Europa Modernă:

Tratatul de

la Tilsit

Neagu Elena

Grupa H213

În calitate de Prim Consul, Napoleon a restabilit pacea, dar continua să tânjească după noi

cuceriri şi după un imperiu european. Pacea de la Amiens pusese capăt războiului cu Anglia, nu

însă şi luptei lui Napoleon pentru supremaţie. Împăratul şi-a intesificat controlul asupra Elveţiei

şi Italiei, încercând în acelaşi timp să stopeze activitatea comercială a Angliei pe Vastele teritorii

continentale cucerite de el. Drept răspuns, Marea Britanie a declarat război Franţei la 16 mai

1803. Până în 1805 britanicii cooptaseră Austria, Suedia şi Rusia în cea de-a treia coaliţie,

îmdreptată împotriva Franţei şi a Spaniei, aliata lui Napoleon.1

Napoleon Bonaparte, care la 1804 s-a proclamat împărat, a comis însă şi mari greşeli, inerente

până în cele din urmă oricărei dictaturi personale, fie ea exercitată şi de un om excepţional. A

acţionat deseori sub imblodul ambiţiei proprii, ignorând aprecierea realistă, obiectivă a situaţiilor

cu care se confrunta. Supraevaluând resursele materiale, umane şi morale ale Franţei, a crezut

exclusiv în posibilitatea soluţionării prin forţă a raporturilor dinte ea şi statele europene.2

Pacea cu Anglia nu avea cum să dureze. Ostilităţile, mai întâi mohnite, au ca rezultat apariţia

unor coaliţii succesive. În 1805, victoriei navale de la Trafalgar a englezilor îi răspunde, pe

continent, victoria franceză de la Austerlitz asupra austriecilor şi ruşilor. Prusia, care intră în

război în 1806, e învinsă la Jena. Berlinul e ocupat. Împăratul e primit în Polonia ca eliberator.

La Tilsit, pe râul Neman (Nemunas/Niemen/Memel), în iulie 1807, Napoleon şi Ţarul Alexandru

par să-şi împartă Europa. Austria, după bătălia de la Wagram, trebuie să accepte pacea în 1809.

În 1810, parvenitul Revoluţiei o aduce în patul său pe fiica Habsburgilor, arhiducesa Maria

Luiza.3

Din 1805, Anglia organizează a treia coaliţie europeană împotriva Franţei. Austria lui Francisc al

II lea, pentru care înfrângerea Franţei este o problemă de viaţă şi de moarte, Rusia lui Alexandru

1 . John R. Barber, Istoria Europei Moderne, Editura Lider, Bucureşti, 1993, p. 146-147.2 . Camil Mureşanu, Europa Modernă – De la Renaştere la sfârşitul de mileniu, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1997, p. 55.3 . J. Carpentier şi F. Lebrun, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p 273.

I, îngrijorată de acţiunile franceze din Mediterana orientală, regele Neapolelui şi regele Suediei,

toţi se angajează cu entuziasm în această operaţiune.4

Fără să mai aştepte, Austria ocupă Bavaria, vasală lui Napoleon. Replica este fulgerătoare. O

campanie franceză rapidă pe teritoriul Germaniei provoacă capitularea trupelor austriece la Ulm,

la 20 octombrie 1805. Câteva săptămâni mai târziu, la 2 decembrie 1805, de ziua încoronării

imperiale, are loc la Austerlitz „bătălia celor trei împăraţi”. Napoleon distruge armatele reunite

ale împăraţilor Francisc al II lea şi Alexandru I, Austria este obligată să trateze. Pacea de la

Pressburg ( din decembrie 1805) alungă Austria din Italia şi distruge Sfântul Imperiu, reorganizat

cu doi ani înainte. Francisc al II lea trebuie să se resemneze şi să nu mai fie decât împăratul

Austriei, în timp ce Napoleon reorganizează Germania după bunul său plac.5

Înainte de Austerlitz, Prusia cocheta cu ideea de a se alătura celei de-a treia coaliţii. Însă

rezultatul bătăliei a dus la spulberarea coaliţiei şi, în interval de două săptămâni, Prusia a semnat

un tratat preliminar cu Napoleon. Au urmat luni întregi de manevre diplomatice, timp în care

Napoleon încerca să încheie cu Prusia şi Rusia tratate menite să-i confere un control mai strict

asupra Europei Centrale. Tactica împăratului a determinat Prusia să declare război Franţei la 1

octombrie 1806. Cum Rusia şi Franţa rămâneau inamice, acţiunea prusacă a marcat formarea

unei a patra coaliţii. Aceasta nu reprezenta o ameninţare reală pentru Napoleon. La 14 octombrie

el şi-a trimis cei 200 000 de soldaţi căliţi în lupte împotriva prusacilor slab pregătiţi pentru

război. Bătăliile s-au desfăşurat la Jena şi Auerstadt. Luptele date în ambele locuri într-o singură

zi i-au zdrobit pe prusaci. La douăzeci şi şase de zile după declaraţia de război, Napoleon cucerea

Berlinul, capitala Prusiei. Regele Frederic Wilhelm al III lea al Prusiei (d. 1797 – 1840) s-a

refugiat la Memel , localitatea aflată la 1126 km la est de graniţa regatului său.6

O asemenea atitudine provoacă organizarea unei a patra coaliţii, formată din regele Prusiei care,

îngrijorat de atitudinea franceză în Germania, se aliază cu Rusia. Două campanii hotărâtoare vor

distruge coaliţia. Prima are loc la Saxa, în toamna lui 1806 şi înfrânge Prusia la Iena şi la

Auerstadt. Cu excepţia Prusiei orientale, întreg regatul lui Frederic-Wilhelm al III lea cade în

4 . Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei Volumul 3 – State şi identităţi europene (secolul XIV – 1815), Institulul European, 1998, p. 363.5 . Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei Volumul 3 – State şi identităţi europene (secolul XIV – 1815), Institulul European,Iaşi, 1998, p. 364.6 . John R. Barber, Istoria Europei Moderne, Editura Lider, Bucureşti, 1993, p. 148.

mâinile lui Napoleon. Atunci ruşii atacă Franţa. Campania din Polonia din 1807 începe cu o

bătălie şovăielnică dar sângeroasă, la Eylau, dar incontestabila victorie de la Friedland îl obligă

pe Alexandru I, certat de altfel cu aliaţii săi, să trateze cu Napoleon. Împăcându-se cu acesta, pe

care îl întâlneşte la Tilsit în primavara anului 1807, el încheie cu Napoleon o pace a cărei

principală victimă este Prusia dezmembrată.7

Astfel, după dezmembrarea Regatului Prusia se formează pe teritoriile acestuia un Regat al

Westfaliei sub conducerea lui Jerome Bonaparte, cel mai tânăr dintre fraţii lui Napoleon şi

Marelui Ducat al Varşoviei, vasal al Franţei.

Tratatul de la Tilsit dintre Napoleon Bonaparte şi Alexandru I a pus capăt războiului dintre

Franţa şi coaliţia a IV a . Cei doi suverani au procedat la o împărţire a zonelor lor de interese, iar

Rusia a acceptat, silită de împrejurări, alianţa cu Napoleon. Majestatea Sa, Impăratul întregii

Rusii şi Mejestatea Sa împăratul francezilor, rege al Italiei şi protector al Confederaţiei Rinului

în dorinţa sinceră de a restabili pe baze trainice şi pe cât posibil de nezdruncinat pacea generală

în Europa, au hotărât în acest scop să încheie o alianţă ofensivă şi defensivă şi au desemnat pe

împuterniciţii lor care au ajuns la o întelegere asupra următoarelor puncte: ambele părţi se obligă

să fie unite în orice fel de război pe care Rusia ar fi nevoită să-l înceapă sau să-l ducă împotriva

oricărei puteri europene, fie pe uscat, fie pe mare, sau şi pe uscat şi pe mare; ele se obligă să

mobilizeze, dacă împrejurările le vor cere, să implice toate forţele lor terestre şi maritime, cu

efectivul complet; toate operaţiunile militare comune se vor desfăşura cu consimţământul

celeilalte părţi, etc.8

Prin Tratatul de la Tilsit, Prusiei i se impuneau condiţii foarte grele, reducând-o din punct de

vedere teritorial aproape la vechile graniţe ale mărcii de Brandenburg, iar din punct de vedere

politic, la pierderea influenţei pe care o avusese în Imperiul Romano-German. Prusia umilită şi

slăbită, va încerca să se redreseze printr-un program de reforme interne, în special de ordin

economic şi militar.9

7 . Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei Volumul 3 – State şi identităţi europene (secolul XIV – 1815), Institulul European,Iaşi, 1998, p. 364.8 . Culegere de texte pentru istoria universală, Volumul I 1640- 1848, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 205 – 206.9 . Ibidem, p 207.

Acordul de la Tilsit reprezintă apogeul stăpânirii napoleoniene asupra Europei Occidentale. În

urma Bătăliei de la Friedland, Napoleon dictează practic graniţele statelor şi impune sau destituie

monarhi. Tratatul supunea Prusia la pierderi umilitoare din punct de vedere teritorial, financiar și

militar, iar Franța devenea aproape exclusiv stăpâna Europei, fiind secondată de Rusia, noua ei

aliată în lungul conflict cu Marea Britanie.

Învinsă, Prusia trebuie să accepte condițiile lui Napoleon. Teritoriul îi este înjumătățit, este

nevoită să plătească un tribut care variază la 100 de milioane de franci pe an, iar armata îi este

redusă la 40.000 de oameni. La toate acestea se adaugă umilința supremă: noul regat al

Westphaliei format din teritorii rupte din Prusia era recunoscut de către Frederick William al III

lea. Noua entitate politică avea să fie condusă de către Jerome, unul dintre frații lui Napoleon.

Conform tratatului, Majestatea Sa, Regele Prusiei recunoaşte  pe Majestata Sa, prinţul Jerome ca

rege al Westphaliei; mai mult, regele prusac renunţa la toate drepturile asupra fostelor teritorii

pentru el şi urmaşii săi. Această situaţie va accentua antagonismul faţă de Franţa, mulţi soldaţi

prusaci dezertând din armata franceză în timpul Campaniei din Rusia. Situaţia disperată a Prusiei

se poate observa în gestul reginei care îl imploră pe Napoleon să facă dreptate Prusiei.10 

Încă de la primul întâlnire, Napoleon a simţit că îl poate manipula pe Alexandru. Cei doi convin

asupra termenilor, Napoleon tratându-l pe Alexandru ca pe un aliat, nu ca pe un învins. Desigur,

împăratul francez îşi impune principalele cereri, iar Alexandru o acceptă pe cea supremă:

aderarea Rusiei la blocada continentală menită să submineze economia Marii Britanii, țară cu

care Franţa se afla în conflict. Relaţiile celor doi monarhi se vor strica însă în timpul Congresului

de la Erfurt.11

Prin tratatul de la Tilsit, ţarul rus Alexandru I accepta noua hartă a Europei, stabilită prin

cuceririle lui Napoleon de până la acea dată, iulie 1807. Acordul impus lui Frederic Wilhelm al

Prusiei pretindea împăratului austriac să recunoască, la rândul său, aceste schimbări teritoriale şi,

totodată, să limiteze armata prusacă la 42 000 de soldaţi. Aşadar, Prusia avea mai mult de

pierdut. Înainte de sfârşitul verii, prusacilor li s-a pus în vedere că erau obligaţi să plătească

Franţei 120 000 000 de franci despăgubire de război şi să cedeze teritoriul aflat la vest de fluvial

Elba, acesta urmând a fi anexat Confederaţiei Rinului, înfiinţată de Napoleon.12

10 . Emil, Ludwig, Napoleon, George Allen & Unwin Ltd, London, 1927, p. 146.11 . Ibidem.12 . John R. Barber, Istoria Europei Moderne, Editura Lider, Bucureşti, 1993, p. 150.

După Tilsit, Europa este condusă practice de Napoleon  Bonaparte şi familia sa. Joseph devine

regele Spaniei, Louis conduce Olanda, Murat devine regale Neapolului, iar Jerome, rge al

Westphaliei. Singurul care putea să pună la îndoială puterea Franţei pe continent era ţarul

Alexandru. Acesta acceptă pentru moment conducerea lui Napoleon, aşteptând momentul

prielnic de a-şi recăpăta teritoriile pierdute la Tilsit.

Austria, nemulţumită de noua ordine, atacă Franţa în timp ce aceasta era ocupată cu războiul

peninsular început în 1808 în Spania. Aflându-se într o situaţie critic, Napoleon apelează la ţar,

invitându-l la Congresul de la Erfurt în 1808. Însă Ţarul, influenţat şi de Talleyrand, refuză să

acorde ajutor Franţei.

După ce învinge trupele austriece la Wagram, Napoleon dictează o pace în termeni duri

împăratului Francisc. În acelaşi timp, se aliază cu acesta printr o căsătorie cu arhiducesa Maria

Luiza.

Efectele Tratatului de la Tilsit au fost de scurtă durată datorită încercării împăratului francez de a

impune Franța ca prima putere europeană. Napoleon a încercat să distrugă echilibriul marilor

puteri, ceea ce va duce în final la destrămarea imperiului. Franța va trebui să suporte sancțiunile

dure impuse prin Tratatul de la Paris din 1815, toate cuceririle obținute de la revoluția franceză

până în 1814 sunt pierdute, iar Bourbonii revin la putere. Așadar, în doar opt ani toate efectele

tratatului sunt eliminate.

Dominația lui Napoleon asupra Europei a fost relativ scurtă, dar efectele ei se pot vedea chiar și

astăzi, deoarece reformele și modelul francez impregnat în teritoriile cucerite vor schimba

Bătrânul Continent pentru todeauna.

Bibliografie

o Camil Mureşanu, Europa Modernă – De la Renaştere la sfârşitul de

mileniu, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1997;

o Culegere de texte pentru istoria universală, Volumul I 1640- 1848,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973;

o John R. Barber, Istoria Europei Moderne, Editura Lider, Bucureşti,

1993;

o J. Carpentier şi F. Lebrun, Istoria Europei, Editura Humanitas,

Bucureşti,1992;

o Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei Volumul 3 – State şi

identităţi europene (secolul XIV – 1815), Institulul European,Iaşi, 1998.