a l te le) . Ceeace vreau să spun e faptul că deşi-s numeroase poeziile unde ni se vor­beşte de munţi şi păduri , acestea-s ele­mente secundare, accesori i , temele l i ind a l t e ' c . Aşi spune că via ţa poetului a asi­mila t munţi i şi farmecele tor, ca pe ami copilăr iei , sau ai şcoalci , constit i! nei ele­mentele, fundalul însuşi al exis tenţ i i sale, peste care t rec al te umbre ş : se p r o t e j e a ­ză alte preocupări , l a t ă acest „Vers"' de o frumuseţe neistovită :

,.Munţii mă chiama 'n zadar. ZiiiH-şi sub (ie lumina. N'am să ma mai urc pe 'nailele eresie, Pe sub pădure.

Lumea cu vesela ei Larmă îmi frànse avântul.

Astăzi mi-i sufletul părăginit de Cech i solitudini^.

Nu munţi i ocupă locul de frunte a ic i , deşi se vorbeşte de ei. C i o tristeţe care-şi sparge şi-şi împrăş j i e pentru multă vre­me ecourile ; e în aceas tă poezie impre­sia unui clopot care ba t e cu rezonante tr is te şi rar detot, pen t ru ea odată c a ultimul dangăt — „Vechi solitudini'" — să-şi spargă peste un câmp deşert conta­minan ta melancolie . Munţ i i sunt aşa dar elementele peste care trece, cu o lungă şi a lbur ie trenă, fan tasma mâhnir i i . D a r ia-tă-l ch iar pe poet mărturis indu-se (I le-vedere) :

„Cum arborii se 'nalţă la ferestre, Cu braţe încărcate de zăpadă, Parc a venit pădurea să mă vadă, Un oaspe scump, aducător de veste.

iun ochehrii, totuşi mă cunoaşte. — Sunt mai bătrân, desigur, mai bă­

trân, da, Dar eu sunt ! Iată inima, bătânda Nebună să le poată recunoaşte, Pădure a uitatelor trecuturi ! Arunc aceste file dinainte Cu seci, uzate, sarbede cuvinte ! Dâ-rni ramurile tale, calde scuturi".

Mai ales ul t imul vers e c lar grăi tor ! Nu ne în toarcem noi de-atâtea ori la anii copilăriei , dorind a retrăi măca r un t imp ceasuri le candidelor vremur i : ' Pădurea , azi, ca anii copilăr iei , nu mai stă în fa ţa poetului, ci înăuntru, pr in t re lucrur i le intime, dragi, amestccâudu-se şi const i tu­ind v ia ţa poetului !

Pr ie ten ia la d. Aurel Marin e un sen­timent gingaş şi pur, neal terat de păca te ! Alte daţi este sent imentul sol idari tăţ i i în acelaşi destin care ne străjueşte deopo­tr ivă, fapt ce deş teaptă o s impat ie vie, umană, poate ceva inai mult decât o pr ie­tenie, căci e un veşnic sentiment melan­colie, şi uneori, de resemnare s to ică : „Noi fără teamă, dorim", pag. 34. Aşa se şi e x p l i c ă dece poetul ne vorbeşte rar la persoana I l I - a s ingular şi foarte des ca făcând par te din grupuri : „Avem din vremea scumpă cât mai puţin cu noi"', sau „Car tea lumii păcă toasă Ne cupr in­de şi pe noi", sau, în cele din urmă, după cum se mai poa te consta ta şi din acest poem „Moar tea ul t imului prieten", unde ni se desvălue şi faptul că poetul încear­că pr ie tenia ca pe un sentiment de care uu se mai poate bucura , ca un sent iment de mâhnire i r epa rab i l ă pentru prietenii p lecaţ i , ce nu se vor mai în toarce :

le.şnic tânăr, veşnic aproape, Astăzi nu mai eşti. In auz vin murmure de ape. Tu călătoreşti.

Scriu de tine, mâna-i bolnavă, Noaptea cade grea. Noaptea varsă, în jur , otravă. Mai căzu o stea !

S ă se mai remarce că aproape după f iecare vers e punct p recum şi r i tmul sin­copat al versurilor, r i tmul sughiţului, r i t­mul suspinului şi-al plânsului . Poema e de o frumuseţe care nu poate scăpa .

Moar tea e s imţi tă de poet ca o fa ta l i ­tate în fa jâ căreia se resemnează : „Noi fără teamă, dorim j Molcoma pace de voci" pg. 34 ; „Mâine vom fi mai cu­rând (Lângă prieteni i duşi,) — Nepreţui­ţii apuşi — Vremea şi lumea uitând'", pg. 36. D e o frăţie p l ină de fa rmec e poezioara „T impu l ba te fără spor'", un­de, contemplând p lecarea cont inuă a ce­lor vii în lumea celor morţi poetul are imaginea : „S t inge ( t impul n. n.) vieţile pe rând. C u c iuda tă voie bună, Nici o-pai ţe de lună, In văzduhuri tremurând"'. I a t ă dară vieţi le a căror ex i s ten ţă este tu te la tă cu o oarecare „ i ronică" voiebună de meşterul t imp, care le stinge pe rând, ca pe anonime opai ţe .

Pr ie tenia , acea pr ie teuic de care am a-

minli t , am zice conşt i inţa de turmă p e calea destinului fă ră diferenţiere, lumea, adică ch ia r semenii , vecini i şi moar tea sunt, cc-i dreptul, cele trei categori i sen­t imentale din poezia graţ ioasă şi g ingaşă a d. Aure l Mar in şi când autorul îşi în ­t i tulează car tea „Însemnăr i despre lume, prieteni şi moarte", dovedeşte că are sp i ­rit cr i t ic , cunoscându-şi isvoarele dă tă ­toare de poezie. D a r am spus chiar acum că aceas ta e o poezie gra ţ ioasă şi gin­gaşă. I a t ă un e x e m p l u carac te r i s t i c :

„Hei, a trecut în goană al zilelor puhoi Şi inima mai bate cu lncete, calme graţii! Asculţi, arare, noaptea, în nesfârşite ploi, Un tunet de aplauze, covarşitoare-ovaţiV.

Ult imul distih mer i tă o lungă, şi foar te p lăcu tă de a l tminter i , anal iză . Noi ne mul ţumim să relevăm, sch imbând oare­cum ordinea : „ tunetul" nu e tunet ci pare de aplauze care şi ele-s la rându-le „covârşi toare — ovaţi i ." As t a se 'n tâm-pîă în „arare" nopţi , cu ploi nesfârşite, (adică l ipsi te de violenţă, căc i ploile vio­lente t rec iute) în vreme ce inima bate. „cu 'necte, ca lme graţ i i" . Poe tu l constru­ieşte un univers în destrămare, cu e le ­mente care sugerează înce t inea la şi g ra ­ţ ia (un univers al menuetului , al valsu­rilor lente, am spune ca poetul , „cu ' l i ­ce te, ca lme gra ţ i i " ) , în fine un univers vătuit unde şi tunetul, în loc să fie o p răvă l i re mărea ţă şi neier tă toare a for­ţelor naturi i , e un „tunet de-aplauze", o-vaţii ca re covârşesc ! Natura e o serbare, care vine până la poet pr in pereţi de vată ! D a r ea e o natură lentă şi g r a ­ţioasă, ca re se mişcă femenin, uşoară şi cochetă ! D a r ia tă şi o poezie de iubire, unde la dreptul vorbind, ni se spune des­pre... t rădare :

„Şi tu prea curând Uitând, vei trăda. Cad fulgii de nea Pe ochii plângând. Surprinsă alungi Lungi, grele-amintiri, Sub arbori subţiri Cu braţele ciungi. Pe ochii plângând Cad fulgii de nea. Şi tu, prea curând, Uitând, vei trăda." (Pg. 52 ) .

Poetu l pr iveşte t rădarea cu gingaşă, inf ini tă melancolie . F i i ndcă aşa ne es te scris ; degeaba mai „Cad fulgii de n e a Pe ochii p lângând" . F predest inat să se în tâmple aşa cu oamenii . D e unde şi ca­racterul de resemnare în f a ţ a fa ta l i tă ţ i i .

Mul te al te poezii întregi, strofe sau numai imagini mer i t ă o a tenţ ie deosebită, căci deosebită e poezia d. Aure l Mar in , cum spe răm c'a reeşit din anal iza de până acum.

Totuşi, un păca t 1-a amenin ţa t totdea­una pe d. Aurel Marin, şi-1 a m e n i n ţ ă , ş i astăzi, deşi a ştiut să-1 în lă ture la vreme şi nu 1-a dominat n icodată : manier i smul . A găsit d. Aure l Marin că poezioarele mici de trei strofe, în care s t rofa 3-a r e ­pe tă s t rofa 1-a cu inversarea versurilor,

prezintă via ţa , sau putern ice c iocnir i de probleme de tot felul, văzute şi e le prin sent imenta l i ta tea adâncă a creatorului , ia tă ceea ce dă ideea de consistenţă. O car te consistentă este aceea a căre i a-mint ire te urmăreş te : confl ictul , drama, fac una cu v ia ţa ta . Robinson Crusoe ca si Doamna B o v a r y cu şi F r a ţ i i Kara ina -zoff sau lmoral is tul , ne urmăresc şi ne vor urmări deoarece fragmentul de via­ţă ne-a izbit pr in verosimil i ta tea unor confl icte pe care ori le-am trăi t şi noi, ori avem intui ţ ia că pot fi t răi te . On ro­man, mai înainte de toate, nu t rebue să se mul ţumească tu sent imente uşoare, a-greabi le . Alunei facem o povest i re (care şt ea poate l i uneori d ramat ică !) sau gă­s i m o a j j ă t i tulatură. Kom a nul românesc trăieşte prin real izăr i le lui L i viu R e -breanu, care-s realizări de forţă, a le lui Cezar l e t r e s c u prin vast i tatea oarecum balzac iană a temelor, prin „Medeleni" care-s real izarea obiect ivă şi ver idică a unor epoci din v ia ţă foarte greu de sur­prins, şi a progresat prin ei, dar mă în-cloese foarte mult că va trăi pr in cărţ i ca „Sanda" , sau că va face vreun pro­gres prin ş t i inţa de romancier a d. Mi­hail Şerban . E t impul să devenim mai serioşi şi mai pretenţioşi ! P i a ţ a noastră l i terară este invada tă de t raducer i en­glezeşti şi a i n d i c a n e . Degeaba ne ridi­căm sau mai bine zis se r idică scriitorii să proteteze ! Aceste romane se cetesc mai întâi de toate pent ru valoarea lor şi-apoi pentru, hai să zicem !, eventua­lele chestiuni exot ice , peisagii , probleme ce cuprind, şi ca re ar consti tui noutatea lor. Sunt toate remane de for ţă care sa­tisfac gustul edi torulu i în căutare ile alte „lunii". Nimeni mu poate nega că pr intre ele se găsesc romane de înal tă real izare ar t is t ica , cum ar fi cele ale Ini Char l e s Morgan sau Hux ley . IfJă se gă­sesc şi a l tele slabe aceasta este inerent şi un moment l i terar, o vogă, are şi lucruri proaste. Romanul de care ne ocupăm noi astăzi e pr intre puţinele romane româ­neşti care au apărut în ul t ima vreme. Probabil că va fi cetit , cac i e scris în gustul faci l al publ icului . D a r el nu re­prezintă o garanţ ie de „roman româ­nesc", într 'o epocă de invazie a roma­nelor s trăine reprezentat ive . Ş i ceti toru­lui sever care are pe masa sa de lucru „ f â n t â n a " lui Morgan i se o fe ră pe loc pri lejul să mediteze asupra insuficiente­lor noastre şi la p rox ima ocazie să cum­pere mai repede o car te s t ră ină . K i k i , care ab ia a dat bacalaureatul , trăieşte în car tea d. Şerban , o d ramă pas ională cu carac ter de adolescenta : iubeşte simultan două fete : pe Sanda Viforeanu, carac te­r izată pr int r 'o puri ta te mis t ică si care ar reprezenta fragmentul mis t ic din psi­hologia amoroasă a adolescenţi lor şi pe F i l i Smurandoseli , vioaie şi neas tâmpă­rată, senzuală, pl ină de îndrăsnel i , care ar avea rostul să reprezinte celă la l t ideal de psihologie juveni lă , i raţ ionalele por­niri sensuale. Mai p rac t i că şi oarecum mai plină de vi ta l i ta te , F i f i î l a t rage pr in manevre femeriine şi lovituri teatrale, cum este încercarea de s inucidere cu spirt şi-l obligă să se căsă torească cu ea. D a r Sanda Viforeanu a trăi t în permanenţă în Kiki , care este şi poet, cont inuă a-i face poezii, aşa cum i-a făcut până la nunta cu F i f i , dar lucruri le se p rec ip i tă şi pentru ea, ca re în secret nădăjduise să

c o n t r i t u e lirismului său. D a r când lu­crul se prea repe tă eşti ameninţa t să cazi în manieră, în mecan ică şi să te anch i ­lozezi. C u atât mai mul t cu câ t numai doua strofe contează, s t rofa 3-a lăsând impres ia de umplu tu ră : poetul nemai fi ind ajutat ele inspira ţ ie până la u rmă înehee cu un compromis . D e acest lucru ii îi t rebue să se lase acuzat d. Aurel Ma­rin a cărui inspira ţ ie , chiar când ntt-şi înoeşte hainele, este mereu al ta prin ne­conteni ta adâncire a temelor sale c a r ac ­terist ice. Ş i în fine, un alt păca t a r ii consti tui t de reminiscenţele căr ţ i lor pre­cedente, cm ar fi stofa de mai jos : „Şt iu — şi nu mai ştiu. l i m p i d bate viu, Pen­tru noi aceia , C e iubim femeea". (beara, pg. 16). Aşa ceva a mai scris d. Aurel .Marin şi a l tădată şi nu trebuia să s e m a i repete. Prietenul iiojtru Aurel Mar in să nu ne admonesteze pentru aceste două, mărunte, rezerve ce facem asupra poeziei sale , aşa cum îşi admonestează confraţ i i la pag. 37. Cr i t i ca are a t e s t a drep­tate. C h i a r daca numai par ţ ia l . Cred că aceas ta se demonstrează mai ales pr in faptul că acea cr i t ică româneasca serioa­să s'a ocupat de poezia sa, acordându-i a tenţ ia cuvenita . Au fâcut-o d. G. C ă l i -nescu şi ci. Perpcssicius.

Deci îndreptăţ i t ar fi poetul nostru să acorde creditul respectiv confraţ i lor care consideră c r i t ic producţ ia sa şi nu să se înch idă în indiferenţa şi orgoliul pe care i-1 dă conşt i inţa artei sale !

-Noua car te de poeme a d. Aurel Ma­rin se găseşte la un nivel de unde nu mai trebue t recu tă eu vederea. Autorul s'a nii i lurúnt ; l ir ismul său e personal şt l impezit . Prin gingăşia femetiitiă şi prin autent ic i ta tea păt runsă de gravi ta te a in­spiraţ ie i , locul poeziei d. A. Marin e mult mai sus decât unde l-au aşez i ! moravu­ri le noastre l i terare, care decretează poet pe cel prezent în agapele şi ospeiele. li­terare, î ieputând vedea mai departe , în aburea la vinului. R e p a r a r e a ar trebui să vină ca o cinst ire, la urma urmelor, a poeziei în sine.

Mihail Ş e i b a n : Sanda, roman (Edit„ra „Cultura românească", 1 9 4 0

l ' n roman scris fără muncă este şi „ S a n d a " semnat de d. Mihai l Şerban. JNu că aceas ta ar consti tui numai decât un defect , dar este cea dintâi impresie pe care o el iberează lectura lui, făcută şi ea fără nic io sforţare. C u cât un scri i tor se e x p r i m ă mai uşor, scrie adică fără trudă, cu a tâ t e mai aproape de ideal, dar cu fundamentala condiţie ca l i tera­tura Iui să cupr indă iot a tâ tea esenţe, câ te se cupr ind la un scri i tor care-şi lu­crează cu atenţ ie căr ţ i le . Şi din acest punct de vedere romanul cel mai recent al d. Se rbau păcătu ieş te . Povestea sa de iubire este o apă limpede, ca re curge vioaie, dar al cărui susur, după cel diu-tâi contact agreabil , se iroseşte incon­sistent. D a r ce însemnează consistentă iu l i te ra tură ? S ă fie probleme de viaţă, să fie intenţii moral izatoare . l ec | i i despre cum trebue să te comporţ i , sau numai sentimentul că trăieşt i un fragment de v ia ţă clar în chip intens 'Ì Desigur că ul­t ima presupunere este cea nemeri tă : a avea sent imentul că trăieşti cu intensi­tate tin fragment din via ţă , înseamnă a te găsi în prezenţa unei căr ţ i consistente. Pu te rn ice confl ic te sent imentale , aşa cum

s e măr i te cu K i k i . Un bă t r ân pre tendent , t e»n to ru l Arcad ie Ş tefănescu , reuşeşte să-M îndepl inească gândul vechiu. D a r f).~^,wij,|tă doamna Ştefănescu, Sanda nu mm t ră ieş te decât şase luni şi moare . C a r t e a se închide asupra acestei drame, ca re nici nu ne apa re ca o dramă, în t r ' a -tât autorul nu are simţul sguduirilor su­fleteşti, al dramelor umane. F ă r ă nici o milă pent ru trecutul dispărut cu Sanda , un trecut de iubire gingaşă, aşa cum ni s'a spus până la ul t ia ia filă, domnul k i k i , care- i un frivol şi-un sec, se îmbră ­ţ işează frenetic cu F i f i , a lă tur i de scr i ­soarea Sandei care , or icum ar fi a-eea scrisoare, a ra tă că la ei s'a gân­dit în u l t ima c l ipă a vieţi i . Păr in ţ i i lui K i k i , păr in ţ i i lui F i f i , un p ic tor p e punctul de a se rata , Sca r la t "Viforeanu, fratele Sandei şi s t imabilul Arcadie Ş t e ­fănescu compleetează galer ia sărăcuţă de tot în chipuri de oameni, din romanul d. Şerban . hi fond autorul nu ite convinge rie iubirea lui fviki pentru vreuna din fete. In Kiki se mişca impulsiuii i le vi tale ale adolescenţei şi usta-i adevăra t pretu­tindeni untie k i k i , întâli i indu-se fie cu Sanda , fie cu F i f i , s imte în e l aceeaşi monotonă „lumină"" a poftei carnale . Nos­talgii le lui sunt i re levante , t leaceea indi­vidul e de o mediocr i ta te pa ten tă cu toa­te poeziile, şi-acele tlulcege, pe care le scrie.

S a n d a Viforeanu ne este şi ea creio­nata pe fugă, aşa cum se pe t rec toate in romanul d. Şerban. Imaginea ei nu e dis­t incta ; se amestecă cu a lui F i f i , r iva la . Noroc că are gr i jă Kik i să ne spună din când în când cum e una şi cum ceala l tă . Părinţ i i lui Kiki , lin t a lă violent, o ma­mă bună. Arcadie Ştefănescu e "un pre­text pentru acţ iune, de aceea nici nu se insistă. Oa reca re personal i ta te are picto­rul Sca r l a t "Viforeanu, care, întors din s t ră inătă ţ i , poarta nostalgia civi l izaţ ie i apusene şi, îmbiba t de teorii, croeşte în permanenţă costume noni penlrti r a t a rea sa i remediabi lă . Do-.: Í momente t ragice ar fi t rebuit să sgudne car tea : încerca rea de s inucidere a lui F i f i şi moartea nepre­văzută, stingere înceată , renunţare bene­volă, a Sandei Viforeanu. Mai ales ulti­mul moment se preta la o desvoltare deo­sebită. D . Mihai l Şerban t rece cu uşurin­ţă peste ele ; de aceea ac ţ iunea e com­plect i ieconvingătoare şi curgerea l ină a cărţi i nu impresionează şi nici nu tulbu­ră. C a r t e cu adolescenţi şi pent ru adoles­cenţi ! De ja l i tera tura noastră cu poveş­tile d. B . Iordan şi cl. Ionel Teoclorcanu, s'a special izat într 'o l i te ra tură dulceagă, romanţioasă, scrisă pentru o categorie di­s t inctă de ceti tori .

Totuşi, în acest univers de pas ional i -ta tc adolescenţa, autorul găseşte notaţi i jus le şi ma i ales izbucnir i spontane de iz­voare l i r ice. Remarcab i l în acest senz este capi to lul I, care deschide ca r t ea sub aus­pici i foarte bune. P ă c a t că prin monoto­nia ul ter ioară se disi ramă impres ia de că ldură şi v ioic iune din pr imele pagin i . D u p ă noi, însă, cu a tâ ta nu se pot con­stitui romane şi în ceeace ne priveşte, d. Mihail Şerban poate fi un bun povesti tor , dar nici de cum un romancier , judecând după ul t ima sa producţie, care, după cum s'a văzut, e departe de a întruni condiţ i i le romanului , aşa cum ele ne sunt t ransmise de făuri tori i cu autori tate , in­traţi în conşt i inţa c r i t i că .

T R I B U N A L I T E R A R Ă 2 5

c u l t u r a e r e s i i n de VASILE COMAN

ORTODOCSIE ŞI ROMÂNISM

Aces ta e titlul lucrării Pă r . D. S tăni loae , re­ctorul Academici teo logice din Sibiu Prezen­tarea noas t ră e poate tardivă, deoarece car­tea a apărut, sunt doi ani de atunci , şi poate, prima ediţie e terminată . E a , iasă , nu e fără legătură cu timpul nostru, timpul încercăr i lor de regăsire spiritualii a neamului. T ră im în plin v e a c naţ ional is t şi în plin veac al verifi­cărilor de forte, morello şi mater ia le . Ciliar po­poare, a căror credinţă im e tocmai în ammionie cu naţionialisimiul, se s t râng azi în jurul sâm­burelui etnic, pe cane» caută să-1 îmizdrăveiniea-scă. Pen t ru noi aceas t ă regăsire es te înlesnită, deoarece românismul — „patr ia mioaistiră pă­mân tea scă" — a fost ocrot i t şi b inecuvântat de „patr ia noas t ră e c u m e n i c ă ' , ortodoxia. .Ast­fel că, români simul şi or todoxia smint cele două anew© ale acestui neam, aşeza t „în ca lea rău­tăţ i lor ."

Car tea Păr . S tăni loae , în tâmpinată la apari­ţie de a tâ t elogiu, a marca t un început de epocă pentru cul tura creştin:! roniâinească.

Idei le din c a siunt pornite din aceiaşi con­vingere cairo a zămislit şi căr ţ i le d-lui Nichi -for Cra in ic : . .Puncte cardinale în haos", „Or­todoxie şi e tnocra ( ie ' ; şi „Nosta lgia Paradisu­lui'". Şi anume: „Ortodoxia es te adevăra ta entelehie u vieţii , drumul ei drept" (pag. 66) .

împreună cm aceste cărţi , luc ra rea Pur. 1). Siăr . i loae a adus în centrul preocupări lor cul­turale răspunsul ortodox la întrebări le cari fră­mântă veacul .

Ia r astăzi aces t răspuns a răzbit în cel miai înalt for al culturii româneşti, prin intrarea lui Nichifor Crainic la Academie .

(Nu ştim ce va gândi azi d. Radiuleiscu-Mo-tru, când prin noul său coleg, a intrat în la­boratorul culturii romaneşt i fermentul orto­doxismului. Pen t rucă , nm e mult de când pre­şedintele înaltului for susţ inea că aces t fer­ment nm dospeşte f rământătura neamţului ci o s t r iveşte . A se vedea „Românismul ' ' 1986).

Oairtea Păi'. S tăn i loae se prezintă ca o nouă formă de apologie a viziunii or todoxe şi a ra­portului ei cu etnicul .

Creştinismiiul de azi. şi în special ortodoxia este a t a c a t mu discutat nu a tâ t în mumele şti inţei nici atât de oameni mărturisi ţ i necre­dincioşi sau atei . ci de o ca tegor ie de oameni, care fără să, aibă nimic comun cu biser ica, de­cât că îi văd turnurile şi întră în e a la câte-o sărbătoare naţ ională .

Călăuziţi de concepţi i die factură protes tantă sau protestantiziantă, aderenţ i ai unui nationa­lism c a r e exclude orice .mister în viaţă, mulţi din intelectual i i noştri cred că ei dau soluţia ultimă în mater ie de credinţă.

Spre a le răspunde es te necesară aceas t ă formă a apologet icei şi spre a aldiuce credinţa în centrul vieţi i pentru a-i stabili legătur i le in­disolubile cu fiinţa neamului.

Din cele 15 studii, c â t e cuprind cele aproape 400 pagini, şapte smint consacrat© raportului dintre or todoxie şi niealmi. In e le se frâng pă­rerile cont ra re procesului osmot ic dintre româ­nism şi ortodoxie, fio că e l e aunt vani te din mintea vreunui filosof, sau din sursă romano-ca to l ică ori pro tes tantă .

Aces to ra le urimează un documenta t studiu despre teofianii, de cairo a fost cut remurat su­fletul românesc prin ară tăr i le dela Maglavi t . P rob lem» răului formează obiectul unui alt. studiu, a cărei deslegare e şi originală şi ispi­t i toare , văzând or iginea răului în dorul de viaţă în afară de voia lui Dumnezeu. . . într 'un capi tol t ra tează despre: „Ouvâintul Şi mis t ica iubiri i", într 'al tul despre „Cuvânt şi faptă ' 1 şi a l tele .

Spaţiul aces te i rubrici , extremi de l imitat , uni ne îngăduie a stărui mai mult, asupra nic i uneia din problemele desbătute în aceas t ă car­te. O asemenea întreprindere e si foarte g rea . deo.aiiece toată lucrarea '.merge într 'o ai'guiminn-tare atât de strâm-'ă. încât or ice rezumat ar insemina o nedreptă ţ i le .

Credincios convins , înainte de toate , teolog profund, dublat de o vastă cul tură şi informa­ţie filozofică, î.nKestrat cu o mare putere (le pil 1 rundere şi expunere. Pă r . S tăn i loae stă, aproape s ingur şi răspunde temeinic , prin ar­t icole, studii şi esseuri . apostazii lor şi tenta­ţiilor de falsificane a dreptei credinţe.

Art icolele publ icate dela apar i ţ ia acestei cărţ i , în „Gândirea" , „Telegraful Român" , „Rev i s t a t eo log ică" şi mai nou în „Luceafă ru l " pot forma un al doilea volum de peste 500 pa­gini, pe care , fără îndoială, ceti torii îl doresc cât mai curând împlinit.

V r e m e a noas t ră girăbită. nu aşteaptă, să se cris tal izeze comeeptiile şi debitează c a o uriaşe fabr ică curente noui în toa te domeniile. In timp oo b iser ica e a t aca tă , făţiş siaai pe ascuns, ba t jocor i tă sau înlă turată la periferia vieţii , omul convins de adevărul lui Hristos şi pute­rea lui de t ransformare, nu poate rămâne pa­siv; a r fi un dezertor, dacă nu ar lua condeiul să a r a t e într 'o formă corespunzătoare preten­ţiilor veacului adevărul veşnic al concepţiei creşt ine.

Astăzi teologali D. S tăn i loae e un apără tor al credinţei . Prin scrisul său îngroapă ereziile veacului şi deisgiroapă aurul concepţiei creş t i ­ne, arătâindu-l lumii, într 'o formă a leasă .

Dsa nu se opreşte la dărâmături , ci zideşte: nu polemizează, ci apără : mu acuză, ci îndreap­tă : nu sileşte, ci conver teş te pe cei ce îi ci­tesc scrisul .

COMUNITARISM ŞI COMUNISM,

es te titlul unui condensat şi substant ial studiu al tânărului diacon N. Mladin, publicat îm „Re­vis ta t eo log ică" Nr. 3—4 a. c . ca re t ra tează

o problema de ac tua l i ta te socia lă . Temeli i le unei lumi sie sguduie şi o al tă lume îşi croieşte liniile de exis tenţă . în t rebăr i le ce se pun l a aces t început de veac sunt tot mai multe. Ce duh va stăpâni aces t ev nou ? In ce orizont spiritual se va mişca oimemiiea şi de ce lumini se va călăuzi ? Sunt semne de în t rebare , „ne­cunoscu te" alo prezentului, pe car i ziua de wiâne le va rezolva. Dar nu e indiferent felul rezolvări i : „Căci veacul niu poate trăi singur, prin proprii le lui puteri, ci -numai a târnat de luminile veşniciei ' ' .

Două concepţi i , diametral opuse, două du­huri deosebi te unul de altul ca nioaptea de zi, sie războiesc să. s e aşeze la t emel ia noii luimi: creştinismul! şi coniunisiniiul. „Comunismul şi creştinismul sunt soluţii opuse în explicarea senzului existenţial şi cadrului evolutiv al ome­nirii. Pentru comunism omul se ridică din ani­mali tatea haotică spre animalitatea organizată; pentru creştinism sbuciumul uman coboară din Dumnezeu, ca să ancoreze pe aceleaşi tărâmuri ale veşniciei. Unul nu cunoaşte decât împărăţia pământului, omul teluric, celălalt deschide porţile de lumină ale împărăţiei cereşti , ale omului duhovnicesc".

Print re primele şi esenţ ia le le deosebiri între comunism şi creşt inism este problema proprie­tăţii part icularo. — Conin tn.ism.ul o neagă inte­gral şi cau tă să dovedească cium, că şi creşt i ­nismul pr imar a fost de aceas t ă părere . L a a-ecas tă înce rca re de confuzie a creşt inismului primar cu comunismul răspunde studiul de fa­ţă, în temeiat pe dovezi biblice şi patriotic© şi expus într 'o fi-ulmfoaisă limbă l i terară .

Soluţ ia c reş t ina de atunci şi de azi, cu pri­vine la proprietatea, par t iculară e s t e : comuni-taristă. Proprie tarul absolut e Duminieizeu, care a dat omiulmi proprietate sipre a folosi şi lui, dai fără a uita de semenii săi. Oüimiuin.isim'iil -se în temeia tă pe forţă, când desìi inţeaiză dreptul de proprietate, orestiniisimul prin iubire îl co­boară dela un drept absolut la uinad relat iv.

Remarcăm acest studiu ca, deosebit de im­portami si coincludemt într 'o vreme, când re­forme sociale de suprafaţă vor sil vindece ră­nile provocate do un război neisprăvit . Căută­torii de soluţii dela noi şi de a iurea ar putea învăţa adevărul că singura deislegare a proble­mei sociale, s ingura alifie care poate vindeca mizeria soca lă es te iubirea creştină., care rupe zăgazurile dintre clasele sociale, sparge zidul do foc al egoismului şi înfrăţeşte pe bogat şi sărac , precum se înfrăţeşte v i ţa de vie cu aracul de ca re se spr i j ine.

Cultur i le stfrăine Traducerile şi moda

Indiferenţa to ta lă în caro ne-am complăcut în ult imele două veacur i faţă de mişca rea cul­tu ra lă a popoarelor vecine şi miai aleis IA ce lor din Orient, a r vrea să fie jus t i f ica tă —• copi­lă reş te — de unii prin faptul că pr iv i rea noa­s t r ă a fost îndrepta tă cu exclusvi ta te spre Apus. Nu tăgăduiimi îna l t a forţă cul turală a aces te i părţi europene, dar nu vedem cauza ca re ne-a determinat la indiferenţa faţă de li­te ra tura popoarelor din jurul nostru. O lăsa te în parag ină a unui lucru reclamă după sine o lipsă totală de interes pentru ceva non. Şi tocmai aceas t a nit o în ţe legem: am cunoscut noi oare operile scr i i tor i lor vecini ca să ne putem da o părere (în cazail de inai «us, proa­stă,} şi să nu ne mai intereseze? Cunoaştem ceva din l i tera tura turcă , bulgară, sârbă, grea­că, poloneaă «au chiar persană (înţelegem c e a moderala deşi nici din cea ant ică nu ştim noi multe lucruri) şi n 'am găsi t în e le nimic demn do o lectură sa t i s f ăcă toa re? S 'au făcut — cei drept — unele înce rcă r i prin publicare de an­tologii dar, din lipsa complectă de informaţie A publicului c i t i tor do inulte ori şi din nefe­r ic i ta a legere a t raducător i lor , aces t ea au tre­cut neobserva te! S ă mie în ţe legem însă : v ina nu eiste A scr i i tor i lor ci a publicului c i t i tor! Do­vadă? „Moda" (fără să vrei îţi vine în gând imaginea unei vi t r ine cu rochii „ch ic" ) care ee -a plouat în ultimi doi ani cu romane tra­duse din englezeşte . Da, da, e s t e vorba de o „modă" în toa tă pu te rea cuvântului : nu eşti om cult dacă n'ai ci t i t ul t ima car te t radusă din englezeşte chiar dacă m'ai ci t i t pe toţi c la­sicii şi contemporani i scri i tori români! Căci , în definitiv, (vorba duduitelor bine crescute şi a t ineri lor filfizoni) Caragia le sau Creangă isunt nişte „ ţărani" . E i nu pot fi citi ţ i de com­patr ioţ i i lui Maughami sau Cromin. Nu ne gân­dim la o scădere a prestigiului c las ic i lor noştr i ch iar dacă inteivime isuibeistim,airea specif ică R o ­mânului pentru tot ce e s t e al lui, ci la agra­matismul a şa zisei „burghezii ' 1 .româneşti, da­că exis tă a şa ceva . P â n ă mai ieri o u erai la modă dacă mu citeai pe scr i i tor i i francezi; azi eşt i un „ţăran ' ' dacă n'ai ci t i t pe Pear l Huck ch ia r dacă n ' a i cunoş t in ţă de Goethe sau Hugo cu toa te că fac par te tot din Apusul cu a cărui cunoaş tere ,ne mândr im a tâ t de mult. E aici o s t a r e de lucruri ca re t e f a c e să pui mâna la ochi de ruşine mai a les când aces t public de­cre tează o ca r te ca bună sau rea după rec la ­m a editurii a şa cum ar fi vorba de um fruct pur ta t îm cobi l i ţa olteanului pe străzile bucu-reştemie: s'au terminat c i reşele vin perele. Am terminat cu moda f r a n c a , vine c e a engleză.

S ' a în t rebat oare c ineva dacă «ces te căr ţ i l a „modă" sunt în to tdeauna bine alese şi bine t raduse? Ne gândim la cele aproape o mic de pagini c a i e c o n s t a n e romanul „Leagănu l ţii s i c i i ' 1 în c a i e o abordat un subiect ce putea fi rezumat într 'o s ingură pagină. Nu mai vorbim de l imba românească în t rebuinţa tă în aces te t raducer i : a impresia că t raducătorul imediat ce termină o pagină de manuscr i s o şi dă la cules că, de: afară aş teaptă o în t r eagă serie de cit i tori car i ţin cu tot dinadinsul s ă f i e . . . apuseni!

Da r în definitiv, a c e a s t a es te o „modă" care v a t rece după seizomtl e i , ca toa te ce le la l te : nu va rămâne decât mirosul de vechi tur i sau de pod: nu în căr ţ i le t radus» cari au, unele o mare valoare , ci în mintea pasionaţ i lor ci t i­tori de astăzi . Şi tocmai aceas t ă perspect ivă ne înspăimântă : până când publicul nostru c i ­t i tor luat cu asal t , va decre ta că bună sau rea o operă? Ne gândim numai la el. Căci oamenii cLI bun s imţ pot face oricând o deosebire. Ş i , din fericire, mai exis tă şi din aceş t i a : unii 0:1 ri ştiu s ă muncească cinsti t , cu râvnă si alţii cari să-i aprecieze la o jus tă valoare , din înfăptuirile lor, fără a mai avea nevoie de pă­rerea samsari lor de l i teratură din cafenele sau din saloanele intelectual i tă ţ i i româneşti(u)

Şi. Bezdechi: „Antologia poeziei greceşti" (Colecţia „Symposion"

Cluj) A c e s t e a din ramă «unt gândur i le noastre

pentru d. Ş t . Bezdechi , titularul catedrei de el ină dela un ive r s i t a t ea din Cluj-Ribiu, când citim acea m luminată „Antologie a poeziei gre­ceşt i ' ' .

T r e c u t ă sub t ăce re de c r i t i ca „of ic ia lă" nu nuai putea fi vorba, după cele «puse ma i sus, de o re levare din par tea publicului nost ru c i ­titor. Care e motivul tăcer i i c r i t ice i noastre nud prea înţelegieni căci aşa cum a putut re­cenza or ice roman t radus din a l te limbi, se putea da, nu o reclamă, dar o apreciere a unei munci g r e l e care a adus după sine rodul pliu care eiste aceas t ă antologie . Cu atât mai mult e r a necesa ră o oprire mai îndelungată şi o ce rce ta re mai amănunţ i tă cu câ t es te vorba

de poezia modernă a unui popor cu care deşi Buntem aproape vecini — nu i-o cunoaştem.

In ce le 186 de pagini — tipări te în condi­tomi technioe ireproşabile, sunt cuprinşi nu mai puţin de 94 de poeţi dintre cairi şase fe­mei. L a sfârşi t , ca r t ea are o scurtă , dar b ine informată, privire asupra poeziei neogrece .

Traducer i l e dlui Ş t . Bezdechi sunt a tâ t de reuşi te (şi ne gândim la dificultăţ i le pe car i le prezintă l imba lui Homer) încâ t nu m ă avân t dacă afirm că în multe cazuri ele în t rec chiar originalul . Având de t radus dintr 'o l imbă in care sunt în t rebuni ţa te (în l i tera tură) nu mai puţin de patru dia lecte d. Ş t . B . a ştiut s ă ne •redea ceeace es te specific în poezia acestui popor, fă ră a for ţa versul din consideraţ iuni technice . Căci insuş d. Ş t . B . e s t e un poet : aces t e t raduceri ne îndreptă ţesc s ă spunem aceas t a .

Chia r aeo lo unde posibi l i tă ţ i le de redare suferă (cum este cazul marelui poet Costi P a -larnais ale cărui versuri de o rară frumuseţe eunt aproape intraduct ibi le) d. Ş t . B . a ştiut isâ ne apropie cu multă căldură, să f acă în aşa fel înicât originalul .să nu sufere prea mult. Res tu l poeziilor însă sunt t raduse cu a t â t a s imţire şi e cu a tâ t mai m a r e meritul dlui Ş t . B . cu câ t a trăit poezia f iecăruia dintre poeţii pe ca re ni-i prezintă. E cazul lui Val laor i t i s şi al Aromânului Krys ta l l i s ca re a cân t a t c a nimeni altul v ia ţa c iobănească , de munte, a Vlahi lor din Pind. Da r a c e a s t a nu s tânjeneş te pe t raducă tor de a ne reda frumuseţea din versuri le poeţilor de pe ţărmul mării «au* de pe câmpii le Asiei Mici. I a t ă a c e s t sonet — bijuterie a lui 0 . Belkes pe care-1 reproducem în întregi/mie, pentru c la r i t a t ea lui:

NURMAHAL

O Nurhamal, îţi seamănă, când r â z i , surâsul cu cristalul Unui isvor ce murmură curgând pe albe pietricele. O Nurmahal când tu vorbeşti, cuvântul ţi-este ca pocalul In c a r e crinii cei semeţi mustesc aromele lor grele.

Din tribul tău, o Nurmahal, n'am mai văzut la altă fată O ciudă-aşa de g ingaşă ca la nevinovaţi i prunci. Şi când surâzi , şi când vorbeşti, c â n d trece aga le , legănată, O Nurmahal, în inimă otravă , farmece'mi arunci .

De mă iubeşti, o Nurhamal un c â n t aşa duios ţi-om zice, Că şi'n pustiul din K a m a r , vor înflori — m ă crezi? — aglice. Sus pe >jeîntinate culmi, să-mi întin d cortul voiu pleca.

I

Sorbind din cerul de azur o inspiraţie divină, Intr'un gazel de aur pur te voiu s lăvi c a pe-o lumină. De m a i iubi, o Nurmahal, cât de frumos eu te-aş c â n t a !

Sau acel nepreţuit poem a lui N. Kavaf t „Itaca", t radus a tâ t de simplu, a t â t de natu­ral. Da r câte n 'am pu tea c i t a? „Prov inc ia l e l e" lui G. Atamas pe care am putea-o reproduce în în t regime.

Muzical i ta tea versului din „Cântecul răsbo-iuiui" a lui A. Ef ta l io t is e atât de a t a ş a t ă ori­ginalului şi totuş ai impresia că poezia e scr i ­

să de când lumea în l imba română, strofă:

Citez o

„De-atâta plâns mu i-a rămas batistft'n ţări s trăine

Fi ice de boer îl cer , el plânge după mine. T a c a , t ac , în cur tea mea, Până-mi vine dragostea!''

Dar reproducei le noast re sunt pe depar te de a spune totul . Car tea a c e a s t a t rebuie c i t i tă . Căci, deşi autorul mărtur iseş te că e o mică an­tologie, noi nu-i putem împărtăş i părerea în a c e a s t ă privinţă. Anto log ia dl ui Ş t . Bezdeehi , e rodul muncii unui om bine chibzuit, e mai niult decâ t complectă , e un dar, un mare, ne­preţuit dar, pe care-i face l i teraturii noastre, aşa cum sunt şi t raducer i le d-sale din O vidi n sau Pla tou . Da, sunt daruri cari nu pot fi ră­splăt i te cu a t â t mai nviU. c i cat gândurile di ui Ş t Bezdeehi mărturis i te în prefa ţa aces te i an­tologii sunt a tâ t de frumoase şi a tâ t de mo­deste: „ închei rândurile de fa ţă cu nădejdea că aces t modest început v a fi conti.niuat de alţii în o măsură mai mare şi în ohip iinai fe­ricit şi doresc ca el să sugereze unuia sau al­tuia dintre .scriitorii a tenieni , ca re cunosc lim­ba şi l i te ra tura noastră să f acă în ta ra lui pentru poezia noastră , măcar a tâ t că t am în­cerca t eu s ă fac. aici pent$u poezia prietenilor noştri dela Miazăzi".

De ce am continua.? Rândur i le de mai s;us cred eă spun destul! Noi nu putenti decât s ă invităm, pe ci t i tori i noştri la c i t i rea şi înţele­gerea aces te i antologii fără a avea pretenţ ia do a fi făcut .aici o cr i t ică l i te rară : e doar gân­dul nostru plin de respect şi dragoste pe care îl transmitem prin a c a s n pagini dlui Ş t . Bez­deehi pentru o m u n c ă pe c a r e va trebui când­va s'o continuăm, nu numai în ceeace priveşte l i te ra tura g r eacă ci în general , toate li teratu­rile ţăr i lor din B a l c a n i .

DEM. GH. NOLLA

Prof. Oskar Wiíísíock: Eine Brücke von Volk zu Volk

— Das Kronstädter Rumänisch-Deutsche Kultu-turinstitut ( 1 9 3 5 - 1 9 4 0 ) Druck der Buchdruckerei

f. Gőtts Sohn.

în t r 'o broşură de 20 de pagini e condensat rodul urnei boga te ac t iv i tă ţ i culturale, desfăşu­rată de că t re o rgan iza ţ i a b raşoveană a „Insti­tutului de cul tură româno-germană" , înteme­iat la 20 I anuar ie 1985 de că t re profesorul S i -mioin Mândrescu.

Autorul aces te i broşuri, d. prof. 0 . Wi t t s took apreciază s trădanii le vrednicului fondator al prunei încercăr i de siate»matizare a raporturi­lor cul turale germanio-romàne. N 'a fost de loc uşoară mis iunea pent ru a cărei isbàndn a lup­tat , cu pas ionată însufleţire, fostul deţ inător al ca tedrei de l imba şi l i te ra tura ge rmană dela Univers i t a tea bucuneşteană. In împrejurăr i ex t raord inar de gre le a s c o s profesorul S. Mândrescu, timp de 7 ani, fă ră întrerupere, o rev is tă înch ina tă problemelor germianistioei dela (noi, căutând să îmbrăţ işeze şi diverse probleme de cul tură ce intră îmtr'uin cadru m a i larg. Fap tu l că n 'a îsbutit pe deplin trebuie căuta t în l ipsa de în ţe legere a cercuri lor con­ducătoare , oare erau, pe v remea aceea , com­plet r e f rac ta re or icărei manifes tăr i cul turale , din ca re se res imţea vreo adiere de înrâurire germană . P re sa românească s'ia dovedit şi ea ne în ţe legă toare , a tunci . Azi lucrurile s'au schimbat ; lumea românească începe să-şi deie tot mai biii© s e a m a de impor tanţa contactului spiritual cu superioarele produse ale l i teraturi i şi culturii gemmane. Oficial i ta te şi public e as tăzi de perfect acord că un popor tânăr , în plină formaţ ie cuta e a l nos t ru miu e bine să se izoleze de marii păs t ră tor i de bunuri morale, de mar i i c rea tor i de valor i spir i tuale universal

recunoscute . Astăzi ştie t oa t ă lumea româ­nească , că o s t r ânsă şi airnio.nioasă co laborare cul turală cu lumea germană va a v e a urmări b inefăcătoare pentru desvol tarea propriei noa­stre culturi.

L). prof. O. Wi t t s tock me schiţează în broşura dsale un bilanţ i-ntereisant al act ivi tă ţ i i desfă­şurate de fil iala amintitului institut, Ia B r a ­şov. In toamna anului 1935 a luat, fiinţă „Insti­tutul de cul tură româno-genmiaină" din oraşul nostru şi a act ivat până în vara ainului 1040. Pregătir i le prel iminare şi propaganda, menită -să lăunurească opinia publică brasoveiană asu­pra scopurilor urniăii'ite, au fost făcute, înce­pând cu pr imăvara anului 1935, de către dnii prof. Eft imie Măreuleiscu şi Oskar Wittstorik. Un comitet local , compus din membri repre­zentativi ai inte lectual i tă ţ i i braşovenie, a ve­gheat şi cea mai iniia.re par te a şi ac t iva t cu privire la e x e c u t a r e a bogatului program de muncă, ce şi l-a fixat- f i l iala braşoveană dela începutul întemeierii sa le (conferinţe, cursuri de limbă etc.)

Personal i tă ţ i proeminente în domeniul ştiin­ţei si al l i teraturii s'au perindat, în cuirsul ce­lor 5 ani de .rodnică ac t iv i t a t e cul turală , con­tribuind la în ţ e legene-a şi înfrăţireia reciprocă — şi — durând — după cum se exprimă auto­rul a tâ t de plast ic în titlul broşurii sa le — o adevăra tă punte dela un popor la altul.

I ) . prof. O. Wittstodk nu se mărgineş te să ne deie o în reg is t ra re seacă , nu se opreşte la o simplă annumerare a conferinţelor, ci aprecia­ză, succint , contr ibuţ ia fiecărui conferenţiar în parte, dozâ«du-şi e logi i le eu un remarcabi l spirit c r i t ic . Faptul a ce s t a dă lucrării dissi le o deosebi tă savoare . Reprezintă , după cumi aim aminti t mai sus, o m a r e bogăţie de informaţii şi aprecieri , condensate în câteva pagini . K o adevăra tă chintesenţă a ac t iv i tă ţ i i celei mai ac t ive dintre secţ iuni le ..Institutului de cul­tură româno-germană ' ' şi merită prin na-imare să fie cunoscută în cercuri cât mai largi .

In prezent, opera de cunoaştere , co laborare şi înfrăţ ire german o-română e as igurată pe de'oparto de „Inst i tutul gemmán pentru Şt i ­in ţă" din Bucureş t i , conlduis de prof. univ. E r n s t Gamillsicheig, iar pe de al tă parto de „Insti tutul român pentru Ş t i i n ţ ă " din Ber l in , condus de prof, uiniv. Sext i l Puşcar iu . Inde­pendent de aces tea , dair în colaborare armoni­că s e -strădueşte o nouă Revistă a limbii şi culturii germane subt conducerea prof. P ă -tiâşcaniu —. să cul t ive şi să extinidă în cercuri cât mai largi aces t e legături .

I. Gh.

E I N E KINDHEIT, UND V E R W A N D L U N ­GEN E I N E R J U G E N D de Hans Carossa. (In­sel -Verlag) .

F a i m a lui Hans Garassá .nu se în temeiază pe 0 rec lamă gă lăg ioasă şi nuulticolorată, oa a c e e a a a tâ tor nume „ in ternaţ ionale" , dar temeini­c ia ei es te cu atât, mai evidentă cu câ t mumele scr i i torului german e din ce în ce mai des pronunţat , atunci când e vorba de l i te ra tura germană din zilele noastre . Şi a c e a s t a la noi bine înţeles, pentru că în ţ a ra lui nimănui nu 1 ar t rece prin gând s ă mai prezinte c i t i tor i lor un nume prea b ine cunoscut .

, . 0 copilărie ţi avânturile unei t ine re ţ i " au fost pentru prima oară publicate în anul 1922. Sunt amintir i din v ia ţa autorului până în mo­mentul când aces t a îşi termină liceul. Pr imele con tac te ale copilului cu na tura sunt ex t rem

de in teresante , atunci când, ca în cazul Iui Hans Carossa copilul e înzestrat cu o sensibi­l i tate deosebită . In târguşorul pierdut dintr'un colţ al Bavar ie i , primii ani ai copilăriei sunt o deş teptare mirată, pe alocuri pl ină de înfri­gura re , că re ia nu-i l ipseşte totuşi nici o sin­gură clipă .seninătatea, acordul spontan cu oa­menii şi cu lucrurile.

P. conturarea t rep ta tă a unei personal i tă ţ i vi i toare, a cărei bogăţ ie de t răsătur i se Iasă fi Ilicită. î n c ă din primele pagini. ,

Câteva figuri se desprind cu încetul din fluxul me-obosit al propriilor experienţe , chi­purile părinţ i lor şi ale unor prieteni, toate de o prospettane şi un relief deosebit , şi care to­tuşi se pieni î/n curând după vălul propriei personali tăţ i t r iumfătoare. Deşi unele ca rac te ­r is t ice -scene ale vieţei de ţară şi încrezătoa-rea voioşie bavai-ează de pe alocuri sunt su­ficiente pentru a crea un mediu şi a fixa o atmosferă locală cel ce ar căuta documentarul iu car tea lui Carossa. cu greu l-ar putea găsi . Căci ceeace e ca rac te r i s t i c acestui scr i i tor e mai degrabă o uimitoare apti tudine de a-şi desluşi propriile stări sufleteşti până în ele­mentele cele mai imponderabile şi de a reda, văzută prin prisma lor. o c iudată imagine răs­turnată a naturi i înconjură toare , ca un reflex în apă.

Natura şi oamenii pe care îi descrie se t ransformă culm ajung în contac t mai strâns cu el. Totu l sie tranisfigurea.ză. îşi pierde greu­t a t ea şi opac i ta tea , 'dela escapadele ştrengă­reşti de a c a s ă până la v iea ţa —• aspră totuşi — a unui in terna t german de pe vremuri, ză­vorât ca o mănăst i re , şi unde o disciplină pă­zită cu s t răşnic ie mu exclude totuşi dreptul la greve şi cu atât mai puţin împiedecă evaziu­nile de ordin spiritual ale elevilor. Şi cât de pasionante sunt uneori aces te evaziuini-desco-periri ale unei lumi nineunoscute, t a in ice şi lu­minoase în aceleaşi t imp.

Maestr ia lui Carossa în gradarea abea per­ceptibilă a aces to r t recer i . în lunecarea nesim­ţită că t re străfundurile cele mai adânci ale sufletului e neîntrecută . In te resan tă e şi ur­mărirea unei spiritualităţi atât de autent ice în drumul ei că t re el iberarea, plină de sugestii deasemneraea, încordarea ei din oe în ce mai conşt ientă şi mai accen tua t ă — î n ul t imele ca ­pitole ale cărţ i i în special — în marea familie a sufletului german.

Şi nu putem considera ea o ca l i t a t e de or­din secundar mici stilul în care e scr isă car­tea , o proză limpede, aer iană, cum poate rar se în tâ lneş te .

„ S C I E Z K A OBOK DROGI" de Kazimiera Illakowiczowna ( „Roj" -Varşov ia ) .

Deşi l i teratur i le unor popoare din vecinăta­tea noas t ră ar putea fi soco t i t e pe drept cu­vânt a fi a t ins nivelul celor occidenta le , pre­judecăţ i le , neeunloaşterea limbilor respect ive şi mai ales ra r i t a tea t raduceri lor ne împiedică dela o jus t ă apreciere a valorii lor . Pierdem astfel ocaz ia de a lua cunoşt inţă de unele ad­mirabile opere de ar tă sau de foarte interesan­te documente umane. I a t ă de pildă ca r t ea de faţă „Cărarea de l ângă drum''.

Kaz imie ra I l lakowicz e una din c e l e mai cu­noscute scr i i toare ale l i teraturi i poloneze mo­derne şi numele ei stă alături de ace la al poeţi lor celor mai buni din gene ra ţ i a de după primul războiu mondial. Spre deosebire de căr ţ i le ei precedente , volumul de faţă, publi­ca t în anul 1939 o incursiune în domeniul pro-

zei. Autoarea a fost secre ta ra par t icu lară a mareşalului Pilsiudski t imp de aproape 10 ani,, până la moar tea aces tu ia în 1935.

. .Cărarea do l ângă drum" e poves tea mişcă­toare a sbuei urni mii nmei fiinţe, ce alături de şeful către- cano convergeau toa te credinţele şi speimmţele, îşi dădea si l inţa să fie cât mai de folos in donuemiul ce-i fusese încredin ţa t . Sur.t amintir i le unei scr i i toare înzes t ra te cu un subtil spirit de observaţ ie . în jurul omului providenţial care părea că reuşise la uni mo­ment dat să as igure ţării salo uni relat iv echi­libru în t re doi vecini puternici , în a cea cum pană a apelor de a căror pnteire m t emea să n u fie tâ râ tă . Delscopeirim aci ira Iosif Pil-sudsiki in v iaţa de ţoa l e zilele, fără înfnumu-se ţa rea pe care biografii unui om miare sunt de multo ori ten ta ţ i să o facă, şi nimic n u ar fi putut a ră ta mai bine super ior i ta tea unui om excepţ ional , decât aceas t ă subliniere a curat OTmenie'Sioului care , împiedeeânidu jnie de a ne forma o imagine prea schemat iza tă de­spre el, ne desvăluie bogatele resurse ale unei adevăra te personalităţi şi explică farmecul pa ca re 1-a exerc i t a t asupra unui popor întreg.

Un om plin de vioiciune, do putere şi de voinţă între foţi, pe care Kazimie-ra Illa-kowiez nu se sfieşte să ni-1 a ra te luîndu-si ceaiul sau făcând haz de o gitimi, bună. Impresia po ca­re ţi-o lasă c a r t e a e fe ra iecă toare ; e vra ja unei atmosfere c r ea t e dela un capăt la altul a! cărţ i i . Şi a r trebui să amint im ca U.Ì; cle­

ment al acestui farmec, umorul de cea mai

bună ca l i t a t e do ca r e simt s t r l b â t n t e paginile „Cărăr i i" . Nu însemnează- desigur că nu se găsesc şi multe lucruri tr iste k< a ce s t e amin tiri a l e cuiva, c a r e a putut şi a ştiut să vadă multo mizerii şi lipsuri în jurul său, <la,r pa­ginile în c a r e i ronia şi hum irul se împletesc, formează oaze de cea mai rară şi mai auten­t i că savoare . De fapt săgeţi le sunt îndreptate do cele mai muilto ori împotr iva .propriei sale persoamie, poate ca o scuză pentru faptul că din când în când trebue să vo rbească despre ea însăşi. — E ca -o illustrare a celebrei defini­ţii a lui J u l e s R e n a r d . ,L 'humour, s 'est de la pu'deur", al cărei adevăr iese îneăodată la iveală . O al tă notă contiribue la Originalitäten volumului: dedicandu-l celor două nepoate ale sale şi -scriind într 'un stil destul de simplu. Kazimieira lltalkowiez pane de -multe ori că se adresează exclusiv lor, fapt care îi dă- prilejul aii lămairească mai în amănunt unele lucruri, dar care nut o împiedică, — am fi din con t r i ispitiţi s ă credam oft îi dă tocmai prilejul sà spue lumii, z icând pe şleau, anumite adevă­ruri nu to tdeauna comode, dai- o r i când şi ori­unde valabi le .

l a t ă deci car tea cu intenţii oarecum modes­te simple -amintiri, ce exclud prin na tura lor orice încercări do biografie -sistematizată, din care sie desprinldo totuşi o imagine câ t se poate do vie a mlareşalului Iosif Pilsiudsiki. Du­pă cum spinino autoarea , „o oglindii fie mică sau iqare, îţi redă o imagine tot a tâ t de fi­delă", oglinda pe came mie-o oferă Kazimieira I i lakowicz insă, o fără îndoială una din ce le mai î ncân tă toa re şi mai mişcă toare din toate cele de felul ei.

„IN HAZARD" de Richard Hughes. (Chat te et Windus, Londra) .

Gei cari c imose din l i teratura anglo-saxonă vesti tul „Ta i fun" (Typhoon) al lui losieph Con­rad, îşi vor pu tea f ace destul de uşor o idee despre n-oua c a r t e a lui Riehaird Hughes. A c e ­laş subiect îl găsim Ia o dis tanţă de aproape

patru zeci de ani în amâradouă povest i r i le : O furtună pe mare şi un vas prins într 'o luptă desperată cu elementele, în ca.re se desfăşoară aceeaş i gamă do eroism şi de f r ică din par tea

numi Urilor echipajului. Şi totuşi, nimic mîii deosebit decât aces te două povestiri marine, al căror stuidiu comparat iv a>r fi destul de in­teresant , căc i dacă valoarea lor este — ne grăbim a o (Spune — peasibil egală , diferenţa piocedoelor te izbeşte ca o mărturie a schim­bării gusturi lor între două epoci. „In voia s«>r-ţ i i " cum s'ar putea t raduce titlul englezesc, e povestea unui vas ultramodern de mărime mijlocie . .Archimede", care f a c 1 drumul între coas ta do Es t a Americoi şi China, fn golful Mexic . .Archimede' ' e prins de un ciclon din cele mai violente şi timp de (i zile se desfă­şoară o luptă -sălbatecă între tehnică şi natu­ra, între orwnpni şi apă.

Aceasta, o totul. Un Mi! desgolit , aproape şti inţific, împiedecă or ice etuziune romant ică . S 'ar zice —- un jurnal de bord cu c â t e v a in-ci; isi imi psihologice. Un jurnal J-e bord care menţionează toa te detaliile t e l e i b e ale luptei maşinilor celor mai p<»rfoi : r iö ' :a . . e împat r iva va 'uri lor.

l î i ind pe rând şt i inţa e înfrântă: motoarele se opresc, pompele nu miai funcţionează, câ rma se rupe. S ingur eroismul căpitanului şi al uno­ra din cei lal ţ i ofiţeri mai poate ţ ine piept fur­tunii. Aceşti marinari din ora el icelor şi a tur­

binelor îşi aduc aminte de vechi manevre alo vaselor cu pânze, de poveşt i le a l tădată ironi­zate ale lupilor de mare, şi vasul cont inuă să plutească — ce-i drept însă, Ia în tâmplare —, în mijlocul unui uriaş crescendo al oceanului .

Frântur i de amintiri depărtate încep s ă i obsedeze pe oameni. po măsură ce foamea, oboseala şi disperarea pun stăpânire pe ei. l a fal.a morţii iminente au înce ta t de a mai for­ma un „ech ipa j " : sunt numai oameni izolaţi care spun o rugăciune s-au îşi amintesc o fiin­ţă iubită. Nervii unora ;«.int incapabili să con­t enească spaima cea mai groasnică , a c e a care n-'.i miai vedo nimic în fa ţa ei. Alţii dimpotrivă elővédem;! un s traniu sânge rece în faţa pri­mejdiei.

Iu cele din urmă c ineva dă idee a de a tur­na ulei peste valuri şi aces t expedient le per­mite să a jungă cu bine sfârşitul ciclonului.

Din notaţi i le scurte, calme, reţ inute, ale fa­zelor furtunii, se ridică t reptat sensul pa te t ic al evenimentelor care t ransformă într 'un mod atât do total pe f iecare om în parte. Cu totul opusă în privinţa stilului, felului pi toresc, exo­t ic , de a povesti al lui Ioseph Conrad despre care pomeneam mai sus ca r t ea lui R icha rd Hughes însieimineiază exper ienţa reuşi tă în ge nul în oare or ig ina l i ta tea e ca l i t a tea cea mai i a ră şi mai preţ ioasă.

NICOLAE ENESCU.

f R í B U t t A L i t E lí ÁR X 20

Iragmende şi informaţii ACADEMIA ROMÂNĂ a înrplinit anul « c e s i a

•75 de ani de viaţă. î n t eme ia t ă în Februar ie 1845C printr 'un decre t al locotenente i domneşti care ţ inea locul lui Vodă Cuza cel detronat, ereiată după inspiraţ ia şi s trăduinţele lui C. A. Rase t t i , t'osta „soc ie ta te academică ' ' , tre­cută cu numele şi numărul memibrilor prin mai multe avatarur i , a ajuns azi Academia Română, cu 40 de membri şi cu ace leaş i sco­puri pe caro în decurs de 75 de ani nu şi le-a atins. F i indcă , fondată cu rostul prestabil i t de a a a un dicţ ionar si o g ramat i că ale limbii ro­mâne, Academia R o m â n ă nu le-a făcut nici p.'.uă astăzi . Dar faptul a ce s t a n'aro mare im­portanţă. Valoarea unei insti tuţi i nu se mă­soară după intenţi i le nereal izate ci după rea­lizările efect ive. Pr in studiile şi discuţiile stâ­rnite în sânul adunări lor «ale , prin b ibl io teca şi colecţ i i le sale. prin publicaţi i le sale ştiinţi­fice, prin premiile ca re s t imulează spiritul creator şi prin prezenţa în interiorul ei a unor spirite alese, Academia R o m â n ă nu numai că şi-a just i f icat exis tenţa , ci şi-a legi t imat ne­ces i ta tea . E a este o insti tuţie de cultură de prim ordin, un factor de progres cultural . Şi aceas ta ne poate îndreptăţi să mai aşteptăm dicţionarul ţ i g ramat i ca pe care , poate, odată, ni le va da. In cursul Înnoi Alai Academia R o ­mână a intrat în centrul a tenţ ie i publice prin şedinţele sa le ex t raord inare fest ive, ce -au scos-o din ritmul obişnuit al lucra ţ i lor sale lente. Au fost astfel cele trei recepţi i ale ce­lor trei noui academicieni , aleşi încă de anul t recut şi care acum abia şi-au rostit discursu­rile: Nichifor Crainic , Ü. Caracos tea ţ i P . 1'. Neguleseu. Poe t ales şi mare prozator, dar şi unul dintre cei mai distinşi reprezentanţi ai gândirii teologice or todoxe, Nichifor Crainic a rosti t un elogiu al lui Uetavian t îoga , la al cărui scaun es te uni vrednic urmaş. Răspunsul 1-a dat Luc ian B l a g a . Cele două discursuri constituie un. moment cultural epocal . D. Cara­cos tea profesor do l i te ra tură română modernă, urmaş la scaunul lui Ion Bianu, a vorbi t de­spre „ F a l á d a poporană r o m â n ă " şi răspunsul i 1-a dat Th . Gapidan. In sfârşi t 1'. P . Neigule-scu, is toric al filosofici a vorbit despre con­cepţ ia asupra generaţ i i lor , despre progres şi despre conflictul dintre t ineri si bătrâni şi a primit răspunsul lui D. Gust i . După aceste şe­dinţe solemne Academia Română, a mai ţinut una în care şi-a sărbătorit, cei 75 de ani de exis tenţă , prilej cu caro a,u vorbit despre acea ­sta C. Rădulescu Motru. preşedintele ei şi secre tarul ei gemerai A. Lapeda iu . Ultimele even imente senzaţ ionale oe se mai aş teaptă sunt alegeri le , la cele c â t e v a scaune devenite v a c a n t e în ultimul timp. Pe r soana acelora care vor primi consac ra rea de academicieni , are de ce să a ţâ ţe cur iozi ta tea şi nerăbdarea noastră , deoarece mulţi sunt cei care ar merita-o, dar puţini vor fi cei aleşi!

O NOUA P O E Z I E ROMÂNEASCĂ. T raged ia prin care-a t recut neamul nostru a avut răsu­net adânc în c e e a c e a fost mai sănătos în su­fletul lui. D a c ă ex is tă şi intelectual i nesimţi ţ i ca re n 'au dat nici cel mai mie semn că cele pet recute în va ra ţ i t oamna anului t recut ai­ri avu t vreun efect asupra modului lor de a

gândi şi de a simţi şi care cont inuă a tânji după 'revenirea s i tuaţ i i lor politico dinainte de l'JiiS mai tare decât după reveni rea ţării între hotarele ei fireşti, poeţii neamului au dovedit, că istoria, s'a înfipt în sufletul lor ca. un cuţi t . .Şi am putut as is ta astfel la o regenerare a poeziei printr 'o puternică infuzie de r e a l i t a t e a Poezia care devenise <> potr iveală de vorbo goalv şi o c iocnire de srrrrete del icate iară niciurr sens mai adânc, poezia care e ra soco­tită, drept un domeniu intangibil de că t re ceea­ce este ritmul viu al vieţii, mumia a c e a s t a ber­me! iz.ată, conservată si fac t ice ca re ajunsese poezia, a 'nceput a da iar semne de viaţă, l i r a şi timpul. Căci ne sufocam în estet ism. E r a timpul e:; poezia să. devină expres ia unui sbrr-ciu.iri adânc, a unor son ti men te pate t ice , a unor dureri s incere. E trist că pentru ca să asistăm la o astfel de reînoire a poeziei a t rebuit să t recem prin tot ceeace ani t recut . Dar pe rui­nele j e l i ră noastre poeţii şi-au regăsi t misiu­nea lor de dătători de glas suferinţei naţiu­nii, ş i arr început a se tipări versurile de ja le , de re -o l t ă , de nădejde şi de eroism, româneşti . Ş o n i c k ' g e . nu toa te aceste poezii sunt reali­zări l i terare do prim ordin. In aceas tă poezie ocazională timpul va opera o severă tr iere, tenrt multe poezii pa t r io t ice azi, inspiraţia sin­gură fiindu-lo comună, real izarea însă foarte inegală.. Nu e momentul de a se proceda la. o revizuire cri t ică a imensului mater ia! liric aruncat publici tăţ i i . Ceeace trebue să consta­tăm o că el reprezintă un simptom îmbucurător : naţ ia reac ţ ionează perfect la lăsarea de sânge, speranţele de ivîuviere iiu-g deci iluzorii. Dacă poeţii unui popor răspund a ţ a c h e m a m lor. atunci acel popor are multe rezerve vi tale . Şi ceoa.ee trebue să. mai spunem e că toa tă pro­ducţ ia a c e a s t a do lirism iredentist este bună şi necesară . L a ea au pa.rncir.at şi poeţii mai vârstnici cum e George Gregorian, ca re a dat un volum întreg DOUĂ F E T E DINTiiTuN NEAM, 1' Ion Pi l lá t , basarabeanul 1). Iov, bucovineanul George Yoev idca , Gherghinescu Vania , N. I. l i e reseu sau Al. Negură, deasemenea. cu un volum înt reg A R D E A L U L . Din gene ra ţ i a mij­locie cit am pe I. D. P ie t rar i , cu un voium în­treg N E F A C DOJANA G R E A STRĂBUNII , Emil Giurgiuca, M. Beniuc, Vla icn B â r n a (a cărui poezie o citez în al tă par te a revis tei) . Dintre poeţii t iner i : George Popa şi Pe t re Bor tos . Ia r dintre cei mai noui: I . V. Şpiridon si Luc ian Va lea . A c e s t a din urmă a scris în volumul săre MĂTĂNII P E N T R U F A T A A R D E ­

LEANĂ două dintre cele mai frumoase şi mai sgu.duitoare poeme în genul aces t a , pline de lirism, dar şi de artă , RĂVAŞ şi RUGĂCIUNE DIN A R D E A L care desigur vor rămâne în an­tologia poeziei române. Nu pot vorbi despre toţi şi nrr-i pot ci ta pe toţi . A:m lăsa t însă într 'a-dins la urină, pe Teodor Muratami, poet care nu noii o tânăr şi care a fost cel dintâi care a scris în genul aces ta . Poez ia pe care o ci tez aer, publ ica tă în August 1040 în TRIBUNA din Cluj. a fost reprodusă mai târziu în G A Z E T A T R A N S I L V A N I E I şi în PAGINI L I T E R A R E er, íi în multe alte locuri . In t i tu la tă la început MIREASMA PĂMÂNTULUI şi ma i târziu Noi, stralici le. . .! o redau integral :

Vezi aburii, norii Cât depărtările, adâncile — Asemeni lor, voi călătorii , Noi, stâncile!

Nemărginirea apelor, marea Şi'n oglinda ei chipul, — Voi, mugetul şi c lăt inarea, Noi, ţărmul, n is ipul . . .

Voi, foametea, puhoiul, lăcustele, Răscoalele v â n t u l u i . . . Noi, holdele, fâneţele, pustele, Mireasma pământului.

E:ulbuce-vi-se guşile cât Marea Moartă Reinvie-şi trecutul, păgânii, — Voi, trecători i grăbiţi pe la poartă , Noi, stâlpii, bătrânii .

Voi, spaima, neliniştea, urile Sclipii ea'nşelătoare, sunetul, Noi, Mureşul, tăceri le , pădurile, Fulgerul , tune tu l ! . . .

Peste albul nepătat al zăpezilor, Voi, ghiara ce-aduce pierzania, Şi lanţul cu scârţâi tul obezilor, — Noi, T r a n s i l v a n i a . . . !

Nu cred că s'a miai fost dat v reoda tă a t â t de puternică expresie sentimentului de pereni ta te a neamului românesc şi a tâ ta demnă şi dispre­ţuitoare sen ină ta te a conşt i inţei de veşnicie , un ci tat o singură din aces te mul te poezii bu­

ne. Aş fi putut c i t a a l te le încă . Sigur că v a trebui să s-e facă o antologie a aces to r poezii caro expr imă atât de frumos sufletul t ran­silvan!

OCTAV ŞULUŢIU

revistele româneşti Voi amâna cont inuarea dării de seamă asu­

pra revistelor l i terare bucuros ten o, pentru a t rece în revis tă pe cele t rans i lvane care , prin poziţ ia noastră regională nie in teresează în mod deosebit . Şi voi începe cu cea inai veche dintre ele.

TRANSILVANIA, bă t r âna revis tă a „Aso-ciaţiunii pentru l i tera tura română şi cu l tura poporului român es te în al 72- lea ain de ve­nerabi lă ex is tenţă . Condusă în primii ani de apari ţ ie de că t re Gh. Ban-iţiu, mare le c t i tor de z iar is t ică şi revuis t ică românească , în e a s'au publicat în lungul vremurilor documente ne­pier i toare privind românisem! transi lvan. Du­pă 1018 ea devenise mai mult un fci de moni­tor oficial al ac t iv i tă ţ i i Astrei şi, deşi s e miai găseau şi lucruri im tere san te, prin apari ţ ia ei ra ră , prin lipsa de con tac t cu realii;;! e.a şi prin proas ta răspândim, rev is ta lâncezea . Ou mu­ta rea universi tăţ i i clujene la Sibiu. Transi lva­nia cunoaş te o fer ici tă reînviorare. Profesorii universi tăţ i i au luat d i rect conducere:! ei. dan-du-i un spor de pres t igiu şi de v ia ţă in ac tua­l i ta te . Comitetul de direcţ ie eiste a lcă tu i t din: C. Daicovic iu , S i lv iu D ragom ir, Ş tefan Man-ciulea, I . Muştea, Sabin Opreanu, Dir. I . Fop şi Dr. P . Râiinin.canţu. Redac toru l ei eiste Ion Breazu. In noua sa înfăţişaine rev is ta n e u a ofe­rit două numere bogate unul pe Mart ie şi al tul pe Aprilie ort. din ea.ro reţineau preocuparea cons tan tă do a prezenta în unod şti inţific şi cu a rgumente luate din toate domeniile de ac t i ­v i ta te , is torice, geograf ice , sociale, economice , lingiuistice, e tc . , etc. , drepturile .româneşti îti provincia noas t ră . Revista, e do o nezdrunci­nată uni ta te întregul ci material fiind siste­matizat în jurul ideii t rans i lvane şi pentru ser­virea, ei. S e mai gă se sc şi matite a r t i co l e do­cumentare , is tor ico şi l i terare, oare aduc noui şi preţ io asie contribuţi i în aces t domeniu, l i o revis tă e legantă şi demnă în a t i tud ine şi 'u

i real izare şi se adresează unui public in te lec­tual ales şi die spec ia l i t a te .

PAGINI L I T E R A R E apar la Tu rda de şapte ani, sub conducerea profes-oi ului şi poetului Teodor Muirăşanu. Ac i se const i tuise o grupa­re de linieri scri i tori trans.ilv,a,.ti, c a r e prezenta unele aspec te de «n i tate 'n concepţi i şl at i tu-

• dini. E păca t că major i ta tea vechilor o )labo-I ra tăr i s 'a risipit, do pe urma celor pe t recute I mai an . S e s imte l ipsa şi a lui Romulus De-j metneiseu, a l tăda tă nelipsit - - ţ i ne•inosit —

cr i t ic l i terar al revis te i şi ;i lui V. Bene? , amân­doi mutaţi la Bucureş t i . R e v i s t a apare într 'un număr mai redus de pagini şi nu pentru acea­s ta îi voi face un reproş directorului ci , căc i ştiu în c e -grele condiţi i s e face azi l i to ra tu ia l l l ţin de râu că publică pr int re multe lucruri bunic şi uncie neselec ţ ionate . Astfel poezia lui Aurel Marin Critic l iterar ca şi aceea, Paste l ardelean a lui Niculae Ritsu, din nir. 1-2 din acest an, puteau lipsi cu mult, folos pentru revistă. Da r de nuie­le mici scăpări ne răsplăteş te .restul mater ia­lului. Astfel semnalez colaboranea lui T i t Livin Va lea care se afirmă cu iun. conudei s igur şi idei sol ide. Ş i t rebue să mai ci tez aces t final din art icolul Regăs ire a l lui Teodor Murăşann, din acelaş nr. 1-2. f i indcă din. el se vede c ă şi alţ i i gândesc ca şi noi şi aş teaptă ca şi noi

ivirea unei noui şi proaspeto l i teraturi româ­neş t i :

„Dest inul c râncen cu meaimul, aşadară , oferă scr isului românesc contimporan, aces t mare ideal.

„ B demn să ni se aprindă conşt i in ţe le în ju­rul lui, să-1 a l imentăm cu tot ce avem mai sfânt .şi mai ne t recă tor în noi. Versul cairo va a v e a şansa să exprime sensul profund şi sem­nif icat iv a l aces to r svârooliri româneşt i , ch ia r aşa vremelnice precum le credem, va musti de o nouă sevă a primăverii . Frunzele caino înain­te îi erau răsuci te şi suferinde, se vor între­ma, ca prin minune, dobândind o miraculoasa sănăta te . F lor i l e tară miros şi sterpe, VOT de­veni cărnioaise şi mireasma lor »•!», întineri ae­rul. P roza anemică şi mereu în cău ta rea unui cl imat mai propriu, va ;•>::-} pe să se reclădea­s c ă din tot a tâ tea bucăţi smulse din dureroasa dramă românească . Gând i to r i nu ». a mai ra­ma nea un convorbi tor cu hiiuorc.'.o sau cu sine î r sus i , ci interpretul reveirberaţiilor, gânduri­lor şi problemelor, de ca re se s imte biciuit un neam întreg. Firul rupt undeva depar te în t recut al sănătoasei şi aht ia te i tradiţ i i româ­neşti , va fi reînwidat. cu p ie ta tea şi favoriţ i i muzelor do toa te categor i i le se vor fel ic i ta în posesia urmii ideal reînoit şi îmbietor . . . ' '

R e v i s t a e vrednică de toa tă a t en ţ i a şi îşi păs t rează un c a r a c t e r de prospeţime tiniei-ea-scă şi de .montate.

L U C E A F Ă R U L . L a Sibiu reapare vechiul periodic l i terar în pagini le că ru ia s'a afirmat, dela începuturile ei, poezia lui O. Gagà , ca şi proza lui I. Agârbiceanu. Cornelius pe vremuri de Ü. Tăslăttamu, azi el e redac ta t de un co­mitet compus din Vic to r Papi l ian, <j rigore Po­pa şi Olimpiu Boi toş . Foa r t e frumos făcută , revis ta o bugiata şi vioaie şi în conţinut şi în aspect , eu var ia tă informaţie în real i ta te , cu note şi comentar i i multe ca şi cu ar t icole de dociijmentaire l i terară şi cu poezie şi proză be­letr is t ică , în tâ ln im în, paginile revis te i mumele ;şi miai vechi şi mai noui ale t ineri lor scr i i tor i t ransi lvani . Carac teru l literaturii, ca şi al cr i ­ticei şi comentar i i lor publicate, e în. s t r ânsă legătură cu idealul nostru t ransi lvan. Astfel toa tă revis ta se prezintă cu o l i te ra tură de nobilă tendinţă, expresie a irieigiorutlismulur creator , urmând linia vechiului Luceafăr prin aceas ta . Nu mă voi lega acumi şi a ici de mici scăpări şi negli jenţe, ca re sunt inerente unei reviste mari cum e aceas t a . To tuş i , tun pot să mă împiedic de a a t rage a ten ţ ia comitetului de redacţ ie că o t r iere mai s e v e r ă a mlateria-lului e necesa ră . Altfel n imic ,şi nimeni nu poate scădea rolul şi va loarea pe c a r e L U C E A ­F Ă R U L le are şi revis ta , eu primele sale două numero şi-a impus prezenţa, în ogorul l itera­turii noastre , ou neces i t a t e .

DACIA deşi apare la Bucureş t i , eiste o re­vistă t rans i lvană ea spirit. Concepută de poe­tul t ransi lvan Emil Giuqriuca şi condusă do Octavian Tä.släinaimi (fostul d i rec tor al L u c e a ­fărului) si Dam B o t t a împreună cu Eimil Giurgiu-ca , rev is ta a re o -atitudine ca tegor ică de afir­mare a românismului în ca rac t e r i s t i ca lui de s inteză între la t in i ta te şi dacism. Pr in studiile şi a r t ico le le publicat© s e uMnăroşte a se dovedi

dăinuirea românească pe l inia constantelor su­fleteşti moştenite dela daci şi romani. E o fun­damenta re superioară i s torică şi su f le tească a naţionalismului «nostru. De aci pleacă rev i s ta pentru a susţine şi poziţia drepturilor transil­vanie, pe care Io a rgumentează deas©mcni î a paginile ei. Şi a r t ico le le ideologice şi l i tera­tura DACIEI c a şi bogatele şi to tdeauna in­teresante no te şi coninentarii de pe ultimele pagini, s e dispun oomeiontric în jurul aces tor idei: tmnsi lvanigm .românesc şi românism da­co-latin, O exce len tă idee tehnică o direcţ iei este de a prezenta c i t i tor i lor în fiecare număr câ to o ca r te de interes românesc polit ic şi ist orie. Astfel în primul număr s'a prezenta t ca i-tea lui Siimioin Mehedinţi: C E E S T E T R A N ­SILVANIA şi într 'al dloilea a c e e a a lui Th . Gapidan: AROMÂNII, D I A L E C T U L AROMÂN, din caro sunt ex t rase pasagi i lo esenţiale.

Din f i limosini ar t icol introductiv al lui Emil Giurgiuca C U V I N T E P E N T R U ÎNCEPUT, voi c i ta aces te rânduri c a r e spun mult şi sunt aproape de inima tuturor Români lo r :

„Nu în afară, ci în noi o cauza, răului. Când conducător i i s lugarnici au uitat de demnita­tea neantului lor, când un groaznic sentiment do neputinţă fu lăsa t să cuprindă ce ta tea , poe­tul ar fi trebuit să se r idice profetic şi oda tă cu el să ridice dela pământ sufletele căzute, bolnave do moar te ale celor slabi. Cuvântul lui de f lacără air fi trebuit s ă spargă ziditurile acelei cr iminale mepăsări, s ă oprească cu mâi­nile lui surparea lăuntr ică a ţării.

Văd pe poet în rol de procuror 'necruţător al ţării sale, îna in tea preotului, îna in tea jude­cătorului . El e cheninat să t ă lmăcească sufletul neamului întreg cairo în adânc imea lui es te unul peste toa te granitele . El e dator să co-boaro în mijlocul puteri lor ascunse ale popo­rului şi, ca odinioară Orfe.it printre tumble, s ă sio î n toa rcă în lume mai plin de dürrere, mai plin de iubire."

Ş i din ace laş număr t rebue să reproducem pentru adânca frumuseţe a expresiei poezia lui Vla ieu B â r n a : P E D E A L U L F E L E A C U L U I :

P e dealul Peleacului T r e c e umbra Iancului Cu durerea veacului .

L ă c r ă m e a z ă mamele Negre sunt năframele Codriiş i frânge ramele.

S'au cernit cuvintele Cresc spre cer mormintele Rămân osemintele.

Tristă-i a p a zorilor Plânsetul viorilor Vineţeala norilor.

Linişte şi modru nu-i Arsă-i mana rodului, Ruptă-i frunza codrului.

Dar pe zarea plaiului Creşte umbra Craiului, Trece duhul Iancului!

f R Í B Ü t f Á L Í T É R A R X

C O N T R A P U N C T a p a r e la Timişoara, ?i e s té o revis tă eu totul t inerească . Sc r i s ă cu entu­ziasmul debutului, oa prezintă şi şovăielile si îndrăzneli le şi s cân te i l e die taleint ea şi imper­fecţ iunile t inereţi i . Dar e frumos aşa ! Aceşt i t ineri au curajul de a mu sp adresa scr i i tor i lor mari şi cu mumie îm circulaţ ie ca să-i arboreze ca pe nişte pavi l ioane în paginii© lor. Nu ! Ei scriu sinjguri şi bin© fac ! Din scrisul lor sc râş ­nit şi viu se va desvol ta viitorul ta lent inte­resant , de máim©. Nume cu totul necunoscute azi : E lv i r a Damian, Ionel Olteanu, Mariana Pulpaş , Mihaela Papilian,, N. Pârvu, Ion Pog-da, L iv iu Lint ia , von- fi aoeia al căror condei îl vom uitmări, poate, mâine, cu nerăbdare şi p lăcere . Dint re toţi numai Oh. Atanasi u ne e cunoscut, oare a şi publicat c â t e v a -romane. Curată ca înfăţ işare tectonică şi oa preocupări l i teraro Contrapunct « s to o frumoasă afirmare de t inereţă superbă şi dă tă toare de speranţe . Revis ta a apărut până aoum în două numere.

C L A V I A T U R I apare la B r a ş o v . Subti t lul es­

te : Caiete lunare de poezie. Înfă ţ i şarea exte­

r ioară, fragedă, o cu adevăra t poet ică . Sub co­

pertă luxoasă , înflori tă de o g r a v a t a c reangă

l ega tă eu şeur de mătaisie a lbas t ră , îu pa­

ginile albe şi e l egan te a l e ei s e cuprind

numai poezii. E o idee f rumoasă şi condu­

cătorul aces tu i g)rup de t ineri poeţi mer i tă toa­

te laudele. E l eiste Ghengfhinieiscu Vania , prie­

tenul şi colaboratorul şi al nostru . El o u se va

supăra desigur, pentru că e s t e de acord cu

noi, când spumam că o mai severă a legere a

poeziilor s e Sanpum» şi diesigmir dela numărul al

doilea o va face, fi indcă primul pare-se că

s'a lue nat cam în pripă. F i indcă un esemeinea

caet de poezie mu poa te fi făcut decât după

două cr i ter i i : sau toa te poeiziile au aceiaş i te­

mă şi atunci real izarea lor poa te fi diferită

din punct de vedere al valori i e s te t i ce , sa,u,

dacă e le m a u ace iaş i temă treibue să fie de o

indiscutabi lă şi aproape ega lă va loa re esteti­

ca. C L A V I A T U R I sunt însă l a început abia.

Şi începutul îmeă e frumos. Ş i admirabil pe

latura gratui tă ţ i i şi a inutil i tăţi i jocului pioeric

în a semenea vremuri orâncemie, când liricii nu

găsesc nimic mai bun de făcut decât să aducă

omagiul lor neobosi t şi ne înce ta t frumosului!

O. Ş.

CUM SE S C R I E ISTORIA L I T E R A T U R I I ROMÂNE. In recent apăruta Istorie a literaturii române do D. Murărasu, răsfoită cu ar ipa ochiul md-a căzut în tâmplător pe aces t pasa­g iu : „Drama Săptămâna luminata, scr isă in co laborare cu P. Prodan, . . . " (pag. 384—385.) E vorba aici de dralma lui Mihail Săi i lescu poet .mort în t ânără vârs tă în luptele dela Predea l , la 191.6. După cele af i rmate mai sus istoricul l i terar face să urmeze o serie de aprecier i cri­t i ce care , după părerea mea sunt ciupite dela al ţ i i . F i indcă D. Murărasu nici n ' a citit piesa, nici nu s'a uitat m ă c a r cu a tenţ ie la coper t a volumului. Altfel ar fi văzut că Mihail Său lese ti şi-a sc r i s piesa absolut singur şi că micio co­laborare nu e alături de numele isău! De unde vine însă e roa rea de imai sus? Săptămâna lu­minată a fost publ icată într 'un număr al Biblio­tecii Teatrului Naţional, laolal tă cu o altă pie­să aceea de P . Prodan! Vasăz ică , uu e vorba da nicio co laborare ci pur şi simplu de tipă­rirea, sub aceiaş i copertă , a două piese de au­tori diferiţi! D a c ă mi-adiuc bine aminte Mură­rasu aces t a s'a repezit asupra ediţ iei lui Ha-BCÎeiu, făcută de Mircea El iade gasiodu-i mul­ţime de cuisururi. Iată-1 pe domnia-sa scri ind acum istoria l i teraturi i . Nu e cazul să-1 între­băm: păi bine bobocule, a şa se scrie istoria.-1

Oare nu eşti obligat mătă lu ţă isă ci teşt i , înain­te de a scrie despre ele, toa te operele litera­turii noas t re? Ia r dacă ai citit Săptămâna lu­minată — ceeace nu-mi vine a crede că ai fă-cut-o! — cum te-ai ui tat dta la copert i le că r ­ţ i i?! Aud?! Am trânt i t ca r t ea şi-am renunţat s'o mai răsfoesc.

CUM S E F A C E UN VOLUM DE POEZII C O M P L E C T E . Am cot robăi t puţin la lunàr ie prin t ra i s ta lui loan Al. Bran Lemeny . L un cunoscut poet al Braşovului de al oărui talyiit

iii nu îndrăznesc a mă lega (e membru în S. S. R „ mă rog!) Ş i am aflat că 'tola numărul 198, paginaţ ia sar© la numărul 203, ad ică l ipsesc patru pagini! Curios, am c erce ta t t abe la de mater ie , căc i t ra i s ta dini loan Al. B r a n Lemeny nu o decât un volum de poezii — 280 pagini, cuprinzând opera complectă a autorului , 1908— 1940. L a tab la de mater i i am descoperi t că ex i s tă pagina 2C0, deci ea se afla în volum şi nu mai e! Şi în dreptul ei este o v a şters vio­lent cu tuş c a să nu se mai poa tă citi. Mă! Deoarece acel ceva ş ters nu putea fi decât o s t ră luci tă operă a dlui loan Al. B r a n Lemeny şi deoarece acel cev.i ş 'urs făcea pa r t e din ciclul de poezii Ta laz , apă-ut în 1933 la B r a ­şov, am căuta t , cu legi t imă curiozitate, vo­lumul ace la şi am descoperi t că aco lo se afla o poezie in t i tu la tă : Majestăţii Sale Regelui Carol II (vezi pag. 14 la lfi). Şi acum să-mi dea voo domimi membru în S. S. 1Î-. să tiu nedumerit! E r a bună sau proastă acea. i tă poezie? D a c ă era proastă dece a cules-o în volum? Dacă era bună, do ce s'a răzgândit şi a e l iminat o îm­preună cu pagini le? S a u onoratul domn a so­coti t că era un lucru de ruşine? De ce? Au mai închinat şi alţii poezii M. S. IL C. I I ! E r a în 1933. Suntem îm 1941! D a c ă d. I . Al. B r . L . soco tea c ă ceeace a s cr i s în 1933 nu mai era valabil în 1940 de ce a ma i cules poezia pentru ca, apoi să o s coa t ă cu pagini cu to t ? ! Ciudată nehotărâre t ipograf ică! Ce păcat c ă volumul dlui I. Al. B r . L . est© s t r i ca t de a c e a s t ă oribilă eroare tehnică! E adevăra t că d. I . Al . Br . L . şi-a pus sub t ipar T R A I S T A MEA în Iulie sau August 1940 şi ea a apărut prin Septemvrie al aceluiaş an. Nimeni nu-i putea ce re dlui poet să fie un vizionar şi să ştie în August ce se va'ntâin-pla în Septembrie! I s e pu tea cere însă a l t ceva dlui I. Al. B r L . : fie curajul de a-şi menţine o atitudine, «au o poezie pe care nimeni nu-i c e r ea să le renege; fie curajul de a supor ta chel tuia la unei retipăriri complete a ultimelor coaie . F i indcă a ş a curai a părut car­tea ea produce o oribilă i m p r e s i e . . . tehnică!

CUM S E S C R I E ROMÂNEŞTE. Un tânăr — dai1 nu tocmai a ş a ca s ă i se ierte toa te gre­şeli le! —- scr i i tor , cu mult, foarte mult talent, aio cărui căr ţ i le-am si labisi t şi eu cândva sbârlindu-mi moţul de sa t i s fac ţ ie es te t i că , fa­ce şi gaze tă r ie şi rău face . Nu-i voi da nu­mele fiindcă apreciez p rea mult ta len tu l său şi nici pe a ce l a al gazetei unde a s c r i s cele de mai jos. T r e b u e să-1 c iugulesc însă puţin cu ciocul în cap c a să-şi bage minţile la loc şi să

T R I B U N A L I T E R A RÄ

inai înve ţe .să. s e r i e româneş te . Căci i a tă cum sc r i e D. P. într 'o rubr ică int i tulată Vitrina, în ca re vorbeşte despre reed i ta rea romanului Ciu­leandra al lui L iv iu Reforeanu: „Cazul lui Puiu F a r a n g a a cărui nebunie se împleteşte cu fol­clorul continuă şi v a continua necontenit să câşt ige alte pături de cititori, de toate genu­rile''. Pr iv i tor la genurile ci t i tor i lor lumea cu­noş tea nuimai două: masculin şi femenin. Se vede că D. P. cunoaş te nenumărate a l te le ; n 'ar s t r ica să lo înşire şi să le facă descr ierea amă­nunţi tă: ar fi o descoperire ş t i inţ i f ică remar­cabilă , pentru punerea la punct a căre ia biolo­gia i-ar rămâne recunoscă toare . Sau 1). P. vrea să zică categori i in loc de genuri. Dar s'avent pardon: gen şi categor ie sunt doi termeni ce nu se pot în t rebuinţa după bâzdâeul fiecărui necuno'Scător al proprietăţ i i lor: Ei nu «unt, în niciun caz interschimbabil i şi după cum nu t e poato vorbi de ca tegor ia bărbat , la fel nici despre genul intelectual, ori genul profesoral, e t c . Ce să miai spun despre expres ia nebunia se împleteşte cu folklórul'?! E ceva unic în fe­lul ei! Am căuta t mult ca să-i găsesc un echi­valent şi n 'am izbutit. Poa to că ninnai fante­zia se împleteşte cu durerile de bătături ar li ceva miai comic . Ce-ax zi»e însă D. P. dacă ta­lentul său, real dealtmirrteri, s 'ar împleti cu ceva mai mult s imţ cr i t ic , sau cu mai mult s imţ al limbii în ca re scrie'?! Ar fi poate de mare folos!

CUM S E DUCE O POLEMICĂ. Am citit ră­spunsul foarte lung pe ca re Dan B o t t a i-1 dă lui Lucian B l a g a . Pentru ace ia care nu ştiu euim istă chest ia e n e c e s a r ă o mică introducere. Dat. B o t t a a publicat într 'o notă la un ar t icol al său, c eva ca re aducea cu o acuzaţ ie că Lu­cian B l a g a i-ar fi furat o idee. Deşi nu era nu­mit, dar direct vizat în acea notă Luc ian B l a g a a reacţ ionat , prompt şi violent. Răspunsul lui B l a g a era ca t egor i c : nu putea să fure nişte idei pe ca re el le-a exprimat , pe hârt ie, mult îna in tea lui B o t t a , fapt pe care-1 dovedea cu date. Punerea la punct e ra atât de ca t ego r i că încât lui Dan B o t t a nai-i rămânea decâ t un răspuns valabi l : t ăcerea . Tăcând , Dan B o t t a n ' avea decât de câş t iga t . F i indcă mulţi ar fi spus că t rebue să fie ceva adevăra t dacă, aşa şi pe dincolo, în s fârş i t cum ise'ntâimplă în ţ a ra noas t ră , unde orice acuzaţ ie , câ t de ne­întemeiată ar fi, prinde uşor' rădăcini . Da r Dan B o t t a a răspuns. Şi rău a făcut! Răspunsul a apărut în ace laş loc unde a apărut şi art icolul lui Lucian Blaga , adică în Ţ a r a dela Sibiu şi în Timpul şi Porunca Vremii din Bucureş t i . T rebue să. spumam că. rar ne-a. fost dat. să ci­tim un răspuns mai şubred şi mai lipsit de abi­l i ta te . F i indcă Dan B o t t a spume mai în tâ i că el n 'a acuzat pe B l a g a că i-a furat o idee, pentru ca mai târziu .să-1 acuze că i-a furat al tele şi pentrucă s ă spună totuşi că ideile lui B l a g a sunt eronate . Şi din tot art icolul , lung şi con­fuz, al lui Dan B o t t a nu mai în ţu legam nimic : ori ideile lui B l a g a sunt proaste, ori ele siunt furate dela Dan B o t t a . Ori Dan Biotta crede, că sunt proaste fiindcă eunt furato dela e l ? ! Răspunsul lui B o t t a a-veam dreptul s ă cerem, a fi fost clar şi siste­mat ic : el nu e decâ t încâlci t şi ermet ic . P â n ă la urmă nu ştii ce vrea Dan B o t t a să ne con­v ingă : că ideile lui B l a g a sunt furate dela el, sau că n'au nicio va loare . Dar mi numai a tâ t . Acuza ţ ia de furt se bazează cam pe argumen­te din as tea : Dan B o t t a a r fi spus odată că na tura în poezia populară roimânească, e ani­mată de un suflu divin şi că ideia aista i-ar fi

luat-o Luc ian B l a g a ! E i aş i ! P ă i mi-se pare că chestia a s t a cu .natura cu suflu divin e pur şi simplu un fel de a vorbi despre un panteism despre ca re au mai vorbit mulţ i alţ i i îna in tea şi a lui Dan B o t t a şi a lui Luc i an B l a g a . In ce priveşte orficul şi t racismul, să nu se gră­bească B o t t a a se socoti un uriaş precursor . N'ar fi exc lus să se pomenească cu dovada că B l a g a a mai vorbit — fie şi în t r eacă t — de­spre astea, îna in tea sa!

Ceea.ce însă nu se poate admite eiste exa­gerarea într 'o astfel de polemică. Dan B o t t a a junge să-1 acuze pe B l a g a că ideile sa le sunt . . .ant i roimâneşt i . . . n ic i mai mult nici mai pu­ţin.' . . şi c ă scrie witr un idiom bulgaro-un-garo-framţuz! E greu a cal i f ica asemenea ar­gumente după cutii merita ele. Destul e să spuneai că n 'a fost cr i t ic care , vorbind despre l .ucian B l a g a , să nu sublinieze adânca valoare e tn ică a gândiri i şi a scrisului său, iar Vasile Lanc i la — a auzit Dan B o t t a despre e l?! — a scr is în 1ÍÍ38 o ca r t e miaie — şi ca format şi ca l i ta t iv — int i tulată Lucian Blaga energie românească , al cărui t i t lu spune despre ce es te vorba inăuntru. Concluzia răspunsului lui Dan B o t t a e şi mai gogona tă . Căci el acuză ope­ra iui B l a g a ca pe „un instrument de corup­ţie publică, un pericol soc ia l" . Nu râdeţi vă reg: aim c i ta t textual pe Dan B o t t a ! Mi se pare ca lucrurile a u mers prea departe . Ideile lui B l aga pot s ă placă ori nu, ele pot fi aprobate ŞUII nu. coiinibătute sau lăudate, ca or ice al te idei, ale oricui. Dar a spume despre ele că sunt „un pericol soc ia l ' ' şi „un instrument de co­rupţie publică ' ' nu poato fi a ccep t a t de o mie­to sănătoasa . Cu a tâ t mai mult că articoli!! răspuns a l lui Dan B o t t a e un model de ră­spuns ne.şliinţific fiind împănat cu ci ta te di­sparate , fără legătură intre ele, sau chiar trun­chiate sau din simple însirări de capitole. E u ţo ; să dovedeşt i că o filosofie es te proastă sco ţând c i ta te din ansamblul unde se aflau şi punandu-le cap la cap aşa cum îţi convine, pentru a deimoiinstra ce v ie i tu. ş i mai ales să alături idei şi fapte pe ca re filozoful nu ie-a apropiat; ches t ia cu papagali i tribului Bororo , care n'are ce cău ta când e vorba de S P A Ţ I U L M I O R I T I C deoarece e a nu se găseş te decâ t în volumul D E S P R E GÂNDIREA MAGICA apă­rut anul aces ta .

Şi acum să-1 în t rebăm pe Dan B o t t a de c e toa te a s t e a ? Vrea să dovedească lumii că e superior lui Luc ian B l a g a ? Dar, d ragă Doam­ne, pentru as ta e mevoe de opere şi de creaţ i i , nu de simple afirmaţii polemice, eronate! Cre­de însă Dan B o t t a că denigrarea unei o ar i valori t rans i lvane este de dorit, că aisvârlirea în noroi a unei mari ppere româneşt i , dintr o ambiţ ie personală măruntă , e s t e spre c ins tea şi folosul culturii noas t re? ! Şi n ' a găs i t Dan B o t t a să dea în nimeni altul decât într 'unul din ace ia ca re reprezintă Ardealul nostru şi a şa îndeajuns do lovi t? ur i i s e pare lui Dan B o t t a că-1 poate înlocui domnia-sa pe Luc ian B l a g a ? B ine ! S 'o spună, t a re şi răspicat . Ca să vedem citie-1 va crede.

C A R E P E C A R E ? ! S e vede că între fraţii Dan şi Emil B o t t a nu ex is tă un acord tocmai a tâ t de perfect câ t ar dori să manifeste pu­blic. F i indcă deşi Emi l B o t t a îi dedică „lui Dam" un ciclu întreg' de poezii IN GROAPA L E I L O R . . . se vede că nu împăr tăşeş te fa ţă de opera lui Lucian B l a g a ace laş dispreţ c a şi fratele său, ci dimpotrivă o violentă admira­ţie. Căci iată ce scr ie Emil B o t t a în chiar a doua strofă din ciclul de poezii c i ta t mai sus şi apărut în R E V I S T A F U N D A Ţ I I L O R R E ­G A L E nr. 3. pe Martie anul curent :

Dumnezeire şi Noapte! Un înger îşi t rece aurorele — daruri de pe un număr pe altul.

Curios! P a r c ă am mai ci t i t undeva ches t ia aibla cu umărul! Deschid LAUDA SOMNULUI de Luc ian B l a g a şi chiar în primul poem gă­sesc aces te versuri f inale:

De pe-un umăr pe altul tăcând îmi trec s teaua ca o povară.

B ă ă ă ! E u nu zic că Emil B o t t a a. luat de aic i ! Cert o însă că, s 'a uitat p e s t e . . . umăr şi a prims cu coada ochiului. Şi dacă dânsul s'a uitat peste umăr. noi avem drept să-i dăm cu cotul! Nu de al ta , dar nu care cumva să spună şi dumnealui peste vreo c inci ani că Luc ian B l a g a s'a inspirat în 192!) din poezia s a din 1141. Căci s'ar putea ca boala să f i e . . . în fa­milie! Mai şti i! B . U. F .

Revista noastră va înfiinţa în toamnă o editură proprie unde se vor publica traduceri din cei mai mari scriitori ai lumii, precum şi operele de valoare ale scriitorilor români şi ale tinerelor talente transilvane. Pentru a servi cu mai mare folos cartea şi pe cetitor, am hotărât să oferim abonaţilor revistei noastre cărţile pe care ar dori să*' le aibă, cu o reducere de 3 0 % din preţul de vânzare. Abonaţi*vă şi recomandaţi şi prietenilor Dv. să se aboneze la revista noastră şi în modul acesta vă veţi

putea îmbogăţi biblioteca, cu un număr de cărţi de mare valoare.

li l ibi Bisi|i MiHaiÉ tarli È

Lucian Blaga: Despre gândirea magică. (Stu* diu filosofic). (Ed. Fundaţiilor re* gale).— Lei 60.

Dr. C. Sassu : Românii şi Ungurii, (siudiu is* foric.) (Ed. Cugetarea). — Lei 60

Gh. Tulbure: Cartea Minunilor (Colecţia co* pilului. Ed. Cugetarea). — Lei 25

Gherghinescu Vania: Privighetoare oarbă. (poezii). (Colecţia „Universul lite* terar). — Lei 50.

Mihail Chirnoagă: Logodna, (roman). (Colec* lecţia „Universul literar"). — Lei 50.

Vintila Horia: Cartea omului singur, (poeme) (Colecţia „Meşterul Manole") Lei 60

Octav Şuluţiu : P e margini de cărţi, Vol. I. (cronici liferare). (Ed. Miron Neagu* Sighişoara). — Lei 75.

Octav Şuluţiu: Braşov, (monografie). (Ed. Fundaţiilor regale). — Lei 100.

Al. Negură: Ardealul, (poezii) (Arad 1941). Lei 60.

Lucian Valea: Mătănii pentru Fata ardeleană. (poezii). (Colecţia «Zarathustra". Buzău). — Lei 30.

Cetiţi revistele transilvane:

Mm literata ni literari

mg •

U l u i a la Tran,

Cărţile domini ii

Turda

Braso?

Ii Sii

Numărul viitor al revistei „Tribuna Literară" va apare în cursul îunei Sep* femvrie, dublu, adică pe lunile Augus f -Sep iemvr ie , din cauza verii şi a vacanţei. Aceasta nu însemnează o păcălire a cetitorului cum se obişnueşte ades în publicistica românească, deoarece numărul 3—4 va fi un adevărat număr dublu, adică nu va avea 40 sau 48 de pagini în loc de 32, ci 64.

Tri buna Citerára A n u l : I . N r . Vt I u l i e 1 9 4 1

S U M A R U L : Octav Şuluţiu Scris şi bani

Iulian Popa . Poeme

C. Ştefanîu Poeme

George Păun Poeme v,

Gh. Tulbure . Din corespondenţa lui Ion Bogdan

Nicolae Teculescu Cântarea Cântărilor (trad.)

Ilie Balea . V . Hugo: Poem (trad.)

Cornelia Buzdugan Fr. Villon: Baladă (trad)

V. Spiridonicä Omul din tren (nuvelă)

Romeo Dăscălescu: Viermele pământului (versuri)

I. V. Spiridon Destin (versuri)

Lucian Valea Mâinile tale (versuri)

AI. Negură Tăcerile cad grele (versuri)

Horia Bottea Ermetic şi elegiac

Nicolae Sulică . . . . Relaţiile noastre culturale cu primii corifei ai protestan­tismului german : Luther, Melanchthon, Bugenhagen, Bullinger, Honterus şi Valentin Wagner

Ilie Balea . Destin (versuri)

Leopold von Ranke : Marile puteri (trad, de dr. C. Sassu)

Petre Bortoş Sub zodii stinse (versuri)

Anton Cehov Corista (trad, de Zina G. Moroianu)

Cronica Literară de M I H A I L C H I R N O A G Ä

Aurel Marin : însemnări despre lume, prieteni şi moarte. Mihail Şerban : Sanda.

Cultura creştină . . . . . . de V. Coman

Culturile străine Dem. Gh. Nolia, I. Gh. şi

Nicolae Enescu

Fragmente şi informaţii . . . de Octav Şuluţiu

Revistele româneşti (O. Ş.) Bufniţa înfuriată (B. U. F.)

E X E M P L A R U L L E I 2 5 . —

Institutul de Arte Grafice „Tribuna" Braşov.