UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA

FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL

POLITICE

PUTEREA POLITICĂ ȘI PUTEREA

RELIGIOASĂ

Profesor: STUDENT:

Prof. univ. dr. TOFAN ALEXANDRU Lehaci Aurel-Onisim

2

INTRODUCERE

Există o asemănare între religie și politică în raport același lucru: puterea.

Conceptul de putere, înțeles în lumea politică ca ,,putere a statului,” cu diferitele ei

aplicații și subtilități, iar în lumea religie ca ,,putere a lui Dumnezeu” împărtățită și

folosită de către ființa umană.

Eseul de față își propune să prezinte o evoluția a relației dintre puterea politică și

puterea religioasă din perioadele cele mai importante, cum ar fi perioada Vechiului

Testament, perioada Evului Mediu, perioada Modernă și alte momente importante. De

asemenea, ne propunem să definim conceptul de putere așa cum este înțeles de către

teoreticiieni și gânditorii acelei perioade și care este legătura dintre puterea politică și

religioasă.

Într-o scrisoare pe care o trimite prietenului său Lord Acton consideră că ,,puterea

tinde să corupă”. Aceasta este concepția și părerea Lordului Acton, dar în această lucrare

ne propunem să prezentăm și alte concepți cu privire la puterea politică și religioasă.

Puterea politică nu are acel ,,suport natural” așa cum are puterea parentală și cea

religioasă. Până la apariția statului modern, aceste două forme de puteri au fost într-

o ,,relație de legitimare reciprocă sau de subordonare într-o formă sau alta,” în funcție de

perioada istorică.

1. PUTEREA POLITICĂ ȘI PUTEREA RELIGIOASĂ ÎN VECHIUL TESTAMENT ȘI ÎN CORAN

În istoria religiilor, dar și în istoria creștină se poate observa o oarecare luptă

pentru putere care pare să fie asemănătoare cu lupta pentru putere din zona politică.

În Vechiul Testament, dar și în Coran găsim două tipuri de relații între puterea

religioasă și puterea politică. Primul tip de relație are de a face cu guvernarea directă a

4

lumii prin ,,vocea lui Dumnezeu,” iar al doilea se referă la disoluția puterii politice pe

care o regăsim în canoanele juridice ale dreptului religios de tip islamic.

Așa cum am anticipat în Vechiul Testament putem vorbi despre existența unei

puteri politice care are o natură religioasă. Dumnezeu este implicat în mod direct și tot El

este cel care îi conduce pe oameni într-un mod direct. El intervine, îi recompensează, dar

îi și pedepsește pe cei care sunt vinovați. Iar legea lui, cele Zece Porunci plus alte legi și

prevederi reprezintă constituția guvernării lui Yahweh. Moise este numai un simplu

delegat și executant al ,,voinței divine care ține rol de putere politică.”

În istoria Vechiului Testament avem de a face cu cea mai pură teocrație în care

societatea este guvernată direct de către Dumnezeu care intervine în din când în când

pentru a le arăta ce trebuie să facă și pentru a le arăta o direcție. Iar Moise este doar un

reprezentant care trebuie să asculte de porunca lui Yahveh. Prin legile și poruncile pe

care le dă poporului Israel el le arată voința lui Dumnezeu. Un alt lucru important de

menționat este faptul Yahveh conduce fără intermediari.

Pe de altă parte, în religia Islamică avem de a face cu o putere politică care se

confundă cu puterea religioasă. Astfel, Islamul este religie și ordine socială care propune

o teorie a puterii și a autorității în egală măsură. În Coran sunt stabilite regulile de

convețuire dar și mandatarii divine, care joacă un rol de putere pe pământ. De exemplu,

într-un text din Coran se aduce în discuție relația dinte putere, credință și supunere.

,,O, voi cei ce credeţi! Supuneţi-vă lui Dumnezeu, supuneţi-vă trimisului şi celor dintre voi care

deţin puterea. Atunci când o ceartă izbucneşte între voi, supuneţi-o judecăţii lui Dumnezeu şi Trimisului

său, dacă credeţi în Dumnezeu şi în ziua de apoi; este mult mai bine şi este preferabil aşa ” (Coran, IV, 62).

(41)

Islamul este religia întemeiată pe Cartea Sfântă care a fost revelată lui Mahomed

(570-632). Iar în discursul acestei cărți putem găsi un ,,discurs de putere” la fel ca cel

evreiesc și creștin.

Filozoful Mohammed Arkoun discută în Pour un critique de la raison islamique

modul în care Islamul a luat naștere printr-un efort de de a întemeia unitatea în lumea

4

5

arabă. Acest fenomen este rezultatul unui efort de a ,,substitui o putere unică articulate în

Autoritatea lui Dumnezeu Unul, puterilor disparate” ale triburilor din toată zona Arabia.

Chiar și astăzi fundamentaliștii islamici consideră că Islamul este unica sursă de

autoritate. Ei accentuiază idea suveranității politice ,,prin reflex al suveranității lui

Dumnezeu pe pământ.” Iar ,,aparatul administrative exercită un fel de vice-regalitate pe

pământ.”

După moarte lui Mahomed Califul deține atât puterea politică cât și cea religioasă.

2. PUTEREA RELIGIOASĂ ȘI POLITICĂ ÎN EVUL MEDIU

Teologi creștini Sfântul Augustin și Toma d’Aquino au militat prin lucrările lor la

întărirea influenței bisericii în viața politică. De exemplu, Sfântul Augustin în celebra lui

lucrare ,,Despre cetatea lui Dumnezeu” (De civitate dei) a pus în discuție raporturile

dintre stat, ca putere laică și biserică, ca și putere spirituală. El încearcă să arate că

biserica este ,,vitală și reală” și are un rol principal în societate în comparație cu statul

( care este rezultat al ,,păcatului originar” are un rol secundar, inferior biserici. Conform

spuselor lui Augustin, Statul are datoria să apere și să preamărească autoritea biserici. Iar

biserica avea datoria să-o consilieze.

Toma d’Aquino un filozof și teolog al ideologiei politice clericale a încercat prin

lucrările sale ,,Despre legi”, ,,Despre regat” și ,,Summa Theologiae” să ofere un fundament

suveranității absolute a puterii papale. Tot el a enunțat principiul ,,armoniei,” dintre

știință care este întemeiată pe rațiune și religie care este intemeiată pe credință. De

asemenea, a mai afirmat că atât știința cât și filozofia tind spre acel adevăr unic care este

promovat și de religie.

Într-o lucrare importantă ,,Despre regat” Toma d’Aquino argumntează că ,,În

legea lui Christos, regii trebuie să fie supuși preoților” cu prevederea că supunerea puterii

5

6

civile față de cea ecleziastică nu trebuie să conducă la absorția statului de către biserică.

În concepția lui originea și legitimitatea puterii provin de la Dumnezeu, iar dreptul

poporului de a se guverna singur decurge din voința divină.

În opinia lui Toma d’Aquino monarhia este considerat a fi cel mai bun regim

politic, cu condiția să fie compus dintr-un ,,guvernământ mixt” care este format și sfătuit

de către nobili. De asemenea, această guvernare mixtă trebuie să ia în considerare opiniile

așa zișilor înțelepți, ale celor bogați, dar și ale întregului popor. Cu privire la organizarea

puterii în cetate și în regate el consideră că se poate realiza atunci când ,,conducătorul

unic este virtuos și este ales de către cei care i se subordonează.”

În lucrările lui, Toma d’Aquino a justificat democrația arâtând că autoritatea și

puterea puterea politică trebuie să e armonizeze cu ,,autoritatea religioasă.”

3. PUTEREA POLITICĂ ȘI PUTEREA RELIGIOASĂ ÎN PERIOADA REFORMEI

Cei mai importanți gânditori și teologi care au teoretizat și revoluționat sistemul

puterii papale au fost Martin Luther și Jean Calvin. De exemplu, Martin Luther a respins

și renegat autoritatea biserici catolice arătând că autoritatea civilă și laică este cea care ar

trebui să determine ordinea în lume care ar trebui să fie completată de ,,libertatea

interioară” pe care o aduce credința în Dumnezeu și recunoașterea de către popor a

relațiilor feudale de proprietate.

Pe de altă parte, Jean Calvin a acționat mai radical decât Luther în lucrările lui, în

special în ,,Instituția religie creștine.” De asemenea, el a sfidat autoritatea biserici

catolice, argumentând că singura putere legitimă este cea laică, fiind că ea își are sursa

direct din suveranitatea divină. Pentru el ,,autoritatea este o ordine dorită de Dumnezeu

6

7

și, prin urmare respectabilă sub forma în care Providența a hotărât să ne-o transmită.”

Calvin consideră că ,,nu există putere decât pentru a conduce pe oameni după bunăvoința

dumnezeiască.”

Acești doi mari teoreticieni și teologi au condus prin opera și teoriile lor la

erodarea autorității biserici catolice și afirmarea valorilor politice burgheze.

4. PUTEREA POLITICĂ ÎN PERIOADA RENAȘTERII

În acestă perioadă istrorică au loc anumite schimbări social-economice, dar și

politice care au condus la afirmarea burgheziei și la apariția unor noi doctrine politice în

sprijinul statului laic. Gândirea politică din secolul al XII-lea și al secolului alXVI-lea s-a

dezvoltat în această perioadă și s-a datorat în special apariției orașelor-state care au

început să fie independente. Lucrul acesta s-a produs și datorită atitudini critice față de

autoritatea și instituția Bisericii.

Cel mai important gânditor politic al Renașterii este Niccolo Machiavelli care a

adus o contribuție mare la abordarea științifică a domeniului politic, fiind considerat și

părintele științei politice moderne. Trebuie să menționă faptul că Machiavelli prin opera

lui politică s-a distanțat mult de gândirea religioasă de până atunci.

În lucrarea ,,Discursuri asupra artei războiului” Machiavelli a adus informații

importante despre originea, structura și funcțiile puteri și ale statului. El considera

că ,,materia” statului reprezintă colectivitatea populației dintr-un anumit teritoriu în care

locuiește. Iar acesta trebuie să fie unit cu ,,forma,” care este ,,organizarea politico-

juridică, așa cum l-a numit el ,,un ordinamento”(care presupune o conducere, o forță

publică, dar și legi statornice.) În concepția lui, ,,puterea este cea care determină

stabilitatea și ordinea în societate.” De asemenea, Machiavelli aduce în discuție și factori

principali care oferă eficiență puterii. Unul dintre cei mai importanți este forța, care

7

8

trebuie să fie folosit de către conducătorul statului, așa zisul Principele în acord cu

abilitatea sa politică. Pentru a se îndeplini acest lucru și a se asigura orinea, este nevoie de

legi bune și de o voință fermă a Princepelui.

El se depărtează de gândirea creștină și consideră că virtuțiile unui om politic, nu

sunt virtuțiile creștine al iubirii, smereniei și umilinței, ci viclenia vulpii și forța leului.

Inovația lui Machiavelli a constat în a disocia politica de teologie punând astfel

politic ape primul loc în termenii lumii reale și de asemenea el a evitat orice referire la

principii transcedentale.

Un alt teoretician și filozof a fost Jean Bodin care a intemeiat știința politică în

Franța preocupându-se de fenomenul suveranității. Pentru Bodin cea mai importantă

caracteristică a puterii care tratată în lucrarea ,,Șase cărți despre Republica” este capacitea

de a emite legi care erau valabile pentru întreaga societate. El considera că deținătorul

ultim al puterii era regele care era și suveran, dar care totuși se subordona legilor divine și

ale naturii.

Tot Boldin a oferit fundamentele ideologice a absolutismului monarhic. Trebuie

să precizăm faptul că modelul francez era o ,,monarhie dreaptă” după modelul divin. De

exemplu, după cum Dumnezeu este conducătorul atotputernic al universului, și regele era

atotputernic în sfera lui. Iar, asemenea lui Dumnezeu, a cărui imagine regele era trebuia

să-și tempereze puterea prin dreptate.

5. PUTEREA POLITICĂ ȘI PUTEREA RELIGIOASĂ ÎN EPOCA MODERNĂ

Unul dintre teoreticenii puterii din perioada moderne este Thomas Hobbes, care

prin lucrările lui a dominat gândirea politică a secolului XVII-lea pe care a separat-o de

teologie și morală. În lucrările ,,De cive” din anul 1942 și ,,Leviathan sau materia, forma

8

9

și puterea unui stat ecleziastic și civil” publicată în 1651 Hobbes a arătat că problema

fundamentală a politici este puterea, în special puterea de stat.

Hobbes definește puterea ca fiind o relație între cauză și efect, între un ,,agent”

activ și un ,,pacient” pasiv: ,,Puterea și Cauza sunt acelasi lucru. Cauzei și efectului le

corespund puterea și actul; ba chiar, cea de-a doua pereche este aceeasi cu

prima...Pentru ca ori de câte ori un agent are toate acele accidente (adica trasaturi

combinate) de care este neaparat nevoie pentru producerea unui efect în pacient,

spunem ca agentul are puterea de a produce acel efect, daca actioneaza asupra unui

pacient. De unde se vede ca puterea agentului și cauza eficientă sunt unul și același

lucru.” (De corpore) Pentru Hobbes ,,puterea unui om constă în mijloacele preente pentru

a obține un bun oarecare.”

9

10

10

11

Bibliografie

11