Traducere din limba engleză de Sorin Şerb Prefață de Carol ...

Traducere din limba engleză de Sorin ŞerbPrefață de Carol Căpiță

Capitolul 1

Un tip uman subestimat vreme îndelungată

Din perspectiva noastră de Homo sapiens, ar putea fi tentant să privim înapoi, la evoluția umană, cu un sentiment de triumf şi predestinare. Cu creierele noastre mari, mâinile pricepute, picioarele agile şi rețelele sociale complexe, era cu siguranță inevitabil ca, atunci când condițiile aveau să devină favorabile, să ne asumăm locul de drept în punctul culminant atins de natură. Dar este probabil prea uşor să spunem asta, acum, că nu avem niciun rival serios şi, cu siguranță, niciunul uman.

Noi suntem doar un tip, „omul modern”, din cele până la do-uăsprezece specii umane care au conviețuit în lumea noastră în ultimele vreo două milioane de ani. Strămoşii noştri direcți n-au ocupat întotdeauna poziții fruntaşe. Dacă am putea da ceasul înapoi la ultima dată când lumea a fost la fel de caldă şi stabilă pe cât este acum – adică în urmă cu vreo 120 000 de ani, în mare parte înghețați şi haotici din punct de vedere climatic –, proba-bil că nu ne-am simți la fel de privilegiați pe cât o facem acum. Pe atunci, neanderthalienii – o specie asemănătoare nouă, dar mai puternică – erau în mişcare. Cu o capacitate nemaivăzută până la ei de a supraviețui în zonele cu climă rece, această spe-cie rivală ar fi putut fi prima candidată la popularea întregului Pământ, cu începere din locul ei de origine din Europa, ducând astfel la dispariția altor specii umane. Câteva zeci de mii de ani

Dimitra Papagianni, Michael A. Morse 20

mai târziu după acel moment, vremea s-a deteriorat şi fâşii enorme de gheață au avansat către latitudinile nordice. Cumva, specia umană nativă a Europei a reuşit să supraviețuiască aces-tor greutăți, în timp ce pentru strămoşii noştri a fost mai uşor în Africa şi, mai târziu, în Asia tropicală.

Să trecem rapid la perioada de acum 45 000 de ani, când oamenii moderni s-au aventurat mai întâi într-o Europă pe jumătate acoperită de ghețari. Acolo au întâlnit o formă de viață umană care, spre deosebire de ei, mai supraviețuise câtorva perioade reci. Cu toate acestea, cel care se adaptase climatului călduros a fost şi cel care avea să supraviețuiască celui mai recent ciclu glaciar – Homo sapiens. În schimb, neanderthalienii adaptați la frig au eşuat, murind în mileniile imediat următoare sosirii strămoşilor noştri în ținuturile lor de baştină.

Specie echivalentă verişorilor noştri de gradul I, neandertha - lienii erau în mod inconfundabil diferiți de oamenii moderni, având piept mare, asemănător unui butoi, corp bondoc şi mus-culos, nas lat şi bărbie recesivă. Aveau mult din comporta- mentul nostru, dar se pare că le lipseau unele caracteristici umane de bază, precum abilitatea noastră de a înțelege expre-sivitatea simbolică.

Până şi lumea lor ne-ar fi fost străină. Peisajul deschis, ase-mănător stepelor, care domina în Europa în perioada lor de vârf, se bucura de o bună expunere solară şi avea o vegetație bogată care susținea populații semnificative de mamuți, bizoni, căprioare şi cai – specii esențiale pentru hrana omului de Neanderthal. Peisajele neanderthaliene se deosebeau de ste- pele aride din Eurasia zilelor noastre sau, mai bine spus, de orice peisaj al lumii contemporane.

Neanderthalienii sunt singura specie europeană nativă din arborele genealogic al umanității, acest fapt în sine atrăgând

Omul de Neanderthal 21

o fascinație durabilă asupra lor. Europa are o istorie mult mai lungă de investigații arheologice şi cercetări, aşadar un istoric mult mai bogat al trecutului ei îndepărtat, decât oricare altă parte a lumii. I-am cunoscut mai bine (pentru că i-am des-coperit în secolul al XIX-lea) decât orice altă formă de origine umană dispărută.

Şi pentru că neanderthalienii sunt o specie relativ recentă, oasele lor fosilizate, rămăşițele vieții lor de zi cu zi, ba chiar şi ADN-ul lor sunt bine păstrate. Neanderthalienii nu sunt doar una dintre cele mai apropiate rude ale noastre. Sunt, de asemenea, şi cea pe care o cunoaştem cel mai bine. Cu neanderthalienii suntem cât de aproape putem fi de o altă specie din evoluția trecutului uman.

Aşa cum se întâmplă cu cei care diferă de noi, neanderthalienii sunt cunoscuți mai ales pentru că ne folosim peiorativ de numele lor. În această carte nu pretindem să schimbăm un atare obicei popular, dar sperăm să restituim ceva din demni-tatea celor cărora le-am luat locul.

Neanderthalienii au fost dintotdeauna cumva prea aproape de confortul lumii moderne vestice. Numele lor ne evocă ima-ginea unor oameni ai peşterilor, plini de muşchi dar înceți la minte, care se bazau mai degrabă pe forță brută decât pe inteligență. Când un critic de artă de la publicația New York Times scria recent despre „Neanderthal TV”, el nu se referea la vreun documentar despre evoluția umană, ci la programe dedicate unor personaje masculine profund degradate, având „tendințe antisociale”. Numele poate fi, de asemenea, o sursă de umor. O trupă de rock numită The Neanderthals se îmbracă în piei de animale şi cântă piese naive despre fete. Noi credem că toate acestea sunt absolut nedrepte.

Prea adesea istoria neanderthalienilor a slujit ca fundal al propriei noastre istorii, o reflecție a aceleiaşi obsesii pen tru


specia noastră, care se regăseşte şi în poveştile noastre despre creație. Există însă un vag contracurent al acestui sapiens-cen-trism, un tot mai mare sentiment colectiv de vinovăție care apare în cele mai neaşteptate locuri. Am dat la un moment dat peste un capac de sticlă pe care scria, fără niciun motiv aparent, „Creierul omului de Neanderthal era mai mare decât creierul omului modern”. Era o aluzie la faptul că, dintre toate speciile de mamifere la a căror dispariție am fost martori în ultimele milenii, cel puțin una părea să ne fi fost egală în ceea ce priveşte capacitatea cerebrală, dacă nu chiar în umanitate.

Cele mai recente cercetări i-au adus pe neanderthalieni mult mai aproape de noi. Nu numai că aveau creierele la fel de mari ca ale noastre (deşi structura lor craniană era diferită, mai plată), dar îşi îngropau morții, aveau grijă de infirmi, vânau animale, foloseau o formă de limbă vorbită şi chiar trăiau în aceleaşi regiuni cu oamenii moderni care le erau, în general, contemporani. N-ar fi putut supraviețui, chiar şi în vremuri mai călduroase, dacă nu ar fi stăpânit focul sau dacă nu ar fi purtat haine. Deşi hrana lor se baza în mare parte pe carne, pu-teau să pescuiască şi să culeagă fructe de mare. Toate acestea sunt obiceiuri pe care, cândva, le consideram ca fiind numai ale noastre.

O epocă de aur a cercetărilorRitmul progreselor înregistrate în întelegerea neandertha-

lienilor continuă accelerat. Datorită unor descoperiri recente nemaipomenite şi avansării ştiințifice, putem studia povestea neanderthalienilor mult mai detaliat decât s-a crezut vreodată posibil. Aceasta este adevărata epocă de aur a cercetării epocii Neanderthal, fiind momentul perfect să vedem cum toate probele se potrivesc într-o cronologie a începutului şi decli-nului unui tip uman atât de mult timp subestimat.


Când am început studiul, în anii 1990, ca absol venți de fa-cultate, majoritatea informațiilor pe care le deținem acum erau subiectul unei dezbateri aprige. Aceasta gravita în mare parte în jurul rolului neandertha lienilor în propria noastră poveste. În acele zile, de exemplu, nu era clar încă dacă şi oamenii mo-derni au locuit în Europa în acelaşi timp. (Ceea ce ştim acum că este adevărat.)

Arheologii încă analizau pe atunci implicațiile unui studiu genetic ce susținea aşa-numita teorie Out of Africa („În afara Africii”), conform căreia toți oamenii moderni se trag dintr-o singură femeie (sau dintr-un grup mic de femei) din Africa subsahariană. Pătrunderea dovezilor genetice în arheologie a impus hotare bine delimitate în această disciplină. Deşi teoria Out of Africa se referea la traiectoriile evoluționare ale tuturor populațiilor umane moderne, Europa şi neanderthalienii re-prezentau cheile dezbaterii. Pe atunci întrebarea predominantă în cercetarea neanderthalienilor era dacă ei au făcut parte din evoluția strămoşilor noştri sau dacă au fost fie înlocuiți, după o pauză, fie depăşiți – probabil chiar ucişi – de oamenii moderni originari din Africa şi care au emigrat în Europa.

În 1993, Chris Stringer şi Clive Gamble au publicat revo-luționara lor carte In Search of the Neanderthals, care avansa posibilitatea ca omul modern să fi luat locul neanderthalie-nilor, în loc să fi evoluat din ei. Nu eram conştienți pe atunci că acesta era doar începutul unui nou val de revelații şi do-vezi despre ruda noastră evoluționistă şi că problema înlo-cuirii neanderthalienilor cu propria noastră specie va reveni cu puteri sporite în prim-plan, odată cu studiile genetice care au urmat.

De atunci, s-au înregistrat în fiecare an câteva descoperiri ma-jore legate de neanderthalieni. La Atapuerca, o rețea de peş teri din Spania, s-au descoperit rămăşițele a mai mult de treizeci de


indivizi proto-neanderthalieni, o descoperire impre sionantă dacă luăm în considerare faptul că numărul de indivizi ne-anderthalieni din totalul fosilelor adunate în vreme este de doar câteva sute. În 2007, o descoperire dintr-o zonă dife-rită din Atapuerca a adus dovezi categorice în privința celei mai timpurii populații care a ocupat Europa, probabil o spe-cie predecesoare neanderthalienilor, depăşind pentru prima dată pragul de un milion de ani vechime. Recent, o echipă din Germania condusă de Svante Pääbo a făcut afirmații aproape incredibile bazate pe identificarea ADN-ului nean-derthalian. Uneori este destul de greu să dai un sens acestor informații.

În ultimii ani, numărul disciplinelor ştiințifice care contri-buie la cercetarea neanderthalienilor s-a mărit. Cunoaşte-rea noastră a fost sporită de o varietate de specialişti: geologii care forează sedimente de pe fundul mării şi care iau probe din ghețarii care acoperă Groenlanda şi Antarctica; arheolo-gii care cern şi sortează fiecare fărâmă de pământ din săpătu-rile pe care le fac, uitându-se după orice, de la semințe până la dinți de rozătoare; geneticienii care se îmbracă în haine sterile pentru a fărâmița oase de neanderthalieni în speranța de a găsi bucățele care nici nu s-au fosilizat şi nici nu au fost contaminate de particule din propria lor piele pentru a extrage ADN antic; şi, evident, acei studenți la arheologie care îngenunchează cu un şpaclu şi o perie pentru a săpa strat cu strat parcelele de pă-mânt, înregistrând cu grijă amplasamentul uneltelor de pia-tră sau al oaselor descoperite (sperând astfel să nu se facă de ruşine încurcându-le între ele).

Ştim acum mai multe decât ne-am imaginat vreodată că vom şti despre neanderthalieni şi lumea lor. S-au dovedit a fi mai împliniți în viața lor de zi cu zi şi mai complecşi în com - portamentul lor social decât ne-am fi aşteptat. Asta face şi mai


şocantă dispariția acestei forme umane, aproape la fel de dez-voltată biologic şi cultural ca noi. Vreme de 150 de ani soarta neanderthalienilor a fost un mister.

Valea omului nouDar înainte să ne ocupăm de soarta neanderthalienilor,

haideți să explorăm istoria descoperirii lor. Există o satisfacție ironică în faptul că ne-am descoperit foştii rivali umani în tim-pul furnizării energiei şi materialelor pentru dominația globală. Nu este o exagerare să spunem că descoperirea neanderthalie-nilor a fost efectul secundar şi neaşteptat al mineritului indus-trial din secolul al XIX-lea. În timp ce inginerii săpau tot mai adânc pentru minereuri, se adunau tot mai multe dovezi referi-toare la trecutul Pământului.

Sir William Armstrong celebrând progresul rapid al ştiinței în mesajul său de deschidere adresat întâlnirii din 1863 a Asociației Britanice pentru Dezvoltare

Ştiințifică reunită la Newcastle, imortalizat într-o gravură din Illustrated Londra News. Mai târziu, în conferință, neanderthalienii au primit numele

lor ştiințific de Homo neanderthalensis.


„În curând nu vor mai rămâne prea multe de descoperit”, aşa descria The Times din Londra ştiința geologiei în 1863. Făcea această afirmație cu ocazia întâlnirii anuale de vară a Asociației Britanice pentru Dezvoltare Ştiințifică, reuniu ne care avea loc la Newcastle. Conferința a fost colosală, cu un număr impresionant de mineralogi, geologi, chimişti şi alți numeroşi specialişti în discipline ştiințifice înfloritoare. Aici a fost locul în care un profesor cvasinecunoscut, pe nume William King, a devenit prima persoană care a folosit ca dovezi fosile pentru a denumi o specie dispărută înrudită cu a noastră.

Cel care a ținut cuvântul de deschidere a reuniunii a fost Sir William Armstrong, un industriaş şi inginer local. Evo-când ritmul alert al cercetărilor, el făcea observația că nu la mult timp după ce Charles Darwin termina de scris Originea speciilor, John Speke şi James Grant găseau izvorul Nilului, iar Charles Lyell publica Geological Evidences of the Antiquity of Man, lucrare care extindea istoria umană cu mult în tre-cut. Unul dintre protejații lui Lyell, profesorul King, a venit la conferință de la Queen’s College (Galway, Irlanda) pentru a prezenta o scurtă teză despre o descoperire recentă, făcută într-o carieră de calcar de pe lângă Düsseldorf, în ceea ce era pe atunci Prusia. Cu aproximativ şaisprezece ani înainte, a fost obligat să renunțe la postul său de curator al Muzeului New- castle. Acum spera să se întoarcă triumfător.

În lucrarea sa, King vorbea despre oasele umanoide gă-site într-o peşteră (Feldhofer) în Valea Neander, cu şapte ani în urmă. În colecție erau coaste, brațe şi picioare precum şi calota craniană care avea orbite supraorbitale proeminente deasupra ochilor. Îndepărtându-se de teoria curentă cum că oasele proveneau de la un exemplar diform al rasei noastre,


King susținea că aparțineau Epocii glaciare şi că indivizii de la care proveneau ar fi fost mai apropiați de cimpanzei decât de oamenii moderni. Astăzi ştim că profesorul King se înşela în privința ultimei afirmații, deoarece indivizii din Valea Ne-ander erau mult mai apropiați de oamenii moderni decât de cimpanzei. Dar avea dreptate în legătură cu concluzia sa mai înfricoşătoare, că erau fundamental diferiți de oamenii zi-lelor noastre.

A propus să „distingă specia prin numele de Homo Nean - derthalensis”, după numele văii Neander unde au fost desco-perite fosilele. În acest proces, a imortalizat neintenționat un psalmist mai puțin cunoscut din secolul al XVII-lea, Joachim Neumann. După moda filo-elenă din acea perioadă, numele de familie al lui Neumann (literalmente: „om nou”) a fost tradus în greacă drept Neander, ataşându-i-se după aceea şi

Profesorul William King, de la Queen’s College, Galway, Irlanda, care a sugerat numele „Homo Neanderthalensis”.

Desen al craniului original de Neanderthal din Man’s Place in Nature, de Thomas Huxley.


numele văii („thal” în germană), locul unde şi-a scris psalmii. Mulțumită lui King, membrii demult-dispărutei specii dezgro-pate acolo vor fi cunoscuți sub numele de-a dreptul ironic de neanderthalieni (neamul din valea omului nou).

Până atunci, cea mai apropiată specie de cea umană era cea a primatelor. De la despărțirea de primate, în zilele noas-tre se cunosc mai mult de douăzeci de specii în arborele nostru genealogic, iar odată cu recentele descoperiri, pre-cum Homo floresiensis – aşa-numitul Hobbit – în Indone-zia, în anul 2003, şi Denisovanul din Siberia, ale cărui gene au fost identificate în 2010, se pare că numărul speciilor este în continuă creştere.

Înainte de descoperirea din Valea Neander în 1856, au fost scoase la lumină alte rămăşițe de neanderthalieni – un craniu de copil găsit în Engis, Belgia, în 1848, şi un craniu de adult din Gibraltar, în 1848 –, dar nu au fost recunoscute drept o specie distinctă. În deceniile care au urmat au fost descoperite alte fo-sile, în special în Spy, Belgia, în anii 1800. Însă neanderthalie-nii au rămas la marginea poveştii evoluției umane, în timp ce alte specii, de exemplu Homo erectus – sub diferitele sale denu-miri, precum Omul din Java (descoperit în Trinil, Indonezia, în anii 1890) şi Omul din Beijing (descoperit în Jukudian, China, în anii 1920–1930), şi-au câştigat repede reputația de „verigă lipsă” în conexiunea dintre noi şi primate.

Astăzi, urmele ocupației neanderthaliene se întind din Țara Galilor până în Siberia. În această carte urmărim evo-luția neanderthalienilor în Europa, extinderea lor în Asia şi, în cele din urmă, întâlnirea cu propriii noştri strămoşi. Fie-care capitol ne apropie consecutiv mai mult de prezent şi aco-peră secvențe din ce în ce mai mici ale istoriei. Aceasta nu neapărat pentru că în trecutul depărtat ar fi fost mai puține


progrese importante – deşi lucrurile păreau să se schimbe mai greu pe atunci – ci pentru că dovezile recente sunt mai bine conservate.

Dileme noiCu toate noile progrese în cercetarea neanderthalienilor,

persistă întrebări stranii şi câteodată neaşteptate. De aseme-nea, lucruri pe care credeam că le cunoaştem, de exemplu da-tarea ştiințifică, sunt uneori contrazise de noile descoperiri. În fiecare etapă a evoluției neanderthalienilor şi, de altfel, în fiecare capitol al acestei cărți, există întrebări la care nu putem răs-punde la modul absolut; dar ştim că putem încerca măcar să le căutăm un răspuns. O parte din distracție pentru noi, şi spe-răm că şi pentru voi, este să folosim probele disponibile pentru a întocmi o poveste plauzibilă.

Începem acum aproximativ un milion de ani, cu prima intrare umană în Europa, care va deveni, până la urmă, căminul neanderthalienilor.

Cine erau primii colonişti ai Europei şi de ce le-a luat atât de mult să ajungă acolo, când oamenii deja plecaseră cu aproape un milion de ani înainte din Africa şi ajunseseră către Asia de Sud-Est? (În mod curios, acest comportament este reflectat în istoria mult mai recentă de omul modern, care a ajuns de asemenea în Asia de Sud-Est înainte să ajungă în Europa.) Au sosit ei în Europa venind din Africa sau din Asia? Cât succes a avut acest prim val de colonişti?

Deşi Europa a fost populată de specii umane încă de acum aproximativ un milion de ani, de abia acum 500 000 de ani au început să apară primele urme de neanderthalieni. A fost un caz de evoluție locală sau sosise în Europa un grup nou? Eu-ropenii pe atunci foloseau în principal acelaşi tip de unealtă


de piatră – toporul –, preferat şi de hominidele din Africa şi din cea mai mare parte a Asiei. Ce i-a determinat pe europeni să meargă pe un traseu evoluționar diferit de vecinii lor, când aveau atâtea în comun?

Neanderthalienii au căpătat o formă distinctă acum 250 000 de ani. În timp ce oasele lor deveneau în mod inconfunda-bil neanderthaliene, uneltele lor de piatră s-au schimbat, iar dintr-un anumit punct de vedere tehnologia lor s-a dezvoltat. În loc de toporul mare, greu de mânuit, au început să folo-sească unelte de piatră cu muchii lungi şi ascuțite, mai uşoare şi mai mici. Cel mai mare mister legat de această nouă unealtă de tăiat este de ce a apărut aproape în mod simultan atât în Eu-ropa, cât şi în Africa de Sud, în rândul a două populații care evoluau în direcții diferite. Este cumva un indiciu al vreunei forme de contact între primii neanderthalieni şi strămoşii omului modern ori sunt cumva aceste unelte de piatră uşoare şi adaptabile produsul inevitabil al unui creier mai mare? Asta ridică întrebarea de ce, aparent în paralel, creierele africanilor şi europenilor evoluau, crescând tot mai mari.

O perioadă prelungită de căldură care a început acum vreo 130 000 de ani le-a permis neanderthalienilor şi oamenilor moderni să se extindă simultan din propriile lor teritorii, punând sfârşit epocii de izolare în care au evoluat în specii diferite (Res-pectăm convenția şi le numim două specii separate, pe baza diferențelor formale ale oaselor, nu pentru că am avea vreo opinie asupra capacității lor de a se încrucişa cu succes.) Nu ne este clar deocamdată care dintre cele două specii, în timp ce se extindeau în Asia, a fost mai bine poziționată şi a profitat de ocazie pentru a-şi mări numărul populației. În acele timpuri erau probabil patru sau cinci tipuri distincte de oameni. Pen-tru noi, lumea pare mică. Putem, cu ajutorul mijloacelor mo-derne de transport, să ajungem la aproape orice destinație în


24 de ore. Cum a ajuns mica noastră planetă să susțină atâtea forme diferite de umanitate?

Având unelte de piatră foarte asemănătoare, Homo nean-derthalensis şi Homo sapiens erau cei mai de seamă candidați la dominarea Pământului, venind din Europa, respectiv Africa. Este neclar dacă Homo erectus a mai supraviețuit în Asia de Est, sau dacă specia de om pitic recent descoperită, Homo floresi-ensis – posibil o specie chiar mai veche –, trăia pe atunci pe in-sula Flores în Indonezia modernă. De asemenea, s-ar putea să mai fi fost un grup, provizoriu numit Denisovan, în Asia. Cât de aproape a fost pământul să devină o lume a neanderthalienilor? Era de aşteptat ca neanderthalienii să ajungă stăpânii planetei. Erau cu mult mai puternici decât celelalte specii. Au supraviețuit unor condiții reci care au făcut viața mai dificilă pentru toți. Şi creierele lor erau mari. Oamenii moderni le erau concurenți, dar din punct de vedere fizic erau mult mai slabi decât neandertha-lienii şi nu ar fi avut nicio şansă în luptă. Singurul avantaj infim pe care ştim că îl avea Homo sapiens era că a început să producă bijuterii cu mărgele mici şi scoici, în timp ce neanderthalienii nu se ocupau cu aşa ceva. Semnificația acestui amănunt va deveni clară mai târziu.

Atât oamenii moderni, cât şi neanderthalienii au ajuns în Orientul Apropiat acum mai puțin de 120 000 de ani. Acesta a fost unul dintre cele mai interesante momente din Preistorie, deoarece două specii umane străbăteau aceleaşi teritorii. Sunt multe lucrurile pe care nu le cunoaştem despre acea perioadă, începând cu întrebarea dacă ambele specii se aflau acolo în acelaşi timp, dacă s-au întâlnit şi, într-adevăr, dacă s-au în-crucişat. Ce ştim este că toate acestea se petreceau aproape de momentul în care oamenii moderni au început să-şi intre în rolul de stăpâni ai planetei. Dar neanderthalienii aveau şi ei tot mai mult succes, pătrunzând mai adânc în Asia.


Totul s-a schimbat pentru neanderthalieni acum aproximativ 40 000 de ani, când Homo sapiens a pătruns adânc în ținuturile lor europene. Acesta a fost începutul sfârşitului pentru o spe-cie mândră de oameni. Dar cum şi-au găsit sfârşitul? S-au stins încet, retrăgându-se şi dispărând? Au fost ostili sau i-au întâm-pinat cu prietenie pe noii veniți? Şi cum am ajuns noi victorioşi? Putem spune cu certitudine că au interacționat cu adevărat? S-au încrucişat cele două specii în această ultimă întâlnire?

Viitor alternativSuntem acum singurii supraviețuitori în ceea ce, pe vre muri,

era o lume umană diversă. Le-a rămas scriitorilor de science fiction sarcina de a-şi imagina un viitor alternativ în care triburile de neanderthalieni trăiesc în locuri precum Tadjikistan, California de Nord şi Swindon, Marea Britanie. Nu putem să nu ne între- băm: oare dacă nu am fi avansat noi, neanderthalienii ar fi co-lonizat restul planetei, înlocuind rămăşițele unor populații mai arhaice? Ar fi realizat ei toate lucrurile pe care le-au făcut oa-menii moderni – agricultura şi arhitectura, state şi războaie, ştiință şi psihanaliză?

Ne consolăm cumva considerându-i pe neanderthalieni un fel de plan de rezervă pentru dominarea umană a planetei, în caz că noi nu am fi intrat pe scenă. Pe de altă parte, ne este greu să nu ne gândim, evocând dispariția rudelor noastre cele mai apropiate, la propria noastră soartă. În mod ciudat, prețul pe care l-am plătit pentru a-i cunoaşte pe neanderthalieni – sau, cel puțin, pentru civilizația care ne-a permis să învățăm despre trecutul noastru foarte îndepărtat – este chiar stabilitatea care ne-a făcut să progresăm atât de mult. Lumea noastră este pe cale să sufere încă o schimbare climatică majoră. Dacă ne vom confrunta cu o creştere semnificativă a temperaturilor globale, cum se va întâmpla cel mai probabil de-a lungul următoarelor


câteva generații, sau dacă vom trece printr-o nouă glaciațiune, ceea ce se va întâmpla cu siguranță, dacă încălzirea globală nu-i întârzie cumva venirea, supraviețuirea noastră ca specie atârnă de un fir de ață.

Aceste gânduri mărețe fac parte din cercetarea neander-thalienilor încă de la început. Să ne întoarcem la discursul lui Sir William Armstrong în fața Asociației Britanice în 1863, în care meditează asupra impactului industriei care a făcut New-castle să progreseze în zilele sale. Ultimii 25 de ani, spunea Armstrong, văzuseră apariția şinelor de tren şi a navigației transatlantice, iar viața părea de neimaginat fără energia căr-bunilor. Deşi industrializarea era la început, Armstrong prezi-cea că prospe ritatea pe care o cunoştea Newcastle-ul în 1863 nu va dura pentru totdeauna.

Făcându-se, în mod straniu, ecoul predicțiilor actuale refe-ritoare la sfârşitul erei petrolului, Armstrong a calculat că re-zervele britanice de cărbune se vor termina până în 2075 şi a invocat promisiunea energiei solare ca viitor garant al conti-nuării progresului. Cu cât ne apropiem mai mult de acea dată, nu epuizarea resurselor de energie ne îngrijorează cel mai tare, ci efectul pe care îl vor avea asupra sistemului climatic global cele două sute de ani în care emiterea gazelor de seră s-a accen-tuat (arderea cărbunilor fiind unul dintre cei mai im portanți vinovați). Şi încă aşteptăm ca energia solară să ajungă la nive-lul aşteptărilor.

Însă Armstrong era cu certitudine sigur de viitorul nos-tru. Mulțumită lui Lyell şi colegilor lui, oamenii de ştiință din 1863 ştiau că „rasa umană a existat pe Pământ într-un sta-diu barbar pentru o perioadă ce întrece limita memoriei is-torice”, datând de pe vremea când temperaturile globale erau mult mai reci. Umanitatea mai supraviețuise şi înainte unor greutăți extreme.


Neanderthalienii au supraviețuit de asemenea numeroase-lor episoade de schimbare climatică extremă, dar nu au apucat să vadă topirea gheții din Europa de Nord la începutul Holo - cenului – perioada caldă actuală, care a început acum aproximativ 10 000 de ani. Uitându-ne la mărirea şi decăderea celor mai apropiați veri umani ai noştri şi la propria noastră moştenire a unei lumi lipsite de alte specii umane, sperăm să înțelegem ce ne aşteaptă în viitor.

Vom urma soarta neanderthalienilor, care, până la urmă, au trăit pentru sute de mii de ani în Europa, spre deosebire de cele câteva zeci de mii de ani ai noştri? Comparativ cu ce au trăit neanderthalienii, povestea omului modern este abia la început.

Cuprins

Prefață de Carol Căpiță. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7Cuvânt-înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13

Capitolul 1 – Un tip uman subestimat vreme îndelungată. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19

Capitolul 2 – Primii europeni: de acum un milion până în urmă cu 600 000 de ani . . . . . . . . . . . . . . . 35

Capitolul 3 – Înfruntând înghețul: cu 600 000 – 250 000 de ani în urmă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64

Capitolul 4 – Să facem cunoștință cu neanderthalienii: între 250 000 – 130 000 de ani în urmă . . . 86

Capitolul 5 – Sfârșitul izolării: de acum 130 000 de ani până acum 60 000 de ani . . . . . . . . . . . . . . 124

Capitolul 6 – Sfârșitul jocului: De acum 60 000 până acum 25 000 de ani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162

Capitolul 7 – Încă printre noi? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211

Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 237Sursa ilustrațiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 255Index . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 257

Traducere din limba engleză de Sorin Şerb Prefață de Carol ...

Documents

Transcript of Traducere din limba engleză de Sorin Şerb Prefață de Carol ...