Totalitarismul ca religie politicăA. James Gregor examinează o serie de etape paradigmatice ale istoriei intelectuale cu scopul de a explica conținutul cvasi-religios al ideologiilor totalitare.

În ciuda nenumăratelor necrologuri, totalitarismul rămâne un important instrument analitic în efortul nostru de a înțelege experimentele politice moderne inspirate de modele ideologice de transformare nu doar a societății, ci și a naturii umane. În anii ‘30 ai secolului trecut, gânditori politici antitotalitari (democrați liberali, social-democrați, conservatori, creștin-democrați) au fost preocupați de apariția mișcărilor de masă carismatice și de consecințele potențial catastrofice ale acestora. Printre cei care au înțeles componentele definitorii mistice, chiar magice, ale proiectului totalitar au fost intelectuali ruși (menșevici, dar și existențialiști creștini, precum Nicolai Berdiaev), liberali francezi (de exemplu, Élie Halévy și adeptul său, tânărul Raymond Aron) și germani (Waldemar Gurian, care apoi și-a construit o carieră academică în SUA, și Eric Voegelin). Acest curent de gândire a stat la baza dezvoltării, după cel de-al doilea război mondial, a conceptului de totalitarism ca principală paradigmă interpre-tativă pentru înțelegerea aparentei lipse de sens a nazismului și stalinismului. Hannah Arendt nu a împărtășit fascinația pentru abordarea în termeni de religie politică a celor doi gemeni totalitari, dar ea a accentuat centralitatea hubrisului ideologic al mișcărilor utopic-revoluționare, neo-chiliastice, pe care le-a analizat în lucrarea sa clasică, Originile totalitaris-mului.

Mai târziu, în anii ‘60, a luat amploare valul revizionist. O nouă generație de istorici, politologi și sociologi a început să conteste în mod fundamental abordarea totalitară, invocând caracterul static al acesteia, argumentând că nu reușea să explice dinamica internă a acestor societăți înregimentate și posibilitățile lor de a transcende, prin intermediul unor evoluții endogene, statutul de regim monopolist-ideocratic. Au apărut noi concepte, atât în Est, cât și în Vest, printre ele acela al posttotalitarismului. Disidenți est-europeni, în principal Václav Havel, Jacek Kuroń, Adam Michnik și George Konrad, au formulat strategii de rezistență centrate pe conceptul și practica societății civile, ca forță socială corozivă capabilă să submineze dominația aparent imutabilă a Partidului și să redea demnitatea civică.

Profesor de zeci de ani al Universității Berkeley, A. James Gregor este un important și recu-noscut cercetător al marxismului, bolșevismului, fascismului italian și național-socialismului. Cărțile sale, care dovedesc o extraordinară erudiție și care sunt superb documentate, au influențat generații de istorici și politologi. Noul său volum, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History, este o sinteză a contribuțiilor sale anterioare și un efort de a le lega de dezbaterile actuale privind religia politică ca substrat intelectual și moral al totalita-rismului. Profesorul Gregor excelează atunci când examinează originile fascismului italian, ultranaționalismul salvaționist promovat de filosoful hegelian Giovanni Gentile, pe care Mussolini a reușit să îl convingă să adere la regimul fascist, convertindu-l într-unul dintre partizanii acestuia. Cum a fost posibil ca un filosof atât de subtil să susțină un regim represiv, antiumanist și visceral antiindividualist rămâne una dintre cele mai tulburătoare dileme ce țin de istoria generală a autoamăgirii intelectualilor sau, cu alte cuvinte, a intoxicării de sine prin adeziunea la regimuri liberticide. Giovanni Gentile și Carl Schmitt, în cazul extremei drepte, Antonio Gramsci și Georg Lukács, în cazul extremei stângi, sunt doar cele mai faimoase exemple ale fascinației pentru dogme totaliste, totalizante și totalitare. Elementul comun în toate aceste cazuri a fost ceea ce filozoful Mark Lilla a numit mentalitatea tiranofilă.

A. James Gregor examinează o serie de etape paradigmatice ale istoriei intelectuale cu scopul de a explica conținutul cvasi-religios al ideologiilor totalitare. Cercetătorii ideilor radicale vor găsi o analiză pertinentă a viziunilor politice și ale căutărilor în direcția unei salvări imanente din scrierile lui Hegel, Moses Hess, Feuerbach, Marx, Richard Wagner, Lenin, Mussolini, Hitler, Alfred Rosenberg și ale altor autori mai puțin cunoscuți. Din acest punct de vedere, cartea de față este un excelent ghid pentru o arheologie a ideilor totalitare și a năzuinței pentru o comunitate purificată social și etno-rasial. Este surprinzător însă că profesorul Gregor nu se angajează într-un dialog cu unii dintre cei mai importanți autori care au scris pe acest subiect, de la Peter Viereck, cu al său superb volum Metapolitica, una dintre cele mai pătrunzătoare analize a originilor mentalității naziste, la Eric Voegelin, Raymond Aron, Norman Cohn și în-tregul curent asociat cu identificarea elementelor milenariste, chialistice și escatologice care au stat la baza mișcărilor politice ce au avut ca scop revoluții sociale și antropologice. Aceste mișcări partinice, așa cum le-a definit unul dintre cei mai importanți exegeți ai stalinismului, Robert C. Tucker, au secularizat experiența religioasă, au folosit și au abuzat nevoia umană de sacru, au canonizat violența în numele promisiunii unui paradis terestru. Aceasta este și ideea centrală a volumului excepţional al lui Andrzej Walicki, publicat în 1995 tot la Stanford University Press (Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom). Din păcate, interpretarea marxismului ca religie politică, propusă de A. James Gregor, ignoră scrierile lui Walicki, dar și fundamentala trilogie a lui Leszek Kołakowski, Main Currents of Marxism.

Este discutabilă analiza lui Hegel și Feuerbach ca adepți ai unor autoproclamate religii politice. Este adevărat, cei doi au anticipat cultul istoriei, celebrarea unității organice, idolatrizarea statului, rasei sau a partidului, dar cei doi nu au fost implicați în mișcări politice de masă. Recomand în acest sens excelentul volum al lui Jacob L. Talmon, The Myth of the Nation and the Vision of the Revolution, sau, mai recent, superba analiză a religiilor politice a filosofului politic Emilio Gentile (pe care Gregor îl citează).

Unul dintre cele mai bune capitole ale cărții este cel care examinează leninismul. Chiar și aici, însă, ar fi fost în beneficiul cititorului dacă autorul menționa contribuții precum cea a lui Ken-neth Jowitt, în special conceptul acestuia de impersonalism carismatic ca explicație pentru adorația bolșevicilor, fără limite și cvasi-extatică, pentru Partid ca agent mesianic sortit să realizeze postulatele Istoriei. M-aș fi așteptat să găsesc o analiză mai profundă și extinsă a lui Georges Sorel ca sursă intelectuală atât pentru frenezia revoluționară de stânga, cât și pentru cea de dreapta. Nu văd relevanța, în acest context, a unui comentariu extins privind experimentul genocidal al Khmerilor Roșii. Acesta a fost o catastrofă grotescă cu înfricoșătoare consecințe în ceea ce privește pierderile de vieți umane, care, ca și Gulagul sau Holocaustul, sfidează capacitatea noastră de înțelegere. Cu toate acestea, nu există o construcție ideologică a Khmerilor Roșii comparabilă cu cele care au mobilizat experimentele sovietic sau nazist. Mai mult decât atât, Pol Pot și clica sa au fost un foarte ciudat amestec de criminali ideologici foarte puțin legați de dogmele clasice ale marxismului, leninismului, maoismului sau castro-ghevarismului.

O trăsătură a totalitarismului care lipsește în volumul de față, care pe ansamblu este unul incitant și convingător, ține de personalitățile care au încarnat etosul totalitar, acei lideri profetici și cultul lor. Într-o carte recentă, The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power (Yale University Press, 2012), istoricul Jan Plamper deconstruiește impresionant mecanismele instituționale și psihologice din cadrul sistemului sovietic care au ca scop obținerea obedienței totale a individului, în raport cu autoritatea partidului și interiorizarea culturilor ritualice centrale regimului. Cititorul interesat de o nouă și edificatoare interpretare a rolului lui Stalin în codificarea credinței mitologice a bolșevismului în timpul Marii Terori va aprecia cu sigu-

ranță admirabilul volum al lui David Brandenberger, Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927-1941 (Yale University Press, 2012).

Strict supravegheat, atent editat și parțial redactat de Stalin însuși, Cursul Scurt de istorie al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, echivalentul bolșevic al Mein Kampf-ului, a fost o colecție de obsesii, demonizări și lozinci autojustificatoare. A atins un statut sacru similar cu cel al cărții lui Hitler. Întreg sistemul de propagandă a fost centrat pe acesta, Cursul Scurt devenind materializarea adevărului revelat. Până la moartea lui Stalin, în 1953, a funcționat ca alfa și omega al religiei politice sovietice.

Descifrarea relației dintre totalitarism și religiile politice constă în explicarea naturii textelor oficiale, în demistificarea acestora și în demonstrarea modului în care ele au reușit să devină echivalentul Bibliei în imaginația politică și morală a milioane de oameni. Un astfel de proces presupune reanalizarea nu numai a momentelor de fanatism orb, bolșevismul și național-socialismul ca tentație (pentru a folosi formula istoricului Franz Stern), dar și a rolului tendințelor regeneratoare, eretice și, în final, al apostaziei. De fapt, aceasta este una dintre cele mai importante dileme pentru un gânditor politic preocupat de enigma totalitarismului: de ce au existat atât de mulți eretici în Biserica Comunismului și atât de puțini în cea a Fascismului? Poate răspunsul se găsește în chiar matricea sa ideologică, în structura ei paleo-simbolică (termen propus de Alvin W. Gouldner) ambivalentă, în ceea ce Raymond Aron a numit opiul intelectualilor.

 

(Recenzie publicată în Perspectives on Politics, no. 3, March 2013: traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob)