]NAŞTERE

Prin instituirea Comunitatea Europeana a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO) intrată în vigoare în

iulie 1952, Europa supranaţională înregistrează primul său mare succes. Pentru prima dată,

cele şase state membre ale acestei organizaţii renunţă, într-un domeniu totuşi încă limitat, la

o parte din suveranitatea lor în favoarea Comunităţii.

Acest prim efort în vederea integrării şi-a demonstrat repede limitele prin eşecul Comunităţii

Europene de Apărare (CEA) în 1954.

În momentul în care începeau să existe temeri cu privire la viitorul CECO, Conferinţa de la

Messina din iunie 1955 încearcă o relansare a proiectului european. Aceasta este urmată de o

serie de alte reuniuni care au reunit miniştri şi experţi. La începutul anului 1956 este creat un

comitet pregătitor, însărcinat cu pregătirea unui raport privind crearea unei pieţe comune

europene. Acesta se reuneşte la Bruxelles, sub preşedinţia lui P.H. Spaak, ministrul belgian al

Afacerilor Externe din acea vreme. În aprilie 1956, acest comitet prezintă un ansamblu de

două proiecte care corespund celor două opţiuni alese de către state:

crearea unei pieţe comune generalizate;

crearea unei Comunităţi a Energiei Atomice.

Cele două celebre „tratate de la Roma” au fost semnate la Roma în martie 1957.

Primul instituia o Comunitate Economică Europeană (CEE), iar cel de-al doilea o Comunitate

Europeană a Energiei Atomice, cunoscută şi sub denumirea de Euratom.

Diversele ratificări la nivelul statelor membre nepunând probleme, cele două tratate intră în

vigoare începând cu 1 ianuarie 1958.

Prezenta fişă de sinteză este consacrată doar Tratatului CEE.

OBIECTIVE

În urma eşecului CEA, domeniul economic, mai puţin afectat de opoziţiile naţionale decât alte

domenii, devine terenul consensual al cooperării supranaţionale. Prin instituirea CEE şi prin

crearea pieţei comune sunt urmărite două obiective. Primul urmăreşte transformarea

condiţiilor economice în care se realizează schimburile şi producţia pe teritoriul Comunităţii.

Cel de-al doilea, mai politic, face din CEE o contribuţie la construcţia funcţională a Europei

politice şi constituie un pas către o unificare mai largă a Europei.

În Preambul, semnatarii tratatului se declară:

„- hotărâţi să pună bazele unei uniuni tot mai strânse între popoarele europene;

- decişi să asigure, printr-o acţiune comună, progresul economic şi social al ţărilor lor, prin

eliminarea barierelor care divizează Europa;

- propunându-şi ca scop esenţial al eforturilor lor îmbunătăţirea constantă a condiţiilor de viaţă

şi de muncă ale popoarelor lor;

- gata să recunoască faptul că eliminarea obstacolelor existente necesită o acţiune concertată

în vederea garantării unei extinderi stabile, a unor schimburi echilibrate şi a unei concurenţe

loiale;

- preocupaţi să întărească unitatea economiilor lor şi să asigure o dezvoltare armonioasă prin

reducerea decalajului dintre diferitele regiuni şi a rămânerii în urmă a zonelor defavorizate;

- dornici să contribuie, prin intermediul unei politici comerciale comune, la eliminarea treptată

a restricţiilor din schimburile internaţionale;

- dispuşi să confirme solidaritatea dintre Europa şi ţările de peste mări şi dorind să asigure

dezvoltarea prosperităţii acestora, în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor

Unite;

- hotărâţi să consolideze... pacea şi libertatea şi invitând şi celelalte popoare ale Europei, care

le împărtăşesc idealul, să se alăture efortului lor...”.

Intenţiile lor s-au concretizat prin crearea unei pieţe comune, a unei uniuni vamale şi prin

elaborarea unor politici comune.

CONTRIBUŢIILE TRATATULUI

Tratatul CEE prevede crearea unei pieţe comune, a unei uniuni vamale şi elaborarea unor

politici comune. Articolele 2 şi 3 din tratat abordează în mod direct aceste trei teme. Acestea

precizează că cea dintâi misiune a Comunităţii constă în instituirea unei pieţe comune şi

prezintă în mod detaliat acţiunile pe care aceasta din urmă va trebui să le întreprindă pentru a

o realiza.gg

Instituirea unei pieţe comune

Articolul 2 din Tratatul CEE stipulează următoarele: „Comunitatea are ca misiune, prin

instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor

membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor

economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere accelerată a

nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte”.

Această piaţă comună are la bază faimoasele „patru libertăţi”, care sunt libera circulaţie a

persoanelor, a serviciilor, a bunurilor şi a capitalurilor.

Ea instituie un spaţiu economic unificat, introducând libera concurenţă între întreprinderi.

Piaţa comună pune bazele apropierii condiţiilor economice de comercializare a produselor şi a

serviciilor, cu excepţia celor la care fac deja referire alte tratate (CECO şi Euratom).

Articolul 8 din tratatul CEE prevede că realizarea pieţei comune se va face pe durata unei

perioade tranzitorii de 12 ani, divizată în trei etape a câte patru ani fiecare. Fiecărei etape i-a

fost atribuit un ansamblu de acţiuni care trebuie întreprinse şi urmărite. Sub rezerva

exceptărilor şi a derogărilor prevăzute de tratat, expirarea perioadei tranzitorii constituie

termenul de intrare în vigoare a tuturor normelor referitoare la instituirea pieţei comune.

Piaţa fiind fondată pe principiul liberei concurenţe, tratatul interzice înţelegerile între

întreprinderi, precum şi ajutoarele oferite de stat (cu excepţia derogărilor prevăzute de tratat),

care pot afecta comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau ca efect să împiedice,

să limiteze sau să distorsioneze concurenţa.

În final, ţările şi teritoriile de peste mări sunt asociate la piaţa comună şi la uniunea vamală, în

scopul intensificării schimburilor şi al continuării eforturilor comune de dezvoltare economică

şi socială.

Instituirea unei uniuni vamale

Tratatul CEE suspendă drepturile vamale între state şi contingentele la schimbul de mărfuri

dintre acestea.

Tratatul instituie un Tarif Vamal Comun extern, un fel de barieră externă pentru produsele din

statele terţe, care înlocuieşte tarifele anterioare ale statelor membre. Această uniune vamală

este completată de o politică comercială comună. Această politică gestionată la nivel

comunitar şi nu la nivel naţional face diferenţa între uniunea vamală şi o simplă asociaţie de

liber schimb.

Efectele desfiinţării restricţiilor vamale şi ale eliminării restricţiilor cantitative la nivelul

schimburilor în cursul perioadei de tranziţie sunt pozitive, permiţând comerţului

intracomunitar şi schimburilor dintre CEE şi statele terţe să se dezvolte în mod semnificativ.

Elaborarea politicilor comune

Anumite politici sunt prevăzute în mod formal în cadrul tratatului, cum ar fi politica agricolă

comună (articolele 38 la 47), politica comercială comună (articolele 110 la 116) şi politica

transporturilor (articolele 74 la 84).

Alte politici pot fi elaborate în funcţie de nevoi, după cum se precizează în articolul 235: „În

cazul în care, în cadrul funcţionării pieţei comune, o acţiune a Comunităţii apare ca necesară

pentru realizarea unuia dintre obiectivele Comunităţii, fără ca prezentul tratat să fi prevăzut

atribuţiile necesare în vederea acţionării în acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate cu

privire la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, adoptă dispoziţiile

corespunzătoare”.

Începând cu Reuniunea la nivel înalt de la Paris, din octombrie 1972, recurgerea la acest

articol a permis Comunităţii să realizeze acţiuni în domeniul politicii mediului, al politicii

regionale, sociale şi industriale.

Dezvoltarea acestor politici este completată de crearea Fondului Social European, al cărui

scop este îmbunătăţirea condiţiilor de ocupare a forţei de muncă pentru lucrători şi ridicarea

nivelului lor de trai, precum şi instituirea Băncii Europene de Investiţii, menite să

îmbunătăţească dezvoltarea economică a Comunităţii prin crearea de noi resurse.

STRUCTURĂ

Tratatul CEE cuprinde 240 de articole şi este structurat în şase părţi distincte, precedate de un

Preambul.

prima parte este consacrată principiilor care susţin instituirea CEE prin intermediul

pieţei comune, a uniunii vamale şi a politicilor comune;

a doua parte se referă la fundamentele Comunităţii. Aceasta cuprinde patru titluri

consacrate liberei circulaţii a mărfurilor, agriculturii, liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor

şi a capitalurilor şi

a transporturilor;

a treia parte se referă la politica Comunităţii şi cuprinde patru titluri cu privire la

regulile comune, la politica economică, la politica socială şi la Banca Europeană de Investiţii;

a patra parte este consacrată asocierii ţărilor şi teritoriilor de peste mări;

a cincea parte este consacrată instituţiilor Comunităţii, cu un prim titlu care se referă

la dispoziţiile instituţionale şi cu un al doilea care se referă la dispoziţiile financiare;

ultima parte a tratatului se referă la dispoziţiile generale şi finale.

Tratatul cuprinde, de asemenea, patru anexe referitoare la anumite poziţii tarifare, la produse

agricole, la tranzacţii invizibile şi la ţările şi la teritoriile de peste mări.

La tratat au fost anexate şi douăsprezece protocoale. Primul se referă la statutul Băncii

Europene de Investiţii, iar următoarele la diferite probleme specifice unui anumit stat membru

(Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos) sau unui anumit produs, precum uleiurile

minerale, bananele, cafeaua verde.

Au mai fost anexate la actul final şi nouă declaraţii.

INSTITUŢII

Tratatul CEE creează instituţii şi mecanisme decizionale care permit exprimarea atât a

intereselor naţionale, cât şi a unei viziuni comunitare. Echilibrul instituţional are la bază un

„triunghi” format din Consiliu, Comisie şi Parlamentul European, care colaborează între ele.

Consiliul elaborează normele, Comisia formulează propunerile, iar Parlamentul are un rol

consultativ. În plus, există un alt organ care are un rol consultativ în cadrul procesului

decizional, şi anume Comitetul Economic şi Social.

Comisia, un colegiu independent de guvernele statelor membre, numită de către acestea

printr-un acord comun, reprezintă interesele comune. Aceasta deţine monopolul iniţiativei

legislative şi face propuneri de acte comunitare Consiliului de Miniştri. Gardian al tratatelor, ea

veghează la aplicarea acestora şi a dreptului derivat. Comisia dispune, în acest sens, de

numeroase mijloace pentru a controla statele membre şi întreprinderile. În cadrul misiunii

sale, Comisia dispune de putere executivă în vederea aplicării politicilor comune.

Consiliul de Miniştri este compus din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre şi deţine

cea mai mare parte a competenţelor decizionale. Acesta este asistat de Comitetul

Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), care îi pregăteşte lucrările şi execută sarcinile care îi

sunt atribuite.

Adunarea Parlamentară nu dispune, iniţial, decât de putere de decizie, iar membrii săi nu sunt

aleşi încă prin vot universal direct.

Tratatul prevede, de asemenea, instituirea unei Curţi de Justiţie.

Conform Acordului privind unele instituţii comune, semnat şi intrat în vigoare în acelaşi timp

cu Tratatele de la Roma, Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie sunt comune Tratatelor

CEE şi Euratom.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de Fuziune în 1967, Consiliul şi Comisia devin

instituţii comune celor trei Comunităţi (CECO, CEE şi Euratom) şi se instituie principiul unităţii

bugetare.

MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI

Prezentul tratat a fost modificat prin următoarele tratate:

Tratatul de la Bruxelles, numit „Tratatul de Fuziune” (1965) 

Acest tratat înlocuieşte cele trei Consilii de Miniştri (CEE, CECO şi Euratom), pe de o parte, şi

cele două Comisii (CEE, Euratom) şi Înalta Autoritate (CECO), pe de altă parte, cu un Consiliu

unic şi o Comisie unică. Pe lângă această fuziune administrativă, se instituie şi un buget de

funcţionare unic.

Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii bugetare (1970) 

Acest tratat înlocuieşte sistemul de finanţare a Comunităţilor din contribuţiile venind din

partea statelor membre cu cel al resurselor proprii. Acesta instituie, de asemenea, un buget

unic pentru Comunităţi.

Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii financiare (1975) 

Acest tratat conferă Parlamentului European dreptul de a respinge bugetul şi de a da Comisiei

descărcarea de gestiune pentru executarea acestuia. Tratatul instituie o Curte de Conturi

unică pentru cele trei Comunităţi, organism de control contabil şi de gestiune financiară.

Tratatul privind Groenlanda (1984) 

Acest tratat pune capăt aplicării tratatelor pe teritoriul Groenlandei şi stabileşte relaţii speciale

între Comunitatea Europeană şi Groenlanda, după modelul regimului aplicabil teritoriilor de

peste mări.

Actul Unic European (1986) 

Actul Unic European constituie prima modificare semnificativă adusă tratatelor. Acesta

permite extinderea domeniilor în care votul în cadrul Consiliului se face cu majoritate

calificată, creşte rolul Parlamentului European (procedura de cooperare) şi lărgeşte

competenţele comunitare. Actul Unic European introduce obiectivul pieţei interne, care

trebuie realizat până în 1992.

Tratatul privind Uniunea Europeană, numit „Tratatul de la Maastricht”

(1992) 

Tratatul de la Maastricht reuneşte sub acelaşi acoperiş Uniunea Europeană, cele trei

Comunităţi (Euratom, CECO, CEE) şi cooperarea politică instituţionalizată în domeniul politicii

externe, al apărării, al poliţei şi al justiţiei. Acesta redenumeşte CEE, care devine CE. În plus,

acest tratat instituie uniunea economică şi monetară, introduce noi politici comunitare

(educaţie, cultură) şi consolidează competenţele Parlamentului European (procedura de

codecizie).

Tratatul de la Amsterdam (1997) 

Tratatul de la Amsterdam permite extinderea competenţelor Uniunii prin crearea unei politici

comunitare de ocupare a forţei de muncă, prin transferul către Comunitate a unei părţi din

problemele relevante anterior în cadrul cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne,

prin măsurile menite să apropie Uniunea de cetăţenii săi şi prin posibilitatea unor cooperări

mai strânse între anumite state membre (cooperări consolidate). Pe de altă parte, acesta

extinde procedura de codecizie, precum şi votul cu majoritate calificată şi simplifică şi

renumerotează articolele tratatelor.

Tratatul de la Nisa (2001) 

Tratatul de la Nisa este consacrat în cea mai mare parte „reminiscenţelor” de la Amsterdam,

şi anume problemelor instituţionale privind extinderea, care nu au fost soluţionate în 1997.

Este vorba despre componenţa Comisiei, despre ponderarea voturilor în cadrul Consiliului şi

despre extinderea domeniilor supuse votului cu majoritate calificată. Acesta simplifică

utilizarea procedurii de cooperare consolidată şi eficientizează sistemul jurisdicţional.

Tratatul de la Lisabona (2007) 

Tratatul de la Lisabona introduce largi reforme instituţionale. Acesta elimină vechea

arhitectură instituţională introdusă de Tratatul de la Maastricht şi înlocuieşte Comunitatea

Europeană cu Uniunea Europeană. Tratatul introduce, de asemenea, modificări semnificative

cu privire la modul de funcţionare al instituţiilor europene, la procesul decizional şi la repartiţia

competenţelor între UE şi statele membre. Obiectivul este îmbunătăţirea procesului de

adoptare a deciziilor într-o Europă extinsă, cu 27 de membri. Tratatul de la Lisabona modifică,

în plus, numeroase politici interne şi externe ale UE. Acesta permite în primul rând instituţiilor

să legifereze şi să ia măsuri în domenii politice noi.

Prezentul tratat a fost modificat de asemenea prin următoarele tratate de aderare:

Tratatul de aderare a Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit (1972), care

creşte numărul statelor membre ale Comunităţii Europene de la şase la nouă.

Tratatul de aderare a Greciei (1979)

Tratatul de aderare a Spaniei şi Portugaliei (1985), care creşte numărul statelor

membre ale Comunităţii Europene de la zece la douăsprezece.

Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei (1994), care creşte numărul

statelor membre ale Comunităţii Europene la cincisprezece.

Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei,

Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei (2003). 

Acest tratat creşte numărul statelor membre ale Comunităţii Europene de la cincisprezece la

douăzeci şi cinci.

Tratatul de aderare a Bulgariei şi României (2005). Acest tratat creşte numărul

statelor membre ale Comunităţii Europene de la douăzeci şi cinci la douăzeci şi şapte.