T+ólh-âria.Culegere de practic-â judiciar-â.2007

Vasile Marius Cheagă Dumitru

Moloman George Ovidiu Roşca

Tâlhăria. Culegere de practică judiciară

-2007-Editura Moroşan

CUPRINS

1

1. Absorbire tâlhărie. Violare de

domiciliu……………………………………

2. Abuz de încredere. Tâlhărie.

Distincţie..................................................

3. Abuz de încredere (art. 213 cod penal). Elemente specifice de

conţinut................................................................................

............

4. Achitare. Lovire sau alte violente. Schimbarea încadrării

juridice........

5. Achitarea unuia din cei doi inculpaţi pe motiv că fapta nu este

săvârşită de acesta. Schimbarea încadrării juridice

pentru celălalt inculpat..........

6. Acţiunea de

smulgere....................................................................

7. Acte materiale diferite săvârşite de inculpaţi.

Coautorat......................

8. Admisibilitatea apelului declarat de partea civilă cu privire la

soluţia dată laturii penale, când acţiunea penală se

exercită din oficiu...............

9. Agresiune în scopul însuşirii unor

bunuri..........................................

10. Agresiune exercitată după comiterea

furtului..................................

11. Ameninţarea cu

arma....................................................................

2

12. Ameninţarea cu un obiect

impropriu................................................

13. Apelul procurorului declarat în favoarea inculpatului, nu se

poate transforma, ca urmare a modificării motivelor de

apel cu ocazia dezbaterilor în apel în defavoarea

inculpatului..............................

14. Apel .tâlhărie.

Coautorat...............................................................

15. Apel. Trimiterea spre rejudecare pentru nerezolvarea

fondului

cauzei.............................................................................

16. Aplicarea legii penale mai

favorabile..........................................

17. Asesori populari. Nulitate absolută. Tâlhărie .

Compunerea

instanţei..........................................................

18. Asistenţa juridică obligatorie. Consecinţa nerespectării

dreptului la

apărare.................................................................................

..

19. Autor. Tâlhărie.

Complice..............................................................

20. Circumstanţe atenuante facultative. Condiţii de acordare.

Inculpat

recidivist...............................................................................

.....

21. Circumstanţe atenuante privitoare la faptă.

Criterii de

3

apreciere....................................................................

22. Circumstanţă de agravare. Săvârşirea faptei într-o

locuinţă............

23.

Coautor.................................................................................

.....

24.

Coautorat..............................................................................

...

25. Coautorat. Contribuţie

indirectă...............................................

26. Coautorat.............................................................................

27.Coautorat. Tâlhărie. Viol. Perversiuni

sexuale..............................

28. Coautorat.tâlhărie. Condiţii................................................

29.Coautorat. Tâlhărie. Condiţii. Distribuirea

sarcinilor.....................

30.

Competenţa..........................................................................

.....

31.Competenţă după calitatea persoanei. Militar în

termen....................

32. Competenţă. Infracţiune

flagrantă...............................................

33. Competenţa după materie. Tâlhărie (art. 211 alin. 2 cod

penal, dacă fapta a avut vreuna dintre urmările arătate în

art. 182). Hotărâri nedefinitive pronunţate anterior legii nr.

45/1993...........................

4

34. Competenţă

materială...............................................................

35. Competenţă materială.

Tâlhărie....................................................

36.Complicitate. Coautorat.

Condiţii.....................................................

37.Complicitate. Instigare.

Tâlhărie........................................................

38.Complicitate. Modalitate de

săvârşire.................................................

39. Complicitate

morală.........................................................................

40. Complicitate la tâlhărie. Favorizarea infractorului.

Distincţie................

41. Complicitate. Tăinuire.

Diferenţiere.................................................

42. Concursul de infracţiuni. Aplicarea fără temei a art. 33 lit. A

cod penal, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 41 alin.

2 cod

penal.....................................................................................

........

43. Concurs de infracţiuni. Tâlhărie. Lipsire de libertate în mod

ilegal.....................................................................................

...

44.Concurs de

infracţiuni........................................................................

Tâlhărie. Omor deosebit de grav.

Condiţii...........................................

5

45.concurs de infracţiuni...............

46.Concurs de infracţiuni .tâlhărie. Violare de domiciliu..............

47. Concurs ideal de infracţiuni. Tâlhărie.

Ultraj..................................

48. Concurs

real.............................................................................

49. Condiţia relaţiei cauzale de la mijloc la scop între violenţă şi

furt............

50.Condiţii. Violenţa prin intermediul obiectului şi prin

surprindere. Intensitatea

violenţei...................................................................

51.confiscare. Lucru dobândit prin săvârşirea infracţiunii.

Despăgubirea persoanei

vătămate.............................................................

52.Concurs de infracţiuni. Tâlhărie...........................................

53. Contestaţie la executare. Invocarea legii penale mai

favorabile.

Condiţii...................................................................................

54.Condiţii de reţinere a prevederilor art. 211 alin.2 lit "a" cod

penal............

55.Concurs real de

infracţiuni.............................................................

56. Competenţa materială. Tâlhărie (art. 211 alin. 2 şi 3 cod

penal). Situaţie

tranzitorie....................................................................

57.Cunoaşterea provenienţei banilor sustraşi prin comiterea

unei

tâlhării..................................................................................

6

.....

58. Concurs de infracţiuni...........................................................

59. Condiţia violenţelor şi a scopului

acestora.......................................

60.Consumarea

faptei.....................................................................

61.Contribuţie diferită la săvârşirea faptei.

Coautorat.................................

62.Criterii de diferenţiere fată de infracţiunea

consumată............................

63. Criterii de diferenţiere. Tâlhărie.

Furt.................................................

64. Criterii de diferenţiere a infracţiunii de tâlhărie fată de

infracţiunea de abuz de

încredere...................................................................

65. Daune morale. Tâlhărie. Suferinţe fizice şi

psihice.........................

66. Delimitare tâlhărie. Şantaj........................................

67.Deosebiri tâlhărie.

Furt.......................................................................

68. Deosebiri .tâlhărie.

Şantaj...................................................................

69. Diferenţiere furt-

tâlhărie........................................................................

70. Diferenţiere între infracţiunea de tâlhărie si infracţiunea de

şantaj............

71. Distincţie. Abuz de încredere-tâlhărie. Încadrare

juridica.......................

7

72. Distincţie.tâlhărie.

Furt..........................................................................

73. Diferenţiere furt-

tâlhărie.......................................................................

74. Diferenţiere. Tâlhărie. Furt. Eroare cu privire la calitatea

persoanei

agresate...............................................................................

.......

75. Distincţie şantaj-

tâlhărie...............................................................

76.Distincţie. Tâlhărie.

Furt..............................................................

77. Distincţii. Infracţiune complexă .tâlhărie. Furt

calificat................................

78. Distincţie .tâlhărie. Abuz de

încredere.................................................

79. Distincţie. Tâlhărie. Tăinuire...................................................

80. Distincţie.tâlhărie.abuz de

încredere.........................................

81. Distincţie. Tâlhărie. Furt calificat...........................................

82. Distincţie. Tâlhărie.

Şantaj............................................................

83. Elemente constitutive. Inculpate încadrate în muncă la

partea vătămată. Neplata salariului inexistenţa

infracţiunii.......................................

84. Elemente

caracteristice..................................................................

85. Elemente

8

constitutive........................................................................

86. Elemente

constitutive...................................................................

87. Elemente

constitutive................................................................

88. Elemente

constitutive.....................................................................

89. Elemente constitutive ale

tâlhăriei.............................................

90. Elemente constitutive ale

tâlhăriei...................................................

91.elemente de diferenţiere furt-

tâlhărie............................................

92. Elementul

material.............................................................................

93. Elemente constitutive ale laturii obiective. Lipsire de

libertate..............

94. Elemente de diferenţiere. Furt. Tâlhărie.................................

95. Elemente de distincţie. Tâlhărie. Şantaj...............................

96. Elemente constitutive...........................................................

97. Elemenul material...............................................................

98. Expertiză psihiatrică. Îndoială asupra stării psihice a

inculpatului....................................................

99. Existenţa elementului de

constrângere......................................

100. Faptă care nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracţiuni.

Achitare................................................................................

9

.

101. Faptă consumată.

Tentativă......................................................

102. Faptă săvârşită de o persoană având asupra sa o armă.

Portul fără drept de armă albă.

Achitare........................................................

103. Fapte distincte dacă sunt mai multe persoane

vătămate.................

104. Forme agravate ale infracţiunii. Încadrare

juridică..........................

105. Faptă consumată................................................

106. Fapte comise în realizarea unei singure rezoluţii

infracţionale...............

107. Faptă săvârşită în timpul nopţii.

Înţeles...............................................

108. Folosirea de violenţe şi ameninţări împotriva a două

persoane. Pluralitate de

infracţiuni..........................................................

109. Folosirea violenţei asupra a două persoane. Prejudicierea

unui singur

patrimoniu............................................................................

....

110. Folosirea de către inculpat a unui spray paralizant pentru

a-şi asigura fuga. Încadrare

juridică......................................................................

111. Forma

continuată............................................................................

112. Furt urmat de întrebuinţarea de violenţe pentru ca

10

făptuitorul să-şi asigure scăparea. Intervalul de timp scurs

între sustragerea bunului şi exercitarea violenţelor.

Relevanţă.....................................................

113. Furt comis în timpul nopţii.

Condiţii.......................................................

114. Hotărâre nelegală. Schimbarea încadrării juridice a faptei,

în condiţiile sesizării in rem cu privire la două fapte de

tâlhărie săvârşite de inculpat. Necesitatea extinderii

acţiunii penale, prin încheiere, la cererea procurorului.

Punerea în discuţia părţilor a dispoziţiilor art. 334 din codul

de procedură penală. Desfiinţarea hotărârii cu trimitere

spre

rejudecare............................................................................

..............

115. Incidenţa dispoziţiilor ordonanţei de urgenţă a guvernului

nr. 207/2000, aprobată prin legea nr. 456/2001.

Competenţă materială. Nulitate

absolută................................................................................

.........

116. Inculpat minor. Tâlhărie. Măsură

educativă.......................................

117. Inculpat minor. Imposibilitatea suspendării executării

pedepsei pentru o infracţiune pedepsită cu închisoare mai

mare de 15 ani.....................

118. Inculpat major . Inculpat minor. Suspendarea executării

pedepsei..........

119. Individualizarea

pedepsei.............................................................

11

120. Individualizarea pedepsei. Modalitatea de executare.

Gravitatea faptei. Degradare

morală....................................................................

121. Infracţiune

complexă...................................................................

122. Infracţiune consumată. Tentativă.

Distincţie.................................

123. Infracţiune continuată. Tâlhărie. Furt. Concurs de

infracţiuni................

124. Infracţiune complexă.

Participaţie...................................................

125. Infracţiune complexă. Condiţii de existenţă. Tâlhărie

întreruptă şi reluarea ulterioară a acţiunii de furt însă fără

a se mai comite acte de violenţă. Încadrare

juridică.....................................................

126. Infracţiunea complexă.mai multe persoane

agresate.......................

127. Infracţiune unică. Concurs. Tâlhărie. Furt. Fapte săvârşite

asupra aceluiaşi patrimoniu, în aceeaşi împrejurare.

Încadrare juridică...........

128. Infracţiune unică. Concurs de

infracţiuni.......................................

129. Infracţiune continuată. Concurs de infracţiuni.

Tâlhărie...................

130. Infracţiune unică. Tâlhărie. Distrugere.131. Infracţiune

consumată. Tentativă. Criterii de

diferenţiere...................................................

132. Infracţiune complexă. Furtul — componenta principală.

12

Violenţa — componenta

adiacentă..............................................................

133. Infracţiune

unică.......................................................................

134. Instigare la tâlhărie.

Intenţie.........................................................

135. Intenţia de însuşire a

bunurilor.......................................................

136. Intenţie. Tâlhărie. Furt. Element de

distincţie.....................................

137. Încadrare

juridică.....................................................................

138. Încadrare juridică a furtului urmat de întrebuinţarea

violenţelor pentru ca făptuitorul să-şi asigure

scăparea........................................

139. Întrebuinţarea de violenţe. Smulgerea obiectului din mâna

victimei.................................................................................

....

140. Însuşirea unui lucru aflat asupra persoanei vătămate.

Înţelesul noţiunii de

violenţă.................................................................................

...

141. Însuşire prin smulgerea bunului aflat asupra persoanei

vătămate .tâlhărie.

Furt.............................................................................

142. Încălcarea dreptului la apărare în faza de urmărire penală.

Nulitate

absolută................................................................................

13

......

143. Încadrare juridică. Luarea în considerare a tuturor

agravantelor prevăzute de art. 211 alin. 2 c.

Pen.............................................

144. Încadrare juridică. Tâlhărie săvârşită de mai multe

persoane............

145. Însuşire prin smulgerea bunului aflat asupra persoanei

vătămate......

146. Întrebuinţare de ameninţări.

Înşelăciune.........................................

147. Înscenarea

violenţei....................................................................

148. Latură civilă. Tâlhărie. Calitatea de parte civilă a societăţii

de asigurare-

reasigurare...........................................................................

...........

149. Latura obiectivă a infracţiunii. Acţiunea principală — furtul;

acţiunea secundară — folosirea

violenţei.....................................................

150. Latura obiectivă şi latura subiectivă a

infracţiunii.................................

151. Latura

subiectivă..........................................................................

152. Lipsa laturii subiective.

Consecinţe..............................................

153. Lipsirea de libertate în mod

ilegal.........................................................

154. Loviri sau alte violenţe. Tâlhărie. Furt.

14

Delimitare............................

155. Luarea prin violenţă a bunului

dăruit...........................................

156. Lucruri sustrase din acelaşi patrimoniu. Violenţe asupra a

două persoane pentru ca făptuitorul să-şi asigure

scăparea. Încadrare

juridică..................................................................................

.....

157. Mai multe persoane vătămate. Infracţiune unică.

Concurs de

infracţiuni.......................................................................

158. Măsuri de siguranţă. Confiscare specială.

Condiţii.......................

159. Minor. Măsura educativă prevăzută de art. 104 din codul

penal.

Condamnare...............................................................

160. Minoritate . Măsuri educative. Neagravarea situaţiei în

propria cale de

atac.......................................................................................

...........

161. Modalitate de săvârşire. Tâlhărie. Element de distincţie

faţă de infracţiunea de

furt................................................................................

162. Modalitate de săvârşire. Furt.

Tâlhărie.................................................

163. Modificarea competenţei materiale; nerespectare;

consecinţe............

164. Modalitate de

15

săvârşire.....................................................................

165. Momentul consumării

infracţiunii......................................................

166. Obligaţia legală a instanţei de a soluţiona toate motivele

invocate de către

apelanţi.................................................................................

....

167. Omor deosebit de grav. Omor comis pentru a săvârşi sau a

ascunde săvârşirea unei tâlhării. Tâlhărie urmată de

moartea victimei.

Diferenţiere...........................................................................

...........

168. Omor deosebit de grav. Tâlhărie. Concurs

real....................................

169. Participaţie. Circumstanţe reale. Răsfrângere asupra altor

participanţi.

Condiţii.................................................................................

...........

170. Participaţie cu persoane lipsite de discernământ. Încadrare

juridică........

171. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Aplicarea pedepselor

complimentare a interzicerii unor drepturi şi a degradării

militare................................

172. Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi.

Condiţii de

aplicare.................................................................................

............

173. Pericol social. Art. 181 cod penal. Tâlhărie. Evaluarea

16

criteriilor.............

174. Plângere greşit îndreptată175. Pluralitate de părţi

vătămate. Infracţiune

unică.....................................................................................

...........

176. Pluralitate de infracţiuni. Infracţiunea continuată;

inexistenţa concursului de

infracţiuni.............................................................................

....

177. Pluralitate de părţi vătămate. Infracţiune

unică..............................

178. Pluralitate de persoane vătămate. Concurs de

infracţiuni........................

179. Pluralitatea subiecţilor

pasivi...............................................................

180. Probe. Mijloace de probă. Valoarea probantă a

acestora........................

181. Provocare.

Tâlhărie..............................................................................

182. Reţinerea circumstanţei agravante a comiterii faptei de

mai multe persoane împreună.

Admisibilitate...................................................

183.

Revizuire................................................................................

...............

184. Săvârşirea faptei într-o

locuinţă..........................................................

185. Săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane

17

împreună. Participaţie. Tâlhărie

calificată.............................................................

186. Săvârşirea tâlhăriei într-o locuinţă. Violare de domiciliu.

Încadrare

juridică..................................................................................

..........

187. Săvârşirea faptei de o persoană având asupra sa o armă.

Infracţiune

consumată............................................................................

...........

188. Săvârşirea tâlhăriei într-o

locuinţă.........................................................

189. Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane

împreună. Tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. A cod

penal. Neaplicarea art. 75 alin. 1 lit.

A...........................................................................................

.....

190. Schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de furt

calificat...................

191. Smulgerea unui lănţişor de la

gât..................................................

192. Smulgerea pe la spate a obiectului purtat în mână de

victimă condiţia

violenţei................................................................................

...............

193. Smulgere.

Violenţă...............................................................................

194. Smulgerea din mână a unui

18

obiect..................................................

195. Smulgerea obiectului aflat asupra persoanei. Încadrare

juridică..............

196. Smulgerea unui fragment de lănţişor de la

gât......................................

197. Smulgerea de pe capul părţii vătămate a unei

căciuli.Tâlhărie..............

198. Subiect pasiv al infracţiunii.

Paznic.......................................................

199. Subiect

pasiv.....................................................................................

...

200. Substanţă

narcotică...........................................................................

201. Substanţă narcotică. Spray

lacrimogen....................................................

202. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul

infractorilor minori care au comis infracţiuni intenţionate

pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare

de 12 ani...............................................

203. Tăinuire.complicitate. Diferenţiere.

Criterii...............................................

204. Tâlhărie formă agravată. Tentativă. Stabilirea

pedepsei.......................

205.

Tâlhărie.................................................................................

.............

206. Tâlhărie. Abuz de încredere.

19

Distincţie................................................

207.

Tâlhărie .Diferenţiere............................................................

....................

208. Tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei loviri

cauzatoare de moarte.

Deosebiri..............................................................................

..

209. Tâlhărie.

Furt.......................................................................................

...

210. Tâlhărie. Furt calificat.

Distincţie..............................................................

211. Tâlhărie. Furt. Distincţie. Act de

violenţă..................................................

212. Tâlhărie. Furt calificat. Ultraj. Concurs ideal de infracţiuni.

Concurs real de

infracţiuni.............................................................................

.....

213. Tâlhărie .

Şantaj.................................................................................

214. Tâlhărie. Violare de domiciliu.

Distincţie...................................................

215. Tâlhărie. Viol. Perversiuni sexuale.

Coautorat......................................

216. Tâlhărie săvârşită în loc public.

Condiţii.............................................

217. Tâlhărie. Întrebuinţarea de violenţe. Smulgerea obiectului

20

din mâna

victimei.................................................................................

............

218. Tâlhărie. Violare de domiciliu. Concurs de infracţiuni.

Infracţiune

complexă...........................................................................

219. Tâlhărie. Infracţiune continuată. Concurs de

infracţiuni.........................

220. Tâlhăria săvârşită într-o locuinţă. Inexistenţa concursului

prevăzut de art. 33 lit. A cod penal cu infracţiunea de

violare de domiciliu...........

221. Tâlhărie - elemente de diferenţiere faţă de infracţiunea de

furt...........

222. Tâlhărie , furt prin efracţie, violare de domiciliu. Fapte

comise anterior modificării Codului penal prin legea nr.

140/1996.

Încadrarea

juridică...............................................................................

223. Tâlhărie. Furt calificat. Diferenţieri.................................

224. Tâlhărie. Furt calificat.

Distincţie.............................................................

225.

Tentativă..............................................................................

...............

226.

Tentativă..............................................................................

............

227. Tentativa. Fapta

21

consumată............................................................

228. Tentativă. Concurs de

infracţiuni...........................................................

229. Tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav. Art.

176 lit. D din cod

penal..............................................................................

230. Tentativă la tâlhărie. Tentativă de furt.

Condiţ................................

231. Tentativă. Complicitate. Încadrare juridică.

Condiţii...........................

232. Tentativă. Complicitate. Încadrare juridică.

Condiţii.........................

233. Tentativă. Infracţiune consumată.

Distincţie........................................

234. Tentativă la tâlhărie. Tentativă la furt calificat.

Distincţie..................

235. Ultraj. Condiţii. Subiect pasiv special al infracţiunii.

Infracţiunea complexă. Concurs de

infracţiuni...............................

236. Unitate naturală de

infracţiune...............................................................

237. Uzurpare de calităţi

oficiale .Tâlhărie...............................................

238. Vătămare corporală. Furt. Tâlhărie. Lipsa intenţiei de a

folosi violenţa în scopul însuşirii unor

bunuri........................................................

239. Violare de domiciliu. Tâlhărie comisă într-o

locuinţă..............................

22

240. Violenţă asupra persoanei (nu asupra obiectului), condiţie

esenţială pentru existenţa

infracţiunii..........................................................

241. Violenţă . Constrângere

morală…………………………………….

242. Violenţă exercitată asupra a două persoane. Infracţiune

unică…………..

1. ABSORBIRE.TÂLHĂRIE. VIOLARE DE DOMICILIU.

Furtul săvârşit într-o locuinţă sau dependinţă a acesteia, prin întrebuinţarea de violenţe pentru păstrarea bunului sustras ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, constituie infracţiunea de tâlhărie în formă calificată prevăzută de art.211 alin.2 lit. f Cod penal, care absoarbe în conţinutul său infracţiunea de violare de domiciliu.

Prin sentinţa penală nr.243 din 11 aprilie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a ll-a penală, s-a dispus în baza art.211 alin.2 lit.d şi f Cod penal, condamnarea inculpatului CD. la 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b Cod penal. În baza dispoziţiilor art.192 alin.2 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare. Conform prevederilor art.33 lit.a şi 34 lit.b Cod penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b Cod penal.

Instanţa de fond a reţinut în fapt că la data de 26 octombrie 1999, după lăsarea serii, inculpatul a pătruns în holul locuinţei părţii vătămate I.G., de unde a luat o haină a acestuia, în care se aflau suma de 800.000 lei şi actul de identitate. Fiind surprins de partea vătămată şi fiul acesteia, inculpatul a aruncat spre ei cu pietre şi cărămizi găsite

23

în curte, pentru a putea fugi.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, arătând, în principal, că nu a comis faptele reţinute în sarcina sa şi că, în orice caz, încadrarea juridica este greşită.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei în raport de criticile formulate, precum şi din oficiu potrivit prevederilor art.371 alin.2 Cod proc.pen., Curtea a constatat că apelul este fondat, în sensul celor arătate în continuare.

Potrivit prevederilor art.211 alin.2 lit.f Cod penal, săvârşirea infracţiunii de tâlhărie „într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia" conferă faptei caracter calificat, cu un grad mai ridicat de pericol social, exprimat în limitele de pedeapsă care sunt de la 5 la 20 de ani închisoare. Aşa fiind, este greşită condamnarea inculpatului atât pentru infracţiunea de tâlhărie în formă calificată, cât şi pentru cea de violare de domiciliu prevăzută de art.192 alin.2 Cod penal. Pătrunderea fără drept într-o locuinţă sau o dependinţă a acesteia, constituind o modalitate agravată a infracţiunii de tâlhărie, se absoarbe în conţinutul ei constitutiv şi îşi pierde individualitatea.

Astfel, Curtea a admis apelul, a desfiinţat în parte sentinţa, şi rejudecând cauza în fond, a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunile prevăzute de art.211 alin.2 lit.d şi f Cod penal şi art.192 alin.2 Cod penal, cu aplicarea art.33 lit.a Cod penal, într-o singură infracţiune prevăzută de art.211 alin.2 lit.d şi f Cod penal, condamnându-l pe inculpat la o singură pedeapsă.

Curtea de Apel Bucureşti ,Secţia I penală, decizia nr.625/2000

2. ABUZ DE ÎNCREDERE. TÂLHĂRIE. DISTINCŢIE

Însuşirea, prin acte de violenţă, a sumei de bani primite cu ocazia discuţiilor privind un schimb valutar, ce nu s-a mai efectuat, constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu infracţiunea de abuz de încredere, deoarece acei bani nu erau deţinuţi în virtutea unui raport juridic încheiat.

Prin sentinţa penală nr. 199 din 6 noiembrie 1997 a Tribunalului

Braşov, inculpatul G.Gh. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. e Cod penal.

24

S-a reţinut că, în ziua de 4 august 1997, inculpatul a convenit cu partea vătămată S.M. să-i vândă suma de 100 dolari SUA. După ce a primit suma de 700.000 lei de la S.M., inculpatul a refuzat să mai facă schimbul valutar pe motiv că suma ce i s-a dat este mai mică decât cea convenită. Totodată, inculpatul a refuzat să restituie cei 700.000 lei, însuşindu-şi-i prin violenţă.

Curtea de Apel Braşov, prin decizia penală nr. 169/A din 22 decembrie 1997, a admis apelul inculpatului şi, casând în parte sentinţa, a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 alin. 1 Cod penal.

Declarând recurs, procurorul a criticat soluţia de schimbare a încadrării juridice.

Recursul procurorului este fondat. Fapta inculpatului de a-şi însuşi, prin violenţă, suma de bani

primită de la partea vătămată, în vederea unui schimb valutar care nu a mai avut loc, constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. e Cod penal, iar nu infracţiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 Cod penal, deoarece banii respectivi nu i-a deţinut în virtutea unui raport juridic încheiat cu partea vătămată, care să justifice încadrarea juridică în infracţiunea de abuz de încredere, ci în condiţiile situaţiei create în legătură cu schimbul valutar, de care inculpatul a profitat în scopul de a-şi însuşi, prin violenţă, acei bani. Astfel, pentru a păstra banii în posesia cărora a intrat în timpul discuţiei cu privire la schimbul valutar, inculpatul a lovit cu pumnul pe partea vătămată, cauzându-i leziuni vindecabile în 2 - 3 zile.

Ca urmare, admiţându-se recursul procurorului, a fost menţinută soluţia de condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. e din Codul penal.

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, decizie penală nr. 1857 din 2 iulie 1998

3. ABUZ DE ÎNCREDERE (ART. 213 COD PENAL). ELEMENTE SPECIFICE DE CONŢINUT

Apelul inculpatului este fondat. Într-adevăr, încadrarea juridică corectă a faptelor comise de

persoana în cauză este infracţiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 alin. 1 Cod penal.

Astfel, din probele administrate în cauză rezultă că între

25

inculpat şi partea vătămată exista un raport juridic civil, în virtutea căruia a ajuns la inculpat, cu just titlu, suma de 700.000 lei.

Refuzul de a restitui, la scadenţă, suma respectivă părţii vătămate, constituie infracţiunea de abuz de încredere, infracţiune care se caracterizează prin existenţa unor raporturi juridice între făptuitor şi cel vătămat, obiectul material fiind deţinut de cel în cauză pe baza unui titlu, condiţii care în cauză sunt prezente.

Faptul că refuzul restituirii a generat conflicte şi chiar unele violenţe, nu schimbă semnificaţia juridică a elementelor menţionate, neputând, fireşte, a fi vorba de infracţiunea de tâlhărie cum greşit s-a stabilit.

Curtea de Apel Braşov, Decizie penală nr. 169/a din 22 decembrie 1997

4. ACHITARE. LOVIRE SAU ALTE VIOLENTE. SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE.

Instanţa legal sesizată prin rechizitoriu cu o faptă constatând, din dezbateri, că aceasta întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni pentru care sesizarea instanţei se face la plângerea prealabilă, nu poate pronunţa soluţia de achitare, ci, punând în discuţie schimbarea încadrării juridice, dacă partea vătămată declară că nu înţelege să facă plângere împotriva inculpatului, va dispune încetarea procesului penal pentru noua faptă, în temeiul art.10 lit f comb.cu art.11 pct.2 lit.b C.pr.pen.

Prin sentinţa penală nr.314 din 19 mai 2000, Tribunalul Bucureşti -secţia I penală, în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.d C.pr.pen. a achitat pe inculpat pentru infracţiunea prev.de art.211 alin.2 lit.e din C.pen.S-a constatat că inculpatul a fost reţinut 24 ore devcatre organul de cercetare al poliţiei şi s-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Instanţa a reţinut, în fapt, că între inculpat şi partea vătămată, elevi ai Liceului Matei Basarab, existau animozităţi determinate de împrejurarea că ambii simpatizau aceeaşi fată, colega lor. La 2 aprilie 1999, în jurul orei 13:00, cei doi s-au întâlnit pe str. Mircea Vodă, inculpatul fiind însoţit şi de doi prieteni. Profitând de faptul că partea vătămată nu i-a restituit suma de 10.000 lei, inculpatul s-a îndreptat către aceasta, i-a cerut o ţigară şi, la refuzul victimei, a apucat-o cu o mână de gât şi i-a aplicat o lovitură cu capul în obraz, apoi i-a cerut banii pentru a-şi cumpăra ţigări, amintindu-i că-i datorează acei bani. În

26

acest context, partea vătămată a scos o bancnotă de 10.000 lei şi i-a înmânat-o inculpatului, după care ambii s-au îndreptat spre intrarea în liceu, unde inculpatul i-a mai aplicat victimei un pumn în faţă.În urma acestor lovituri, partea vătămată a suferit leziuni pentru vindecarea cărora nu fost necesare 6-7 zile de îngrijiri medicale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, pentru greşita achitare a inculpatului pentru fapta din rechizitor şi încălcarea dispoziţiilor art.334 C.pr.pen., prin nepunerea în discuţie a schimbării încadrării juridice a faptei din art.211 alin.2 lit.e în art.180 alin.2 C.pen.

Curtea a constatat că apelul este fondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art.211 Cpen. constituie tâlhărie furtul săvârşit, printre altele, prin întrebuinţarea de violenţe său ameninţări. Rezultă astfel, din examinarea textului citat, că infracţiunea de tâlhărie este complexă, în structura ei intrând, pe de o parte, furtul, care este componenta principală, iar pe de altă parte actele de violenţă. Aceste elemente adiacente trebuie să preceadă, să fie concomitente sau imediate deposedării victimei de un bun.

În speţă, elementele constitutive ale infracţiunii nu sunt îndeplinite, întrucât componenta principală a tâlhăriei - furtul - nu s-a realizat. Într-adevăr, cum rezultă din declaraţiile părţii vătămate, din declaraţiile martorilor, precum şi din declaraţiile constante ale inculpatului (care nu a recunoscut infracţiunea reţinută în sarcina sa) incidentul dintre inculpat şi partea vătămată (ambii elevi ai Liceului Matei Basarab) a avut două faze. Astfel, în primul moment, inculpatul a.acostat-o pe partea vătămată şi i-a solicitat restituirea sumei de 10.000 iei (suma datorată), împrejurare în care nu s-au exercitat acte de violenţă. În faza a doua, pe fondul unor discuţii dintre cei doi, referitoare la o prietenă comună, inculpatul a fost refuzat să fie servit cu o ţigară pe care o ceruse părţii vătămate, moment în care a lovit-o pe aceasta, cauzându-i leziunile descrise în raportul de expertiză medico-legală.

Cum toate probele administrate în cauză, inclusiv declaraţiile părţii vătămate, relevă faptul că inculpatul nu a deposedat victima de vreun bun, rezultă că elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie nu sunt îndeplinite, aşa cum bine a reţinut şi instanţa de fond.

Pe de altă parte, dacă noua încadrare juridică, mai uşoară, dată faptei a rezultat cu ocazia dezbaterilor, iar apărătorul inculpatului, în concluziile sale (inclusiv cele scrise) a avut în vedere situaţia intervenită în urma administrării, nemijlocit, de către instanţă a probelor,

27

nu se poate susţine că soluţia pronunţată este lovită de nulitate datorită încălcării prevederilor art.334 C.pr.pen., referitoare la schimbarea încadrării juridice, deoarece, în condiţiile arătate, nu era necesară lăsarea cauzei mai la urmă, sau, eventual amânarea judecăţii, pentru pregătirea apărării.

Dacă sub acest aspect hotărârea este temeinică şi legală, ea este greşită, întrucât instanţa nu a analizat infracţiunea de lovire comisă de inculpat, sens în care trebuia să dispună schimbarea încadrării juridice din art.211 alin.2 lit.e în art.180 alin.2 din C.pen. şi, în raport de precizarea părţii vătămate că nu înţelege să formuleze plângere prealabilă, să dispună încetarea procesului penal în temeiul art.11 pct.2 lit.b rap.la art.10 lit.f din C.pr.pen.

Neprocedând astfel, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală. Ca urmare, admiţând apelul Parchetului, Curtea a desfiinţat hotărârea şi, în fond, a schimbat încadrarea juridică a faptei din art.211 alin.2 lit.e C. pen. în art.180 alin.2 C.pen. şi, în baza art.11 pct.2 lit.b rap. la art.10 lit.f C.pr.pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului pentru lipsa plângerii prealabile, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr.486/2000

5. ACHITAREA UNUIA DIN CEI DOI INCULPAŢI PE MOTIV CĂ FAPTA NU ESTE SĂVÂRŞITĂ DE ACESTA. SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII

JURIDICE PENTRU CELĂLALT INCULPAT.

Dacă unul din cei doi inculpaţi, trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 lit. a Cod penal, a fost achitat pe motiv că fapta nu este săvârşită de acesta, se impune pentru celălalt inculpat schimbarea încadrării juridice, eliminându-se dispoziţiile prevederilor de la litera a (a infracţiunii de tâlhărie).

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti au fost trimişi în judecată, în stare de arest, inculpaţii S.D. şi C.S., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie în dauna avutului particular, prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 211 alin. 2 lit. a şi d Cod penal, cu aplicarea dispoziţiilor art. 99 şi urm. Cod penal.

Instanţa de judecată a reţinut că inculpatul S.D. a avut o altercaţie cu partea vătămată C.T., sustrăgând prin violenţă de la aceasta suma de 500.000 lei şi un ceas marca „Geneva", cu brăţară metalică. Din

28

administrarea probelor se reţine că inculpatul C.S. nu a participat la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, deoarece acesta nici măcar nu intrase în curtea grădiniţei unde inculpatul S.D. agresase şi tâlhărise pe partea vătămată.

Mai mult chiar, din probele administrate, rezultă că inculpatul C.S. nu l-a sprijinit, nici măcar moral pe inculpatul S.D. la săvârşirea faptei.

Faţă de această situaţie de fapt, inculpatul C.S. va fi achitat pe motiv că fapta reţinută în sarcina sa prin actul de sesizare a instanţei nu este săvârşită de el.

Se impune, în urma achitării inculpatului C.S., ca încadrarea juridică a faptei, respectiv infracţiunea de tâlhărie reţinută în sarcina inculpatului S.D. să se schimbe, în sensul că nu mai poate fi reţinută încadrarea de la lit. a a art. 211 Cod penal, deoarece fapta nu a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.

Se va schimba astfel încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului S.D. din cea prevăzută de dispoziţiile art. 211 alin. 2 lit. a şi d Cod penal în cea prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. d Cod penal, cu aplicarea art. 99 şi urm. Cod penal.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I-a penală, sentinţa nr. 149/24.06.1997

6.ACŢIUNEA DE SMULGERE

Smulgerea violentă şi intempestivă a unui lănţişor de aur de la gâtul persoanei vătămate constituie infracţiunea de tâlhărie, şi nu aceea de furt.

Violenţa specifică tâlhăriei subsistă şi în cazul smulgerii intempestive a obiectului din mâna sau de pe corpul victimei, deoarece şi în aceste condiţii scopul urmărit de făptuitor- deposedarea victimei şi luarea în stăpânire a bunului - se realizează prin mijlocirea violenţei, violentarea lucrului răsfrângându-se asupra persoanei însăşi.

Smulgând prin surprindere obiectul, făptuitorul înfrânge în mod violent contactul persoanei vătămate cu bunul său, iar impactul psihologic al faptei, asupra victimei, nu poate fi neglijat în caracterizarea faptei ca tâlhărie.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 505/1998

7. ACTE MATERIALE DIFERITE SĂVÂRŞITE DE INCULPAŢI. COAUTORAT

În înţelegere cu concubinul ei, inculpata a ademenit victima

29

într-un loc dosnic şi întunecos, după care s-a apropiat inculpatul (concubinul), care a aplicat părţii vătămate mai multe lovituri, aceasta căzând jos, timp în care inculpata i-a sustras portmoneul din buzunar.

Inculpata a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, d, e, h Cod penal, pentru care a fost condamnată, în infracţiunea de furt calificat, motivând că actele de agresiune au fost exercitate numai de concubinul său.

Instanţa de apel a considerat că cererea este neîntemeiată, fiind lipsită de relevanţă, împrejurarea că cei doi inculpaţi au participat în mod diferit la realizarea laturii obiective a tâlhăriei - unul comiţând numai violenţe, iar celălalt acte de însuşire - din moment ce au desfăşurat în mod concordant activităţile materiale prin care s-a realizat infracţiunea, pe baza unui plan conceput în comun. În asemenea condiţii, ambii inculpaţi sunt coautori.

Curtea de Apel Bacău, decizie penală nr. 223 din 13 august 1998

8.ADMISIBILITATEA APELULUI DECLARAT DE PARTEA CIVILĂ CU PRIVIRE LA SOLUŢIA DATĂ LATURII PENALE, CÂND

ACŢIUNEA PENALĂ SE EXERCITĂ DIN OFICIU

Potrivit art. 362 alin. 1 lit. c Cod procedură penală în cazul în care conform legii, acţiunea penală nu se porneşte la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ci se exercită din oficiu, partea vătămată nu are legitimarea procesuală activă pentru a ataca hotărârea în ce priveşte soluţia dată laturii penale, indiferent de criticile ce ar putea fi aduse soluţiei.

În speţă, 3 inculpaţi au fost condamnaţi la pedepsele de 6 ani, 7

ani şi respectiv 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, d, e Cod penal. Totodată au fost obligaţi în solidar să plătească părţii civile suma de 60.000.000 lei despăgubiri civile şi 10.000.000 lei daune morale.

Prin apelul declarat partea civilă a susţinut că pedepsele aplicate inculpaţilor sunt prea blânde faţă de gradul ridicat de pericol social al faptelor comise.

Apelul declarat de partea civilă a fost respins ca inadmisibil.

Curtea de Apel Bacău, decizie penală nr. 251 din 10 septembrie 1998

30

9.AGRESIUNE ÎN SCOPUL ÎNSUŞIRII UNOR BUNURI

Urmărirea părţii vătămate de către inculpatul aflat în stare de beţie, la plecarea acesteia după o ceartă într-un local, agresarea părţii vătămate, doborârea ei şi apoi însuşirea mai multor bunuri care i-au căzut din buzunar victimei în urma agresiunii, constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu de lovire urmată de furt.

Prin sentinţa penală nr. 524 din 29 septembrie 2004, Tribunalul Braşov a condamnat pe inculpatul S.F. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen.

În seara zilei de 21 mai 2004, inculpatul şi partea vătămată se aflau într-un bar, unde s-au certat, cel din urmă crezând că inculpatul vrea să-i sustragă portofelul. Ambii fiind sub influenţa băuturilor alcoolice consumate, în cele din urmă s-au împăcat.

Partea vătămată a ieşit din bar fiind urmată la scurt timp de in-culpat care, după ce a ajuns-o, a lovit-o cu pumnii, până ce aceasta a căzut. În aceste împrejurări, din buzunarul victimei au căzut două telefoane mobile şi un portofel conţinând 180.000 de lei, acte de identitate, cartela telefonică şi permisul de port armă, bunuri pe care inculpatul le-a însuşit.

În urma agresiunii partea vătămată a suferit leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare 14-15 zile de îngrijiri medicale. Curtea de Apel Braşov, prin decizia penală nr. 135 din 28 aprilie 2005, a admis apelurile declarate de procuror şi de inculpat şi a modificat pedeapsa.

Recursul declarat de inculpat cu privire la încadrarea juridică faptei este nefondat.

Din probele administrate rezultă că instanţele au stabilit o situaţie de fapt corespunzătoare realităţii, desprinzându-se fără echivoc că în momentul în care partea vătămată era căzută urmare loviturilor aplicate de inculpat, acesta i-a sustras bunurile menţionate, ceea ce în-seamnă că a comis infracţiunea de tâlhărie.

În mod corect au reţinut instanţele că inculpatul a sustras bunurile după ce partea vătămată a pierdut posesia acestora, tocmai ca urmare a agresiunii din partea inculpatului, nefiind semnificativ faptul că, eventual, hotărârea de a sustrage lucrurile a fost spontană, survenită după ce partea vătămată a căzut şi lucrurile i-au căzut din buzunar.

Ca atare, critica vizând încadrarea juridică a faptei nu are temei de drept şi, în consecinţă, recursul a fost respins.

31

Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6310 din 8 noiembrie 2005

10.AGRESIUNE EXERCITATĂ DUPĂ COMITEREA FURTULUI

Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie, în modalitatea furtului urmat de întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări pentru păstrarea bunului furat, pentru înlăturarea urmelor infracţiunii sau pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăpare, este necesar ca întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări să se producă în timpul săvârşirii furtului sau imediat după consumarea acestuia. Dacă violenţele sau ameninţările nu intervin imediat după consumarea furtului, acesta constituie o infracţiune distinctă.

În speţă, inculpaţii au sustras doi cai din grajdurile unei cooperative agricole de producţie valorificând, a doua zi, unul dintre ei pe piaţă. La înapoiere, au fost legitimaţi de un subofiţer de poliţie, iar inculpaţii de frică să nu fie descoperită fapta lor l-au ameninţat pe acesta.

Întrucât actele de ameninţare nu au survenit în timpul desfăşurării furtului şi nici imediat după consumarea acestuia, fapta nu întruneşte trăsăturile caracteristice ale infracţiunii de tâlhărie, ci acelea ale infracţiunii de ultraj, la care se adaugă bineînţeles, şi infracţiunea de furt comisă anterior.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, Decizie nr. 1663/1992

11.AMENINŢAREA CU ARMA

Inculpatul a pătruns, într-o seară, într-un magazin şi sub ameninţarea armei - un pistol-jucărie -, îndreptată împotriva vânzătoarei, şi-a însuşit mai multe bunuri.

Această faptă a fost corect încadrată de prima instanţă în dispoziţiile art. 211 alin. 2 lit. b, d şi e C. pen.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 21/1998

32

12. AMENINŢAREA CU UN OBIECT IMPROPRIU

Prin sentinţa penală nr.125 din 16 iunie 1998, Tribunalul Botoşani l-a condamnat pe inculpat pentru tentativă la infracţiunea de tâlhărie, reţinând că, îndreptând spre gestionară un pistol de jucărie (asemănător unuia adevărat) a ameninţat-o, că o împuşcă dacă nu-i predă banii rezultaţi din încasări. Cum în magazin a intrat un bărbat, inculpatul a fugit, fiind la scurt timp imobilizat de cetăţenii alertaţi de victimă.

Curtea de Apel Suceava a respins apelul inculpatului care a susţi-. nut inexistenţa infracţiunii de tâlhărie, pe motivul că ameninţarea nu a fost serioasă, finalitatea acesteia (împuşcarea) fiind imposibil de realizat cu acel pistol inapt de a produce moartea.

Dacă s-ar fi adus în discuţie infracţiunea de omor, într-adevăr ne-am afla în faţa unei tentative absolut imposibile, dar, obiectul material al infracţiunii de tâlhărie îl constituie furtul prin folosirea unor mijloace de constrângere. Ori, constrângerea victimei prin ameninţarea cu un pistol adevărat era de natură a o determina să predea banii, deposedarea urmând a se realiza dacă nu intervenea acel bărbat străin care a întrerupt activitatea infracţională.

Deci esenţială a fost nu atât obiectul folosit de făptuitor, cât convingerea viictimei că se află în pericol real, constrângerea fiindastfel realizată.

Curtea de Apel Suceava , Decizia nr. 31/A din 27 iulie 1998

13. APELUL PROCURORULUI DECLARAT ÎN FAVOAREA INCULPATULUI, NU SE POATE TRANSFORMA, CA URMARE A

MODIFICĂRII MOTIVELOR DE APEL CU OCAZIA DEZBATERILOR ÎN APEL ÎN DEFAVOAREA INCULPATULUI

În motivele scrise de apel, procurorul a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174, 176 lit. d Cod penal, în infracţiunea de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei, prevăzută de art. 211 alin. 3 Cod penal, pentru

33

care se prevede pedeapsa de la 7 la 20 ani închisoare. Procurorul de şedinţă nu a mai susţinut motivele de apel

scrise şi a invocat alte două motive şi anume: neobligarea inculpatului la plata unor despăgubiri civile şi faptul că instanţa nu a dispus menţinerea măsurilor asiguratorii luate asupra bunurilor inculpatului în cursul urmăririi penale.

Instanţa, constatând că apelul a fost declarat de parchet în favoarea inculpatului, nu a analizat motivele orale ale procurorului ce vizau agravarea situaţiei acestuia, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 372 alin. 2 Cod procedură penală.

Curtea de Apel Bacău, Decizie penală nr. 40/a din 13 martie 1995

14. APEL .TÂLHĂRIE. COAUTORAT

Este lipsită de relevanţă împrejurarea că numai unul dintre făptuitori ar fi săvârşit actele de constrângere, iar celălalt ar fi executat actele de deposedare de bunuri, câtă vreme acţiunile lor au fost concomitente şi cooperante în vederea realizării aceluiaşi scop, fiind corectă încadrarea juridică pentru ambii inculpaţi în infracţiunile concurente de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 şi 2 din Codul penal.

Decizia penală nr. 39 din 16.XII.1993 a rămas definitivă prin decizia C.S.J. nr. 719 din 5.V.1994.

Curtea de Apel Bacău, decizie penală nr. 39/a din 16

decembrie 1993

15. APEL. TRIMITEREA SPRE REJUDECARE PENTRU NEREZOLVAREA FONDULUI CAUZEI

Hotărârea primei instanţe, prin care inculpatul a fost condamnat la o singură pedeapsă pentru săvârşirea a trei infracţiuni de tâlhărie, este nelegală, întrucât tribunalul nu a soluţionat fondul cauzei, în sensul că trebuia să aplice câte o pedeapsă pentru fiecare din cele trei infracţiuni de tâlhărie aflate în concurs, ceea ce atrage desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 379 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală.

34

Prin Sentinţa penală nr. 223 din 14.09.2004 a Tribunalului Teleorman, în baza art. 211 pct. 2 lit. b) şi c) din Codul penal (trei fapte) cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal şi art. 37 lit. a) din Codul penal, a condamnat pe inculpatul I.C. la 6 ani închisoare.

În baza art. 211 pct. 2 lit. c) din Codul penal (o faptă), cu aplicarea art. 33 lit. a), art. 37 lit. a) din Codul penal, a condamnat pe acelaşi inculpat la 5 ani închisoare.

În baza art. 211 pct. 2 lit. c) şi art. 33 lit. a) din Codul penal şi art. 37 lit. a) din Codul penal (o faptă), a condamnat pe acelaşi inculpat la 7 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din Codul penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele: În seara zilei de 19.01.2004, inculpatul a urmărit-o pe partea

vătămată S.M.A. pe aleea din spatele Prefecturii Teleorman şi prin violenţă i-a smuls acesteia geanta în care se aflau suma de 1.500.000 lei şi un telefon "Nokia 3310", bunuri pe care inculpatul şi le-a însuşit.

Telefonul mobil al părţii vătămate a fost vândut de către inculpat unei persoane necunoscute, nefiind posibilă recuperarea acestui bun.

În seara zilei de 26.01.2004, în jurul orelor 22, inculpatul a urmărit pe partea vătămată G.I. în zona str. 1 Decembrie - Libertăţii, a lovit-o cu o unitate pentru cântar de 500 grame şi, după ce partea vătămată a căzut la pământ, inculpatul i-a luat geanta şi a fugit.

Negăsind bani sau alte bunuri în geanta părţii vătămate, inculpatul a abandonat-o în zona Şcolii Generale nr. 5 Alexandria.

Leziunile cauzate părţii vătămate au necesitat 7 - 8 zile îngrijiri medicale.

În ziua de 1.03.2004, inculpatul a urmărit-o pe minora T.A. în zona blocului I.13 pe Str. Dunării şi prin violenţă a deposedat-o de telefonul mobil "Siemens", pe care ulterior l-a vândut.

Telefonul mobil a fost recuperat şi restituit părţii vătămate. În seara zilei de 2.03.2004, inculpatul, prin violenţă, a sustras

de la partea vătămată O.G. un telefon mobil marca "Motorola", pe care ulterior l-a vândut.

Partea vătămată a suferit leziuni care au necesitat 2 - 3 zile îngrijirii medicale.

Telefonul mobil a fost recuperat şi restituit părţii vătămate O.G.

În seara zilei de 26.01.2004, inculpatul I.C., împreună cu coinculpatul V.I. şi minorul G.D., au urmărit pe partea vătămată N.V. în scara blocului unde aceasta locuia. Inculpatul I.C., însoţit de minor au urmărit-o pe partea vătămată până la etajul I, în timp ce inculpatul V.I. a

35

rămas la scara blocului pentru a asigura paza celor doi. Întrucât minorul nu a reuşit să-i smulgă părţii vătămate

geanta, a intervenit inculpatul I.C., care prin violenţă a deposedat-o pe partea vătămată de geanta în care aceasta avea suma de 300.000 lei, două ceasuri vechi de damă, cupoane de pensie, alte documente.

După ce au ieşit din scară, inculpatul I.C. i-a plasat geanta celuilalt inculpat şi au fugit toţi trei de la locul faptei.

Ulterior, cei trei au împărţit suma de bani, luând fiecare câte 50.000 lei, iar de restul sumei şi-au cumpărat mâncare şi ţigări.

În cursul urmăririi penale a fost recuperată geanta părţii vătămate N.V., precum şi celelalte bunuri aflate în geantă, mai puţin suma de 300.000 lei.

În drept, faptele inculpatului I.C., care pe timp de noapte şi în locuri publice a deposedat prin violenţă pe părţile vătămate S.M.A., G.I. şi O.G. de bunuri, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 211 alin. 2 pct. b) şi c) din Codul penal (trei fapte).

Fapta inculpatului I.C. care a deposedat, prin violenţă, pe partea vătămată T.A., de un telefon mobil marca "Siemens", întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 211 alin. 2 lit. c) din Codul penal.

Fapta inculpatului I.C., care împreună cu inculpatul V.I. şi cu minorul G.D. a deposedat prin violenţă într-un loc public pe partea vătămată N.V. de geantă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. c) şi alin. 2 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 75 lit. c) din Codul penal.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman şi inculpatul I.C.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman a criticat sentinţa primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând între altele, că deşi în considerentele sentinţei în sarcina inculpatului I.C. s-au reţinut 5 infracţiuni de tâlhărie, în raport de cele 5 părţi vătămate, în minută şi dispozitiv inculpatului i s-au aplicat numai trei pedepse şi anume 6 ani închisoare, 5 ani închisoare şi respectiv 7 ani închisoare.

În mod corect, atât în minută cât şi în dispozitiv trebuiau să se regăsească 5 pedepse.

Este adevărat că trei fapte săvârşite de inculpatul I.C. au aceeaşi încadrare juridică, adică tâlhăria prevăzută de art. 211 pct. 2 lit. b) şi c), dar pentru fiecare dintre aceste fapte, fiind vorba de trei persoane diferite, trebuia ca instanţa să aplice trei pedepse, deoarece, aşa cum de altfel s-a reţinut în considerente, acestea se află în concurs real. Optând pentru soluţia de mai sus şi făcându-se menţiunea din paranteză "trei fapte", s-ar înţelege că acestea s-au comis sub o

36

rezoluţie unică, şi nu cu rezoluţii multiple. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate,

dar şi din oficiu sub toate aspectele, conform art. 371 alin. 2 din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că apelurile sunt întemeiate, pentru considerentele ce urmează:

Inculpatul I.C. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, prin Rechizitoriul nr. 179/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, pentru săvârşirea unui număr de 5 infracţiuni de tâlhărie, respectiv trei infracţiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 pct. 2 lit. b) şi c) din Codul penal asupra părţilor vătămate S.M.A., G.I. şi O.G., infracţiunea prevăzută de art. 211 pct. 2 lit. c) din Codul penal, asupra părţii vătămate T.A. şi infracţiunea prevăzută de art. 211 pct. 2 lit. c) şi pct. 2^1 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 75 lit. c) din Codul penal, asupra părţii vătămate N.V.

Prima instanţă, pe baza probelor administrate atât la urmărirea penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti, a stabilit corect situaţia de fapt, reţinând în sarcina inculpatului săvârşirea a cinci infracţiuni de tâlhărie.

Hotărârea pronunţată este însă nelegală, întrucât tribunalul nu l-a condamnat pe inculpat decât la o singură pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârşirea a trei infracţiuni de tâlhărie, aspect ce rezultă atât din minută, cât şi din dispozitivul hotărârii.

Mai mult, în considerentele sentinţei se arată că "tribunalul îl va condamna pe inculpatul I.C. la 6 ani închisoare pentru săvârşirea a trei infracţiuni prevăzute de art. 211 pct. 2 lit. b) şi c) din Codul penal", ceea ce exclude existenţa unei erori materiale strecurate în dispozitivul sentinţei.

Procedând astfel, prima instanţă nu a soluţionat fondul cauzei, aceasta trebuind să aplice câte o pedeapsă pentru fiecare din cele trei infracţiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. b) şi c) din Codul penal, săvârşite asupra celor trei părţi vătămate, infracţiuni ce se află în concurs real, prevăzut de art. 33 lit. a) din Codul penal.

În consecinţă, în baza art. 379 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea a admis apelurile declarate în cauză, a desfiinţat în totalitate sentinţa penală apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu ocazia rejudecării urmând a fi avute în vedere şi celelalte critici formulate în cauză de parchet şi inculpat.

Curtea de Apel Bucureşti - secţia a II-a penală, Decizie penală nr. 871/a din 17 noiembrie 2004

37

16. APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE

Întrucât fapta dedusă judecăţii a fost comisă la data de 24.10.1995, în mod greşit a fost condamnat inculpatul pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 al. 1 litera d Cod penal, în loc de art. 211 al. 2 teza I cu aplicarea art. 13 Cod penal.

Constatându-se greşita încadrare juridică şi neaplicarea legii penale mai favorabile, conform art. 13 Cod penal, care este obligatorie, hotărârea atacată este nelegală şi existând cazul de casare înscris în art. 3859 pct. 171 Cod procedură penală se impune casarea şi modificarea corespunzătoare a calificării juridice.

Curtea de Apel Bacău, Decizie penală nr. 152 din 28 mai

1998

17. ASESORI POPULARI. NULITATE ABSOLUTĂ. TÂLHĂRIE . COMPUNEREA INSTANŢEI

Conform art. 26 alin. 4 şi 5 din Legea nr. 58/1968 pentru organizarea judecătorească, tribunalul judeţean judecă, în primă instanţă, în complet din 2 judecători şi 3 asesori populari, pricinile referitoare la infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu moartea (înlocuită cu detenţie pe viaţă), cele care privesc infracţiunile de omor, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, precum şi pricinile privind alte infracţiuni în cazurile anume prevăzute de lege; toate celelalte cauze penale, precum şi cererile de orice fel de competenţa tribunalului judeţean în primă instanţă se judecă în complet format din 2 judecători.

Infracţiunea de tîlhărie nefiind prevăzută printre cele limitativ arătate în art. 26 alin. 4 şi 5 din Legea nr. 58/1968 se judecă de tribunalul judeţean, în primă instanţă, în complet format din 2 judecători.

Prezenţa asesorilor populari în completul instanţei de judecată învestită cu soluţionarea unei cauze al cărei obiect îl constituie infracţiunea de tîlhărie avînd drept urmare moartea victimei, constituie o cauză de nulitate absolută a hotărîrii pronunţate în aceste condiţii.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, Decizie nr.

1410/1990

38

18. ASISTENŢA JURIDICĂ OBLIGATORIE. CONSECINŢA NERESPECTĂRII DREPTULUI LA APĂRARE

Prin sentinţa penală nr. 3214/1994 pronunţată de Judecătoria Bacău au fost condamnaţi inculpaţii S.V., S.V. şi M.C., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal, la câte 3 ani închisoare.

Apelul declarat de inculpaţi împotriva sentinţei de condamnare a fost respins ca nefondat prin decizia penală nr. 476/A/1995 a Tribunalului Bacău.

În termen legal, împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul M.C., invocând printre alte motive şi încălcarea dreptului său de apărare.

Verificând hotărârea atacată, instanţa de recurs a constatat că deşi inculpaţii au fost judecaţi pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal pentru care sancţiunea prevăzută de lege este de la 2 la 7 ani închisoare, inculpatul recurent a fost audiat de prima instanţă la data de 21 decembrie 1993, fără ca acestuia să i se asigure apărător din oficiu, în lipsa apărătorului ales.

La următoarele termene, inculpatul a lipsit fiind încorporat în vederea satisfacerii stagiului militar şi s-a prezentat abia la ultimul termen, când au avut loc dezbaterile în fond şi când a fost asistat de avocat ales.

Procedând în acest mod, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 171 alin. 3 Cod procedură penală, motiv pentru care este lovită de nulitate absolută, sancţiune prevăzută de art. 197 alin. 2 Cod procedură penală.

Deşi trebuia, instanţa de apel nu a observat această nulitate, pronunţând la rândul ei o hotărâre nelegală.

Recursul a fost admis conform art. 385^15 pct. 2 lit. c Cod procedură penală cu referire la art. 385^9 pct. 6 Cod procedură penală, s-a casat decizia şi sentinţa pronunţată în cauză şi s-a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă - Judecătoria Bacău.

Curtea de Apel Bacău, Decizie penală nr. 428/r din 14 noiembrie 1995

39

19. AUTOR. TÂLHĂRIE. COMPLICE

Constituie acte de coautorat la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 1, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal, fapta persoanei care, în baza unei înţelegeri prealabile, a transportat alte două persoane cu autoturismul proprietate personală, până în apropierea locuinţei victimei şi, apoi, a întrerupt iluminatul electric, dându-le posibilitatea acestora să deposedeze pe victimă, prin violenţă, de o importantă sumă de bani şi să-şi asigure scăparea.

Prin sentinţa penală nr. 76 din 24 iunie 1997 a Tribunalului Olt, inculpaţii B.A., S.C.G. şi S.P.M. au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 1, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal.

Instanţa a reţinut că, în seara de 30 ianuarie 1995, inculpaţii, cunoscând că partea vătămată B.D. vine spre casă cu o sumă importantă de bani, obţinută din vânzarea unor animale, s-au deplasat până la domiciliul acesteia cu autoturismul condus de inculpatul B.A., unde au aşteptat-o. În momentul în care partea vătămată a ajuns la domiciliu, inculpatul B.A. a stins lumina electrică, inculpatul S.P. a bruscat persoana care însoţea pe partea vătămată, iar inculpatul S.C. a lovit-o pe partea vătămată luându-i plasa în care se afla suma de 4.800.000 lei.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 338 din 20 noiembrie 1997, a respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt.

Împotriva acestei decizii, procurorul a declarat recurs, susţinând că fapta inculpatului B.A. trebuia încadrată în complicitate la infracţiunea de tâlhărie, deoarece n-a participat efectiv la lovirea şi deposedarea de bani a părţii vătămate.

Recursul nu este fondat. Calitatea de coautor a inculpatului B.A., la săvârşirea

infracţiunii de tâlhărie, a fost reţinută corect deoarece, prin asigurarea transportului celorlalţi inculpaţi la locul unde urmau să atace pe victimă şi stingerea de către el a luminii electrice, în scopul de a nu fi recunoscuţi, ca şi prin aşteptarea acestora în autoturism, pentru a-i îndepărta din zona respectivă, a creat fiecăruia dintre ei convingerea că luarea prin violenţă a banilor aflaţi asupra victimei se realizează prin corelarea activităţilor tuturor într-o acţiune unică de deposedare.

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, Decizie penală nr. 441

din 20 februarie 1998

40

20. CIRCUMSTANŢE ATENUANTE FACULTATIVE. CONDIŢII DE ACORDARE. INCULPAT RECIDIVIST

Nu se justifică reţinerea circumstanţelor atenuante în cazul unui inculpat recidivist, care nu recunoaşte săvârşirea faptei şi nu a reparat prejudiciul cauzat prin infracţiunea de tâlhărie.

Prin Sentinţa penală nr. 23 din 31 ianuarie 2001, Tribunalul Arad l-a condamnat pe inculpatul B.M.V. la o pedeapsă de 2 ani închisoare, în temeiul art. 211 alin. 2 lit. d, e din Codul penal cu aplicarea art. 37 lit. a şi art. 74 şi 76 din Codul penal. Totodată, a menţinut liberarea condiţionată pentru un rest de pedeapsă neexecutat, de 667 zile închisoare.

Instanţa a reţinut că inculpatul a lovit-o pe partea vătămată cu pumnul în zona feţei şi i-a luat o brăţară de aur. El nu a recunoscut fapta aşa cum aceasta a fost dovedită, ci a susţinut că a luat brăţara cu titlu de garanţie pentru o datorie anterioară pe care partea vătămată o avea la el.

Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad invocând netemeinicia hotărârii prin greşita reţinere a circumstanţelor atenuante.

Curtea de Apel Timişoara a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi rejudecând, a înlăturat circumstanţele atenuante aplicând o pedeapsă de 5 ani închisoare pe care a contopit-o cu restul neexecutat de 667 zile.

S-a apreciat că, în raport de statutul de recidivist şi de poziţia nesinceră a inculpatului, nu este justificată reţinerea circumstanţelor atenuante, cu atât mai mult cu cât fapta are un grad ridicat de pericol social.

Curtea de Apel Timişoara, Decizie penală nr. 182 din 19

aprilie 2001

41

21. CIRCUMSTANŢE ATENUANTE PRIVITOARE LA FAPTĂ. CRITERII DE APRECIERE

În cazul săvârşirii de către inculpat a tâlhăriei în loc public, prin ameninţarea cu cuţitul a părţii vătămate şi a unui gardian public pentru a-şi asigura scăparea, valoarea relativ redusă a lucrului sustras - un telefon mobil - nu are semnificaţia unei circumstanţe atenuante reale, aplicarea prevederilor art. 74 şi 76 Cod penal fiind greşită.

Prin sentinţa nr. 490 din 8 octombrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, inculpatul D.V. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. b, cu aplicarea art. 74 şi 76 Cod penal, precum şi a infracţiunilor de furt calificat şi de ultraj.

Instanţa a reţinut că, la 3 iunie 1999, inculpatul a sustras din geanta părţii vătămate, aflată în Piaţa Obor, un telefon mobil şi la intervenţia părţii vătămate şi a unui gardian public i-a ameninţat pe aceştia. Peste 3 zile a sustras de la o altă parte vătămată un telefon mobil.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr. 623 din 17 decembrie 1999, a admis apelul declarat de procuror şi a schimbat încadrarea juridică a infracţiunii de tâlhărie în prevederile art. 211 alin. 2 lit. b şi e Cod penal, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Recursul declarat de procuror, cu motivarea, între altele, că reţinerea circumstanţelor atenuante pentru infracţiunea de tâlhărie nu se justifică, este fondat.

Într-adevăr, reţinerea unor circumstanţe atenuante reale în favoarea inculpatului referitor la infracţiunea de tâlhărie, cu motivarea că valoarea bunului sustras, un telefon mobil, este redusă, este greşită.

Valoarea redusă a bunului sustras are o mai mică importanţă atunci când se evaluează împrejurările săvârşirii faptei pentru a se conchide cu privire la reţinerea unor circumstanţe atenuante reale care vizează în primul rând condiţiile şi modul în care fapta a fost comisă.

Inculpatul a săvârşit fapta într-un loc public şi, pentru a păstra bunul sustras, a ameninţat cu un cuţit pe partea vătămată şi pe un gardian public care a intervenit în sprijinul acesteia. În aceste împrejurări, valoarea relativ redusă a bunului sustras este lipsită de semnificaţie, neputând justifica acordarea de circumstanţe atenuante reale, care, de altfel, în cazul furtului altui telefon mobil nu au fost reţinute.

În consecinţă, recursul urmează a fi admis, iar în urma înlăturării aplicării prevederilor art. 74 şi 76 Cod penal, pedeapsa va fi

42

majorată. Curtea Supremă de justiţie - s. Penală, Decizie penală nr.

2041 din 11 mai 2000

22. CIRCUMSTANŢĂ DE AGRAVARE. SĂVÂRŞIREA FAPTEI ÎNTR-O LOCUINŢĂ

Pătrunderea într-o locuinţă şi sustragerea unor bunuri din acest loc, prin violenţă sau ameninţare, constituie o variantă agravată a infracţiunii de tâlhărie şi, deci, fapta de violare de domiciliu, în această situaţie, este absorbită în infracţiunea de tâlhărie calificată, pierzându-şi astfel autonomia.

Prin sentinţa penală nr. 202/23.12.1998 a Tribunalului Ialomiţa, inculpatul C.N. a fost condamnat la 16 ani închisoare, pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. d şi f Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal, 8 ani închisoare, pentru infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal şi la 5 ani închisoare, pentru infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal. În baza art. 33 lit. a şi 34 lit. b Cod penal, tribunalul a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 16 ani închisoare. În baza art. 61 Cod penal, s-a menţinut liberarea condiţionată, pentru restul de 469 zile rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului, prin sentinţa penală nr. 1.243/1.07.1997 a Judecătoriei Buftea.

Totodată, instanţa a menţinut starea de arest a inculpatului, a dedus din pedeapsă durata arestării preventive de la 19.04.1998, la zi, a luat act că partea vătămată D.M. nu s-a constituit parte civilă, şi a obligat pe inculpat la plata sumei de 1.331.164 lei, cheltuieli de spitalizare către Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, cu dobânda legală, şi la 600.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.

S-a reţinut, în fapt, că inculpatul, după ce a consumat băuturi alcoolice, în seara zilei de 18.04.1998, a pătruns prin forţarea uşii, în locuinţa părţii vătămate D.M., în vârstă de 74 de ani, despre care ştia că locuieşte singură, şi, prin constrângere, a avut cu aceasta raport sexual, producându-i ruptură de vagin.

43

În continuare, inculpatul a legat-o la ochi, pentru a nu fi văzut, şi i-a cerut să-i dea banii din casă. De frică, partea vătămată i-a dat suma de 70.000 lei, reprezentând pensia primită cu câteva zile în urmă. La plecare, pentru a o determina să nu alarmeze vecinii, a lovit-o cu piciorul, producându-i traumatism cranio-cerebral minor, şi traumatism facial, cu fracturarea oaselor nazale, pentru vindecarea cărora a avut nevoie de îngrijiri medicale timp de 22-25 zile.

Împotriva sentinţei penale menţionate, inculpatul a declarat apei, solicitând atât personal, cât şi prin apărătorul său, reducerea pedepsei închisorii, pe care o consideră prea severă. Apelul declarat de inculpat este fondat, dar pentru alt motiv, ce se va arăta în continuare.

Din examinarea hotărârii pronunţate în cauză, şi a lucrărilor dosarului, rezultă că instanţa de fond, întemeindu-se pe probe administrate, a stabilit şi reţinut corect starea de fapt şi vinovăţia inculpatului, însă greşit a reţinut, la încadrarea juridică a faptelor comise, şi infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2 Cod penal, care se regăseşte ca circumstanţă de agravare în infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. f Cod penal. Într-adevăr, potrivit art. 211 alin. 2 lit. f Cod penal, constituie tâlhărie calificată, şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani, printre altele, tâlhăria săvârşită într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia. Prin urmare, pătrunderea într-o locuinţă şi sustragerea unor bunuri din acest loc, prin violenţă sau ameninţare, constituie o împrejurare agravantă a infracţiunii de tâlhărie şi, deci, fapta de violare de domiciliu, în această situaţie, este absorbită în infracţiunea de tâlhărie calificată, pierzându-şi astfel autonomia. A le reţine pe amândouă, ca infracţiuni, ar însemna, în condiţiile de fapt expuse, o dublă incriminare.

În consecinţă, urmează a se admite apelul declarat de inculpat, şi a se dispune, în sensul arătat, şi, potrivit dispozitivului de mai jos, stabilindu-i-se o pedeapsă în cuantumul aplicat de instanţa de fond, dat fiind pericolul deosebit de mare al infracţiunilor comise în împrejurările de fapt expuse (asupra unei bătrâne, profitând de faptul că locuia singură, fără apărare, cu producerea unor vătămări corporale) şi persoanei inculpatului (recidivist).

O astfel de pedeapsă este necesară pentru reeducarea inculpatului şi prevenirea comiterii altor infracţiuni, motive pentru care cererea de a i se reduce pedepsele, nu este întemeiată.

Curtea de Apel Bucureşti , Secţia l-a penală, decizia penală nr. 117/1999

44

23. COAUTOR

În cazul în care două persoane, după o prealabilă înţelegere, atacă o persoană - unul săvârşind actele de violenţă iar celălalt, concomitent, sustrage bunuri aflate asupra părţii vătămate, amândouă au calitatea de autori ai infracţiunii de tâlhărie, indiferent dacă, aşa cum s-a arătat, actele caracterizând latura obiectivă a infracţiunii au fost săvârşite numai în parte de către fiecare dintre făptuitori.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, Decizie nr. 719/1994

24. COAUTORAT

Este lipsită de relevanţă împrejurarea că cei doi inculpaţi au participat prin acte materiale diferite la realizarea laturii obiective a tâlhăriei - unul comiţând doar acte de violenţă şi celălalt doar acte de însuşire - căci, din moment ce ei au desfăşurat în mod concordant şi, în baza unui plan conceput în comun activităţile materiale prin care s-a realizat acţiunea constitutivă a infracţiunii de tâlhărie, ei sunt coautori.

C.Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 374/1997.

25. COAUTORAT. CONTRIBUŢIE INDIRECTĂ

Fapta inculpatului de a se interpune între locul unde partea vătămată era deposedată prin violenţă şi călătorii din tramvai reprezintă coautorat la infracţiunea de tâlhărie, deoarece chiar dacă această contribuţie este indirectă, ea a servit la paralizarea rezistenţei părţii vătămate şi înlăturarea posibilităţii intervenţiei altor persoane pentru a întrerupe actele celorlalţi inculpaţi.

Prin sentinţa penală nr.529 din 29.10.1999 a Tribunalului Bucureşti –secţia a ll-a penală au fost condamnaţi inculpaţii l.l. şi S.M. la câte 6 ani închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie, prev.de art.211 alin.2 lit.a, b şi e C.pen., cu aplicarea art.37 lit.b C.pen. şi inculpatul F.V., la 5 ani închisoare, pentru aceeaşi faptă.

S-a reţinut că, în seara zilei de 25/26 septembrie 1998, în jurul

45

orei 22:00, inculpaţii, după ce au consumat băuturi alcoolice într-un local din Piaţa Crângaşi, s-au urcat prin uşa din faţă a tramvaiului 41 cu intenţia de a coborî la Podul Ciurel, pentru a merge la un alt local. Întrucât în vagon erau puţini călători, inculpaţii i-au remarcat pe partea vătămată G.l. şi prietena acestuia, I.E.M., care stăteau în picioare pe platforma din spate a vagonului. Cei trei inculpaţi s-au apropiat de cei doi şi i-au înconjurat. Inculpatul l.l. i-a cerut părţii vătămate G.l. un foc şi, urmare refuzului acestuia, inculpatul F.V. a scos din buzunar un cuţit şi i-a tăiat şnurul ochelarilor de soare ce atârnau pe pieptul părţii vătămate; ochelarii au fost smulşi de inculpatul l.l. în acest timp, inculpatul S.M. se afla la o distanţă de 0,50 m de ceilalţi doi inculpaţi, cu faţa spre călători, creînd un paravan între locul unde partea vătămată era deposedată şi călătorii din tramvai. Apoi, inculpaţii l.l. şi F.V. l-au împins pe partea vătămată, inculpatul l.l. luându-i două brăţări de argint de pe mână şi o sumă de 167.500 lei din buzunarul pantalonilor părţii vătămate.

Împotriva sentinţei au declarat apel inculpaţii l.l. şi F.V., pentru greşita individualizare a pedepsei, şi inculpatul S.M., pentru greşita condamnare, întrucât nu a participat la săvârşirea faptei. Curtea a respins apelurile inculpaţilor, ca nefondate, întrucât, în privinţa inculpaţilor l.l. şi F.V., s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.72 şi 52 C.pen. De asemenea, s-a reţinut corect că inculpatul S;M. a participat la săvârşirea faptei în calitate de coautor, astfel că, în mod corect, a fost condamnat. Astfel, în timp ce inculpatul F.V. a executat actele de violenţă, inculpatul LI. a sustras bunurile, iar inculpatul S.M. a contribuit nemijlocit la actele de violenţă şi de furt, chiar dacă această contribuţie a fost indirectă, deoarece,,în desfăşurarea acţiunii ilicite, activitatea lui a servit la paralizarea rezistenţei părţii vătămate şi înlăturarea posibilităţii intervenţiei altor persoane, pentru a întrerupe actele celorlalţi doi inculpaţi


26. COAUTORAT

Întrucât cei doi inculpaţi au avut o înţelegere prealabilă în vederea urmăririi părţii vătămate şi smulgerii lănţişorului de aur de Ia gât, chiar dacă unul dintre ei I-a îmbrâncit pe celălalt spre partea vătămată, şi numai acesta din urmă i-a smuls lănţişorul, apoi, profitând de întuneric, amândoi au fugit pentru a-şi asigura scăparea, ambii inculpaţi sunt autorii infracţiunii de tâlhărie. Violenţa a fost comisă de

46

amândoi - unul I-a îmbrâncit pe celălalt înspre partea vătămată, agresând-o, apoi al doilea, în momentul impactului, a smuls lănţişorul de la gâtul victimei.

Prin sentinţa penală nr. 258/1999 a Tribunalului Bucureşti - secţia a ll-a penală au fost condamnaţi inculpaţii V.S. şi B.G. la o pedeapsă de patru ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e din Codul penal, cu aplicarea art. 99 Cod penal.

S-a reţinut că, în.seara de 26.02.1998, inculpaţii circulau într-un autobuz în care se afla şi partea vătămată. Observând că aceasta purta la gât un lănţişor de aur, s-au hotărât să-l sustragă. Atunci când a coborât, inculpaţii s-au angajat în urmărirea ei. Profitând de întuneric, ei s-au apropiat de ea, V.S. l-a îmbrâncit pe celălalt inculpat spre victimă, moment în care B.G. i-a smuls lănţişorul de la gât şi ambii inculpaţi au fugit.

Împotriva sentinţei au declarat apel inculpaţii, cerând reducerea pedepselor. Curtea a respins apelurile, ca nefondate, întrucât la individualizarea pedepselor s-au respectat toate criteriile prevăzute de art. 52 şi 72 Cod penal, ţinându-se seama atât de pericolul social concret al faptei comise, în condiţiile de loc şi de timp arătate, profitând de întuneric, după o prealabilă înţelegere, cât şi de datele ce caracterizau persoana făptuitorilor, ambii fiind minori.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia l-a penală, decizia penală nr. 369/1999

27.COAUTORAT. TÂLHĂRIE. VIOL. PERVERSIUNI SEXUALE.

Există coautorat la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e Cod penal, şi, respectiv, la infracţiunile de viol şi perversiuni sexuale prevăzute de art. 197 alin. 2 lit. a, art. 201 alin. 2 Cod penal, atunci când inculpaţii au acţionat împreună, au acostat victima, au condus-o într-un imobil, unde, împotriva voinţei acesteia, prin întrebuinţare de violenţe fizice şi ameninţări, au supus-o la raporturi sexuale normale şi la perversiuni sexuale, au ameninţat-o cu violenţe fizice în cazul în care îi va denunţa autorităţilor, apoi au abandonat-o la o intersecţie de străzi, nu înainte ca doi din cei trei inculpaţi, să-i sustragă două inele din aur, de pe degete. Inelele au fost vândute, iar banii obţinuţi au fost cheltuiţi de toţi inculpaţii.

47

Prin sentinţa penală nr. 17/13.04. 1999 a Tribunalului Bucureşti -secţia a ll-a penală au fost condamnaţi inculpaţii P.S., B.S. şi N.E. pentru săvârşirea infracţiunilor de viol, prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. a Cod penal, perversiuni sexuale, prevăzută de art. 201 alin. 2 Cod penal şi tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit; a, d şi e Cod penal, reţinându-se că, în seara zilei de 29.04.1998, în jurul orelor 20,30 au acostat-o pe partea vătămată V.M. şi au condus-o într-un imobil, unde, împotriva voinţei acesteia, lovind-o şi ameninţând-o, au întreţinut raporturi sexuale normale şi orale. După consumarea acestor fapte, inculpaţii au dus partea vătămată până la staţia de tramvai şi au ameninţat-o cu violenţe fizice în cazul în care va relata cuiva cele întâmplate. Pe drum, observând că partea vătămată avea asupra sa două inele din aur, inculpatul P.S. i-a sustras un inel, iar inculpatul N.E. un alt inel. Ulterior, cei trei inculpaţi au vândut inelele unei persoane, iar banii obţinuţi au fost împărţiţi în mod egal.

Apelurile declarate de cei trei inculpaţi împotriva sentinţei au fost respinse ca nefondate.


28. COAUTORAT.TÂLHĂRIE. CONDIŢII

În recursul său inculpatul P.O.V. critică încadrarea juridică a faptelor sale drept infracţiune de coautorat la tâlhărie (art. 211 alin. 1 Cod penal); în realitate el nu a comis nici un act de violenţă împotriva victimei, astfel că poate răspunde cel mult pentru infracţiunea de complicitate la furt (art. 26 raportat la art. 208 alin. 1, 209 lit. a Cod penal).

Recursul inculpatului este nefondat, urmând a fi respins în condiţiile art. 38515 pct. 1 lit. b Cod procedură penală.

Într-adevăr, inculpatul recurent nu a exercitat personal acte de violenţă asupra victimei, dar din probele administrate în cauză rezultă că a participat direct la pregătirea şi realizarea infracţiunii (al cărui iniţiator şi autor moral este), prezenţa sa în chiar momentul comiterii faptei în locul respectiv, fiind de natură să contribuie direct la anihilarea şi înfrângerea forţei de împotrivire a victimei.

Cât priveşte acordul subiectiv al celor doi făptuitori, el este deplin demonstrat în cauză, fiind limpede că s-au înţeles să atace violent victima şi să o deposedeze de geantă; pentru existenţa coautoratului este nesemnificativ dacă numai violenţele unuia dintre participanţii

48

prezenţi la locul faptei au fost suficiente pentru a înfrânge victima şi a i se putea lua astfel obiectul din mână.

Curtea de Apel Braşov, decizie penală nr. 57/r din 26 februarie 1997

29.COAUTORAT. TÂLHĂRIE. CONDIŢII. DISTRIBUIREA SARCINILOR

Apelul inculpatului B.V. este nefondat, faptele sale fiind corect caracterizate juridic drept tâlhărie (art. 211 alin. 2 lit. "a", "b", "d" şi "f" Cod penal).

Susţinerea inculpatului apelant că nu s-ar face vinovat pentru infracţiunea de tâlhărie la comiterea căreia nu ar fi participat, este infirmată de probele administrate în cauză care demonstrează neîndoielnic participarea sa directă la acte specifice infracţiunii în discuţie.

Este clar stabilit în dosar că apelantul este cel care a pus cuţitul în gâtul părţii vătămate, în timp ce coinculpata i-a luat banii.

Este convingător probat în dosar că cei doi inculpaţi au acţionat în condiţiile unui acord subiectiv; că în fapt şi-au distribuit sarcinile, astfel că fiecare a comis - în calitate de coautor - infracţiunea de tâlhărie.

Curtea de Apel Braşov, Decizie penală nr. 103/a din 10 septembrie 1997

30. COMPETENŢA

Potrivit art. 27 pct. 1 lit. a C. pr. pen., competenţa materială pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 C. pen., dacă fapta a avut urmările prevăzute de art. 182 C. pen., revine tribunalului.

În speţă, partea vătămată a necesitat pentru vindecarea leziunilor un număr de 15 zile îngrijiri medicale, iar tribunalul în mod greşit a procedat la judecarea cauzei în fond, în loc să-şi decline competenţa în favoarea judecătoriei. În consecinţă, se admite recursul inculpatului şi se trimite cauza spre rejudecare instanţei competente.

49

Decizie penală nr. 124/1994, Curtea de Apel Timişoara

31.COMPETENŢĂ DUPĂ CALITATEA PERSOANEI. MILITAR ÎN TERMEN.

Cauza privind o infracţiune săvârşită de un militar în termen care, la data judecării în primă instanţă, nu mai avea calitatea de militar şi a fost condamnat de tribunal, anterior modificării Codului de procedură penală prin Legea nr. 45/1993, trebuie judecată în apel de Tribunalul Militar Teritorial, deoarece, în urma modificării textelor privind competenţa şi potrivit dispoziţiilor finale din legea menţionată, apelurile se judecă de către instanţa devenită competentă potrivit noii legi.

Conform art. 40 alin. 1 modificat, instanţa este competentă a judeca şi după ce inculpatul nu mai are calitatea care determină competenţa.

Prin sentinţa penală nr. 49 din 2 noiembrie 1992 a Tribunalului

Bistriţa-Năsăud, inculpaţii S.I. şi alţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de grav, prevăzută în art. 174 raportat la art. 176 lit. a, b şi d, şi de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 1 din Codul penal.

Prima instanţă a reţinut că inculpaţii, în timp ce-şi satisfăceau stagiul militar, în anul 1990, au ucis, prin cruzimi, două persoane, pe care le-au jefuit.

Prin decizia penală nr. 31 din 3 martie 1994, Curtea de Apel Cluj a modificat sentinţa sub aspecte ce nu privesc condamnarea pentru infracţiunile reţinute de prima instanţă.

Recursurile declarate de inculpaţi sunt fondate. Potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. 1 pct. 1 din Codul de

procedură penală, hotărârile sunt supuse casării când nu au fost respectate dispoziţiile legale privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, iar conform art. 197 alin. 2 din acelaşi cod, referitor la încălcările care atrag nulitatea, dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute.

De asemenea, potrivit art. III pct. 3 alin. 2 din Legea nr. 45/1993, recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a acestei legi vor fi considerate apeluri şi vor fi judecate potrivit competenţei prevăzute de această lege, când hotărârea atacată este

50

supusă apelului. În speţă, la data săvârşirii infracţiunii, 19 iulie 1990, inculpaţii

au fost militari în termen. Or, art. 40 alin. 1 din Codul de procedură penală, astfel cum a

fost modificat prin Legea nr. 45/1993, prevede că în cazurile când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă a judeca, chiar dacă, după săvârşirea infracţiunii, inculpatul nu mai are acea calitate, iar conform art. 28 pct. 1 lit. b raportat la art. 27 pct. 1 lit. a din acelaşi cod, Tribunalul Militar Teritorial judecă în primă instanţă, între altele, şi infracţiunea de omor săvârşită de militari până la gradul de căpitan inclusiv.

Aşa fiind, competenţa judecării apelurilor din această cauză, în martie 1994, după intrarea în vigoare a Legii nr. 45/1993, revenea Curţii Militare de Apel, conform art. 282 pct. 2 din Codul de procedură penală; cum regulile de procedură sunt de strictă interpretare, dispoziţiile privitoare la competenţa instanţelor după calitatea persoanei, astfel cum s-a arătat mai sus, fiind prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, urmează a se admite recursurile declarate, a se casa decizia atacată şi a se trimite cauza pentru soluţionarea apelurilor Curţii Militare de Apel Bucureşti.

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, decizie penală nr.

1027 din 30 aprilie 1996

32. COMPETENŢĂ. INFRACŢIUNE FLAGRANTĂ

Fapta unuia dintre infractorii urmăriţi pentru comiterea unor furturi, în care au fost prinşi în flagrant, de a lovi cu un par peste mâna poliţistului în care acesta ţinea pistolul, ceea ce a declanşat împuşcătura care s-a soldat cu moartea unui martor ocular, constituie infracţiunea de tâlhărie, în agravanta prevăzută de art. 211 alin. 2 C. pen.

În fapt, o echipă de control din care făcea parte şi un poliţist a surprins pe făptuitori în momentul în care furau fructe din livada unei ferme.

Unul dintre făptuitori a lovit cu parul peste mâna poliţistului în care acesta avea pistolul, ceea ce a declanşat o împuşcătură fiind ucis un martor ocular.

Decizie nr. 431/1995, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală

51

33. COMPETENŢA DUPĂ MATERIE. TÂLHĂRIE (ART. 211 ALIN. 2 COD PENAL, DACĂ FAPTA A AVUT VREUNA DINTRE URMĂRILE ARĂTATE ÎN ART. 182). HOTĂRÂRI NEDEFINITIVE

PRONUNŢATE ANTERIOR LEGII NR. 45/1993

Potrivit art. III pct. 3 din Legea nr. 45/1993, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare - 1 iulie 1993, vor fi considerate apeluri şi se vor judeca după competenţa prevăzută de aceasta, când hotărârea este supusă apelului.

Prin sentinţa penală nr. 1793 din 8 iunie 1993 Judecătoria

Bacău a condamnat pe doi inculpaţi la pedeapsa rezultantă de 7 ani şi 4 luni închisoare şi respectiv 7 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunile prevăzute de art. 211 alin. 2 Cod penal (cauzându-i-se unei părţi vătămate leziuni care au necesitat pentru vindecare 70 - 80 zile îngrijiri medicale) şi 211 alin. 1 Cod penal.

Tribunalul Bacău, prin decizia penală nr. 77 din 16 septembrie 1993 a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţi.

Conform art. 281 pct. 2 Cod procedură penală, competenţa de soluţionare a apelurilor declarate împotriva unor condamnări pentru art. 211 alin. 2 Cod penal, dacă fapta a avut vreuna dintre urmările arătate în art. 182, aparţine Curţii de Apel.

Cum tribunalul a reţinut recursurile declarate apeluri şi a procedat la soluţionarea acestora, se constată că şi-a depăşit competenţa materială stabilită prin Legea nr. 45/1993, pronunţând o decizie lovită de nulitate absolută.

S-au admis recursurile declarate, s-a casat decizia şi constatându-se că acestea sunt apeluri de competenţa Curţii de Apel, s-a procedat la reţinerea şi judecarea cauzei în fond.

Idem: - decizia penală nr. 94/23.XII.1993; decizia penală nr. 27/20

ianuarie 1994. În acelaşi sens:- decizia penală nr. 1044/1.VII.1994 a C.S.J. Curtea de Apel Bacău, Decizie penală nr. 88 din 23

52

decembrie 1993

34. COMPETENŢĂ MATERIALĂ.

Prin sentinţa penală nr. 506 din 9 martie 1994, pronunţată de judecătoria Piatra Neamţ, inculpatul a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 Cod penal.

Împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat apel inculpatul, iar Tribunalul Neamţ a constatat din oficiu că în speţă a fost încălcată competenţa materială, întrucât conform art. 27 alin. 1 C. pr. pen., era competent tribunalul să judece în prima instanţă o infracţiune prevăzută de art. 211 alin. 2 C. pen. Deci, fiind încălcate dispoziţiile art. 209 C. pr. pen., urmărirea penală fiind efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă judecătorie, nu de Parchetul de pe lângă Tribunal, apelul a fost admis, s-a desfiinţat sentinţa judecătoriei, iar cauza a fost trimisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ competent a efectua urmărirea penală şi a sesiza legal tribunalul.

Procurorul a declarat recurs împotriva acestei decizii pronunţate în apel, pe considerent de nelegalitate, arătând că în cauză nu s-a produs vreuna dintre urmările prevăzute de art. 182 C. pen. şi deci competentă material era judecătoria.

Recursul este întemeiat întrucât infracţiunea de tâlhărie este de competenţa materială a judecătoriei, cu excepţia celei reglementate de art. 211 alin. 2 C. pen., dacă fapta a avut vreunadin urmările prevăzute de art. 182 C. pen. aşa cum rezultă din certificatul medico-legal, victima a avut nevoie de 11 - 12 zile îngrijiri medicale, ceea ce înseamnă urmări prevăzute de art. 180 alin. 2 C. pen. şi nu urmări prevăzute de art. 182 C. pen.

În consecinţă, competentă să judece cauza era judecătoria, nu tribunalul. Aşa încât, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c şi art. 3859 pct. 1 C. pr. pen., recursul se admite, se casează în întregime decizia Tribunalului Neamţ şi cauza se trimite spre rejudecarea apelului aceluiaşi tribunal.

Decizie penală nr. 353/1994, Curtea de Apel Bacău

35. COMPETENŢĂ MATERIALĂ. TÂLHĂRIE

53

În cazul tâlhăriei calificate, care a avut urmarea arătată în art. 180 alin. 2, Cod penal iar vătămarea a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, sau vreuna dintre urmările arătate în art. 181 din Codul penal, competentă să judece cauza este judecătoria în prima instanţă şi tribunalul în apel.

Numai când tâlhăria prevăzută în art. 211 alin. 2 a avut vreuna dintre urmările arătate în art. 182 din Codul penal, competenţa de a judeca procesul în primă instanţă revine, potrivit art. 27 pct. 1 lit. a din Codul de procedură penală, tribunalului, iar judecarea apelului revine în aceste condiţii curţii de apel.

Prin sentinţa penală nr. 575 din 2 septembrie 1993, Judecătoria Călăraşi a condamnat pe inculpatul D.G. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 23 iunie 1993, inculpatul a pătruns în locuinţa părţii vătămate I.P., de unde, prin violenţă, care a cauzat acesteia leziuni necesitând 12 zile îngrijiri medicale, a furat diferite bunuri.

Tribunalul Călăraşi, învestit pentru judecarea apelului, prin decizia nr. 37/A din 7 februarie 1994, şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, cu motivarea că, potrivit art. 27 pct. 2 şi art. 28 din Codul de procedură penală, apelul care priveşte o condamnare în temeiul art. 211 alin. 2 din Codul penal, este de competenţa Curţii de apel.

La rândul său, Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia penală nr. 81/A din 14 aprilie 1994, şi-a declinat competenţa de soluţionare a apelului în favoarea Tribunalului Călăraşi.

În soluţionarea conflictului negativ de competenţă se constată că, prin Legea nr. 45/1993, titlul II din Codul de procedură penală, referitor la competenţă, a suferit modificări.

Astfel, art. 27 pct. 1 lit. a, Cod procedură penală, în noua sa redactare, prevede că tribunalul judecă în primă instanţă infracţiunea prevăzută în art. 211 alin. 2 din Codul penal, dacă fapta a avut vreuna dintre urmările prevăzute în art. 182 din Codul penal şi anume o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau care a produs vreuna dintre următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieţii persoanei.

Art. 211 alin. 2 din Codul penal se referă la două forme de tâlhărie calificată: una când tâlhăria a avut urmarea arătată în art. 180 alin. 2 din Codul penal, iar vătămarea a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, sau vreuna din urmările arătate în

54

art. 181 din Codul penal, şi a doua când tâlhăria a avut vreuna din urmările arătate în art. 182 din Codul penal.

În competenţa de primă instanţă a tribunalului s-a dat numai infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 teza a II-a şi anume dacă fapta a avut vreuna din urmările arătate în art. 182 din Codul penal, judecătoria rămânând competentă să judece, în primă instanţă, infracţiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 211 alin. 2 din Codul penal, în modalitatea în care fapta a avut fie urmarea arătată în art. 180 alin. 2, iar vătămarea a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, fie vreuna din urmările prevăzute în art. 181.

În speţă, infracţiunea comisă de inculpat a avut urmarea arătată în art. 180 alin. 2 din Codul penal, deoarece partea vătămată a suferit leziuni ce au necesitat 12 zile îngrijiri medicale, conform raportului medico-legal, deci a avut vreuna din consecinţele arătate în art. 182 din Codul penal.

Ca atare, de vreme ce cauza priveşte infracţiunea de tâlhărie în forma agravată prevăzută în art. 211 alin. 2, în modalitatea în care fapta a avut urmarea arătată în art. 180 alin. 2 Cod penal, instanţa competentă, după materie, să judece în primă instanţă, este judecătoria, iar tribunalul este competent să judece apelul împotriva hotărârii pronunţate de această instanţă, potrivit art. 27 pct. 2 din Codul de procedură penală.

În raport cu cele expuse, urmează a se stabili că instanţa competentă să judece cauza în apel este Tribunalul Călăraşi, căruia i se va trimite dosarul.


1044 din 1 iulie 1994

36.COMPLICITATE. COAUTORAT. CONDIŢII

Fapta celui care asigură paza în timp ce un altul sustrage bunuri prin violenţă, nu constituie coautorat la infracţiunea de tâlhărie ci complicitate la această faptă.

Prin sentinţa penală nr. 31/1998 Tribunalul Arad i-a condamnat pe inculpaţii R.G. şi C.S. în baza art. 211 alin. 2 lit. a şi c Cod penal, reţinându-se că amândoi au sustras prin violenţă bijuterii de la partea vătămată, fiind coautori.

Prin decizia penală nr. 322/1998 Curtea de Apel Timişoara -

55

secţia penală a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat hotărârea primei instanţe şi în rejudecare, s-a schimbat încadrarea juridică din art. 211 alin. 2 lit. a şi c Cod penal pentru inculpatul R.G. în complicitate la această infracţiune prevăzută de art. 26 Cod penal raportat la art. 211 alin. 2 lit. a şi c Cod penal.

Potrivit dispoziţiilor art. 26 Cod penal, "complice este persoana care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, precum şi aceea care promite înainte sau în timpul săvârşirii acesteia că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită".

Actele de complicitate, spre deosebire de cele de coautorat, nu fac parte din conţinutul legal al infracţiunii, ci din cel concret.

De aceea, fapta celui care a asigurat paza în timp ce un altul sustrăgea bunuri prin violenţă nu constituie coautorat la infracţiunea de tâlhărie ci complicitate la această faptă.

Instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, deoarece din probele de la dosar rezultă că inculpatul R.G. a asigurat doar paza în timp ce celălalt inculpat a tâlhărit pe partea vătămată sustrăgându-i prin violenţă bijuteriile.

Curtea de Apel Timişoara, Decizie penală nr. 322 din 12 martie 1998

37.COMPLICITATE. INSTIGARE. TÂLHĂRIE

Din probele administrate în cauză rezultă că unul dintre inculpaţi a dat relaţii altor doi inculpaţi despre sumele de bani deţinute de persoana vătămată şi particularităţile locuinţei acesteia, precum şi sfaturi privind modul de acţionare în săvîrşirea infracţiunii de tîlhărie.

Toată această activitate caracterizează participarea inculpatului respectiv la infracţiunea de tîlhărie sub forma complicităţii şi nu a instigării, aşa cum greşit s-a statuat prin hotărîrile pronunţate în cauză.

Tribunalul suprem, secţia penală decizie nr. 365/1989

38.COMPLICITATE. MODALITATE DE SĂVÂRŞIRE

56

Constituie complicitate la tâlhărie, iar nu tăinuire de bunuri, fapta celui care îndepărtează, după o înţelegere prealabilă cu autorii, o persoană ce însoţeşte partea vătămată, în scopul de a o lăsa pe aceasta singură pentru a putea fi mai uşor atacată şi deposedată de bani, urmată de participarea la împărţirea acelor bani.

Împrejurarea că inculpatul nu a comis nici un act de ajutor în timpul atacării şi deposedării victimei nu are relevanţă cât timp acţiunea sa, fără să fi fost indispensabilă, a folosit, totuşi, la comiterea tâlhăriei prin aceea că a pus victima în situaţia să rămână singură şi să nu poată fi ajutată pentru a se apăra.

Inculpatul a fost condamnat, între alţii, pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 26 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a, b, d şi e C. pen.

S-a reţinut că, în seara zilei de 23 decembrie 1997, în înţelegere cu alţi trei inculpaţi, inculpatul a invitat pe martor, care ieşise cu partea vătămată dintr-un bar să consume împreună cu el bere.

După ce inculpatul a intrat cu martorul într-un alt bar, ceilalţi trei inculapţi au urmărit partea vătămată şi, imobilizând-o cu un spray paralizant, au doborât-o şi au deposedat-o de suma de 460.000 de lei, pe care au împărţit-o cu cel dintâi.

Apelul declarat de inculpat a fost respins. Declarând recurs, inculpatul a cerut, schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de tăinuire.

Recursul nu este fondat. Este adevărat că dobândirea unui bun, de către o persoană care cunoaşte că acel bun provine din săvârşirea unei fapte penale, constituie infracţiunea de tăinuire prevăzută în art. 221 C. pen.

Dar, activitatea inculpatului recurent, necontestată, de a promite celorlalţi inculpaţi ca va îndepărta martorul de partea vătămată, ceea ce a si realizat, a ajutat desigur, imediat, la săvârşirea faptei de tâlhărie, întrucât, deşi nu a fost indispensabilă, a folosit, totuşi, la comiterea ei, prin aceea că partea vătămată a rămas singură şi nu s-a mai putut apăra atunci când a fost atacată pentru a fi deposedată de bani.

CSJ, s. pen., d. 209/1999

39. COMPLICITATE MORALĂ

57

Participarea la plănuirea infracţiunii, sfătuirea unuia dintre ceilalţi participanţi în legătură cu atragerea părţii vătămate în locul unde a îcst agresată şi participarea la împărţirea folosului realizai prin săvârşirea tâlhăriei, constituie elemente ce caracterizează complicitatea morală la fapta prevăzută de legea penală

Prin sentinţa nr. 50 din 28 aprilie 1999, Tribunalul Suceava - Secţia penală, a condamnat pe inculpatul M.S. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 aiin. 1 lit. e şi g C. pen. şi a complicităţii ia infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e din acelaşi cod.

Instanţa a reţinută că, în seara de 25 octombrie 1997, inculpatul, împreună cu alţi trei inculpaţi condamnaţi pentru infracţiunea de tâlhărie, se deplasau cu autoturismul, oprind în satul Liteni, unde au stat de vorbă cu persoana vătămată, care coborâse dintr-un microbuz pe care îl conducea. În acest timp inculpatul a sustras din microbuz o geantă cu diferite bunuri pe care a pus-o în autoturismul grupului de inculpaţi.

Inculpatul şi ceilalţi, împreună cu partea vătămată au mers la un restaurant unde, pentru executarea planului de a o jefui, inculpatul i-a dat instrucţiuni femeii care făcea parte din grupul infractorilor, să plece cu partea vătămată în maşina acesteia, determinând-o să circule spre comuna Baia, unde să fie blocată de maşina infractorilor. La locul stabilit, partea vătămată a fost atacată şi deposedată de diferite bunuri, de sume în valută şi în lei, precum şi de diferite acte. La săvârşirea nemijlocită a tâlhăriei inculpatul nu a participat, el rămânând în restaurant din cauza stării de ebrietate în care se afla. După comiterea tâlhăriei infractorii s-au întors la restaurant, unde li s-a alăturat inculpatul, cu toţii plecând la Vatra Dornei unde au cheltuit banii sustraşi.

Curtea de Apel Suceava - Secţia penaiă, prin decizia nr. 122 din 11 august 1999, a respins apelul inculpatului. Recursul declarat de inculpat, cu motivarea că nu a participat la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, nu este fondat.

Conform art. 26 teza I-a C. pen. complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte, sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Contribuţia complicelui poate fi materială sau morală, aceasta din urmă caracterizându-se prin faptul că efectele sale vizează psihicul

58

autorului, prin întărirea sau întreţinerea intenţiei de a comite fapta prevăzută de legea penală.

În speţă, din coroborarea probelor rezultă că, după ce inculpatul a sustras din maşina părţii vătămate o geantă cu bunuri, a căzut de acord cu ceilalţi făptuitori să o urmărească pe partea vătămată pentru a-i lua prin violenţă şi alte bunuri, împărţindu-şi atribuţiile; apoi, în restaurant, a îndemnat pe femeia din grup să determine partea vătămată să urmeze cu maşina ei un anumit traseu, fiind apoi atacată şi jefuită în locul stabilit. Împrejurarea că inculpatul nu a participat efectiv la comiterea sustragerii bunurilor prin violenţă, neavând o contribuţie materială la tâlhărie, nu înlătură calitatea sa de complice, atâta timp cât el a înlesnit realizarea faptei prin întărirea şi întreţinerea hotărârii celorlalţi de a săvârşi infracţiunea.

În consecinţă, recursul inculpatului a fost respins.

C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1334 din 29 martie 2000

40. COMPLICITATE LA TÂLHĂRIE. FAVORIZAREA INFRACTORULUI. DISTINCŢIE

Criteriul referenţial de evaluare şi statuare a uneia dintre cele două infracţiuni este momentul temporal (prealabil sau în timpul săvârşirii - la prima şi, respectiv, postcomitere - la cea de-a doua) al înţelegerii stabilite între făptuitor şi complice, sau, după caz, favorizator.

Prin Sentinţa penală nr. 310 din 10.06.1999, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a dispus condamnarea inculpatului C.D. pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 26 Cod penal, raportat la art. 211 alin. 2 lit. a şi e Cod penal, la o pedeapsă de 5 ani închisoare.

S-a reţinut, în fapt, că inculpatul, muncitor în cadrul Complexului comercial "E.", rugat fiind, în prealabil, de numitul N.A., spre a-i indica cetăţeni străini, care umblă cu sume importante de bani asupra lor, pentru a-i tâlhări, s-a deplasat împreună cu ultimul la imobilul situat în str. Radovanu, sectorul 2, unde locuia familia de cetăţeni chinezi L.S. şi Z.D., patronii săi.

În acel loc, numitul N.A. a smuls o geantă în care se afla suma de 7.000.000 lei, iar inculpatul i-a împiedicat pe cei doi cetăţeni chinezi să-l urmărească pe autorul sustragerii, care a fugit şi s-a sustras urmăririi penale.

59

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, solicitând schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 Cod penal.

Critica invocată este nefondată. Codul penal, în art. 26, defineşte complicele ca persoana

care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, (...), precum şi persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei că ... va favoriza pe făptuitor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.

Art. 264 Cod penal defineşte infracţiunea de favorizare a infractorului ca fiind ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.

Cu alte cuvinte, dacă promisiunea de favorizare a avut loc înainte sau concomitent cu săvârşirea infracţiunii, fapta nu va putea constitui - pentru că legea prevede expres acest lucru - infracţiunea prevăzută în art. 264 Cod penal, ci numai complicitate, în sensul art. 26 Cod penal, chiar dacă, ulterior săvârşirii infracţiunii, autorul a fost efectiv favorizat.

Or, din probele administrate în cauză, între autorul infracţiunii de tâlhărie şi apelantul inculpat a avut loc o înţelegere prealabilă anterioară săvârşirii faptei, privind atât modalitatea concretă de comitere a ei, cât şi modul de împiedicare a părţii vătămate de a-l urmări pe autor.

Curtea de Apel Bucureşti - s. II-a penală, Decizie penală nr. 374 din 1999

41. COMPLICITATE. TĂINUIRE. DIFERENŢIERE

Prin sentinţă penală nr.83 din 17 aprilie 1998, Tribunalul Suceava l-a condamnat pe inculpat pentru complicitate la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art.26 raportat la ari. 211 alin.2 lit.a C.pen., reţinând că, după o înţelegere prealabilă împreună cu ceilalţi doi inculpaţi (coautori) a urmărit-o pe partea vătămată până într-un loc ferit, iar după ce autorii au deposedat-o de bani, a primit de la aceştia suma de 90.000 lei.

Apelul inculpatului vizând schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de tăinuire a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Suceava. Potrivit art.221 C.pen., cel care primeşte un bun ştiind că

60

provine din infracţiune este tăinuitor (poziţie pe care s-a situat inculpatul-apelant), iar dispoziţiile art.26 C.pen. prevăd că persoana care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei infracţiuni răspunde pentru complicitate la acea infracţiune.

În speţă, deşi inculpatul nu a ajutat efectiv la imobilizarea victimei şi sustragerea banilor, el a înlesnit comiterea infracţiunii prin sprijinul moral dat autorilor (acceptarea urmăririi părţii vătămate şi prezenţa sa la locul săvârşirii infracţiunii), sprijin recompensat cu suma de 90.000 lei - element în raport cu care instanţa de fond a făcut o corectă încadrare juridică a faptei.

Curtea de Apel Suceava , Decizia nr.19/A din iulie 1998

42. CONCURSUL DE INFRACŢIUNI. APLICAREA FĂRĂ TEMEI A ART. 33 LIT. A COD PENAL, ÎN CAUZĂ FIIND APLICABILE

DISPOZIŢIILE ART. 41 ALIN. 2 COD PENAL

În cauză, au fost greşit aplicate prevederile art. 33 lit. a Cod penal privind concursul de infracţiuni, fiind aplicabile dispoziţiile art. 41 alin. 2 Cod penal privind infracţiunea continuată, deoarece întreaga activitate infracţională a avut la bază o rezoluţiune infracţională unică.

Prin sentinţa penală nr. 3.381 din 19.12.1996 a Judecătoriei Piteşti, inculpatul a fost condamnat la trei pedepse a câte 5 ani închisoare pentru infracţiuni de tâlhărie, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.

În fapt, s-a reţinut că, la data de 17.04.1995, acesta a sustras 9 miei dintr-o turmă de oi, aparţinând mai multor persoane, asupra cărora a exercitat acte de violenţă.

Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi de inculpat a fost admis prin decizia penală nr. 1.121 din 18.11.1997 a Tribunalului Argeş, fiind desfiinţată în parte sentinţa în sensul reducerii sporului de pedeapsă aplicat inculpatului.

Acesta a recurat ambele hotărâri, solicitând schimbarea încadrării juridice în baza art. 334 Cod procedură penală, într-o singură infracţiune continuată de tâlhărie.

Prin decizia penală nr. 42/R din 29.01.1998 a Curţii de Apel Piteşti, a fost admis recursul, iar hotărârile au fost casate în parte în sensul schimbării încadrării juridice din cele trei infracţiuni de tâlhărie, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art. 211

61

alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi au fost înlăturate prevederile art. 33, 34 Cod penal şi sporul aplicat. Pentru infracţiunea continuată de tâlhărie, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 5 ani închisoare.

În motivarea soluţiei, s-a reţinut că, potrivit art. 41 alin. 2 Cod penal, infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la intervale de timp diferite, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

În cauză, aşa cum s-a stabilit pe baza probelor administrate, mieii sustraşi de inculpat făceau parte dintr-o turmă de oi aparţinând mai multor persoane, inculpatul sustrăgând în aceleaşi împrejurări şi la intervale mici de timp, 12 miei din acea turmă.

În aceste condiţii, este evident că la baza întregii activităţi infracţionale a stat o rezoluţie infracţională unică, potrivit căreia inculpatul a acţionat, neavând relevanţă faptul că acesta a lovit mai multe persoane pentru a intra în posesia mieilor din turma de oi care aparţineau mai multor persoane.

În consecinţă, a fost schimbată încadrarea juridică în infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, din cele trei infracţiuni de tâlhărie, în concurs real, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Curtea de Apel Piteşti. decizie penală nr. 42/r din 29 ianuarie

1998

43. CONCURS DE INFRACŢIUNITÂLHĂRIE. LIPSIRE DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL.

Fapta inculpatului de a lovi un copil de 9 ani şi de a-l lega de mâini şi de picioare, punându-i şi un căluş în gură pentru a nu putea striga după ajutor, urmată de sustragerea din locuinţă a mai multor bunuri constituie infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal în concurs cu infracţiunea de tâlhărie.

Inculpatul P.V. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor de lipsire de liberate în mod nelegal, tâlhărie şi furt calificat, prevăzute de art. 189 alin. 2 Cod penal, 211 alin. 2 lit. f Cod penal, cu aplicarea ari. 37 lit. b Cod penal şi art. 33 lit a Cod penal.

Analizând materialul probator administrat atâl în faza de urmărire penală cât si în cea de judecată, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:

62

În ziua de 10.03.1997, inculpatul a sunat la uşa părţii vătămate A.P., cu care acesta susţine că este prieten. A deschis uşa copilul părţii vătămate în vârstă de 9 ani. aflat singur acasă, căruia inculpatul i-a spus că este «un prieten al lui tati». Sub pretext că vrea să dea un telefon, inculpatul a intrat în casă, s-a aşezat în sufragerie unde a vizionat o casetă video, timp în care copilul se juca în aceeaşi încăpere.

La un moment dat, inculpatul l-a lovit puternic pe copil cu podul palmei peste ceafă, trântindu-l la podea cu faţa în jos, după care l-a legat de mâini şi de picioare cu nişte bretele aflate pe pat şi i-a introdus o cârpă de bucătărie în gură pentru a nu putea ţipa după ajutor.

După ce l-a imobilizat, inculpatul l-a ameninţat pe copil că-I omoară dacă încearcă să se dezlege ori să strige după ajutor.

În aceste condiţii inculpatul a sustras din locuinţă aparatură electronică, bunuri de îmbrăcăminte şi 50 de mărci germane.

În drept, activitatea infracţională a inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de lipsire de libertate în formă agravată prevăzută de art. 189 alin. 2 Cod penal (victima fiind minor) şi ale infracţiunii de tâlhărie într-o locuinţă, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit f Cod penal, cele două fapte fiind în concurs real prevăzute de art. 33 lit. a Cod penal.

Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa nr. 77 din 26.01.1998

44.CONCURS DE INFRACŢIUNI.TÂLHĂRIE. OMOR DEOSEBIT DE GRAV. CONDIŢII

Dacă inculpatul a comis infracţiunea de omor, în scopul de a tâlhări victima şi a reuşit să săvârşească şi fapta de tâlhărie, el va răspunde pentru un concurs de infracţiuni: omor deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. d Cod penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal.

În fapt cei doi inculpaţi ce erau găzduiţi de o familie în vârstă din Iugoslavia s-au hotărât să-i jefuiască pe aceşti bătrâni.

În timp ce stăteau la masă împreună cu bătrânul, unul din inculpaţi a declanşat un jet de gaze în faţa acestuia, care însă nu a avut efect şi a început să-l lovească ameninţându-l cu pistolul trăgând şi un foc în tavan. Alarmată a venit şi soţia victimei care a încercat să-şi salveze soţul, dar nu a reuşit întrucât celălalt inculpat i-a legat mâinile şi a lovit-o.

Victima a încercat să-l dezarmeze, dar pistolul s-a descărcat

63

şi un glonte a lovit mâna stângă a inculpatului. Acesta a tras câte două gloanţe în fiecare din cei doi soţi, care au decedat.

După împuşcarea victimelor, inculpaţii au furat 500 şilingi austrieci şi mai multe bunuri de uz gospodăresc şi au plecat spre ţară.

Faptele săvârşite de inculpaţi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de omor deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. b şi d Cod penal, comis asupra a două persoane şi pentru a săvârşi o tâlhărie, aflată în concurs cu infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal.

Curtea de Apel Bacău, decizie penală nr. 161/a din 14 noiembrie 1995

45.CONCURS DE INFRACŢIUNI.

Sustragerea la un interval de 3-4 luni de bani şi bunuri de la două părţi vătămate, folosind violenţa, reprezintă două infracţiuni de tâlhărie în concurs real şi nu o infracţiune în formă continuată.

Prin sentinţa penală nr. 18 din 13.01.1999 a Tribunalului Bucureşti - secţia a ll-a penală, inculpatei A.D. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. f, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 99 Cod penal. Totodată, instanţa a menţinut starea de arest a inculpatului, a dedus din pedeapsă durata arestării preventive de la 11.06.1998 la 13.01.1999 şi l-a obligat, în solidar cu părţile responsabile civilmente, să plătească 78.000 lei părţii civile T.D. şi 30.000 lei părţii civile F.C. despăgubiri, precum şi 250.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

S-a reţinut în fapt că inculpatul, într-o zi din cursul lunii iunie 1997, a pătruns în camera nr. 40 din incinta Căminului Internat al Grupului Şcolar Material Rulant nr. 1 Bucureşti şi, prin ameninţare, a sustras un aparat radio marca „Sport" în valoare de 78.000 lei aparţinând părţii vătămate F.C, iar în ziua de 29.09.1997 a pătruns în camera nr. 28 din acelaşi cămin şi, prin ameninţare, a sustras de ia partea vătămată, T.D., din buzunar, suma de 30.000 lei. Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul A.D. Parchetul a criticat sentinţa numai cu privire la încadrarea juridică a faptelor comise de inculpat, susţinând că greşit s-a reţinut o singură infracţiune continuată, în loc de două infracţiuni în concurs real, întrucât nu au la bază aceeaşi rezoluţiune infracţională şi vizează două persoane vătămate.

64

Inculpatul a solicitat reducerea pedepsei, pe care o consideră prea severă în raport de împrejurările concrete în care a comis faptele, starea de minorat şi comportarea sinceră în cursul procesului penal. Apelurile declarate sunt fondate.

Din examinarea sentinţei pronunţate în cauză şi a lucrărilor dosarului rezultă că instanţa de fond, întemeindu-se pe probele administrate, a stabilit şi reţinut corect starea de fapt şi vinovăţia inculpatului, însă a dat o încadrare juridică necorespunzătoare faptelor penale comise de inculpat.

În acest sens, după cum s-a arătat cu ocazia expunerii stării de fapt, inculpatul, la un interval de 3-4 luni, a pătruns în incinta unui internat şcolar, în două rânduri, şi a sustras, prin ameninţare, de la doi elevi, un aparat de radio şi, respectiv, suma de 30.000 lei.

Rezultă, deci, că faptele, în raport de intervalul de timp mare în care au fost comise, au la bază rezoluţii distincte şi vizează două părţi vătămate, astfel că, greşit s-au aplicat prevederile art. 41 alin. 2 Cod penal referitoare la infracţiunea continuată, în loc de prevederile art. 33 lit. a Cod penal referitoare la concursul real de infracţiuni.

În consecinţă, urmează a se admite apelul declarat de Parchet sub acest aspect, precum şi cel declarat de inculpatul A.D. referitor la pedepse, la individualizarea cărora se vor avea în vedere criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal, şi anume starea de minorat, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, valoarea redusă a prejudiciilor cauzate şi comportarea sinceră în cursul procesului penal, se va desfiinţa sentinţa în limitele arătate şi se va decide potrivit dispozitivului de mai jos.

Din pedeapsă se va deduce durata arestării preventive.


46.CONCURS DE INFRACŢIUNI .TÂLHĂRIE. VIOLARE DE DOMICILIU.

Fapta inculpatului, de a pătrunde fără drept în locuinţa victimei şi apoi de a o ameninţa şi deposeda pe aceasta de o sumă de bani, prin violenţă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 192 alin. 2 Cod penal şi art. 211 alin. 1 Cod penal, aflate în concurs.

65

Curtea supremă de justiţie - s. Penală, Decizie penală nr. 427 din 19 februarie 1992

47. CONCURS IDEAL DE INFRACŢIUNI. TÂLHĂRIE. ULTRAJ.

Faptele inculpatului de a sustrage un bun şi de a întrebuinţa violenţa pentru a-şi asigura scăparea, violenţă exercitată asupra unui subofiţer de poliţie aflat în misiune ordonată, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de tâlhărie şi ultraj cu violenţă aflate în concurs ideal.

Inculpatul CA. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie şi ultraj cu violenţă asupra unui agent de poliţie.

Din mijloacele de probă administrate în cauză tribunalul reţine că în data de 28.11.1997 inculpatul s-a deplasat în zona pavilionul «H» din Parcul Herăstrău, unde sunt amplasate mai multe unităţi comerciale, inclusiv restaurante şi cluburi. Aici inculpatul s-a întâlnit cu minorii T.F. şi CB. şi împreună s-au deplasat către zona împădurită din apropierea parcului, unde erau parcate mai multe autoturisme. În timp cu minorii au rămas să supravegheze zona, inculpatul a intrat în tufişuri şi a revenit în câteva minute cu un radiocaselofon sustras dintr-un autoturism.

Toată această activitate a inculpaţilor a fost observată de un grup de subofiţeri din cadrul Secţiei 2 poliţie, care avea ca misiune ordonată constatarea infracţiunilor de înşelăciune şi furturi din autoturisme. Aceştia se aflau în ţinută civilă pentru a asigura discreţia necesară îndeplinirii misiunii.

Apropiindu-se de grupul celor trei, unul dintre subofiţeri i-a somat să se oprească, spunând «Staţi! Poliţia!», scoţând legitimaţia de serviciu pentru a se prezenta. În acest moment minorul C.B., care primise între timp radioul de la inculpat, l-a aruncat în iarbă.

După ce a executat somaţia şi s-a legitimat, subofiţerul de poliţie l-a prins pe inculpat cu mâna dreaptă şi pe minorul CM. cu mâna stângă. Profitând de faptul că atenţia subofiţerului era îndreptată către minorul CM., asupra căruia s-a aflat ultima dată bunul sustras, inculpatul a scos din buzunar o sticlă de bere de 1/2 l, lovindu-l în cap pe subofiţer, încercând în acest fel să scape din mâna acestuia.

Observând agresiunea la care era supus colegul său, un alt subofiţer de poliţie s-a apropiat în fugă, a scos pistolul şi l-a somat pe

66

incupat, spunând «Stai că trag, nu mai da! Poliţia!»Cu toate acestea, inculpatul a continuat să-l lovească pe

subofiţerul care-l prinsese. În cele din urmă cei doi subofiţeri au reuşit să-l imobilizeze pe inculpat si să-l ducă la secţia de poliţie, împreună cu ceilalţi făptuitori minori.

Inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din tâlhărie în furt calificat şi achitarea pentru infracţiunea de ultraj întrucât nu a cunoscut calitatea părţii vătămate.

Cererile inculpatului sunt neîntemeiate.Rezultă cu certitudine din probele administrate în cauză că

pentru a-şi asigura scăparea, după ce furase un bun dintr-un autoturism, inculpatul a exercitat acte de violenţă asupra unui subofiţer de poliţie care-şi declinase calitatea, prezentând şi legitimaţia de serviciu.

Din declaraţia martorului ocular A.T. rezultă că somaţia lucrătorului de poliţie a fost cât se poate de clară şi explicită şi că acesta a arătat şi legitimaţia.

Că cei trei făptuitori nu au avut nici un dubiu cu privire la calitatea de lucrător de poliţie a părţii vătămate rezultă şi din reacţiile pe care le-au avut aceştia. Astfel, minorul CM. a aruncat radioul în iarbă, minorul T.F. s-a aşezat pe trotuar şi a început să plângă, iar inculpatul a încercat să scape prin agresarea subofiţerului.

În drept, tribunalul reţine că inculpatul se face vinovat de săvârşirea, în concurs ideal, a infracţiunilor de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. 2 Iit. e Cod penal şi ultraj cu violenţă prevăzut de art. 239 alin. 2 şi 3 Cod penal.cu aplicarea art. 33 lit. b Cod penal.

Tribunalul Bucureşti, Secţia l penală, sentinţa nr. 267 din 25.06 1998

48. CONCURS REAL

Sustragerea, prin violenţe, de bunuri de la doua părţi vătămate (chiar dacă toate bunurile însuşite aparţineau uneia dintre acestea), în contexte diferite, la un interval de timp, prin modalităţi şi în locuri diferite, constituie două infracţiuni de tâlhărie în concurs real, iar nu o infracţiune de tâlhărie în forma continuată deoarece făptuitorul a acţionat pe baza unor rezoluţii distincte, reînnoite de fiecare data când i s-a ivit prilejul să comită o nouă faptă penală, neavând în momentul luării hotărârii reprezentarea activităţii infracţionale pe care urma să o desfăşoare, în ansamblul său.

67

Prin sentinţa penală nr. .81 din 11 februarie 2004, Tribunalul Galaţi a condamnat pe inculpatul R.C., între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 1 şi alin. 2 lit. c C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 din acelaşi Cod.

Instanţa a reţinut că, la 25 iulie 2003, inculpatul, aflându-se într-o gară, a tras de mână şi de tricou pe partea vătămată S.B. şi, împotriva voinţei acesteia, i-a luat telefonul mobil, care era prins de gât cu un şnur; ulterior, după puţin timp, a imobilizat pe partea vătămată B.A. şi i-a sustras o brăţară de la mână.

Curtea de Apel Galaţi, prin decizia penala nr. 202 din 7 aprilie 2004, a respins apelurile procurorului şi inculpatului.

Recursul declarat de procuror, între altele, cu privire la greşita încă- drare juridică a faptei în prevederii art. 211 alin. 1 şi alin. 2 lit. c cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., în loc de două infracţiuni de tâlhărie prevăzute în art. 211 alin. 1 şi alin. 2 lit. c C.pen., este fondat.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a comis două infracţiuni de tâlhărie în concurs real, una împotriva părţii vătămate S.B., iar cea de-a doua împotriva părţii vătămate B.A.

Pentru existenţa infracţiunii unice continuate este necesar ca toate acţiunile sau inacţiunile care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni să fi fost săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii, fiind necesar, deci, să se stabilească faptul că în momentul luării hotărârii făptuitorul a avut reprezentarea activităţii infracţionale pe care urma să o desfăşoare, în ansamblul sau.

În cauză, deposedarea celor două părţi vătămate, chiar dacă toate bunurile însuşite aparţineau uneia dintre acestea, s-a realizat în contexte diferite, la un interval de timp, prin modalităţi şi în locuri diferite, ceea ce impune concluzia ca inculpatul nu a avut de la început reprezentarea concretă şi de ansamblu a activităţii infracţionale des-făşurate ulterior, ci a acţionat pe baza unor hotărâri distincte, reînnoite de fiecare dată când i s-a ivit prilejul sa comită o nouă faptă penală şi, prin urmare, sunt aplicabile prevederile art. 33 lit. a C.pen., iar nu cele ale art. 41 alin. 2 din acelaşi Cod.

În consecinţă, recursul a fost admis şi s-a dispus schimbarea încadrării juridice în sensul considerentelor ce preced.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S. pen., dec. 3389/2004

68

49. CONDIŢIA RELAŢIEI CAUZALE DE LA MIJLOC LA SCOP ÎNTRE VIOLENŢĂ ŞI FURT

Prin sentinţa penală nr. 187 din 12 iunie 2000 pronunţată de Tribunalul Braşov, în baza art. 211 alin. 2 lit. d şi e C. pen., cu aplicarea art 74 lit. b şi c şi art. 76 lit. b C. pen., inculpata a fost condamnată la pedeapsa de un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

La 15 decembrie 1999 în jurul orelor 22,00 în barul „George Moroianu" din oraşul Săcele între inculpată şi partea vătămată a izbucnit o altercaţie. Inculpata a lovit-o pe partea vătămată până când aceasta a căzut la pământ şi profitând de poziţia ei, i-a smuls lănţişorul de aur de la gât şi a plecat. În sarcina inculpatei s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art 211 alin. 2, lit e şi d C. pen., întrucât aceasta prin violenţă a deposedat-o pe partea vătămată de lănţişorul pe care îl avea la gât, faptă petrecută în timpul nopţii, într-un local public. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov solicitând majorarea pedepsei.

Curtea de Apel Braşov a admis apelul parchetului pentru alte motive altele însă decât cele formulate de acesta, schimbând încadrarea juridică atribuită faptelor din tâlhărie (art. 211 alin. 2 lit 1 şi e C. pen.) în furt (art 208, 209 lit e şi g C. pen.) cu menţinerea circumstanţelor uşurătoare şi aplicarea unei sancţiuni corespunzătoare.

Instanţa de apel a reţinut în esenţă, că în speţă nu poate fi vorba de tâlhărie, ci numai de furt întrucât nu există nici o relaţie cauzală între actele de violenţă şi sustragere, violenţe petrecându-se în condiţii şi cu explicaţii precise, fără nici o legătură cu furtul, ideea acestuia venind ulterior, după consumarea violenţelor.

Curtea de Apel Braşov, Decizia penală nr. 180/Ap din 19 septembrie 2000

69

50.CONDIŢII. VIOLENŢA PRIN INTERMEDIUL OBIECTULUI ŞI PRIN SURPRINDERE. INTENSITATEA VIOLENŢEI

Apelul inculpatului B.B. este nefondat. Obiecţiunile sale că faptele nu constituie tâlhărie (art. 211 alin. 2 lit d şi e C. pen.) cum a reţinut Tribunalul Covasna ca instanţă de fond, întrucât, în realitate, fiind în stare de ebrietate, s-a dezechilibrat, rupând din eroare lănţişorul de la gâtul părţii vătămate, sunt lipsite de consistenţă, hotărârea primei instanţe fiind legală şi temeinică.

Lipsită de fundamentare este şi obiecţiunea formulată în subsidiar, în sensul că în speţă, oricum n-ar putea fi vorba de tâlhărie, întrucât smulgerea lănţişorului de la gâtul victimei exprimă o violenţă asupra obiectului şi nu asupra persoanei cum impune, prin conţinutul său specific, infracţiunea de tâlhărie.

Probele administrate în cauză demonstrează în afara oricărei îndoieli că inculpatul a smuls brutal lănţişorul de la gâtul victimei rămânând cu cruciuliţa în mână pe care şi-a însuşit-o. Nu a putut lua şi lănţişorul pentru că acesta s-a rupt şi a căzut jos, astfel încât făptuitorul, în grabă nu l-a mai putut ridica. În seara respectivă, inculpatul a avut câteva încercări de a-şi apropia prin violenţă obiecte de.valoare, ca de pildă inele, smulgerea lănţişorului părţii vătămate fiind prima acţiune pe care a reuşit-o.

În atari condiţii faptele sunt demonstrate cu claritate fiind evident prezente elemente de conţinut specifice infracţiunii de tâlhărie.

Curtea de Apel Braşov , Decizia penală nr.250/Ap din 22 noiembrie 2000

51.CONFISCARE. LUCRU DOBÂNDIT PRIN SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII. DESPĂGUBIREA PERSOANEI VĂTĂMATE

Când inculpatul plăteşte celui păgubit, în cursul procesului, o

sumă de bani reprezentând valoarea lucrului sustras, banii obţinuţi de el din vânzarea lucrului nu pot fi confiscaţi în temeiul art. 118 lit. d) din Codul penal, deoarece au servit la despăgubirea persoanei vătămate.

Prin Sentinţa penală nr. 536 din 10 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a condamnat pe inculpaţii M.R. şi C.C. pentru

70

săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a) şi b) din Codul penal, respectiv a complicităţii la această infracţiune.

Totodată, s-a dispus confiscarea sumei de 600.000 de lei, câte 300.000 de lei de la fiecare inculpat, dobândită prin comiterea infracţiunii.

Instanţa a reţinut că, la 27 octombrie 2001, aflându-se într-un autobuz, inculpaţii au deposedat partea vătămată, prin violenţă, de o brăţară pe care, ulterior, au vândut-o cu 600.000 de lei.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, prin Decizia nr. 487/A din 13 august 2001, a respins recursurile inculpaţilor.

Recursurile declarate de inculpaţi sunt fondate pentru cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 171 din Codul de procedură penală, luat în considerare din oficiu.

Potrivit art. 118 lit. d) din Codul penal, sunt supuse confiscării lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.

În cauză s-a stabilit că inculpaţii au vândut brăţara sustrasă, despăgubind apoi partea vătămată cu suma de trei milioane de lei, motiv pentru care aceasta nu s-a constituit parte civilă. Ca atare, suma cu care inculpaţii au vândut lucrul sustras a servit la despăgubirea persoanei vătămate, măsura confiscării fiind deci contrară dispoziţiilor legale menţionate, se impune înlăturarea ei.

În consecinţă, recursurile declarate de inculpaţi au fost admise, dispunându-se potrivit considerentelor ce preced.

Curtea Supremă de Justiţie - secţia penală, Decizie penală nr.

3683 din 11 septembrie 2003

52.CONCURS DE INFRACŢIUNI. TÂLHĂRIE

Fapta inculpatului, de a constrânge, concomitent, prin ameninţări cu bătaia, mai multe persoane să-i dea bani ori alte bunuri de valoare, constituie, datorită pluralităţii subiecţilor pasivi şi a rezultatelor produse, tot atâtea infracţiuni de tâlhărie în concurs real şi nu o infracţiune unică, chiar dacă victimele au remis banii şi bunurile în acelaşi moment.

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, decizie penală nr. 784

din 6 mai 1993

71

53. CONTESTAŢIE LA EXECUTARE. INVOCAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE. CONDIŢII

Pe calea contestaţiei la executare se poate invoca aplicarea legii penale mai favorabile, însă numai în situaţia în care o asemenea lege a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În caz contrar, atunci când succesiunea reglementărilor în timp s-a produs până la acest moment, aplicarea art. 13 din Codul penal se face de către instanţele de fond sau, după caz, de către cele de control judiciar.

Prin Sentinţa penală nr. 1178 din 16 decembrie 2003, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală a respins ca inadmisibilă contestaţia la executare formulată de condamnatul D.I.

În fapt, s-a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 326/2002 a aceleiaşi instanţe, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 939/2003 a Curţii Supreme de Justiţie, contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. a) din Codul penal cu aplicarea art. 13 din Codul penal.

Condamnatul a solicitat ca pe calea contestaţiei la executare să se facă aplicarea legii penale mai favorabile.

Prima instanţă a stabilit că, prin Decizia penală nr. 939/2003 a Curţii Supreme de Justiţie, s-a făcut, în recurs, aplicarea art. 13 cu privire la infracţiunea pentru care petentul a fost condamnat, astfel încât contestaţia sa apare ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel condamnatul, solicitând admiterea contestaţiei şi micşorarea pedepsei.

Apelul este nefondat. Din actele şi lucrările dosarului, rezultă că prin Sentinţa

penală nr. 326 din 4 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală, inculpatul D.I. a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. a), d), e) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 lit. b) şi c) din Codul penal.

Această sentinţă a fost confirmată prin Decizia penală nr. 348/2002 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală.

Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva ambelor hotărâri a fost admis prin Decizia penală nr. 939 din 25 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie.

Instanţa de recurs a statuat, sub un prim aspect, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 13 din Codul penal, în sensul că, deşi prin

72

Legea nr. 169/2002 limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de tâlhărie săvârşită de două sau mai multe persoane au fost majorate, această înăsprire a regimului sancţionator, survenită după comiterea faptei, nu se aplică inculpatului.

Pedeapsa a fost însă majorată la 6 ani închisoare, în cadrul aceloraşi limite ale sancţiunii, ca efect exclusiv al înlăturării circumstanţelor atenuante reţinute anterior în favoarea inculpatului.

Aşadar, Curtea reţine, de principiu, că pe calea contestaţiei la executare se poate invoca aplicarea legii penale mai favorabile, însă numai în situaţia în care o asemenea lege a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În caz contrar, atunci când există o succesiune de reglementări în timp până la acest moment, aplicarea prevederilor art. 13 din Codul penal se face de către instanţele de fond, sau, după caz, de cele de control judiciar.

Or, cum instanţa supremă a făcut referire explicită la prevederile art. 13 din Codul penal, în mod corect contestaţia la executare a fost respinsă ca inadmisibilă.

Curtea de Apel Bucureşti - secţia a II-a penală, decizie penală nr. 88 din 10 februarie 2004

54.CONDIŢII DE REŢINERE A PREVEDERILOR ART. 211 ALIN.2 LIT "A" COD PENAL

Din starea de fapt pe care instanţa de fond a reţinut-o în mod corect rezultă că infracţiunile de tâlhărie au fost săvârşite atît de inculpatul V.M.M. cât şi de inculpatul BC, chiar dacă, de fiecare dată, unul a avut calitatea de autor iar celălalt pe aceea de complice. Întrucât inculpaţii au săvîrşit aceste infracţiuni împreună se impune ca în încadrarea juridică reţinută de prima instanţă să fie adăugată şi agravanta prev. de art.211 alin.2 lit."a" C. pen. motiv pentru care încadrările juridice vor fi schimbate în acest sens în temeiul art.334 C. pr. pen.

Curtea de Apel Braşov, Decizia penală nr. 193/Ap din 4 octombrie 2000

73

55.CONCURS REAL DE INFRACŢIUNI.

Infracţiunea de violare de domiciliu nu este absorbită în infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. f Cod penal, întrucât tâlhăria comisă într-o locuinţă nu presupune neapărat şi o pătrundere fără drept în acea locuinţă.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti au fost trimişi în judecată, în stare de arest preventiv, inculpaţii CV. şi CD., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. a, b şi f Cod penal şi art. 192 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.

Din probele administrate în cauză instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:

În seara zilei de 30.03.1997, numitul P.D. le-a relatat celor doi inculpaţi că în ziua respectivă a avut o discuţie contradictorie cu părţile vătămate M.G. şi D.V. Considerându-se jignit de aceste persoane, numitul P.D. i-a rugat pe inculpaţi să-l însoţească până la domiciliul martorei CI. (unde cele două părţi vătămate locuiau în gazdă).

Inculpaţii au acceptat şi în jurul orelor 23.00 s-au deplasat la locuinţa vizată. Ajunşi în faţa casei, P.D. a rămas la poarta, iar cei doi inculpaţi au traversat curtea, au deschis uşa casei - care nu era încuiată - şi au pătruns în interior, fără să ceară permisiunea cuiva. Găsind, într-una din camere, pe cele două părţi vătămate, inculpaţii le-au pulverizat acestora spray lacrimogen, le-au aplicat mai multe lovituri, cerându-le să le dea toţi banii pe care îi au. Agresiunea inculpaţilor a fost întreruptă de venirea la locul faptei a gazdei, împrejurare în care inculpaţii au părăsit în fugă imobilul, luând o geacă din piele şi un radio-ceas electronic, aparţinând părţilor vătămate.

Cu ocazia dezbaterilor în fond, inculpaţii au solicitat achitarea pentru infracţiunea de violare de domiciliu, susţinând că aceasta este absorbită în infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. f Cod penal.

Susţinerea inculpaţilor este nefondată.Inculpatul se poate afla în locuinţa părţii vătămate şi cu

permisiunea acesteia (în vizită, invitat la o petrecere etc.) şi poate comite infracţiunea de tâlhărie. Din moment ce săvârşirea acestei infracţiuni în condiţiile alin. 2 lit. f ale art. 211 Cod penal nu presupune în mod obligatoriu şi pătrunderea fără drept în acea locuinţă, infracţiunea de violare de domiciliu trebuie reţinută ca o infracţiune distinctă, în concurs real cu infracţiunea de tâlhărie, neputându-se considera că este absorbită de aceasta.

74

Curtea de Apel Bucureşti , Secţia I-a penală, sentinţa nr. 260/11.11.1997

56. COMPETENŢA MATERIALĂ. TÂLHĂRIE (ART. 211 ALIN. 2 ŞI 3 COD PENAL). SITUAŢIE TRANZITORIE

Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov la 5.11.1996, inculpaţii P.V., C.N. şi L.V.A. au fost trimişi în judecată, în faţa Judecătoriei Braşov, pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal.

Judecătoria Braşov a declinat competenţa în favorea Tribunalului Braşov. Acesta prin Sentinţa penală nr. 19/S din 6.02.1997 a declinat - la rându-i - competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Braşov, ivindu-se astfel un conflict negativ de competenţă care a impus un regulator, sens în care dosarul a fost trimis Curţii de Apel Braşov.

Curtea de Apel Braşov analizând actele dosarului stabileşte că, în raport de faptele comise de inculpaţi, de data la care au fost comise şi momentul în care a fost sesizată instanţa, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Judecătoriei Braşov.

În conformitate cu prevederile art. 41 alin. 2 Cod procedură penală, schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage incompetenţa instanţei de judecată, afară de cazul când prin acea lege se dispune altfel.

Prin Legea nr. 140/5.11.1996, care a intrat în vigoare la 14.11.1996, s-a modificat şi completat Codul penal.

Între altele s-a stabilit că tâlhăria comisă de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopţii, de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică, într-un loc public sau într-un mijloc de transport etc., se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani.

Prin Legea nr. 141 din 5.11.1996 s-a modificat şi completat Codul de procedură penală. Printre modificările operate sunt şi cele referitoare la competenţa materială a instanţelor, stabilindu-se că infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 şi 3 Cod penal este de competenţa tribunalului. În această lege nu se face nici o precizare - prin dispoziţiuni tranzitorii -, privind competenţa de continuare a judecăţii a cauzelor aflate în curs la judecătorie.

În aceste condiţii, este neîndoielnic că sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. 2 din Cod procedură penală, competenţa de soluţionare rămânând în seama instanţelor unde cauzele respective se

75

aflau pe rol în momentul modificării legii. Se mai impune precizat că, în mod greşit Judecătoria Braşov,

atunci când a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Braşov, s-a referit numai la prevederile art. 41 alin. 1 Cod procedură penală, când corect trebuia să îşi întemeieze hotărârea pe prevederile art. 41 alin. 2 Cod procedură penală, acest din urmă text având dispoziţii specifice situaţiei din speţă.

În consecinţă, în temeiul art. 28^1 pct. 4 Cod procedură penală urmează a se admite sesizarea formulată de Tribunalul Braşov şi a se stabili competenţa de soluţionare a cauzei în seama Judecătoriei Braşov.

Curtea de Apel Braşov, decizie penală nr. 26/a din 5 martie 1997

57.CUNOAŞTEREA PROVENIENŢEI BANILOR SUSTRAŞI PRIN COMITEREA UNEI TÂLHĂRII

Constituie infracţiunea de tăinuire, prevăzută în art. 221 C. pen., fapta unei persoane care, după comiterea unei infracţiuni de tâlhărie, de către un prieten al său, -faptă la a cărei săvârşire nu a participat, dar despre care a luat cunoştinţă -, a cheltuit împreună cu acesta, pentru băutură şi jocuri mecanice, o parte din suma sustrasă, cunoscând provenienţa banilor.


58. CONCURS DE INFRACŢIUNI.

Fapta inculpatului de a deposeda prin ameninţarea cu cuţitul, două persoane, de bani şi bunuri, constituie două infracţiuni de tâlhărie aflate în concurs real şi nu o infracţiune unică.

Prin sentinţa penală nr.62/02.02.2000 a Tribunalului Bucureşti - secţia a ll-a penală a fost condamnat inculpatul V.N.F. la 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.211 alin.2 lit. b şi e C.pen., cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen. şi art.37 lit.b C.pen. S-a menţinut starea de arest, a fost dedusă prevenţia, i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.64 lit.a şi b C.pen., pe o durată

76

de 4 ani. S-au constatat acoperite parţial prejudiciile cauzate părţilor vătămate P.F. şi R.T.C., iar în baza art.118 lit.b C. pen. s-a confiscat de la inculpat suma de 94.000 Iei.

În fapt, s-a reţinut că la data de 18 septembrie 1998, aflându-se pe terasa PENTAGON inculpatul prin ameninţare cu un briceag a deposedat-o pe partea vătămată R.T.C. de suma de 200.000 lei. În aceeaşi zi, inculpatul a solicitat părţii vătămate P.F. trei pachete cu ţigări LM şi două pachete KENT, iar la insistenţele acesteia de a-i plăti contravaloarea lor, inculpatul a desfăcut lama briceagului pe care îl avea asupra sa şi a ameninţat-o pe partea vătămată, care de frică, a părăsit localul.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul. Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti critică hotărârea sub aspectul greşitei încadrări juridice a faptelor, solicitând schimbarea încadrării juridice şi reţinerea a două infracţiuni de tâlhărie, în concurs real. Inculpatul solicită schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prev.de art.213 Cpen. întrucât părţile vătămate i-au dat de bunăvoie banii şi bunurile, şi aplicarea unei pedepse în raport cu noua încadrare juridică, în condiţiile art.81 Cpen.

Apelul declarat de parchet este fondat.

Deşi a reţinut corect situaţia de fapt, Tribunalul nu a dat faptelor o încadrare juridică corespunzătoare.

Incluzând în conţinutul său atât o infracţiune contra patrimoniului -furtul -cât şi o infracţiune contra persoanei - ameninţarea, lovirea sau alte violenţe, infracţiunea de tâlhărie nu este susceptibilă să atragă incidenţa dispoziţiilor art.41 alin.2 Cpen., datorită pluralităţii subiecţilor pasivi. Deposedând doua părţi vătămate de bunuri şi bani, ameninţându-le cu un briceag, inculpatul a săvârşit două infracţiuni de tâlhărie, aflate în concurs real.

Analizând apelul declarat de inculpat, Curtea constată că acesta nu este fondat.

Astfel, din probele administrate rezultă că deposedarea părţii vătămate R.T.C. de suma de 200.000 lei a avut loc în urma ameninţării cu briceagul de către inculpat, iar în ceea ce o priveşte pe partea vătămată P.F., aceasta a fost ameninţată de inculpat cu briciul în momentul când i s-a cerut achitarea contravalorii ţigărilor. În consecinţă, se va admite apelul Parchetului, ce vizează schimbarea

77

încadrării juridice a faptei, va fi condamnat inculpatul pentru două infracţiuni de tâlhărie, prev.de art.211 alin.2 lit.b şi alin.3 Cpen., cu aplicarea art.37 lit.b C. pen., urmând să execute pedeapsa cea mai grea, potrivit art.34 lit.b Cpen.

Se va respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpat şi se va computa durata reţinerii şi arestării preventive.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a ll-a penală, decizia nr.278/2000

59. CONDIŢIA VIOLENŢELOR ŞI A SCOPULUI ACESTORA

Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 Cod penal, se impune ca violenţele să se fi întrebuinţat în scopul realizării furtului, ceea ce evidenţiază o relaţie precisă ce trebuie să rezulte clar din materialul dosarului.

În speţă această relaţie este cert demonstrată, actele de violenţă şi ameninţare au fost practicate de inculpat pentru a-i lua victimei suma de 5.000 lei, ceasul de la mână şi un inel de pe deget.

C. Apel Bucureşti , Decizia penală nr. 53IR din 21 februarie 1996

60.CONSUMAREA FAPTEI

Faptul că numai unul dintre coinculpaţi a exercitat violenţe asupra paznicului care i-a surprins nu înseamnă că numai acesta se face vinovat de infracţiunea de tâlhărie, atâta vreme cât agresiunea a avut drept scop, care s-a şi finalizat, să se asigure scăparea pentru ambii inculpaţi şi pentru păstrarea lucrurilor furate. Folosirea violenţei faţă de paznic în scopurile arătate constituie o circumstanţă reală care se răsfrânge şi asupra celuilalt făptuitor, din moment ce acesta era prezent şi a fost conştient că fără agresarea paznicului nu-şi putea asigura scăparea şi păstrarea bunurilor sustrase. Este, de asemenea, lipsit de relevanţă faptul că coinculpatul care a exercitat violenţa nu avea asupra sa nici unul din lucrurile furate, toate fiind asupra celuilalt coinculpat, din moment ce amândoi au descărcat şi au încărcat într-un sac aceste lucruri, deci fapta, componentă a infracţiunii de tâlhărie, era consumată.

Curtea de Apel Constanţa, Decizie penală nr. 80/1994

78

61.CONTRIBUŢIE DIFERITĂ LA SĂVÂRŞIREA FAPTEI. COAUTORAT.

Este lipsită de relevanţă împrejurarea că cei trei inculpaţi au participat în mod diferit la realizarea laturii obiective a tâlhăriei - doi comiţând numai violenţe, iar celălalt săvârşind atât acte de violenţă, cât şi acte de însuşire a bunurilor - din moment ce ei au desfăşurat în mod concordant activităţile materiale prin care s-a realizat infracţiunea, în baza unui plan conceput în comun. In asemenea condiţii, toţi trei inculpaţi sunt coautori la infracţiunea de tâlhărie.

Prin sentinţa penală nr. 286 din 01.03.1995 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti în baza art.334 Cod de procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpaţii D.C. şi B.N., din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal, în infracţiunea de lovire prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal, text în baza căruia inculpaţii au fost condamnaţi la câte 1 an şi 2 luni închisoare.

În baza art. 334 Cod procedură penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpatul P.G., din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. 2 cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art.211 alin. 2 Cod penal, text în baza căruia s-a aplicat inculpatului pedeapsa de 3 ani închisoare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în noaptea de 11/12 februarie 1994, inculpaţii P.G., D.C. şi B.N. s-au urcat în tren, în acelaşi compartiment cu partea vătămată LA. Datorită faptului că inculpaţii au început să fumeze, partea vătămată le-a atras atenţia politicos că erau într-un compartiment de nefumători, iar inculpaţii au început să o lovească pe partea vătămată, cauzându-i vătămări ce au necesitat 15 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, după care inculpatul P.G. a deposedat-o pe victimă de bagajele sale.

În consecinţă, prima instanţă a reţinut în sarcina inculpaţilor D.C. şi B.N. infracţiunea de lovire, iar pentru inculpatul P.G., infracţiunea de tâlhărie.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, faţă de schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpaţi. Se susţine că inculpaţii au acţionat pe baza unui plan conceput în comun, au cooperat în mod nemijlocit, chiar dacă în mod diferit, la realizarea elementului material al infracţiunii de tâlhărie, fiind indiferent dacă doi au săvârşit numai acte de violenţă, iar altul numai acte de deposedare a victimei. În aceste condiţii, cei trei inculpaţi sunt

79

coautori la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.Apelul este întemeiat. Tribunalul, analizând actele şi lucrările

dosarului reţine, în fapt, că, în noaptea de 11/12 februarie 1994, cei trei inculpaţi s-au urcat la staţia CFR „Periş" în trenul nr. 5008 şi au ocupat un compartiment unde au observat-o pe partea vătămată LA., singură, hotărându-se să profite de aceasta, spre a-i sustrage bunurile.

Inculpaţii s-au aşezat în jurul victimei şi şi-au aprins ţigările, fiind atenţionaţi de către aceasta, în mod politicos, că este un vagon de nefumători. Profitând de superioritatea lor numerică, inculpaţii au început să o lovească cu pumnii şi picioarele pe partea vătămată care, deşi îşi menţinea cu greu echilibrul, a reuşit să ajungă pe intervalul dintre scaune, împrejurare în care inculpatul P.G. a deposedat-o de cele dona genţi de voiaj, încercând să fugă spre capătul culoarului, unde a fost reţinut de conducătorul de tren S.C.

Inculpatul P.G. a precizat, în declaraţia dată la urmărirea penală, că au urcat într-un vagon unde era un singur bărbat, şi că el a sugerat celorlalţi „să-l facem", toţi fiind de acord.

Infracţiunea de tâlhărie, fiind o infracţiune complexă, sunt coautori toţi inculpaţii care au participat la realizarea laturii obiective, chiar dacă participarea lor a fost diferită, în sensul că doi dintre inculpaţi au comis numai acte de violenţă, iar celălalt a săvârşit atât acte de violenţă, cât şi acte de însuşire a bunului.

Probele administrate în cauză au demonstrat că cei trei inculpaţi au desfăşurat în mod concordant activităţile materiale, în baza unui plan conceput în comun, condiţii în care toţi sunt coautori.

Fată de aceste considerente, schimbarea încadrării juridice a faptei de către prima instanţă este nelegală şi netemeinică, tribunalul urmând să admită apelul parchetului şi să dispună condamnarea celor trei inculpaţi în baza art. 211 alin. 2 cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a ll-a penală, decizia nr. 1035/11.10.1995

62.CRITERII DE DIFERENŢIERE FATĂ DE INFRACŢIUNEA CONSUMATĂ

Tâlhăria se consideră ca fiind consumată după cum infracţiunea principala — furtul — a rămas în faza tentativei, ori s-a consumat.

În atare situaţie, fapta inculpatului de a încerca să

80

deposedeze partea vătămată de o sumă de bani, lovind-o apoi în zona capului pentru a-şi asigura scăparea, constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 20 Cod penal, raportat la art. 211 alin. 2 lit. e Cod penal.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest, a inculpatului Gh. V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 20, raportat la art. 211 alin. 2 lit. e Cod penal.

În fapt, s-a reţinut că în data de 2 mai 1997 incupatul a încercat să o deposedeze pe partea vătămată CI. de o sumă de bani pe care o avea în buzunarul pantalonilor în momentul în care urcau în tramvaiul oprit în staţia din zona Podului Basarab.

Sesizând că cineva încearcă să-i sustragă banii, partea vătămată a început să strige „hoţii" însă în momentul imediat următor a primit o lovitură puternică în zona capului, în urma căreia a căzut la pământ şi şi-a pierdut cunoştinţa.

Raportul de expertiză mcdico-legală nr. A1/8601/9.07.1997 concluzionează că CI. prezintă leziuni traumatice pentru a căror vindecare are nevoie de 12-14 zile îngrijiri medicale.

Martorul ocular P.V., audiat fiind, a declarat că la dala de 2.05.1997, aflându-se la volanul maşinii sale a observat când inculpatul a încercat să o deposedeze de bani pe partea vătămată şi apoi a lovit-o după care a fugit. Martorul l-a urmărit pe inculpate şi a reuşit să-I imobilizeze, anunţând ulterior organele de poliţie.

Tentativa, se arată în art. 20 alin. 1 Cod penal, constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul.

Momentul iniţial al tentativei este marcat de începutul unui act de executare.

Acte de executare sunt acele acte care au aptitudinea sau capacitatea, prin ele însele sau raportate la împrejurările în care au fost efectuate, de a trăda sau de a da în vileag rezoluţia infracţională în vederea căreia au fost comise.

Constituie un asemenea act de executare a infracţiunii de tâlhărie (art. 211 alin. 2 lit. e Cod penal) fapta inculpatului Gh. V. care a încercat să deposedeze pe partea vătămată C.I. de o sumă de bani, lovind-o apoi în zona capului pentru a-şi asigura scăparea.

Această faptă este un act de executare care vădeşte scopul în vederea căruia fusese făcut şi lasă să se vadă legătura cu furtul pe care inculpatul se hotărâse să-l comită.

Împrejurarea că inculpatul nu a reuşit să sustragă suma de bani face ca fapta să întrunească în drept elementele constitutive ale

81

tentativei la infracţiunea de tâlhărie şi nu ale formei consumate a acestei infracţiuni.

Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, sentinţa nr. 168 din 20.05.1998

63. CRITERII DE DIFERENŢIERE. TÂLHĂRIE. FURT

Prin sentinţa penală nr. 134/19 martie 2003, Tribunalul Braşov l-a condamnat pe inculpatul M.E.G. la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (2)1 lit. b) C. pen.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în dimineaţa zilei de 9 iunie 2002, în jurul orelor 5,30, inculpatul a spart geamul magazinului aparţinând S.C. „Z" SRL şi a sustras băuturi alcoolice şi ţigări. Fiind surprins de partea vătămată A.D şi martorul V.G. inculpatul a fugit dar a fost apoi prins de partea vătămată care a făcut apel la sprijinul a doi gardieni publici. In acest moment, inculpatul a scos din buzunar un briceag cu care a încercat să o lovească în abdomen pe partea vătămată, motiv pentru care aceasta i-a dat drumul şi inculpatul a fugit.

Împotriva hotărârii de mai sus a declarat apel inculpatul solicitând schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de furt calificat, susţinând că nu a întrebuinţat violenţe pentru a-şi asigura scăparea.

Apelul este nefondat.

Cu privire la critica adusă încadrării juridice, în sensul că fapta trebuia încadrată în infracţiunea de furt şi nu în cea de tâlhărie, este de observat că prima instanţă a reţinut corect starea de fapt, probele administrate conducând la concluzia că inculpatul a încercat să o lovească pe partea vătămată cu un briceag, reuşind astfel să scape. Însuşi inculpatul recunoaşte că a scos din buzunar briceagul, dar nu a ameninţat-o cu el pe partea vătămată, aceasta speriindu-se şi dându-i drumul.

În aceste împrejurări, chiar dacă s-ar admite apărarea inculpatului, că nu a încercat să o lovească pe partea vătămată, simpla scoatere a briceagului, în condiţiile în care fusese urmărit şi prins

82

pentru spargerea magazinului, constituie ameninţare şi deci elementul material adiacent infracţiunii de tâlhărie, prin aceasta inculpatul asigurându-şi scăparea.

Curtea de Apel Braşov, Decizia penală nr. 130/Ap din 21 mai 2003

64. CRITERII DE DIFERENŢIERE A INFRACŢIUNII DE TÂLHĂRIE FATĂ DE INFRACŢIUNEA DE ABUZ DE ÎNCREDERE

Prin sentinţa penală nr. 310/31 iulie 2003, Tribunalul Braşov i-a condamnat pe inculpatul L.A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c), cu aplicarea art. 74 şi 76 lit. d) C. pen. dispunând, în baza art. 81 şi 110 C. pen. suspendarea condiţionată a acesteia şi stabilind un termen de încercare de 2 ani şi 6 luni, pe durata căruia, până la împlinirea vârstei de 18 ani, l-a încredinţat în supravegherea Serviciului de Supraveghere şi Reintegrare Socială, iar după această vârstă 1-a obligat să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute în art. 863 alin. (1) C. pen., atrăgându-i atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 şi 864 C. pen.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în ziua de 3 iulie 2002, pe strada Toamnei din Braşov, inculpatul minor, în vârstă de 16 ani, i-a luat prin ameninţare cu bătaia bicicleta părţii vătămate D.A., în vârstă de 13 ani, încercând să o vândă în zona Gării CFR Braşov pentru suma de un milion lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul solicitând schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen., lipsind elementul de violenţă în deposedarea părţii vătămate.

Verificând hotărârea atacată, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

În condiţiile în care inculpatul şi partea vătămată nu se cunoşteau şi dată fiind vârsta de numai 13 ani a părţii vătămare, chiar dacă s-ar reţine apărarea inculpatului, că nu a ameninţat-o cu bătaia, este evident că partea vătămată i-a dat bicicleta de frică, astfel cum constant a declarat. Aceeaşi percepţie au avut-o şi martorii care erau de faţă. Relevantă sub acest aspect este declaraţia unui martor care

83

arată că inculpatul a pus mâna pe ghidonul bicicletei şi a dat-o jos de pe aceasta pe partea vătămată, care a început să plângă.

Faţă de cele arătate, cererea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de abuz de încredere este nefondată, inculpatul intrând în posesia bunului prin violenţă.

Curtea de Apel Braşov, Decizia penală nr. 326/R din 12 noiembrie 2003

65. DAUNE MORALE. TÂLHĂRIE. SUFERINŢE FIZICE ŞI PSIHICE

Atacarea unei persoane, în timp de noapte, pentru a o jefui, şi lovirea ei în cap, cu consecinţa unor grave traumatisme craniene, îndreptăţesc partea vătămată să primească despăgubiri cu titlu de daune morale de la făptuitor.

Prin Sentinţa penală nr. 154 din 27 decembrie 2000 a Tribunalului Giurgiu, inculpatul D.A. şi alţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a), b) şi d) din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 27 iulie 2000, cei 11 inculpaţi au atacat pe B.D., proprietarul unei tarlale cu pepeni, şi l-au lovit cu o furcă în cap, după care i-au sustras de pe câmp pepeni pe care i-au încărcat în două căruţe.

Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 121 din 27 februarie 2001, a respins apelurile declarate de inculpaţi şi de partea civilă.

Recursul părţii civile, cu motivarea că instanţele trebuiau să oblige pe inculpaţi la plata unor daune morale, este fondat.

În adevăr, faţă de suferinţele fizice şi psihice la care a fost supusă datorită faptei săvârşite de inculpaţi, în urma căreia victima a suferit un grav traumatism cranian cu tulburări de memorie şi hipoacuzie, inculpaţii trebuiau obligaţi la plata daunelor morale.

În consecinţă, recursul părţii civile a fost admis şi s-a dispus obligarea solidară a inculpaţilor la plata sumei de 19 milioane lei cu titlu de daune morale.

Curtea Supremă de Justiţie - secţia penală, decizie penală nr.

389 din 24 ianuarie 2001

84

66. DELIMITARE .TÂLHĂRIE. ŞANTAJ.

Este nelegală soluţia de schimbare a încadrării juridice din tâlhărie în şantaj, atâta timp cât inculpaţii, pentru remiterea unui bun, au ameninţat şi constrâns prin violenţă victimele, obţinând astfel pe loc sume de bani şi bijuterii.

În aceste condiţii fapta constituie tâlhărie şi nu şantaj, deoarece în principal se încalcă avutul persoanei şi nu libertatea ei morală.

Pentru a fi încălcată libertatea morală, este necesar să se producă celui constrâns o stare de temere care să aibă o anumită durată de timp, ceea ce în cazul în speţă nu-şi găseşte aplicabilitatea.

Prin sentinţa penală nr. 898 din 31.10.1997 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 s-a hotărât, în baza art. 334 Cod procedură penală, schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu, după cum urmează:

Pentru inculpatul V.M., din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal,în infracţiunea de şantaj, prevăzută si pedepsită de dispoziţiile art. 194 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea ari. 41-42 Cod penal, pentru fapta de la pct. 1 din rechizitoriu şi similar pentru fapta de la pct. 2 din rechizitoriu.

Pentru inculpatul S.I., capul de acuzare nr. l,din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, în infracţiunea de şantaj, prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile ari. 194 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea ari. 41 alin. 2 Cod penal.

În baza ari. 194 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea ari. 41 alin. 2 Cod penal, instanţa a condamnat pe inculpaţii V.M. şi S.I. la câte 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza ari. 194 alin. 1 Cod penal, instanţa a condamnat pe inculpaţi la cate 1 an închisoare, cu aplicarea art. 71-64 Cod penal, făcând aplicarea ari. 13 şi 74 lit.d Cod penal.

În baza ari. 33 lit. a şi art. 34 lit. a Cod penal, inculpaţii vor executa pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 6 luni închisoare, sporită cu 6 luni, urmând să execute 2 ani închisoare cu aplicarea art. 74,64 Cod penal.

S-a menţinut starea de arest a inculpaţilor, în baza art. 350 Cod procedura penală, si s-a dedus prevenţia de la 24.02.1997 la zi.

În baza art. 14 şi 346 Cod procedură penală au fost obligaţi inculpaţii la despăgubiri civile către părţile vătămate constituite părţi civile: P.M. 14.500.000 lei şi 1.400 dolari S .U.A.; P.P. 200.000 lei.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că

85

inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea în concurs a infracţiunilor prevăzute de art. 211 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 211 alin. 1 Cod penal şi art. 194 alin. 1 Cod penal.

În actul de sesizare a instanţei se arată că inculpaţii, prin violenţa au deposedat partea vătămată P.M. de suma de 14.500.000 lei şi 1.400 dolari USD în următoarele împrejurări:

În februarie 1995 partea vătămata P.M. l-a împrumutat pe V .N. cu suma de 1.500 USD şi 2.000.000 lei.

Pentru că V.N. refuză să restituie împrumutul, P.A. a apelat la inculpaţii V.M. şi S.I. care şi-au oferit serviciile pentru recuperarea banilor.

Luând cunoştinţă de la fratele său de modalitatea pe care incujpaţii înţelegeau să o folosească pentru recuperarea prejudiciului, partea vătămata P.M. a refuzat cooperarea cu inculpaţii.

În atare situaţie, inculpaţii, folosind ameninţarea şi constrângerea fizică, l-au determinat pe P.M. să dea în mod repetat diferite sume de bani în lei şi valuta şi mai multe bijuterii.

În acelaşi mod, folosindu-se de faima pe care şi-o crease în cartier, inculpatul V.M., tot prin ameninţări, a determinat-o pe partea vătămata A.P. să dea suma de 300.000 lei sub forma taxei de proiecţie, faptă săvârşita in decembrie 1995.

Inculpatul S.I., sub pretextul că partea vătămată P.P. l-ar fi jignit, l-a determinai pe acesta să-i dea suma de 200.000 lei.

În baza probelor administrate, prima instanţă a dispus schimbarea încadrării juridice, din infracţiunea de tâlhărie în aceea de şantaj, constatând ca inculpaţii nu au acţionat în nici un fel asupra obiectului material al infracţiunii (bani, bijuterii), ci acesta a trecut din posesia părţii vătămate în posesia inculpaţilor prin acţiuni de renunţare sau de dare efectuată de părţile vătămate.

Împotriva sentinţei au declarai apel Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 şi inculpaţii V.M. şi S.I.

În apelul declarat de parchet, se critică hotărârea instanţei pentru greşita schimbare de încadrare a faptelor din infracţiunea de tâlhărie în infracţiunea de şanlaj.

Apelurile declarate de inculpaţi vizează, ambele, acelaşi motiv de netemeinicie cu privire la individualizarea pedepsei, solicitându-se redozarea acesteia, astfel încât să se permită punerea lor în libertate.

Tribunalul apreciază ca fiind întemeiat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 şi neîntemeiate apelurile declarate de inculpaţi.

Critica formulată în apelul parchetului cu privire la greşita schimbare a încadrării juridice pentru primele două fapte descrise în rechizitoriu, din infracţiunea de tâlhărie în infracţiunea de şantaj, este

86

fondată.Motivarea primei instanţe în sensul că diferenţa dintre cele

două infracţiuni constă în împrejurarea că în cazul şantajului banii sau bunurile sunt date de partea vătămată, iar în ipoteza tâlhăriei acestea sunt luate de către inculpat, nu este corectă.

Pentru a delimita tâlhăria de şantaj, trebuie să se aibă în vedere obiectele juridice speciale ale celor două infracţiuni, care se deosebesc esenţial prin aceea că în cazul şantajului sunt încălcate în primul rând relaţiile sociale referitoare la libertatea persoanei, iar în cazul tâlhăriei sunt încălcate în primul rând relaţiile referitoare la patrimoniu.

Ori de câte ori, dacă din cauza violenţei sau ameninţărilor exercitate de făptuitor, este atinsă libertatea fizică a persoanei, în sensul că acţiunea sa de împotrivire este paralizată, nu mai poate fi vorba de realizarea elementului material al infracţiunii de şantaj, ci al infracţiunii de tâlhărie.

În timp ce în cazul tâlhăriei trebuie creat un pericol iminent pentru viaţa, integritatea corporală, sănătatea şi libertatea fizică a persoanei, în cazul infracţiunii de şantaj nu este vorba de un pericol iminent pentru drepturile persoanei, ci de un pericol care urmează să se producă în viilor.

Tocmai această distanţă în timp, între momentul ameninţării şi momentul când ameninţarea urmează să se traducă în fapt, serveşte ca un criteriu pentru a deosebi şantajul de tâlhărie.

Revenind la speţă, tribunalul constată că în primele două situaţii de fapt descrise în rechizitoriu, inculpaţii au solicitat remiterea unor sume de bani şi a unor bunuri, iar părţile vătămate au satisfăcut de îndată aceste cereri.

În declaraţia sa, partea vătămată P.M. arată că inculpaţii au venit la domiciliul său în jurul orei 1,00 noaptea şi i-au spus că are 5 minute la dispoziţie să plătească o amendă de 5.000.000 lei. Atunci partea vătămată le-a cerut inculpaţilor voie sa vorbească cu sora sa şi împreună au hotărât să dea inculpaţilor nişte bijuterii din aur. În tot acest timp inculpatul V.M. i-a fluturat părţii vătămate un cuţit în faţă.

În această situaţie, partea vătămata le-a dat inculpaţilor bijuterii în cantitate de 200 gr. aur, iar inculpaţii au fost de acord să ia aurul drept garanţie pentru două zile când partea vătămata urma să le dea cele 5.000.000 lei.

Întrucât cel constrâns a satisfăcut de îndată cererile inculpaţilor, cereri care se referă la remiterea unui bun, fapta constituie tâlhărie şi nu şantaj, deoarece în principal se încalcă avutul persoanei şi nu libertatea ei morală.

Pentru aceste considerente, tribunalul, în baza art. 379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, urmează să admită apelul parchetului şi în

87

fond să înlăture schimbarea încadrării juridice pronunţate de prima instanţă, dispunând condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, reţinând încadrarea juridică dată prin rechizitoriu.

Faţă de pericolul social deosebit de ridicat al faptelor, tribunalul apreciază că nu se impune reducerea pedepselor aplicate inculpaţilor, astfel încât apelurile declarate de aceştia sub aspectul individualizării pedepsei urmează a fi respinse conform ari. 379 pct. 1 lit. b Cod procedură penală.

Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 408/A din 31.03.1998.

67.DEOSEBIRI .TÂLHĂRIE. FURT

Fapta inculpatului de a determina victima, prin ameninţare, să-i dea un bun mobil, pe care apoi şi-l însuşeşte, constituie infracţiunea de tâlhărie.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută in art. 208 al. 1 raportat la art. 209 al. 1 lit. a, c, e şi g, cu aplicarea art. 41 al. 2, C. pen. S-a reţinut, între altele, că inculpatul a sustras, prin intimidare, un lănţişor din aur şi o sumă de bani de la partea vătămată. Apelul şi recursul declarate de inculpat au fost respinse. Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Potrivit art. 211 al. 1 C. pen., infracţiunea de tâlhărie constă, între altele, în furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări. Inculpatul, pentru a obţine lănţişorul de aur pe care victima îl purta la gât şi banii, a ameninţat-o că o va lovi cu cuţitul dacă nu-i va da lănţişorul.

Această atitudine a inculpatului care, prin ameninţare a determinat victima să-i dea lănţişorul din aur şi banii, constituie latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie.

Aşa fiind, se impune ca această faptă să fie încadrată în prevederile art. 211 al. 1 C. pen.

CSJ, s.. pen., d. 1018/1999

88

68. DEOSEBIRI .TÂLHĂRIE. ŞANTAJ.

Cele două infracţiuni se deosebesc între ele prin aceea că obiectul juridic principal al tâlhăriei îl constituie patrimoniul persoanei, în timp ce obiectul juridic principal al şantajului este libertatea morală a acesteia. De asemenea, în cazul tâlhăriei exercitarea violenţei sau ameninţării este, de regulă, simultană cu luarea bunului, pe când în cazul şantajului violenţa sau ameninţarea se exercită în scopul dobândirii ulterioare a unui folos injust.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea unui număr de 27 de tâlhării prevăzute în art. 211 al. 2 lit. e C. pen.

Instanţa a reţinut că inculpatul a săvârşit infracţiunile de tâlhărie sustrăgând, prin ameninţări şi prin exercitarea violenţei, de la mai mulţi elevi ai unei şcoli, sume de bani cuprinse între 500 şi 70.000 de lei. Apelul declarat de inculpat a fost respins.

Recursul inculpatului, prin care se solicită schimbarea încadrării juridice a faptelor în infracţiunea de şantaj prevăzută în art. 194 C. pen. este nefondat.

Şantajul este o infracţiune îndreptată în principal împotriva libertăţii morale a persoanei, libertate care este încălcată prin faptul constrângerii acesteia să facă sau să nu facă ceva împotriva voinţei sale. Deşi între infracţiunea de şantaj şi infracţiunea de tâlhărie există asemănări, ambele având ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la libertatea persoanei şi cele referitoare la patrimoniul acesteia, ele se deosebesc prin aceea că, în cazul şantajului sunt încălcate, în principal, relaţiile sociale referitoare la libertatea persoanei, pe când în cazul tâlhăriei sunt încălcate, în principal, relaţiile sociale referitoare la patrimoniul acesteia.

În cazul şantajului, infractorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea în scopul obţinerii ulterioare a unei sume de bani ori altor valori, în timp ce infracţiunea de tâlhărie este caracterizată, de regulă, prin simultaneitatea violenţei sau ameninţării cu actul victimei de a da, ca în speţă, bunul său.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul acosta victimele cerându-le bani şi că, la refuzul acestora, le imobiliza şi le lovea, după care părţile vătămate fie că dădeau banii de teamă, fie că erau deposedaţi prin luarea cu forţa a banilor.

89

În consecinţă, prin activităţile de ameninţare, lovire şi punerea părţilor vătămate în imposibilitatea de a se apăra acţionând asupra lor cu intenţia de a le deposeda de bani, inculpatul a săvârşit infracţiunea de tâlhărie pentru care, în mod corect, a fost condamnat

CSJ, s.pen, d.4266/1999

69. DIFERENŢIERE FURT- TÂLHĂRIE.

Fapta inculpatului de a smulge, prin surprindere, telefonul mobil aflat la centura părţii vătămate, îndepărtându-se în fugă de locul respectiv, întruneşte în drept elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie şi nu ale celei de furt.

Prin sentinţa penală nr.630 din 5 octombrie 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia I penală s-a dispus, în baza art.211 alin.2 lit.d şi e Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit.a Cod penal, condamnarea inculpatului S.A. la pedeapsa de 6 ani închisoare.

S-a reţinut în fapt că în seara zilei de 19 iunie 2000, în jurul orelor 22:00, inculpatul se afla pe refugiul staţiei R.A.T.B. „Stadion", de pe şos.Olteniţei. În timp ce partea vătămată C.N. încerca să se urce într-un tramvai, inculpatul s-a apropiat din spatele acesteia şi prin surprindere i-a smuls telefonul mobil prins la centură, îndepărtându-se în fugă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, susţinând că în mod greşit prima instanţă a dispus condamnarea pentru infracţiunea de tâlhărie, deşi activitatea sa întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt. A solicitat schimbarea în acest sens a încadrării juridice.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei sub aspectul criticilor formulate, cât şi din oficiu, potrivit prevederilor art.371 alin.2 Cod proc.pen., Curtea a apreciat că apelul inculpatului nu este fondat. S-a motivat că, faţă de modul în care a acţionat inculpatul, şi anume prin smulgerea telefonului părţii vătămate, profitând şi de întuneric, el a pus victima în neputinţa de a se apăra, mai ales că imediat a părăsit locul faptei în fugă. În aceste condiţii sunt întrunite elementele caracteristice ale infracţiunii de tâlhărie, neputând fi primită cererea de schimbare a încadrării juridice, astfel încât apelul inculpatului a fost respins, ca nefundat.

90

Curtea de Apel Bucureşti , Secţia I penală, decizia nr. 632/2000

70. DIFERENŢIERE ÎNTRE INFRACŢIUNEA DE TÂLHĂRIE SI INFRACŢIUNEA DE ŞANTAJ

Prin sentinţa penală nr. 485/2003 a Tribunalului Braşov s-a dispus respingerea cererii inculpatului P.A. de schimbare a încadrării juridice din infracţiu¬nea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2) lit. b), c) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 C. pen.

În baza art. 211 alin. (2) lit. b), c) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare. S-a dispus aplicarea art. 71, 64 C. pen., deducerea în baza art. 88 C. pen. a reţinerii şi arestării preventive din 4 iunie 2003 la zi şi menţinerea acestei măsuri preventive în temeiul art. 350 C. proc. pen., art. 23 alin. (4) din Constituţia României. In baza art. 346 C. proc. pen. s-a constatat că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

În data de 3 iunie 2003 partea vătămată s-a întâlnit cu inculpatul la locuinţa fratelui acestuia din urmă, unde au întreţinut relaţii sexuale, ocazie cu care a comunicat că intenţionează să se deplaseze la muncă în străinătate; simţindu-se ameninţat de posibilitatea ca partea vătămată să-i stopeze finanţarea inculpatul a solicitat acesteia suma de 3000 euro în caz de refuz urmând a face publice materiale fotografice conţinând imagini cu tentă sexuală, compromiţătoare pentru partea vătămată. Aceasta din urmă a solicitat inculpatului verificarea conţinutului materialului fotografic, motiv pentru care amândoi, împreună cu martorul R.B. s-au deplasat să developeze filmul la un atelier foto. După studiul filmului partea vătămată a constatat că acesta nu cuprinde imagini cu caracter obscen la adresa sa, iar împreună cu inculpatul şi doi martori s-au deplasat la o terasă din apropiere. Aici inculpatul a ameninţat partea vătămată că va fi bătută şi i-a solicitat inelele de pe degete şi brăţara de la picior, aceasta conformându-se imediat. Cu aceeaşi ocazie, inculpatul a comunicat părţii vătămate că îi va restitui bijuteriile în aceeaşi seară, invitând-o la domiciliul unei cunoştinţe.

În vederea recuperării bijuteriilor, partea vătămată s-a deplasat

91

în jurul orelor 21,oo la locuinţa martorei amintite, unde inculpatul a continuat sa o ameninţe comunicându-i faptul că nu îi va înapoia bijuteriile şi a lovit-o. La scurt timp, inculpatul a insistat ca partea vătămată să-i predea suma de 1000 euro şi o cameră video şi fiind refuzat, a lovit-o din nou pe partea vătămată şi a încercat să-i smulgă lanţul de la gât. Fiindu-i teamă de ameninţările şi loviturile primite, partea vătămată şi-a dat singură jos bijuteriile de la gât şi a înmânat-o inculpatului, după care a fost lăsată în pace să plece.

Inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie în infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 C. pen., însă raportat la datele speţei nu se impune aplicarea art. 334 C. pen.

Potrivit art. 194 C. proc. pen., şantajul constă în constrângerea unei persoane prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos pentru sine sau pentru altul. Infracţiunea are o formă agravată când constrângerea constă în ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul sau pentru o rudă apropiată.

Infracţiunea de şantaj este îndreptată împotriva libertăţii psihice a persoanei, în timp ce tâlhăria este o infracţiune contra patrimoniului. Ceea ce deosebeşte cele două infracţiuni este împrejurarea că în timp ce tâlhăria se caracterizează prin simultaneitatea violenţelor sau ameninţărilor cu actul victimei de a ceda bunul său, infracţiunea de şantaj presupune o anumită durată de timp, autorul întrebuinţând violenţa sau ameninţarea, pentru a obţine ulterior bunul. În cazul de faţă, inculpatul a lovit şi ameninţat partea vătămată, a încercat smulgerea de la gâtul părţii vătămate a bunului. Partea vătămată fiind ameninţată şi lovită a predat imediat inculpatului bijuteriile solicitate.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apei inculpatul criticând-o pentru greşita reţinere a stării de fapt şi în consecinţă a încadrării juridice. A susţinut că în realitate pe fondul relaţiilor anterioare dintre părţi, inculpatul a aplicat o palmă părţii vătămate, iar aceasta, pentru a-1 păstra ca persoană apropiată, i-a dat bijuteriile.

Judecând apelul în temeiul art. 378 C. proc. pen., pe baza materialului şi lucrărilor din dosarul cauzei, curtea a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

In mod judicios, cu respectarea prevederilor art. 63 alin. (2) C.

92

proc. pen.. prima instanţă a constatat că probele nu au o valoare dinainte stabilită şi a analizat în egală măsură pe cele administrate în cursul urmăririi penale, ca şi pe cele administrate în cursul cercetării judecătoreşti.

Faţă de acestea apărarea invocată de inculpat în apel, ca şi la fond nu este susţinută de probele administrate în ansamblul lor.

Revenirile din declaraţiile date în cursul judecăţii sunt nejustificate. Pe de altă parte, în mod întemeiat s-a reţinut că apărările se bazează pe afirmaţiile contradictorii atât în ce priveşte declaraţiile aceleiaşi persoane în diferite faze ale procesului, cât şi în ce priveşte declaraţiile părţilor şi martorilor.

Plângerea părţii vătămate a fost confirmată prin declaraţia dată la urmă¬rirea penală în faţa organului de cercetare al poliţiei si a procurorului, în prezenţa apărătorului, de către martora care a relatat că inculpatul a lovit şi ameninţat pe partea vătămată şi i-a luat inelul şi lanţul de la gât cerându-i să-i aducă 3000 Euro şi o cameră video.

Apărarea inculpatului în sensul că partea vătămată şi-a oferit bijuterii pentru a-l reţine după ce fusese lovită de inculpat este lipsită de susţinere în probe.

În mod întemeiat prima instanţă a analizat credibilitatea susţinerilor din declaraţii atât faţă de relaţiile dintre persoanele care au cunoscut despre faptă, cât şi în raport de logica desfăşurării, aşa cum este susţinut prin probele administrate în cursul urmăririi penale.

Faţă de acestea, pe baza probelor administrate, analizate de prima instanţă, nefiind administrate noi probe în apel, s-a constatat ca fiind corect reţinută starea de fapt.

În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita încadrare juridică se constată de asemenea că este nefondată.

Astfel, prima instanţă a efectuat o analiză amplă şi corectă a elementelor de diferenţiere a infracţiunilor prevăzute de art. 211 şi art. 194 C. pen. cu referire specială la obiectul juridic special şi elementul material specific.

Din perspectiva elementului material s-a constatat corect că deposedarea apropiată de momentul violenţei este specifică tâlhăriei, infracţiune contra patrimoniului şi nu şantajului, infracţiune contra demnităţii persoanei. Pedeapsa stabilită a fost individualizată cu respectarea criteriilor prevă¬zute de art. 72 C. pen. şi este de natură a

93

atinge scopul pedepsei.

Curtea de Apel Braşov, Decizia penală nr. 62/Ap din 4 martie 2004 .

71. DISTINCŢIE. ABUZ DE ÎNCREDERE-TÂLHĂRIE. ÎNCADRARE JURIDICA

Luarea de către inculpat a unui telefon mobil, cu consim-ţământul părţii vătămate, în scopul de a-l repara în schimbul unei sume de bani, urmată de refuzul de a-l restitui, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, iar nu pe cele ale infracţiunii de tâlhărie, întrucât inculpatul a intrat în posesia bunului mobil în baza unui raport juridic patrimonial.

Prin sentinţa nr. 333 din 9 martie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a schimbat încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpatul D.G. din infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211. alin. (2) lit. b) şi c) C. pen. în infracţiunea de abuz de încredere prevăzută în art. 213 din acelaşi cod şi, în baza acestui text de lege, a condamnat pe inculpat.

Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 31 martie 2003, partea vătămată şi inculpatul s-au întâlnit într-un autobuz şi, în urma discuţiilor purtate, partea vătămată a înmânat inculpatului telefonul mobil pentru a-l repara, în schimbul sumei de 400.000 de lei. Inculpatul a luat telefonul, dar după ce a constatat că nu-l poate repara, nu l-a mai restituit părţii vătămate.

Prin decizia nr. 396 din 26 mai 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis apelul procurorului şi a schimbat încadrarea juridică în prevederile art. 211 alin. (2) lit b) şi c) C. pen.

Recursul declarat de inculpat, prin care a cerut schimbarea încadrării juridice în prevederile art 213 C. pen., este fondat.

Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie este necesară o acţiune principală de furt, de luare a unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept şi o acţiune adiacentă de exercitare a violenţei, de ameninţare sau de folosire a altor mijloace de constrângere.

Or, în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, deoarece partea vătămată a dat telefonul de bunăvoie inculpatului, în scopul reparării acestuia, urmând ca inculpatul să i-l restituie după două zile.

94

Fiind dovedit că inculpatul a intrat în posesia telefonului mobil cu consimţământul părţii vătămate, pentru a-l repara contra unei sume de bani, deci pe baza unui raport juridic patrimonial, iar nu în condiţiile art. 211 C. pen., încadrarea juridică corectă a faptei este în prevederile art. 213 C. pen. privind infracţiunea de abuz de încredere.

În consecinţă, recursul a fost admis, decizia atacată a fost casată şi s-a dispus menţinerea sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 439 din 20 ianuarie 2005

72. DISTINCŢIE.TÂLHĂRIE. FURT.

Fapta inculpatei care, concomitent cu sustragerea banilor din buzunarul victimei, a împins-o pe aceasta, provocându-i astfel căderea şi lovirea la cap întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, iar nu a celei de furt.

Prin sentinţa penală nr.587/18.10.2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a ll-a penală a fost condamnată inculpata C.S. la pedeapsa de 6 ani închisoare, cu aplicarea art.71 şi 64 C.pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art .211 alin.2 lit.e C.pen., cu aplicarea art.37 lit.a C.pen. (tâlhărie în stare de recidivă post condamnatorie). În temeiul art. 61 C.pen. a fost revocată liberarea condiţionată pentru pedeapsa anterioară, restul rămas neexecuta de 447 zile de închisoare din pedeapsa de 3 ani şi 6 luni, aplicată prin sentinţa penală nr.792/15.09.1997 a Judecătoriei Târgovişte, fiind contopit, în baza art.39 alin.2 Cpen., cu pedeapsa aplicată în cauză, inculpata urmând să execute în final 6 ani de închisoare, cu aplicarea art.71 şi 64 C.pen.

S-a menţinut măsura stării de arest ,a fost dedusă prevenţia, s-a luat act că prejudiciul a fost acoperit integral prin restituire părţii vătămate A.T., s-a interzis inculpatei dreptul de a se afla în Municipiul Bucureşti pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale, şi a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Prima instanţă a reţinut, în fapt, că la data de 29.08.2000, inculpata C.S.a observat pe partea vătămată A.T. în momentul în care, fiind într-un magazin second-hand a băgat o suma de bani în buzunarul de la piept al cămăşii şi s-a hotărât să-i sustragă aceşti bani.

95

În realizarea acestei rezoluţii infracţionale, inculpata a urmărit partea vătămată, îndreptându-se în viteză către ea, i-a băgat mâna în buzunarul de la piept al cămăşii, de unde a sustras suma de 2.700.000 lei şi, concomitent, l-a împins, partea vătămată căzând şi lovindu-se la cap.

Ulterior, inculpata C.S., având în mână suma de 2.700.000 lei nu a mai reuşit să fugă de la locul faptei, fiind surprinsă şi imobilizată în imediata apropiere de martorii L.T. şi L.L., care au alertat organele de poliţie.

Cu ocazia percheziţiei corporale efectuată de poliţie asupra inculpatei a fost găsită în mâna stângă suma de 2.700.000 lei - 2.100.000 lei în bancnote de 50.000 lei şi 600.000 lei în bancnote de 100.000 lei, sustrasă prin violenţă de la partea vătămată A.T.

Fiind audiată la urmărirea penală inculpata C.S. a recunoscut săvârşirea faptei în condiţiile reţinute şi în actul de sesizare, iar la cercetarea judecătorească şi-a menţinut declaraţia, însă cu precizarea că nu a intenţionat să o lovească pe partea vătămată.

La urmărirea penală, cu ocazia efectuării recunoaşterii din grup, partea vătămată a indicat şi recunoscut pe inculpata C.S. ca fiind persoana care i-a smuls din buzunar banii şi l-a îmbrâncit, dezechilibrându-se şi căzând pe trotuar. Instanţa de fond a reţinut ca dovedită fapta inculpatei atât sub aspectul elementului material al laturii obiective, cât şi al laturii subiective, care în speţă îmbracă forma intenţiei directe.

În drept, fapta inculpatei C.S., constând în aceea că, la data de 29.08.2000, l-a deposedat prin violenţă pe partea vătămată A.T. de suma de 2.700.000 lei, în timp ce se afla în Bucureşti, sectorul 1, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.2 lit.e C.pen.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpata C.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul greşitei încadrării juridice, în sensul că, neexistând violenţe asupra părţii vătămate,fapta sa constituie infracţiunea de furt şi nu de tâlhărie. De asemenea, a considerat că pedeapsa aplicată este prea mare în raport cu circumstanţele personale.

Apelul inculpatei este neîntemeiat.

Infracţiunea de tâlhărie este o infracţiune complexă, al cărei element material constă într-o acţiune principală - furtul, şi o acţiune

96

adiacentă - violenţa, ameninţarea sau punerea victimei în stare de inconştienţii ori neputinţă de a se apăra.

Alte modalităţi normative a acestei infracţiuni există atunci când furtul este urmat de mijlocele descrise mai sus pentru păstrarea lucrului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Activitatea infracţionala a inculpatei se circumscrie în această ultimă modalitate, deci ea a comis o infracţiune de tâlhărie şi nu una de furt. Din probele dosarului rezultă că inculpata concomitent cu sustragerea banilor din buzunarul victimei a şi împins-o, aceasta căzând şi lovindu-se la cap, existând tâlhărie, chiar dacă violenţa ce constituie acţiunea adiacentă din conţinutul acestei infracţiuni s-a concretizat în simpla îmbrâncire a persoanei vătămate.

De asemenea, Tribunalul a aplicat corect criteriile de individualizare a pedepsei prevăzute de art.72 C.pen., având în vedere atât pericolul social concret al faptei, limitele de pedeapsă, cât şi datele ce caracterizează persoana inculpatei, care a fost sinceră, dar este recidivistă, fiind anterior condamnată la 5 pedepse pentru infracţiunea de furt.

Astfel, pedeapsa de 6 ani închisoare, aplicată de prima instanţa este aptă să realizeze cerinţele prevăzute de art.52 C.pen. şi, totodată, este orientată spre minimul special.

Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza art.379 pct.1 lit.b C.pr.pen., a respins apelul inculpatei, în baza art.381 C.pr.pen. a dedus prevenţia de la 29.08.2000 la 24.11.2000 şi conform art.192 alin.2 C.pr.pen. a obligat inculpata la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care onorariul avocatului din oficiu a fost avansat din fondul Ministerului Justiţiei.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr.619/2000

73. DIFERENŢIERE FURT-TÂLHĂRIE

În fapt, inculpatul, care se afla în Gara de Nord, văzând că persoana vătămată are în mână o bancnotă de 50.000 lei, s-a apropiat de ea, şi profitând de neatenţia acesteia, i-a smuls-o pe neaşteptate, după care a fugit.

97

Încadrarea juridică - în art. 211 alin. 1 lit. e C. pen. - dată acestei fapte de către prima instanţă nu este corectă.

În principiu, violenţele ca şi ameninţarea, ca acţiuni adiacente care -alături de acţiunea de principată, de furt - intră în compunerea elementului material al infracţiunii de tâlhărie, pot consta în orice acţiune fizică sau psihică îndreptată împotriva persoanei vătămate, de natură a-i înfrânge împotrivirea la deposedarea împotrivirea, iar deposedarea sa nu i-a produs, în timpul desfăşurării acţiunii de furt, suferinţe fizice şi morale.

Lipsind acţiunea violentă sau ameninţarea în sensul prevederilor art. 211 C. pen., luarea în mod brusc a lucrului aflat asupra unei persoane prin simpla detaşare a acestuia dintr-un contact nemijlocit, superficial, fără ca deţinătorul să poată opune vreo rezistenţă, întrucât, după săvârşirea acestei fapte, inculpatul a fugit, nu a adus atingere relaţiilor sociale ce constituie obiectul juridic adiacent al infracţiunii de tâlhărie şi, ca atare, nu constituie o tâlhărie, ci un furt.


74. DIFERENŢIERE. TÂLHĂRIE. FURT. EROARE CU PRIVIRE LA CALITATEA PERSOANEI AGRESATE

Atunci când există eroare cu privire la persoana agresată, răspunderea penală este determinată de ceea ce s-a întâmplat în realitate, nu în raport cu ceea ce a crezut făptuitorul că se întâmplă.

În speţă, inculpaţii, care intenţionau să fure morcovi dintr-o

seră, societate comercială cu capital integral de stat, fiind convinşi că persoana pe care au găsit-o la locul faptei este paznic de seră, când în realitate aceasta era un hoţ ca şi ei, l-au lovit pe acesta, până când cel bătut le-a dezvăluit adevăratul său rol.

Inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunii de furt, însă în mod greşit tribunalul a schimbat încadrarea juridică a faptei comise de aceştia, în infracţiunea de tâlhărie.

Corecta calificare a faptei este în infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 combinat cu art. 200 lit. a şi e Cod penal.

Curtea de Apel Constanţa, decizie penală nr. 65 din 1 ianuarie 1993

98

75. DISTINCŢIE ŞANTAJ-TÂLHĂRIE

Inculpaţii V. M. şi S. I. au fost trimişi în judecată pentru săvâşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., în următoarele împrejurări: într-o noapte, inculpaţii au venit la domiciliul părţii vătămate P. M. şi, ameninţând-o cu un cuţit, i-au cerut ca în cinci minute să le plătească o "amendă" de 5.000.000 lei, iar victima, neavând momentan bani, le-a dat ca "garanţie", pentru 2-3 zile, 200 gr. de bijuterii din aur; de asemenea, tot prin ameninţări şi folosindu-se de faima pe care şi-o crease în cartier, inculpatul V M. 1-a determinat pe numitul A. P. să-i dea suma de 300.000 lei, sub forma unei "taxe de protecţie", iar inculpatul S. I. l-a obligat pe numitul P. P. să-i plătească suma de 200.000 lei sub pretextul că l-ar fi jignit.

Prima instanţă a schimbat încadrarea juridică a acestor fapte în art. 194 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. şi i-a condamnat pentru infracţiunea de şantaj la pedepse privative de libertate.

Această soluţie a fost desfiinţată prin admiterea apelului declarat de parchet, în sensul că s-a revenit la încadrarea juridică dată faptelor prin actul de trimitere în judecată: aceea de tâlhărie comisă în mod continuat.

Inculpaţii critică, în recurs, soluţia instanţei de apel, susţinând că faptele reţinute în sarcina lor constituie infracţiunea de şantaj, prevăzută în art. 194 C. pen.

Ceea ce deosebeşte, în primul rând, infracţiunea de şantaj de infracţiunea de tâlhărie este obiectul lor juridic. În cazul şantajului sunt încălcate cu prioritate relaţiile sociale referitoare la libertatea persoanei -şi anume libertatea psihică -, fapta fiind, în esenţă, o formă mai gravă a infracţiunii de ameninţare; în cazul tâlhăriei sunt lezate în principal relaţiile sociale privitoare la patrimoniu şi numai în mod adiacent, datorită violenţei sau ameninţării folosite de făptuitor, este atinsă libertatea fizică sau psihică a persoanei.

Pe de altă parte, în cazul infracţiunii de şantaj nu este vorba - ca în cazul tâlhăriei - de un pericol iminent pentru drepturile persoanei, ci de un pericol care urmează să se producă în viitor.

Acestea fiind criteriile care deosebesc infracţiunea de şantaj de cea de tâlhărie, este evident că, în speţă, în raport cu situaţia de fapt

99

reţinută de prima instanţă, încadrarea juridică dată faptelor săvârşite de inculpaţi, de către instanţa de apel - în art. 211 C. pen. - este corectă.


76.DISTINCŢIE. TÂLHĂRIE. FURT.

Fapta inculpatului de a-şi însuşi o sumă de bani din geanta unei persoane, urmată de exercitarea de violenţe împotriva organelor de ordine, care au intervenit pentru a-l prinde, constituie infracţiunea de tâlhărie, în concurs cu aceea de ultraj, iar nu infracţiunea de furt în concurs cu infracţiunea de ultraj.

Prin sentinţa penală nr. 129 din 10 noiembrie 1997, Tribunalul Teleorman a condamnat pe inculpatul B.N. pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. e Cod penal şi de ultraj prevăzută de art. 239 alin. 2 Cod penal.

S-a reţinut că în ziua de 4 august 1997, aflându-se în piaţa centrală din municipiul Alexandria, inculpatul a sustras, din geanta părţii vătămate F.D., suma de 15.000 lei, însuşindu-şi-o.

Fiind urmărit de doi gardieni publici, inculpatul i-a lovit cu o bară din material dur.

Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 78 din 27 martie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală.

Declarând recurs, inculpatul a cerut schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie în tentativă la infracţiunea de furt.

Recursul nu este fondat. Potrivit art. 211 alin. 1 din Codul penal, constituie tâlhărie

"furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea".

Din examinarea acestui text de lege rezultă, deci, că tâlhăria este o infracţiune complexă, în componenţa căreia intră infracţiunea de furt şi o acţiune violentă îndreptată contra persoanei.

Totodată, mai rezultă că există infracţiune de tâlhărie nu numai în cazul când furtul este comis printr-o acţiune violentă îndreptată contra unei persoane, ci şi atunci când făptuitorul, după comiterea furtului, exercită acţiuni violente pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori

100

pentru a-şi asigura scăparea. Or, este de observat că, după ce a deposedat pe partea

vătămată de bani, furtul fiind astfel consumat, inculpatul a lovit organele de ordine ce se aflau în urmărirea lui, pentru a-şi asigura scăparea.

Astfel fiind, elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie sunt pe deplin întrunite în această faptă a inculpatului, neputându-se considera că s-a săvârşit doar un furt, rămas în fază de tentativă, cum se pretinde prin motivul de recurs.

Ca urmare, recursul declarat de inculpat a fost respins.

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, Decizie penală nr. 2099 din 29 iulie 1998

77. DISTINCŢII. INFRACŢIUNE COMPLEXĂ .TÂLHĂRIE. FURT

CALIFICAT. Pentru a reţine infracţiunea de tâlhărie, nu este necesară

concomitenţa apriorică a poziţiei subiective raportată la ambele acţiuni (cea de lovire şi cea de furt) şi este suficient ca autorul să conceapă săvârşirea numai a uneia dintre infracţiuni (în speţă lovire), urmând ca, în timpul desfăşurării acesteia, acesta să hotărască săvârşirea şi a celeilalte acţiuni.

În acest mod, concepând îmbinarea între acţiuni şi rezultatul acestora, chiar dacă rezoluţia infracţională nu a fost luată anterior săvârşirii primului act material, autorii au săvârşit o infracţiune complexă, cu poziţie subiectivă complexă.

Chiar dacă lovirea, ca acţiune adiacentă, a fost prima declanşată şi se susţine că ulterior a survenit ideea săvârşirii furtului, situaţie în care s-ar putea susţine reţinerea a două infracţiuni, infracţiunea complexă de tâlhărie nu poate fi divizată.

Prin Sentinţa penală nr. 1050 din 14 noiembrie 2003 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 1154/2003, în baza art. 334 din Codul de procedură penală s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpaţii:

- pentru inculpatul I.D.S., din art. 211 alin. 2 lit. b) şi alin. 2^1 lit. a) din Codul penal, în art. 20 din Codul penal raportat la art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal (două fapte);

- pentru inculpata B.M., din art. 211 alin. 2 lit. b) şi alin. 2^1 lit. a) din Codul penal în art. 26 din Codul penal raportat la art. 20 din Codul

101

penal raportat la art. 211 alin. 2 lit. b) şi c) şi alin. 2^1 lit. a) din Codul penal şi art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal (două fapte).

În baza art. 20 din Codul penal raportat la art. 211 alin. 2 lit. b) şi c) şi alin. 21 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a) şi c) din Codul penal şi art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul I.D.S. la 3 ani închisoare.

În baza art. 26 din Codul penal raportat la art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a) şi c) din Codul penal şi art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) din Codul penal raportat la art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 3 ani închisoare.

În baza art. 86^1 din Codul penal, s-a dispus suspendarea pedepsei sub supraveghere, cu termen de încercare pentru 8 ani, şi cu aplicarea art. 863 din Codul penal.

În baza art. 26 din Codul penal raportat la art. 20 din Codul penal raportat la art. 211 alin. 2 lit. b) şi c) şi alin. 21 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a) şi c) din Codul penal şi art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul penal, inculpata B.M. a fost condamnată la 3 ani închisoare.

În baza art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a) şi c) din Codul penal şi art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul penal, aceeaşi inculpată a fost condamnată la 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, s-au contopit pedepsele aplicate în prezenta cauză, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 3 ani închisoare.

În baza art. 861 din Codul penal, s-a dispus suspendarea pedepsei supravegheate, pe un termen de 8 ani, şi cu aplicarea art. 863

din Codul penal. În baza art. 14 din Codul de procedură penală raportat la art.

346 din Codul de procedură penală, s-a luat act că partea vătămată T.C. nu s-a constituit parte civilă în cauză, prejudiciul fiind recuperat în natură.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că la data de 23.07.2002, partea vătămată T.C. a vizitat-o pe inculpata B.M., în locuinţa acesteia aflându-se în vizită şi martorele B.D. şi L.V. În acelaşi apartament, în sufragerie, martorul P.A., proprietarul casei, a primit vizita inculpatului I.D.S., fost concubin al inculpatei B.M.

În jurul orelor 24,00, partea vătămată a părăsit apartamentul, întrucât a fost rugat de martore să le ducă la domiciliul cu autoutilitara sa.

102

În momentul când au ajuns la o intersecţie, partea vătămată a oprit, iar martorele au coborât, rămânând o perioadă scurtă de vorbă, apoi s-au îndepărtat, L.V. plecând spre domiciliul său, iar B.D. rămânând în continuare de vorbă cu partea vătămată.

În momentele următoare, inculpaţii, care au parcurs pe jos traseul urmat de partea vătămată cu maşina, s-au apropiat de cei doi, inculpata B.M. lovind pe partea vătămată şi încercând a face acelaşi lucru şi martorei, care însă s-a depărtat în fugă.

Partea vătămată T.C. a fugit o distanţă de 200 - 300 m, însă a fost ajunsă de inculpaţi, care au lovit-o din nou, iar inculpatul l-a întrebat dacă are bani asupra sa şi, la răspunsul negativ al părţii vătămate, a controlat în zona buzunarelor, fără a introduce mâna în interior.

Partea vătămată s-a refugiat în scara unui bloc, încercând să scape de inculpaţi şi a aşteptat un timp, apoi, când a considerat că inculpaţii au plecat din faţa scării, a coborât şi s-a îndepărtat în sensul opus locului unde îşi parcase maşina, pentru a nu se mai întâlni cu aceştia.

Trecând prin dreptul locului unde se afla parcată maşina şi observând portiera deschisă, inculpata B.M. a pătruns în interior şi a sustras borseta părţii vătămate, susţinută moral de inculpatul I.D.S. Ulterior au împărţit bunurile.

Tribunalul a reţinut această încadrare juridică, apreciind că trăsătura caracteristică a infracţiunii de tâlhărie este simultaneitatea acţiunilor de violenţă sau ameninţare cu acţiunea de deposedare a victimei de bunuri.

Dacă întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări nu a servit sau nu a fost realizată pentru a servi ca mijloc de a determina victima să cedeze bunul, aceasta nu face parte din latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie.

În condiţiile în care între momentul exercitării violenţelor de către inculpaţi şi momentul însuşirii borsetei s-a scurs o perioadă relativ lungă de timp, iar la momentul însuşirii borsetei partea vătămată se afla refugiată într-o scară de bloc la o distanţă mare de maşină (circa 200 - 300 m), trăsătura caracteristică a infracţiunii de tâlhărie (respectiv simultaneitatea violenţelor cu cedarea bunului) nu este îndeplinită, situaţie în care tribunalul a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice a faptelor.

În acelaşi sens, sub aspectul laturii subiective, din modalitatea concretă de desfăşurare a faptelor a rezultat că inculpaţii au luat rezoluţii infracţionale distincte, iniţial partea vătămată fiind controlată la buzunar şi lovită, apoi alergată cu intenţia vădită de a fi agresată şi, ulterior, constatând că partea vătămată nu mai cobora din scara blocului unde se refugiase, inculpaţii au decis să părăsească locul unde se aflau,

103

deplasându-se spre strada principală. În contextul în care, în urma deplasării spre strada principală,

inculpaţii au ajuns în dreptul autoturismului părţii vătămate, care era cu uşa deschisă, este evident că inculpata B.M. a luat o nouă rezoluţie infracţională, respectiv de a sustrage bunuri din autoturism, fiind susţinută moral de inculpatul I.D.S.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice a faptelor comise de inculpaţi, precum şi sub aspectul nelegalităţii pedepselor aplicate.

Curtea, analizând sentinţa atacată sub aspectul criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform art. 371 alin. 2 din Codul de procedură penală, a constatat că apelul formulat este fondat.

Cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

Tâlhăria este o infracţiune complexă în care la conţinutul infracţiunii de furt se adaugă conţinutul specific altor infracţiuni (ameninţare, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală etc.).

Pentru a reţine infracţiunea de tâlhărie nu este necesară concomitenţa apriorică a poziţiei subiective raportată la ambele acţiuni şi e suficient ca autorul să conceapă săvârşirea numai a uneia dintre infracţiuni (în cazul nostru cea de lovire), urmând ca, în timpul desfăşurării acesteia, acesta să hotărască să săvârşească şi cealaltă acţiune. În acest mod, concepând combinarea între acţiuni (cea de lovire şi cea de furt) şi rezultatul acestora, chiar dacă rezoluţia infracţională nu a fost luată anterior săvârşirii primului act material, autorii au săvârşit o infracţiune complexă, cu poziţia subiectivă complexă ce este caracteristică.

Chiar dacă acţiunea adiacentă (lovirea) a fost prima declanşată şi s-a susţinut că ulterior a survenit ideea săvârşirii furtului, situaţie în care s-ar putea susţine reţinerea a două infracţiuni, în cauză infracţiunea complexă de tâlhărie nu poate fi divizată.

Poziţia subiectivă a autorului a fost conturată încă de la primele acte materiale (atunci când inculpatul I.D.S. a lovit-o şi a căutat-o în buzunare pe partea vătămată) şi chiar instanţa a consfinţit această conexitate subiectivă prin reţinerea în sarcina inculpatului a infracţiunii de tentativă la tâlhărie.

Ca atare, insistenţa celor doi inculpaţi în săvârşirea altor acte materiale (faptul că au urmărit-o pe partea vătămată, încercând să o bată, până când aceasta s-a refugiat într-o scară de bloc unde inculpaţii nu au mai avut acces şi faptul că apoi i-au sustras bunuri din autoturism) nu poate fi interpretată ca o rezoluţie infracţională diferită, ci ca o consumare a tentativei la tâlhărie ce putea fi reţinută în prima fază.

104

Din faptul că inculpatul I.D.S. a căutat-o pe partea vătămată în buzunare pentru a-i lua banii, rezultă că rezoluţia infracţională pentru infracţiunea de furt a fost luată din acel moment şi, întrucât această acţiune era dublată de aplicarea de lovituri, nu se putea reţine pentru această fază decât tentativă la infracţiunea complexă de tâlhărie.

Şi pentru inculpata B.M., în acea primă fază a desfăşurării infracţiunii, nu se putea reţine decât tentativă la tâlhărie (şi nu, cum greşit a reţinut instanţa, complicitate la tentativă de tâlhărie), pentru că inculpata a desfăşurat şi ea acte materiale din conţinutul infracţiunii de tâlhărie - a aplicat lovituri părţii vătămate -, şi, ca atare, şi pentru aceasta se poate reţine că rezoluţia infracţională pentru infracţiunea de tâlhărie a fost luată în acel moment, iar faptul că partea vătămată a fugit a împiedicat consumarea acestei infracţiuni la acel moment.

Faptul că inculpata a sustras la scurt timp bunuri din autoturismul părţii vătămate a dus la consumarea infracţiunii de tâlhărie.

Faţă de aceste motive, Curtea a admis apelul Parchetului, a desfiinţat în parte sentinţa penală, conform prevederilor art. 379 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală şi, rejudecând în fond, a condamnat pe fiecare din cei doi inculpaţi la câte 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. b) şi alin. 21 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a), c) din Codul penal.

Curtea de Apel Bucureşti - secţia a II-a penală decizie penală

nr. 413 din 2 iunie 2004

78. DISTINCŢIE .TÂLHĂRIE. ABUZ DE ÎNCREDERE.

Ambele infracţiuni sunt contra patrimoniului, dar se deosebesc prin modul în care operează transferul patrimonial al bunului. La tâlhărie, făptuitorul obţine în mod ilicit detenţia bunului, pe când la infracţiunea de abuz de încredere făptuitorul dobândeşte licit detenţia, în temeiul unui raport juridic, dar, ulterior, interverteşte, prin singura sa voinţă, simpla detenţie într-o stăpânire deplină.

Prin sentinţa penală nr. 1957 din 12.08.1994 pronunţată de Judecatoria Sectorului 5 Bucureşti, s-a dispus condamnarea inculpaţilor A. F. G. şi T. V. la câte o pedeapsă de 4 ani închisoare fiecare, în baza art. 211 alin. 1 Cod penal.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în fapt, că la data de 17.05.1993 inculpatul A. F. G., împreună cu partea vătămată C.D., s-au deplasat din Bucureşti spre localitatea 2 Mai,

105

Judeţul Constanţa, cu autoturismul Dacia 1300, autoturism pe care partea vătămată îl împrumutase de la numitul B. A.

În localitatea 2 Mai, inculpatul A. F. G. s-a întâlnit cu o veche cunoştinţă a sa, inculpatul T. V., şi împreună cu acesta şi partea vătămată C. D. au plecat din localitatea 2 Mai spre localitatea Schitu.

La ieşirea din localitatea Schitu, inculpatul A. F. G. i-a cerut părţii vătămate C. D., aflată la volan, să-i dea voia să conducă el autoturismul, propunere acceptată de către numitul C. D., care a trecut astfel pe scaunul din dreapta, pe bancheta din spate aflându-se inculpatul T. V.

Inculpatul T. V. a exercitat violenţe asupra părţii vătămate C. D., bruscându-l şi ameninţându-l, timp în care inculpatul A. F. G. a deschis portiera şi l-a determinat pe numitul C. D. să părăsească autoturismul, în timp ce acesta se deplasa cu viteză redusă. Ajunşi în oraşul Mangalia, cei doi inculpaţi au vândut numitului G. A. o butelie de aragaz aflată în portbagajul maşinii, pentru suma de 30.000 lei.

Din Mangalia, cei doi inculpaţi s-au deplasat în oraşul Buşteni unde contra sumei de 400.000 lei, din care au primit 150 DM şi 50.000 lei, au înstrăinat autoturismul numitului P. C.

Împotriva sentinţei au formulat apel inculpaţii A.F.G. şi T.V., care critică soluţia primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei încadrări juridice a faptei comise, în sensul că inculpaţii se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 Cod penal.

Apelul inculpaţilor este neîntemeiat.Infracţiunea de tâlhărie, ca şi infracţiunea de abuz de încredere,

sunt infracţiuni contra patrimoniului, deoarece prin săvârşirea lor un bun mobil este scos din patrimoniul unei persoane şi trecut pe nedrept în stăpânirea făptuitorului, aducându-sc astfel o vătămare raporturilor sociale de ordin patrimonial.

Ceea ce caracterizează şi, totodată, deosebeşte abuzul de încredere de tâlhărie este modul în care operează acest transfer patrimonial.

Astfel, prin săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, făptuitorul obţine în mod i l ici t detenţia bunului, pe care îl ia din posesia altei persoane, fără consimţământul acesteia, pe când la infracţiunea de abuz de încredere, făptuitorul dobândeşte în mod licit detenţia, în temeiul unui raport juridic, dar, ulterior, în mod abuziv, prin singura sa voinţă, transformă (interverteşte) simpla detenţie într-o stăpânire deplină.

In speţa de faţă, intervertirea nu a mai avut loc, chiar mai mult, nu a existat nici premisa abuzului de încredere, şi anume transferul licit al detenţiei.

Autoturismul a fost remis de bună voie inculpatului A. F. G., dar

106

această remitere nu s-a bazat pe un titlu civil, ci totul ocazional; persoana vătămată nu a înţeles nici o clipă să cedeze în legătură cu bunul elementul „corpus" al posesiei.

Deci, nu se poate acredita nici ideea unei situaţii premisă a infracţiunii de abuz de încredere, deoarece acea încredinţare a bunului nu înseamnă un transfer - în sens juridic - al detenţiei, ori încredinţarea făcută de partea vătămată făptuitorului, dar datorită unor constrângeri, sau, când, datorită violenţelor exercitate asupra sa, pierde contactul cu bunul, pe care făptuitorul şi-l însuşeşte imediat. Chiar, mai mult, inculpaţii au intrat în stăpânirea bunului (autoturismului) p r in v io len tă f i z i că şi verbală, recunoscută chiar de ei.

Mergând mai departe, pentru a înlătura apărarea inculpaţilor, în sensul că partea vătămată a coborât de bună voie, trebuie arătat faptul că este imposibil ca cineva să dorească a coborî din maşină de bună-voie, fără ca aceasta să oprească.

Infracţiunea de tâlhărie s-a consumat în momentul sustragerii bunului din detenţia părţii vătămate, respectiv atunci când partea vătămată a fost constrânsă să coboare d i n maşină, şi nu în momentul vânzării autoturismului.

Pentru aceste considerente, în baza ari. 379 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, urmează să se respingă apelurile inculpaţilor ca nefondate.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penala, decizia nr. 1019/14.11.1994

79. DISTINCŢIE. TÂLHĂRIE. TĂINUIRE

Inculpatul minor a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a şi e, cu aplicarea art. 99 alin. 3 C. pen.

S-a reţinut că, în ziua de 3 mai 1997, inculpatul şi alţi doi minori (în vârstă de 13 şi, respectiv, 11 ani) au lovit partea vătămată, doborând-o, după care inculpatul şi unul dintre minori au imobilizat-o în timp ce al treilea i-a sustras din buzunar 15.000 de lei pe care i-au împărţit ulterior. Apelul declarat de inculpat a fost respins.

Declarând recurs, inculpatul a cerut schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de tăinuire. Recursul nu este fondat.

Pentru existenţa infracţiunii de tăinuire se cere ca inculpatul să nu participe în nici un mod la săvârşirea infracţiunii ci, potrivit art. 221 C. pen., doar să primească sau să înlesnească valorificarea unui bun,

107

cunoscând că provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta a urmărit să obţină un folos material. Or, participând prin acte de violenţă la săvârşirea faptei ce a avut ca urmare deposedarea victimei de bani, inculpatul a comis acte intrând în conţinutul laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie. Acţiunea sa de a lovi şi imobiliza victima se corelează cu activităţile celorlalţi făptuitori, al căror rezultat final a condus la deposedarea victimei de suma de 15.000 de lei împărţită între toţi participanţii.

Încadrarea juridică dată faptei fiind corectă, recursul a fost respins.

CSJ, s. pen., d. 336/1999

80. DISTINCŢIE.TÂLHĂRIE.ABUZ DE ÎNCREDERE

Fapta inculpatului care, sub pretextul că doreşte să cumpere, de la partea vătămată, telefonul mobil, i-a cerut să-I examineze, apoi a refuzat să-I restituie şi, pentru a-şi asigura scăparea, a ameninţata cu un cuţit şi a fugit, constituie infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. e şi nu infracţiunea de abuz de încredere. Din modalitatea săvârşirii faptei rezultă cu certitudine că inculpatul a intenţionat să sustragă telefonul şi nicidecum să-I cumpere şi, invocând pretextul amintit, a determinat partea vătămată să i-l încredinţeze.

Prin sentinţa penală nr. 368/1999, Tribunalul Bucureşti -secţia I-a penală I-a condamnat pe inculpatul P.D. la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. e Cod penal, eu aplicarea art. 74-76 Cod penal, reţinând că, în ziua de 13.03.1999, partea vătămată V.C s-a întâlnit cu inculpatul, care i-a cerut nişte ţigări, apoi i-a solicitat să-i dea telefonul mobil să-I vadă. Inculpatul a introdus telefonul în buzunarul hainei şi a vrut să plece. În momentul în care partea vătămată a încercat să-I oprească, inculpatul a scos un cuţit din buzunar, I-a ameninţat şi a fugit. Ulterior, a vândut telefonul.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, cerând schimbarea încadrării juridice a faptei comise din infracţiunea de tâlhărie, în infracţiunea de abuz de încredere.

Curtea a respins acest apel, ca nefondat, arătând că, din modalitatea desfăşurării faptei rezultă cu certitudine faptul că inculpatul

108

a intrat în posesia bunului fără drept, nefiindu-i încredinţat cu nici un titlu, iar pentru a-l păstra a folosit ameninţarea cu un cuţit. Din declaraţiile părţii vătămate se reţine că inculpatul I-a controlat în buzunar, a găsit telefonul şi I-a luat, iar în primele declaraţii date la poliţie inculpatul a menţionat că „am vrut să fur telefonul".

Curtea de Apel Bucureşti , Secţia I-a penală, decizia penală nr. 525/1999

81. DISTINCŢIE. TÂLHĂRIE. FURT CALIFICAT.

Smulgerea, din mâna părţii vătămate, a unei bancnote, cu care aceasta intenţiona să facă o plată şi fuga de la locul faptei, consti¬tuie infracţiunea de tâlhărie, întrucât acţiunea de smulgere impli¬că o violenţă exercitată asupra victimei pentru a o deposeda de bun.

Prin sentinţa penală nr. 449/1999, Tribunalul Bucureşti - secţia a ll-a penală l-a condamnat pe inculpatul M.C., în baza art. 211 alin. 2 lit. d şi e Cod penal, la o pedeapsă de 5 ani închisoare. S-a reţinut că, în seara de 3.06.1998, în timp ce se afla într-un magazin, partea vătămată O.V. a dorit să cumpere un radiocasetofon. În acest scop, a scos din buzunar mai multe bancnote, pe care Ie-a întins vânzătorului. Inculpatul i-a smuls banii din mână şi a fugit.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, cerând schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de furt calificat şi reducerea pedepsei. Curtea a respins apelul, ca nefondat, arătând că instanţa de fond a dat o încadrare juridică corespunzătoare faptei, atâta timp cât sustragerea banilor s-a făcut prin violenţă, exercitată asupra părţii vătămate.


82. DISTINCŢIE. TÂLHĂRIE. ŞANTAJ

Ceea ce caracterizează infracţiunea de şantaj deosebind-o de cea de tâlhărie - este faptul că infractorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea în scopul obţinerii ulterioare a unei sume de bani ori alte valori. Infracţiunea de tâlhărie, dimpotrivă, este caracterizată prin simultaneitatea violenţei sau ameninţării cu actul victimei de a ceda

109

bunul său. Tâlhăria este o infracţiune contra avutului persoanei, iar şantajul o infracţiune contra libertăţii morale.

Prin sentinţa penală nr.165/2.06.2000, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, în baza art.211 alin.2 lit.a, d şi e C.pen., cu aplicarea art.74-76 C.pen., a fost condamnat inculpatul R.N. la 1 an închisoare. În baza art.189 alin.2 C.pen., cu aplicarea art.74-76 C.pen., acelaşi inculpat a fost condamnat la 1 an închisoare. În temeiul art.33-34 C.pen. s-a dispus ca inculpatul R.N. să execute 1 an închisoare.

În fapt, s-a reţinut că în seara zilei de 8.08.1999, inculpatul, însoţit de alte trei persoane, prin agresare fizică, l-au deposedat pe D.G. de un auto marca Nissan, în zona Restaurantului Perla din municipiul Slobozia, în contul unui rest de bani, dintr-o marfă vândută victimei, în cuantum de 400.000.000 lei

Pentru aceasta, inculpatul şi celelalte trei persoane au obligat-o pe partea vătămată să urce în autoturism şi s-au deplasat în Medgidia, unde inculpatul l-a obligat pe D.G. să scrie un act de vânzare, prin care ceda autoturismul Nissan în contul datoriei către S.C. „PESCO" - S.A. Peştera. Ca urmare a agresiunilor, partea vătămată a suferit leziuni care au necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul, solicitând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie, în infracţiunea de şantaj.

Instanţa de apel a reţinut că încadrarea juridică dată faptelor a fost corect stabilită de instanţa de fond, astfel că nu se impune schimbarea încadrării juridice.

Aceasta, deoarece, potrivit art.194 C.pr.pen., şantajul constă în constrângerea unei persoane, prin violenţă, sau prin ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi, în mod injust, un folos pentru sine sau pentru altul.

Art.211 Cpen. defineşte tâlhăria ca fiind furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace, pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Ceea ce deosebeşte, în primul rând, infracţiunea de şantaj de infracţiunea de tâlhărie, este obiectul lor juridic: în cazul şantajului, sunt încălcate cu prioritate relaţiile sociale referitoare la libertatea

110

persoanei, şi anume libertatea psihică, iar în cazul tâlhăriei sunt lezate, în principal, relaţiile sociale privitoare la patrimoniu şi numai în mod adiacent, datorită violenţei sau ameninţării folosite de făptuitor, este atinsă libertatea fizică sau psihică a persoanei.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol - la şantaj - cu privire la valorile ce alcătuiesc obiectul faptei, şi în efectiva diminuare a patrimoniului victimei, în cazul tâlhăriei. Din punct de vedere al consumării, şantajul se finalizează în momentul creării stării de pericol, neavând relevanţă dacă făptuitorul a mai obţinut sau nu folosul urmărit. În cazul tâlhăriei, consumarea faptei este în directă legătură cu obţinerea bunului de către făptuitor.

De asemenea, ceea ce deosebeşte cele două infracţiuni este împrejurarea că tâlhăria se caracterizează prin simultaneitatea violenţei sau ameninţării cu actul victimei de a ceda bunul său, în timp ce în cazul şantajului, infractorul întrebuinţează violenţe sau ameninţarea pentru a obţine ulterior un bun.

Curtea de Apel Bucureşt , Secţia a II-a penală, decizia nr. 440/2000

83. ELEMENTE CONSTITUTIVE. INCULPATE ÎNCADRATE ÎN MUNCĂ LA PARTEA VĂTĂMATĂ. NEPLATA SALARIULUI

INEXISTENŢA INFRACŢIUNII

Judecătoria Suceava, prin sentinţa penală nr. 1307/1998 i-a condamnat pe inculpaţii M.D. şi MO. la câte doi ani de închisoare cu suspendarea executării pedepsei, pentru infracţiunea de tâlhărie prevă¬zută şi pedepsită de art 211 alin. 1, cu aplicarea art. 13 C. pen.

S-a reţinut că la data de 22 august 1995, inculpaţii au mers la sediul firmei patronului S.A. şi, prin ameninţare, i-au sustras suma de 337.000 lei. Apelurile inculpaţilor au fost respinse de către tribunalul Suceava prin decizia penală nr. 74 din 8 februarie 1999.

Împotriva ambelor hotărâri au declarat recurs inculpaţii, criti-cându-le, deoarece ambele instanţe au comis o gravă eroare de fapt când au reţinut existenţa infracţiunii de tâlhărie, motiv de casare pre¬văzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

111

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că inculpatul M.D. a lucrat ca şofer la firma părţii vătămate timp de 7 luni fără a fi plătit şi că, la data de 22 august 1995, a primit un telefon de la patron să vină să-şi ia salariul. Cuantumul sumei datorate nu s-a putut stabili cu exactitate, întrucât partea vătămată a refuzat orice cooperare. Însoţit de fratele său, M.D. s-a deplasat la sediul firmei unde partea vătămată i-a servit cu coniac şi a pus pe masă 200.000 lei în contul salariului. În camera alăturată se aflau secretara şi soţul ei G.P. Secretara a avut un conflict cu inculpatul M.D., acesta insultând-o.

În aceste împrejurări, partea vătămată a părăsit încăperea furişându-se pe geam. După plecarea părţii vătămate, M.D. a luat suma de bani lăsată de patron pe masă, după care a mai luat din sertar, fără violenţă sau ameninţări, suma de 137.000 lei, spunându-i secretarei că a doua zi, când va fi patronul de faţă, va întocmi o chitanţă pentru toţi banii.

Prin urmare, suma de bani luată de la partea vătămată, reprezintă parte din salariul cuvenit, neputându-se susţine că a fost sustrasă pe nedrept, iar pe de altă parte, inculpaţii nu au folosit nici violenţă şi nici ameninţări pentru a putea intra în posesia banilor, nefiind dat nici unul din elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie.

Aşa fiind, în baza art. 11 pct 2 lit a, raportat la art. 10 lit. a C. proc. pen. se impune achitarea inculpaţilor.

Curtea de Apel Suceava, Decizia penală nr. 546 din 27 septembrie 1999

84. ELEMENTE CARACTERISTICE

Constituie infracţiunea de tâlhărie — iar nu doar cea de furt — smulgerea unei brăţări de la mâna persoanei vătămate, deoarece în asemenea situaţie violentarea lucrului s-a răsfrânt asupra persoanei, ceea ce înseamnă că prin săvârşirea faptei s-a adus o atingere ambelor obiecte juridice — patrimoniul şi persoana umană — ocrotite prin incriminarea din art. 211 Cod penal.

Analizând probele administrate în cauză, tribunalul a reţinut în fapt că în ziua de 30 mai 1997 inculpatul S.M.V., aflat în curtea liceului „Anghel Saligny", a smuls de la mâna părţii vătămate E.C. o brăţară de argint în valoare de 150.000 lei.

112

În raport cu această situaţie s-a constatat că în cauză sunt întrunite elememele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. e Cod penal.

Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, sentinţa nr. 36 din 5.02.1998

85. ELEMENTE CONSTITUTIVE.

Luarea de pe mâna părţii vătămate a ceasului ca urmare atât a unei violenţe fizice cât şi a unei violenţe psihice, concretizată prin impactul psihologic al faptei, suportat de victimă (cu atât mai mult cu cât inculpatul avea şi sprijinul moral al unui terţ) realizează elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie.

Prin sentinţa penală nr. 431 din 17.03.1998 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti a fost condamnat inculpatul L.M.L la 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art 71 şi 64 Cod penal, prin schimbarea calificării juridice din art. 211 alin. 1 Cod penal.

În baza art. 83 Cod penal s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 668/13.09.1994 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, pedeapsă ce o va execută pe lângă pedeapsa de 1 an închisoare, deci 2 ani închisoare. I s-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive de la 12.04. la 22.08.1994 şi de la 22.04. la 9.12.1997, dispunându-se arestarea sa.

Constatând că M.l. şi D.C.A. nu s-au constituit părţi civile în proces, iar partea vătămată M.l. nu a solicitat cheltuieli de judecată, inculpatul a fost obligat doar la 300.000 lei, cheltuieli judiciare statului.

În baza art. 118 lit. d din Cod procedură penală, s-a dispus confiscarea de la inculpat a unui lănţişor din aur în greutate de 4 gr., de 18 karate, sau contravaloarea acestuia stabilită la momentul executării. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt, pe baza probelor administrate, că, la data de 8.04.1997, prin violenţă, a luat de la partea vătămată M.L, în toaleta Liceului „Ion Creangă" din Bucureşti, un ceas de mână, pe care, ulterior, l-a dat în schimb lui D.C.A. pentru un lănţişor din aur.

Apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4

113

Bucureşti a fost admis prin decizia penală nr. 1513/A din 16.11.1998 a Tribunalului Bucureşti - secţia a ll-a penală şi, după desfiinţarea, în parte, a sentinţei, prin înlăturarea schimbării calificării juridice, inculpatul a fost condamnat, în baza art. 211 alin. 1 Cod penal, la 5 ani închisoare. S-a menţinut măsura revocării suspendării executării pedepsei de 1 an închisoare, dispunându-se astfel ca inculpatul să execute în final 4 ani închisoare.

Conform art. 118 lit. d din Codul penal, s-a înlăturat confiscarea lănţişorului din aur, inculpatul fiind obligat doar la plata contravalorii acestuia. Împotriva acestei ultime hotărâri judecătoreşti a declarat recurs inculpatul, invocând ca motiv de casare dispoziţiile art. 3859 pct. 17 din Codul de procedură penală, deoarece fapta săvârşită constituie infracţiunea de furt şi nu cea de tâlhărie.

Critica formulată nu este întemeiată. Din declaraţiile inculpatului, părţii vătămate M.l. şi martorului CP. rezultă că, luarea de pe mâna părţii vătămate a ceasului s-a făcut împotriva voinţei acesteia, aflat în neputinţă de a se apăra singur împotriva inculpatului, ce avea prezenţa şi ajutorul moral al martorului CP., după ce i-a răsucit mâna şi l-a împins, pentru a-i dezechilibra în vederea păstrării bunului luat. Ca atare, după verificarea cauzei şi în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. 3 din Codul de procedură penală, recursul fiind nefondat, urmează a se respinge, conform art. 38515 pct. 1 lit. b din Codul de procedură penală.

Se va constata că inculpatul este arestat în altă cauză.


86. ELEMENTE CONSTITUTIVE

Fapta coinculpaţilor de a acosta victimele creându-le convingerea că dacă vor opune rezistenţă, aceştia vor exercita violenţe grave împotriva lor, timp în care unul dintre ei le sustrăgea banii, constituie infracţiunea de tâlhărie, modul de desfăşurare a faptelor dovedind intenţia coinculpaţilor ca prin ameninţare şi intimidare să deposedeze victimele de bani.

În fapt, inculpaţii acostau victimele, unul dintre ei plasându-se

în aşa fel în preajma acestora şi încurajându-l pe celălalt coinculpat să sustragă bani, în timp ce celălalt coinculpat efectua sustragerea.

114

În faţa instanţei de judecată coinculpaţii au susţinut că nu au exercitat violenţe asupra victimelor, deci faptele lor trebuiau încadrate în prevederile legale referitoare la comiterea infracţiunii de furt.

Apărarea formulată de inculpaţi nu a fost reţinută nici de prima instanţă, nici de instanţele de apel şi recurs, cu motivarea sus-menţionată.

Decizie penală nr. 356/1994, Curtea de Apel Bacău


Sesizând faptul că i-a fost sustras portmoneul, partea vătămată a solicitat sprijinul călătorilor din autobuz pentru imobilizarea inculpatului, iar acesta a scos o jumătate de lamă cu care a ameninţat, urmărind să creeze o stare de panică pentru a scăpa.

Agresiunea desfăşurată de inculpat a fost destinată să-i asigure scăparea şi să păstreze bunul sustras, aspecte care intra în latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie.

Curtea de Apel Braşov, Decizia penală nr. 10/Ap din 17 ianuarie 2001

88. ELEMENTE CONSTITUTIVE.

Deşi partea vătămată datora inculpatului o sumă de bani, acţiunea acestuia care a lovit-o şi i-a smuls din mână un telefon mobil, constituie infracţiunea de tâlhărie.

Prin sentinţa penală nr. 32/1999, Tribunalul Călăraşi l-a condamnat pe inculpatul P.R. la o pedeapsă de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. 2 lit. d şi e Cod penal, cu aplicarea art. 74-76 Cod penal.S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:

În ziua de 21.08.1998, inculpatul P.R., în timp ce se afla pe

115

terasă unui local a observat-o pe partea vătămată care consuma băuturi alcoolice la o masă alăturată, fiind însoţită de mai multe persoane. Partea vătămată s-a deplasat a masa la care se afla inculpatul şi între cei doi, care se cunoşteau, a avut loc o discuţie în legătură cu o sumă de bani. Inculpatul îi reproşa victimei că nu i-a restituit banii împrumutaţi pentru perfectarea unei convenţii comerciale. Discuţia dintre cei doi a degenerat, inculpatul aplicându-i o lovitură cu pumnul părţii vătămate şi luându-i un telefon mobil. După comiterea faptei inculpatul a părăsit localul, dar, după circa 150 m, a fost oprit de un echipaj de poliţie care a găsit cu ocazia percheziţiei corporale asupra lui telefonul mobil, l-a ridicat şi restituit părţii vătămate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel parchetul şi inculpatul. Parchetul a criticat sentinţa pentru netemeinicie, susţinând că pedeapsa aplicată inculpatului este prea mică. La rândul său, inculpatul a invocat nelegalitatea hotărârii, întrucât nu ar fi fost întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, deoarece sub raportul laturii subiective lipseşte scopul însuşirii pe nedrept, nerealizându-se activitatea principală - furtul, motiv pentru care a solicitat achitarea.

Curtea de Apel Bucureşti a respins ambele apeluri, ca nefondate, arătând că în mod corect instanţa de fond a reţinut pe baza probelor administrate, situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, dând o încadrare juridică corespunzătoare, în textul art. 211 alin. 2 lit. d si e Cod penal. Într-adevăr, fapta inculpatului de a deposeda pe partea vătămată de un telefon mobil, prin violenţă, constituie infracţiunea de tâlhărie. Nu se poate reţine că partea vătămată i-ar fi dat inculpatului telefonul, în contul datoriei, din moment ce deposedarea victimei s-a făcut prin mijloace violente, iar inculpatul a acţionat în scopul însuşirii pe nedrept, în condiţii ilicite, a bunului.

Împrejurarea că victima datora inculpatului o sumă de bani, nu prezintă relevanţă pentru încadrarea juridică a faptei, deoarece nu poate înlătura caracterul nedrept, arbitrar al deposedării şi nu poate duce la concluzia că inculpatul nu a avut intenţia să sustragă bunul. Pretenţiile sale băneşti puteau fi realizate pe căi legale.

Apelul parchetului a fost considerat nefondat, arătându-se că la stabilirea pedepsei s-au avut în vedere atât pericolul social concret al faptei comise, cât şi persoana făptuitorului. Acesta nu avea antecedente penale, se cunoştea de mai multă vreme cu partea vătămată, căreia îi dăduse o importantă sumă de bani pentru achiziţionarea unor bunuri, iar victima nu-şi onorase obligaţia de

116

restituire.


89. ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE TÂLHĂRIEI

Prin sentinţa penală nr. 130 din 3 martie 2004 a Tribunalului Braşov s-a dispus schimbarea încadrării juridice pentru una din faptele săvârşite de inculpatul N.M. din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) jit. c), alin. {2)/1 lit. b) C. pen. în cea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1), 209 lit.b),e),g),i) C.pen.

S-a apreciat de către prima instanţă că nu există indicii temeinice că inculpatul ar fi exercitat violenţe asupra martorilor în vederea păstrării autoturismului sustras ori a înlăturării urmelor faptei de sustragere.

Această sentinţă a fost atacată cu apel de către Parchet, care a criticat schimbarea încadrării juridice şi durata pedepselor aplicate, precum şi de către inculpat, acesta din urmă solicitând reducerea pedepselor.

În opinia majoritară a membrilor completului de divergenţă constituit pentru judecarea apelurilor s-a apreciat că încadrarea juridică a fost schimbată în mod legal de către prima instanţă, nefiind stabilit fără dubiu că inculpatul ar fi exercitat ameninţări asupra martorilor E.Z. şi E.I. în raport cu declaraţiile amănunţite date de aceşti doi martori în faza de cercetare judecătorească, rezultă un puternic dubiu în ceea ce priveşte exercitarea ameninţării de către inculpat în momentul prinderii şi imobilizării sale de către cei doi martori. De altfel, declaraţiile acestor doi martori (singurii prezenţi în momentul imobilizării inculpatului) se coroborează cu declaraţiile date în mod constant de către inculpat, acesta negând exercitarea vreunei ameninţări cu arma asupra celor doi martori.

De altfel, în cursul urmăririi penale cei doi martori E.Z. şi E.I. povestesc modul în care l-au prins şi imobilizat pe inculpat, arătând că la momentul surprinderii sale, acesta căuta ceva în portbagaj; ulterior a scos arma şi „văzând că martorii se îndreaptă spre el, a încercat să fugă, dar a fost prins de martori şi imobilizat, cu mâinile la spate, până la venirea organelor de poliţie".

117

Este şi puţin credibilă varianta afirmată de organul de urmărire penală, cum că inculpatul i-a ameninţat cu arma pe cei doi martori şi că, în ciuda acestui real pericol, martorii l-au ignorat şi au înaintat spre inculpat, chiar ameninţaţi fiind cu o armă tip carabină, procedând la imobilizarea sa.

În faţa instanţei martorii clarifică aspectele neclare din declaraţiile date în faza de urmărire penală, arătând ca inculpatul nu i-a ameninţat cu arma, deoarece practic nici nu a avut timpul necesar nu le-a adresat nici un cuvânt şi nu a opus rezistenţă. Martorul E.Z. a arătat în cuprinsul declaraţiei sale chiar poziţia în care se afla inculpatul în momentul imobilizării sale, respectiv cu spatele către martori, fiind prins „din spate, luându-l practic în braţe, imobilizându-i mâinile’’.

Ca atare, în mod judicios a conchis prima instanţă în sensul ca nu există probe temeinice care să ateste exercitarea ameninţării de către inculpat (astfel încât să subziste în cauză elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie), ci dimpotrivă, există un puternic dubiu care, prin prisma prezumţiei de nevinovăţie, nu poate profita decât inculpatului.

Curtea de Apel Braşov, Decizia penală nr. 235/Ap din 7 iulie 2004

90. ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE TÂLHĂRIEI

Fapta inculpatului de a lovi partea vătămată, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, disputa purtându-se pe marginea dreptului de proprietate asupra unui miel (dispută în care inculpatul ripostează), nu îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, neavând legătură cu aşa-zisa deposedare prin violenţă a părţii vătămate de mielul în discuţie.

Intervenţia inculpatului minor în sprijinul inculpatului (tatăl său) poate fi apreciată ca o reacţie faţă de lovirea tatălui său şi, întrucât nu cunoştea motivul disputei, este o împrejurare care nu-l face vinovat de săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

Prin Sentinţa penală nr. 1411 din 19.07.2001 a Judecătoriei Slobozia, în baza art. 208- 209 alin. 1 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 75 lit. c) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul S.C. la 3 ani

118

închisoare.În baza art. 211 alin. 1 şi 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 75

lit. c) din Codul penal, a mai fost condamnat acelaşi inculpat la 5 ani închisoare.

Prin aceeaşi sentinţă penală, în baza art. 208 - 209 alin. 1 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 99 alin. 3 din Codul penal, a fost condamnat şi inculpatul S.l. la 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 211 alin. 1 şi 2 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 99 alin. 3 din Codul penal, a fost condamnat acelaşi inculpat la 2 ani şi 6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 33 lit. a) - 34 lit. b) din Codul penai şi s-a dispus ca inculpaţii să execute pedepsele cele mai grele, respectiv 5 ani închisoare pentru inculpatul S.C. şi 2 ani şi 6 luni închisoare pentru S.I., pentru fiecare cu aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal.

S-a menţinut starea de arest pentru inculpatul S.C. şi s-a dedus prevenţia pentru acesta de la 26.03.2001 la zi.

S-a luat act că părţile vătămate M.D. şi M.D.D. nu s-au constituit părţi civile în cauză şi au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în fapt, ca, în ziua de 25.03.2001, cei doi inculpaţi (tată şi fiu) au exercitat violenţe asupra părţilor vătămate M.D şi M.D.D., în urma cărora au sustras un miel din turma păstorită de aceştia din urmă. Apoi, la un interval de câteva ore, cei doi inculpaţi au mai sustras doi miei din aceeaşi turmă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Faţă de infracţiunea de tâlhărie, s-a solicitat achitarea, în baza art. 10 lit. a) din Codul de procedură penală, deoarece conflictul dintre inculpaţi şi părţile vătămate nu s-a datorat intenţiei de a sustrage ovine din turmă, ci unui refuz al ciobanilor de a perfecta un schimb de animale.

Faţă de infracţiunea de furt, s-a solicitat achitarea, în baza art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală, arătându-se că acesteia îi lipseşte unul din elementele constitutive, şi anume intenţia, deoarece, în realitate, cei doi miei găsiţi la domiciliul lor au fost rătăciţi de turmă şi găsiţi de ei în această stare. În subsidiar, s-a solicitat reducerea pedepselor.

Prin Decizia penală nr. 258/A din 15 mai 2002, Tribunalul Ialomiţa a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii S.C. şi S.l.

Pentru a decide astfel, tribunalul a arătat că prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt, cu o încadrare juridică corespunzătoare, şi a apreciat în mod judicios vinovăţia fiecărui inculpat, pe baza unei

119

analize complete şi critice a tuturor probelor administrate în cauză.Se reţine că, pe parcursul procesului penal, inculpaţii, părţile

vătămate şi martorii şi-au modificat declaraţiile iniţiale, în scopul atenuării gravităţii faptelor şi a răspunderii penale a inculpaţilor, însă, pentru că nu au fost prezentate motive întemeiate pentru aceste schimbări de declaraţii, tribunalul (ca şi instanţa de fond) a apreciat că primele depoziţii date în cauză reflectă adevărul şi converg către situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de fond.

S-a mai reţinut că, la individualizarea pedepselor aplicate fiecărui inculpat, instanţa de fond a avut în vedere prevederile art. 72 din Codul penal.

Împotriva acestor hotărâri, inculpaţii au declarat recurs, indicând ca motiv de casare dispoziţiile art. 3859 pct. 9, 10, 12 şi 171 din Codul de procedură penală, în sensul că hotărârea instanţei de fond este lovită de nulitate, conform art. 197 alin. 1 din Codul de procedură penală, nepunând în discuţie schimbarea încadrării juridice, în condiţiile în care au fost înlăturate dispoziţiile art. 211 alin. 2 din Codul penal şi, ca o consecinţă, instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului S.C., prin actul de sesizare (art. 3859 pct. 9 şi 10 din Codul de procedură penală).

S-a mai susţinut că instanţele nu s-au pronunţat cu privire la unele probe, asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului, motiv de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 din Codul de procedură penală.

De asemenea, s-a susţinut că, în mod greşit, au fost condamnaţi pentru infracţiunile de tâlhărie şi furt, în formă calificată, solicitându-se achitarea, şi ca, referitor la S.I., s-au aplicat greşit dispoziţiile art. 71 şi 64 din Codul penal, acesta fiind minor (motiv de casare ce vizează dispoziţiile art. 3859 pct. 12 şi 171 din Codul de procedură penală).

Curtea, având în vedere recursul declarat, în limita motivelor invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. 3 din Codul de procedură penală, a constatat că ambele recursuri sunt fondate, astfel că le-a admis, pentru următoarele considerente:

Cu privire la primul motiv de recurs, în sensul că s-au înlăturat dispoziţiile art. 41 - 42 din Codul penal, fără a fi pusă în discuţia părţilor schimbarea de încadrare juridică, potrivit art. 334 din Codul de procedură penală, acesta este nefondat, inculpaţilor necreându-li-se o situaţie mai grea; din contră, înlăturându-se art. 41 - 42 din Codul penal, s-a creat pentru inculpatul S.C. o situaţie mai favorabilă, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 197 alin. 1 din Codul de procedură penală.

120

Nulitatea decurgând din nerespectarea dispoziţiilor art. 334 din Codul de procedură penală este relativă şi deci, pentru a opera, cel care o invocă trebuie să facă dovada unei vătămări.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 3859 pct. 12 din Codul de procedură penală, referitor la infracţiunea de tâlhărie, Curtea a apreciat că, din probele dosarului, se desprinde o altă situaţie de fapt, şi anume aceea că între partea vătămată şi inculpatul S.C. a fost o înţelegere de a face un schimb de animale; că anterior acestui schimb au consumat împreună băuturi alcoolice şi, ajunşi în stare de ebrietate, s-au certat; că primul care a lovit a fost partea vătămată D.D., ceea ce a determinat de altfel o reacţie violentă a inculpatului S.C, care însă nu are legătură cu aşa-zisa deposedare prin violenţă a părţii vătămate de mielul în discuţie.

În faţa instanţei de apel, partea vătămată a făcut precizarea că "s-au încăierat şi că el l-a lovit pe inculpat".

În motivarea soluţiei, instanţa fondului îşi însuşeşte declaraţiile martorului din faza de urmărire penală, înlăturându-le nejustificat pe cele din instanţă, care în nici un caz nu sunt de revenire asupra declaraţiilor, ci se fac precizări omise sau neluate în seamă la urmărirea penală.

Curtea reţine şi faptul că, chiar în faza de urmărire penală, din probeie administrate, se poate trage concluzia că inculpaţii nu au folosit violenţa pentru a-şi însuşi oile, că părţile au consumat împreună băuturi alcoolice şi s-au certat, iar primul care a lovit a fost partea vătămată.

Este de notorietate faptul că, în zonele unde se ajunge la păşunat, oierii obişnuiesc să ofere daruri pentru a fi toleraţi.

De altfel, din probele dosarului, rezultă că conflictul dintre părţi a luat amploare în condiţiile în care partea vătămată, nemairespectându-şi propunerea acceptată cu privire la acel schimb, a spus că, în lipsa stăpânului cârdului de oi, nu poate să dispună.

Reacţia violentă a inculpatului minor S.l. este o replică la lovirea tatălui său de către partea vătămată.

Aşa fiind, Curtea i-a achitat pe cei doi inculpaţi cu privire la infracţiunea de tâlhărie.

Referitor la infracţiunea de furt, pentru care au fost condamnaţi inculpaţii, Curtea a reţinut că numai inculpatul S.C. se face vinovat de furt, acesta neavând dreptul să reţină animalele la locuinţa sa. Apărarea inculpatului, cum că cei trei miei pe care i-a adus la locuinţa sa au fost ca zălog pentru distrugerile pe care le-au provocat animalele la păşunat, nu poate fi primită, în condiţiile în care, într-o asemenea situaţie, nu s-a procedat legal, în sensul de a se încheia un proces-verbal, în prezenţa reprezentanţilor comunali, în care să se constate dacă s-au creat daune şi dacă se fac responsabili pentru eventualele distrugeri ce ar fi fost constatate.

Critica din recurs, în sensul că greşit s-au aplicat minorului S.l.

121

dispoziţiile art. 71 şi 64 din Codul penal, este nefondată.Având în vedere considerentele ce mai sus, Curtea a admis

recursurile declarate de inculpaţi, a schimbat încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpatul S.C, din infracţiunea prevăzută de art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), cu aplicarea art. 75 lit. c) din Codul penal, şi art. 211 alin. 1 şi 2 lit. a), cu aplicarea art. 75 lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) - 34 lit. b) din Codul penai, în infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 din Codul penal, text în baza căruia l-a condamnat pe inculpat ia 1 an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) din Codul de procedură penală, l-a achitat pe acelaşi inculpat pentru infracţiunea de tâlhărie.

A menţinut starea de arest şi a computat prevenţia la zi.În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) din Codul de

procedură penală, Curtea l-a achitat pe inculpatul minor S.l. pentru infracţiunea de furt calificat la care a fost condamnat, acesta neavând nici o contribuţie la săvârşirea furtului de către tatăl său, pe care l-a însoţit în condiţiile menţionate.

De asemenea, Curtea l-a achitat pentru infracţiunea de tâlhărie, acesta nefăcându-se vinovat de această faptă, aşa cum rezultă din probe.

Curtea de Apel Bucureşti, Decizia nr. 1382 din 29 iulie 2002 - Secţia I penală

91.ELEMENTE DE DIFERENŢIERE FURT- TÂLHĂRIE

În fapt, inculpatul, care se afla în Gara de Nord văzând că persoana vătămată are în mână o bancnotă de 50.000 lei, s-a apropiat de ea, şi profitând de neatenţia acesteia, i-a smuls-o pe neaşteptate, după care a fugit.

Încadrarea juridică -în art. 211 alin. 1 lit. e C. pen. - dată acestei fapte de către prima instanţă nu este corectă.

În principiu, violenţele ca şi ameninţarea, ca acţiuni adiacente care -alături de acţiunea de principală, de furt - intră în compunerea elementului material al infracţiunii de tâlhărie, pot consta în orice acţiune fizică sau psihică îndreptată împotriva persoanei vătămate, de natură a-i înfrânge împotrivirea la deposedarea sa. Dacă violenţa

122

asupra lucrului nu este de natură să creeze o teamă, să reprezinte o ameninţare pentru detentor, ori dacă nu este săvârşită în astfel de circumstanţe încât să facă posibilă reacţia, rezistenţa, opunerea acestuia şi apoi abandonarea lucrului în mâna agresorului, ea nu poate realiza infracţiunea de tâlhărie.

În cazul din speţă, smulgerea bancnotei din mâne persoanei vătămate nu s-a făcut prinţi-o formă de constrângere a acesteia, pentru a-i înfrânge împotrivirea, iar deposedarea sa nu i-a produs, în timpul desfăşurării acţiunii de furt, suferinţe fizice şi morale.

Lipsind acţiunea violentă sau ameninţarea în sensul prevederilor art. 211 C. pen., luarea în mod brusc a lucrului aflat asupra unei persoane prin simpla detaşare a acestuia dintr-un contact nemijlocit, superficial, fără ca deţinătorul să poată opune vreo rezistenţa, întrucât, după săvârşirea acestei fapte, inculpatul a fugit, nu a adus atingere relaţiilor sociale ce constituie obiectul juridic adiacent al infracţiunii de tâlhărie şi, ca atare, nu constituie o tâlhărie, ci un furt.


92. ELEMENTUL MATERIAL

În cazul tâlhăriei, violenţele se pot exercita şi anterior începerii actului de deposedare a părţii vătămate, acestea constituind o acţiune adiacentă furtului şi înscriindu-se în elementul material al tâlhăriei, ca urmare a relaţiei de conexiune dintre infracţiunea-mijloc şi infracţiunea-scop.

Prin rechizitoriul parchetului a fost trimis în judecată în stare de arest inculpatul I.P. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. d şi e Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal.

S-a reţinut în actul de sesizare că la data de 12.01.1997, în jurul orelor 19,30-20,00, după ce a consumat băuturi alcoolice la terasa „Dacia Galaţi"', inculpatul I.P., însoţii de concubina sa D.S., s-a deplasat în staţia de autobuz 135,226, unde a observat-o pe partea vătămată S.V. care, de asemenea, se afla însoţită de prietena sa T.E.

Ajuns în apropierea părţii vătămate, inculpatul a provocat-o să joace scanderbeg şi, întrucât aceasta a refuzat, a lovit-o cu pumnul în zona feţei.

În urma acestei lovituri partea vătămată a căzut, iar

123

inculpatul, profitând de starea de neputinţă a acesteia de a se apăra, i-a sustras din buzunar portofelul ce conţinea suma de 40.000 lei şi actele de identitate.

În faza dezbaterilor, apărătorul inculpatului a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 211 alin. 2 lit. d şi e Cod penal în art. 180 alin. 2 Cod penal, având în vedere modalitatea săvârşirii faptei.

Verificând actele şi lucrările dosarului, tribunalul constată vinovăţia inculpatului în săvârşirea faptei de tâlhărie şi nu de lovire, fiind întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de ari. 211 Cod penal.

Tribunalul Bucureşti, Secţia a ll-a penală, sentinţa nr. 109 din 27.03.1998

93. ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE LATURII OBIECTIVE. LIPSIRE DE LIBERTATE

Atunci cînd imobilizarea victimei excede acţiunile necesare în

desfăşurarea laturii obiective a infracţiunii de tîlhărie, ne aflăm în faţa unei infracţiuni de sine stătătoare, respectiv lipsirea de libertate prevăzută de art. 189 alin. 2 C. pen.

Tribunalul Dolj, Decizie penală nr. 101/1989

94.ELEMENTE DE DIFERENŢIERE. FURT. TÂLHĂRIE

Smulgerea unui lănţişor de la gâtul unei persoane constituie infracţiunea de tâlhărie şi nu aceea de furt; prin smulgerea obiectului material al infracţiunii, elementul «violenţă» caracteristic tâlhăriei este realizat.

Inculpatul R.T. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. d, e Cod penal.

Din actele şi lucrările dosarului tribunalul reţine că în noaptea de 11/12.07.1997, aflându-se într-un magazin privatizat de pe Şoseaua Olteniţei, profitând de neatenţia părţii vătămate care aşteaptă să

124

primească restul de bani în urma cumpărării unui pachet de ţigări, inculpatul i-a smuls de la gât lănţişorul de aur cu cruciuliţă.

Inculpatul a fugit de la locul faptei, fiind urmărit de partea vătămată care a reuşit să-l imobilizeze, dar nu a găsit lănţişorul asupra acestuia. Cruciuliţa s-a găsit la locul săvârşirii faptei iar cu privire la lănţişor inculpatul a declarat că l-a pierdui în timp ce aleargă.

Inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tâlhărie în aceea de furt calificat, susţinând că nu a exercitat nici un fel de violenţe asupra părţii vătămate în scopul deposedării sale de lănţişor.

Cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei formulată de inculpat este nefondată.

Conform art. 211 alin. 1 Cod penal, constituie infracţiunea de tâlhărie furtul săvârşit, între altele, prin întrebuinţarea de violenţe.

Prin violenţe în sensul textului de lege sus-menţionat, ca acţiuni adiacente, nu trebuie să înţelegem numai una din formele prevăzute de art. 180-182 Cod penal; ele pot consta şi în alte acţiuni agresive, cum ar fi smulgerea bunului aflat asupra părţii vătămate, dacă aceasta a fost de natură a înfrânge voinţa acesteia.

Prin smulgerea lănţişorului de la gâtul persoanei vătămate, este realizat elementul «violenţă» cerut de art. 211 alin. 1 Cod penal, astfel că fapta inculpatului constituie tâlhărie şi nu furt.

Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa nr. 190 din 21.04.1998

95. ELEMENTE DE DISTINCŢIE. TÂLHĂRIE. ŞANTAJ.

Fapta inculpatului de a lua, prin ameninţare, bunuri aflate asupra victimei, constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu infracţiunea de şantaj, care se săvârşeşte prin constrângerea unei persoane să dea bunurile, să facă, să nu facă sau să sufere ceva în viitor.

Prin sentinţa penală nr. 212 din 16 octombrie 1997 a

Tribunalului Bacău a fost condamnat inculpatul S.V. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. d şi e, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal.

S-a reţinut că în seara zilei de 5 ianuarie 1997, aflându-se în discoteca unui bar, inculpatul a acostat pe minorul P.G.I. şi, prin ameninţare, i-a luat suma de 11.000 lei şi ceasul de la mână, însuşindu-şi-le.

125

Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 56 din 12 martie 1998 a Curţii de Apel Bacău.

Împotriva acestei decizii inculpatul a declarat recurs, susţinând că fapta trebuia încadrată în infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. 1 Cod penal.

Recursul nu este fondat. Potrivit art. 194 alin. 1 Cod penal, infracţiunea de şantaj

constă în "constrângerea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul".

Or, prin activitatea de ameninţare, inculpatul nu a constrâns pe victimă să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, ci a constrâns-o să-l lase să-i ia bunurile, în scopul de a şi le însuşi pe nedrept.

Este de observat că în cazul şantajului, în raport de cerinţele textului de lege la care s-a făcut referire, partea vătămată acţionează personal, sub imperiul constrângerii exercitate asupra sa de inculpat, în timp ce, în cazul tâlhăriei, acţiunea de sustragere aparţine în întregime inculpatului, care o deposedează de bunuri fără consimţământul acesteia.

Aşa fiind, fapta inculpatului de a lua victimei banii şi ceasul de la mână, prin constrângerea ei cu ameninţări, constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. d şi e din Codul penal, pentru care a fost condamnat, iar nu infracţiunea de şantaj în care s-a cerut schimbarea încadrării juridice.

În consecinţă, recursul declarat de inculpat a fost respins.



Deşi partea vătămată datora o sumă de bani, acţiunea inculpaţilor de a lua mai multe bunuri din locuinţa părţii vătămate sub ameninţarea unui cuţit constituie infracţiunea de tâlhărie. Deposedarea părţii vătămate s-a făcut prin mijloace violente, fără consimţământul acesteia, iar inculpaţii au acţionat în scopul însuşirii pe nedrept a bunurilor.

Împrejurarea că, în cursul judecăţii, partea vătămată, de frica inculpaţilor, nu s-a mai prezentat la instanţă pentru a preciza dacă a suferit un prejudiciu nu are relevanţă juridică şi nici nu este de natură să influenţeze tragerea la răspundere penală a inculpaţilor, infracţiunea de

126

tâlhărie urmărindu-se din oficiu.

Prin Sentinţa penală nr. 656 din 04.06.2000 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, inculpaţii S.C., S.C.T., F.A.B. şi C.M.P.L. au fost condamnaţi la câte 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. 1, cu aplicarea art. 75 lit. a) şi art. 13 din Codul penal.

S-a reţinut în fapt că în ziua de 4 decembrie 1995, sub pretextul că partea vătămată E.L. datorează 100 USD inculpatului S.M.P.L, acesta din urmă, împreună cu inculpaţii S.C., S.C.T. şi F.A.B., s-a deplasat la locuinţa părţii vătămate pentru a o constrânge să-i restituie suma datorată şi, în caz contrar, să îi ia uneie lucruri. Ajunşi la locuinţa părţii vătămate, inculpatul S.C.T. a ameninţat-o cu un cuţit, pe care i l-a pus la gât, iar inculpatul F.A.B., cu un alt cuţit, a ameninţat pe martorul Y.M., aflat în vizită la partea vătămată, timp în care inculpatul S.C. a pus într-un cearceaf un televizor "Panasonic", un video "Laser", un disc "Pionner" şi o combină muzicală "Philips". Inculpatul F.A.B. a luat dintr-un sertar al unui corp de mobilă un portofel, conţinând 400 USD şi 100.000 lei.

Apoi, inculpaţii C.M.P.L. şi S.C. au transportat bunurile sustrase în autoturismul cu care veniseră. Între timp, inculpatul S.C.T., pentru punerea victimei în imposibilitate de a se apăra, a folosit asupra acesteia şi a martorului un spray lacrimogen, prin pulverizare pe faţă. Ulterior, inculpaţii au împărţit bunurile sustrase.

Prin Decizia penală nr. 1878 din 21 decembrie 2000, Tribunalul Bucureşti -Secţia a ll-a penală a admis apelurile inculpaţilor şi, în fond, a aplicat prevederile art. 81 din Codul penal.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, cu privire la greşita aplicare a prevederilor art. 81 din Codul penal, şi inculpaţii S.C. şi S.C.T., care au solicitat achitarea în baza art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală, întrucât, cu toate diligentele depuse în cursul procesului penal, nu a putut fi identificată partea vătămată spre a fi prezentă şi pentru a se stabili dacă a suferit vreun prejudiciu, lipsind, astfel, elementele constitutive ale infracţiunii sesizate.

Curtea, examinând decizia recurată, a constatat că recursul parchetului este fondat, urmând a se casa decizia şi a se menţine sentinţa fondului.

Referitor la recursurile declarate de inculpaţi, s-a constatat că instanţele au stabilit şi reţinut corect starea de fapt şi vinovăţia inculpaţilor.

De altfel, inculpaţii au recunoscut că au pătruns în locuinţa părţii vătămate pentru recuperarea datoriei ce o avea aceasta faţă de unul din

127

inculpaţi şi că au luat bunurile descrise în actul de sesizare cu titlu de gaj.

Or, câtă vreme bunurile au fost sustrase de la partea vătămată, fără consimţământul acesteia, după care inculpaţii au dispus de ele fără drept, corect s-a reţinut în sarcina lor comiterea infracţiunii de tâlhărie.

Împrejurarea că, în cursul judecăţii, partea vătămată, de frica inculpaţilor, nu s-a mai prezentat la instanţă şi a dispărut, nemaiputând fi găsită, este lipsită de relevanţă juridică şi nu este nici de natură să influenţeze tragerea la răspundere penală a lor, infracţiunea de tâlhărie urmărindu-se din oficiu.

Pentru considerentele arătate, Curtea a respins ca nefondate recursurile declarate de inculpaţi.

Curtea de Apel Bucureşti, Decizia nr. 928 din 25 iunie 2001 — Secţia I penală

97. ELEMENUL MATERIAL

Prin sentinţa penală nr.151 din 22 iulie 1998, Tribunalul Suceava l-a condamnat pe inculpat (printre alţii) pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 lit.a, d şi e, C.pen.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă că inculpatul, ca răspuns la o agresiune anterioară, a surprins victima la toaleta restaurantului şi a lovit-o. Când acesta a încercat să fugă. alţi doi inculpaţi care urmăreau conflictul fără ştirea primului, au imobili¬zat-o în uşă şi i-au sustras o sumă de bani. Ulterior, primul inculpat a aflat despre sustragere şi a acceptat să consume băutură plătită din banii victimei.

Curtea de Apel Suceava a admis apelul şi a desfiinţat parţial sentinţa în sensul că a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de tăinuire, prevăzută de art. 221 C.pen., reducând corespunzător pedeapsa.

Elementul material al tâlhăriei - infracţiune complexă - constă într-o acţiune principală (de furt) şi una adiacentă (de exercitare a violenţei, de ameninţare sau de folosire a altor mijloace de constrân¬gere). Pentru existenţa infracţiunii, aceste două acţiuni trebuie exerci¬tate împreună, de aceeaşi persoană, lipsa uneia (în speţă furtul) conducând la inexistenţa acestei fapte penale.

128

Curtea de Apel Suceava , Decizia nr.181 din 4 noiembrie 1998

98. EXPERTIZĂ PSIHIATRICĂ. ÎNDOIALĂ ASUPRA STĂRII PSIHICE A INCULPATULUI

În cazul în care, în raport cu actele privind antecedentele medicale ale inculplatului, există motive temeinice de îndoială asupra stării psihice a acestuia, conform art. 117 C. pr. pen. este obligatorie efectuarea expertizei psihiatrice.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art 221 al. 2 lit. a C. pen. Instanţa a reţinut că, la 22 august 1994, inculpatul a sustras, împreună cu un alt inculpat, prin violenţă, mai multe bunuri de la partea vătămată.

Apelul şi recursul declarate de inculpat au fost respinse. Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Potrivit art. 117 C. pr. pen., efectuarea expertizei psihiatrice este obligatorie, între alte cazuri, când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.

Din biletul de ieşire din spitalul de psihiatrie rezultă că inculpatul a fost internat în secţia psihiatrie cu diagnosticul de psihoză discordantă. Din conţinutul acestui act rezultă, de asemenea, că inculpatul are antecedente psihiatrice, că în perioada internării i s-a aplicat tratament cu neuroleptice majore, tranchilizante şi antiparchinsoniene, că necesită dispensarizare psihiatrică, precum şi supraveghere din partea familiei. Existând, deci, motive temeinice de îndoială asupra stării psihice a inculpatului, instanţele trebuie să dispună efectuarea unei expertize psihiatrice, în condiţiile prevăzute în art. 117 C. pr. pen., motiv pentru care hotărârile atacate au fost casate şi s-a dispus trimitere cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

CSJ, s.pen., d. 2.781/1999

129

99. EXISTENŢA ELEMENTULUI DE CONSTRÂNGERE

Tribunalul, în baza art.211 alin.2 lit. "a" cu aplicarea art. 75, 74, 76 C. pen., i-a condamnat pe inculpaţi la pedepse de câte 3 ani închi¬soare fiecare, pentru infracţiunea de tâlhărie.

Împotriva sentinţei, au formulat apel inculpaţii.

Aceştia au solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiu¬nea de tâlhărie în aceea de furt calificat, susţinând că nu au exercitat violenţe împotriva paznicului societăţii din care au sustras bunurile.

Apelurile sunt nefondate.

Probele administrate demonstrează cu certitudine că paznicul a fost ameninţat cu un bici pentru a nu se opune sustragerii, iar de frică acesta s-a retras într-o gheretă unde a fost blocat de inculpaţi prin închiderea uşii. Elementul constrângerii este prezent şi el a fost folosit pentru a se putea realiza sustragerea.

Curtea de Apel Braşov , Decizia penală nr. 13l/Ap din 12 iulie 2000

100. FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ GRADUL DE PERICOL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI. ACHITARE.

Fapta inculpatului minor de a fi doar prezent la locul săvârşirii faptei săvârşite de alt inculpat minor, nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.

Prin sentinţa penală nr.410/26.06.2000 a Tribunalului Bucureşti - secţia I penală a fost condamnat inculpatul minor N.A.C. pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.211 alin.2 lit.a şi e Cpen., cu aplicarea art.99 C. pen., şi a fost internat, conform art.104 C.pen, într-un centru de reeducare, iar inculpatul T.M.G. a fost achitat, conform art.11 pct.2 lit.a rap.Ia art.10 lit.b1 C.pr.pen., cu privire la săvârşirea, aceleiaşi infracţiuni, şi în baza art.181 Cpen. şi art.91 C. pen. a fost sancţionat administrativ cu amendă de 5 milioane lei.

130

S-a constatat că prejudiciul este recuperat şi s-a dispus confiscarea de la inculpaţi a câte 20.000. lei, conform art.118 lit.d Cpen. S-a reţinut faptul că, în ziua de 24.02.1998, inculpaţii s-au deplasat în curtea Şcolii generale nr.93 Bucureşti, unde, în prezenţa inculpatului T.M.G., inculpatul N.A.C., prin ameninţare, a sustras de la partea vătămată A.V., ceasul de la mână şi bluza de trening. Inculpaţii au vândut ceasul martorului M.M., cu suma de 40.000 lei. Împotriva sentinţei a formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti motivat de faptul că, fără temei, s-a apreciat că fapta comisă de inculpatul minor T.M.G. nu prezintă pericolul social al infracţiunii de tâlhărie, dată fiind contribuţia majoră a acestuia la comiterea faptei, prin prezenţa sa alături de celălalt inculpat, astfel încât se impune aplicarea unei pedepse cu închisoarea în condiţiile art.81 Cpen.

Apoi, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare a inculpatului minor N.A.C. nu este suficientă în raport de pericolul social al faptei săvârşite şi a persoanei inculpatului care a abandonat şcoala şi este cercetat şi pentru săvârşirea mai multor fapte de sustragere din autoturisme.

Apelul Parchetului nu este fondat.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul minor T.M.G. a avut o contribuţie redusă la comiterea faptei, constând într-o simpla prezenţă a sa la sustragerea de către inculpatul N.A.C a bunurilor părţii vătămate, fapta putând fi comisă şi fără prezenţa sa. Pe de altă parte, inculpatul este la prima abatere de natură penală, a absolvit bacalaureatul cu media 8,80, în prezent fiind student în anul II, curs de zi, la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Management. Aşa fiind, rezultă că, soluţia de fond este corectă, fapta neprezentând gradul de pericol social al unei infracţiunii .În ceea ce-l priveşte pe inculpatul minor N.A.C., măsura educativă a internării sale într-un centru de reeducare, prev.de art.104 C.pen., faţă de vârsta inculpatului (14 ani), recomandarea din raportul medico-legal psihiatric de internare a făptuitorului, coroborate cu concluziile anchetei sociale, este de natură să-i asigure inculpatului minor posibilitatea de a dobândi o învăţătură necesară şi o pregătire profesională corespunzătoare.

În consecinţă, se respinge apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, ca nefondat.


131

101. FAPTĂ CONSUMATĂ. TENTATIVĂ

Infracţiunea de tâlhărie se consumă în momentul consumării infracţiunii de furt, ca infracţiune principală ce intră în conţinutul constitutiv al tâlhăriei, potrivit teoriei apropriaţiunii.

Prin sentinţa penală nr. 413/2002 a Tribunalului Braşov s-a dispus condamnarea inculpatului M.L. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b), e), cu aplicarea art. 13 şi 37 lit. a) C. pen., reţinând că, la 16 noiembrie 2000, a sustras bunuri din autoturismul părţii vătămate, exercitând acte de violenţă pentru a-şi asigura scăparea.

Curtea de Apel, prin decizia penală nr. 162/2003 a admis apelul inculpatului şi a procedat la schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie, formă consumată, în tentativă la infracţiunea de tâlhărie, pentru următoarele considerente:

Inculpatul a executat actul de violenţă nu ca o ripostă la agresiunea părţii vătămate ci pentru a-şi asigura scăparea, astfel încât acest act de violenţă face să existe infracţiunea de tâlhărie. În ceea ce priveşte însă consumarea acestei infracţiuni este de observat că, în mod greşit prima instanţă a apreciat că este vorba de o infracţiune de tâlhărie în formă consumată, deoarece momentul consumării infracţiunii de tâlhărie, ca infracţiune complexă, se raportează la momentul consumării infracţiunii principale, scop care este infracţiunea de furt; în speţă, inculpatul a intenţionat să sustragă geaca de piele care se afla pe bancheta autoturismului părţii vătămate, a deschis portiera cu ajutorul unui instrument şi în momentul în care a intenţionat să o sustragă, a fost surprins de partea vătămată şi martor. Consumarea infracţiunii de furt se apreciază potrivit teoriei apropriaţiunii, care presupune realizarea celor două momente şi anume momentul deposedării părţii vătămate şi momentul imposedării inculpatului - ori în speţă nu a fost realizat nici momentul deposedării, întrucât geaca, chiar dacă inculpatul a avut-o în mână pentru un moment, a fost lăsată în interiorul autoturismului, nu a ieşit din sfera de dispoziţie a părţii vătămate, astfel încât nu s-a realizat deposedarea acesteia; aceste împrejurări sunt susţinute cu depoziţiile martorilor - martorul L.A. a relatat că inculpatul a luat-o la fugă urmărit fiind de partea vătămată şi că el l-a prins de geacă, dar nu de geaca pe care ar fi sustras-o părţii vătămate, ci de aceea cu care inculpatul era îmbrăcat; de altfel inculpatul nu avea nimic în mână când a fost prins, iar geaca părţii vătămate se afla în autoturism, aşa cum rezultă din procesul verbal de

132

cercetare la faţa locului.

Atât timp cât geaca se afla în autoturism după prinderea inculpatului rezultă în mod evident că acesta nu a sustras bunul respectiv.

În ceea ce priveşte încărcătorul de la telefonul mobil, este de observat că numai partea vătămată face vorbire de sustragerea acestui obiect, fără a se produce nici o dovadă că inculpatul a încercat să sustragă şi acest bun.

La percheziţia corporală a inculpatului efectuată imediat după prinderea lui, asupra sa au fost găsite: o legătură de chei, o leră şi un spray paralizant. Mai mult, martorul L.A. a relatat că, în timp ce se afla cu partea vătămată într-un bar, acesta i-a povestit că în urmă cu o jumătate de oră i s-a furat un telefon mobil, ori acest lucru se întâmpla înainte ca inculpatul să pătrundă în autoturismul său; acest lucru demonstrează că telefonul mobil a fost sustras de o altă persoană decât inculpatul, iar dacă acesta ar fi încercat să sustragă şi încărcătorul atunci l-ar fi abandonat odată cu geaca, în interiorul autoturismului.

Prin urmare, cum în speţă nu a fost consumată infracţiunea de furt, care intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de tâlhărie, încadrarea juridică legală a faptei săvârşite de inculpat este aceea de tentativă la infracţiunea de tâlhărie şi pentru care instanţa va proceda potrivit art 334 C. proc. pen. şi care pe cale de consecinţă impune aplicarea unei pedepse corespunzătoare în limitele prevăzute de art. 20 C. pen.

Curtea de Apel Braşov , Decizia penala nr. 162/Ap din 25 iunie 2003 .

102. FAPTĂ SĂVÂRŞITĂ DE O PERSOANĂ AVÂND ASUPRA SA O ARMĂ. PORTUL FĂRĂ DREPT DE ARMĂ ALBĂ.

ACHITARE

Inculpatul trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, în forma calificată prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. b) din Codul penal, faptă săvârşită de o persoană având asupra sa o armă, nu poate fi condamnat şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 1^1 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, republicată, întrucât posesia unei arme atrage incidenţa agravantei infracţiunii de tâlhărie şi face parte din conţinutul

133

constitutiv al acesteia.

Prin Sentinţa penală nr. 90 din 9.04.2003, Tribunalul Ialomiţa a dispus condamnarea, în baza art. 211 alin. 2 lit. c) şi alin. 2^1 lit. b) din Codul penal, a inculpatului A.G. la 7 ani închisoare.

Inculpatul a mai fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare în baza art. 11 din Legea nr. 61/1991, republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 169/2002, făcându-se aplicarea art. 317 din Codul de procedură penală.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare.

Instanţa de fond a reţinut în fapt că, în seara zilei de 13.01.2003, ducându-se într-un bar aparţinând SC "P." SRL, inculpatul, în stare de ebrietate, l-a ameninţat cu un cuţit pe T.V., determinându-l să-i dea suma de 480.000 lei, mai multe sticle de băutură şi o cantitate de ţigări.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, criticând-o în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, despre care a arătat că este prea severă.

Apelul este nefondat, în ceea ce priveşte susţinerea inculpatului.

Apelul este însă întemeiat sub un alt aspect sesizat de instanţă din oficiu.

Inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. b) din Codul penal, "persoană având asupra sa o armă". În aceste condiţii, cum posesia unei arme, în speţă un cuţit, atrage incidenţa agravantei infracţiunii de tâlhărie şi face parte din conţinutul constitutiv al acesteia, nu mai subzistă din punct de vedere juridic infracţiunea prevăzută de art. 11 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 169/2002.

În aceste condiţii, deţinerea cuţitului "nu există" ca infracţiune autonomă, astfel încât Curtea a dispus achitarea pentru această faptă.

În consecinţă, s-a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi rejudecându-se cauza în fond s-a înlăturat aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă în pedepsele componente de 7 ani închisoare, şi, respectiv, 1 an închisoare care au fost repuse în individualitatea lor.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, s-a dispus achitarea apelantului inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 1^1

134

alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 169/2002.



103. FAPTE DISTINCTE DACĂ SUNT MAI MULTE PERSOANE VĂTĂMATE

În cazul în care inculpaţii au lovit şi deposedat de bunuri două persoane, fiecare dintre ei a săvârşit două infracţiuni distincte de tâlhărie, aflate în concurs.



104. FORME AGRAVATE ALE INFRACŢIUNII. ÎNCADRARE JURIDICĂ

Tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei se încadrează în prevederile alineatului final al art. 211 din Codul penal.

Dacă fapta a fost săvârşită în timpul nopţii, într-un loc public, de două sau mai multe persoane împreună ori în alte împrejurări agravante prevăzute în art. 211 alin. 2 şi 3 din Codul penal, la încadrarea juridică trebuie să se ţină seama şi de aceste agravante, care vor fi avute în vedere la stabilirea pedepsei în limitele prevăzute în art. 211 alineatul final.

Prin Sentinţa nr. 1152 din 26 noiembrie 2002, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală a condamnat pe inculpatul P.F. la 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alineatul final din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 21 august 2001, inculpatul a deposedat pe C.V. de bani şi de alte bunuri pe care le avea asupra sa, prin aplicarea unor repetate lovituri cu pumnii şi cu picioarele.

Victima a suferit un traumatism cranio-cerebral care s-a complicat cu o bronhopneumonie, cu urmarea morţii acesteia după o lună.

Prin Decizia penală nr. 109/A din 28 februarie 2003 a Curţii

135

de Apel Bucureşti - Secţia I penală, a fost admis recursul declarat de procuror şi s-a majorat pedeapsa aplicată inculpatului.

Examinând probele de la dosar, se constată că infracţiunea de tâlhărie a fost săvârşită de două persoane împreună, una rămasă neidentificată, în loc public şi pe timp de noapte, toate aceste împrejurări constituind forme agravate ale infracţiunii.

Chiar dacă pedeapsa aplicabilă inculpatului se raportează la alineatul ultim al art. 211 din Codul penal, tâlhăria având ca urmare moartea victimei, pentru corecta încadrare juridică a faptei trebuie avute în vedere toate agravantele infracţiunii.

Ca atare, fapta săvârşită de inculpat se încadrează în prevederile art. 211 alin. 2 lit. a), d) şi e) şi alineatul ultim din Codul penal, motiv pentru care recursul procurorului a fost admis, hotărârile atacate au fost casate şi s-a dispus condamnarea inculpatului la 20 de ani închisoare în baza noii încadrări juridice.

Curtea Supremă de Justiţie - secţia penală, Decizie penală

nr. 3726 din 12 septembrie 2003

105. FAPTĂ CONSUMATĂ

Fapta de a sustrage bunuri dintr-o locuinţă, făptuitorul fiind surprins în momentul în care încerca să părăsească locul, având asupra sa bunurile părţii vătămate, şi utilizarea de către acesta a unui spray paralizant pentru a-şi asigura scăparea, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie săvârşite de o persoană având asupra sa o substanţă paralizantă, iar nu ale tentativei la infracţiunea de furt calificat.

Prin sentinţa penală nr. 636 din 14 iulie 2003, Judecătoria Oneşti a condamnat pe inculpatul U.C. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 208 alin. 1 şi art. 209 alin. 1 lit. g şi i C.pen.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 8 iunie 2003, inculpatul a pătruns prin escaladare în apartamentul părţii vătămate. Intrând în locuinţă, partea vătămată a surprins pe inculpat în timp ce se îndrepta spre uşă, cu o geantă de voiaj în care adunase mai multe bunuri.

Pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul a pulverizat spre partea vătămată din conţinutul unui spray paralizant.

Apelul şi recursul inculpatului, prin care a solicitat reducerea pedepsei şi aplicarea prevederilor art. 81 C.pen., au fost respinse prin

136

decizia penală nr. 980 din 11 august 2003 a Tribunalului Bacău şi decizia penală nr. 657 din 9 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bacău.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la încadrarea juridică dată faptei în prevederile art. 20 raportat la art. 208 alin. 1 şi art. 209 alin. 1 lit. g şi i C.pen., în loc de art. 211 alin. 21 lit. b C.pen., este fondat. Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, în momentul surprinderii sale în apartament, inculpatul avea asupra sa o geantă de voiaj cu bunuri sustrase şi se pregătea să părăsească locuinţa.

În acest stadiu al executării elementul material al laturii obiective a infracţiunii de furt este realizat, inculpatul reuşind să deposedeze partea vătămată de bunuri însuşindu-le. Aşa fiind, fapta inculpatului, până în momentul surprinderii sale, realizează conţinutul infracţiunii consumate de furt.

Din aceleaşi probe rezulta că, pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul a pulverizat o substanţă paralizantă asupra părţii vătămate, în scopul de a scăpa şi de a păstra bunurile furate.

Aceste acte de constrângere, în forma violenţei, se află în legătură directa cu acţiunea de furt, realizând astfel conţinutul infracţiunii complexe de tâlhărie.

Folosindu-se în realizarea actelor de violenţa de o substanţă cu efect paralizant, în cauză sunt incidente prevederile ari. 211 alin. 21 lit. b C.pen. privind tâlhăria săvârşită de o persoană având asupra sa o asemenea substanţă.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis şi s-a dispus schimbarea încadrării juridice din tentativa la infracţiunea de furt calificat, în aceea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. b C.pen.


106. FAPTE COMISE ÎN REALIZAREA UNEI SINGURE REZOLUŢII INFRACŢIONALE

În cazul infracţiunii de tâlhărie pluralitatea subiecţilor pasivi nu exclude aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., referitor la infracţiunea continuată sau, cu alte cuvinte, nu impune reţinerea unui concurs de infracţiuni, atâta vreme cat faptele au fost comise în realizarea unei singure rezoluţii.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a, dec. nr. 4/1998

137

107. FAPTĂ SĂVÂRŞITĂ ÎN TIMPUL NOPŢII. ÎNŢELES.

Agravanta prevăzută de art.211 alin.2 lit.d Cod penal (comiterea infracţiunii în timpul nopţii) este incidenţă chiar şi atunci când fapta este săvârşită într-un loc care nu este expus niciodată lunimii naturale, deoarece împrejurările care imprimă faptei un caracter mai grav sunt întrunite în acest caz.

Prin sentinţa penală nr.236 din 11 aprilie 2000 a Tribunalului Bucureşti -secţia a ll-a penală s-a dispus, în baza prevederilor art.211 alin.2 lit.a şi e Cod penal, cu aplicarea art.74-76 Cod penal, condamnarea inculpatului B.M. la pedeapsa de 3 ani închisoare. S-a reţinut în faptul că în dimineaţa zilei de 4 ianuarie 2000, în jurul orei 5:30, inculpatul, împreună cu alţi doi participanţi (rămaşi neidentificaţi), au sustras de la partea vătămată F.M., care se afla în staţia de metrou „Izvor", prin violenţă, mai multe bunuri.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, cu motivarea că instanţa a dat o încadrare juridică greşită infracţiunii comise. S-a susţinut că fapta fiind săvârşită în timpul nopţii, sunt incidente şi dispoziţiile lit.d a articolului 211 din Codul penal. Apelul este întemeiat.În mod cert, infracţiunea de tâlhărie a fost comisă în timpul nopţii (în jurul orelor 5:30, în dimineaţa de 4 ianuarie 2000), astfel încât operează în cauză agravanta prevăzută de lit.d a articolului 211 Cod penal. Împrejurarea că fapta s-a săvârşit într-un loc în care lumina naturală şi, respectiv, întunericul nopţii nu pot fi percepute (o staţie de metrou), nu prezintă nici o relevanţă sub aspectul menţionat. Aceasta deoarece temeiurile care imprimă faptei un caracter agravant - prezenţa mai redusă a publicului şi a organelor de poliţie, condiţii favorizante pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăpare sunt pe deplin întrunite.

Aşa fiind, Curtea a admis apelul, a desfiinţat în parte sentinţa şi, rejudecând cauza, în fond, a schimbat încadrarea juridică în infracţiunea prevăzută de art.211 alin.2 lit.a, d şi e Cod penal, dispunând condamnarea inculpatului pentru această din urmă infracţiune.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr.6L3/2000

138

108. FOLOSIREA DE VIOLENŢE ŞI AMENINŢĂRI ÎMPOTRIVA A DOUĂ PERSOANE. PLURALITATE DE INFRACŢIUNI

În fapt, s-a reţinut că, într-o zi, inculpatul s-a apropiat de cele două persoane vătămate, care jucau table, după care, lovind pe una şi ameninţând-o pe cealaltă, le-a silit să-i dea fiecare o sumă de bani.

Aceste fapte nu constituie o singură infracţiune continuată de tâlhărie, prevăzută în art. 211 combinat cu art. 41 alin. 2 C. pen., aşa cum au considerat prima instanţă şi instanţa de apel, ci un concurs de infracţiuni. Folosirea de violenţe şi ameninţări împotriva a două persoane, în acelaşi timp, urmată de obţinerea unor sume de bani de la cei agresaţi fizic sau verbal, constituie o pluralitate de infracţiuni, în modalitatea concursului - şi nu o infracţiune unică -, dată fiind existenţa unor subiecţi pasivi multipli; chiar dacă fapta de furt ar fi unică, aceasta nu va imprima un caracter de unitate - legală sau naturală - activităţii de tâlhărie în ansamblu, pluralitatea persoanelor vătămate excluzând posibilitatea existenţei unei infracţiuni unice.

Deşi tâlhăria este o infracţiune contra proprietăţii, pluralitatea subiecţilor pasivi, supuşi violenţelor sau ameninţărilor de către inculpat, imprimă un pericol mai accentuat faptei de furt, iar necesitatea unei ocrotiri diferenţiate a fiecărei victime este mai corespunzător asigurată în cadrul unei pluralităţi de infracţiuni decât în cel al unei infracţiuni unice.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen.,, dec. nr. 781/1997

109. FOLOSIREA VIOLENŢEI ASUPRA A DOUĂ PERSOANE. PREJUDICIEREA UNUI SINGUR PATRIMONIU

Atâta vreme cât inculpatul a comis un singur furt - dintr-un chioşc al unei societăţi comerciale -, prejudiciind un singur patrimoniu, folosirea violenţei asupra a două persoane care, observând săvârşirea faptei, au încercat să-l reţină, nu se poate considera că el a săvârşit două infracţiuni de tâlhărie, în concurs.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 210/A/1997

139

110. FOLOSIREA DE CĂTRE INCULPAT A UNUI SPRAY PARALIZANT PENTRU A-ŞI ASIGURA FUGA. ÎNCADRARE

JURIDICĂ.

Prin sentinţa penală nr. 217/1998, Tribunalul Botoşani 1-a condamnat pe A.M. la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. 2 lit. c C. pen., constând în aceea că Ia 24 februarie 1998, aflându-se în Piaţa Halei din Botoşani, inculpatul cerându-i lui C.V. o bancnotă de 100 $ USA la schimbul de 8.300 lei/dolar, după primirea bancnotei, folosindu-se de un spray paralizant, a dispărut fără a-i remite echivalentul în lei.

Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul arătând că partea vătămată avea faţă de el o datorie neachitată, fără a face dovada susţinerii. Considerând soluţia instanţei legală şi temeinică, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b C. proc. pen., instanţa a respins, ca nefondat, apelul inculpatului.

Curtea de Apel Suceava, Decizia penală nr. 6 A din 6 ianuarie 1999

111. FORMA CONTINUATĂ.

Pentru evaluarea formei continuate a infracţiunii de tâlhărie, criteriile de incidenţă sunt relative la un „modus operandi" comun actelor multiple de executare şi, respectiv, unor intervale de timp relativ scurte şi care, coroborate, denotă o unică rezoluţie delictuoasă, sub imperiul căreia sunt comise acestea.

Prin sentinţa penală nr. 96 din data de 30.03.1999 a Tribunalului Bucureşti - secţia a il-a penală a fost condamnat inculpatul D.M., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. a, b şi f Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 37 lit. b Cod penal, la o pedeapsă de 10 ani şi 6 luni închisoare. S-a reţinut, în fapt, că în perioada iulie-noiembire 1996, inculpaţii D.M. şi M.l. au pătruns în locuinţele a şase părţi vătămate, unde, prin folosirea unor substanţe narcotice au adormit victimele, punându-le în imposibilitate de a se

140

apăra, iar în baza aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale au săvârşit şase acte materiale de sustragere de bunuri şi sume de bani din locuinţele victimelor. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o ca nelegală, sub aspectul neschimbării încadrării juridice din modalitatea continuată a săvârşirii infracţiunii de tâlhărie, în modalitatea concursului real de infracţiuni.

Motivul de critică invocat este nefondat. Legiuitorul a încriminat infracţiunea de tâlhărie în cadrul titlului privind infracţiunile contra patrimoniului, deşi, prin condiţiile stipulate de normă, se aduce atingere unor valori sociale intim legate de persoana umană (integritatea corporală sau libertatea psihică), dar această incriminare este contra patrimoniului (avutului privat) nu împotriva persoanei, obiectul său juridic principal fiind patrimoniul şi doar cel secundar îl constituie anumite atribute ale persoanei, infracţiunea de tâlhărie fiind una complexă.

În acelaşi timp, tâlhăria este o infracţiune cu conţinuturi alternative şi, în cazul săvârşirii, cu acelaşi prilej a unor acţiuni care prezintă, fiecare în parte, elementele unuia dintre conţinturile respective, are loc comiterea unei singure infracţiuni, datorită echivalenţei juridice a conţinutului acestora.

Mai mult, în cazul tâlhăriei nu operează regula specifică infracţiunilor contra persoanei, în sensul că pluralitatea subiecţilor pasivi nu este compatibilă cu unitatea infracţională (fie sub forma infracţiunii continuate, fie sub forma unităţii naturale colective).

În consecinţă, infracţiunea de tâlhărie poate îmbrăca forma infracţiunii continuate, aşa cum este cazul în speţă, fiind îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile art. 41 alin. 2 Cod penal, actele materiale comise de coautorii inculpaţi D.M. şi M.l. fiind în baza unei unice rezoluţii infracţionale, de a săvârşi prin acelaşi modus operandi, la intervale de timp relativ scurte, ambii inculpaţi având reprezentarea faptelor pe care le comit.

Curtea de Apel Bucureşti , Secţia a ll-a penală, decizia penală nr. 223/1999

112. FURT URMAT DE ÎNTREBUINŢAREA DE VIOLENŢE

141

PENTRU CA FĂPTUITORUL SĂ-ŞI ASIGURE SCĂPAREA. INTERVALUL DE TIMP SCURS ÎNTRE SUSTRAGEREA BUNULUI ŞI

EXERCITAREA VIOLENŢELOR. RELEVANŢĂ

Constituie infracţiunea de tâlhărie furtul urmat de întrebuinţarea de violenţe pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Timpul scurs între sustragerea bunului şi exercitarea violenţelor asupra părţii vătămate nu înlătură relaţia de intercondiţionare a celor două fapte, câtă vreme este evident că infracţiunea-mijloc (violenţele) a fost comisă pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea după comiterea infracţiunii-scop (furtul).

În speţă, este de netăgăduit că scopul exercitării violenţelor a fost ca inculpatul să-şi asigure scăparea, împrejurare care rezultă din faptul că după sustragerea telefonului, inculpatul a fugit, iar după circa 20 de minute, când s-a reîntâlnit cu partea vătămată, a lovit-o şi a fugit din nou, în condiţiile în care aceasta din urmă a încercat să-l imobilizeze şi i-a cerut să-l însoţească la poliţie.

Prin Sentinţa penală nr. 852 din 22 iunie 2004, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. b) din Codul penal în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 - 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal ca neîntemeiată.

În baza art. 211 alin. 2 lit. b) şi c) din Codul penal, a condamnat pe inculpatul P.M. la 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 din Codul penal. S-a dedus prevenţia de la 15.08.2003 la zi, conform art. 88

din Codul penal. În baza art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, s-a

menţinut măsura arestării preventive. În baza art. 14 şi 346 din Codul de procedură penală, art. 998

şi următoarele din Codul civil, a fost obligat inculpatul la 5.000.000 lei despăgubiri civile către partea vătămată R.F.

A fost obligat inculpatul la 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

S-a arătat că în seara zilei de 18.07.2003, în jurul orelor 23,00, în timp ce se afla pe terasa "Cuibul Rândunelelor", inculpatul s-a apropiat de masa unde se afla partea vătămată R.F. împreună cu martorii T.L. şi A.I., a luat telefonul mobil al părţii vătămate aflat pe masă, după care a părăsit în fugă localul.

Partea vătămată a plecat în urmărirea inculpatului, dar nu a

142

reuşit să-l prindă, motiv pentru care s-a îndreptat împreună cu martorii către Secţia de Poliţie 19 pentru a depune reclamaţie. Pe drum, la intersecţia str. B. cu calea R., partea vătămată l-a observat pe inculpat coborând dintr-un taxi împreună cu alte persoane.

În timp ce martorul A.I. a rămas în autoturism, partea vătămată şi martorul T.L. s-au apropiat de inculpat. La cererea părţii vătămate de a-i fi restituit telefonul, inculpatul i-a răspuns că tocmai l-a vândut, că a cheltuit o parte din bani şi că nu-i va restitui nimic, nici banii, nici telefonul. În acel moment, partea vătămată a pus mâna pe inculpat, cerându-i să o însoţească la poliţie, dar acesta a ripostat, doborând-o la sol şi aplicându-i mai multe lovituri. Partea vătămată a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 3 - 4 zile de îngrijiri medicale.

După agresarea părţii vătămate, inculpatul a plecat în fugă, ulterior sustrăgându-se urmăririi penale, motiv pentru care a fost dat în urmărire locală, fiind prins la 15.08.2003 de către Secţia 10 Poliţie.

La aceeaşi dată, organele de poliţie au procedat la efectuarea unor recunoaşteri din grup, ocazie cu care atât partea vătămată, cât şi martorul T.L. l-au indicat pe inculpat ca fiind autorul faptei comise la data de 18.07.2003.

Este de precizat că atât partea vătămată, cât şi martorii T.L. şi A.I. îl cunoşteau pe inculpat sub porecla de "Giani", iar cu ocazia prezentării unor albume foto existente la Secţia 19 Poliţie, toţi trei au indicat fotografia reprezentându-l pe inculpat.

Fiind audiat pe parcursul urmăririi penale, inculpatul a negat comiterea infracţiunii reţinute în sarcina sa, cu precizarea că în seara de 18.07.2003, în jurul orei 22,30 - 23,00, în timp ce se plimba cu prietenii săi I. şi B. pe calea Ferentari, partea vătămată însoţită de încă două persoane l-a lovit fără nici un motiv, trântindu-l la pământ şi solicitându-i nejustificat restituirea unui telefon mobil.

La data de 22.10.2003, s-a procedat la reaudierea inculpatului şi la prezentarea materialului urmăririi penale în prezenţa apărătorului ales, ocazie cu care inculpatul a revenit asupra depoziţiilor anterioare şi a precizat că recunoaşte şi regretă fapta comisă.

Audiat în instanţă, inculpatul a revenit asupra recunoaşterii făcute cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, dar a prezentat o versiune diferită de cea susţinută în timpul urmăririi penale.

Cu ocazia dezbaterilor în fond, inculpatul a admis că a sustras telefonul părţii vătămate, dar a susţinut că violenţele exercitate asupra acesteia la un oarecare interval de timp nu au avut drept scop să-şi asigure scăparea, la acel moment nici nu mai avea telefonul asupra sa, ci a fost o reacţie la atitudinea agresivă a părţii vătămate. Pentru acest motiv a solicitat schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 - 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal, cerere

143

apreciată de tribunal ca nefondată. Potrivit art. 211 alin. 1 din Codul penal, constituie infracţiunea

de tâlhărie "furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea."

În speţă, sustragerea telefonului este temeinic dovedită cu probele administrate, inculpatul însuşi recunoscând în cele din urmă acest lucru.

Existenţa violenţelor exercitate asupra părţii vătămate de către inculpat este de asemenea dovedită în mod cert cu declaraţiile părţii vătămate, ale martorilor, cu constatările şi concluziile certificatului medico-legal şi chiar cu declaraţia inculpatului, care a recunoscut că a lovit-o pe aceasta.

Scopul exercitării acestor violenţe a fost în mod evident acela ca inculpatul să-şi asigure scăparea.

Chiar dacă la momentul când s-a reîntâlnit cu partea vătămată inculpatul nu mai avea bunul asupra sa, acesta a lovit-o în clipa în care partea vătămată a pus mâna pe el, cerându-i să o însoţească la secţia de poliţie.

Prin urmare, între cele două componente - acţiunea de smulgere şi acţiunea de exercitare a violenţelor - există relaţia de intercondiţionare cerută de art. 211 alin. 1 din Codul penal, relaţii de conexitate între infracţiunea-scop şi infracţiunea-mijloc, astfel că nu se poate reţine existenţa a două infracţiuni distincte, una de furt calificat şi una de lovire sau alte violenţe.

Este adevărat că acţiunea adiacentă trebuie să se comită înainte, în timpul sau imediat după aceasta.

Prin noţiunea de "imediat" nu trebuie înţeles însă că violenţele se exercită neapărat în momentul următor actului de smulgere, în doctrină fiind admis că este posibil ca între cele două momente să treacă un interval de timp necesar urmăririi şi prinderii făptuitorului.

În speţă, între furtul telefonului şi exercitarea violenţei asupra părţii vătămate s-au scurs circa 20 minute, conform declaraţiilor părţii vătămate şi ale martorilor, astfel că nu se poate susţine că violenţele au pierdut legătura cu scopul inculpatului de a-şi asigura scăparea sau de a-şi asigura păstrarea bunului.

De menţionat că nu s-a putut stabili dacă în momentul exercitării violenţelor inculpatul avea sau nu telefonul asupra sa, datorită atitudinii acestuia de negare a săvârşirii faptei. Acesta nu a fost prins de organele de poliţie în acea seară, astfel că acest aspect nu s-a putut lămuri prin efectuarea unei percheziţii corporale.

144

Dar, fie că inculpatul mai avea sau nu bunul sustras asupra sa în momentul reîntâlnirii cu partea vătămată, tribunalul a reţinut că acesta a exercitat violenţe asupra părţii vătămate cel puţin pentru a-şi asigura scăparea, dacă nu şi pentru păstrarea bunului.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat apel inculpatul, solicitând schimbarea încadrării juridice date faptei din infracţiunea de tâlhărie în infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. e) şi g) din Codul penal şi art. 180 alin. 2 din Codul penal, având în vedere că inculpatul nu a exercitat violenţele asupra părţii vătămate pentru a reţine bunul sustras.

Examinând hotărârea pronunţată în cauză sub aspectele invocate de inculpat, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 371 alin. 2 din Codul de procedură penală, dar în limitele efectului devolutiv, Curtea a constatat că apelul formulat de inculpat este nefondat, soluţia primei instanţe fiind legală şi temeinică.

Potrivit art. 211 din Codul penal, tâlhăria este un furt comis cu violenţe, fiind o infracţiune complexă, unică prin voinţa legiuitorului.

În conţinutul infracţiunii sunt întrunite infracţiuni distincte, cum sunt furtul, ameninţarea, fapte care aduc atingere integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei.

În consecinţă, şi elementul material al infracţiunii are o structură complexă.

Acesta este alcătuit în primul rând din elementul material al infracţiunii de furt, care constituie componenţa principală a structurii complexe a elementului material al infracţiunii de tâlhărie.

Al doilea element component, adiacent faţă de primul, îl reprezintă o violenţă fizică prin intermediul căreia făptuitorul săvârşeşte furtul sau încearcă să păstreze bunul furat, să şteargă urmele infracţiunii sau să-şi asigure scăparea, cum este cazul în speţă.

Aceste elemente componente sunt într-o relaţie de condiţionare, în sensul că infracţiunea de tâlhărie există numai atunci când violenţele sunt săvârşite în scopul comiterii furtului, să păstreze bunul sustras, să şteargă urmele infracţiunii sau să-şi asigure scăparea.

De asemenea, o condiţie esenţială a infracţiunii este săvârşirea efectivă a actului adiacent, care trebuie să se comită în raport cu furtul, înainte, în timpul sau imediat după aceasta.

În cauză, fapta inculpatului, care în seara zilei de 18 iulie 2003 a sustras telefonul părţii vătămate şi ulterior, pentru a-şi asigura scăparea, a folosit violenţe, cauzându-i victimei leziuni care au necesitat 3 - 4 zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. b) şi c) din Codul penal.

Este de netăgăduit că scopul exercitării violenţelor a fost ca

145

inculpatul să-şi asigure scăparea, împrejurare care rezultă din faptul că după sustragerea telefonului inculpatul a fugit, însă după circa 20 de minute de la comiterea furtului partea vătămată l-a reîntâlnit pe inculpat (pe care de altfel îl căutase împreună cu martorii audiaţi în cauză), iar în momentul în care partea vătămată a încercat să-l imobilizeze şi i-a cerut să-l însoţească la poliţie, inculpatul a lovit-o, după care a reuşit să fugă.

Timpul scurs de la sustragerea telefonului şi până la exercitarea violenţelor asupra părţii vătămate nu înlătură relaţia de intercondiţionare a celor două fapte, fiind evident că infracţiunea-mijloc (violenţele) a fost comisă pentru a-şi asigura scăparea după comiterea infracţiunii-scop (furtul).

În raport de aceste considerente, rezultă că în cauză s-a comis o infracţiune complexă, respectiv tâlhărie, neputându-se reţine existenţa a două infracţiuni distincte (furt şi violenţe), care de altfel intră în conţinutul constituit al infracţiunii complexe.

Curtea de Apel Bucureşti - secţia a II-a penală, Decizie penală

nr. din 24 septembrie 2004 NOTĂ:

Decizia a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 6196 din 22.11.2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins ca nefondat recursul inculpatului.

113. FURT COMIS ÎN TIMPUL NOPŢII. CONDIŢII

Prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. b Cod penal în infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208, 209 lit. g şi i Cod penal, tribunalul l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă privativă de libertate.

Apelul declarat de inculpat împotriva acestei sentinţe a fost admis, schimbându-se încadrarea juridică în art. 208, 209 lit. i Cod penal.

În sarcina inculpatului s-a reţinut că în ziua de 30 iunie 1997, în jurul orelor 18,00, acesta a pătruns în curtea părţii vătămate şi prin forţarea lacătului de la uşa locuinţei, a sustras mai multe bunuri în valoare de 3 milioane lei, bunuri pe care le-a învelit în pături şi le-a ascuns într-un lan de porumb aflat în apropiere.

În noaptea următoare, inculpatul a revenit pentru a lua bunurile ascunse, dar a fost surprins de lucrătorii de poliţie şi martorii care asigurau paza bunurilor în vederea prinderii autorului.

Instanţa a considerat că în momentul când a fost identificat şi prins, infracţiunea de furt era consumată, astfel că nu se justifica

146

aplicarea agravantei prevăzută de art. 209 lit. g Cod penal. Soluţia a fost menţinută de Curtea Supremă de Justiţie prin

respingerea recursului declarat de parchet.

Curtea de Apel Bacău, decizie penală nr. 198 din 2 iulie 1998

114. HOTĂRÂRE NELEGALĂ. SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE A FAPTEI, ÎN CONDIŢIILE SESIZĂRII IN REM CU PRIVIRE LA DOUĂ FAPTE DE TÂLHĂRIE SĂVÂRŞITE DE INCULPAT. NECESITATEA EXTINDERII ACŢIUNII PENALE, PRIN ÎNCHEIERE, LA CEREREA

PROCURORULUI. PUNEREA ÎN DISCUŢIA PĂRŢILOR A DISPOZIŢIILOR ART. 334 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ. DESFIINŢAREA HOTĂRÂRII CU TRIMITERE SPRE REJUDECARE

Instanţa de fond, fără a pune în discuţia părţilor schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului (trimis în judecată pentru săvârşirea unei singure infracţiuni prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. b), c) şi alin. 21 lit. a) din Codul penal) şi fără a extinde, prin încheiere, acţiunea penală, la cererea procurorului, a condamnat pe inculpat la două pedepse pentru săvârşirea a două infracţiuni de tâlhărie.

Prin Sentinţa penală nr. 304 din 27.03.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 5810/2002, în baza art. 211 alin. 2 lit. b), c) şi alin. 21 lit. a) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul D.I. la 7 ani închisoare; s-a făcut aplicarea art. 71, 64 din Codul penal.

În baza art. 211 alin. 2 lit. b), c) şi alin. 21 lit. a) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul D.R. la 7 ani închisoare; s-a făcut aplicarea art. 71, 64 din Codul penal.

În baza art. 211 alin. 2 lit. b), c) şi alin. 21 lit. a) din Codul penal, a fost condamnatul I.F. la 7 ani închisoare.

S-a luat act că partea vătămată S.A. nu s-a constituit parte civilă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut în fapt pe baza probelor administrate că, anterior momentului agresiunii, ofiţeri de poliţie din cadrul sectorului 2 - Secţia 7 Poliţie - Biroul Poliţie Judiciară se aflau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, ocazie cu care au observat un grup de 3 indivizi care urmăreau un cetăţean în vârstă care părea a fi în stare avansată de ebrietate.

Când cei trei au ajuns în dreptul acelui cetăţean, individul cu

147

pantaloni scurţi de culoare gri şi bluză din trening albastră l-a îmbrâncit pe cetăţean, l-a trântit la pământ şi, împreună cu ceilalţi doi, a început să-l buzunărească pentru a-l deposeda de bunuri. Primul dintre agresori a scos din buzunarul drept al pantalonilor părţii agresate suma de 500 lei şi un ştecăr. În acele moment, organele de poliţie au intervenit somând "Stai poliţia", moment în care cei 3 agresori au fugit, motiv pentru care a fost executat un foc de avertisment, cu armamentul din dotare, în plan vertical. Continuând urmărirea, s-a reuşit imobilizarea doar a unui agresor, care a fost identificat în persoana inculpatului D.I.

Partea vătămată a declarat că agesorii i-au sustras din buzunar suma de 400.000 lei.

Prima instanţă a apreciat că faptele săvârşite de inculpaţi, care în noaptea de 25/26.05.2002, într-un loc public, au exercitat acte de violenţă asupra părţii vătămate şi au deposedat-o de suma de 400.000 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. 2 lit. b), c) şi alin. 21 lit. a) din Codul penal.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpaţii, care nu au înţeles să motiveze apelurile în scris.

Curtea, examinând hotărârea atacată sub toate aspectele de fapt şi de drept, a constatat fondate apelurile pentru următoarele considerente:

Inculpatul D.R. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea unei singure infracţiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. b), c) şi alin. 21 lit. a) din Codul penal.

Instanţa de fond, fără a pune în discuţia părţilor schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina acestui inculpat şi fără a extinde, prin încheiere, acţiunea penală faţă de inculpat, la cererea procurorului, prin dispozitivul hotărârii pronunţate în cauză, a dispus condamnarea inculpatului D.R. la două pedepse de câte 7 ani închisoare, pentru săvârşirea a două infracţiuni de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. a), c) şi alin. 21 lit. a) din Codul penal, dispozitiv care a fost comunicat şi inculpatului, în stare de arest şi care, în cazul rămânerii definitive a acestei hotărâri, urma să fie pus în executare.

Procedând astfel, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală; în cauză nu există vreun caz de eroare materială sau o omisiune vădită, prevăzută de art. 195 din Codul de procedură penală şi, respectiv, art. 196 din Codul de procedură penală, şi, având în vedere că în speţă există cazul de indivizibilitate prevăzut de art. 33 lit. a) din Codul penal, apelurile au fost admise în baza art. 379 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, s-a desfiinţat hotărârea apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală.

148

Curtea de Apel Bucureşti - secţia a II-a penală, decizie penală nr. 306 din 27 mai 2003

115. INCIDENŢA DISPOZIŢIILOR ORDONANŢEI DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 207/2000, APROBATĂ PRIN LEGEA NR. 456/2001. COMPETENŢĂ MATERIALĂ. NULITATE ABSOLUTĂ

Potrivit art. III al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, "Cauzele penale aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă vor continua să fie judecate de instanţele legal învestite."

La data sesizării instanţei, competentă să judece în primă instanţă infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpatul era judecătoria, aceasta rămânând competentă potrivit dispoziţiilor legale invocate, iar, conform art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală, încălcarea dispoziţiilor relative la competenţa după materie este sancţionată cu nulitatea absolută.

Prin Sentinţa penală nr. 241 din 18.12.2001, pronunţată de Tribunalul Teleorman - Secţia penală, a fost condamnat inculpatul D.V. la pedepse de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. c), d) şi f) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) din Codul penal, şi 10 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 197 alin. 2 lit. b1), cu aplicarea art. 37 lit. a) din Codul penal, urmând ca în baza art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. b) din Codul penal să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 61 alin. 1 din Codul penal s-a revocat liberarea condiţionată privind pedeapsa de 3 ani şi 8 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 2698 din 06.07.2000 a Judecătoriei Piteşti, neapelată, şi s-a contopit restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară de 330 de zile cu pedeapsa aplicată în cauză, inculpatul urmând să execute în final 10 ani şi 6 luni închisoare.

Inculpatului i s-a aplicat pedeapsa complimentară a interzicerii drepturiior prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) din Codul penal, în condiţiile art. 65 din Codul penal, pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în fapt, că inculpatul D.V. a fost eliberat din penitenciar în martie 2001 şi pentru

149

că a vândut imobilul în care locuia, proprietatea sa, a fost găzduit de bunica sa, partea vătămată N.F.

În după-amiaza şi seara zilei de 31.03.2001, inculpatul a consumat băuturi alcoolice la un bar din localitatea Tătărăştii de Jos, judeţul Teleorman, iar în jurul orei 1,00 noaptea a plecat din local hotărât să sustragă bunuri de la partea vătămată D.M., vecină cu bunica lui Inculpatul a pătruns în curte şi mai apoi într-o bucătărie ce a avut uşa neasigurată şi a sustras de aici o pungă cu came şi un cuţit de bucătărie, apoi s-a deplasat la intrarea în locuinţă şi a încercat să intre în casă.

Partea vătămată D.M. s-a trezit din somn în urma zgomotului produs de forţarea uşii şi uitându-se pe fereastră nu a văzut nimic, dar la revenirea în pat, la scurt timp a auzit iarăşi zgomot. De această dată a deschis uşa şi în apropiere a văzut o persoană care stătea ghemuită şi avea pe faţă un obiect textil pentru a nu fi recunoscută. Inculpatul, fiind surprins astfel de partea vătămată, a luat o bardă de pe verandă şi a ameninţat-o pe aceasta, apoi a încercat să o îmbrâncească în casă cu mâna. Pentru că partea vătămată i-a pronunţat numele şi a început să ţipe cerând ajutor vecinilor, inculpatul a plecat în fugă la bunica sa, partea vătămată N.F., având asupra sa bunurile sustrase de la D.M.

Ajuns în camera unde dormea bunica sa, inculpatul a luat hotărârea să întreţină cu aceasta relaţii sexuale, fapt pentru care i-a astupat gura cu un prosop, a dezbrăcat-o cu forţa şi, pentru că partea vătămată se împotrivea, inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri cu pumnii în diferite regiuni ale corpului, după care a întreţinut cu ea un act sexual complet.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului D.V. de a fura din bucătăria părţii vătămate D.M. pe timp de noapte, mascat, un cuţit şi o pungă cu carne, folosind violenţe şi ameninţări, şi fapta de a întreţine relaţii sexuale cu bunica sa, cu care gospodărea, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 211 alin. 2 lit. c), d) şi f) din Codul penal şi art. 197 alin. 2 lit. b ) din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal şi art. 37 lit. a) din Codul penal.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman şi inculpatul D.V.

Parchetul a criticat sentinţa pentru nelegalitate sub aspectul încadrării juridice a faptelor, considerând că instanţa trebuia să pună în discuţie schimbarea încadrării juridice a faptelor şi să-l condamne pe inculpat şi pentru săvârşirea infracţiunii de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, întrucât partea vătămată N.F. este bunica sa. Cu ocazia dezbaterii apelului, reprezentantul parchetului a solicitat desfiinţarea în totalitate a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă, respectiv Judecătoria Videle, urmând ca la

150

judecarea în fond a cauzei să se pună în discuţie şi extinderea procesului penal cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 203 din Codul penal.

În apelul său, inculpatul a solicitat achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) din Codul de procedură penală.

Apelul declarat de parchet este întemeiat.Inculpatul D.V. a fost trimis în judecată, prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Judecătoria Videle cu nr. 282/P din 28.05.2001, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. c), d) şi f) din Codul penal şi art. 197 alin. 2 lit. b1) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) din Codul penal şi art. 33 lit. a) din Codul penal, Judecătoria Videle fiind legal învestită cu soluţionarea cauzei.

Aceasta, prin Sentinţa penală nr. 385 din 11.10.2001, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.

În raport cu dispoziţiile cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207 din 15.11.2000, în mod greşit judecătoria a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.

Prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului menţionată au fost modificate dispoziţiile art. 27 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, competenţa soluţionării cauzei în fond revenind judecătoriei.

Ulterior, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 a fost aprobată prin Legea nr. 456/2001, lege potrivit căreia tribunalul a redevenit competent să soluţioneze în primă instanţă infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. 2 din Codul penal.

Potrivit art. III al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, care a rămas însă în vigoare: "Cauzele penale aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă vor continua să fie judecate de instanţele legal învestite."

În speţă, la data sesizării instanţei, 29.05.2001, competentă să judece în primă instanţă infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpatul era judecătoria, aceasta rămânând competentă potrivit dispoziţiilor legale invocate, iar, conform art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală, încălcarea dispoziţiilor relative la competenţa după materie este sancţionată cu nulitatea absolută, nulitate care nu poate fi înlăturată în nici un mod şi poate fi invocată în orice stare a procesului.

Astfel, Curtea, în baza art. 379 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, a admis ambele apeluri, a desfiinţat în totalitate sentinţa penală apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Videle, cu ocazia rejudecării urmând a se avea în vedere şi celelalte motive de apel invocate, fiind menţinută starea de arest a inculpatului, iar onorariul avocatului din oficiu a fost suportat din fondul Ministerului Justiţiei.

151

Curtea de Apel Bucureşti , Decizia nr. 114/A din 6 martie 2002 - Secţia a II-a penală

116. INCULPAT MINOR. TÂLHĂRIE. MĂSURĂ EDUCATIVĂ

Nu este justificată aplicarea măsurii educative a libertăţii supravegheate inculpatului minor care a săvârşit o infracţiune de tâlhărie în formă calificată.

Prin Sentinţa penală nr. 223 din 21 octombrie 1998, Tribunalul Arad a dispus luarea unei măsuri educative faţă de minora S.M.L. încredinţând-o spre supraveghere mamei sale. În fapt, minora a deposedat-o pe partea vătămată C.G. în vârstă de 9 ani, de o pereche de cercei folosind violenţa, după care a tras-o pe aceasta într-un coridor izolat. S-a apreciat că, la vârsta de 17 ani, discernământul inculpatei nu este pe deplin format, iar mama sa, în grija căreia se află, este în măsură să o supravegheze în mod corespunzător.

Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad criticând-o în raport de greşita aplicare a măsurii educative, arătând că tatăl minorei este decedat, iar mama nu este în măsură să o poată supraveghea eficient.

Curtea de Apel Timişoara a admis apelul parchetului, a desfiinţat sentinţa şi, rejudecând, în baza art. 211 alin. 2 lit. e din Codul penal cu aplicarea art. 74, 76, 100, 109 din Codul penal, a condamnat-o pe inculpată la 6 luni închisoare, dispunând, în baza art. 81 - 82 din Codul penal, suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Măsura educativă nu reflectă în mod corect relaţia dintre pericolul social concret al faptei comise şi scopul sancţiunii ce se impune a fi aplicată. La vârsta de 17 ani minora este suficient de matură pentru a putea aprecia consecinţele faptei sale. La această vârstă nici supravegherea mamei nu mai poate fi eficientă, cu atât mai mult cu cât tatăl minorei este decedat. Faţă de pericolul social ridicat al faptei se apreciază că se impune aplicarea unei pedepse.

Curtea de Apel Timişoara decizie penală nr. 211 din 10 mai

2001

117.INCULPAT MINOR. IMPOSIBILITATEA SUSPENDĂRII EXECUTĂRII PEDEPSEI PENTRU O INFRACŢIUNE PEDEPSITĂ CU

152

ÎNCHISOARE MAI MARE DE 15 ANI

Prin Sentinţa penală nr. 12 din 21 ianuarie 2004, Tribunalul Suceava a condamnat un inculpat major la 4 ani închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. b), c) şi alin. 2^1 lit. a) cu aplicarea art. 75 lit. c), art. 74 şi art. 76 din Codul penal, iar pe un inculpat minor l-a condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei, pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. b), c) şi alin. 21 lit. a) cu aplicarea art. 99 din Codul penal.

Apelul inculpatului major a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 72 din 1 martie 2004 a Curţii de Apel Suceava.

Sentinţa tribunalului este nelegală sub aspectul aplicării art. 81 şi art. 110 din Codul penal faţă de inculpatul minor.

Infracţiunea de tâlhărie în încadrarea reţinută de instanţă este sancţionată cu închisoare de la 7 la 20 de ani, iar potrivit art. 81 alin. 3 din Codul penal suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 182, art. 183, art. 197 alin. 1 şi 2 şi art. 267^1 alin. 1 şi 2 din Codul penal.

După cum ne-am exprimat şi cu altă ocazie, Decizia nr. VI din 19 octombrie 1998 a Secţiilor unite ale Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a admis recursul în interesul legii şi s-a statuat că în cazul infractorilor minori prin pedeapsă prevăzută de lege în sensul art. 81 alin. 3 din Codul penal se înţelege pedeapsa rezultată din aplicarea dispoziţiilor de reducere ale art. 109 alin. 1 din Codul penal la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, nu ni se pare argumentată corespunzător şi nici nu este obligatorie pentru instanţe, întrucât a fost pronunţată înainte de modificare, prin Legea nr. 281/2003, a art. 4142 din Codul de procedură penală.

Aplicarea deciziei date în interesul legii conduce la discriminări inadmisibile.

Una ar fi aceea că, pentru un infractor minor care a săvârşit o infracţiune de omor (pedepsită cu închisoare de la 5 la 10 ani închisoare), s-ar putea, în principiu, aplica suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în timp ce un alt inculpat minor trimis în judecată pentru infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. 1 din Codul penal (pedepsită cu închisoare de la 1 la 3,6 ani închisoare) nu ar putea beneficia de acelaşi tratament, sau, chiar în cazul aceleiaşi infracţiuni, infractorul minor care a săvârşit un viol urmat de moartea victimei (pedepsită de art. 197 alin. 3 din Codul penal cu închisoare de la 5 la 12,6 ani închisoare) ar putea fi condamnat la o pedeapsă cu

153

suspendarea executării, în timp ce un alt inculpat minor ce a comis infracţiunea de viol în formă simplă (pedepsită de art. 197 alin. 1 din Codul penal cu închisoare de la 1,6 la 5 ani închisoare) să nu poată avea acelaşi tratament.

O a doua discriminare ar fi aceea că infractorului major care săvârşeşte o tentativă la infracţiunea de omor nu i s-ar putea suspenda executarea pedepsei, deşi, potrivit art. 21 din Codul penal, pedeapsa se reduce şi în acest caz, în mod obligatoriu, de la 5 la 10 ani închisoare - nefiind exceptată de art. 81 alin. 3 din Codul penal.

Concluzia ce se desprinde din argumentarea făcută în precedent nu poate fi decât una singură şi anume că dispoziţiile art. 81 alin. 3 din Codul penal exceptează de la suspendarea executării pedepsei numai infracţiuni (nu şi infractori, fie ei majori sau minori) şi anume toate infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi 4 infracţiuni pedepsite cu până la 15 ani închisoare, considerate destul de grave totuşi pentru a fi excluse de la posibilitatea neexecutării pedepselor de către cei ce le-au săvârşit şi indiferent dacă ne aflăm în faţa infracţiunilor consumate sau rămase în fază de tentativă. Curtea de Apel Suceava, Decizie penală nr. 72 din 1 martie 2004

118. INCULPAT MAJOR . INCULPAT MINOR. SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI

Judecătoria Suceava, prin sentinţa penală nr.1337 din 18 decembrie 1995, l-a condamnat pe inculpatul R.C. la 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută şi pedepsită de art.211 alin. 1 C.pen., cu aplicarea art.75 lit.e din acelaşi cod, reţinându-se că în ziua de 1 ianuarie 1995, împreună cu minorul R.D. după ce a ameninţat-o pe partea vătămată CD. i-a luat din buzunar suma de 10.500 lei.

Apelul declarat de inculpat a fost admis de Tribunalul Suceava, Secţia penală, prin decizia nr.461 din 30 septembrie 1996 desfiinţând în parte sentinţa judecătoriei şi reducând pedeapsa aplicată inculpatului la 2 ani închisoare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul pe care l-a motivat în sensul că sunt îndeplinite condiţiile cerute de art.81 C.pen., aşa încât fără temei, instanţa de apel nu a dispus suspendarea executării pedepsei.

154

Investită cu judecarea recursului, Curtea de apel Suceava a admis recursul inculpatului, a casat parţial decizia instanţei de apel, precum şi sentinţa instanţei de fond în sensul că, făcând aplicarea art.81 C.pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe timp de 4 ani, punânduri-şe în vedere inculpatului consecinţele prevăzute de art.83 şi următoarele din C.pen., în cazul nerespectării condiţiilor.

Instanţa de recurs, în argumentarea soluţiei adoptate a reţinut că inculpatul a avut în trecut o bună conduită, nu are antecedente penale, a recunoscut şi regretat fapta, este tânăr şi are ordin pentru încorporare la 25 februarie 1997, motiv care formează convingerea că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea ei.

Curtea de Apel Suceava , Decizia nr.57 din 17 februarie 1997

119. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI

Inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 teza I Cod penal cu aplicarea art. 13 Cod penal privind legea penală mai favorabilă, constatându-se în fapt că în seara de 29 noiembrie 1994 a urmărit partea vătămată care se deplasa pe un drum public din cartierul Lucăceşti - Moineşti, a lovit-o cu pumnii şi picioarele şi i-a sustras din buzunar suma de 79.000 lei, luându-i geanta, banii fiind cheltuiţi la jocuri mecanice şi băuturi alcoolice.

Ca urmare a loviturilor primite, victima a prezentat leziuni traumatice corporale vindecabile în 18 - 19 zile îngrijiri medicale.

Motivul de apel invocat, privind greşita individualizare a pedepsei, este nefondat.

Din actele dosarului rezultă că apelantul a mai fost condamnat pentru tentativă de omor şi tâlhărie, este arestat preventiv pentru o altă infracţiune de omor, manifestând perseverenţă infracţională şi un grad accentuat de pericol social, elemente analizate judicios de prima instanţă la dozarea pedepsei, apelul declarat fiind nefondat.

Curtea de Apel Bacău, Decizie penală nr. 365 din 8 decembrie 1998

120. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI. MODALITATEA DE

155

EXECUTARE. GRAVITATEA FAPTEI. DEGRADARE MORALĂ

Tribunalul Braşov a respins apelul parchetului, considerând că deşi inculpatul M.C. a comis o infracţiune de tâlhărie, totuşi faţă de efortul de a acoperi despăgubirile civile, fiind şi un element tânăr, lipsit de antecedente penale, fapta pe care a comis-o constituind un accident în viaţa sa, se conchide că prima instanţă a considerat just că îndreptarea sa se poate realiza şi fără privare de libertate, în condiţiile instituţiei suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 861 Cod penal).

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, susţinând că în raport de gravitatea deosebită a faptelor săvârşite de inculpat, nu există garanţia posibilităţii îndreptării acestuia şi fără privare de libertate, astfel că se impune înlăturarea aplicării art. 86^1 Cod penal, pedeapsa urmând a fi executată în regimul de detenţie.

Recursul parchetului este fondat. Într-adevăr, faptele de tâlhărie ale inculpatului s-au produs în

asemenea condiţii încât ele prezintă o periculozitate socială deosebită, ceea ce pune, într-o formă specială în discuţie posibilitatea sa de a se îndrepta şi fără privare de libertate. La acestea se adaugă săvârşirea infracţiunii într-un loc public (staţie de tramvai), pe timp de noapte, toate punând în evidenţă o asemenea degradare morală a celui în cauză încât posibilitatea sa de îndreptare şi fără privare de libertate este exclusă.

Curtea de Apel Braşov, decizie penală nr. 44/r din 12

februarie 1997

121.INFRACŢIUNE COMPLEXĂ

Tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 211 alin. 2 lit. f C. pen. - într-o locuinţă sau în dependinţele acesteia - este o infracţiune complexă, în al cărei conţinut intră şi violarea de domiciliu, care astfel îşi pierde autonomia.

C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 343/1998

122.INFRACŢIUNE CONSUMATĂ. TENTATIVĂ. DISTINCŢIE

156

Consumarea infracţiunii de tâlhărie este în funcţie de consumarea acţiunii principale (de furt). În situaţia în care acţiunea adiacentă (violenţa fizică sau psihică) este realizată efectiv, însă acţiunea de sustragere a bunurilor a fost întreruptă, suntem în prezenţa infracţiunii de tâlhărie sub forma tentativei. Tentativa la infracţiunea de tâlhărie este în realitate o tentativă la furt, având în vedere că tâlhăria este o infracţiune contra patrimoniului, în care acţiunea principală este furtul.

Prin Sentinţa penală nr. 225/2001 a Tribunalului Teleorman, a fost condamnat inculpatul I.F. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a), b) şi d) din Codul penal.

Cu privire la făptuitorul B.C.F. cauza a fost disjunsă, fiind dat în urmărire generală, deoarece s-a sustras de la urmărire.

S-a reţinut că, în după-amiaza zilei de 10.10.2001, inculpatul împreună cu făptuitorul B.C.F. au consumat băuturi alcoolice la un bar din Turnu Măgurele şi spre seară au revenit la domiciliul acestuia din urmă. Aici au luat hotărârea să meargă să fure găini dintr-o gospodărie vecină.

În jurul orei 21,00 aceştia au plecat la locuinţa părţii vătămate I.A., au sărit gardul şi au mers la coteţul de păsări.

În timp ce încercau să sustragă păsări au fost surprinşi de partea vătămată, care a strigat după ajutor. Inculpatul a fost prins de maieu de partea vătămată, timp în care făptuitorul B.C.F. a luat un par de lemn, a lovit-o pe aceasta în cap şi a fugit.

Inculpatul a fost prins de martorii alertaţi de strigătele părţii vătămate.

Partea vătămată, datorită loviturii aplicate, a suferit leziuni traumatice ce au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul I.F., criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul individualizării pedepsei.

Examinând sentinţa apelată, prin prisma criticii formulate şi din oficiu, în limitele efectului devolutiv, Curtea constată că apelul este fondat, însă pentru următoarele considerente:

În baza materialului probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut în mod corect situaţia de fapt. Sub aspectul încadrării juridice însă, în ceea ce priveşte infracţiunea de tâlhărie, Curtea constată că în mod eronat prima instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii în formă consumată.

Potrivit art. 211 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de tâlhărie constă în furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţă sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se

157

apăra, precum şi în furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Fiind o infracţiune complexă, o condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie este efectiva săvârşire a acţiunii adiacente, care, în raport cu acţiunea principală (furtul), trebuie să se comită înainte, în timpul sau imediat după aceasta.

În situaţia în care, cum este şi cazul în speţă, acţiunea adiacentă este realizată efectiv, însă acţiunea de sustragere a bunurilor a fost întreruptă, suntem în prezenţa infracţiunii de tâlhărie sub forma tentativei. Tentativa la infracţiunea de tâlhărie este în realitate o tentativă la furt, având în vedere că tâlhăria este o infracţiune contra patrimoniului în care acţiunea principală este furtul.

În consecinţă, apelul inculpatului va fi admis şi, desfiinţând în parte sentinţa apelată, Curtea va proceda la schimbarea încadrării juridice a faptei din tâlhărie în tentativă la infracţiunea de tâlhărie.

Curtea de Apel Bucureşti, Decizia nr. 213/A din 17 aprilie 2002 - Secţia a II-a penală

123. INFRACŢIUNE CONTINUATĂ. TÂLHĂRIE. FURT. CONCURS DE INFRACŢIUNI.

Pentru a se reţine infracţiunea continuată se cere, conform art. 41 alin. 2 din Codul penal, ca făptuitorul să săvârşească acţiunile sau inacţiunile în realizarea aceleiaşi rezoluţii, iar acţiunile sau inacţiunile să prezinte, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. În consecinţă, sustragerile săvârşite la intervale de mai multe luni, în împrejurări diferite, dintre care unele sunt furturi, iar altele tâlhării, nu pot constitui o unică infracţiune continuată.

Fapta de a pătrunde cu forţa într-o locuinţă şi de a izola o persoană, încuind-o într-o încăpere, pentru a sustrage bunuri, constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu aceea de furt calificat.

Prin sentinţa penală nr. 2190 din 16 noiembrie 1994 a

Judecătoriei Constanţa, rămasă definitivă prin neapelare, a fost condamnat inculpatul G.I. pentru săvârşirea infracţiunii continuate de furt calificat, prevăzută în art. 208 raportat la art. 209, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, la 11 martie 1994, văzându-l pe minorul M.A., în vârstă de 7 ani, într-o sală de jocuri mecanice, sub pretextul că nu avea voie să intre în acel local, inculpatul i-a cerut să plătească o

158

amendă de 30.000 lei. Împreună, s-au deplasat la locuinţa minorului şi acesta i-a înmânat suma cerută. Cu acelaşi prilej, fără a fi observat, inculpatul a sustras 100 dolari SUA şi 100 mărci germane.

La 14 martie 1994, inculpatul, după ce s-a asigurat că acelaşi minor este singur în casă, a sunat la intrare şi după deschiderea uşii a pătruns prin forţă în apartament, l-a încuiat pe minor în dormitor şi a sustras suma de 45.000 lei.

La 31 mai 1994, găsind cheile de la locuinţa părţii vătămate I.V., a pătruns în apartamentul acesteia şi a sustras un videocasetofon şi suma de 13.000 lei.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Potrivit art. 41 alin. 2 din Codul penal, infracţiunea este

continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Rezultă, deci, că pentru a se reţine existenţa infracţiunii continuate este necesar, între altele, ca, pe de o parte, în momentul luării rezoluţiei unice inculpatul să-şi fi reprezentat, în întregul ei, activitatea infracţională pe care o va desfăşura, iar, pe de altă parte, toate acţiunile repetate comise să prezinte, fiecare, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Or, în speţă, cele 4 fapte au fost comise de inculpat în condiţii diferite, conjunctural prielnice (iniţial a profitat de naivitatea unui copil de 7 ani, apoi de neatenţia acestuia şi, cu alt prilej, de neputinţa de a se apăra a minorului, iar ulterior de găsirea cheilor de la locuinţa celei de-a doua părţi vătămate), împrejurări care, prin modul cum faptele au fost concepute şi realizate într-un interval mare de timp, impun concluzia că fiecare dintre ele prezintă conţinutul altei infracţiuni, iar autorul lor a acţionat pe baza unor hotărâri autonome, luate de fiecare dată în raport cu prilejul ivit, situaţie în care există concurs real de infracţiuni.

Fapta inculpatului, care a profitat de naivitatea unui copil în vârstă de numai 7 ani, prin inducerea acestuia în eroare cu privire la plata unei amenzi pentru faptul că s-ar fi aflat ilegal într-o sală de jocuri mecanice, în scopul obţinerii pentru sine, în mod nejust, a sumei de 30.000 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută în art. 215 alin. 1 din Codul penal, şi nu ale infracţiunii de furt calificat, cum greşit a reţinut prima instanţă.

Sustragerea, la aceeaşi dată, a 100 dolari SUA şi 100 mărci germane de către inculpat din locuinţa în care a fost primit de minor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt, prevăzută în art. 208 alin. 1 din Codul penal, şi nu ale infracţiunii prevăzute în art. 208 raportat la art. 209 lit. g, cum, de asemenea eronat, a reţinut prima instanţă.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor comise de

159

inculpat se mai constată că, potrivit art. 211 alin. 1 din Codul penal, constituie infracţiunea de tâlhărie furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe şi ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Sub acest aspect, fapta săvârşită de inculpat la 14 martie 1994, când prin violenţă a pătruns în apartamentul părţii vătămate M.A - izolându-l pe minorul M.A. într-o încăpere - şi a sustras suma de 45.000 lei, găsită într-o servietă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 1 din Codul penal.

Numai ultima faptă a inculpatului, cea comisă în dauna părţii civile I.V. la 31 mai 1994, când, prin folosirea fără drept a unei chei adevărate, a pătruns în apartamentul victimei şi a sustras suma de 13.000 lei şi un videocasetofon, întruneşte elementele infracţiunii de furt calificat, prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 lit. g din Codul penal.

Condamnându-l pe inculpat numai în temeiul acestui text, instanţa de fond a dat o greşită încadrare juridică faptelor comise, ceea ce constituie motivul de recurs în anulare prevăzut în art. 410 alin. 1 pct. I.7 din Codul de procedură penală şi, în consecinţă, urmează a se casa sentinţa atacată, în sensul considerentelor ce preced.

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, Decizie penală nr.


124. INFRACŢIUNE COMPLEXĂ. PARTICIPAŢIE

Săvârşirea, pe baza unei înţelegeri prealabile, a actelor de violenţă de către unul dintre participanţii la infracţiune şi a actelor de însuşire de ceilalţi participanţi atribuie tuturor calitatea de autori ai infracţiunii de tâlhărie.

Prin Sentinţa penală nr. 273 din 8 iunie 1999, Tribunalul Constanţa a condamnat pe inculpatul R.V. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. d Cod penal, şi pe inculpaţii P.S., S.G. şi P.L. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 2 lit. a, d şi g din acelaşi cod. Instanţa a reţinut că, la 3 noiembrie 1998, după o înţelegere prealabilă, inculpaţii P.S., S.G. şi P.L. au sustras 360 de litri de motorină din rezervoarele unei ferme, în timp ce paznicul era ameninţat cu o bară

160

metalică de inculpatul R.V., fiind astfel împiedicat să intervină. Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia penală nr. 302 din 8

decembrie 1999, a admis apelul procurorului şi a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de furt calificat în aceea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a şi d Cod penal pentru inculpaţii P.S., S.G. şi P.L.

Recursurile declarate de aceşti 3 inculpaţi, prin care au solicitat menţinerea încadrării faptelor ca infracţiuni de furt calificat, nu sunt fondate. Sub aspectul încadrării juridice a faptelor, instanţa de apel a motivat corect că folosirea violenţei şi ameninţării faţă de paznicul societăţii unde au fost săvârşite sustragerile reprezintă o circumstanţă reală care se răsfrânge asupra tuturor participanţilor. Cei 3 inculpaţi recurenţi au fost conştienţi că fără agresarea paznicului de către inculpatul R.V. nu era posibilă sustragerea motorinei şi păstrarea bunului furat, ceea ce atribuie tuturor participanţilor calitatea de autori ai infracţiunii de tâlhărie. În consecinţă, recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse.

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, Decizie penală nr. 2953 din 7 iunie 2001

125. INFRACŢIUNE COMPLEXĂ. CONDIŢII DE EXISTENŢĂ. TÂLHĂRIE ÎNTRERUPTĂ ŞI RELUAREA ULTERIOARĂ A ACŢIUNII

DE FURT ÎNSĂ FĂRĂ A SE MAI COMITE ACTE DE VIOLENŢĂ. ÎNCADRARE JURIDICĂ

Fapta inculpatului care a pătruns în locuinţa părţii vătămate cu intenţia de a sustrage unele lucruri şi care, fiind surprins de o rudă, i-a aplicat acesteia lovituri pentru a-şi asigura scăparea, luând şi o parte din bunuri, restul de lucruri luându-le ulterior când nimeni nu mai era acasă, constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 C. pen.

Judecătoria Baia Mare, Sentinţă penală nr. 252/1991

126. INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ.MAI MULTE PERSOANE AGRESATE

Infracţiunea de tâlhărie, ca infracţiune complexă, se constituie din acţiunea principală, care este acţiunea scop (în speţă sustragerea unor vase) şi acţiunea secundară, care este acţiunea mijloc (lovirea a doi paznici). Ceea ce este determinant şi caracterizează infracţiunea complexă este acţiunea scop. Faptul că s-au exercitat violenţe asupra

161

mai multor persoane - ceea ce constituie acţiuni adiacente - nu poate schimba structura acţiunii principale. Nu este posibil ca acţiunile secundare să aibă drept efect multiplicarea acţiunilor principale. În consecinţă, inculpatul nu poate fi condamnat pentru două infracţiuni de tâlhărie, numai pentru că a exercitat violenţe asupra a două persoane, din moment ce a comis o singură infracţiune.

Decizie penală nr. 42/1992, Tribunalul Sibiu

127. INFRACŢIUNE UNICĂ. CONCURS. TÂLHĂRIE. FURT. FAPTE SĂVÂRŞITE ASUPRA ACELUIAŞI PATRIMONIU, ÎN ACEEAŞI

ÎMPREJURARE. ÎNCADRARE JURIDICĂ

Faptele succesive de furt consumat, de tentativă de furt şi de tentativă de furt prin întrebuinţare de violenţe săvârşite în aceeaşi împrejurare şi asupra aceluiaşi patrimoniu constituie, pentru toate faptele, infracţiunea unică de tâlhărie, agresiunea finală având ca scop scăparea făptuitorului de tragerea la răspundere pentru toate sustragerile, consumate şi tentate, comise anterior actelor de violenţă sau, după caz, pentru păstrarea bunurilor sustrase succesiv.

Prin Sentinţa nr. 983 din 15 octombrie 2002 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, inculpatul G.M. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzute în art. 211 alin. 2 lit. b), d) şi f) şi a tentativei la infracţiunea de furt calificat prevăzute în art. 20 raportat la art. 208 alin. 1 şi art. 209 alin. 1 lit. g) şi i) din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 26 decembrie 2001, inculpatul a pătruns prin escaladare în curtea părţii vătămate şi a luat din garaj o bicicletă pe care a dus-o la poarta curţii pentru a o lua la plecare.

De asemenea, a încercat să fure autoturismul aflat în curte, dar, după ce a pătruns în interiorul acestuia prin efracţie, nu a reuşit să-l pornească şi a renunţat.

Apoi inculpatul a intrat în locuinţă pentru a sustrage alte bunuri; fiind surprins de partea vătămată, a lovit-o cu cuţitul pentru a-şi asigura scăparea, cauzându-i leziuni vindecabile în 8 zile.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, prin Decizia nr. 81 din 13 februarie 2003, a admis apelul procurorului şi a schimbat încadrarea juridică a faptei de furt calificat privind sustragerea bicicletei, din tentativă în infracţiune consumată.

Încercarea de a sustrage autoturismul nu a fost reţinută ca infracţiune, instanţa de apel motivând că inculpatul s-a desistat,

162

întrerupând din proprie iniţiativă executarea faptei. Procurorul a declarat recurs, cu motivarea că faptele

săvârşite de inculpat constituie o unică infracţiune de tâlhărie, iar nu tâlhărie şi furt aflate în concurs.

Recursul este fondat. Din probele administrate în cauză rezultă că instanţa de apel

a considerat greşit că inculpatul s-a desistat de la furtul autoturismului; în realitate el a făcut acte de executare specifice acţiunii de sustragere dar, cu toate încercările, el nu a reuşit să pornească autoturismul, furtul rămânând, astfel, în fază de tentativă.

Această faptă, împreună cu furtul bicicletei şi încercarea de a sustrage bunuri din locuinţa părţii vătămate, nu au fost comise în condiţiile unei pluralităţi de infracţiuni; inculpatul a acţionat cu intenţia de a sustrage bunuri ale părţii vătămate, ceea ce a şi reuşit în privinţa bicicletei, furtul autoturismului şi al altor bunuri rămânând în fază de tentativă.

Cum faptele de sustragere au vizat acelaşi patrimoniu, fiind săvârşite prin mai multe acte de executare, în aceeaşi împrejurare, iar pentru a păstra bunul şi a-şi asigura scăparea a lovit partea vătămată, în sarcina inculpatului trebuia să se reţină infracţiunea unică de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. b), d) şi f) din Codul penal.

În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost admis, s-a schimbat încadrarea juridică în sensul celor ce preced şi s-a dispus condamnarea inculpatului în baza textului de lege menţionat.

Curtea Supremă de Justiţie - secţia penală, decizie penală nr. 3582 din 9 septembrie 2003

128. INFRACŢIUNE UNICĂ. CONCURS DE INFRACŢIUNI.

Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe asupra mai multor persoane, dar având ca obiect material bunuri din patrimoniul comun al acestora, constituie o infracţiune unică de tâlhărie, iar nu o pluralitate de infracţiuni aflate în concurs, în raport cu numărul persoanelor agresate.

Judecătoria Făgăraş, prin sentinţa penală nr. 410 din 22 august

1994, a condamnat pe inculpatul D.A. şi pe alţi 4 coautori pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 2, şi de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 alin. 2 din Codul penal.

163

Instanţa a reţinut că inculpaţii, în noaptea de 21 aprilie 1994, au pătruns, fără drept, în locuinţa părţilor vătămate, familie compusă din 4 persoane, pe care le-au lovit, cauzându-le leziuni ce au necesitat cel mult 12 zile de îngrijiri medicale şi au sustras bunuri ale acestora în valoare de 2.000.000 lei.

Tribunalul Braşov, prin decizia penală nr. 138 A din 7 martie 1995, a menţinut condamnarea inculpaţilor.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Potrivit art. 75 lit. a din Codul penal, constituie circumstanţă

agravantă săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună. Cum în cauză infracţiunile de tâlhărie au fost comise de cinci

inculpaţi, împreună, instanţa de fond trebuia să facă aplicarea art. 75 lit. a din Codul penal, iar pentru 2 dintre inculpaţi se impunea şi aplicarea art. 37 lit. a din acelaşi cod.

În ceea ce priveşte, însă, critica referitoare la concursul de infracţiuni de tâlhărie, este de observat că nu sunt realizate toate trăsăturile specifice acestei infracţiuni în raport cu fiecare dintre părţile vătămate, deşi acestea au fost supuse unor violenţe, întrucât bunurile sustrase constituiau patrimoniul lor comun, iar nu patrimoniul distinct al fiecăreia dintre ele. Ca atare, reţinerea unei singure infracţiuni de tâlhărie pentru toţi inculpaţii este corectă.


1291 din 24 mai 1996

129. INFRACŢIUNE CONTINUATĂ. CONCURS DE INFRACŢIUNI. TÂLHĂRIE.

Săvârşirea a două infracţiuni de tâlhărie, la interval de 3 zile, nu are semnificaţia unei infracţiuni continuate, dacă faptele au fost comise pe baza unor rezoluţii spontane, în împrejurări şi împotriva unor persoane diferite, în raport cu condiţiile concrete ale fiecărui caz.

Neavând o reprezentare iniţială a acţiunilor succesive, cele două fapte constituie o pluralitate de infracţiuni, fiind săvârşite în condiţiile concursului prevăzut în art. 33 lit. a din Codul penal.

Prin sentinţa penală nr. 1360 din 12 aprilie 1994 a Judecătoriei

Bacău, inculpaţii B.V. şi D.D. au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, în zilele de 5 şi de 9 octombrie 1993,

164

inculpaţii, prin violenţe şi ameninţări, au deposedat de bani şi bunuri părţile vătămate S.R. şi B.C., cauzându-i celui dintâi leziuni ce au necesitat pentru vindecare 11-12 zile de îngrijiri medicale.

Tribunalul Bacău, prin decizia penală nr. 531 din 18 octombrie 1994, a admis apelul declarat de procuror numai privitor la pedeapsă.

Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 52 din 7 februarie 1995, a luat act de retragerea recursului declarat de inculpatul D.D.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Potrivit art. 41 alin. 2 din Codul penal, infracţiunea este

continuată, când o persoană a săvârşit la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care reprezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Aşadar, pentru existenţa infracţiunii continuate este necesar, între altele, ca, în momentul rezoluţiei unice, inculpatul să-şi fi reprezentat, în întregul ei, activitatea infracţională pe care o va desfăşura, iar acţiunile repetate săvârşite de acesta să prezinte, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Or, în cauză cele două fapte comise de inculpaţi - care, de fiecare dată, au profitat de anumite condiţii prielnice -, prin modul cum au fost concepute şi realizate impun concluzia că fiecare dintre ele prezintă conţinutul unei infracţiuni distincte. Autorii au acţionat pe baza unei hotărâri autonome, luate în mod spontan, reînnoite de fiecare dată când au avut prilejul, astfel că în cauză există concurs de infracţiuni, fiind aplicabile dispoziţiile art. 33 lit. a, şi nu cele ale art. 41 alin. 2 din Codul penal.

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, Decizie penală nr. 364


130. INFRACŢIUNE UNICĂ. TÂLHĂRIE. DISTRUGERE.

Degradarea îmbrăcăminţii persoanei vătămate, ca urmare a violenţelor exercitate contra ei de inculpat în încercarea de a-şi asigura scăparea constituie infracţiunea complexă, unică, de tâlhărie, în care fapta de distrugere este absorbită, intrând în conţinutul infracţiunii de tâlhărie.

Prin sentinţa nr. 611 din 16 noiembrie 1999, Tribunalul

165

Bucureşti - Secţia l-a penală, a condamnat pe inculpatul T.S. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a, b şi e C. pen, şi a infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 217 alin. 1 C. pen. Instanţa a reţinut că, la 18 martie 1998, inculpatul a sustras dintr-un autoturism suma de 500.000 de lei, încercând să fugă de la locul faptei. Partea vătămată încercând să-l oprească, inculpatul a lovit-o şi i-a rupt haina de blană cu care era îmbrăcată.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia l-a penală, prin decizia nr. 207 din 20 martie 2000, a admis apelul declarat de procuror, a schimbat încadrarea juridică a faptelor din art. 217 alin. 1 şi art. 20 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a, b şi e C. pen., în art. 211 alin. 2 lit. a, b şi e C. pen., text în baza căruia inculpatul a fost condamnat.

Recursul inculpatului, prin care cere schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de distrugere, nu este fondat. Motivul de recurs nu poate fi luat în considerare, întrucât ruperea hainei de blană a victimei s-a produs în momentul în care inculpatul, în pericol de a fi prins, încerca să-şi asigure scăparea, împrejurare în care infracţiunea de distrugere a fost absorbită în conţinutul infracţiunii de tâlhărie, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

În consecinţă, recursul a fost respins.

C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3411 din 15 septembrie 2000

131. INFRACŢIUNE CONSUMATĂ. TENTATIVĂ. CRITERII DE DIFERENŢIERE

Prin sentinţa penală nr. 236 din 10 decembrie 1998, Tribunalul Vaslui a condamnat pe inculpaţii M. P şi CA. la următoarele pedepse: câte 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea unei tentative la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a) şi d) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a) şi d) C. pen. şi câte 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. 2 C. pen.

În urma contopirii s-a dispus ca fiecare inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de câte 2 ani şi 6 luni închisoare.

166

S-a reţinut în fapt că inculpaţii fiind vecini, în noaptea de 28 mai 1998 s-au hotărât să meargă la Baza de recepţie Roşieşti a S.C. „CEREALCCOM" S.A. Vaslui, pentru a sustrage seminţe de floarea soarelui. Au luat asupra lor 17 saci din rafie şi un băţ, au ajuns la unitatea sus-menţionată şi au pătruns în interior pe fereastră. După ce au încărcat sacii cu seminţe, inculpatul C. A. a ieşit pe geam spre a primi sacii de la coinculpatul M. P. Au reuşit să scoată doar cinci saci şi au fost surprinşi de paznicul de noapte. Inculpatul C. A. a fugit spre gară, însă a fost urmărit de unui din paznici. Pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul a aruncat cu pietre asupra paznicului, lovindu-l şi cauzându-i astfel leziuni vindecabile în 1-2 zile îngrijire medicală.

La rândul său, inculpatul M. P. l-a lovit cu băţul peste mână pe celălalt paznic care încerca să intre în depozit pe fereastră, producându-i leziuni pentru a căror vindecarea au fost necesare 2-3 zile îngrijire medicală. Organele de poliţie chemate imediat la faţa locului au găsit 12 saci plini cu seminţe de floarea soarelui în depozit şi 5 saci în afara depozitului, respectiv cantitatea de 500 kg în valoare de 725 000 lei.

S-a reţinut în motivarea sentinţei că infracţiunea de tâlhărie nu s-a consumat, întrucât inculpaţii nu au reuşit să scoată sacii din depozit şi de aceea s-a dispus schimbarea încadrării juridice. Sentinţa a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui invocându-se greşita schimbare a încadrării juridice din infracţiunea consumată de tâlhărie în tentativă la această faptă şi pe cale de consecinţă cuantumul neîndestulător al pedepselor aplicate.

Apelul a fost admis.

Din situaţia de fapt cu care a fost investită instanţa prin rechizitor, bazată pe probele administrate în cauză, rezultă că ambii inculpaţi au săvârşit infracţiunea de furt în formă consumată, iar apoi, faţă de intervenţia paznicilor, pentru a-şi asigura scăparea, au folosit violenţa.

Inculpaţii, după ce au pătruns în depozit pe o fereastră, au umplut cei 17 saci cu seminţe de floarea soarelui, au reuşit să scoată 5 saci în afara depozitului, moment în care au fost surprinşi de paznici şi din acest motiv activitatea de sustragere a fost întreruptă. Faptul că parte din saci au fost scoşi din depozit, deci din locul unde se păstra produsul respectiv confirmă consumarea infracţiunii de furt, urmată de actele de violenţă asupra paznicilor care i-au surprins, tocmai în scopul de a-şi asigura scăparea, împrejurare ce face să fie întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie în formă consumată şi

167

nu de tentativă.

A fost admis apelul parchetului, desfiinţată în parte sentinţa în sensul schimbării încadrării juridice a faptei din tentativă la infracţiunea de tâlhărie, în tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a) şi d) C. pen. şi a fost aplicată inculpaţilor câte o pedeapsă de 5 ani închisoare. S-a menţinut pedeapsa de câte 1 an închisoare pentru infracţiunea de ultraj, pedeapsa rezultantă ce urmează a fi executată, în urma recontopirii, fiind de 5 ani închisoare.

Curtea de Apel Iaşi, Decizia penală nr. 22 din 19 ianuarie 1999

132. INFRACŢIUNE COMPLEXĂ. FURTUL — COMPONENTA PRINCIPALĂ. VIOLENŢA — COMPONENTA

ADIACENTĂ

Prin sentinţa penală nr. 212 din 9 iunie 1998, Tribunalul Iaşi a condamnat pe inculpaţii M. V. şi I. C. la pedepse de câte 5 ani şi 3 luni închisoare, primul pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a), b) şi d) C. pen., iar secundul pentru complicitate la aceeaşi faptă.

S-a reţinut în fapt că în seara zilei de 8 aprilie 1997, cei doi inculpaţi fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, s-au deplasat cu căruţele proprietate personală în via fostului C. A. P. Ciurea, al cărui patrimoniu a fost preluat ulterior de S. C. "Agroind" S. A. Ciurea, şi au sustras un număr de 20 şpalieri din beton în valoare de 318.160 lei; fiind surprinşi de consăteni, au folosit violenţa pentru păstrarea bunurilor sustrase şi pentru a-şi asigura scăparea. Sentinţa a fost apelată de cei doi inculpaţi, fiind criticată pentru nelegalitate.

Motivându-şi apelurile, inculpaţii au susţinut că fapta comisă de ei nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie şi au cerut achitarea.

Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului, a reţinut că apelurile declarate sunt fondate şi le-a admis, însă în limitele şi pentru considerentele ce urmează: încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpaţilor prin rechizitor şi menţinută de prima instanţă este corectă. Tâlhăria este o infracţiune complexă, din structura ei făcând parte furtul, care este componenta principală, cât şi actele de violenţă, care constituie componenta adiacentă.

În baza probelor administrate s-a reţinut că cei doi inculpaţi au

168

sustras împreună şpalieri din via fostului C. A. P. Ciurea şi, pentru a păstra bunurile sustrase, inculpatul M. V. a aplicat lovituri părţii vătămate S. G., producându-i leziuni vindecabile în 3-4 zile de îngrijire medicală. Chiar dacă numai inculpatul M. V. a exercitat violenţe asupra părţii vătămate, celălalt coinculpat a asistat la acestea, a fost de acord cu ele şi a profitat de situaţia creată, reuşind astfel să-şi păstreze şpalierii sustraşi.

Lipsită de relevanţă juridică este şi împrejurarea că partea vătămată S. G. nu era proprietarul bunurilor sustrase şi nici nu le asigura paza. Esenţial este faptul că inculpaţii, pentru a-şi asigura scăparea şi a păstra bunurile deja sustrase, au folosit violenţa împotriva celor ce voiau să-i oprească şi să-i predea autorităţilor.

Apelurile inculpaţilor au fost însă admise şi au fost reduse pedepsele aplicate de prima instanţă la câte 1 an închisoare, după ce au fost reţinute în favoarea acestora largi circumstanţe atenuante, prevăzute de art. 74 - 76 C. pen.

Au fost avute în vedere împrejurările concrete în care s-a comis fapta, urmarea produsă, valoarea modică a prejudiciului cauzat, poziţia procesuală a inculpaţilor, precum şi faptul că sunt căsătoriţi şi au câte patru copii minori în întreţinere.

Curtea de Apel Iaşi, Decizia penală nr. 345 din 12 octombrie 1999

133. INFRACŢIUNE UNICĂ

Prin sentinţa penală nr.21 din 12 februarie 1998, Tribunalul Botoşani l-a condamnat pe inculpat la câte 6 ani închisoare pentru comiterea a două infracţiuni de tâlhărie prevăzute de art.211 alin.2 lit.a, d şi e C.pen., dispunând executarea pedepsei rezultante de 6 ani închisoare.

Instanţa a reţinut că inculpatul a lovit o persoană şi i-a sustras o sumă de bani, apoi a lovit-o şi pe a doua persoană (care a încercat să-l reţină), pentru a-şi asigura scăparea. Curtea de Apel Suceava a admis apelul inculpatului şi a desfiinţat parţial sentinţa, în sensul schimbării încadrării juridice, într-o singură infracţiune de tâlhărie.

Tâlhăria este o infracţiune contra patrimoniului, latura obiectivă fiind realizată în momentul deposedării victimei de bunuri, prin violenţă.

169

Prin lovirea şi a altei persoane, care încerca să-l reţină, inculpatul nu a comis o a doua infracţiune de tâlhărie, acţiunea sa fiind componentă a unei unice fapte.

Curtea de Apel Suceava , Decizie nr.64 din 15 aprilie 1998

134. INSTIGARE LA TÂLHĂRIE. INTENŢIE

Determinarea unei alte persoane să deposedeze partea vătămată de o sumă de bani, dându-i un spray pentru a înfrânge opunerea acesteia, urmată de agresarea ei prin folosirea sprayului şi aplicarea de lovituri şi cu urmarea unor vătămări corporale, nu constituie instigare la infracţiunea de furt, ci la aceea de tâlhărie, inculpatul fiind conştient că a determinat pe autor la săvârşirea unui furt prin întrebuinţare de violenţe.

Inculpatul C.G. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea instigării la infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 25 raportat la art. 211 alin. 1 teza I din Codul penal, reţinându-se că, în seara de 17 octombrie 1994, inculpatul, barman într-un local, a determinat pe inculpaţii minori P.A. şi S.V. să o deposedeze de bani pe partea vătămată. În acest sens, văzând că partea vătămată, care consumase băuturi alcoolice în local, avea asupra ei o importantă sumă de bani, inculpatul a spus celor doi minori că banii se află în buzunarul stâng al cămăşii părţii vătămate şi le-a dat un spray lacrimogen pentru a anihila o eventuală rezistenţă a acesteia.

După ce partea vătămată a părăsit localul, inculpaţii minori au urmărit-o, au folosit împotriva ei sprayul şi au lovit-o, luându-i suma de 100.000 de lei. Apoi au revenit în local, au restituit inculpatului sprayul şi i-au dat 30.000 de lei din banii luaţi de la partea vătămată.

Aceasta a suferit leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 25 de zile de îngrijiri medicale.

Judecătoria Târgovişte, prin sentinţa penală nr. 3822 din 24 noiembrie 1996, a reţinut situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu şi a condamnat pe inculpat pentru instigare la infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 25 raportat la art. 208 şi 209 din Codul penal.

Tribunalul Dîmboviţa, prin decizia penală nr. 34 din 10 martie 1995, a respins apelul declarat de procuror.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Potrivit art. 25 din Codul penal, instigator este persoana care,

cu intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă

170

prevăzută de legea penală. Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a

îndemnat pe inculpaţii minori să deposedeze de bani partea vătămată, spunându-le că avea în buzunar o importantă sumă de bani şi dându-le un spray lacrimogen pentru anihilarea unei posibile rezistenţe.

Aceste împrejurări evidenţiază că, pe plan subiectiv, inculpatul a prevăzut şi a urmărit producerea rezultatului faptei la săvârşirea căreia i-a determinat pe cei doi minori, şi anume luarea prin violenţă a banilor. În aceste condiţii, inculpatul a prevăzut posibilitatea producerii unor leziuni traumatice părţii vătămate, ca urmare firească a comportamentului violent al autorilor.

Aşa fiind, fapta săvârşită de inculpat trebuia încadrată în prevederile art. 25 raportat la art. 211 alin. 2 din Codul penal, anterior modificării prin Legea nr. 140/1996.

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală decizie penală nr. 1699 din 3 iulie 1997

135. INTENŢIA DE ÎNSUŞIRE A BUNURILOR.

Pentru existenţei infracţiunii de tâlhărie nu interesează dacă făptuitorul a urmărit deposedarea victimei mai înainte de exercitarea violenţei ori ameninţării sau dacă această hotărâre a intervenit în timpul săvârşirii unor asemenea acţiuni, în vederea obţinerii altei finalităţi (pentru a determina partea vătămată să-l urmeze pe inculpat în interiorul magazinului unde-şi desfăşura serviciul de pază).

Intenţia deposedării există pentru că implică şi reprezentarea faptului că bunul este luat fără consimţământul posesorului iar, prin neîndeplinirea condiţiei, bunul va rămâne definitiv în posesia făptuitorului, scop pe care acesta îl urmăreşte (dacă victima nu îl va urma pe inculpat în interiorul magazinului).

Prin sentinţa penală nr. 1299 din 20.12.1993, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, a fost condamnat inculpatul E. M, la pedeapsa de 2 ani închisoare, în baza art. 211 alin. 1 Cod penal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că în noaptea de 1.01.1993, în jurul orelor 1.00, inculpatul E. M., în timp ce ieşea din incinta Casei de Schimb Valutar „Edmond", situată pe B-dul 1848, pentru efectuarea rondului de pază, fiind angajat ca lucrător specializat în acest sens la acea unitate, l-a văzut în faţa consignaţiei

171

EDMOND din apropiere pe partea vătămată P. N., care se afla în zonă pentru găsirea unui taximetrist şi care, în acel moment, era sprijinit de grilajul consignaţiei. Inculpatului, în condiţiile în care a rugat-o pe partea vătămată să-şi ia mâinile de pe grilaj şi să se depărteze, i s-a pulverizat conţinutul unui spray lacrimogen în ochi, moment în care a urmărit partea vătămată până în zona magazinului COCOR, unde l-a lovit cu pumnul şi picioarele, luându-i şi căciula de blană de pe cap, după care a fugit. In momentele imediat următoare a apărut un echipaj mobil al poliţiei, care l-a somat să se oprească, dar inculpatul a continuat să fugă, având asupra sa bunul victimei.

Ulterior, lucrătorii de poliţie l-au identificat pe inculpat în incinta casei de schimb valutar EDMOND, unde s-a refugiat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul E. M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel, inculpatul arată că greşit instanţa de fond consideră întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, întrucât atât din declaraţiile sale, cât şi ale părţii vătămate rezultă că partea vătămată a folosit asupra sa un spray lacrimogen, împrejurare ce l-a determinat pe inculpat să-l urmărească pe acesta şi apoi să-l lovească spre a-l deposeda de spray, ocazie cu care părţii vătămate i-a căzut căciula de pe cap. Se susţine că inculpatul a luat-o de jos, dar nu în scopul de a şi-o însuşi, ci de a o determina pe partea vătămată s-o urmeze în interiorul magazinului, unde se afla celălalt paznic, comportarea părţii vătămate creându-i inculpatului impresia că acesta ar fi avut intenţia de a sparge magazinul de bijuterii pe care inculpatul îl avea în pază.

Se mai susţine că, dacă intenţia inculpatului ar fi fost aceea de a-şi însuşi căciula părţii vătămate, logic ar fi fost să-l deposedeze de acel bun de la început, dar partea vătămată a fost aceea care, după ce inculpatul l-a atenţionat să se îndepărteze de grilajul magazinului, l-a agresat cu un spray lacrimogen, astfel încât violenţa exercitată de inculpat nu a avut drept scop însuşirea bunului ce aparţinea părţii vătămate.

Lipsind intenţia de însuşire a bunului, nu poate fi reţinută infracţiunea de tâlhărie. În ceea ce priveşte împrejurarea că inculpatul s-a opus la somaţia organelor de poliţie, se susţine că acestea nu purtau uniforma specifică.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate, atât din punct de vedere al motivelor de apel formulate, cât şi din oficiu, conform art. 371 Cod procedură penală, tribunalul constată critica neîntemeiată.

Instanţa de fond a reţinut o corectă încadrare juridică a faptei.Astfel, tâlhăria este un furt comis cu violenţă.

172

Inculpatul a recunoscut luarea bunului din posesia părţii vătămate şi violenţele exercitate asupra acesteia.

În speţă, nu se poate susţine lipsa intenţiei. Într-adevăr, tâlhăria se săvârşeşte numai cu intenţie, însă chiar această formă a vinovăţiei are o structură în care se include intenţia cu care se săvârşeşte acţiunea principală (furtul) şi intenţia cu care se comite acţiunea adiacentă (violenţa).

Latura subiectivă nu se reduce la această infracţiune numai la intenţie. Legea prevede şi un scop al faptei, la care se raportează în special acţiunea adiacentă.

Violenţa se poate săvârşi şi anterior furtului, dacă ea pregăteşte iminent posibilitatea producerii sustragerii, existând relaţia de conexitate între infracţiune şi scop.

Scopul furtului este pur şi simplu cel al apropriaţiunii, al intrării în posesia bunului. Bunul a fost luat fără consimţământul părţii vătămate. Chiar dacă inculpatul a luat bunul, nu pentru a-l trece definitiv în posesia sa, ci pentru a determina partea vătămată să aibă un anumit comportament (aşa cum susţine acesta în declaraţia dată în cadrul cercetării judecătoreşti), luând un bun fără consimţământul victimei, este vorba totuşi de un furt, întrucât ceea ce interesează este numai faptul că inculpatul a avut reprezentarea luării unui bun material din posesia părţii vătămate şi a ştiut că ia acel bun împotriva voinţei sale.

Scopul însuşirii pe nedrept trebuie înţeles în antiteză cu scopul însuşirii de drept.

Acest scop va exista totdeauna când făptuitorul a luat bunul cunoscând că acţionează contrar voinţei posesorului. Luarea bunului fără consimţământului posesorului relevă voinţa de a trece bunul în proprietatea sa.

Toate aceste elemente sunt de natură a crea convingerea tribunalului că încadrarea juridică este corectă, şi că nu se impune achitarea inculpatului.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 327/12.04.1995

136. INTENŢIE. TÂLHĂRIE. FURT. ELEMENT DE DISTINCŢIE

173

Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie, care se săvârşeşte numai cu intenţie directă, este necesar ca această formă de vinovăţie să fie prezentă atât în acţiunea principală, de furt, cât şi în cea adiacentă, de exercitare de violenţe sau ameninţări, pentru a pune victima în stare de inconştienţă sau în neputinţă de a se apăra.

În cazul în care, prin lovirea victimei, inculpatul nu a urmărit deposedarea acesteia de bunuri, ci răzbunarea sau alte asemenea scopuri, iar hotărârea de a-i sustrage un anumit bun a survenit ulterior, după ce ea a căzut, cele două acţiuni ale sale, fără legătură subiectivă între ele, constituie infracţiuni distincte, urmând a fi încadrate în infracţiunea de lovire şi aceea de furt.

Prin sentinţa penală nr. 142 din 9 aprilie 1998 a Tribunalului Iaşi a fost condamnat inculpatul I.M. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. e, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.

S-a reţinut că în ziua de 14 iunie 1997, având un schimb de cuvinte cu C.V., inculpatul l-a lovit şi, în urma căderii acestuia, i-a luat haina, însuşindu-şi-o.

Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 217 din 7 iulie 1998 a Curţii de Apel Iaşi.

Inculpatul a declarat recurs, susţinând că, în realitate, el a fost lovit de partea vătămată.

Recursul este fondat, încadrarea juridică dată faptei fiind greşită.

Din examinarea textului art. 211 alin. 1 Cod penal rezultă că infracţiunea de tâlhărie se săvârşeşte cu intenţie directă, această formă de vinovăţie trebuind să existe atât în raport cu acţiunea principală, de furt, cât şi în raport cu acţiunea adiacentă de punere a victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra prin exercitarea de violenţe sau ameninţări asupra acesteia.

Mai mult, pentru realizarea laturii subiective a acestei infracţiuni, este obligatoriu ca, prin acţiunea adiacentă, făptuitorul să urmărească unul din scopurile prevăzute în art. 211 alin. 1 Cod penal, respectiv furtul, păstrarea bunului furat sau înlăturarea urmelor infracţiunii.

Or, în cauză, din probele administrate rezultă cu certitudine că inculpatul nu a lovit pe victimă în scopul de a-i sustrage vreun bun şi nici în vreunul din celelalte scopuri prevăzute la art. 211 alin. 1 Cod penal, ci pentru că el o considera implicată în desfacerea contractului său de muncă.

În atare situaţie, neexistând legătura subiectivă cerută de lege între acţiunea de lovire şi aceea de furt, aceste două fapte ale

174

inculpatului nu pot fi încadrate în infracţiunea de tâlhărie, ci constituie infracţiuni distincte.

Ca urmare, fapta inculpatului de a lovi pe partea vătămată cu o piatră, cauzându-i leziuni pentru a căror vindecare i-au fost necesare 8 - 10 zile de îngrijiri medicale, constituie infracţiunea de lovire prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal, iar fapta de a lua, într-un loc public, haina părţii vătămate, fără consimţământul acesteia, în scopul de a şi-o însuşi pe nedrept, constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. e Cod penal.

În consecinţă, recursul inculpatului a fost admis în sensul arătat.

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală decizie penală nr. 104

din 19 ianuarie 1999

137. ÎNCADRARE JURIDICĂ

În timp ce partea vătămată se îndrepta spre casă printr-o pădure, inculpatul, care îl urmărise, i-a ieşit în cale, şi-a tras gluga peste cap şi prin ameninţare, a determinat-o să-i dea banii ce-i avea asupra sa, faptă pe care prima instanţă a calificat-o în tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. c Cod penal.

Curtea a admis apelul inculpatului şi ţinând seama că gluga pe care inculpatul o avea pe cap nu-i acoperea integral faţa, astfel că partea vătămată a putut să-l recunoască, a schimbat încadrarea juridică în infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal, cu reducerea corespunzătoare a pedepsei.

Instanţa de apel a considerat că fapta săvârşită de inculpat nu întruneşte trăsăturile constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. c Cod penal nefiind vorba de o faptă comisă de o persoană "mascată, deghizată sau travestită", astfel cum prevede textul de lege menţionat.

Curtea de Apel Bacău, Decizie penală nr. 199 din 2 iulie 1999

138. ÎNCADRARE JURIDICĂ A FURTULUI URMAT DE ÎNTREBUINŢAREA VIOLENŢELOR PENTRU CA FĂPTUITORUL SĂ-

ŞI ASIGURE SCĂPAREA

175

Sustragerea de bunuri mobile urmată de lovirea părţilor vătămate pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii complexe de tâlhărie, şi nu a două infracţiuni aflate în concurs real, una de furt simplu (art. 208 alin. 1 din Codul penal) şi cealaltă de loviri sau alte violenţe (art. 180 alin. 2 din Codul penal).

Prin Sentinţa penală nr. 140 din 20.10.2005, Tribunalul Călăraşi, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 1 şi alin. 2^1 lit. b) din Codul penal, săvârşită de inculpatul N.R. la data de 16.07.2004, în infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 din Codul penal şi infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 din Codul penal.

S-a respins cererea formulată de inculpat, prin apărător, de achitare în baza art. 10 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 din Codul penal şi de aplicare a dispoziţiilor art. 73 din Codul penal (pentru fapta din 16.07.2004).

S-a respins cererea formulată de inculpat, prin apărător, de schimbare a încadrării juridice pentru fapta din data de 3/4.09.2004 din infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) şi alin. 3 lit. h) din Codul penal în art. 26 din Codul penal raportat la art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) şi alin. 3 lit. h) din Codul penal.

În baza art. 208 alin. 1 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul N.R. la 1 an închisoare.

În baza art. 180 alin. 2 din Codul penal, a fost condamnat acelaşi inculpat la 1 an închisoare.

În baza art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), e) şi g) şi alin. 3 lit. h) din Codul penal, a fost condamnat acelaşi inculpat la 4 ani închisoare.

În baza art. 33 - 34 din Codul penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 4 ani închisoare.

În baza art. 71 din Codul penal, s-a interzis inculpatului N.R. exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 din Codul penal, începând cu data rămânerii definitive a sentinţei şi până la terminarea executării pedepsei.

S-a luat act că inculpatul N.R. este arestat în altă cauză. În baza art. 118 lit. b) din Codul penal, s-a confiscat de la

inculpat cuţitul folosit la săvârşirea infracţiunii. S-a luat act că partea vătămată B.V. nu s-a constituit parte

176

civilă în cauză. S-a admis cererea de despăgubiri civile, formulată de partea

civilă SC "R." SA, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 324/A din 20.04.2005 a Curţii de Apel Bucureşti.

A fost obligat inculpatul N.R., în solidar cu inculpatul N.M., la plata către partea civilă SC "R." SA a despăgubirilor civile în sumă de 9.569.462 lei, aşa cum s-a stabilit prin Sentinţa penală nr. 17 din 9.02.2005 a Tribunalului Călăraşi, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 324/A din 20.04.2005 a Curţii de Apel Bucureşti.

A fost obligat inculpatul N.R. la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în ziua de 16.07.2004, în jurul orelor 16,00, inculpatul N.R. se afla cu căruţa pe câmp şi, trecând pe lângă o parcelă cu lucernă cosită, s-a hotărât să ia câteva braţe din aceasta.

Partea vătămată B.V., care se afla, împreună cu fiul său, B.M., pe o mirişte de grâu apropiată, l-a observat pe inculpat şi l-a strigat să nu mai fure, însă acesta a continuat să încarce lucerna. În aceste condiţii, partea vătămată şi fiul său au început să alerge după inculpat.

Fiul părţii vătămate a reuşit să ajungă mai repede la căruţa în care se afla inculpatul şi a reuşit să tragă din căruţă o ţeavă.

Inculpatul a mai mers cu căruţa circa 100 m, după care s-a oprit şi, văzând-o pe partea vătămată, a început să se roage de aceasta să-i restituie ţeava.

Partea vătămată s-a apropiat de inculpat şi, fără să-i ceară acestuia să-i dea înapoi lucerna furată, a început să-l lovească cu pumnii. Inculpatul a reuşit să scape şi a luat-o la fugă cu căruţa, ameninţând-o pe partea vătămată că se va întoarce cu fraţii lui pentru a o bate aşa cum şi aceasta îl bătuse.

Partea vătămată s-a înfuriat şi a început să alerge după inculpat. Ajungându-l din urmă, a încercat să deshame iapa (prin desfacerea ştreangului), dar nu a reuşit acest lucru, întrucât inculpatul, înfuriat de ceea ce încerca să facă partea vătămată, a înţepat-o în spate cu un cuţit luat din căruţă.

Între cei doi a izbucnit o altercaţie şi inculpatul, care între timp coborâse din căruţă cu cuţitul, a început să fluture arma în faţa părţii vătămate, reuşind să o taie în zona braţului drept, a abdomenului şi pe obrazul stâng în timp ce aceasta încerca să-l deposedeze.

În cele din urmă, partea vătămată a apucat de lama cuţitului şi a tras de ea îndoind-o, apoi a aruncat cuţitul în iarbă.

Pentru a-şi recupera ţeava care rămăsese la victimă, inculpatul l-a prins pe fiul acesteia cu mâinile de gât, ameninţându-l că îl omoară, împrejurare ce a determinat-o pe partea vătămată să-i mai

177

aplice o lovitură în zona feţei (în maxilar) cu o ţeavă. Inculpatul a plecat după aceea pe jos, întrucât calul fugise cu

căruţa în timpul altercaţiei. Probele administrate relevă faptul că inculpatul a sustras

lucerna şi că a exercitat acte de violenţă în cauză, dar acestea nu au fost folosite pentru sustragerea lucernei, pentru păstrarea ei sau pentru a-şi asigura scăparea. Astfel, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 din Codul penal şi art. 180 alin. 2 din Codul penal.

Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, deoarece din probele administrate rezultă că inculpatul a sustras lucerna şi a încercat să fugă. Pentru a recupera ţeava căzută din căruţă, inculpatul a agresat partea vătămată.

De asemenea, prin apelul declarat, inculpatul a criticat sentinţa pentru greşita sa condamnare.

Privitor la infracţiunea de furt, probele administrate nu sunt relevante, acestea fiind declaraţia părţii vătămate şi a fiului acesteia, iar privitor la infracţiunea de lovire, greşit nu s-a reţinut în favoarea sa circumstanţa atenuantă a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) din Codul penal.

Pentru cea de-a doua faptă reţinută în rechizitoriu, a solicitat să se dispună schimbarea încadrării juridice, în sensul de a se reţine complicitatea la acest furt, deoarece activitatea infracţională a inculpatului constă în faptul că a dat o mână de ajutor inculpatului principal pentru a încărca capacele în căruţă.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate în raport de criticile aduse, precum şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform prevederilor art. 371 alin. 2 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat următoarele:

Instanţa a făcut o greşită interpretare a probelor şi a dat o necorespunzătoare încadrare juridică faptelor comise de inculpat.

Astfel, din probele administrate rezultă că inculpatul a sustras lucerna şi a încercat să fugă, dar i-a căzut din căruţă o ţeavă pe care s-a întors să o recupereze pentru ca părţile vătămate să nu aibă o dovadă împotriva sa. Pentru a-şi lua ţeava şi a-şi asigura scăparea, fiind cu lucerna în căruţă, inculpatul a agresat partea vătămată, el fiind agresorul, şi nu ceilalţi care nu erau înarmaţi, nici cu unelte.

Acţiunea inculpatului de a ataca victima nu poate fi disociată de furtul lucernei, aşa cum greşit a apreciat instanţa fondului.

Împrejurarea că inculpatul a revenit asupra declaraţiilor date la urmărirea penală, prin care recunoaşte săvârşirea faptelor, nu este relevantă, deoarece este nejustificată şi nu se încadrează în ansamblul

178

probator administrat. În acest context, criteriul determinant în aprecierea probelor administrate într-o cauză îl constituie forţa acestora de a exprima adevărul, art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală neinstituind o ordine de preferinţă după cum acestea au fost administrate în faza de urmărire penală ori în aceea a judecăţii.

Pe cale de consecinţă, în cauză sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, violenţa exercitându-se în strânsă legătură cu furtul de lucernă, pentru a-şi asigura scăparea şi pentru a-şi lua ţeava căzută din căruţă.

După modul cum s-au desfăşurat faptele, inculpatul a furat lucernă de la partea vătămată şi aceasta, supărată de cele întâmplate, i-a aplicat inculpatului o corecţie, nu se poate reţine circumstanţa provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) din Codul penal.

Nu este întemeiată nici critica inculpatului referitoare la greşita condamnare pentru fapta de furt.

Instanţa a făcut o examinare judicioasă a probatoriilor administrate, declaraţia inculpatului de recunoaştere a sustragerii pieselor, dată în faţa Curţii de Apel Bucureşti cu ocazia judecării apelului la data de 13.04.2005, coroborându-se cu declaraţia martorului M.F.

De asemenea, din procesul-verbal de constatare reiese că în noaptea de 3/4.09.2004, orele 2,00, lucrătorii Postului de Poliţie Grădiştea i-au urmărit pe cei doi inculpaţi, care transportau cu un atelaj hipo piese metalice, pe o stradă laterală în comună, unde aceştia au abandonat căruţa şi au fugit, fiind prins doar inculpatul N.M. în curtea părţii vătămate M.E.

Aşa fiind, vinovăţia inculpatului s-a stabilit cu certitudine de instanţa fondului.

În consecinţă, Curtea, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat parţial sentinţa şi, în fond, l-a condamnat pe inculpat pentru faptele care au fost reţinute prin rechizitoriu.

La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa a avut în vedere gravitatea deosebită a faptelor, dar şi persoana inculpatului, care a avut o atitudine procesuală nesinceră. Astfel, în baza art. 211 alin. 1 şi alin. 2^1 lit. b) din Codul penal, inculpatul N.R. a fost condamnat la 7 ani închisoare. În baza art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a), e), g) şi alin. 3 lit. h) din Codul penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 4 ani închisoare. În baza art. 33 - 34 din Codul penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 7 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 alin. 1 lit. a) şi b) din Codul penal.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei. În temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală,

a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.

179

S-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.

Curtea de Apel Bucureşti - secţia I a penală ,Decizie penală nr. 79 din 7 februarie 2006

139. ÎNTREBUINŢAREA DE VIOLENŢE. SMULGEREA OBIECTULUI DIN MÂNA VICTIMEI

Recursul inculpatului K.F. este nefondat, încadrarea juridică de tâlhărie atribuită faptelor este corectă, smulgerea genţii din mâna victimei întrunind condiţia violenţei.

Susţinerea inculpatului că smulgerea genţii din mâna victimei - faptă care a surprins victima ce astfel nu a putut schiţa nici o împotrivire -, nu constituie un act de violenţă din cele specifice conţinutului infracţiunii de tâlhărie, astfel că fapta sa constituie furt, deci această susţinere nu poate fi primită. Art. 211 Cod penal, care reglementează infracţiunea de tâlhărie, vorbeşte de întrebuinţare de violenţă ca o condiţie specifică existenţei infracţiunii.

În speţă, este neîndoielnic prezentă această condiţie, inculpatul folosind violenţa pentru a desprinde obiectul din mâna victimei, care astfel n-a opus nici o rezistenţă la acţiunea de smulgere a obiectului din mâna sa.

Ceea ce contează este faptul că obiectul era în contact direct cu victima, care depunea forţa obişnuită necesară atunci când se poartă un obiect în mână, forţă care a fost clar învinsă prin actul violent de smulgere practicat de făptuitor.

În speţă, nu poate fi vorba de o violenţă asupra obiectului şi nu asupra persoanei, cât timp, prin intermediul obiectului şi anume prin acţiunea de smulgere a acestuia a fost înfrântă forţa directă investită de victimă pentru, a purta obiectul în mână.

Din punct de vedere juridic, nu există o diferenţă esenţială între cazul când se smulge prin surprindere şi pe la spate un obiect purtat în mâna victimei şi smulgerea aceluiaşi obiect în condiţiile când victima sesizând intenţia agresorului s-a împotrivit ţinând strâns obiectul, care până la urmă a fost totuşi smuls de infractor.

O tipică situaţie de violenţă îndreptată împotriva obiectului şi

180

nu asupra persoanei, este atunci când, de pildă, se desprinde prin tăiere cu lama - o bijuterie de pe paltonul victimei fără ca aceasta să simtă.

C. Apel Bucureşti, Decizia penală nr. 99 din 25 mai 1996

140. ÎNSUŞIREA UNUI LUCRU AFLAT ASUPRA PERSOANEI

VĂTĂMATE. ÎNŢELESUL NOŢIUNII DE VIOLENŢĂ

Deposedarea părţii vătămate de căciula pe care o poartă, prin smulgerea ei de pe capul acesteia, fără exercitarea vreunei acţiuni agresive de natură a-i înfrânge opunerea, constituie infracţiunea de furt, iar nu de tâlhărie, deoarece lipseşte cerinţa privind întrebuinţarea de violenţe la care se referă art. 211 alin. 1 Cod penal.

Potrivit art. 211 alin. 1 Cod penal, constituie infracţiunea de

tâlhărie, între altele, furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţă sau ameninţări.

Datorită caracterului său complex, tâlhăria în această formă include în conţinutul său, pe lângă acţiunea care constituie fapta de furt, şi unele acte de violenţă sau ameninţare îndreptate împotriva persoanei, acte ce constituie conţinutul altor infracţiuni cu obiecte juridice speciale şi laturi subiective distincte.

În principiu, violenţele, ca şi ameninţarea, ca acţiuni adiacente care, alături de acţiunea principală de furt, realizează latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie, pot consta în orice acţiune de agresiune fizică sau psihică îndreptată împotriva persoanei vătămate, de natură a-i înfrânge împotrivirea la deposedarea sa. Prin urmare, în cazul tâlhăriei săvârşite prin aceste modalităţi, persoana vătămată ştie că avutul ei va suferi o diminuare prin acţiunea făptuitorului, dar nu poate împiedica producerea acestui rezultat, fie pentru că opunerea ei a fost anihilată, fie pentru că nu îndrăzneşte să se opună.

În speţă, sustragerea căciulilor de pe capul persoanelor vătămate s-a făcut fără ca acestea să poată opune rezistenţă, neştiind nimic despre acţiunile ce urmau să se comită împotriva lor, pentru că inculpatul s-a apropiat pe întuneric, ele fiind deposedate brusc de căciulile pe care le purtau, şi realizând cele îmtâmplate după epuizarea elementului material al acţiunii de furt, în timp ce infractorul se îndepărta, fugind de la locul săvârşirii faptelor.

181

Ca atare, sustragerea unei căciuli de pe capul celui care o poartă, în împrejurările menţionate, nu s-a făcut printr-o formă de constrângere a acestuia pentru a-i înfrânge împotrivirea, iar deposedarea nu i-a produs, în timpul desfăşurării acţiunii de furt, suferinţe fizice sau morale.

În raport cu aceste considerente, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 lit. a, c şi e din Codul penal.

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală decizie penală nr. 63

din 6 mai 1991

141. ÎNSUŞIRE PRIN SMULGEREA BUNULUI AFLAT ASUPRA PERSOANEI VĂTĂMATE .TÂLHĂRIE. FURT.

Fapta de a smulge poşeta ţinută sub braţ de persoana vătămată constituie Infracţiunea ce tâlhărie, iar nu aceea de furt.

Prin sentinţa penală nr. 1210 din 8 octombrie 1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul T.M. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. c C. pen. Instanţa a reţinut că, la 18 februarie 1996, pe stradă, inculpatul a smuls părţii vătămate poşeta de sub braţ, după care a fugit.

Împotriva sentinţei s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că faptei i s-a dat o încadrare juridică greşită, încadrarea corectă fiind în prevederile art. 211 alin. 1 C. pen.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art. 211 alin. 1 C. pen., constituie infracţiunea de tâlhărie furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea. Prin noţiunea generică "violenţă" se înţelege orice acţiune prin care se exercită o constrângere fizică sau psihică asupra unei persoane.

În sensul textului de lege citat există violenţă şi atunci când bunul este smuls din mâna sau de pe corpul părţii vătămate, chiar dacă

182

aceasta, din neputinţă, spaimă sau din cauza surprizei nu a opus rezistenţă făptuitorului. Or, din declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor, pe stradă, inculpatul s-a repezit la partea vătămată şi i-a smuls geanta de sub braţ.

Aşadar, pentru a realiza furtul, inculpatul a adoptat o atitudine violentă şi chiar dacă, aparent, a acţionat asupra lucrului, în realitate comportamentul său a reprezentat o modalitate de constrângere a victimei şi, ca atare, se impunea reţinerea infracţiunii de tâlhărie, iar nu a celei de furt.

În consecinţă, s-a admis recursul în anulare iar inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 299 din 27 ianuarie

142. ÎNCĂLCAREA DREPTULUI LA APĂRARE ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ. NULITATE ABSOLUTĂ

Prin sentinţa penală nr. 21 din 9 februarie 1995 a Tribunalului Bacău, s-a restituit cauza la procuror pentru refacerea urmăririi penale constatându-se că inculpatul minor trimis în judecată pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de articolul 211 aliniat 2 teza a II-a Cod penal a fost ascultat la urmărirea penală fără să fie asistat de avocat.

În recursul declarat de parchet, s-a susţinut în esenţă că nu era necesară restituirea cauzei, deoarece probele au fost refăcute de instanţa de judecată (inclusiv ascultarea inculpatului), iar în faza de urmărire penală odată cu punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul a fost ascultat în prezenţa apărătorului.

Se constată că împotriva inculpatului s-a pus în mişcare acţiunea penală la 16 martie 1994 şi în aceeaşi zi s-a dispus arestarea preventivă.

Tot la 16 martie 1994, în declaraţia dată de inculpatul neasistat, se face menţiunea că acesta nu solicită apărător, deşi pentru inculpatul minor asistenţa juridică era obligatorie potrivit articolului 171 aliniat 2 Cod procedură civilă.

În aceleaşi condiţii de încălcare a dreptului la apărare, inculpatul a fost ascultat şi ulterior la datele de 31 martie şi 7 aprilie 1994.

Susţinerea procurorului că instanţa ar trebui să analizeze dacă declaraţiile inculpatului la urmărirea penală fără apărător, concordă sau nu cu cele declarate în instanţa de judecată şi în funcţie de situaţia

183

constatată să aprecieze dacă este sau nu cazul restituirii în vederea refacerii urmăririi penale, nu corespunde prevederilor legale.

Aceasta ar însemna că aceeaşi dispoziţie legală, a cărei nerespectare este sancţionată cu nulitatea absolută a actului procedural respectiv, să fie apreciată de la caz la caz, putând fi chiar ocolită, ceea ce ar da naştere la arbitrariu şi la neaplicarea uniformă a legii, ceea ce ar inadmisibil, considerente faţă de care recursul a fost respins ca nefondat.

Curtea de Apel Bacău, decizie penală nr. 241/r din 20 iunie 1996

143. ÎNCADRARE JURIDICĂ. LUAREA ÎN CONSIDERARE A TUTUROR AGRAVANTELOR PREVĂZUTE DE ART. 211 ALIN. 2 C.

PEN.

Încadrarea juridică a infracţiunii trebuie să se facă în raport cu toate împrejurările agravante prevăzute de art. 211 alin. 2 C. pen. aplicabile în speţă; aplicarea unor cazuri de agravare şi omiterea altora, deşi incidente în cauză, duce la casarea hotărârii în temeiul art. 3859

alin. 1 pct 17 C. proc. pen., chiar dacă noua încadrare nu duce la modificarea pedepsei

Prin sentinţa nr. 67 din 26 aprilie 1999, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a condamnat pe inculpatul CC. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. d C pen. Instanţa a reţinut că, în noaptea de 29 decembrie 1998, întâlnind partea vătămată pe şosea, i-a sustras prin întrebuinţarea de violente suma de 490.000 de lei.

Curtea Militară de Apel, prin decizia penală nr. 65 din 22 iulie 1999, a respins apelurile declarate de procuror şi de inculpat. Prin apelul procurorului s-a arătat că fapta, fiind comisă în loc public, trebuie încadrată şi în prevederile art. 211 alin. 2 lit. e C. pen. Instanţa de apel a motivat că adăugarea acestui text de lege la încadrarea juridică a faptei nu este de natură să schimbe nici natura şi nici cuantumul pedepsei aplicate inculpatului.

Recursul declarat de procuror cu privire la încadrarea juridică dată faptei este fondat. Agravantele infracţiunii de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. d şi e C. pen. nu au fost contestate de instanţa de apel şi, fiind incidente, aplicarea lor nu este la latitudinea instanţei,

184

aceasta având obligaţia să reţină încadrarea corectă în textele de lege şi că aplice pedeapsa corespunzătoare în raport cu natura infracţiunii comise, de împrejurările care agravează răspunderea penală şi de celelalte criterii de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. Motivarea instanţei în sensul că, chiar şi reţinerea agravantei de la litera e din art. 211 alin. 2 C. pen. nu este de natură să schimbe natura infracţiunii şi sancţiunea aplicată este greşită. Ea avea obligaţia să reţină încadrarea juridică prin luarea în considerare a tuturor împrejurărilor agravante ale infracţiunii de tâlhărie şi să decidă dacă se impune menţinerea sau majorarea pedepsei aplicate de prima instanţă.

Sub acest aspect, recursul declarat de procuror, a fost admis, s-a schimbat încadrarea juridică în sensul considerentelor ce preced şi a fost menţinută pedeapsa aplicată de prima instanţă, corespunzătoare şi în raport cu noua încadrare juridică dată faptei.

C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2688 din 13 iunie 2000

144. ÎNCADRARE JURIDICĂ. TÂLHĂRIE SĂVÂRŞITĂ DE MAI MULTE PERSOANE

Prin sentinţa penală nr. 337 din 11 august 2003 a Tribunalului Braşov s-a dispus condamnarea inculpatului Z.I. la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2)1 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

În fapt s-a reţinut în esenţă că în data de 15 aprilie 2003, după ce a consumat băuturi alcoolice împreună cu partea vătămată în locuinţa acesteia din urmă, inculpatul a aplicat mai multe lovituri părţii vătămate, după care şi-a însuşit mai multe bunuri din locuinţă, pe care le-a aşezat în mai mulţi saci, fiind ajutat să îi transporte de către mai multe persoane rămase necunoscute, cu o căruţă.

Parchetul a criticat sentinţa pentru netemeinicie, solicitând majorarea pedepsei, în timp ce inculpatul a cerut instanţei de apel reducerea acesteia. Sub aspectul individualizării pedepsei, aceasta a fost majorată în cadrul rejudecării la 10 ani închisoare, pentru considerente ce nu vor fi dezvoltate cu această ocazie.

185

Ceea ce se impune a fi menţionat este că, deşi a reţinut că bunurile au fost sustrase de către inculpat împreună cu alte persoane care l-au ajutat la transport, prima instanţă nu a încadrat juridic în mod corespunzător această împrejurare, în cauză fiind necesar a se reţine săvârşirea infracţiunii de tâlhărie de două sau mai multe persoane împreună, în condiţiile art. 211 alin. (2)1 lit. a) C. pen., deoarece ceea ce textul de lege impune este ca la săvârşirea faptei să participe mai multe persoane, indiferent dacă acestea acţionează cu sau fără vinovăţie.

Reglementarea cuprinsă în art. 211 alin. (2)1 lit. a) C. pen. are menirea de a sancţiona participarea mai multor persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, în condiţiile în care prezenţa mai multor per¬soane la locul săvârşirii faptei sporeşte curajul autorului ei, este de natură să reducă posibilităţile de apărare ale victimei, să sporească posibilităţile de ascundere a bunurilor provenite din infracţiune şi de sustragere de la jude¬cata a autorului faptei care a acţionat cu forma de vinovăţie cerută de lege,

Ca atare, în urma admiterii apelului declarat de parchet în baza art. 379 pct. 2 lit, a) C. proc. pen., a fost desfiinţată în parte hotărârea primei instanţe, respectiv în ceea ce priveşte încadrarea juridică dată faptei săvârşite şi durata pedepsei stabilite. În cadrul rejudecării în aceste limite, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei săvârşite de inculpat, în sensul reţinerii şi a prevederilor art. 211 alin. (2)1 lit. a) C. pen., sancţionând astfel săvârşirea faptei împreună cu alte persoane.

Curtea de Apel Braşov, Decizia penală nr. 345/Ap din 3 decembrie 2003

145. ÎNSUŞIRE PRIN SMULGEREA BUNULUI AFLAT ASUPRA PERSOANEI VĂTĂMATE

Fapta de a smulge poşeta ţinută sub braţ de persoana vătămată constituie infracţiune de tâlhărie, iar nu aceea de furt.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută in art. 208 al. 1 raportat la art. 209 al. 1 lit. c C. pen. Instanţa a reţinut că, la 18 februarie 1996, pe stradă, inculpatul a smuls părţii vătămate poşeta de sub braţ, după care a fugit. Sentinţa nu a fost atacată cu apel. În cauză s-a declarat recurs în anulare, cu

186

motivarea că faptei i s-a dat o încadrare juridică greşită, cea corectă fiind în prevederile art 211 al 1 C. pen.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art. 211 al 1 C. pen., constituie infracţiunea de tâlhărie furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea. Prin noţiunea generică de „violenţă" se înţelege orice acţiune prin care se exercită o constrângere fizică sau psihică asupra unei persoane. În sensul textului de lege citat există violenţă şi atunci când bunul este smuls din mână sau de pe corpul părţii vătămate, chiar dacă aceasta, din neputinţă, spaimă sau din cauza surprizei nu a opus rezistenţă făptuitorului. Or, din declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor rezultă că, pe stradă, inculpatul s-a repezit la partea vătămată şi i-a smuls geanta de sub braţ.

Aşadar, pentru a realiza furtul, inculpatul a adoptat o atitudine violentă şi chiar dacă, aparent, a acţionat asupra lucrului, în realitate comportamentul său a reprezentat o modalitate de constrângere a victimei şi, ca atare, se impunea reţinerea infracţiunii de tâlhărie, şi nu a celei de furt.

În consecinţă, s-a admis recursul în anulare, iar inclupatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

CSJ, S. pen. d. 299/2000

146. ÎNTREBUINŢARE DE AMENINŢĂRI. ÎNŞELĂCIUNE

Fapta şoferului de taxi, de a sili pe pasageri, sub ameninţări şi blocarea portierelor pentru a împiedica coborârea acestora, să plătească sume ce depăşesc tariful normal al unor curse, constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu de înşelăciune.

Prin sentinţa penală nr. 255 din 18 martie 2004, Tribunalul Dolj a schimbat încadrarea juridică din două infracţiuni de tâlhărie prevăzute,în art 211 alin. (2) lit c) C. pen., în două infracţiuni de înşelăciuneprevăzute în art. 215 alin. (1) din acelaşi cod şi a condamnat peinculpatul S.M. la două pedepse de câte 6 luni închisoare.

În baza art. 11 pct 2 lit. a) raportat la art 10 alin. (1) lit a) C.

187

proc. pen. a achitat pe inculpat pentru două infracţiuni de tâlhărie.Instanţa a reţinut că, în perioada 2002-2003, inculpatul a

desfăşurat activitatea de taximetrie în municipiul Craiova.La 27 octombrie 2002, aflându-se cu autoturismul în zona

Gării Craiova, inculpatul a fost solicitat de părţile vătămate B.E. şi S.I., ambii în vârstă de 16 ani, să-i transporte în localitatea Mofleni, stabilind, de comun acord, preţul cursei la 25.000 de lei. După ce părţile vătămate au urcat pe bancheta din spate, inculpatul a pornit autoturismul, iar pe o stradă din oraş a oprit şi le-a spus celor doi pasageri că până în acel loc trebuie să plătească 400.000 de lei.

Părţile vătămate au refuzat să continue deplasarea, spunând că vor achita suma de 25.000 de lei cum s-a convenit; în momentul în care au intenţionat să coboare din maşină, au constatat că sistemul de închidere al portierelor era blocat. În acel moment, pe un ton ridicat, inculpatul le-a cerut suma de 400.000 de lei, spunându-le că nu pot ieşi din autoturism până nu vor achita banii. Sub această presiune, părţile vătămate au acceptat, de teamă, să-i dea această sumă; pentru a le permite să plece, inculpatul le-a mai cerut 150.000 de lei, spunându-le că trebuie să plătească şi staţionarea autoturismului cu motorul pornit.

Numai după ce a primit şi această sumă şi văzând că una dintre părţile vătămate a început să plângă, inculpatul a deblocat sistemul de închidere al portierelor.

În ziua de 12 septembrie 2003, au apelat la serviciile inculpatului părţile vătămate MI. şi G.M. Ajunşi la destinaţie, inculpatul le-a cerut celor doi pasageri suma de 350.000 de lei şi fiindcă aceştia au refuzat, spunând că preţul este exagerat, a pornit autoturismul şi s-a deplasat într-un alt cartier, unde le-a arătat că aparatul de taxat indică suma de 700.000 de lei şi, pe un ton categoric, le-a cerut aceşti bani. Recurgând la blocarea sistemului de închidere a portierelor şi la ame-ninţări cu acte de violenţă, inculpatul a determinat părţile vătămate să-i dea suma de 550.000 de lei după care le-a permis să coboare din autoturism.

În privinţa încadrării juridice în primul caz, instanţa a reţinut că inculpatul a negociat preţul curselor cu părţile vătămate, iar majorarea sumelor s-a făcut fără ameninţare şi agresare fizică, acestea plătind banii ceruţi. În această situaţie, s-a reţinut că părţile vătămate au fost induse în eroare de inculpat prin stabilirea unui preţ iniţial şi apoi prin majorarea acestuia, săvârşind în acest mod infracţiunea de înşelăciune faţă de părţile vătămate S.I. şi B.D.

Cu privire la cea de-a doua faptă, instanţa a hotărât că nu se poate reţine vinovăţia inculpatului de vreme ce nu s-a stabilit un preţ iniţial al cursei, iar ceasul de marcat a indicat un preţ pe care părţile vătămate l-au plătit în mod voluntar.

188

Prin decizia penală nr. 333 din 2 iulie 2004, Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat de procuror şi a condamnat pe inculpat la câte 2 ani închisoare, iar în baza art. 33 lit. a) şi 34 C. pen., a contopit pedepsele aplicate, urmând să execute 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie.

Recursul declarat de inculpat, este nefondat.În ziua de 27 octombrie 2002 părţile vătămate B.D. şi S.I., minori,

fiind ţinute câteva minute în autoturism cu portierele blocate printr-o comandă la dispoziţia exclusivă a inculpatului şi presaţi să achite suma de 400.000 de lei pentru o parte din cursă, la care s-au adăugat 150.000 de lei pentru staţionare, s-au simţit ameninţate şi în imposibilitate de a se apăra, condiţii în care au acceptat să remită inculpatului sumele solicitate pentru a putea coborî din maşină.

În atare situaţie, se constată că inculpatul a acţionat in scopul de a însuşi pe nedrept acele sume de bani, deposedarea părţilor vătămate făcându-se prin mijloace violente, elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie fiind întrunite.

Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune se cere, sub aspectullaturii obiective, ca inculpatul să fi săvârşit o acţiune de inducere îneroare a altei persoane prin orice mijloace şi, ca urmare a acesteiactivităţi, cel amăgit să fi luat o decizie cu caracter patrimonial păgubitoare. În cauza de faţă părţile vătămate nu au luat o asemenea decizie, ci au remis inculpatului o sumă de bani sub ameninţarea cu actede violenţă.

În acelaşi mod a procedat inculpatul şi în ziua de 12 septembrie 2003, în dauna părţilor vătămate G.M. şi M.A. astfel că, în mod corect, instanţa de apel a dispus condamnarea lui şi pentru această faptă.

Constatându-se că decizia instanţei de apel este legală şi temeinică, recursul inculpatului a fost respins.


147. ÎNSCENAREA VIOLENŢEI

Înţelegerea între două persoane de a sustrage un bun aflat asupra uneia dintre ele, dar aparţinând alteia, prin simularea unei agresiuni asupra acesteia şi luarea bunului de cea de-a doua, constituie infracţiunea de furt, iar nu aceea de tâlhărie, însuşirea bunului nefiind săvârşită printr-o agresiune reală asupra unei persoane vătămate.

189

Prin Sentinţa nr. 486 din 19 mai 2003, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a condamnat pe inculpaţii M.G. şi I.R. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) din Codul penal, respectiv a complicităţii la această infracţiune.

Instanţa a reţinut că, la 12 aprilie 2001, S.E., contabilă la SC "C.", s-a deplasat la bancă pentru a ridica banii pentru salarii împreună cu inculpatul I.R., agent de pază, şofer însoţitor pentru asemenea transporturi.

La sediul băncii, după încasarea sumei de 350 de milioane de lei, inculpatul a aşezat banii într-o sacoşă, mergând apoi împreună cu contabila spre locul unde se afla autoturismul.

În timp ce inculpatul încerca să deschidă portiera, s-a apropiat o persoană care l-a lovit pe I.R. cu palma peste faţă, iar după ce acesta a căzut, i-a smuls sacoşa cu banii din mână şi a fugit.

În urma cercetărilor s-a stabilit că între inculpatul I.R. şi inculpatul M.G., care a luat banii, a existat o înţelegere în vederea sustragerii acestora.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, prin Decizia nr. 576 din 9 august 2004, a respins apelurile declarate de procuror şi de inculpaţi.

Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul a declarat recurs, susţinând că fapta trebuia încadrată ca furt calificat, iar nu ca tâlhărie.

Recursul este fondat. Din probele administrate rezultă că inculpatul I.R. a

comunicat celuilalt inculpat că urmează să se deplaseze la bancă să ridice o importantă sumă de bani, cei doi luând legătura prin telefon şi în timpul deplasării spre bancă.

După încasarea banilor, simulând că îl atacă pe I.R., inculpatul M.G. i-a aplicat o lovitură cu palma peste faţă, acesta a căzut, iar el i-a smuls sacoşa cu bani şi a fugit. În următoarele zile inculpaţii au împărţit banii sustraşi.

Aşadar, pe baza înţelegerii stabilite între cei doi inculpaţi, M.G. a sustras cele 350 milioane de lei, fiind ajutat de inculpatul I.R.

Fapta celor doi inculpaţi constituie infracţiunea de furt calificat săvârşită de unul în calitate de autor, iar celălalt în calitate de complice.

Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie, reţinută de prima instanţă şi cea de apel, se cere ca violenţele să fie exercitate asupra persoanei vătămate; or, în speţă, inculpaţii au simulat că unul îl loveşte pe celălalt, încercând prin aceasta să împiedice stabilirea realităţii, identificarea făptuitorilor şi recuperarea prejudiciului.

Inculpaţii înţelegându-se să însceneze furtul prin violenţă, nu se poate reţine ca reală una din acţiunile specifice infracţiunii complexe

190

de tâlhărie, ci numai a infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. a) şi e) din Codul penal.

În consecinţă recursul procurorului a fost admis, s-au casat hotărârile atacate, s-a schimbat încadrarea juridică în sensul considerentelor ce preced şi s-a dispus condamnarea inculpaţilor potrivit noii încadrări.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia penală, Decizie penală nr. 6236 din 24 noiembrie 2004

148. LATURĂ CIVILĂ. TÂLHĂRIE. CALITATEA DE PARTE CIVILĂ A SOCIETĂŢII DE ASIGURARE-REASIGURARE

În condiţiile în care parte vătămată, SC "C." SRL Bucureşti, beneficiara asigurării tip CASCO la societatea de asigurare-reasigurare X, unde s-a deschis un dosar de daune pentru repararea autoturismului proprietatea sa, avariat, în cadrul infracţiunii de tâlhărie săvârşite asupra şoferului de taxi, a declarat că nu are pretenţii civile de la inculpat, trebuie introdusă în cauză ca parte civilă societatea de asigurare-reasigurare X, pentru recuperarea daunei plătite asiguratului său.

Prin Sentinţa penală nr. 1257 din 23.12.2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 5532/2002, în baza art. 211 alin. 2 lit. a), d), e) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. a) şi b) din Codul penal şi art. 13 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul M.C., la 2 pedepse de câte 7 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal.

În baza art. 61 din Codul penal, s-a revocat liberarea condiţionată din executarea pedepsei de 4 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 3711 din 16.11.1999 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi s-a contopit restul de pedeapsă rămas neexecutat de 1 an, 4 luni şi 15 zile închisoare cu fiecare din cele 2 pedepse aplicate în prezenta cauză, inculpatul având de executat 2 pedepse de câte 7 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, s-au contopit pedepsele de mai sus într-o singură pedeapsă de 7 ani închisoare; s-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal.

A fost menţinută starea de arest a inculpatului, în baza art.

191

350 din Codul de procedură penală, şi, conform art. 88 din Codul penal, s-a dedus prevenţia acestuia de la data de 6.11.2001 la zi.

Prejudiciul s-a constatat acoperit prin restituirea autoturismului, luându-se act că partea vătămată SC "C." SRL şi C.C.D. nu s-au constituit părţi civile în cauză.

Prejudiciul faţă de partea civilă F.B. s-a constatat acoperit parţial prin restituire.

Inculpatul a fost obligat la 3.000.000 lei despăgubiri civile faţă de partea civilă F.B.

În baza art. 116 din Codul penal, s-a interzis inculpatului dreptul de a se afla pe raza municipiului Bucureşti o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În fapt, s-au reţinut următoarele: În seara de 3.12.2000, inculpaţii M.C. şi C.D. s-au deplasat în

Piaţa M. pentru a lua un taxi cu care să ajungă în comuna D. În acest scop, a solicitat partea vătămată C.C.D., care în seara zilei respective efectua serviciul de taximetrie pe autoturismul "Dacia 1310", cu numărul de înmatriculare B-38-AAY, aparţinând SC "C." SRL.

În timp ce C.D. a ocupat locul din dreapta părţii vătămate, inculpatul M.C. s-a aşezat pe banca din spate, în dreptul scaunului şoferului.

Intrând în comuna D., cei doi au îndrumat partea vătămată să conducă pe o stradă lăturalnică, după aproximativ 50 m determinând-o prin ameninţare să oprească autoturismul. Astfel, în timp ce inculpatul M.C. a imobilizat partea vătămată, înconjurându-i gâtul cu braţul, C.D. a smuls din contact cheile autoturismului, acesta oprindu-se.

Ulterior, autoturismul "Dacia 1310", cu numărul de înmatriculare B-38-AAY, sustras de inculpaţi, a fost găsit abandonat în Bucureşti, din acesta constatându-se lipsa staţiei de emisie-recepţie, a unei roţi de rezervă, a triunghiului reflectorizant, a trusei medicale şi extinctorului auto, bunuri care nu au putut fi găsite.

În seara zilei de 10.12.2000, după ce au consumat împreună băuturi alcoolice, inculpaţii M.C. şi C.D. au luat un taxi, în zona Gării de Nord, către comuna B.

Aceştia s-au urcat în autoturismul "Dacia 1310", cu numărul de înmatriculare 2-B-48843, aparţinând Companiei "R.", condus de partea vătămată F.B., după care s-au înţeles cu acesta să-i dea suma de 150.000 lei.

Inculpatul C.D. s-a aşezat în dreapta şoferului, iar inculpatul M.C. pe bancheta din spate a autoturismului.

Ajunşi în comuna B., în zona lacului C., la semnul inculpatului C.D., inculpatul M.C. a imobilizat partea vătămată cu o mână, prinzând-o de gât, iar cu cealaltă mână strângând în jurul ei centura de siguranţă,

192

iar inculpatul C.D. a scos din contact cheile autoturismului. După ce a lovit-o cu pumnul în zona feţei şi a capului,

inculpatul C.D. a deposedat partea vătămată de suma de 580.000 lei. După ce partea vătămată a reuşit să scape, inculpatul M.C. a

luat din portbagajul autoturismului o pompă de umflat cauciucuri, cu care a lovit partea vătămată în zona spatelui. În timp ce inculpatul M.C. lovea partea vătămată, inculpatul C.D. i-a sustras acestuia ceasul de la mână şi un inel din aur.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul M.C.

Apelurile declarate sunt fondate, în ceea ce priveşte nerezolvarea fondului cauzei, respectiv a laturii civile, fiind aplicabile dispoziţiile art. 379 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală.

Bunul sustras de inculpat, prin violenţă, în noaptea de 3/4.12.2000, respectiv autoturismul "Dacia 1310", cu numărul de înmatriculare B-38-AAY, este proprietatea SC "C." SRL. Cu toate că autoturismul a fost recuperat, s-au constatat avarii şi lipsa unor bunuri, în valoare de 11.344.500 lei.

Întrucât SC "C." SRL a comunicat că autoturismul era asigurat CASCO la societatea de asigurare-reasigurare X, la care a fost deschis Dosarul de daună nr. 24417/2000, instanţa trebuia să dispună introducerea în cauză a acestei societăţi de asigurare, în calitate de parte civilă şi să dispună citarea ei în cauză pentru a-i da posibilitate să se constituie parte civilă şi să-şi recupereze contravaloarea lucrărilor efectuate la autoturismul asiguratului său.

Neprocedând în acest mod, practic instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, privitor la latura civilă a cauzei.

S-a reţinut şi judecarea cauzei cu o lipsă de procedură de citare a inculpatului.

Ca urmare, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul M.C. împotriva Sentinţei penale nr. 1257 din 23.12.2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, s-a desfiinţat sentinţa penală apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.


nr. 294 din 22 mai 2003

149. LATURA OBIECTIVĂ A INFRACŢIUNII. ACŢIUNEA PRINCIPALĂ — FURTUL; ACŢIUNEA SECUNDARĂ — FOLOSIREA

193

VIOLENŢEI

Prin sentinţa penală nr. 372 din 5 octombrie 1999, Tribunalul Iaşi a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) Cod pr. pen.. achitarea inculpatului M.M. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, faptă prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. d şi e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

În baza art. 350 alin. 2 Cod pr. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 90 din 17 martie 1999 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi.

În fapt s-a reţinut că inculpatul în seara de 8 februarie 1999 se afla la barul S.C. "Leila" S.R.L, unde mergea în mod obişnuit şi se distra la jocurile electronice.

Fiind sub influenţa alcoolului, şi-a cheltuit toţi banii la jocurile electronice pierzând o sumă importanţă. Dorind să continue jocul, i-a cerut părţii vătămate C.N. să îl crediteze cu puncte în valoare de încă 100.000 lei. Aceasta a refuzat şi a trecut spre un alt jucător. Indignat, inculpatul s-a îndreptat spre partea vătămată şi a prins de banii pe care aceasta îi avea în mână şi îi număra, banii fiind încasaţi de la jucătorii din unitate. Inculpatul când i-a smuls banii din mână a afirmat că între aceştia sunt şi cei pierduţi de el în seara respectivă. Pentru a nu se rupe bancnotele, partea vătămată le-a dat drumul când inculpatul a prins şi a tras forţat de ele, dar în acelaşi timp a ţipat şi a solicitat ajutorul agentului de pază care, la rândul său a cerut sprijinul lucrătorilor de poliţie.

Prima instanţă a reţinut în motivarea sentinţei că tâlhăria se realizează sub aspectul laturii subiective, numai cu intenţie directă. Fiind o infracţiune complexă, intenţia trebuie să reprezinte atitudinea psihică a făptuitorului, atât în raport cu acţiunea principală (furtul) cât şi în raport cu acţiunea adiacentă (folosirea violenţei).

Cu privire la acţiunea principală, aceea de furt, din situaţia de fapt prezentată nu rezultă intenţia inculpatului de a-şi însuşi suma de bani luată din mâna părţii vătămate. Inculpatul i-a reproşat părţii vătămate că nu îl creditează cu puncte în valoare de 100.000 lei, în condiţiile în care o mare parte din banii pe care îi ţinea în mână erau din cei pierduţi de el la jocurile electronice.

Manifestările ulterioare luării banilor nu au dovedit intenţia de

194

însuşire; inculpatul nu a ascuns banii şi nu a părăsit barul.

Această atitudine a inculpatului, raportată la contextul în care a fost săvârşită fapta, a condus prima instanţă la convingerea că în cauză lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, respectiv intenţia de însuşire pe nedrept a banilor, şi a dispus achitarea.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, invocând nelegalitatea soluţiei de achitare a inculpatului; S-a susţinut că materialul probator administrat a dovedit împrejurarea că sustragerea banilor s-a realizat prin constrângerea părţii vătămate. Violenţa—ca acţiune adiacentă — s-a realizat prin agresiunea psihică exercitată asupra părţii vătămate şi care a ţipat şi a cerut ajutor agentului de pază spre a putea recupera banii.

S-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea integrală a sentinţei şi condamnarea inculpatului.

Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate, dar sub toate aspectele de fapt şi de drept, a reţinut că apelul este fondat şi 1-a admis cu următoarea motivare: aşa cum rezultă din amplul material probator administrat în cursul urmăririi penale şi reconfirmat în faza cercetării judecătoreşti, în noaptea de 8/9 februarie 1999, inculpatul M.M. fiind sub influenţa alcoolului, surescitate de împrejurarea că pierduse la jocurile electronice o sumă importantă de bani şi indignat de faptul că salariatul de serviciu — partea vătămată C.N. a refuzat să îi alimenteze instalaţia electronică de joc pe datorie, i-a smuls din mână întreaga sumă realizată din încasări, respectiv 800.000 lei. Aceasta a opus rezistenţă, a ţipat şi a cerut ajutorul agentului de pază şi al colegilor pentru a recupera banii.

Aceştia au intervenit, l-au imobilizat pe inculpat şi în aceste împrejurări s-au recuperat banii.

Susţinerile inculpatului că nu a ascuns banii în buzunar şi nu a părăsit localul sunt lipsite de relevanţă în ce priveşte încadrarea juridică; de fapt, el nici nu a avut la dispoziţie timpul material necesar pentru a părăsi localul, deoarece, la ţipetele părţii vătămate au intervenit agenţii de pază care au chemat organele de poliţie şi au imobilizat inculpatul.

Tâlhăria este o infracţiune complexă. În latura obiectivă a acesteia intră două activităţi strâns legate între ele, dintre care furtul este acţiunea principală, iar folosirea violenţei sau a ameninţării apare,

195

în raport cu cea dintâi, ca fiind secundară.

În prezenta cauză nu se poate susţine că acţiunea principală nu s-a realizat, atâta timp cât suma de bani a fost luată din posesia părţii vătămate, fără consimţământul acesteia, printr-o acţiune brutală, de natură a-i înfrânge orice împotrivire în scopul abandonării banilor în mâinile inculpatului.

Violenţa s-a exercitat asupra părţii vătămate spre a-i înfrânge voinţa de păstrare a banilor. Surprinsă de atitudinea inculpatului şi pentru ca acesta să nu îi rupă, partea vătămată a dat drumul banilor dar în acelaşi timp a ţipat şi a cerut ajutor.

Aşa fiind, fapta comisă de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie.

În baza art. 379 pct. 2 Iit. a) C.pr. pen. a fost admis apelul declarat de Parchet, desfiinţată integral sentinţa pronunţată de Tribunal şi rejudecând cauza s-a dispus condamnarea inculpatului M.M. la pedeapsa de 5 ani şi 5 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. d) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 3 7 lit. b) C pen. La dozarea pedepsei s-a avut în vedere şi împrejurarea că inculpatul mai avea în antecedente o condamnare tot pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

Curtea de Apel Iaşi, Decizia penală nr. 107 din 30 martie 2000

150. LATURA OBIECTIVĂ ŞI LATURA SUBIECTIVĂ A INFRACŢIUNII

Prin sentinţa penală nr. 489 din 16 decembrie 1999, Tribunalul Iaşi a condamnat pe inculpaţii: A.M., CM. şi P.P. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a) şi d) C. pen., cu aplicarea art. 74 - 76 C. pen., la pedepse de câte 2 ani închisoare. S-au aplicat inculpaţilor dispoziţiile art. 71 raportat la art. 64 C. pen. A fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea civilă promovată de partea vătămată şi au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare.

S-a reţinut în fapt că în ziua de 28 februarie 1999, cei trei inculpaţi s-au deplasat în com. Bosia cu căruţa inculpatului CM. şi au vândut 500 araci. Din banii obţinuţi au consumat băuturi alcoolice până

196

în jurul orelor 23,00. La întoarcere, au hotărât să meargă la Parchetul de Exploatare "Brazi" aparţinând S.C. Jordas Forest" S.R.L. pentru a sustrage lemne. Ajunşi la parchetul de exploatare, s-au întâlnit cu partea vătămată I.N. care îndeplinea funcţia de paznic. Inculpaţii i-au cerut permisiunea de a încărca căruţa cu lemne, însă au fost refuzaţi, împrejurare ce i-a determinat să-i adreseze injurii. Totodată, inculpaţii au început să încarce lemne în căruţă, iar partea vătămată, pentru a-i îndepărta, 1-a lovit cu furca în picior pe inculpatul C.M.

Acest inculpat a luat o scândură din căruţă şi a lovit partea vătămată care s-a îndreptat în fugă spre colibă. Ceilalţi inculpaţi au aruncat cu bucăţi de lemn după inculpat, pentru a-i obliga să se îndepărteze.

În timp ce inculpaţii CM. şi P.P. aruncau cu bucăţi de lemn spre coliba în care se adăpostise partea vătămată, inculpatul A.M. a mers la coteţul amplasat în spatele colibei şi şi-a însuşit un curcan în greutate de 4 kg;

În urma loviturilor aplicate, partea vătămată a suferit leziuni vindecabile în 23 - 24 zile îngrijire medicală.

Prima instanţă a reţinut că inculpaţii au acţionat în calitate de coautori la săvârşirea faptei; inculpaţii CM. şi P.P. exercitau acte de violenţă asupra părţii vătămate în timp ce inculpatul A.M. a sustras curcanul.

Faptul că inculpaţii au urmărit iniţial să fure lemne dar datorită intervenţiei paznicului nu au reuşit, iar apoi, în timp ce inculpaţii P.P. şi CM. continuau să exercite acte de violenţă asupra părţii vătămate, coinculpatul A.M. a mers la coteţ de unde a furat un curcan — nu are relevanţă în ce priveşte încadrarea juridică a faptei în textul prevăzut de art. 211 alin. 2 C pen.

Constituie infracţiunea de tâlhărie, orice furt săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, fiind lipsit de relevanţă dacă inculpaţii au urmărit deposedarea părţii vătămate de un anumit bun mai înainte de exercitarea de violenţe sau ameninţări sau dacă acest scop a intervenit în timpul folosirii unor asemenea mijloace în vederea realizării altei finalităţi. De asemenea, este lipsită de relevanţă împrejurarea că numai unul dintre făptuitori a săvârşit actul de constrângere, iar celălalt deposedarea, câtă vreme acţiunile lor au fost concomitente şi cooperante.

Împotriva sentinţei au declarat apel inculpaţii, invocând

197

nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii. Motivându-şi apelurile, inculpaţii au arătat că în mod greşit a fost reţinută în sarcina lor infracţiunea de tâlhărie în condiţiile în care partea vătămată a fost cea care a declanşat conflictul lovind pe inculpatul CM., iar ceilalţi doi au ripostat, aruncând cu lemne asupra colibei şi pentru a se răzbuna, i-au luat un curcan.

Curtea a respins apelurile ca nefondate cu următoarea motivare: aşa cum rezultă din situaţia de fapt reţinută in faza de urmarire penală şi reconfirmată în faza cercetării judecătoreşti, în noaptea de 28 februarie 1999, cei trei inculpaţi s-au deplasat cu căruţa la Parchetul de exploatare "Brazi" al S.C. "Jordas Forest'' S.R.L. pentru a sustrage material lemnos şi găsindu-1 pe paznicul I.N. i-au cerut voie să încarce lemne, oferindu-i în schimb o sticlă cu vin şi suma de 10.000 lei. Fiind refuzaţi, inculpaţii au început să încarce lemne în căruţă, iar partea vătămată pentru a-i opri, a înţepat cu furca în picior pe inculpatul CM. Acesta a luat o scândură din căruţă şi a lovit partea vătămată, iar ceilalţi au început să arunce cu bucăţi de lemn asupra lui, obligându-1 să se refugieze în colibă. În timp ce inculpaţii P.P. şi CM. aruncau asupra părţii vătămate cu bucăţi de lemn, inculpatul A.M. a mers la coteţ şi i-a sustras un curcan.

Faţă de această situaţie de fapt, în mod corect prima instanţă a reţinut în sarcina inculpaţilor săvârşirea infracţiunii de tâlhărie în condiţii de coautorat. Chiar dacă iniţial inculpaţii au exercitat actele de violenţă asupra părţii vătămate pentru a-i înfrânge voinţa de a asigura paza materialului lemnos, deposedarea ulterioară de curcanul proprietatea sa, realizează — obiectiv şi subiectiv — toate elementele infracţiunii de tâlhărie.

Este lipsită de relevanţă şi împrejurarea că inculpaţii au participat în mod diferit la realizarea laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie — unii comiţând numai violenţe, iar celălalt atât acte de violenţă, cât şi acte de însuşire — din moment ce ei au desfăşurat în mod concordant activităţile materiale prin care s-a realizat infracţiunea; în asemenea condiţii, cei trei inculpaţi sunt coautori, aşa cum s-a reţinut prin actul de învestire şi prin hotărârea primei instanţe.

Curtea de Apel Iaşi, Decizia penală nr. 185 din 1 iunie 2000

151. LATURA SUBIECTIVĂ

198

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 1 C. pen., reţinându-se că, la data de 11 martie 1996, după ce partea vătămată i-a avariat autoturismul într-un accident de circulaţie, inculpatul a oprit-o, a dat-o jos de la volan şi i-a luat maşina, parcând-o la poarta părinţilor săi şi spunându-i că o va restitui dacă va primi costul reparaţiilor propriului autoturism.

Judecătoria l-a achitat pe inculpat, în temeiul art. 10 lit. d şi 11 pct. 2 lit. a C. pr. pen. Apelul declarat de procuror a fost respins. Recursul procurorului este nefondat.

Potrivit art. 211 C. pen., se sancţionează furtul comis prin întrebuinţare de violente sau ameninţări, iar art. 208 alin. 1 defineşte infracţiunea de furt prin luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a-1 însuşi pe nedrept.

În cauză s-a dovedit deposedarea prin violenţă a părţii vătămate, dar nu s-a probat şi nici nu s-a susţinut că inculpatul a intenţionat să-şi însuşească autoturismul acesteia. Scopul său a fost să-l determine pe autorul accidentului de circulaţie să-l despăgubească pentru daunele provocate.

Nefiind întrunite, cumulativ, cele două condiţii cerute de lege - deposedarea prin violenţă şi scopul însuşirii bunului - în mod corect şi legal instanţele au considerat că nu este realizat conţinutul infracţiunii de tâlhărie şi au pronunţat achitarea.

Curtea de Apel Suceava, s. pen: d. 242/1999

152. LIPSA LATURII SUBIECTIVE. CONSECINŢE.

Inculpatul S.M. a fost trimis în judecată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. 1 C. pen., reţinându-se în rechizitoriu că la data de 11 martie 1996, după ce partea vătămată B.G. i-a avariat autoturismul într-un accident de circulaţie, inculpatul a oprit-o, a dat-o jos de la volan şi i-a luat maşina, parcând-o la poarta părinţilor săi şi spunându-i că o va restitui dacă va primi contravaloarea reparaţiilor propriului autoturism.

Judecătoria Fălticeni, prin sentinţa penală nr. 62/1998,l-a

199

achitat pe inculpat, în temeiul art. 10 lit. d şi art. 11 pct. 2 lit. a C. proc. pen. cu motivarea că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, respectiv intenţia.

Apelul declarat de procuror a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 769 din 12 octombrie 1998 a Tribunalului Suceava.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, criticându-le pentru că instanţele au comis o eroare gravă de fapt, motiv de casare prevăzut de art. 385 pct. 18 C. proc. pen.

Curtea de Apel Suceava, secţia penală, investită cu judecarea recursului, 1-a respins, ca nefondat, cu motivarea că dispoziţiile art. 211 C. pen. sancţionează furtul comis prin întrebuinţare de violenţă sau ameninţări, iar art. 208 alin. 1 C. pen. defineşte infracţiunea de furt ca fiind luare unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. Dacă în cauză s-a dovedit deposedarea prin violenţă a părţii vătămate, nu s-a probat şi nici măcar nu s-a susţinut că inculpatul a dorit să-şi însuşească autoturismul acesteia. Scopul său a fost să-l determine pe autorul accidentului de circulaţie să-l despăgubească pentru daunele provocate.

Nefiind întrunite cumulativ cele două condiţii cerute de text -deposedarea prin violenţă şi scopul însuşirii bunului - în mod corect şi legal instanţele au concluzionat că nu este dat conţinutul infracţiunii de tâlhărie şi au pronunţat achitarea.

Curtea de Apel Suceava, Decizia penală nr. 242 din 3 mai 1999

153. LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL

Imobilizarea victimei şi urcarea sa cu forţa într-o maşină întruneşte, prin conţinutul său concret, elementele constitutive ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

Prin Sentinţa penală nr. 540/1998, Tribunalul Bucureşti - secţia I-a penală a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a şi e Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. c Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. c, text în baza căruia l-a condamnat pe inculpatul

200

C.D. la 500.000 lei amendă penală. S-a constatat pedeapsa graţiată integral, în baza art. 1 lit. b din Legea nr. 137/1997.

În acelaşi mod s-a schimbat încadrarea juridică şi a fost condamnat şi inculpatul C.C.

Alţi doi inculpaţi au fost achitaţi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală, pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a şi e Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. c Cod penal.

Toţi inculpaţii au mai fost achitaţi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. b^1 Cod procedură penală, pentru infracţiunea prevăzută de art. 189 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. c Cod penal şi, respectiv, art. 99 Cod penal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În ziua de 24.04.1997 inculpatul C.D. a avut o altercaţie cu partea vătămată S.I., în incinta unui local, unde a consumat băuturi alcoolice. Incidentul a fost provocat de partea vătămată, care, fără nici un motiv, l-a îmbrâncit pe inculpat.

Ulterior, inculpatul C.D., împreună cu inculpatul C.C. au părăsit localul, deplasându-se cu un autoturism spre ieşirea din localitate. Pe drum, au văzut-o pe partea vătămată, oprind maşina în dreptul acesteia. Din maşină a coborât mai întâi inculpatul C.D., care s-a apropiat de victimă şi a început s-o lovească, urmat de celălalt inculpat, C.C., care şi el a aplicat lovituri victimei. Împreună, cei doi inculpaţi au urcat victima în autoturism, pentru a o duce la poliţie, întrucât, mai devreme, aceasta îl îmbrâncise, în local, pe inculpatul C.D.

În autoturism se mai aflau alte două persoane, care nu au avut nici o contribuţie la lovirea şi imobilizarea victimei, dar una a condus autoturismul, iar cealaltă a stat pe bancheta din spate, păzind-o. Pe parcursul drumului spre sediul Poliţiei, inculpatul C.D. a continuat să-i aplice victimei mai multe lovituri, iar aceasta i-a cerut să-l lase în pace şi să nu-l ducă la poliţie. După aproximativ 10 minute, inculpatul C.D. i-a spus şoferului să întoarcă maşina şi să lase victima la locul de unde a ridicat-o.

Faţă de declaraţiile oscilante ale victimei, care iniţial s-a plâns că a fost bătut de toţi inculpaţii, care l-au deposedat de bani şi acte, apoi a revenit, arătând că numai doi inculpaţi l-au lovit, fără însă să-i sustragă ceva, tribunalul a reţinut vinovăţia inculpaţilor C.D. şi C.C. numai pentru infracţiunea de lovire, prevăzută de art. 180 alin. 2, achitându-i pe ceilalţi doi inculpaţi, atât pentru tâlhărie, cât şi pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal.

S-a motivat că inculpaţii au avut reprezentarea că acţiunea lor este nelegală, dar, în raport de conţinutul concret al faptelor,

201

împrejurările comiterii lor, scopul urmărit şi timpul foarte scurt de sechestrare a victimei, fapta de lipsire de libertate în mod ilegal nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel parchetul, invocând greşita schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 şi greşita achitare a inculpaţilor pentru infracţiunea prevăzută de art. 189 alin. 2 Cod penal.

Curtea de apel a admis apelul, a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, i-a condamnat pe toţi inculpaţii atât pentru infracţiunea de tâlhărie, cât şi pentru cea de lipsire de libertate în mod ilegal.

Din declaraţiile constante în cursul urmăririi penale, date în faţa organului de cercetare al poliţiei si procurorului, ale părţii vătămate, care a susţinut că toţi inculpaţii l-au deposedat prin violenţă de suma de 320.000 lei şi de actul de identitate, coroborate cu relatările făcute de trei martori oculari, Curtea a reţinut vinovăţia tuturor inculpaţilor pentru infracţiunile menţionate în actul de inculpare. Revenirea, în instanţă, asupra primelor declaraţii, de către partea vătămată şi unul dintre martori, nu este justificată şi nu este conformă cu realitatea.

S-a considerat că tribunalul a apreciat greşit probele, în privinţa infracţiunii de tâlhărie şi că a apreciat greşit lipsa de pericol social al unei infracţiuni, în ceea ce priveşte imobilizarea victimei timp de 10 minute şi transportarea ei cu autoturismul, împotriva voinţei ei.

Curtea de Apel Bucureşti - s. I penală, Decizie penală nr. 576 din 1 iunie 1999

154. LOVIRI SAU ALTE VIOLENŢE. TÂLHĂRIE. FURT. DELIMITARE

Exercitarea de acte de violenţă de către inculpaţi, urmate de însuşirea unor bunuri ale părţilor vătămate, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie si nu cele ale infractiuni de lovire sau alte violenţe.

Prin sentinţa penală nr. 59/2004 a Tribunalului Braşov s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului din tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. 2) lit. a), b), c), alin. (2)1 lit. a), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (2), respectiv art. 181 alin. (1), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. şi furt calificat prevăzut de art. 208 alin. (1), art. 209 lit. d), e), g)

202

C. pen., reţinându-se ca:

În seara de 19 aprilie 2003 cei trei inculpaţi se aflau în incinta localului „La Marina" din Zărneşti şi consumau băuturi alcoolice. La masa lor au stat mai multe persoane între care şi cele două părţi vătămate C.G. şi A.G.

Cele două părţi vătămate au părăsit localul în jurul orelor 0,20 -1,00. iar cei trei inculpaţi s-au hotărât să îi urmărească. B.C. şi B.V. au hotărât să bată cele două părţi vătămate şi să le ia banii, acţiune cu care s-a declarat de acord şi H.P.

Cei trei inculpaţi au pornit după cele două părţi vătămate, iar inculpatul B.C. şi-a acoperit faţa cu un fes care îi aparţinea lui B.I.

Când cele două părţi vătămate au fost ajunse din urmă, B.C. s-a apropiat şi 1-a lovit pe C.G. H.P. a luat o piatră şi a aruncat-o spre A.G. lovindu-l în regiunea mandibulei. B.C. l-a lovit pe A.C. în cap. B.V, l-a lovit pe C.G. în timp ce încerca să se îndepărteze, în acelaşi timp H.P. aruncând spre această parte vătămată mai multe pietre.

B.C. l-a doborât la pământ pe A.G. l-a căutat prin buzunare şi i-a sustras un milion lei, după care s-a deplasat rapid la locul unde era agresat C.G. Aici intervenţia sa a fost decisivă, partea vătămată fiind doborâtă la pământ în timp ce era în continuare lovit de B.I. În cursul agresiunii părţii vătămate i-a sărit din buzunar telefonul mobil.

În acel loc a apărut la un moment dat un autoturism condus de martorul H.C. B.C. şi B.V. s-au oprit din agresiune iar H.P a luat de pe jos telefonul mobil care aparţinea lui C.G. şi a părăsit în fugă locul faptei. Ca urmare a incidentului partea vătămată C.G. a suferit leziuni traumatice vindecabile în 3-4 zile de îngrijiri medicale iar A.G. în 40-45 zile de îngrijiri medicale.

Pe parcursul cercetărilor penale organul de poliţie a recuperat telefonul mobil şi s-a restituit părţii vătămate.

Instanţa de fond a apreciat că în urma administrării nemijlocite a probelor în faţa sa, starea de fapt este diferită. S-a reţinut ca cei trei inculpaţi nu au avut posibilitatea să vadă ce sume de bani aveau asupra lor părţile vătămate, că nu există probe din care să rezulte că inculpaţii au luat anterior hotărârea de a. bate părţile vătămate pentru a le fura banii, că ambele părţi vătămate au avansat posibilitatea că telefonul şi banii să le fi căzut din buzunare în timpul agresiunii şi nu să fi fost buzunăriţi, că telefonul mobil a fost luat de H.P. fără a le spune coinculpaţilor despre acest lucru, că leziunile provocate părţilor

203

vătămate s-a datorat acţiunilor de lovire a tuturor celor trei inculpaţi, că inculpatul B.C. nu a avut faţa acoperită cu fesul în momentul acţiunii, că declaraţiile date de inculpaţi în cursul urmăririi penale sunt neclare şi empirice, că nu s-a găsit la inculpat vreo sumă mare de bani, că nici un martor asistent la reconstituire nu a văzut ca vreun inculpat să arate cum i-a buzunărit pe cele două părţi vătămate. În concluzie s-a apreciat că lipseşte scopul în care au fost exercitate violenţele şi este necesară schimbarea de încadrare astfel cum s-a dispus prin hotărâre. S-a înlăturat reţinerea art. 75 lit. c) C. pen. pentru inculpaţii majori întrucât nu există certitudinea că aceştia ştiau că H.P. are o vârstă sub 18 ani.

Curtea de apel, prin decizia penală nr. 203/2004 a admis apelul Parchetului şi a dispus condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

Instanţa de fond a stabilit o stare de fapt bazată în principal pe probele administrate nemijlocit în faza cercetării judecătoreşti. Este adevărat că potrivit art. 200 C. proc. pen., obiectul urmăririi penale îl constituie strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii la identificarea făptuitorilor şi stabilirea răspunderii lor. Aceasta nu conduce însă la concluzia că probele administrate în faza cercetării judecătoreşti au valoare preponderentă întrucât s-ar încălca dispoziţiile art. 63 alin. ultim C. proc. pen. Ceea ce trebuie observat este împrejurarea corespunzător căreia versiunile prezentate în faţa instanţei sunt sau nu credibile.

Din coroborarea tuturor probelor administrate în procesul penal rezultă următoarele împrejurări:

Anterior comiterii faptelor cei trei inculpaţi au observat cele două părţi vătămate în local şi au remarcat că aceştia au asupra lor diferite sume de bani. Cei trei inculpaţi au părăsit împreună barul urmărind părţile vătămate şi, fără o discuţie prealabilă, au exercitat asupra lor acte de violenţă, aşa cum s-a stabilit de prima instanţă. Imobilizarea lui C.G. a dus la căderea din buzunarul exterior al gecii de piele a telefonului mobil Alcatel, care a fost imediat însuşit pe nedrept de inculpatul H.P.

Partea vătămată A.G. avea suma de 1.000.000 Iei în buzunarul interior al gecii de blugi iar suma i-a fost sustrasă în timp ce se afla doborât la pământ de către H.P. Cele două părţi vătămate au arătat constat că au fost agresate fără nici un motiv de toţi cei trei inculpaţii. Partea vătămată A.G. a arătat că B.C. este cel care l-a atacat din spate şi i-a luat suma de bani.În ce priveşte bunurile sustrase se constată că martora H.L a declarat că fratele său H.P. a adus acasă în

204

acea dimineaţă un telefon mobil gri şi i-a spus că B.V. s-a bătut cu un băiat căruia i-a căzut telefonul mobil pe care el l-a însuşit. În aceeaşi zi B.C. s-a deplasat în Piaţa Agroalimentară Zărneşti şi a cumpărat o pereche de adidaşi şi 5 perechi de şosete deşi nu avea nici un venit şi nici bani asupra lui la acea dată. Martorul I.C. care a surprins sfârşitul incidentului a observat pe stradă mai multe persoane care se băteau. Când s-a apropiat cu autoturismul care avea farurile aprinse a observat că agresorii se îndepărtează în fugă iar cele două părţi vătămate prezentau urme vizibile de violenţă, una din ele arătând că i-a fost sustras telefonul mobil. Plecarea precipitată a celor trei inculpaţi din local în urmărirea celor două părţi vătămate a fost confirmată de martorul C.C.

În ce priveşte versiunile inculpaţilor se observă că în faza urmăririi penale în faţa procurorului, inculpatul B.C. a recunoscut că după agresiune a buzunărit-o pe partea vătămată A.G. A mai arătat că ideea comiterii faptei a aparţinut celorlalţi doi coinculpaţi şi că şi-a acoperit faţa cu fesul pentru a nu fi recunoscut. Inculpatul B.V. a arătat că ideea săvârşirii infracţiunilor a aparţinut lui B.C. care l-a buzunărit pe A.G. Inculpatul H.P. a arătat că hotărârea infracţională a aparţinut celorlalţi doi coinculpaţi recunoscând că după agresiunea exercitată de cei doi inculpaţi asupra părţilor vătămate, a luat de pe jos telefonul părţii vătămate C.G.

În faţa instanţei inculpaţii au modificat aceste depoziţii invocând faptul că au fost agresaţi de organele de anchetă. Se constată că această motivare nu este susţinută de nici un indiciu sau probă în dosar. De altfel aceştia au recunoscut agresarea celor două părţi vătămate pe fondul consumului de alcool. Nu au recunoscut scopul cu care au acţionat, respectiv însuşirea bunurilor pe nedrept. În ce priveşte împrejurarea că B.C. a purtat un fes tras pe faţă în timpul evenimentelor se constată că aceasta nu a fost motivată de H.D., iar coinculpatul B.V. a arătat că aceasta s-a datorat faptului că pe B.C. îl dureau măselele. Aceste ultime justificări ale coinculpaţilor se dovedesc a fi lipsite de credibilitate, nefiind susţinute de vreo probă, având intenţia de a ascunde adevărul obiectiv.

Ca urmare, modificările depoziţiilor inculpaţilor din faza judecăţii nu se dovedesc a fi eficiente faţă de scopul urmărit de ei, respectiv diminuarea răspunderii penale. Acţiunea lor agresivă nu s-a datorat consumului de băuturi alcoolice, ci a fost o modalitate de a atinge un scop bine definit acela de a-şi însuşi bunurile părţilor vătămate.

205

Curtea de Apel Braşov, decizia penală nr. 203/ Ap din 9 iunie 2004

155. LUAREA PRIN VIOLENŢĂ A BUNULUI DĂRUIT

Luarea prin violenţă, din posesia persoanei vătămate, a unui obiect pe care anterior inculpatul îl dăruise acesteia constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211C. pen.


156. LUCRURI SUSTRASE DIN ACELAŞI PATRIMONIU. VIOLENŢE ASUPRA A DOUĂ PERSOANE PENTRU CA

FĂPTUITORUL SĂ-ŞI ASIGURE SCĂPAREA. ÎNCADRARE JURIDICĂ

Unitatea sau pluralitatea de infracţiuni complexe de tâlhărie prevăzută în art. 211 din Codul penal este determinată de obiectul acţiunii principale, aceea de furt; ca atare, dacă sustragerea este săvârşită dintr-un singur patrimoniu, există o unică infracţiune de tâlhărie, indiferent de numărul persoanelor agresate de făptuitor pentru însuşirea lucrului sau pentru păstrarea bunului furat, pentru înlăturarea urmelor infracţiunii sau pentru a-şi asigura scăparea.

Prin Sentinţa nr. 497 din 30 mai 2002, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a condamnat, între alţii, pe inculpatul M.N. la două pedepse pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a), b), d) şi f) şi la două pedepse pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj prevăzute în art. 239 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 31 decembrie 1997, inculpatul, împreună cu alţii, a pătruns într-o locuinţă de unde au sustras diferite bunuri. Fiind surprinşi de organele de poliţie, inculpatul, încercând să-şi asigure scăparea, a lovit doi poliţişti.

Împotriva sentinţei inculpatul a declarat apel, cu motivarea,

206

între altele, că s-a reţinut greşit săvârşirea a două infracţiuni de tâlhărie, întrucât prin acţiunea de sustragere a fost vizat un singur patrimoniu.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, prin Decizia nr. 698 din 24 octombrie 2002, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat, motivând că încadrarea faptelor în două infracţiuni de tâlhărie este corectă, de vreme ce inculpatul, pentru a scăpa, a lovit, succesiv, doi poliţişti care încercau să-l imobilizeze.

Prin recursul declarat, inculpatul a formulat aceeaşi critică privind încadrarea juridică a faptelor.

Recursul este fondat. Instanţele, reţinând în sarcina inculpatului săvârşirea a două

infracţiuni de tâlhărie, cu motivarea că pentru a-şi asigura scăparea a lovit doi lucrători de poliţie, au pronunţat hotărâri cu greşita aplicare a legii.

Tâlhăria este o infracţiune complexă, din structura ei făcând parte atât furtul, componentă principală, cât şi actele de violenţă, care constituie componenta adiacentă.

Prin urmare, faptele de tâlhărie se raportează la numărul subiecţilor pasivi ai faptei de furt, şi nu la numărul subiecţilor pasivi ai acţiunii adiacente de întrebuinţare de violenţe pentru a-şi asigura scăparea.

Sub acest aspect recursul inculpatului a fost admis, s-au casat hotărârile atacate, s-a schimbat încadrarea juridică şi s-a dispus condamnarea inculpatului pentru o singură infracţiune de tâlhărie, în concurs cu două infracţiuni de ultraj reţinute corect în sarcina acestuia.

Curtea Supremă de Justiţie - secţia penală, decizie penală nr.

4271 din 7 octombrie 2003

157. MAI MULTE PERSOANE VĂTĂMATE. INFRACŢIUNE UNICĂ. CONCURS DE INFRACŢIUNI

Săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, concomitent asupra mai multor persoane vătămate, prin ameninţare, constituie tot atâtea infracţiuni de tâlhărie, aflate în concurs real, câţi subiecţi pasivi sunt, iar nu o singură infracţiune continuată.

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, Decizie penală nr. 376 din 9 martie 1994

207

158. MĂSURI DE SIGURANŢĂ. CONFISCARE SPECIALĂ. CONDIŢII

Potrivit art. 118 lit. d) din Codul penal, sunt supuse confiscării speciale lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite părţii vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.

Dacă bunul sustras a fost vândut de către inculpat unui cumpărător de bună-credinţă, de la care a fost ulterior ridicat şi restituit părţii vătămate, instanţa nu poate dispune, în baza art. 118 lit. d) din Codul penal, confiscarea sumei de bani primite de inculpat de la dobânditorul de bună-credinţă, dacă acesta s-a constituit parte civilă în cauză.

Prin Sentinţa penală nr. 115 din 15 februarie 2001 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, în baza art. 211 alin. 2 lit. a) şi f) din Codul penal, a fost condamnată inculpata I.A. la 5 ani şi 6 luni închisoare. În baza art. 189 alin. 2 din Codul penal a fost condamnată aceeaşi inculpată la 5 ani închisoare. În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. a) din Codul penal s-a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 211 alin. 2 lit. a) şi f) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul N.G. la 7 ani închisoare. În baza art. 189 alin. 2 din Codul penal a fost condamnat acelaşi inculpat la 5 ani închisoare. În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. a) din Codul penal s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare.

În baza art. 14 şi 346 din Codul de procedură penală au fost obligaţi în solidar inculpaţii la 4.000.000 lei către partea vătămată T.A. şi la 1.414.160 lei către partea civilă S.C. "T." S.R.L.

În baza art. 118 lit. d) din Codul penal a fost confiscată de la inculpata I.A. suma de 1.100.000 lei.

În baza art. 191 din Codul de procedură penală a fost obligat fiecare inculpat la 2.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

S-a reţinut ca situaţie de fapt că la sfârşitul lunii aprilie 2000, închiriind o cameră în locuinţa părţii vătămate T.A., la data de 3.05.2000, imobilizând-o cu un cablu şi o bucată de sfoară, inculpaţii i-au sustras acesteia cerceii din ureche, două inele din aur, un radiocasetofon, câteva CD-uri, alte două inele, un telefon mobil marca Bosch şi produse cosmetice. În scurt timp partea vătămată a reuşit să se dezlege şi să anunţe organele de poliţie, o mare parte din bunuri fiind recuperate, bijuteriile însă fiind amanetate de inculpata I.A. la S.C. "T." S.R.L.

208

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambii inculpaţi, criticând-o sub aspectul individualizării pedepselor pe care le-au considerat mult prea severe în raport de conduita lor pe parcursul procesului penal şi împrejurarea că prejudiciul a fost acoperit.

Examinând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, în limitele efectului devolutiv, Curtea a constatat întemeiat doar apelul inculpatei I.A., însă pentru următoarele considerente:

Din materialul probator administrat în cauză rezultă că situaţia de fapt a fost corect reţinută de instanţa de fond, în sensul că după ce la sfârşitul lunii aprilie au închiriat o cameră în locuinţa părţii vătămate, cei doi inculpaţi, în urma unei înţelegeri prealabile, în ziua de 3.05.2000, au imobilizat-o pe partea vătămată T.A., legându-i mâinile şi picioarele cu un cablu şi o bucată de sfoară, după care i-au sustras cerceii din ureche, patru inele, din care două din aur, precum şi alte bunuri pe care le-au găsit în locuinţă.

Situaţia de fapt, necontestată de altfel nici de inculpaţi, care au recunoscut în mod constant, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei, faptele comise, a primit în mod corect încadrarea juridică în infracţiunea de tâlhărie în varianta agravată prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a) şi f) din Codul penal şi, respectiv, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, de asemeni în varianta agravată, prevăzută de art. 189 alin. 2 din Codul penal.

Sub aspectul individualizării pedepselor au fost avute în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 din Codul penal, respectiv gradul de pericol social concret ridicat al faptelor comise, circumstanţele personale ale inculpaţilor, ca şi atitudinea manifestată pe parcursul procesului penal şi împrejurarea că prejudiciile cauzate celor două părţi civile nu au fost acoperite.

În aceste condiţii, prin orientarea pedepselor în mod diferit către minimul special pentru inculpata I.A. şi către mediu pentru inculpatul N., acestea sunt apte să asigure îndeplinirea scopului lor general prevăzut de art. 52 din Codul penal.

Din oficiu însă, în virtutea efectului devolutiv al apelului, Curtea a constatat că în mod nelegal prima instanţă a dispus confiscarea de la inculpata I.A. a sumei de 1.100.000 lei pe care a obţinut-o de la S.C. "T." S.R.L. în schimbul amanetării bijuteriilor sustrase.

Dincolo de faptul că temeiul de drept indicat pentru măsura confiscării este greşit, instanţa de fond a omis să constate că, în condiţiile în care S.C. "T." S.R.L. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 1.414.160 lei reprezentând contravaloarea bijuteriilor amanetate de inculpata I.A. şi ridicate ulterior şi restituite părţii vătămate, în cauză nu se mai putea dispune confiscarea sumei obţinute de această

209

inculpată prin săvârşirea infracţiunii, întrucât potrivit art. 118 lit. d) din Codul penal lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii sunt supuse confiscării, însă numai în măsura în care nu sunt restituite persoanei vătămate şi nu servesc la despăgubirea acesteia.

În consecinţă, constatând întemeiat apelul inculpatei I.A., însă numai sub acest aspect, Curtea l-a admis, a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi, în fond, a înlăturat măsura confiscării pentru suma de 1.100.000 lei.


nr. 403/a din 21 iunie 2001

159. MINOR. MĂSURA EDUCATIVĂ PREVĂZUTĂ DE ART.

104 DIN CODUL PENAL. CONDAMNARE

Potrivit art. 104 din Codul penal, măsura educativă a internării minorului într-un centru de reeducare constă în aşezarea minorului, pe o perioadă determinată, într-un asemenea centru, în vederea realizării a două obiective: reeducarea morală, pe de o parte, şi posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională, potrivit cu aptitudinile sale, pe de altă parte.

În raport de împrejurarea în care se comite o faptă de tâlhărie (smulgerea unei poşete de pe umărul părţii vătămate) în public şi cu un pericol social sporit, ca şi de persoana inculpatului (neşcolarizat, fugit de acasă, trăind pe străzi, cunoscut cu antecedente penale), se impune aplicarea unei pedepse privative de libertate, şi nu măsura educativă prevăzută de art. 104 din Codul penal.

Prin Sentinţa penală nr. 1165 din 29 noiembrie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală, în baza art. 10 din Codul penal, raportat la art. 104 şi 106 din Codul penal, s-a dispus internarea într-un centru de reeducare a inculpatului minor M.C.V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 211 alin. 2 lit. e) din Codul penal, cu aplicarea art. 99 şi următoarele din Codul penal şi art. 13 din Codul penal.

Au fost puse în vedere inculpatului minor dispoziţiile art. 107 din Codul penal, privind condiţiile revocării internării minorului.

În temeiul art. 88 din Codul penal, s-a computat perioada reţinerii şi arestării preventive, începând cu data de 20.03.2002 la zi.

În baza art. 490 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, a fost executată de îndată măsura luată. S-a trimis o copie de pe hotărârea

210

administraţiei locului de deţinere care a luat măsuri de internare a minorului.

S-a constatat că partea vătămată C.A.L. nu a formulat pretenţii civile în cauză, prejudiciul fiind integral recuperat, prin restituire.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, emis la data de 13.06.2002, în Dosarul nr. 1990/P/2002, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului minor, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzute şi pedepsite de art. 211 alin. 2 lit. e) din Codul penal, cu aplicarea art. 99 şi următoarele din Codul penal şi art. 13 din Codul penal.

În fapt, s-a reţinut că, la data de 20.03.2002, în jurul orelor 15,15, lucrătorii de poliţie din cadrul Secţiei 8, aflaţi în serviciul de patrulare pe şoseaua M.B., au observat cum un tânăr s-a apropiat în fugă de o doamnă, care umbla în portbagajul unui autoturism, şi, printr-un gest brusc, i-a smuls geanta pe care aceasta o purta pe umăr, după care a luat-o la fugă în direcţia B.

Tânărul respectiv a reuşit să se îndepărteze doar circa 20 m de locul respectiv, deoarece lucrătorii de poliţie au procedat la imobilizarea lui cu operativitate, asupra sa găsindu-se geanta sustrasă prin violenţă în care se găseau actele de identitate ale părţii vătămate, un telefon mobil şi un portofel care conţinea suma de 200.000 lei, bunuri care au fost restituite părţii vătămate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul.

Apelul parchetului este fondat, iar cel al inculpatului nefondat. Potrivit art. 104 din Codul penal, măsura educativă a internării

într-un centru de reeducare constă în aşezarea minorului, pe o durată nedeterminată, într-un asemenea centru, în vederea realizării a două obiective: pe de o parte, reeducarea sa morală, şi, pe de altă parte, asigurarea posibilităţii de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale.

Atunci când este confruntată cu problema luării unei măsuri educative, instanţa trebuie să fie călăuzită de imperativul alegerii acelei măsuri, care, în cazul concret, apare ca fiind cea mai potrivită cu cerinţele reeducării morale.

Aşadar, instanţa va dispune internarea minorului într-un centru de reeducare numai dacă, pe baza probelor şi circumstanţelor cauzei, îşi va fi format convingerea că tocmai această măsură va contribui în situaţia dată, în modul cel mai eficient, la reeducarea minorului.

În raport de gradul de pericol social sporit al faptei săvârşite de inculpat, de împrejurările în care a fost comisă, în public şi prin

211

smulgerea de pe umăr a genţii părţii vătămate, de persoana inculpatului, care este neşcolarizat, a fugit în repetate rânduri de acasă, trăind pe străzi, a debutat în activitatea infracţională de la vârsta de 8 ani, iar în cursul anilor 1999 - 2000 a fost cercetat pentru mai multe infracţiuni de furt, calificat se impunea aplicarea unei pedepse privative de libertate, şi nu luarea unei măsuri educative.

De altfel, din raportul de expertiză medico-legală a rezultat că inculpatul M.C. prezintă dezinteres faţă de viitorul şcolar şi profesional, în condiţiile lipsei de supraveghere parentale.

Cu toate că inculpatul este la vârsta adolescenţei, prin întreaga sa atitudine prezintă un total dezinteres faţă de muncă, faţă de pregătirea sa şi faţă de valorile sociale şi are un comportament antisocial, înclinat spre comiterea de fapte cu caracter penal.

Ca urmare, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 1165 din 29 noiembrie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală.

S-a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi, rejudecând, s-a înlăturat aplicarea art. 101, 104 şi 107 din Codul penal şi art. 490 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul M.C.V. la 2 ani şi 6 luni închisoare, în baza art. 211 alin. 2 lit. e) din Codul penal, cu aplicarea art. 99 din Codul penal şi art. 13 din Codul penal, s-au aplicat prevederile art. 71 şi 64 din Codul penal, s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul M.C.V. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.



160. MINORITATE . MĂSURI EDUCATIVE. NEAGRAVAREA SITUAŢIEI ÎN PROPRIA CALE DE ATAC

Inculpatului minor i s-a aplicat prin sentinţă măsura educativă a internării într-un centru de reeducare prevăzută de art. 104 Cod penal, pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 75 lit. c Cod penal şi art. 99 şi următorii Cod penal, apelul fiind respins ca nefondat.

În cererea de recurs s-au reiterat aceleaşi critici formulate în apel, solicitându-se aplicarea unei pedepse cu închisoare sau măsura

212

libertăţii supravegheată prevăzută de art. 101 lit. b Cod penal. Faţă de gravitatea faptelor comise şi de datele privitoare la

inculpat, măsura libertăţii supravegheate nu are nici o justificare, iar pe de altă parte, la cererea acestuia, în propria cale de atac, nu se poate aplica recurentului o măsură mai gravă şi anume pedeapsa închisorii, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 372 Cod procedură penală.

Curtea de Apel Bacău, decizie penală nr. 317/r din 29

septembrie 1994

161. MODALITATE DE SĂVÂRŞIRE. TÂLHĂRIE. ELEMENT DE DISTINCŢIE FAŢĂ DE INFRACŢIUNEA DE FURT Furtul realizat prin acte de violenţă constituie infracţiune de

tâlhărie. Ca urmare, fapta de însuşire a unui lănţişor din aur, prin smulgerea şi ruperea lui de la gâtul părţii vătămate, trebuie încadrată în infracţiunea de tâlhărie, iar nu în infracţiunea de furt.

Prin sentinţa penală nr. 450 din 13 februarie 1997 a Judecătoriei Botoşani a fost condamnat inculpatul N.C.I. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. c şi e, cu aplicarea art. 99 şi 13 alin. 1 Cod penal.

S-a reţinut că în seara zilei de 16 aprilie 1996, profitând de împrejurarea că partea vătămată A.P. se afla în stare avansată de ebrietate, inculpatul i-a luat un lănţişor din aur de la gât.

Apelul şi recursul pe care inculpatul le-a declarat au fost respinse prin decizia penală nr. 303 din 23 aprilie 1997 a Tribunalului Botoşani şi, respectiv, decizia penală nr. 291 din 23 iunie 1997 a Curţii de Apel Suceava.

Împotriva celor trei hotărâri s-a declarat recurs în anulare, susţinându-se că fapta trebuia încadrată în infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal.

Recursul în anulare este fondat. Potrivit art. 211 alin. 1 Cod penal, "furtul săvârşit prin

întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea" constituie infracţiunea de tâlhărie.

Or, din actele dosarului rezultă că inculpatul a luat lănţişorul din aur de la gâtul părţii vătămate prin smulgere, rupându-l, ceea ce constituie un act de violenţă prin comiterea căruia şi-a asigurat

213

posibilitatea însuşirii bunului respectiv. În atare situaţie, rezultând că sunt întrunite cerinţele înscrise

în art. 211 alin. 1 Cod penal, încadrarea faptei în infracţiunea de furt calificat este greşită, pentru săvârşirea acesteia nefiind necesară violenţa.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis şi, casându-se hotărârile cu privire la încadrarea juridică a faptei, aceasta a fost schimbată în infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal.


2215 din 8 septembrie 1998 nepublicată

162. MODALITATE DE SĂVÂRŞIRE. FURT. TÂLHĂRIE.

Constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu de furt, fapta de sustragere urmată de întrebuinţarea de violenţe pentru păstrarea bunului ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, chiar dacă între cele două acţiuni s-a scurs un anumit interval de timp.

Prin sentinţa penală nr. 183 din 30 iunie 1997 a Tribunalului

Dolj, inculpaţii B.Fl. şi C.V. au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e Cod penal.

S-a reţinut că, în seara zilei de 29 noiembrie 1996, cei doi inculpaţi au spart vitrina unui chioşc şi, intrând înăuntru, au sustras mai multe treninguri, ciocolată, ţigări şi alte bunuri pe care le-au pus într-o geantă de voiaj. Fiind observaţi în momentul când părăseau chioşcul, inculpaţii au fost urmăriţi de un grup de tineri, care au încercat să-i prindă.

Pentru a scăpa de cei doi tineri, ce se apropiaseră de ei, inculpaţii i-au lovit cu un par şi cu o sapă, cauzându-le leziuni vindecabile în 7 - 8 zile. Până la urmă, inculpaţii au fost imobilizaţi şi duşi la postul de poliţie.

Inculpatul B.Fl. a declarat apel, acesta fiind respins prin decizia penală nr. 86 din 26 februarie 1998 a Curţii de Apel Craiova.

Acelaşi inculpat a declarat recurs, susţinând că fapta trebuia încadrată în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 lit. a, e, g şi i din Codul penal.

Recursul nu este fondat. Potrivit art. 211 alin. 1 Cod penal, constituie tâlhărie şi furtul

urmat de întrebuinţare de violenţe pentru păstrarea bunului furat ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

214

Pentru realizarea conţinutului acestei infracţiuni complexe, legea nu cere ca acţiunile ce o caracterizează să se succeadă imediat, între ele putând să existe un oarecare interval de timp.

De altfel, între acţiunea de sustragere şi actele de violenţă exercitate, nu s-a scurs decât un interval de timp necesar celor două victime pentru a-i ajunge din urmă pe inculpaţi, după ce aceştia au părăsit chioşcul din care au luat bunurile.

Aşa fiind, în mod corect s-a considerat că fapta inculpatului recurent constituie infracţiunea de tâlhărie, pentru care a fost condamnat, iar nu infracţiunea de furt calificat în care a solicitat să fie schimbată încadrarea juridică.

Ca urmare, recursul a fost respins. Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, Decizie penală nr.

1839 din 1 iulie 1998 nepublicată

163. MODIFICAREA COMPETENŢEI MATERIALE;

NERESPECTARE; CONSECINŢE

Prin sentinţa Judecătoriei Piatra Neamţ, inculpatul a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal, la 5 ani închisoare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, care a criticat soluţia numai sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, motivând că este prea severă.

Examinându-se apelul, s-a constatat din oficiu că a fost încălcată competenţa materială, întrucât conform art. 27 alin. 1 Cod procedură penală, Tribunalul era competent să judece în primă instanţă cauza ce are ca obiect o infracţiune prevăzută de art. 211 alin. 2 Cod penal şi nu Judecătoria.

Totodată, s-a reţinut că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 209 Cod procedură penală, urmărirea penală fiind efectuată la Parchetul de pe lângă Judecătorie în loc de Parchetul de pe lângă Tribunal, considerente faţă de care apelul a fost admis, s-a desfiinţat sentinţa şi s-a trimis cauza la Parchetul competent a efectua urmărirea penală şi a sesiza legal tribunalul. Decizia instanţei de apel a fost recurată atât de Parchet cât şi de inculpat, ambele recursuri fiind întemeiate.

Conform art. 25 Cod procedură penală, Judecătoria judecă în

215

primă instanţă toate infracţiunile cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.

Infracţiunea de tâlhărie este de competenţa Judecătoriei, cu excepţia celei reglementate de art. 211 alin. 2 Cod penal, dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 Cod penal. Din constatarea medico-legală aflată la dosar, rezultă că partea vătămată a prezentat leziuni post traumatice produse prin lovire, ce au necesitat pentru vindecare 11 - 12 zile îngrijiri medicale, deci tâlhăria dedusă judecăţii a avut urmarea arătată în art. 180 alin. II Cod penal, nu cea prevăzută în art. 182 Cod penal.

Faţă de această situaţie, competenţa de a judeca cauza în primă instanţă aparţine Judecătoriei, iar apelul Tribunalului şi pe cale de consecinţă recursurile urmează a fi admise, a se casa în întregime decizia şi a fi trimisă cauza Tribunalului, pentru rejudecarea apelului.

În acest sens:- decizia C.S.J. s.p. nr. 1044/1.VII.1994.

Curtea de Apel Bacău, Decizie penală nr. 353/r din 18 octombrie 1994

164. MODALITATE DE SĂVÂRŞIRE

Constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu de furt, fapta de sustragere urmată de întrebuinţarea de violenţe pentru păstrarea bunului ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, chiar dacă între cele două acţiuni s-a scurs un anumit interval de timp.

Prin sentinţa penală nr. 183 din 30 iunie 1997 a Tribunalului Dolj, inculpaţii B.Fl. şi C.V. au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e Cod penal.

S-a reţinut că, în seara zilei de 29 noiembrie 1996, cei doi inculpaţi au spart vitrina unui chioşc şi, intrând înăuntru, au sustras mai multe treninguri, ciocolată, ţigări şi alte bunuri pe care le-au pus într-o geantă de voiaj. Fiind observaţi în momentul când părăseau chioşcul, inculpaţii au fost urmăriţi de un grup de tineri, care au încercat să-i prindă. Pentru a scăpa de cei doi tineri, ce se apropiaseră de ei inculpaţii i-au lovit cu un par şi cu o sapă, cauzându-le leziuni vindecabile în 7 - 8 zile. Până la urmă, inculpaţii au fost imobilizaţi şi duşi la postul de poliţie.

Inculpatul B.Fl. a declarat apel, acesta fiind respins prin decizia penală nr. 86 din 26 februarie 1998 a Curţii de Apel Craiova.

Acelaşi inculpat a declarat recurs, susţinând că fapta trebuia încadrată în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la

216

art. 209 lit. a, e, g şi i din Codul penal. Recursul nu este fondat. Potrivit art. 211 alin. 1 Cod penal,

constituie tâlhărie şi furtul urmat de întrebuinţare de violenţe pentru păstrarea bunului furat ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Pentru realizarea conţinutului acestei infracţiuni complexe, legea nu cere ca acţiunile ce o caracterizează să se succeadă imediat, între ele putând să existe un oarecare interval de timp.

De altfel, între acţiunea de sustragere şi actele de violenţă exercitate, nu s-a scurs decât un interval de timp necesar celor două victime pentru a-i ajunge din urmă pe inculpaţi, după ce aceştia au părăsit chioşcul din care au luat bunurile.

Aşa fiind, în mod corect s-a considerat că fapta inculpatului recurent constituie infracţiunea de tâlhărie, pentru care a fost condamnat, iar nu infracţiunea de furt calificat în care a solicitat să fie schimbată încadrarea juridică.

Ca urmare, recursul a fost respins.


165. MOMENTUL CONSUMĂRII INFRACŢIUNII

Tâlhăria fiind infracţiune cu obiect juridic principal, relaţiile sociale privind patrimoniul, iar obiect juridic secundar relaţiile sociale privind integritatea corporală, sănătatea, viaţa, libertatea persoanei, comiterea în formă consumată sau tentată este indicată de consumarea, sau respectiv rămânerea în forma tentativei a furtului, infracţiune scop, parte a infracţiunii complexe.

Prin decizia nr.428 din 2.10.2001 a Curţii de Apel Braşov a fost admis recursul inculpatului împotriva deciziei nr.453/2001 a Tribunalului Braşov cu privire la individualizarea pedepsei. Critica inculpatului privind greşita încadrare juridică a faptei este nefondată. Starea de fapt reţinută pe baza probelor administrate este următoarea:

Inculpatul a observat pe partea vătămată în momentul în care aceasta şi-a numărat banii din poşetă şi pentru că avea o situaţie materială precară a hotărât să sustragă aceşti bani. Prin urmare, s-a apropiat în fugă de partea vătămată şi cu ambele mâini a încercat să-i smulgă poşeta, însă partea vătămată a opus rezistenţă, ţinând geanta de cureaua care s-a rupt, moment în care s-a realizat deposedarea părţii vătămate şi imposedarea inculpatului. Deoarece partea vătămată

217

a strigat după ajutor, inculpatul s-a speriat şi a aruncat geanta spre partea vătămată, continuând să fugă.

Prima instanţă şi cea de apel au reţinut corect încadrarea juridică a tâlhăriei în formă consumata. Astfel în esenţă s-a reţinut:

Infracţiunea complexă a tâlhăriei reuneşte în elementul material acţiuni specifice furtului şi lovirii ori vătămării corporale sau amenţării. Infracţiunea fiind o infracţiune contra patrimoniului, definirea formei de comitere, tentată sau consumată, este determinată de comiterea furtului în formă tentată sau consumată.

În speţă, potrivit teoriei apropriaţiunii, infracţiunea s-a consumat în momentul deposedării părţii vătămate şi respectiv imposedării inculpatului.

Împrejurarea că la scurt timp, din proprie voinţă sau la intervenţia victimei, cum este cazul prezent, inculpatul părăseşte bunul sustras prin violenţă, este o împrejurare ulterioară consumării infracţiunii. Aceasta poate avea relevanţă privind individualizarea pedepsei şi soluţionarea laturii civile, nu şi cu privire la încadrarea juridică a faptei.

Curtea de Apel Braşov , Decizia penală nr.428/R din 2 octombrie 2001

166.OBLIGAŢIA LEGALĂ A INSTANŢEI DE A SOLUŢIONA TOATE MOTIVELE INVOCATE DE CĂTRE APELANŢI

Prin sentinţa penală nr. 555 din 13 iunie 1994, judecătoria sectorului 4, a condamnat pe inculpatul P.N. la 5 ani închisoare, în baza art. 211 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.

Inculpatul a declarat apel solicitând reducerea pedepsei şi înlăturarea stării de recidivă postcondamnatorii, deoarece la data judecării cauzei nu exista un mandat definitiv privind executarea pedepsei anterioare care i-a atras starea de recidivă.

Tribunalul Bucureşti, prin decizia nr. 837 din 28 septembrie 1994, a respins apelul ca nefondat, considerând pedeapsa bine şi corect individualizată.

Acelaşi inculpat a declarat recurs, criticând decizia pronunţată în apel, care nu a examinat şi motivul invocat în sensul greşitei reţineri a stării de recidivă postcondamnatorii.

Curtea de Apel Bucureşti, a admis recursul şi a dispus

218

casarea deciziei şi trimiterea cauzei la Tribunalul Bucureşti, pentru a soluţiona şi al doilea motiv de apel formulat de inculpat, cu privire la starea de recidivă.

Curtea de Apel Bucureşti - s. II-a penală - dosar nr. 1378/1994,

decizie penală nr. 584 din 10 noiembrie 1994

167. OMOR DEOSEBIT DE GRAV. OMOR COMIS PENTRU A SĂVÂRŞI SAU A ASCUNDE SĂVÂRŞIREA UNEI TÂLHĂRII.

TÂLHĂRIE URMATĂ DE MOARTEA VICTIMEI. DIFERENŢIERE

Ceea ce deosebeşte omorul comis pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării, de tâlhăria urmată de moartea victimei, este latura subiectivă: dacă în primul caz făptuitorul ucide cu intenţia şi în scopul săvârşirii sau ascunderii tâlhăriei, în cea de-a doua ipoteză moartea victimei este un rezultat praeterintenţionat.

În condiţiile în care inculpatul a lovit victima cu putere în zona feţei, în scopul sustragerii telefonului mobil, având în vedere constituţia fragilă a victimei şi disproporţia vădită în care aceasta se găsea cu inculpatul, obiectivată în multiplele leziuni traumatice provocate de lovitura ce i-a fost aplicată, se poate aprecia că moartea victimei survenită în aceste împrejurări reprezintă un rezultat pe care, chiar dacă nu l-a urmărit, inculpatul l-a acceptat ca posibilitate, ceea ce caracterizează intenţia indirectă, ca formă de vinovăţie pentru omorul deosebit de grav.

Prin Sentinţa penală nr. 569 din 27 aprilie 2004 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpatul R.N. din infracţiunea prevăzută de art. 174, art. 175 alin. 1 lit. i), art. 176 alin. 1 lit. d) şi art. 211 alin. 2 lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal, în infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. 3 din Codul penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal, texte în baza cărora inculpatul a fost condamnat la 25 de ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 din Codul penal. În baza art. 61 din Codul penal, s-a revocat liberarea

condiţionată pentru pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 77/2003 a Tribunalului Prahova şi s-a contopit restul neexecutat de 712 zile în pedeapsa aplicată în prezenta cauză.

219

În baza art. 65 din Codul penal, s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) şi b) din Codul penal pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus prevenţia de la 25 iunie 2003 la zi.

S-a luat act că partea vătămată D.L. nu s-a constituit parte civilă.

În baza art. 118 lit. d) din Codul penal, s-a confiscat de la inculpat suma de 1.000.000 lei reprezentând contravaloarea telefonului sustras.

A fost obligat inculpatul la plata a 59.459.349 lei despăgubiri civile către Casa de Asigurări de Sănatate a Municipului Bucureşti.

A fost obligat inculpatul la plata a 12.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

În fapt s-a reţinut că, la 24 iunie 2003, inculpatul, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a ajuns pe bd. Timişoara.

Victima V.I. s-a deplasat în jurul orei 11,00 la Liceul "Petru Maior" şi a stabilit cu prietena S.M. ca în jurul orei 12,00 să se întâlnească la adresa din Bucureşti, bd. Timişoara nr. 29, sectorul 6, acolo unde locuia o altă colegă a lor, T.A.Ş.

Victima stabilise cu S.M. ca în momentul în care ajunge în faţa blocului să-i dea un semnal (un bip) de pe telefonul său mobil.

În timp ce se afla la T.A.Ş., martora S.M. a primit un semnal de la victimă şi a coborât după aproximativ 5 minute. În momentul în care a ajuns la parter, a găsit-o pe V.I. căzută cu capul pe spate în holul de la intrarea blocului. A observat că avea sânge în zona capului şi a gurii, iar buza era spartă. Victima a mai avut puterea să o întrebe "Doamne, cu ce am greşit?", după care şi-a pierdut cunoştinţa.

În cele aproximativ cinci minute din momentul în care victima i-a dat un semnal martorei S.M. şi până la venirea acesteia, inculpatul, văzând-o pe victimă că vorbeşte la telefon, i-a aplicat o lovitură cu pumnul în faţă, lovitură din cauza căreia victima s-a prăbuşit la pământ.

Inculpatul a luat telefonul victimei şi a fugit. Victima a fost transportată cu salvarea la Spitalul Universitar

unde a suferit o intervenţie chirurgicală, dar în ciuda îngrijirilor medicale acordate a decedat la 2 iulie 2003.

Întrucât din primele cercetări a rezultat că victimei i-a fost sustras telefonul mobil, au fost contactaţi părinţii acesteia care au declarat că victima avea telefonul mobil nr. X marca Motorola T190.

A fost solicitat de la SC "Mobifon" SA (CONNEX) listingul convorbirilor efectuate la 24 iunie 2003 de la postul în cauză, din care a rezultat că, imediat după uciderea victimei, de pe telefonul sustras au fost efectuate mai multe convorbiri telefonice, prima la un interval foarte

220

scurt în raport de momentul agresiunii. La ora 12,42 a fost efectuată o convorbire de 142 secunde cu

numărul Y. În intervalul cuprins între orele 12,43 şi 13,54 s-au purtat 13 convorbiri telefonice la acelaşi număr.

Posesoarea acestui număr de telefon a fost identificată în persoana numitei I.M.O. Aceasta a declarat în faza de urmărire penală că a fost sunată de inculpat, cu care avusese relaţii de concubinaj în 1998, perioadă în care observase că îşi asigura existenţa prin săvârşirea de furturi şi tâlhărie, motiv pentru care s-au despărţit. Inculpatul o suna acum pentru că fusese eliberat din închisoare şi vroia să o convingă să reia relaţia de concubinaj.

La 25 iunie 2003, inculpatul a fost depistat şi audiat, recunoscând fapta săvârşită.

Acesta a susţinut în esenţă că a lovit-o pe victimă o singură dată în faţă, aceasta a căzut pe spate, scăpând telefonul din mână pe jos.

În raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză, s-a concluzionat că moartea victimei a fost violentă, s-a datorat hemoragiei şi dilacerării meningo-cerebrale consecutive unui traumatism cranio-cerebral cu fractură craniană. Leziunile s-au putut produce prin lovire cu un corp dur, în legătură de cauzalitate directă necondiţionată cu decesul. La autopsie s-a mai constatat o plagă contuză suturată la buza inferioară care s-a putut produce prin lovire cu un corp dur, în legătură de cauzalitate directă necondiţionată cu decesul.

Aceste concluzii au fost avizate de comisia de avizare şi control, care a precizat că leziunile care au dus la moartea victimei au fost produse prin lovire cu un corp dur, în legătură de cauzalitate directă şi necondiţionată cu moartea victimei.

Prima instanţă a reţinut însă că aceste concluzii ştiinţifice nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv cu declaraţiile inculpatului şi cu declaraţiile martorei S.M., care a arătat că a găsit-o pe victimă având capul spart şi buza spartă, ceea ce confirmă ipoteza că inculpatul i-a aplicat victimei o lovitură cu pumnul în zona feţei, prilej cu care i-a spart buza, iar victima a căzut la pământ, urmare a impactului fiind fractura craniului.

Prima instanţă a mai analizat şi procesul-verbal întocmit cu ocazia cercetării la faţa locului, din care rezultă că nu s-au observat urme de natură biologică la locul indicat, iar cu ocazia examinării din punct de vedere criminalistic nu au fost prelevate nici alte categorii de urme.

Or, dacă victimei i-ar fi fost aplicate multiple lovituri cu un corp dur, locul faptei ar fi arătat altfel, în sensul că ar fi fost văzute şi găsite urme de sânge (stropi) şi pe pereţi sau cutiile de scrisori despre care se face vorbire în procesul-verbal.

221

Faptul că în urma agresiunii nu a fost găsită decât o baltă de sânge confirmă declaraţia inculpatului cum că ar fi aplicat o singură lovitură victimei, iar aceasta ar fi căzut şi în cădere s-ar fi lovit la cap.

Dacă victima ar fi avut multiple leziuni datorate multiplelor lovituri aplicate de inculpat, martorii ar fi precizat aceasta în declaraţiile date, care sunt exacte şi amănunţite şi unde se menţionează totdeauna că victima prezenta o leziune la buza inferioară.

În procesul-verbal întocmit de către organele de urmărire penală se reţine că muncitorii care lucrau la o conductă de apă în apropiere nu au văzut tineri staţionând şi nu au auzit nimic.

De asemenea, locatarii din blocul unde s-a produs incidentul nu au auzit zgomot, ceea ce ar contrazice ipoteza că victimei i-au fost aplicate multiple lovituri care ar fi determinat-o pe aceasta să ţipe şi să ceară ajutor.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

În motivarea apelului său, parchetul a criticat sentinţa sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice, considerând că lovirea victimei cu putere într-o zonă vitală s-a făcut în scopul sustragerii telefonului mobil, provocându-i leziuni ce au condus la decesul acesteia, conturând un concurs de infracţiuni între infracţiunea de omor deosebit de grav şi tâlhărie în formă agravată.

Apelul este fondat. Este adevărat că, potrivit art. 63 alin. 2 din Codul de

procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de către organele judiciare în urma tuturor probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului.

Tot astfel, în ce priveşte valoarea probatorie în declaraţiile inculpatului, aceasta trebuie apreciată în măsura coroborării acestora cu celelalte probe administrate în cauză.

În speţă, singurele probe directe relevante în cauză sunt, pe de o parte, declaraţiile inculpatului în care acesta a recunoscut că a agresat-o pe victimă, însă a susţinut că a lovit-o o singură dată cu pumnul în faţă, iar victima a căzut pe spate, iar, pe de altă parte, concluziile raportului de autopsie avizate de Comisia de avizare şi control a I.M.L., potrivit cu care leziunile care au dus la moartea victimei au fost produse prin lovire activă cu un corp dur, în legătură de cauzalitate directă şi necondiţionată cu moartea victimei.

Prima instanţă a apreciat că declaraţiile inculpatului exprimă adevărul şi infirmă concluziile ştiinţifice ale actului medico-legal, în realitate leziunile producându-se prin lovire cu sau de corpuri dure.

Pentru a-şi susţine punctul de vedere, prima instanţă a plecat de la o concluzie eronată, şi anume aceea că leziunile atestate de

222

raportul de autopsie şi care au condus la moartea victimei ar fi trebuit să fie produse prin multiple lovituri aplicate în zona capului atât frontal, cât şi posterior.

În realitate, concluziile raportului de autopsie atestă doar faptul că moartea victimei a fost violentă, iar leziunile s-au putut produce prin lovire cu un corp dur, în legătură de cauzalitate directă şi necondiţionată cu decesul.

Curtea a apreciat, dimpotrivă, că raportul de autopsie avizat în mod explicit în ce priveşte mecanismul activ de producere a leziunilor letale, se coroborează cu declaraţiile inculpatului, acesta recunoscând lovirea victimei în zona capului.

Ţinând seama de zona vizată, de constituţia fragilă a victimei şi disproporţia în care aceasta se găsea cu inculpatul (şi implicit cu forţa pe care acesta o avea), Curtea a apreciat că lovirea victimei în zona feţei, chiar şi o singură dată, cu pumnul, putea conduce la provocarea unor leziuni traumatice ce au determinat în final decesul, urmare pe care, chiar dacă nu a urmărit-o, inculpatul a acceptat-o, ceea ce caracterizează intenţia indirectă a formei de vinovăţie a omorului.

În aceste condiţii este irelevant faptul că la faţa locului nu s-au găsit urme de sânge pe pereţi sau cutiile de scrisori, după cum şi lipsa unor martori, care să ateste vreun ţipăt din partea victimei sau vreo cerere de ajutor, nu infirmă mecanismul activ de producere a leziunilor, ţinând seama şi de faptul că datorită agresiunii spontane a inculpatului, victima a fost practic în imposibilitatea de a reacţiona nu doar fizic, ci şi verbal.

Curtea reţine că diferenţierea între omorul deosebit de grav prevăzut de art. 176 alin. 1 lit. d) din Codul penal (pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei tâlhării) şi tâlhăria urmată de moartea victimei, ca variantă agravată a infracţiunii de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. 3 din Codul penal, constă în latura subiectivă. Astfel, dacă în cazul tâlhăriei moartea victimei este un rezultat praeterintenţionat, în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav făptuitorul ucide cu intenţia şi în scopul săvârşirii sau ascunderii tâlhăriei.

Prin urmare, cum în speţă lovirea victimei cu putere într-o zonă vitală s-a făcut în scopul sustragerii telefonului mobil, iar această lovire a provocat multiple leziuni traumatice ce au dus în final la deces, încadrarea juridică a faptelor inculpatului este cea din rechizitoriu, sens în care apelul parchetului este întemeiat şi a fost admis, sentinţa desfiinţată în parte şi în fond condamnat inculpatul deopotrivă pentru infracţiunile de omor deosebit de grav şi tâlhărie.


nr. 674/a din 14 septembrie 2004

223

NOTĂ: Decizia a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 6621 din

9.12.2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins ca nefondat recursul inculpatului.

168. OMOR DEOSEBIT DE GRAV. TÂLHĂRIE. CONCURS REAL

Pentru subzistenţa infracţiunii de omor deosebit de grav trebuie decelate corespondenţa în realitatea situaţiei de fapt reţinute a regiunii anatomice vizate, obiectul contondent utilizat, apt a produce rezultatul letal, intensitatea loviturilor aplicate şi mobilul săvârşirii faptei.

Pe de altă parte, în caz de coautorat, intenţia fiecărui autor se caracterizează esenţialmente prin reprezentarea subiectivă că acţiunea specifică infracţiunii se realizează prin activitatea sa unită cu aceea a celorlalţi coautori.

Prin Sentinţa penală nr. 476 din 24 noiembrie 1998 a Tribunalului Bucureşti secţia I penală s-a dispus condamnarea inculpatului E.M. pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 Cod penal, raportat la art. 176 lit. d Cod penal, cu aplicarea art. 74 lit. a Cod penal, şi, respectiv, tâlhărie în dauna avutului privat, prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal, la o pedeapsă rezultantă de 18 ani închisoare.

S-a reţinut, în fapt, pe baza probelor administrate, că, în seara zilei de 31.01.1993, inculpatul E.M., împreună cu numiţii S.N., I.N. şi F.S. au pătruns prin forţarea uşii de acces în locuinţa cetăţeanului german B.Z., situat în localitatea Bernau, în scop de jaf, unde au fost surprinşi de victimă, pe care au lovit-o cu pumnii, picioarele şi cu o sticlă, după care au târât-o în curte, victima decedând. În continuare, cei 4 făptuitori au sustras mai multe bunuri din locuinţă, după care au părăsit oraşul, nu înainte însă de a mai comite un furt, pentru care au fost sesizate autorităţile judiciare din România.

Din raportul medico-legal efectuat de autoritatea competentă germană a rezultat că moartea victimei a fost cauzată de aspiraţia terminală de sânge şi conţinut de stomac în urma zdrobirii scheletului feţei, precum şi a fracturării craniului şi a bazei craniului, cu contuzie cerebrală, autopsia relevând o moarte nenaturală.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul E.M., criticând-o ca nelegală, solicitând schimbarea încadrării juridice în

224

infracţiunea de tâlhărie, în varianta prevăzută de art. 211 alin. 3 Cod penal.

Examinând legalitatea hotărârii apelate în raport de motivul de critică invocat, cât şi din oficiu, sub toate aspectele, în conformitate cu art. 371 alin. 2 Cod procedură penală, Curtea constată că apelul formulat de inculpat este nefondat şi urmează a fi respins, ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 379 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, pentru următoarele considerente:

Prima instanţă, reţinând corect situaţia de fapt imputată, a înlăturat, în mod riguros, ca nesinceră, depoziţia inculpatului, care a susţinut că nu a intrat în locuinţa victimei cu intenţia de a-l ucide, ea reflectând poziţia subiectivă a acestuia în scopul înlăturării sau diminuării răspunderii penale, fiind vădit contrazisă de celelalte mijloace de probă administrate în cauză, respectiv procesul-verbal de cercetare la faţa locului, întocmit de autorităţile competente din Germania, actele medico-legale, declaraţiile martorilor M.S., D.V. şi A.D. şi ale soţiei victimei - J.L. (audiată prin comisie rogatorie).

Din probele administrate au rezultat, în esenţă, următoarele aspecte:

a) în scopul comiterii unor delicte penale, în cursul anului 1992, coinculpaţii E.M., S.M. şi I.N., însoţiţi de alte persoane, au plecat în Germania;

b) în cadrul activităţii infracţionale desfăşurate pe teritoriul Germaniei, în seara zilei de 31.10.1992, cei trei s-au deplasat cu un autoturism marca "Opel Kadett" în localitatea Bernau, unde urmau să comită mai multe furturi;

c) după comiterea unei spargeri de locuinţă, coinculpaţii au pătruns fără drept în locuinţa cetăţeanului german B.L.;

d) după pătrunderea în locuinţă, coinculpaţii au fost surprinşi de victimă, pe care au lovit-o cu pumnii, picioarele şi o sticlă, victima fiind apoi târâtă în curtea imobilului, unde a fost găsită decedată;

e) după uciderea victimei, coinculpaţii au sustras bunuri şi valori din imobil, pe care le-au transportat la locuinţa lor din Berlin, unde au fost împărţite între participanţi;

f) între loviturile aplicate de inculpaţi şi moartea victimei B.L. există legătură cauzală directă, imediată şi nemijlocită.

La reţinerea încadrării juridice a infracţiunii de omor deosebit de grav s-au avut în vedere următoarele elemente:

- regiunile anatomice vizate de agresori - cutia craniană şi cea toracică, care conţin organe şi vase de sânge importante pentru menţinerea vieţii;

- obiectul contondent utilizat de coinculpaţi - o sticlă de băutură alcoolică - care este apt să producă leziuni traumatice cu efect

225

letal; - intensitatea şi multitudinea loviturilor aplicate cu pumnii şi

picioarele, care au determinat multiple fracturi la nivelul cutiei craniene şi toracelui;

- mobilul omorului a fost jaful, inculpaţii reuşind să-şi însuşească mai multe obiecte şi valori din locuinţa victimei.

În ceea ce priveşte calitatea de coautori a coinculpaţilor, s-a reţinut că, în acest caz, intenţia fiecărui autor se caracterizează prin conştiinţa că acţiunea constitutivă a infracţiunii se realizează prin activitatea sa unită cu aceea a celorlalţi coautori.

Nu este necesar ca fiecare coautor să aibă intenţia de autor unic - adică de a îndeplini singur întregul act de executare - ci este suficientă existenţa intenţiei de coautor, adică ştiinţa şi voinţa ca activitatea sa să se completeze cu a altuia, constituind astfel cauza din care rezultă efectul dorit de el.

Loviturile aplicate de coautori sunt materializate în tabloul lezional al victimei, sens în care, în raportul medico-legal de necropsie se menţionează că leziunile traumatice au fost create de obiecte diferite, iar topografia situării lor (cutia craniană şi regiunea toracică) şi multitudinea acestora demonstrează că victima B.L. a fost agresată de mai multe persoane, decesul acesteia survenind ca urmare a asfixiei mecanice.

Aşa fiind, având în vedere numărul coautorilor, s-a reţinut, în mod corect, circumstanţa agravantă prevăzută de art. 75 lit. a Cod penal.

Curtea de Apel Bucureşti - s. II-a penală, decizie penală nr. 116 din 1 iunie 1999

169. PARTICIPAŢIE. CIRCUMSTANŢE REALE.

RĂSFRÂNGERE ASUPRA ALTOR PARTICIPANŢI. CONDIŢII

Recursul inculpatului C.M. este fondat. Într-adevăr, inculpatul recurent a participat în calitate de

complice la infracţiunea comisă de ceilalţi participanţi, el oferindu-se să asigure deplasarea autorilor la locul faptei şi de la locul faptei, rămânând în maşină în timp ce autorii au operat. Recurentul nu a fost în holul blocului unde s-au consumat actele de sustragere prin folosirea violenţelor, rămânând permanent în interiorul autoturismului.

Potrivit art. 28 alin. 2 Cod penal, circumstanţele privitoare la faptă (reale) se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care

226

aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Inculpatul recurent a negat permanent că ar fi cunoscut

modalităţile concrete în care urma să fie realizată sustragerea, iar probele administrate în cauză nu demonstrează contrariul şi nici nu îndreptăţesc concluzia că ar fi prevăzut modalităţile comiterii sustragerii, adică folosirea violenţei.

Cum folosirea violenţei în cadrul unei sustrageri constituie o circumstanţă de fapt esenţială pentru încadrarea juridică şi cum recurentul nu a cunoscut-o şi nici nu a putut-o prevedea, greşit i s-a reţinut în sarcină infracţiunea de complicitate la tâlhărie (art. 26 raportat la art. 211 alin. 1 Cod penal) faptele sale constituind complicitate la furt calificat (art. 208, 209 lit. "a" Cod penal) sens în care urmează a se opera toate corecţiile ce se impun.

Curtea de Apel Braşov , Decizie penală nr. 35/r din 5 februarie 1997

170. PARTICIPAŢIE CU PERSOANE LIPSITE DE DISCERNĂMÂNT. ÎNCADRARE JURIDICĂ

Cerinţa prevăzută în art. 211 al. 2 lit. a C. pen. privind săvârşirea infracţiunii de tâlhărie „de două sau mai multe persoane împreună" este îndeplinită şi în cazul când una din cele două persoane participante la comiterea infracţiunii nu are discernământ.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 al. 2 lit. a C. pen. S-a reţinut că, în seara zilei de 19 august 1997, inculpatul, împreună cu o altă persoană (iresponsabilă din cauza alienaţiei mintale), au lovit partea vătămată, luându-i bicicleta cu care aceasta circula.

Apelul declarat de inculpat a fost respins.

Inculpatul a declarat recurs, cerând schimbarea încadrării juridice în prevederile art. 211 al. 1 C. pen. Recursul nu este fondat.

Forma agravată a infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 al. 2 lit. a C. pen. constă în săvârşirea acestei infracţiuni de două sau mai multe persoane împreună. Din această dispoziţie a legii, care se referă la numărul efectiv de persoane ce participă la înfrângerea voinţei victimei de a se apară sau la intimidarea ei pentru a-i putea lua mai uşor bunurile, nu rezultă cerinţa ca fiecare participant să acţioneze cu

227

vinovăţie.

În atare situaţie, pentru încadrarea faptei în dispoziţia de agravare prevăzută în art. 211 al. 2 lit. a C. pen. este lipsită de relevanţă juridică împrejurarea dacă a doua persoană participantă este alienată mintal, cerinţa legii fiind îndeplinită ori de câte ori la săvârşirea tâlhăriei participă cel puţin două persoane, chiar dacă una dintre ele nu răspunde penal.

CSJ, s. pen., d. 81/1999

171. PEDEAPSA DETENŢIUNII PE VIAŢĂ. APLICAREA PEDEPSELOR COMPLIMENTARE A INTERZICERII UNOR DREPTURI

ŞI A DEGRADĂRII MILITARE

În cazul condamnării inculpatului la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, îi sunt aplicabile atât pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, prevăzută în art. 64 Cod penal, cât şi pedeapsa complimentară a degradării militare, prevăzută în art. 67 Cod penal.

Prin sentinţa penală nr. 66 din 9 aprilie 1997, Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, a condamnat pe inculpatul M.D. la câte 20 ani închisoare, interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a şi b Cod penal şi degradarea militară pentru săvârşirea a două infracţiuni de omor deosebit de grav, una prevăzută în art. 174 - 176 lit. c şi d Cod penal, iar cealaltă în art. 174 - 176 lit. d Cod penal.

Inculpatul a mai fost condamnat şi la două pedepse de câte 7 ani închisoare, pentru comiterea a două infracţiuni de tâlhărie prevăzute în art. 211 alin. 1 Cod penal.

În baza art. 34 lit. a Cod penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 20 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 5 ani, în total 25 ani închisoare, precum şi interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a şi b Cod penal.

S-a reţinut că în ziua de 17 octombrie 1993, când victima M.P. i-a comunicat inculpatului că doreşte să întrerupă relaţiile intime pe care le întreţinea cu el, inculpatul s-a apropiat de patul pe care aceasta se afla şi a strâns-o de gât, provocându-i decesul. Apoi, inculpatul i-a luat victimei cerceii, un lanţ şi un medalion din aur, un videocasetofon "Panasonic", două ceasuri electronice de damă, telefonul robot, precum şi suma de 60.000 lei.

Anterior, la data de 21 mai 1992 a întâlnit pe victima T.M.,

228

oferindu-se să o conducă acasă. Ajungând la domiciliul acesteia, au consumat băuturi alcoolice şi, pentru că victima a refuzat să întreţină relaţii intime, inculpatul s-a înfuriat şi a strâns-o de gât, apoi i-a imobilizat capul cu corpul său, producându-i moartea. După decesul victimei, inculpatul a luat de la aceasta verigheta şi o pereche de cercei, pe care i-a vândut unor persoane neidentificate.

Prin decizia penală nr. 209 din 8 octombrie 1997, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I-a penală a respins apelul inculpatului, l-a admis pe cel declarat de procuror şi, descontopind pedepsele, a înlăturat sporul de 5 ani închisoare, a condamnat pe inculpat la 20 ani închisoare, interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b Cod penal şi degradare militară, pentru infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 şi 176 lit. d Cod penal (săvârşită asupra victimei M.P.), la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, interzicerea timp de 10 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a şi b Cod penal şi degradare militară pentru infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174 şi 176 lit. c şi d Cod penal (săvârşită asupra victimei T.M.), precum şi la două pedepse de câte 7 ani închisoare pentru două infracţiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. 1 Cod penal.

În baza art. 34 lit. a Cod penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, detenţiunea pe viaţă, interzicerea timp de 10 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a şi b Cod penal şi degradarea militară.

Inculpatul a declarat recurs, solicitând să-i fie aplicată pedeapsa închisorii pe o durată de 25 ani pe motiv că a săvârşit infracţiunile sub influenţa băuturilor alcoolice consumate.

Recursul a fost respins, considerându-se că pedepsele au fost stabilite cu respectarea criteriilor de individualizare. Ca urmare au fost menţinute pedepsele stabilite, precum şi dispoziţia ca inculpatul să execute, în baza art. 34 lit. a din Codul penal, atât pedeapsa cea mai grea a detenţiei pe viaţă, cât şi pedepsele complimentare a interzicerii exercitării timp de 10 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a şi b Cod penal şi a degradării militare.

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, decizie penală nr. 366 din 13 februarie 1998

172. PEDEAPSA COMPLIMENTARĂ A INTERZICERII UNOR DREPTURI. CONDIŢII DE APLICARE

229

Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi se aplică în cazul în care pedeapsa închisorii aplicate este de cel puţin 2 ani,

ţinându-se cont de natura şi gravitatea infracţiunii.

Prin Sentinţa penală nr. 407 din 3.12.1998, Tribunalul Bucureşti - secţia a II-a penală a condamnat, în baza art. 211 alin. 2 lit. a Cod penal, cu aplicarea art. 74 şi 76 Cod penal, pe inculpatul R.F.D. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 Cod penal. S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a

şi b Cod penal pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei. S-a luat act că partea vătămată şi-a recuperat prejudiciul, prin

restituirea bunului sustras. S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus

prevenţia de la 31.07.1998 la zi. Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 75.000 lei, cheltuieli

judiciare statului, din care 200.000 lei, onorariu avocat oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în ziua de 31.07.1998, partea vătămată Z.V.A. se afla pe Splaiul Unirii, împreună cu martora D.G. La un moment dat, pe lângă ea a trecut inculpatul, care se plimba cu bicicleta prin parcarea auto din faţa S.C. "Dâmboviţa" şi, când s-a apropiat, i-a smuls lănţişorul de aur de la gât, la care era ataşată o cruciuliţă.

Partea vătămată a strigat după ajutor, moment în care organele de poliţie, aflate în serviciul de patrulare pe Splaiul Unirii, l-au prins şi imobilizat pe inculpat.

În timp ce fugea, încercând să scape, inculpatul a aruncat lănţişorul, care a fost restituit părţii vătămate, aceasta neavând alte pretenţii civile faţă de inculpat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru netemeinicie, motivând că pedeapsa aplicată inculpatului este prea mică, fiind insuficientă pentru reeducarea inculpatului, solicitând aplicarea unei pedepse în raport de pericolul social concret al faptei comise.

Se critică soluţia instanţei de fond şi pentru nelegalitate, motivându-se că, în mod greşit, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complimentară, cât timp pedeapsa aplicată este mai mică de 2 ani.

Analizând sentinţa instanţei de fond sub aspectul motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, sub toate celelalte aspecte, Curtea reţine că apelul parchetului este fondat doar în parte, urmând a fi admis ca atare.

Primul motiv de apel nu este întemeiat.

230

Prima instanţă a făcut o corectă individualizare a pedepsei, ţinând seama de toate criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal, şi anume: gradul de pericol social concret al faptei comise, modalitatea şi împrejurările în care s-a comis fapta, în sensul că inculpatul nu a agresat-o pe partea vătămată, ca şi circumstanţele personale ale inculpatului, aflat la primul conflict cu legea penală, faptul că a avut o poziţie sinceră pe parcursul procesului penal, recunoscând şi regretând fapta comisă.

De asemenea, s-a avut în vedere şi starea de sănătate a inculpatului, din expertiza medico-legală întocmită în cauză rezultând că acesta a avut discernământul scăzut în raport de fapta comisă.

Având în vedere aceste împrejurări, în mod corect, prima instanţă a făcut aplicarea art. 74 Cod penal, coborând pedeapsa sub minimul special prevăzut de lege, dând astfel eficienţă dispoziţiilor art. 76 Cod penal.

Cel de-al doilea motiv de apel este întemeiat. Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi poate fi

aplicată numai în cazul în care pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani.

Faţă de împrejurarea că pedeapsa aplicată inculpatului este de 1 an şi 6 luni, în mod greşit prima instanţă i-a aplicat acestuia şi pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b Cod penal, în acest caz nefiind incidente dispoziţiile art. 64 Cod penal.

Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza art. 379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, va admite apelul parchetului, va desfiinţa în parte sentinţa penală şi, rejudecând, va înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 65 Cod penal.

Va computa prevenţia inculpatului de la 31.07.1998 la 5.03.1999.

Curtea de Apel Bucureşti - s. I penală, decizie penală nr. 70

din 1 iunie 1999

173. PERICOL SOCIAL. ART. 181 COD PENAL. TÂLHĂRIE. EVALUAREA CRITERIILOR

Valoarea redusă a prejudiciului şi comportarea anterioară bună a făptuitorului nu sunt relevante faţă de modul de săvârşire a infracţiunii de tâlhărie prin acte grave de violenţă pentru asigurarea

231

scăpării.

Prin sentinţa penală nr. 176 din 13 decembrie 1999, Tribunalul Suceava a condamnat pe inculpatul H.E. pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. e, de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 1 şi 3 Cod penal şi de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 38 din Decretul nr. 328/1966.

Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2 milioane de lei despăgubiri către partea civilă S.C. "Facos" Suceava.

Instanţa a reţinut că, la 12 august 1997, inculpatul, lăcătuş mecanic la S.C. "Facos" Suceava, şi-a însuşit un număr de cârlige de inox pentru transportul cărnii, dintr-o secţie a unităţii. Pentru a le păstra, l-a îmbrâncit pe paznic şi apoi, demarând în viteză cu maşina, l-a târât pe o distanţă de 8 - 10 m pe directorul unităţii care s-a prins cu mâinile de portieră pentru a-l opri, suferind vătămări corporale ce au necesitat 30 - 35 de zile îngrijiri medicale, după care a părăsit locul accidentului. Curtea de Apel Suceava, secţia penală, prin decizia nr. 51 din 6 martie 2000, a admis apelul inculpatului, a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. a, art. 184 alin. 1 şi 3 Cod penal şi art. 38 din Decretul nr. 328/1966, în infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. e Cod penal, l-a achitat pe inculpat în baza art. 18^1 Cod penal şi a constatat că sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii prevăzută de art. 92 Cod penal a fost executată ţinând seama că inculpatul a fost arestat preventiv 30 de zile. De asemenea, a redus despăgubirile la 13.900 de lei.

Instanţa de apel a motivat că fapta săvârşită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, în raport cu valoarea mică a pagubei şi faţă de conduita inculpatului anterioară comiterii faptei.

Recursul declarat de procuror, cu motivarea că prevederile art. 18^1 Cod penal au fost greşit aplicate, este fondat.

Potrivit art. 18^1 alin. 1 Cod penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

În aprecierea, în concret, a gradului de pericol social, trebuie să se ţină seama, potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

În speţă nu era cazul a se face aplicarea art. 18^1 Cod penal, din examinarea lucrărilor dosarului rezultând că fapta săvârşită de

232

inculpat prezintă pericolul social al unei infracţiuni. Referitor la modul şi mijloacele de săvârşire a faptei este de

reţinut că pentru a-şi asigura scăparea şi păstrarea bunurilor sustrase, după comiterea furtului, inculpatul a ripostat cu violenţă mai întâi faţă de paznic şi apoi faţă de directorul unităţii, într-un mod care depăşeşte semnificaţia unei fapte lipsite în mod vădit de importanţă.

Urmările produse persoanei vătămate, leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare îngrijiri medicale timp de 30 - 35 de zile, nu pot fi considerate ca lipsite de gravitate. Împrejurările menţionate vădesc existenţa pericolului social al faptei şi făptuitorului, ce caracterizează fapta comisă ca infracţiune, valoarea redusă a prejudiciului şi conduita anterioară bună a inculpatului nefiind de natură să ducă la altă concluzie.

În consecinţă, recursul procurorului a fost admis, decizia atacată a fost casată şi inculpatul condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.


4503 din 15 noiembrie 2000

174. PLÂNGERE GREŞIT ÎNDREPTATĂ

În cazul când din plângerea prealabilă adresată de partea vătămată direct instanţei pentru săvârşirea împotriva sa a infracţiunii de lovire rezultă, în raport cu descrierea faptelor, că inculpatul i-a furat un bun, iar când a cerut restituirea lui a lovit-o pentru a păstra bunul furat, că, deci, în realitate, a fost săvârşită infracţiunea de tâlhărie, instanţa trebuie să dea faptei semnificaţia juridică corectă, să observe că este sesizată cu o plângere îndreptată greşit şi să o trimită, conform art. 285 C. pr. pen., organului competent să efectueze urmărirea în cazul infracţiunii de tâlhărie, iar nu să judece cauza în raport cu încadrarea juridică greşită dată faptei de partea vătămată.

În speţă, după ce a consumat băuturi alcoolice cu inculpatul acesta i-a sustras din buzunarul părţii vătămate suma de 10.000 lei, iar la insistenţele acesteia de a-i restitui banii, inculpatul a refuzat şi a lovit-o, trântind-o la pământ, după care a continuat să o lovească cu picioarele.


175. PLURALITATE DE PĂRŢI VĂTĂMATE. INFRACŢIUNE

233

UNICĂ

Fapta inculpatului de a sustrage un bun şi de a exercita acte de violenţă asupra a două persoane nu poate determina existenţa a două infracţiuni de tâlhărie, aflate în concurs, ci întruneşte elementele constitutive ale unei singure fapte de tâlhărie, fiind vorba despre o unitate naturală de infracţiune.

Prin Sentinţa penală nr. 291 din 26 aprilie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 1618/2000, s-au dispus următoarele:

În baza art. 211 alin. 2 lit. a) şi e) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 lit. a) şi c) din Codul penal şi art. 76 lit. b) din Codul penal a fost condamnat inculpatul S.L. la două pedepse de câte 4 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) din Codul penal s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute 4 ani închisoare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

La 31 ianuarie 2001 inculpatul şi învinuitul au plecat împreună spre intersecţia dintre Calea Rahovei cu str. Sebastian. Ajunşi în faţa magazinului, aparţinând S.C. "R." S.R.L., inculpatul a observat în vitrina magazinului un telefon mobil şi s-a hotărât să-l sustragă. Astfel, inculpatul a pătruns singur în magazin, învinuitul rămânând la intrare.

În aceste împrejurări inculpatul i-a solicitat părţii vătămate P.C., vânzător la raionul CONNEX, să-i prezinte un telefon mobil marca BOSCH. După ce i-a fost prezentat telefonul, inculpatul a scos un spray lacrimogen din buzunar şi a pulverizat gazul spre ochii părţii vătămate, după care a alergat spre ieşirea din magazin. Partea vătămată I.C., vânzătoare în acelaşi magazin, a pornit în urmărirea inculpatului, care pentru a-şi asigura scăparea i-a pulverizat acesteia gaz lacrimogen în ochi.

Ulterior, partea vătămată P.C. a pornit în urmărirea inculpatului, dar a fost împiedicat să iasă din magazin de învinuitul S.M. care i-a blocat trecerea.

În aceste condiţii, inculpatul a reuşit să părăsească în fugă locul săvârşirii faptelor.

După ce a făcut câţiva paşi pe trotuarul din faţa magazinului, inculpatul a alunecat şi a căzut, fiind prins şi imobilizat de către partea vătămată împreună cu alţi trecători şi o patrulă de poliţie, alarmaţi de aceasta.

234

Cu ocazia imobilizării inculpatului s-a recuperat telefonul mobil.În urma acţiunii inculpatului de a pulveriza gaz lacrimogen în

ochii părţilor vătămate, acestea au suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 3-4 zile îngrijiri medicale, în cazul părţii vătămate P.C, şi 2 - 3 zile îngrijiri medicale, în cazul părţii vătămate IC.

Părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile în cauză, iar prejudiciul cauzat S.C. "R." S.R.L. a fost recuperat prin plată, părinţii inculpatului plătind telefonul şi suma de 5.283.539 lei solicitaţi de societate.

S-a apreciat că faptele inculpatului aşa cum au fost arătate mai sus întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. 2 lit. a) şi e) din Codul penal (două fapte), pentru care a fost condamnat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul S.L.

În apelul parchetului este criticată hotărârea pentru nelegalitate sub aspectul încadrării juridice, în sensul că în mod greşit au fost reţinute în sarcina inculpatului două infracţiuni de tâlhărie, deoarece această infracţiune fiind îndreptată împotriva patrimoniului, nu trebuia să se reţină atâtea fapte câţi subiecţi pasivi sunt, ci o singură infracţiune.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atât sub aspectul motivelor invocate, cât şi din oficiu sub toate aspectele, conform art. 371 alin. 2 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat următoarele:

În primul rând, apelul parchetului trebuie considerat ca fiind făcut în favoarea inculpatului, pentru următoarele considerente:

Schimbarea încadrării juridice dintr-un concurs de infracţiuni într-o infracţiune continuată constituie o uşurare a situaţiei inculpatului, deoarece în locul a două sau mai multor infracţiuni, pentru care s-au stabilit două sau mai multe pedepse, se va reţine o singură infracţiune - de acelaşi tip - pentru care se va aplica o singură pedeapsă, iar potrivit art. 34 şi art. 41 din Codul penal sporul de pedeapsă ce se poate aplica în ambele situaţii este identic.

Dacă schimbarea încadrării juridice dintr-un concurs de infracţiuni într-o infracţiune continuată constituie o situaţie uşurătoare pentru inculpat, cu atât mai mult constituie o uşurare a situaţiei inculpatului schimbarea încadrării din concurs de infracţiuni într-o infracţiune unică, mai ales că în acest caz nici nu se pune problema sporului.

În al doilea rând critica formulată de parchet este fondată. Fapta inculpatului de a fi sustras dintr-un magazin un telefon

mobil, ocazie cu care a exercitat acte de violenţă asupra a două persoane, nu justifică concluzia primei instanţe că el a săvârşit două infracţiuni de tâlhărie, atâta vreme cât acţiunea principală - furtul - este

235

unică, după cum şi subiectul pasiv principal -unitatea comercială prejudiciată - este unic. Faptul că acţiunea adiacentă -violenţa - a fost săvârşită împotriva mai multor persoane nu poate determina existenţa unui concurs de infracţiuni, atâta vreme cât pluralitatea nu priveşte şi acţiunea principală sau subiectul pasiv principal.

Întrucât este vorba de o infracţiune complexă cu două acţiuni, în care acţiunea absorbantă (furtul) este îndreptată împotriva altei valori sociale decât cele care privesc persoana, rezultatul care se răsfrânge asupra întregii infracţiuni, determinându-i regimul juridic, este acela al acţiunii principale, deci rezultatul principal. În asemenea situaţie, tâlhăria rămâne unică, indiferent dacă, în scopul săvârşirii unui furt, s-au exercitat violenţe asupra mai multor persoane.

În lumina celor de mai sus se poate conchide că, în principiu, în cazul tâlhăriei - infracţiune contra patrimoniului - pluralitatea subiecţilor pasivi nu exclude existenţa unei unităţi infracţionale.

Curtea, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, a admis apelurile parchetului şi inculpatului, a desfiinţat în parte sentinţa şi în fond a schimbat încadrarea juridică din două infracţiuni de tâlhărie în una singură şi i-a aplicat inculpatului o pedeapsă coborâtă sub minimul special, prin care să se dea eficienţă corespunzătoare circumstanţelor atenuante reţinute.

Curtea de Apel Bucureşti, Decizia nr. 458/A din 17 iulie 2001 - Secţia a II-a penală

176. PLURALITATE DE INFRACŢIUNI. INFRACŢIUNEA CONTINUATĂ; INEXISTENŢA CONCURSULUI DE INFRACŢIUNI

Inculpaţii în executarea aceleiaşi rezoluţiuni delictuoase au participat la săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie, la unele în calitate de coautori iar la altele de complici prin asigurarea pazei.

În sensul art. 41 alin. 2 Cod penal, cerinţa unităţii de rezoluţie este realizată atunci când autorul a prevăzut, chiar şi în linii mari, activitatea ori inactivitatea ce va înfăptui şi rezultatele şi cunoscând mai mult sau mai puţin generic condiţiile în care se vor săvârşi acţiunile componente.

Unitatea la care se referă textul - ca o condiţie de existenţă a infracţiunii continuate - nu este afectată de faptul că unele din acţiunile săvârşite sunt susceptibile de încadrare în textul care prevede infracţiunea de bază, iar altele în forma de participaţie a complicităţii.

236

Sub acest aspect, în mod greşit prima instanţă a reţinut existenţa în concurs a infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi de complicitate la tâlhărie prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, în loc de o singură infracţiune, în formă continuată, de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, sens în care apelul declarat de inculpaţi este întemeiat.

Curtea de Apel Bacău, Decizie penală nr. 337 din 12 noiembrie

1998

177. PLURALITATE DE PĂRŢI VĂTĂMATE. INFRACŢIUNE UNICĂ.

Fapta inculpatului care a sustras un bun aparţinând mai multor părţi vătămate, după care, pentru a-şi asigura scăparea, a exercitat violenţe împotriva acestora, întruneşte elementele constitutive ale unei singure infracţiuni de tâlhărie, fiind vorba despre o unitate naturală de infracţiune, determinată de unicitatea rezoluţiei infracţionale.

Prin sentinţa penală nr, 172/16.11.1999 a Tribunalului Teleorman s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpatul L.C. din infracţiunea de tâlhărie prev.de art.211 alin.2 lit.d şi f C.pen„ cu aplic.art.37 lit .b C.pen., în două infracţiuni de tâlhărie prev.de art.211 alin.2 lit.d şi f C.pen. cu aplic.art. 37 lit b.Cpen. şi art.33 lit.a C.pen. A fost condamnat inculpatul la două pedepse a câte 6 ani închisoare pentru săvârşirea celor două infracţiuni de tâlhărie, urmând ca în baza art.33 lit a şi art.34 lit.b C.pen. inculpatul să execute 6 ani închisoare.

S-a făcut aplic.art.71 şi 64 C.pen.

S-a dedus prevenţia şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că în noaptea

237

de 27/28 aprilie 1999 inculpatul L.C. a consumat băuturi alcoolice la domiciliul său, hotărând să sustragă păsări de la familia P., domiciliată în aceeaşi comună. Inculpatul a luat asupra sa trei sacoşe, un ciomag, un patent şi mai multe bucăţi de sfoară. Ajungând la domiciliul părţilor vătămate, inculpatul a escaladat gardul şi a sustras o curcă şi un curcan.

Partea vătămată P.T., a fost alarmat de soţia sa şi a pornit în urmărirea inculpatului, care se îndrepta spre câmp. Inculpatul a abandonat păsările şi a lovit părţile vătămate, cu ciomagul peste faţă (în cazul părţii vătămate P.T.), respectiv cu patentul în zona feţei (în cazul părţii vătămate P.M.). Având în vedere această situaţie de fapt, prima instanţă a apreciat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive a două infracţiuni de tâlhărie, fiind vorba de o pluralitate de părţi vătămate, sens în care a dispus schimbarea încadrării juridice.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul L.C., criticând-o, între altele, sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice, întrucât, deşi s-a reţinut că în cauză există două părţi vătămate, în realitate inculpatul a săvârşit o singură infracţiune.

Apelul este fondat.

Fapta inculpatului de a deposeda prin violenţă părţile vătămate de bunurile ce le aparţineau şi care făceau parte din patrimoniul lor comun întruneşte elementele constitutive ale unei singure infracţiuni de tâlhărie, fiind vorba despre o rezoluţie infracţională unică. Infracţiunea de tâlhărie este o infracţiune complexă, de patrimoniu, ce presupune o acţiune principală, sustragerea - specifică infracţiunii de furt - şi una adiacentă, violenţa sau ameninţarea.

În acelaşi timp, infracţiunea de tâlhărie este o infracţiune cu conţinuturi alternative (furt săvârşit prin violenţă sau ameninţări ori furt urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace), însă săvârşirea cu aceeaşi ocazie a acţiunilor ce caracterizează ambele conţinuturi nu generează o pluralitate de infracţiuni, ci infracţiunea rămâne unică, îmbrăcând forma unităţii naturale, căreia însă îi este indispensabilă îndeplinirea condiţiei ca la baza celor două acţiuni alternative să se fi aflat o singură rezoluţie infracţională.

Or, în condiţiile concrete din speţă, inculpatul a acţionat în baza unei unice rezoluţii infracţionale de a deposeda părţile vătămate de pasări, folosind violenţele pentru a-şi asigura scăparea, abandonând bunurile sustrase, astfel încât cele două conţinuturi alternative ale infracţiunii de tâlhărie reprezintă o unitate naturală de infracţiune.

238

În consecinţă, Curtea urmează a admite apelul inculpatului, a desfiinţa în parte sentinţa apelată şi în fond vă înlătura dispoziţiile art.334C.pr.pen., privind schimbarea încadrării juridice şi-l va condamna pe inculpat pentru o singură infracţiune de tâlhărie.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a ll-a penală, decizia nr.28/2000

178. PLURALITATE DE PERSOANE VĂTĂMATE. CONCURS DE INFRACŢIUNI.

Săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, concomitent asupra mai multor persoane, prin ameninţare şi lovire, constituie tot atâtea infracţiuni de tâlhărie, aflate în concurs ideal, câţi subiecţi pasivi sunt, iar nu o singură infracţiune.

Prin sentinţa penală nr. 81/22.01.1997, pronunţată de Judecătoria Buftea, inculpatul O.M. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani şi 10 luni închisoare, în baza art. 211 alin. 1 Cod penal.

Totodată, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 300.000 lei despăgubiri către partea civilă C.N. şi la 180.000 lei către partea civilă M.N.

În fapt, s-a reţinut că la data de 22.09.1994, inculpatul, împreună cu alte 3 persoane, au oprit autotrenul condus de partea vătămată C.N., în care se afla şi partea vătămată M.N. Urcând în cabina autotrenului, inculpatul le-a ameninţat şi agresat fizic pe cele două părţi vătămate, care au reuşit să fugă, abandonându-şi bunurile, pe care şi le-a însuşit. Prin apelul declarat în cauză, parchetul a susţinut că inculpatul nu a săvârşit o singură infracţiune de tâlhărie, ci două asemenea infracţiuni.

Apelul esle întemeiat.Fapta inculpatului de a fi ameninţat şi lovit concomitent două

persoane în scopul însuşirii bunurilor acestora, constituie - datorită pluralităţii subiecţilor pasivi şi a rezultatelor produse - tot atâtea infracţiuni de tâlhărie, în concurs ideal, prevăzut de art. 33 l i t . a Cod penal, şi nu una singură, cum greşit a apreciat instanţa de fond.

În consecinţă, se va admite apelul, se va desfiinţa sentinţa şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Curtea de Apel Bucureşti , Secţia I-a penală, decizia nr.

239

879/1997

179. PLURALITATEA SUBIECŢILOR PASIVI

În cazul infracţiunii de tâlhărie pluralitatea subiecţilor pasivi nu exclude aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., referitor la infracţiunea continuată sau, cu alte cuvinte, nu impune reţinerea unui concurs de infracţiuni, atâta vreme cât faptele au fost comise în realizarea unei singure rezoluţii.

C. Apel Bucureşti, s. a Ii-a, dec. nr. 4/1998

180. PROBE. MIJLOACE DE PROBĂ. VALOAREA PROBANTĂ A ACESTORA

Potrivit art. 62 Cod procedură penală, mijloacele de probă pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând nici o deosebire, în ceea ce priveşte forţa lor probantă, în raport cu împrejurarea dacă ele au fost administrate în cursul urmăririi penale ori al cercetării judecătoreşti.

Neexistând, astfel, nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpatului sau ale martorilor, instanţa poate să considere, atunci când declaraţiile lor sunt contradictorii, că numai una dintre ele este expresia adevărului, având obligaţia de a le înlătura motivat pe celelalte. Ca urmare, instanţa va reţine că sunt expresia adevărului numai acele declaraţii care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Prin sentinţa penală nr. 129 din 8 iunie 1998 a Tribunalului Arad a fost condamnat inculpatul R.S. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2, lit. b, d şi e, cu aplicarea art. 37 lit. a şi b Cod penal, iar inculpatul M.T. a fost achitat, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c Cod procedură penală, pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.

S-a reţinut că, în noaptea de 25/26 noiembrie 1997, inculpatul

240

R.S. a intrat într-un magazin din municipiul Arad unde, folosindu-se de un spray lacrimogen împotriva vânzătoarei M.D., a reuşit să sustragă suma de 950.000 lei, cu care a fugit din magazin.

În ceea ce priveşte pe inculpatul M.T., căruia i s-a imputat faptul că a intrat şi el în magazin, unde a cerut ţigări, oferindu-i vânzătoarei o bancnotă de 10.000 lei, iar în timp ce celălalt inculpat a folosit împotriva vânzătoarei sprayul lacrimogen, el a sustras cei 950.000 lei din magazin, s-a considerat că probele administrate nu confirmă participarea acestuia la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

Astfel, s-a avut în vedere că inculpatul M.T. a negat participarea sa la comiterea faptei, că inculpatul R.S. a susţinut că a săvârşit fapta singur, precum şi că o serie de împrejurări, rezultate din declaraţiile martorilor audiaţi, sunt de natură a confirma susţinerile celor doi inculpaţi.

Apelul declarat de procuror a fost admis prin decizia penală nr. 390 din 7 octombrie 1998 a Curţii de Apel Timişoara, numai în sensul majorării pedepsei aplicate inculpatului R.S., soluţia de achitare a inculpatului M.T. fiind menţinută.

Declarând recurs împotriva acestei decizii, procurorul a susţinut că achitarea inculpatului M.T. este greşită.

Recursul procurorului este fondat. Soluţia de achitare a inculpatului M.T. se întemeiază doar pe

probele administrate în faza cercetării judecătoreşti, fiind ignorate, fără justificare, cele de la urmărirea penală.

În această privinţă, este de observat că, potrivit art. 63 alin. 2 Cod procedură penală, probele nu au valoare dinainte stabilită, iar în conformitate cu art. 62 din acelaşi cod, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată au îndatorirea să lămurească, pe bază de probe, cauza sub toate aspectele.

Rezultând, astfel, că mijloacele de probă, la care se referă art. 64 din Codul de procedură penală, pot fi administrate în orice fază a procesului penal, inclusiv în aceea a urmăririi penale, şi cum legea nu face nici o distincţie în ceea ce priveşte valoarea probantă în raport cu faza în care mijloacele de probă sunt administrate, se impune ca din coroborarea ansamblului probator administrat în cauză să se ajungă la concluzia că inculpatul M.T. a participat, alături de coinculpatul R.S., la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie pentru care au fost trimişi în judecată.

Ca urmare, s-a considerat că relatarea făcută de inculpatul R.S. la urmărirea penală că a săvârşit fapta împreună cu inculpatul M.T. corespunde adevărului deoarece este confirmată de doi martori, care au declarat că, la puţin timp după ce au coborât din autoturismul cu care au mers până în apropierea magazinului, ambii inculpaţi s-au înapoiat şi au împărţit banii, precum şi de victimă, care a precizat în instanţă că ambii

241

inculpaţi au participat la atacarea sa şi sustragerea banilor. În consecinţă, admiţându-se recursul declarat de procuror,

inculpatul M.T. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, b, d şi e Cod penal.

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, Decizie penală nr. 1634 din 28 aprilie 1999

181. PROVOCARE. TÂLHĂRIE.

Obiectiv, provocarea nu este posibilă în cazul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie şi, în general, a infracţiunilor îndreptate împotriva patrimoniului.

Prin sentinţa penală nr. 429 din 21 februarie 1995, Judecătoria Brăila a condamnat pe inculpatele O.V. şi C.A. pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 1 din Codul penal, cu aplicarea art. 73 lit. b din acelaşi cod.

În ce priveşte latura civilă, inculpatele au fost obligate să plătească, solidar, 103.060 lei despăgubiri şi 36.075 lei cheltuieli judiciare părţii civile B.I.

Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa a reţinut că, în ziua de 28 iulie 1994, aflându-se sub stăpânirea unei puternice tulburări provocate de manifestările lui B.I., în timp ce o loveau şi insultau pe aceasta, au deposedat-o de mai multe bunuri purtate la gât şi pe braţe.

În actul medico-legal s-a menţionat că loviturile aplicate lui B.I. i-au provocat leziuni ce au necesitat 1-2 zile de îngrijiri medicale.

Prin decizia penală nr. 367 din 30 iunie 1995, Tribunalul Brăila, admiţând apelurile inculpatelor, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor pe durate de câte 2 ani şi 8 luni.

Împotriva ambelor hotărâri, procurorul general a declarat recurs în anulare, considerându-le a fi fost pronunţate cu încălcarea legii.

Recursul în anulare este întemeiat. Potrivit prevederilor art. 73 lit. b din Codul penal, constituie

circumstanţă atenuantă săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.

Actul provocator, în oricare din modalităţile sale, trebuie să fi fost de aşa natură încât să fi trezit, în persoana împotriva căreia a fost îndreptat, o intensă reacţie psihică, o stare de tulburare puternică, sufletească, sau o puternică emoţie.

242

Pentru existenţa circumstanţei atenuante, prevăzută în art. 73 lit. b din Codul penal, este necesar să existe o legătură de la cauză la efect între actul provocator şi tulburarea psihică sau emoţia sub stăpânirea căreia s-a săvârşit infracţiunea.

Reglementarea, prin lege, a circumstanţei atenuante a provocării are la bază ideea că acţiunea ilicită a provocatorului constituie cauza infracţiunii săvârşite şi că infractorul nu ar fi comis fapta fără existenţa acţiunii provocatoare.

Obiectiv, apare ca nefiind posibilă provocarea, între altele, în cazul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie şi, în general, a infracţiunilor îndreptate împotriva patrimoniului.

Din verificarea lucrărilor cauzei, se reţine că, în ziua de 28 iulie 1994, inculpatele au deposedat partea vătămată, prin violenţă, de mai multe bunuri personale, violenţele provocându-i acesteia leziuni ce au necesitat 1-2 zile de îngrijiri medicale.

Deşi instanţa a reţinut o situaţie de fapt reală, neapreciind corect probatoriul administrat, a dat faptelor inculpatelor o încadrare juridică nelegală. Astfel, comportarea anterioară necorespunzătoare a părţii vătămate, constând în transmiterea prin telefon, de mesaje injurioase, şi lipirea de afişe cu conţinut jignitor la adresa inculpatei C.A., nu putea avea ca reacţie psihică, cu finalitate infracţională, deposedarea acesteia, prin violenţă, de unele bunuri personale.

Ca atare, în mod greşit instanţa a aplicat în favoarea inculpatelor dispoziţiile art. 73 lit. b din Codul penal, cu consecinţa diminuării răspunderii penale.



182. REŢINEREA CIRCUMSTANŢEI AGRAVANTE A COMITERII FAPTEI DE MAI MULTE PERSOANE ÎMPREUNĂ. ADMISIBILITATE

În fapt, inculpaţii au urmărit un grup de turişti care erau într-un autocar şi sub ameninţare au luat de la aceştia câte 5000 lei de persoană.

Fapta inculpaţilor a fost încadrată în prevederile art. 211 Cod penal, făcându-se şi aplicarea dispoziţiilor art. 75 lit. a Cod penal, care constituie circumstanţa agravantă a comiterii faptei de mai multe persoane.

Apelul declarat de inculpaţi împotriva sentinţei prin care s-a

243

reţinut încadrarea juridică sus-menţionată a fost respins, dar inculpaţii au declarat recurs împotriva deciziei de apel, susţinând, printre altele, că nu trebuia făcută şi aplicarea prevederilor art. 75 lit. a Cod penal, întrucât infracţiunea de tâlhărie este o infracţiune complexă, ea absorbind şi acţiunea de furt simplu sau calificat, adică şi infracţiunea de furt comisă de mai multe persoane împreună.

Recursul este neîntemeiat, deoarece dacă infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 combinat cu art. 209 lit. a Cod penal, include, într-adevăr, agravanta comiterii faptei de două sau mai multe persoane, infracţiunea de violenţă sau ameninţare, care constituie o acţiune adiacentă, componentă a infracţiunii complexe de tâlhărie, nu include o asemenea agravantă, astfel că atunci când infracţiunea de violenţă sau ameninţare este comisă de mai multe persoane sunt aplicabile dispoziţiile art. 75 lit. a Cod penal (dispoziţii cu care infracţiunea de violenţă este absorbită în infracţiunea de tâlhărie), urmând ca dispoziţiile art. 75 lit. a Cod penal să însoţească dispoziţiile art. 211 Cod penal.

De altfel, dacă s-ar înlătura prevederile art. 75 lit. a Cod penal, s-ar crea posibilitatea aplicării aceleiaşi pedepse pentru cel care a comis singur o infracţiune de tâlhărie, cât şi acelor care au comis în grup o asemenea infracţiune, deşi tocmai datorită participării mai multor persoane la comiterea infracţiunii, fapta acestora este mult mai periculoasă, din punct de vedere social, impunându-se majorarea pedepsei, prin aplicarea agravantei prevăzută de art. 75 lit. a Cod penal.

Curtea de Apel Timişoara, Decizie penală nr. 3812 din 1 ianuarie 1993

183. REVIZUIRE

Verificând probele administrate în raport cu împrejurările noi invocate de revizuent, instanţa a constatat că nu s-a putut face proba neîndoielnică a comiterii de către condamnat a tâlhăriei asupra părţii vătămate CE., după analiza amănunţită a probelor, formându-şi astfel convingerea că inculpatul nu se face vinovat de fapta reţinută în sarcina sa.

Împotriva sentinţei procurorul a declarat apel, cu motivarea că prin administrarea probelor propuse care nu au avut decât rolul de a suplimenta probatoriul deja administrat cu ocazia judecăţii în fond a cauzei, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 394 alin. 1 lit. a C.pr.pen.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, prin decizia nr. 52 din

244

11 februarie 2003, a admis apelul declarat de procuror, a desfiinţat sentinţa atacată şi a respins cererea de revizuire, cu motivarea că din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror nu s-au constatat date suficiente pentru admiterea revizuirii, la rejudecarea după admiterea în principiu instanţa, reanalizând faptele pe baza probelor deja administrate, ceea ce este inadmisibil în cadrul procedurii de revizuire.

Instanţa de apel a mai motivat că nici revizuientul prin cererea sa şi nici prima instanţă nu au stabilit care sunt faptele sau împrejurările ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.

Recursul declarat revizuient este fondat.Examinându-se decizia instanţei de apel, din oficiu, se constată

că aceasta este afectată de omisiunea esenţială, în sensul art. 3859 alin. 1 pct. 10 C.pr.pen. deoarece, cu toate că prin apelul declarat s-a invocat, pe lângă greşita admitere în principiu a cererii de revizuire şi greşita achitare a inculpatului, instanţa de apel nu a examinat şi acest din urmă motiv de apel, enumerând doar probele administrate cu ocazia judecării revizuirii, iară a face o analiză a acestora care să-i permită a se pronunţa motivat asupra celui de-al doilea motiv de apel care a vizat greşita achitare a inculpatului.

Nepronunţându-sc asupra unui motiv esenţial de apel, instanţa nu a soluţionat pe fond apelul, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor art. 371 C.pr.pen. având drept consecinţă admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 1189 din 17 februarie 2005.

184. SĂVÂRŞIREA FAPTEI ÎNTR-O LOCUINŢĂ

Infracţiunea de tâlhărie săvârşită într-un vagon, în care partea vătămată locuia şi care era adaptat condiţiilor de locuit se încadrează în prevederile art. 211 alin. (21) lit. c) C. pen. referitoare la tâlhăria săvârşită într-o locuinţă.

Prin sentinţa penală nr. 23 din 4 februarie 2004, Tribunalul Neamţ a condamnat pe inculpatul F.N. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art 211 alin. (1) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie în forma agravată prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. c) din acelaşi cod.

245

Instanţa a reţinut că, la 28 august 2004, inculpatul împreună cu martorul R.I., fiind surprinşi de ploaie şi aflându-se în apropierea unui schit, au fost primiţi de partea vătămată să se adăpostească în vagonul dormitor amplasat lângă schit, unde, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, inculpatul a lovit partea vătămată cu pumnii şi picioarele şi, ulterior, profitând de neputinţa acesteia de a se apăra, a luat aparatul telefonic şi ceasul părţii vătămate.

Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 103 din 15 martie 2005, a admis apelul procurorului, a desfiinţat sentinţa atacată şi a "dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) raportat la art. 211 alin. (21) lit c) C. pen.

Recursul declarat de inculpat prin care a solicitat menţinerea hotărârii primei instanţe, este nefondat.

În mod corect instanţa de apel a reţinut că vagonul avea destinaţia exclusivă pentru locuit nefiind prevăzut cu motor şi roţi şi având un pat sobă, lumină electrică şi telefon instalat deci era adaptat condiţiilor de locuit, astfel încât încadrarea juridică în prevederile art 211 alin. (1) raportat la art 211 alin. (21) lit c) C. pen. este cea legală.

Prin urmare, recursul inculpatului a fost respins.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3120 din 18 mai 2005

185. SĂVÂRŞIREA FAPTEI DE DOUĂ SAU MAI MULTE PERSOANE ÎMPREUNĂ. PARTICIPAŢIE.

TÂLHĂRIE CALIFICATĂ.

Pentru a fi aplicabilă agravanta prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a din Codul penal, este necesar ca tâlhăria să fie săvârşită de două sau mai multe persoane în condiţiile participaţiei. Simpla prezenţă a unor persoane la locul faptei, care îl însoţesc pe făptuitor fără să comită vreun act de participaţie nu are semnificaţie sub acest aspect.

Prin sentinţa penală nr. 87 din 18 martie 1999, Tribunalul Galaţi a condamnat pe inculpatul P.G. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e, prin schimbarea încadrării juridice a faptei din prevederile art. 211 alin. 2 lit. d şi e din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, în seara de 24 mai 1997, inculpatul a acostat pe partea vătămată B.S. pe stradă, a lovit-o cu pumnii şi cu

246

picioarele şi i-a sustras bicicleta. S-a mai menţionat că cele întâmplate au fost văzute de cei

doi martori care îl însoţeau pe inculpat. Instanţa a reţinut că fapta inculpatului întruneşte elementele

constitutive ale infracţiunii prevăzute şi de art. 211 alin. 2 lit. a din Codul penal, întrucât a fost însoţit de cei doi martori.

Prin decizia penală nr. 276/A din 2 iulie 1998, Curtea de Apel Galaţi a admis apelul inculpatului şi a modificat pedeapsa.

Recursul declarat de procuror este fondat, constatându-se, din oficiu, pe lângă motivul invocat în recurs cu privire la pedeapsă, că încadrarea dată faptei este greşită.

Din probele administrate rezultă că martorii I.V. şi V.I. nu au contribuit cu nimic la activitatea infracţională a inculpatului, pe care doar îl însoţeau, împrejurare reţinută de altfel şi de instanţa de fond.

Aşa fiind, în mod greşit fapta a fost încadrată şi în prevederile de la lit. a a art. 211 alin. 2 din Codul penal care îşi găseşte aplicarea numai în situaţia în care tâlhăria este săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, simpla prezenţă a mai multor persoane la locul faptei nerealizând condiţiile pentru reţinerea acestei agravante.


2603 din 12 iunie 1999

186. SĂVÂRŞIREA TÂLHĂRIEI ÎNTR-O LOCUINŢĂ. VIOLARE DE DOMICILIU. ÎNCADRARE JURIDICĂ

În cazul infracţiunii de tâlhărie, săvârşită prin pătrunderea inculpatului, fără drept, în locuinţa părţii vătămate, nu există concurs de infracţiuni între violarea de domiciliu şi tâlhărie, ci o infracţiune unică de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. c)C. pen. referitor la săvârşirea tâlhăriei într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, violarea de domiciliu fiind absorbită în această variantă agravată a infracţiunii de tâlhărie.

Prin sentinţa penală nr. 77 din 9 martie 2004, Tribunalul Gorj a condamnat pe inculpatul B.G. pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen. şi a tentativei la infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art 20 C. pen. raportat la art 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) lit. c) din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că, la 31 iulie 2003, în jurul orelor 23,30 -

247

24,00, inculpatul a pătruns în locuinţa părţii vătămate pentru a sustrage bani şi bunuri. În timp ce, cu ajutorul unei lanterne, căuta lucruri într-un şifonier, în sertarele de la vitrină şi într-o casetă, inculpatul a fost surprins de partea vătămată şi fiica acesteia. Pentru a-şi asigura scă-parea şi a nu fi recunoscut, inculpatul şi-a tras tricoul peste faţă şi a încercat să părăsească camera, iar în momentul în care partea vătămată a încercat să-l imobilizeze, a îmbrâncit-o şi a trântit-o pe scări.

Prin decizia penală nr. 273/2004, Curtea de Apel Craiova a admis apelurile procurorului şi inculpatului şi, între altele, a schimbat încadrarea juridică a faptei de tâlhărie din prevederile art. 20 raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) lit. c) C. pen. în cele ale art. 20 raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit c) din acelaşi cod.

Recursul declarat de inculpat prin care s-a cerut schimbarea încadrării juridice a faptelor în tentativă la infracţiunea de tâlhărie, este fondat.

În cauză, inculpatul a pătruns în locuinţa părţii vătămate cu intenţia de a fura, a pus în executare hotărârea infracţională, dar nu a reuşit să sustragă bunuri, fapta sa rămânând în faza de tentativă, iar pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul a folosit violenţe. Această faptă, comisă în timpul nopţii şi într-o locuinţă, constituie tentativă la infrac-ţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit b) şi alin. (21) lit c) C. pen.

Este adevărat că, înainte de a pune în executare hotărârea de a sustrage bunurile, inculpatul a pătruns, fără drept, în locuinţa părţii vătămate, în timpul nopţii, însă violarea de domiciliu comisă în aceste condiţii este absorbită în tentativa la infracţiunea de tâlhărie. Ca atare, prima instanţă şi instanţa de apel au dat o încadrare juridică greşită faptei săvârşite, reţinând atât tentativa la infracţiunea de tâlhărie, cât şi violarea de domiciliu, deşi această din urmă infracţiune se regăseşte ca element circumstanţial de agravare în prevederile art. 211 alin. (21) lit c) C. pen. referitoare la tâlhăria săvârşită într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia.

În consecinţă, recursul a fost admis şi s-a dispus schimbarea încadrării juridice şi condamnarea inculpatului în sensul considerentele ce preced.


187. SĂVÂRŞIREA FAPTEI DE O PERSOANĂ AVÂND ASUPRA SA O ARMĂ. INFRACŢIUNE CONSUMATĂ.

248

Activitatea inculpaţilor de a pătrunde, împreună cu alte persoane, în incinta unei societăţi comerciale, pentru a sustrage bunuri din metal inox, de unde au sustras o bară din inox, pe care au transportat-o, cu ajutorul unei platband şi a unui laţ şi de a exercita violenţe pentru a-şi asigura scăparea, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii consumate de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.2 lit. a, d C. pen. şi nu cele ale tentativei la infracţiunea de furt calificat.

Prin sentinţa penală nr. 367/2000 a Tribunalului Braşov s-a dispus condamnarea inculpatului C.V.M. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.2 lit.a.d cu aplicarea art.74, 76 C. pen.

Ca stare de fapt, s-a reţinut că, în data de 9/10 martie 2000, inculpatul C.V.M. a pătruns împreună cu alte persoane în incinta SC “Celohart „ SA Zărneşti, pentru a sustrage bunuri din metal inox în vederea valorificării. Odată ajunşi în interiorul curţii au găsit, în dreptul unei secţii, o bară din inox tip V2A în greutate de 420 Kg pe care au târât-o câţiva metri. Dându-şi seama că pentru a o transporta au nevoie de obiecte ajutătoare, inculpatul şi celelalte persoane s-au reîntors acasă pentru a aduce o sanie şi nişte funii. Folosindu-se de acestea, dar şi de platband şi lanţul găsit, cei patru au deplasat bara de inox până la calea ferată. Aici au fost surprinşi de paznicii societăţii, iar inculpatul şi M.S au fost imobilizaţi.

În timp ce paznicii îi conduceau pe cei doi spre poartă, inculpatul C.V.M. s-a smucit şi împreună cu partea vătămată L.G. au căzut în baltă. În ajutorul celor doi din urmă au venit martorii P.M. şi B.I. şi astfel inculpatul C.V.M. a fost dus la poartă şi sesizate organele de poliţie.

În apelul său parchetul, pentru prima dată, cere completarea încadrării juridice prin adăugarea şi a elementului de calificare prevăzut de art.211 alin.2 lit.b C. pen., sub cuvânt că bucata de fier folosită de inculpat ar răspunde cerinţelor legale care să îndreptăţească concluzia că ar fi vorba de o "armă".

În apelul său, inculpatul critică încadrarea juridică atribuită faptelor, susţinând că în speţă nu ar fi vorba de o tâlhărie, ci de o tentativă de furt, întrucât, pe de o parte cel în cauză nu a folosit violenţe, pentru a-şi asigura păstrarea obiectului vizat, iar pe de altă parte, fiind vorba de o piesă de inox în greutate de 400 Kg care nu

249

putea fi transportată decât folosindu-se mijloace speciale în raport cu orice caracterizare juridică, nu s-ar putea avea în vedere decât o tentativă şi nu o infracţiune consumată de sustragere.

Susţinerea parchetului că în cauză este aplicabilă şi circums¬tanţa agravantă prevăzută de art.211 alin.2 lit.b C. pen. referitoare la faptul că făptuitorul a avut asupra sa o armă, nu poate fi primită din următoarele considerente:

În primul rând, este de remarcat că niciodată până în apel parchetul nu s-a referit la această agravantă şi nu a manifestat nici o preocupare pentru a aprofunda probaţiunea şi aspectele specifice acestei agravante. Aşadar, pentru prima dată în apel, parchetul remarcă faptul că inculpatul CM. ar fi avut o bucată de platband în mână, obiect care-după opinia parchetului ar satisface cerinţele de armă în sensul art.211 alin.2 lit.b C. pen. cu referire la art.151 alin.2 din acelaşi cod.

În al doilea rând, trebuie reţinut că materialul probator nu confirmă că inculpatul s-ar fi pregătit cu această bucată de platband, pentru a o folosi drept armă în caz de nevoie. Dimpotrivă, unele din probele administrate atestă că a folosit bucata de platband pe care o avea în mână la mişcarea obiectului pe care a vrut, împreună cu ceilalţi, sa-l sustragă, aşadar scopul pentru care s-a pregătit cu bucata respectivă de platband a fost cu totul altul decât pentru a ataca vreo persoană sau a scăpa de vreo persoană sau mai multe persoane, în caz de nevoie. Trebuie observat în acest sens că, într-adevăr, probele sunt contradictorii în acest sens, contradicţiile fiind de natură să fundamenteze existenţa unor dubii care, desigur, profită inculpatului. Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art.151 C. pen., "arme" în sensul legii sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziţiile legale. În alin. 2 al aceluiaşi articol, legiuitorul lărgeşte considerabil aria obiectelor ce pot fi socotite "arme" prin asimilare, referindu-se în acest sens la orice obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac. În raport cu aceste dispoziţii şi o bucată de platband ar putea, în sine, fi socotită armă, cu condiţia că făptuitorul să o fi procurat pentru a o întrebuinţa într-un atac posibil sau deliberat a unei sau unor persoane. Aşadar, există o condiţie şi anume a anteriorităţii în prezenta căreia s-ar putea defini drept armă în sensul legii orice obiect capabil a ajuta la susţinerea unui atac.În practica judiciară şi literatura de specialitate, s-a conchis că având un asemenea instrument asupra sa făptuitorul este încurajat să promoveze un atac, iar victima poate avea temeri suplimentare văzând că agresorul nu o atacă cu mâna goală. Printr-o interpretare

250

cuprinzătoare, s-ar putea accepta chiar ipoteza că se asimilează unui atac şi situaţia când cel surprins îndată după comiterea unui furt sau chiar în timpul actelor de executare foloseşte un asemenea obiect pe care îl poartă în mână, pentru a-şi asigura scăparea, dacă el s-a înarmat cu acesta tocmai pentru a-1 folosi împotriva altei sau altor persoane în caz de nevoie.

Precum s-a arătat, în speţă nu este demonstrat faptul că bucata de platband a fost pregătită de făptuitor pentru un eventual atac asupra unei sau unor persoane, ci pentru un cu totul alt motiv şi anume folosinţa bucăţii de metal, ca pârghie, pentru mişcarea din loc , a obiectului furtului care avea o greutate considerabilă.

Pentru toate aceste considerente, teza parchetului nu poate fi primită, nefîind întrunite cerinţele art.211 alin.2 lit b C. pen. rap. la art. 151 alin.l şi 2 C. pen. Este cât se poate de limpede şi literatura de specialitate ca şi practica judiciară este clară din acest punct de vedere, nu orice obiect pe care făptuitorul l-ar avea în mână sa acoperă definiţia "armei" în sensul legii.

În legătură cu încadrarea juridică este de observat că din conţinutul art.211 alin.l C. pen. rezultă că infracţiunea complexă de tâlhărie are multiple modalităţi ale laturii obiective între care şi aceea de întrebuinţarea violenţelor pentru păstrarea bunului furat, sau de întrebuinţare a violenţelor pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru că făptuitorul să-şi asigure scăparea. Este evident, în speţă, că inculpatul a folosit ameninţările cu violenţa şi chiar violenţa pentru a-şi asigura scăparea şi nu pentru a păstra bunul sustras.

Susţinerea din apelul inculpatului că fiind vorba de un obiect foarte greu, nu putea fi transportat decât prin folosirea unor mijloace speciale care nu erau la îndemâna făptuitorului, astfel că nu s-ar putea avea în vedere decât o tentativă, nu poate fi primită. Din probele administrate, necontestate de inculpatul apelant, rezultă că obiectul respectiv a fost mişcat şi mutat de la locul lui prin acţiunea fizică a inculpatului şi a celorlalţi făptuitori. Prin efectul teoriei ablaţiunii, unanim acceptată în practica judiciară, mişcarea obiectului vizat de la locul lui, face ca infracţiunea respectivă să se fi consumat, indiferent de greutatea şi de distanţa mişcării. Aşadar, în speţă, obiectul fiind neîndoielnic mişcat de făptuitor mai mulţi metri, infracţiunea a fost corect considerată consumată, apreciindu-se exact din punct de vedere juridic, că s-a produs deposedarea şi imposedarea. acestea fiind cele două elemente esenţiale ce definesc consumarea sustragerii.

Curtea de Apel Braşov , Decizia penală nr. 16 din 24 ianuarie

251

2001

188. SĂVÂRŞIREA TÂLHĂRIEI ÎNTR-O LOCUINŢĂ

Tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 211 alin. 2 lit. f C. pen. - într-o locuinţă sau în dependinţele acesteia - este o infracţiune complexă, în al cărei conţinut intră şi violarea de domiciliu, care astfel îşi pierde autonomia.

C. Apel Bucureşti, s. A II-a pen., dec. nr. 343/1998

189. SĂVÂRŞIREA FAPTEI DE TREI SAU MAI MULTE PERSOANE ÎMPREUNĂ. TÂLHĂRIE PREVĂZUTĂ DE ART. 211 ALIN.

2 LIT. A COD PENAL. NEAPLICAREA ART. 75 ALIN. 1 LIT. A

În cazul săvârşirii tâlhăriei de către trei persoane împreună, fapta se încadrează în prevederile art. 211 alin. 2 lit. a Cod penal. Art. 75 alin. 1 lit. a, care se referă la circumstanţa agravantă legală a săvârşirii faptei de trei sau de mai multe persoane împreună, nu este aplicabil, această circumstanţă fiind cuprinsă în forma agravată a tâlhăriei.

Prin sentinţa penală nr. 2 din 4 ianuarie 2000 a Tribunalului Giurgiu, inculpaţii P.D., M.F. şi F.T. au fost condamnaţi pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a, d şi f, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a Cod penal.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 19 septembrie 1999, cei trei inculpaţi au pătruns în curtea părţii vătămate pentru a fura păsări. Surprinşi asupra faptului şi pentru a-şi asigura scăparea, inculpaţii i-au aplicat acesteia mai multe lovituri cu pumnul şi cu picioarele, doborând-o.

Prin decizia nr. 176/A din 11 aprilie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins apelul inculpaţilor.

Recursul declarat de inculpaţi este fondat. Aplicarea în cauză a prevederilor art. 75 alin. 1 lit. a Cod

penal este greşită. Potrivit textului menţionat, constituie circumstanţă

252

agravantă săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună. În speţă, infracţiunea a fost săvârşită de cei trei inculpaţi împreună, împrejurarea agravantă fiind luată în considerare de către instanţe la încadrarea faptei în prevederile art. 211 alin. 2 lit. a Cod penal care pedepseşte tâlhăria săvârşită de două sau mai multe persoane împreună. Or, atunci când o împrejurare agravantă este prevăzută în norma penală specială ca element de încriminare a unei infracţiuni, la încadrarea juridică a faptei se aplică numai norma specială, iar nu şi dispoziţia din partea generală a Codului penal care se referă la aceeaşi împrejurare agravantă.

În consecinţă, recursurile au fost admise şi s-a înlăturat aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a Cod penal, menţinându-se pedepsele aplicate.

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, decizie penală nr. 3525 din 21 septembrie 2000

190. SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE ÎN INFRACŢIUNEA DE FURT CALIFICAT

Tribunalul Bacău, prin sentinţa penală nr. 228 din 30 octombrie 1997, pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, d Cod penal a condamnat pe inculpaţii M.S. şi P.N. la diferite pedepse privative de libertate, iar împotriva inculpatului minor T.V. a luat măsura educativă a "mustrării".

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în seara zilei de 6 mai 1997, inculpaţii M.C. şi P.N., s-au hotărât să sustragă bunuri de la S.C. "Viandous" S.R.L. Moineşti, iar pentru a asigura şi transportul acestora, l-au antrenat şi pe inculpatul minor T.V.

Cei trei inculpaţi s-au deplasat la sediul societăţii, au intrat cu căruţa şi de sub un şopron au sustras un număr de 10 saci cu ciment.

Inculpatul M.C. la intrarea în incinta societăţii, a legat uşa barăcii în care se afla paznicul şi a întrerupt curentul, situaţii cunoscute şi de ceilalţi inculpaţi.

Instanţa de fond, a reţinut în sarcina inculpaţilor comiterea infracţiunii de tâlhărie.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel inculpaţii, care a fost admis, desfiinţată sentinţa şi pe fond s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor din infracţiunea de tâlhărie în aceea de furt calificat.

253

S-a motivat că în raport de probele administrate, nu există nici un dubiu cu privire la realizarea primului element al infracţiunii reţinute - furtul - sustragerea celor 10 saci cu ciment fiind recunoscută de către toţi inculpaţii.

Cu privire la al doilea element al infracţiunii complexe de tâlhărie, s-a reţinut că prin introducerea unei bucăţi de sârmă în cele două belciuge a uşii de la baraca în care se afla paznicul, nu s-a adus nici o atingere relaţiilor sociale privind viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea persoanei care asigura paza, aceasta având posibilitatea reală de a ieşi fără efort, pe de o parte pentru că legătura era formală, iar pe de altă parte baraca fiind prevăzută cu geamuri, le putea folosi.

Faţă de această situaţie, însuşirea bunului de către inculpaţi nu s-a realizat prin violenţă sau prin punerea paznicului în neputinţă de a se apăra, împotriva persoanei acestuia neexercitându-se nici un fel de acţiune din partea inculpaţilor.

Cum acest al doilea element al infracţiunii complexe de tâlhărie, nu a putut fi reţinut în cauză, apelurile au fost admise şi schimbată încadrarea juridică din infracţiunea de tâlhărie în aceea de furt calificat.

Curtea de Apel Bacău, Decizie penală nr. 20 din 3

februarie 1998

191. SMULGEREA UNUI LĂNŢIŞOR DE LA GÂT

În fapt, inculpatul a sustras de ia gâtul persoanei vătămate o bucată dintr-un lănţişor de aur; sustragerea s-a săvârşit prin întrebuinţare de violenţă, deoarece când victima a simţit că inculpatul vrea să-i smulgă lănţişorul de la gât, l-a prins de mână şi, în aceste condiţii, lănţişorul s-a rupt iar inculpatul a reuşit să-şi însuşească numai un fragment.

Fapta săvârşită în condiţiile de mai sus întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, şi nu doar pe acelea ale infracţiunii de furt.


192. SMULGEREA PE LA SPATE A OBIECTULUI PURTAT ÎN

254

MÂNĂ DE VICTIMĂ CONDIŢIA VIOLENŢEI.

Fapta inculpatului N.A. de a smulge, pe la spate, poşeta purtată în mână de victimă, constituie tâlhărie (art. 211 Cod penal) şi nu furt, întrucât violenţa s-a exercitat şi asupra persoanei, nu numai asupra obiectului din mâna victimei - chiar dacă prin surprindere şi fără posibilitatea împotrivirii -, constituie şi o violenţă ce afectează direct persoana prin înfrângerea violentă a forţei fizice pe care victima o exercită pentru purtarea obiectului.

C. Apel Bucureşti, Decizia penală nr. 94 din 15 mai 1996

193. SMULGERE. VIOLENŢĂ

Prin rechizitoriu, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie calificată prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. d şi 2 C. pen.

În fapt, inculpatul care călătorea în acelaşi compartiment de tren cu partea vătămată, pe timp de seară, profitând de faptul că a rămas singur cu aceasta din urmă, a apucat sacoşa pe care partea vătămată o avea lângă ea, cu intenţia evidentă de a şi-o însuşi.

În scopul de a se opune faptei, partea vătămată a apucat sacoşa de partea sa inferioară, însă inculpatul a smuls-o şi a târât partea vătămată agăţată de sacoşă până pe culoarul vagonului, acolo unde aceasta i-a dat drumul de frică să nu cadă din tren, uşa fiind deschisă.

Fapta săvârşită de inculpat întruneşte trăsăturile infracţiunii de tâlhărie întrucât sustragerea sacoşei s-a făcut prin smulgere a obiectului aflat în mâinile părţii vătămate. Or, această rupere brutală a contactului material pe care deţinătorul îl avea cu obiectul, chiar dacă nu a fost însoţită de lovire sau vătămare corporală a părţii vătămate, prezintă totuşi o violenţă fizică şi mai ales psihică, o siluire a voinţei deţinătorului, ceea ce reprezintă o trăsătură specifică a infracţiunii de tâlhărie.

Sentinţă penală nr. 8/1997, Tribunalul Covasna

255

194. SMULGEREA DIN MÂNĂ A UNUI OBIECT

Smulgerea violentă şi intempestivă a unui lănţişor de aur de la gâtul persoanei vătămate constituie infracţiunea de tâlhărie, şi nu aceea de furt. Violenţa specifică tâlhăriei subsistă şi în cazul smulgerii intempestive a obiectului din mâna sau de pe corpul victimei, deoarece şi în aceste condiţii scopul urmărit de făptuitor - deposedarea victimei şi luarea în stăpânire a bunului - se realizează prin mijlocirea violenţei, violentarea lucrului răsfrângându-se asupra persoanei însăşi.

Smulgând prin surprindere obiectul, făptuitorul înfrânge în mod violent contactul persoanei vătămate cu bunul său, iar impactul psihologic al faptei, asupra victimei, nu poate fi neglijat în caracterizarea faptei ca tâlhărie.


195. SMULGEREA OBIECTULUI AFLAT ASUPRA PERSOANEI. ÎNCADRARE JURIDICĂ.

Prin sentinţa penală nr. 199/1999, Tribunalul Botoşani l-a condamnat, pe inculpatul CM. la 5 ani închisoare.pentru 2 infracţiuni de tâlhărie prevăzute şi pedepsite de art. 211 alin. 2 lit. d şi e, cu aplicarea art. 37 lit. b C pen., dispunându-se în temeiul art. 33 lit. a şi art. 34 C. pen., executarea pedepsei de 5 ani închisoare, sporită la 5 ani şi 6 luni închisoare. Instanţa de fond a reţinut că în seara zilei de 13 ianuarie 1999, inculpatul a urmărit-o pe stradă pe partea vătămată CV. şi i-a smuls de pe umăr poşeta în care avea suma de 70.000 lei şi două ceasuri de mână, iar la scurt timp i-a smuls poşeta părţii vătămate B.C., în care se aflau un ceas, un inel şi suma de 60.000 lei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul susţinând că instanţa a făcut o greşită încadrare juridică a faptelor, acestea con¬stituind, în opinia sa, infracţiuni de furt calificat şi nu de tâlhărie, iar pedepsele aplicate sunt prea mari.

Curtea de Apel Suceava, investită cu judecarea apelului, l-a respins ca nefondat, cu motivarea că smulgerea unei poşete de la o persoană care instinctiv opune rezistenţă la deposedare, constituie act

256

de violenţă, de înfrângere a rezistenţei, în sensul prevăzut de art. 211 C. pen. şi nu o simplă însuşire a bunului altuia, în sensul art. 208 alin. 1 C. pen.

Curtea de Apel Suceava, Decizia penala nr. 139 A din 1 septembrie 1999

196. SMULGEREA UNUI FRAGMENT DE LĂNŢIŞOR DE LA GÂT

În fapt, inculpatul a sustras de la gâtul persoanei vătămate o bucatădintr-un lănţişor de aur; sustragerea s-a săvârşit prin întrebuinţare de violenţă, deoarece când victima a simţit că inculpatul vrea să-i smulgă lănţişorul de la gât, l-a prins de mână şi, în aceste condiţii, lănţişorul s-a rupt iar inculpatul a reuşit să-şi însuşească numai un fragment.

Fapta săvârşită în condiţiile de mai sus întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, şi nu doar pe acelea ale infracţiunii de furt.


197. SMULGEREA DE PE CAPUL PĂRŢII VĂTĂMATE A UNEI CĂCIULI.TÂLHĂRIE

Smulgerea, de pe capul părţii vătămate, a unei căciuli constituie infracţiunea de tâlhărie, deoarece acţiunea de smulgere implică o violenţă exercitată asupra victimei, pentru a o deposeda de bun.

Prin sentinţa nr.266 din 3 mai 2000, Tribunalul Bucureşti -secţia I penală a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor, formulată de inculpatul Z.P., ca neîntemeiată. În baza art.211 alin.2 lit.e Cpen. a fost condamnat inculpatul Z.P. la 3 pedepse de câte 3 ani şi 6 luni închisoare. În baza art.211 alin.2 lit.d şi e Cpen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 ani şi 6 luni

257

închisoare. Conform art.33 lit.a şi art.34 Cpen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 6 ani şi 6 luni închisoare.

Pentru a pronunţa această şedinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt, pe baza probelor administrate, că, în zilele 31 decembrie 1999, 4 ianuarie 2000 şi 10 ianuarie 2000, inculpatul, în timp ce se afla în locuri publice, a smuls de pe capul părţilor vătămate P.A., I.M. şi G.G. câte o căciulă din blană de vulpe argintie. De asemenea, în noaptea de 6 ianuarie 2000, acelaşi inculpat, în timp ce se afla într-un loc public, a smuls de pe capul părţii vătămate D.C.A. o căciulă din blană de vulpe argintie. Tribunalul a reţinut că faptele săvârşite de inculpat întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prev.de art.211 alin.2 lit.e C pen. şi, respectiv, art.211 alin.2 lit.d şi e Cpen.

Tribunalul a reţinut această încadrare juridică a faptelor, apreciind că orice smulgere a unui obiect aflat pe capul victimei implică o violenţă, o rupere brutală a contactului material pe care deţinătorul îl avea cu obiectul.Este lipsit de relevată faptul că nu s-a produs lovirea sau vătămarea corporală a victimei, în aceste cazuri existând o violenţă psihică, prin ameninţarea implicită pe care o exprimă.La individualizarea pedepselor au fost avute în vedere dispoziţiile art.72 C.pen.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel inculpatul Z. P solicitând reducerea pedepsei.

Apelul a fost respins, ca nefundat.

Faţă de gravitatea faptelor comise, perseverenţa infracţională a inculpatului, antecedentele penale ale inculpatului şi criteriile generale prevăzute de art.72 C.pen., Curtea a apreciat că pedeapsa a fost bine individualizată.

Curtea de Apel Bucure;ti, Secţia a ll-a penală, decizia nr. 354/2000

198. SUBIECT PASIV AL INFRACŢIUNII. PAZNIC

Personalul de pază al societăţilor comerciale este asimilat, potrivit Legii nr. 18/1996, persoanelor cu activităţi ce implică exerciţiul autorităţii de stat; ca atare, paznicul poate fi subiect pasiv al infracţiunii de ultraj.

258

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie prevăzută în art 211 al. 2 lit a şi d şi de ultraj prevăzută în art 239 aL 2 C. pen.

Instanţa a reţinut că, la 12 august 1997, inculpatul, însoţit de alte două persoane, a pătruns în depozitul unei societăţi comerciale pentru a sustrage scândură şi a fost prins de paznic. Inculpatul l-a imobilizat pe acesta prin violenţă, timp în care ceilalţi inculpaţi au sustras scânduri.

Curtea de apel a admis apelurile declarate de procuror şi de inculpat şi a înlăturat condamnarea pentru ultraj, cu motivarea că paznicul nu are calitatea de funcţionar public.

Recursul declarat de procuror este fondat. Conform art. 239 al. 2 C. pen., lovirea sau orice acte de violenţă, precum şi vătămarea corporală săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii, constituie infracţiunea de ultraj. Partea vătămată, atunci când a fost agresată îndeplinea funcţia de paznic la depozitul unei societăţi comerciale.

Instanţa de apel nu a ţinut seama de prevederile Legii nr. 18/1996, care întregeşte dispoziţiile Codului penal şi, referindu-se la paza obiectivelor, bunurilor şi valorilor, stabileşte în art. 28 că personalul de pază al regiilor autonome şi al societăţilor comerciale este asimilat pe timpul exercitării serviciului, persoanelor cu activităţi ce implică exerciţiul autorităţii publice.

Faţă de această precizare, constatând că sunt întrunite atât elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, cât şi ale celei de ultraj, condamnarea inculpatului de către prima instanţă pentru săvârşirea acestor infracţiuni a fost legală.

CSJ, s. pen., d. 2775/1999

199. SUBIECT PASIV

Infracţiunea complexă de tâlhărie este îndreptată împotriva patrimoniului şi nu a persoanei. Aşa încât, dacă ea are ca subiecţi pasivi două sau mai multe persoane, trebuie să se reţină ca fiind comisă o singură infracţiune şi nu atâtea infracţiuni câte persoane au fost agresate. Numai în cazul în care violenţele ar fi fost săvârşite nu în

259

scopul săvârşirii furtului ar fi putut fi reţinute atâtea infracţiuni contra persoanei câte părţi vătămate sunt.

În speţă, un grup de inculpaţi au atacat violent un alt grup de persoane pe care le-au jefuit de bunurile pe care le posedau. Prima instanţă a condamnat pe fiecare dintre coinculpaţi pentru comiterea atâtor infracţiuni de tâlhărie câte părţi vătămate au fost, făcând aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la cumulul real de infracţiuni.

Recursul se admite pentru considerentele sus-menţionate, iar sentinţa instanţei de fond se modifică în sensul reţinerii unei singure infracţiuni de tâlhărie, fiind înlăturată aplicarea prevederilor legale privind concursul.

Tribunalul Bihor, Decizie penală nr. 92/1991

200. SUBSTANŢĂ NARCOTICĂ

Folosirea unui spray lacrimogen pentru săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie nu atrage aplicarea agravantei prevăzute în alin. 2 lit. b al art. 211 C. pen deoarece spray-ul lacrimogen nu poate fi asimilat unei substanţe narcotice.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 230/A/1997

201. SUBSTANŢĂ NARCOTICĂ. SPRAY LACRIMOGEN

În ziua de 33 septembrie 1997, la ora 17,30, inculpatul - care voia să sustragă o sumă de bani - a intrat într-o farmacie şi, pentru a o face inofensivă pe farmacistă, a folosit un spray lacrimogen, dar farmacista a început să strige şi inculpatul a fost prins.

Tentativa de tâlhărie reţinută în sarcina inculpatului a fost săvârşită nu numai în împrejurările agravante prevăzute în art. 211 pct. 2 lit. b (de către o persoană având asupra sa o substanţă narcotică) şi 2 lit. e C. pen. (într-un ioc public), aşa cum a considerat prima instanţă, dar şi în condiţiile agravantei prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. d C. pen. (în timpul nopţii), deoarece, după cum rezultă din actele dosarului, la

260

data comiterii faptei soarele a apus la ora 17.05.


202. SUSPENDAREA CONDIŢIONATĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎN CAZUL INFRACTORILOR MINORI CARE AU COMIS INFRACŢIUNI INTENŢIONATE PENTRU CARE LEGEA PREVEDE

PEDEAPSA ÎNCHISORII MAI MARE DE 12 ANI

Pentru infracţiunile săvârşite în stare de minoritate condiţia restrictivă prevăzută la art. 81 alin. 3 Cod penal nu poate fi luată în considerare decât prin coroborarea ei cu dispoziţia obligatorie de reducere a limitelor pedepsei închisorii, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, în raport cu proporţia fixată prin art. 109 alin. 1 din Codul penal.

De aceea, în cazul infractorilor minori, prin pedeapsa prevăzută de lege în sensul art. 81 alin. 3 Cod penal se înţelege pedeapsa rezultată din aplicarea dispoziţiilor de reducere ale art. 109 alin. 1 din Codul penal la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.

Tribunalul Neamţ a dispus condamnarea inculpatului minor la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. e cu art. 74, 75 lit. d Cod penal cu art. 99 şi 109 Cod penal.

În baza art. 81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ care a susţinut că este nelegală, deoarece nu se puteau aplica dispoziţiile art. 81 Cod penal, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de tâlhărie comisă de inculpat fiind mai mare de 12 ani.

Apelul declarat de Parchet a fost respins de Curtea de Apel Bacău cu motivarea că prin pedeapsa prevăzută de lege în sensul art. 81 alin. 3 Cod penal se înţelege pedeapsa rezultată din aplicarea dispoziţiilor de reducere ale art. 109 alin. 1 din Codul penal la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.

Curtea de Apel Bacău, decizie penală nr. 298 din 13 octombrie 1998

261

203. TĂINUIRE.COMPLICITATE. DIFERENŢIERE. CRITERII

În speţă, prima instanţă i-a condamnat pe inculpaţii B.L. şi T.M, pentru infracţiunea de tâlhărie, pe inculpatul P.V. pentru complicitate la această infracţiune, iar pe inculpaţii M.D., D.C. şi D.S. pentru infracţiunea de tăinuire.

În fapt, s-a reţinut că toţi inculpaţii, tineri care se cunoşteau de mai multă vreme, au hotărât la sugestia şi pe baza semnalmentelor date de inculpatul P.V., să agreseze o femeie, factor poştal, şi să-şi însuşească prin violenţă banii destinaţi plăţii pensiilor, aflaţi asupra ei.

În consecinţă, toţi inculpaţii au aşteptat-o la ieşirea din oficiul poştal pe femeia factor poştal cu privire la care se hotărâseră s-o jefuiască, dar aceasta nepărând, ei au pornit în urmărirea altei femei, tot factor poştal, la acelaşi oficiu, dar dându-şi seama că aceasta îl cunoştea pe unul dintre inculpaţi s-au întors la oficiul poştal, de data aceasta pornind în urmărirea părţii vătămate doar inculpatul P.V. care, însă, îi ţinea pe ceilalţi la curent cu traseul parcurs de aceasta folosindu-se de un telefon mobil.

Când partea vătămată a intrat într-un imobil, grupul de inculpaţi a fost anunţat de inculpatul P.V, iar inculpaţii B.L. şi T.M. au mers în acel loc, au intrat în holul imobilului şi au atacat victima de la care au luat 63 milioane de lei.

În acest interval de timp, M.D. şi D.S. au rămas lângă oficiul poştal unde, după săvârşirea tâlhăriei, au revenit şi ceilalţi inculpaţi, banii sustraşi fiind împărţiţi între toţi inculpaţii.

În apel, a fost schimbată încadrarea juridică a faptei comise de inculpatul P.V. din complicitate la tâlhărie, în tăinuire la această infracţiune.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs procurorul care a susţinut că instanţele în mod greşit au încadrat faptele comise de inculpaţii P.V., M.D.,- D.C. şi D.S. în infracţiunea de tăinuire, în loc de complicitate.

Recursul procurorului este fondat.Din probele administrate îh cauză rezultă că prima instanţă a

stabilit o corectă stare de fapt, dar, această instanţă şi, apoi, cea de apel au considerat greşit că cei patru inculpaţi la care se referă recursul sunt tăinuitori, atâta vreme cât ei au hotărât împreună să săvârşească infracţiunea şi să participe efectiv la aceasta lucru ce nu s-a realizat, însă, în condiţiile stabilite de ei datorită unui concurs de împrejurări, nu datorită voinţei lor.

Sub acest aspect, este de reţinut că persoana vizată nu a

262

apărut, motiv pentru care planul a fost schimbat de inculpaţi, fiind urmărită o altă persoană în modalitatea stabilită iniţial, dar nu cu participarea efectivă a tuturor inculpaţilor datorită, în principal, faptului că persoana urmărită îl cunoştea pe unul dintre ei şi exista riscul ca făptuitorii să fie uşor identificaţi. Deci, planul a fost din nou modificat, motiv pentru care aceste modificări ale planului privind persoana vizată şi participarea efectivă a inculpatului nu prezintă relevanţă juridică.

O dată ce au hotărât împreună să săvârşească infracţiunea, chiar dacă în cele din urmă nu toţi au participat efectiv la aceasta, ca autori, iar după comiterea ei au împărţit cu toţii banii sustraşi prin violenţă, inculpaţii care nu sunt autori ai tâlhăriei au acţionat în calitate de complici, nu ca tăinuitori, infracţiunea de tăinuire constând, între altele, din primirea unui bun, cunoscând că provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără vreo contribuţie cu caracter de înlesnire a săvârşirii acesteia de către autor.

În consecinţă, recursul declarat de procuror se admite, hotărârile atacate se casează şi se schimbă încadrarea juridică a faptelor celor patru inculpaţi la care se referă recursul, din tăinuire în complicitate la infracţiunea de tâlhărie

Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, decizia nr. 769 din 12 februarie 2002.

204. TÂLHĂRIE FORMĂ AGRAVATĂ. TENTATIVĂ. STABILIREA PEDEPSEI

În cazul în care urmare a violenţelor exercitate de inculpaţi, victima a suferit leziuni necesitând 11 - 12 zile îngrijiri medicale, dar nu a fost deposedată de banii aflaţi asupra sa datorită intervenţiei poliţiei, pedeapsa pentru tentativa la infracţiunea complexă de tâlhărie, prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. 2 Cod penal, se stabileşte conform regulilor înscrise în art. 21 Cod penal; sub acest aspect, împrejurarea că s-au produs consecinţele prevăzute de art. 180 alin. 2 Cod penal, este lipsită de relevanţă.


din 1 aprilie 1993

205. TÂLHĂRIE

263

Smulgerea telefonului prins la centura părţii vătămate constituie o însuşire prin întrebuinţarea de violenţe, actul smulgerii fiind un mijloc violent de a înfrânge voinţa acesteia, iar nu o simplă luare din posesie, neviolentă, a lucrului.

Prin Sentinţa nr. 360 din 5 octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a condamnat pe inculpatul S.A. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. d şi e Cod penal.

Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 19 iunie 2000, aflat pe refugiul unei staţii RATB, în timp ce partea vătămată încerca să se urce într-un tramvai, inculpatul s-a apropiat prin spate şi, prin surprindere, i-a smuls telefonul mobil pe care aceasta îl avea prins de centură, după care a fugit.

Prin Decizia nr. 632 din 29 noiembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a respins apelul declarat de inculpat.

Inculpatul a declarat recurs, cu motivarea că încadrarea juridică dată faptei nu este corectă, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie.

Recursul este nefondat. Referitor la caracterizarea faptei ca infracţiune de tâlhărie,

sub aspectul întrebuinţării de violenţe, prin smulgerea telefonului prins de centura părţii vătămate, inculpatul a înfrânt, evident, voinţa acesteia, ceea ce constituie un act de violenţă, aşa cum corect au reţinut instanţele.

În consecinţă, recursul a fost respins. Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, decizie penală nr.

1569 din 23 martie 2001

206. TÂLHĂRIE. ABUZ DE ÎNCREDERE. DISTINCŢIE.

Smulgerea lănţişorului de la gâtul părţii vătămate constituieinfracţiunea de tâlhărie, întrucât acţiunea de smulgere implică oviolenţă exercitată asupra victimei pentru a o deposeda de bun, iarnu abuz de încredere, care are ca situaţie de către inculpat „cu orice titlu", deci implicit cu acordul iniţial al părţii vătămate.

264

Prin sentinţa penală nr.516/1999 a Tribunalului Bucureşti - secţia a ll-a penală a fost condamnat inculpatul R.G.S., în baza art.211 alin.2 lit.d C.pen., cu aplicarea art.37 Iit.a C.pen., la o pedeapsă de 6 ani închisoare.S-a reţinut că, la data de 4 martie 1997, inculpatul, împreună cu martoriiI.V., D.l. şi Z.M.R., au intrat în discuţie cu partea vătămată, pe care au întâlnit-oîn apropierea staţiei RATB Răsăritului şi pe care au însoţit-o în troleibuz pânăla staţia Apusului. După ce au coborât împreună din autobuz şi au parcurs o porţiune scurtă de drum, inculpatul, intrând împreună cu partea vătămată într-o scară a unui bloc, martorii rămânând afară, a profitat de imposibilitatea părţii vătămate de a se apăra şi şi-a însuşit lănţişorul de la gâtul acesteia şi, deşi aceasta a ţipat, inculpatul nu i l-a restituit.Tribunalul a reţinut că această situaţie de fapt este confirmată de depoziţia martorului I.V.Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că infracţiunea săvârşită este abuz de încredere şi nu tâlhărie, iar, în subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei.Curtea a respins, ca nefondat, apelul, arătând că instanţa de fond a dat o corespunzătoare încadrare juridică faptei, atâta timp cât însuşirea lănţişorului de aur aparţinând părţii .vătămate s-a făcut prin violenţă exercitată asupra acesteia.În speţă, în raport de situaţia de fapt reţinută, s-a apreciat că distincţia între infracţiunea de tâlhărie şi cea de abuz de încredere, o reprezintă situaţia că lănţişorul nu se afla în detenţia inculpatului, în baza unui raport juridic, condiţie preexistentă pentru infracţiunea de abuz de încredere.Într-adevăr, pentru a fi îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, este necesar ca însuşirea bunului aparţinând părţii vătămate să se facă prin violenţă, respectiv, în cauză, prin smulgere, care reprezintă o acţiune violentă exercitată asupra părţii vătămate.Alta ar fi fost situaţia dacă inculpatul ar fi făcut dovada că partea vătămată i-ar fi dat lănţişorul de bunăvoie, pentru ca acesta să-l deţină în scopul păstrării, conservării sau folosirii, în anumite condiţii.Or, contrar celor susţinute de inculpat, partea vătămată, pe care inculpatul o cunoscuse cu câteva ore înainte, a „ţipat" şi a „strigat" ca inculpatul să-i restituie lănţişorul, dar acesta a refuzat, ceea ce înseamnă că partea vătămata nu a fost de acord ca inculpatul să aibă lănţişorul.

În acest context, Curtea a mai arătat ca inculpatul nu a putut explica de ce partea vătămată ar fi fost de acord să-i dea lănţişorul şi de ce a ţipat cerând restituirea bunului său.

Curtea de Apel Bucureşti,Secţia I penală,decizia nr 41/2000

265

207. TÂLHĂRIE .DIFERENŢIERE

Atunci când există eroare cu privire la persoana agresată, răspunderea penală este determinată de ceea ce s-a întâmplat în realitate, nu în raport cu ceea ce a crezut făptuitorul că se întâmplă.

În speţă, inculpaţii care intenţionau să fure morcovi dintr-o seră,

societate comercială cu capital integral de stat, fiind convinşi că persoana pe care au găsit-o la locul faptei este paznic la acea seră, când în realitate aceasta era un hoţ ca şi ei, l-au lovit pe acesta, până când cel bătut le-a dezvăluit adevăratul său rol.

Inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunii de furt, însă în mod greşit şi nevinovat tribunalul a schimbat încadrarea juridică a faptei comise de aceştia, în infracţiunea de tâlhărie.

Corecta calificare a faptei este în infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 combinat cu art. 200 lit. a şi e C. pen.

Curtea de Apel Constanţa, Decizie penală nr. 65/1993

208. TÂLHĂRIE CARE A AVUT CA URMARE MOARTEA VICTIMEI LOVIRI CAUZATOARE DE MOARTE. DEOSEBIRI

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 al. 3 C. pen.

S-a reţinut că, în ziua de 15 ianuarie 1998, inculpatul a pătruns, prin efracţie, în locuinţa celor două victime, cu scopul de a-şi însuşi bunuri. Fiind surprins de acestea după ce a sustras o cuvertură şi un televizor, inculpatul le-a aplicat lovituri puternice, în urma cărora una din victime a decedat, iar cealaltă a suferit leziuni vindecabile în 8-9 zile.

Apelul declarat de inculpat a fost respins.

Declarând recurs, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice in infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte. Recursul nu este fondat.

Chiar dacă atât în cazul infracţiunii de tâlhărie ce a avut ca urmare moartea victimei prevăzută în art. 211 al. 3 C. pen., cât şi în

266

cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen., moartea victimei este un rezultat praeterintenţional obiectul lor juridic este diferit; în timp ce infracţiunea prevăzută în art. 183 C. pen. este o infracţiune contra persoanei, cea prevăzută în art. 211 al. 3 teza a II-a C. pen. este îndreptată atât contra patrimoniului, cât şi împotriva persoanei.

Cum inculpatul a vizat, prin acţiunea sa principală, patrimoniul victimelor, din care a sustras unele bunuri, iar violenţele ce le-a exercitat s-au subsumat acestui scop şi au fost urmate de rezultatul praeterinteţionat survenit, rezultă că o atare faptă cu caracter complex trebuie încadrată în infracţiunea de tâlhărie ce a avut ca urmare moartea victimei prevăzută în art. 211 al. 3 C. pen

CSJ, s. pen., d. 1169/1999

209. TÂLHĂRIE. FURT

Smulgerea unui lănţişor de la gâtul persoanei vătămate, împotriva voinţei acesteia, constituie un act de violenţă, în sensul prevederilor art. 211 alin. 1 din Codul penal, fapta constituind infracţiunea de tâlhărie, iar nu aceea de furt.

Prin sentinţa penală nr. 638 din 15 august 1991, Judecătoria

Sectorului 1 Bucureşti a condamnat pe inculpatul C.M. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 lit. a şi c din Codul penal.

Instanţa a reţinut că inculpatul, în noaptea de 11 mai 1991, după ce a consumat băuturi alcoolice cu partea vătămată V.M. într-un local, la plecare i-a smuls de la gât un lănţişor de aur, însuşindu-l.

Prin decizia penală nr. 982 din 22 noiembrie 1991 a Tribunalului Municipiului Bucureşti - secţia I penală, condamnarea a fost menţinută.

Recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat. Din examinarea actelor cauzei se constată că încadrarea

juridică a infracţiunii este greşită. Conform prevederilor art. 211 alin. 1 din Codul penal, furtul

săvârşit, între altele, prin întrebuinţarea de violenţe constituie infracţiunea de tâlhărie. Violenţele la care se referă textul, ca acţiuni adiacente, nu trebuie să îmbrace, în mod necesar, una din formele prevăzute de art. 180 - 182 din Codul penal; ele pot consta şi în alte

267

acţiuni agresive îndreptate împotriva persoanei vătămate, cum este smulgerea bunului aflat asupra persoanei vătămate, dacă aceasta a fost de natură a înfrânge voinţa acesteia.

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, Decizie penală nr. 363 din 8 martie 1994

210. TÂLHĂRIE. FURT CALIFICAT. DISTINCŢIE

Fapta inculpatului de a pătrunde împreună cu un alt inculpat în camera în care dormea partea vătămată şi de a sustrage bunuri, chiar dacă personal nu a exercitat violenţe asupra acesteia, partea vătămată fiind ameninţată de celălalt inculpat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, şi nu de furt calificat.

Prin prezenţa sa, inculpatul a întărit convingerea celuilalt inculpat că va zădărnici rezistenţa părţii vătămate, având practic un rol de stimulent psihologic, în sensul întăririi convingerii coinculpatului că va primi sprijinul său.

Prin Sentinţa penală nr. 238 din 02.07.2004, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, în baza art. 211 alin. 2 lit. b), alin. 21 lit. a), b), c) din Codul penal, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. c) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul C.M. la 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 din Codul penal. În baza art. 211 alin. 2 lit. b), alin. 21 lit. a), b), c) din Codul

penal, cu aplicarea art. 99 şi art. 109 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul minor S.M. la 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

În baza art. 86^1 din Codul penal, s-a dispus suspendarea pedepsei sub supraveghere pe o durată de 6 ani termen de încercare, stabilit în condiţiile art. 86^2 din Codul penal.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 3 martie 2004 cei doi inculpaţi s-au deplasat la locuinţa părţii vătămate P.A. pentru a fura bunuri.

În interiorul locuinţei părţii vătămate inculpaţii au căutat bunuri şi bani în camere, după care s-au hotărât să pătrundă şi în camera în care dormea partea vătămată, unde, profitând de faptul că aceasta nu i-a simţit, au luat o ladă. Lada astfel însuşită au scos-o afară din locuinţă, fiind spartă şi constatând că în ea se află obiecte de îmbrăcăminte şi prosoape. Inculpatul C.M. s-a reîntors în camera unde se afla partea

268

vătămată pentru a căuta şi alte bunuri, însă fiind simţit de aceasta, care s-a şi trezit, a ieşit în fugă din cameră, fiind urmărit.

Din declaraţia părţii vătămate rezultă că unul din cei doi bărbaţi care au pătruns în locuinţa sa l-ar fi ameninţat în sensul de a tăcea, că altfel îl omoară.

Instanţa a reţinut corect că inculpaţii au întrerupt intenţionat lumina electrică la locuinţa părţii vătămate, împrejurare în care aceasta, trezindu-se şi dorind să îi urmărească pe infractori, a fost îmbrâncită de aceştia.

Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul C.M., criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate, solicitând reducerea acestuia.

Analizând actele şi probele din dosarul cauzei, prin prisma criticii formulate de apelantul inculpat, Curtea a reţinut următoarele:

Inculpatul C.M. a fost condamnat la 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. d) şi alin. 2^1 lit. a), b), c) din Codul penal, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. c) din Codul penal, fiind vinovat de faptul că în seara zilei de 3 martie 2004, prin determinarea inculpatului minor S.M. de a participa alături de el, a pătruns, fără drept, în locuinţa părţii vătămate P.A., cu scopul de a sustrage bunuri.

În mod corect instanţa fondului a apreciat pe baza probelor administrate în cauză că inculpatul C.M., deşi a pătruns împreună cu S.M. în camera în care dormea partea vătămată, nu a exercitat violenţe asupra acesteia, însă, în condiţiile în care coinculpatul minor a ameninţat partea vătămată, prin prezenţa sa a întărit convingerea coinculpatului că va zădărnici rezistenţa părţii vătămate, care era şi o persoană în vârstă, având practic un rol de stimulent psihologic, în sensul întăririi convingerii inculpatului minor că va primi sprijinul său.

În considerentele de mai sus, în mod corect instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, fiind corect respinsă cererea acestuia de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de furt calificat.

Cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului apelant, instanţa a apreciat că aceasta a fost just individualizată, în raport de criteriile prevăzute de art. 52 din Codul penal.

Ca urmare, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul C.M.

Curtea de Apel Bucureşti - secţia a II -a penală, decizie penală nr. 602 din 17 august 2004

269

211. TÂLHĂRIE. FURT. DISTINCŢIE. ACT DE VIOLENŢĂ

Furtul unei biciclete, prin smulgerea acesteia din mâinile unui minor, constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu doar de furt, deoarece smulgerea este act de violenţă.

Prin sentinţa penală nr. 121 din 16 mai 1998 a Tribunalului Arad a fost condamnat inculpatul P.Al. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. e, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal.

S-a reţinut că, în după amiaza zilei de 30 mai 1997, inculpatul a smuls bicicleta din mâinile unui minor, în timp ce acesta o spăla la o pompă de apă, plecând cu ea, după care a vândut-o unei persoane necunoscute.

Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 456 din 5 noiembrie 1998 a Curţii de Apel Timişoara.

Declarând recurs, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de furt.

Recursul nu este fondat. Potrivit art. 211 alin. 1 Cod penal, infracţiunea de tâlhărie

constă, între altele, în furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări.

Or, smulgerea bicicletei din mâinile minorului este un act de violenţă, astfel că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie şi nu doar pe cele ale infracţiunii de furt.

În consecinţă, constatându-se că fapta inculpatului, de a-şi fi însuşit, într-un loc public, o bicicletă, prin smulgerea acesteia din mâinile minorului căruia îi aparţinea, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. e Cod penal, pentru care a fost condamnat, recursul a fost respins.

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, Decizie penală nr. 1719 din 4 mai 1999

212. TÂLHĂRIE. FURT CALIFICAT. ULTRAJ. CONCURS IDEAL DE INFRACŢIUNI. CONCURS REAL DE INFRACŢIUNI.

Prin sentinţa penală nr. 29 din 17 ianuarie 1995 a

270

Judecătoriei Sectorului Agricol Ilfov, rămasă definitivă prin neapelare, cei patru inculpaţi au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat, prevăzută în art. 208 alin. 1, raportat la art. 209 lit. a, şi de ultraj, prevăzută în art. 239 alin. 2, cu aplicarea art. 33 lit. a şi 34 lit. a din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, la 13 iulie 1994, inculpaţii au sustras de la o fermă pomicolă 132 kg de prune; fiind surprinşi de doi poliţişti, i-au lovit pe aceştia pentru a-şi asigura scăparea.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Sustragerea unor bunuri de către patru persoane, urmată de

ameninţarea şi lovirea celor doi poliţişti, care au încercat să-i legitimeze şi să-i împiedice să plece cu bunurile sustrase, nu constituie infracţiunea de furt calificat în concurs cu cea de ultraj, ci infracţiunile de tâlhărie şi de ultraj.

Tâlhăria, prevăzută în art. 211 alin. 1 din Codul penal, trebuie reţinută în modalitatea furtului urmat de întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări pentru păstrarea bunului furat şi pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Infracţiunea de ultraj împotriva poliţistului se află în concurs ideal cu cea de tâlhărie, în raport cu fiecare poliţist agresat, dar există atâtea infracţiuni de ultraj aflate în concurs real, câte persoane au fost vătămate prin această infracţiune.

În consecinţă, faptele săvârşite de către fiecare dintre inculpaţi constituie câte o singură infracţiune de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 1 şi câte două infracţiuni de ultraj prevăzute în art. 239 alin. 2, cu aplicarea art. 33 lit. a, art. 34 lit. a şi art. 75 lit. a din Codul penal.


2611 din 26 noiembrie 1996

213. TÂLHĂRIE . ŞANTAJ

Infracţiunea de şantaj este îndreptată împotriva libertăţii psihice a persoanei, pe când tâlhăria este o infracţiune contra patrimoniului. Persoana şantajată este constrânsă, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, pentru ca

271

făptuitorul să dobândească în mod injust un folos; realizarea în viitor a acestui folos nu este însă obligatorie, fiind fără relevanţă pentru existenţa infracţiunii dacă persoana vătămată a satisfăcut sau nu, ulterior, pretenţiile făptuitorului. La tâlhărie, dimpotrivă, rezultatul - trecerea bunului sub puterea de dispoziţie a făptuitorului - are loc imediat după exercitarea violenţelor sau ameninţării, ori concomitent cu folosirea lor.

De aceea, fapta inculpatului de a o fi determinat pe victimă, prin violenţă şi ameninţare, să-i dea autoturismul său - sub pretextul că îi datorează o sumă de bani -, silind-o să iscălească pe loc un act fictiv de vânzare-cumpărare, constituie infracţiunea de tâlhărie, nu aceea de şantaj.


214. TÂLHĂRIE. VIOLARE DE DOMICILIU. DISTINCŢIE

Pătrunderea într-o locuinţă şi sustragerea unor bunuri din acest loc, prin violenţă sau ameninţare, constituie o variantă agravată a infracţiunii de tâlhărie şi deci fapta de violare de domiciliu, în această situaţie, este absorbită în infracţiunea de tâlhărie calificată, pierzându-şi astfel autonomia.

Prin Sentinţa penală nr. 202 din 23 decembrie 1998 a Tribunalului Ialomiţa, inculpatul C.N. a fost condamnat la 16 ani închisoare, pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. d şi f Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal, 8 ani închisoare, pentru infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal şi la 5 ani închisoare, pentru infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal.

În baza art. 33 lit. a şi 34 lit. b Cod penal, tribunalul a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 16 ani închisoare.

În baza art. 61 Cod penal, s-a menţinut liberarea condiţionată, pentru restul de 469 zile rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului, prin Sentinţa penală nr. 1.243 din 1.07.1997 a Judecătoriei Buftea.

Totodată, instanţa a menţinut starea de arest a inculpatului, a dedus din pedeapsă durata arestării preventive de la 19.04.1998, la zi, a luat act că partea vătămată D.M. nu s-a constituit parte civilă şi a obligat

272

pe inculpat la plata sumei de 1.331.164 lei, cheltuieli de spitalizare către Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, cu dobânda legală, şi la 600.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.

S-a reţinut, în fapt, că inculpatul, după ce a consumat băuturi alcoolice, în seara zilei de 18.04.1998, a pătruns prin forţarea uşii, în locuinţa părţii vătămate D.M., în vârstă de 74 de ani, despre care ştia că locuieşte singură, şi, prin constrângere, a avut cu aceasta raport sexual, producându-i ruptură de vagin.

În continuare, inculpatul a legat-o la ochi, pentru a nu fi văzut, şi i-a cerut să-i dea banii din casă. De frică, partea vătămată i-a dat suma de 70.000 lei, reprezentând pensia primită cu câteva zile în urmă.

La plecare, pentru a o determina să nu alarmeze vecinii, a lovit-o cu piciorul, producându-i traumatism cranio-cerebral minor, şi traumatism facial, cu fracturarea oaselor nazale, pentru vindecarea cărora a avut nevoie de îngrijiri medicale timp de 22 - 25 zile.

Împotriva sentinţei penale menţionate, inculpatul a declarat apel, solicitând atât personal, cât şi prin apărătorul său, reducerea pedepsei închisorii, pe care o consideră prea severă.

Apelul declarat de inculpat este fondat, dar pentru alt motiv, ce se va arăta în continuare.

Din examinarea hotărârii pronunţate în cauză şi a lucrărilor dosarului, rezultă că instanţa de fond, întemeindu-se pe probele administrate, a stabilit şi reţinut corect starea de fapt şi vinovăţia inculpatului, însă greşit a reţinut, la încadrarea juridică a faptelor comise, şi infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2 Cod penal, care se regăseşte ca circumstanţă de agravare în infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. f Cod penal.

Într-adevăr, potrivit art. 211 alin. 2 lit. f Cod penal, constituie tâlhărie calificată şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani, printre altele, tâlhăria săvârşită într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia.

Prin urmare, pătrunderea într-o locuinţă şi sustragerea unor bunuri din acest loc, prin violenţă sau ameninţare, constituie o împrejurare agravantă a infracţiunii de tâlhărie şi deci fapta de violare de domiciliu, în această situaţie, este absorbită în infracţiunea de tâlhărie calificată, pierzându-şi astfel autonomia.

A le reţine pe amândouă ca infracţiuni ar însemna, în condiţiile de fapt expuse, o dublă incriminare.

În consecinţă, urmează a se admite apelul declarat de inculpat şi a se dispune în sensul arătat, stabilindu-se o pedeapsă în cuantumul aplicat de instanţa de fond, dat fiind pericolul deosebit de mare al infracţiunilor comise în împrejurările de fapt expuse (asupra unei bătrâne, profitând de faptul că locuia singură, fără apărare, cu

273

producerea unor vătămări corporale) şi persoanei inculpatului (recidivist). O astfel de pedeapsă este necesară pentru reeducarea

inculpatului şi prevenirea comiterii altor infracţiuni, motive pentru care cererea de a i se reduce pedepsele nu este întemeiată.

Curtea de Apel Bucureşti - s. I penală, Decizie penală nr. 117

din 1 iunie 1999

215. TÂLHĂRIE. VIOL. PERVERSIUNI SEXUALE. COAUTORAT

Există coautorat la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e Cod penal, şi, respectiv, la infracţiunile de viol şi perversiuni sexuale, prevăzute de art. 197 alin. 2 lit. a, art. 201 alin. 2 Cod penal, atunci când inculpaţii au acţionat împreună, au acostat victima, au condus-o într-un imobil, unde, împotriva voinţei acesteia, prin întrebuinţare de violenţe fizice şi ameninţări, au supus-o la raporturi sexuale normale şi la perversiuni sexuale, au ameninţat-o cu violenţe fizice în cazul în care îi va denunţa autorităţilor, apoi au abandonat-o la o intersecţie de străzi, nu înainte ca doi din cei trei inculpaţi să-i sustragă două inele din aur de pe degete. Inelele au fost vândute, iar banii obţinuţi au fost cheltuiţi de toţi inculpaţii.

Prin Sentinţa penală nr. 17 din 13 aprilie 1999 a Tribunalului Bucureşti - secţia a II-a penală au fost condamnaţi inculpaţii P.S., B.S. şi N.E. pentru săvârşirea infracţiunilor de viol, prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. a Cod penal, perversiuni sexuale, prevăzută de art. 201 alin. 2 Cod penal şi tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e Cod penal, reţinându-se că, în seara zilei de 29.04.1998, în jurul orelor 20,30 au acostat-o pe partea vătămată V.M. şi au condus-o într-un imobil, unde, împotriva voinţei acesteia, lovind-o şi ameninţând-o, au întreţinut raporturi sexuale normale şi orale. După consumarea acestor fapte, inculpaţii au dus partea vătămată până la staţia de tramvai şi au ameninţat-o cu violenţe fizice în cazul în care va relata cuiva cele întâmplate.

Pe drum, observând că partea vătămată avea asupra sa două inele din aur, inculpatul P.S. i-a sustras un inel, iar inculpatul N.E. un alt inel. Ulterior, cei trei inculpaţi au vândut inelele unei persoane, iar banii obţinuţi au fost împărţiţi în mod egal.

Apelurile declarate de cei trei inculpaţi împotriva sentinţei au

274

fost respinse ca nefondate.

Curtea de Apel Bucureşti - s. I penală, Decizie penală nr. 321 din 1 iunie 1999

216. TÂLHĂRIE SĂVÂRŞITĂ ÎN LOC PUBLIC. CONDIŢII

Drumul dintre două sate, fiind un loc care, prin destinaţie, este totdeauna accesibil publicului, constituie loc public în accepţiunea art. 152 lit. a Cod penal. Ca urmare, fapta de tâlhărie săvârşită pe un astfel de drum trebuie încadrată în art. 211 alin. 2 lit. e Cod penal, iar nu în art. 211 alin. 1 Cod penal.

Prin sentinţa penală nr. 118 din 11 martie 1998 a Judecătoriei Lehliu Gară a fost condamnat inculpatul T.D. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal.

S-a reţinut că în ziua de 14 ianuarie 1998, întâlnind pe drumul dintre două sate pe L.I., inculpatul l-a atacat, luându-i prin violenţă suma de 350.000 lei.

Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 290 din 28 mai 1998 a Tribunalului Călăraşi.

Declarându-se recurs în anulare împotriva celor două hotărâri, s-a susţinut că fapta trebuia încadrată în art. 211 alin. 2 lit. "e" Cod penal.

Recursul în anulare este fondat. Potrivit art. 211 alin. 2 lit. e Cod penal, infracţiunea de tâlhărie

se consideră comisă în formă agravată dacă a fost săvârşită "într-un loc public sau într-un mijloc de transport".

Cum inculpatul a atacat pe victimă şi i-a luat banii pe un drum dintre două sate, deci într-un loc public în accepţiunea art. 152 lit. a Cod penal, potrivit căruia fapta se consideră săvârşită "în public" atunci când a fost comisă "într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană", este evident că fapta sa întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. e Cod penal, încât a fost greşit încadrată în infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, trimiţându-se cauza instanţei competente să judece fapta sub încadrarea prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. "e" Cod penal.

275

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, Decizie penală nr. 1772 din 6 mai 1999

217. TÂLHĂRIE. ÎNTREBUINŢAREA DE VIOLENŢE. SMULGEREA OBIECTULUI DIN MÂNA VICTIMEI

Recursul inculpatului K. F. este nefondat, încadrarea de tâlhărie atribuită faptelor este corectă, smulgerea genţii din mâna victimei întrunind condiţia violenţei.

Susţinerea inculpatului că smulgerea genţii din mâna victimei, faptă care a surprins victima ce astfel nu a putut schiţa nici o împotrivire, nu constituie un act de violenţă din cele specifice conţinutului infracţiunii de tâlhărie, astfel că fapta sa constituie furt, deci această susţinere nu poate fi primită.

Art. 211 Cod penal care reglementează infracţiunea de tâlhărie, vorbeşte de întrebuinţare de violenţă ca o condiţie specifică existenţei infracţiunii respective.

În speţă, este neîndoielnic prezentă această condiţie, inculpatul folosind violenţa pentru a desprinde obiectul din mâna victimei, fiind lipsit de importanţă că fapta a surprins victima, care astfel n-a opus nici o rezistenţă la acţiunea de smulgere a obiectului din mâna sa.

Ceea ce contează este faptul că obiectul era în contact direct cu victima, care depunea forţa obişnuită necesară atunci când se poartă un obiect în mână, forţă care a fost clar învinsă prin actul violent de smulgere practicat de făptuitor.

Aşadar, în speţă nu poate fi vorba de o violenţă asupra obiectului şi nu asupra persoanei, cât timp, prin intermediul obiectului şi anume prin acţiunea de smulgere a acestuia a fost înfrântă forţa directă investită de victimă pentru a purta obiectul în mână.

Din punct de vedere juridic, nu există o diferenţă esenţială între cazul când se smulge prin surprindere şi pe la spate un obiect purtat în mână de victimă şi smulgerea aceluiaşi obiect în condiţiile când victima sesizând intenţia agresorului s-a împotrivit ţinând strâns obiectul, care până la urmă a fost totuşi smuls de infractor.

O tipică situaţie de violenţă îndreptată împotriva obiectului şi nu asupra persoanei, este atunci când, de pildă, se desprinde - prin tăiere cu lama - o bijuterie de pe paltonul victimei, fără ca aceasta să simtă. O asemenea situaţie este evident diferită de cea a smulgerii unui obiect purtat în mână de victimă, chiar dacă acţiunea violentă a fost

276

exercitată pe la spate, surprinzând astfel victima.

Curtea de Apel Braşov, Decizie penală nr. 17/r din 22 ianuarie 1997

218. TÂLHĂRIE. VIOLARE DE DOMICILIU. CONCURS DE INFRACŢIUNI. INFRACŢIUNE COMPLEXĂ

Tâlhăria săvârşită într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia nu constituie infracţiunile de violare de domiciliu şi de tâlhărie calificată aflate în concurs, ci o singură infracţiune complexă prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. f din Codul penal.

Prin sentinţa penală nr. 34 din 17 februarie 1998 a Tribunalului Olt, inculpatul S.I. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. 2 şi de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. f din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 15 septembrie 1997, inculpatul a pătruns în curtea casei părţii vătămate de unde a sustras mai multe păsări.

Auzind zgomote, partea vătămată a ieşit din casă şi apropiindu-se de locul unde se aflau păsările a fost lovită cu pumnul de către inculpat, pentru a-şi asigura scăparea.

Curtea de Apel Craiova, secţia penală, prin decizia nr. 246 din 7 mai 1998 a respins apelul inculpatului.

Inculpatul a declarat recurs, cerând reducerea pedepsei. Recursul este fondat pentru un alt motiv, invocat din oficiu. Potrivit art. 41 alin. 3 din Codul penal, infracţiunea este

complexă când în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.

Aceasta înseamnă că infracţiunea absorbită în conţinutul infracţiunii complexe, ca element sau circumstanţă agravantă, trebuie să fie indicată în norma de drept încriminatoare în mod expres.

Prin Legea nr. 140/1996 a fost completat şi modificat art. 211 din Codul penal, stabilindu-se în alineatul 2 lit. f că tâlhăria este agravată dacă s-a săvârşit într-o locuinţă sau în dependinţele acesteia.

În consecinţă, instanţele nu trebuiau să reţină infracţiunea de violare de domiciliu în concurs cu cea de tâlhărie săvârşită într-o locuinţă sau dependinţă, ci numai această din urmă infracţiune.

277


2494 din 17 iunie 1999

219. TÂLHĂRIE. INFRACŢIUNE CONTINUATĂ. CONCURS DE INFRACŢIUNI

Sustragere de bunuri, prin violenţă, de la mai multe persoane vătămate, la date diferite, constituie tot atâtea infracţiuni de tâlhărie săvârşite în concurs, iar nu o singură infracţiune continuată de tâlhărie.

Prin sentinţa penală nr. 23 din 23 februarie 1998, Tribunalul Teleorman a condamnat pe inculpatul T.V. pentru săvârşirea a 4 infracţiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. d din Codul penal, săvârşite în concurs.

Instanţa a reţinut că în seara zilei de 14 noiembrie 1997 inculpatul a urmărit pe partea vătămată N.I. şi după ce a lovit-o, i-a smuls geanta de pe umăr şi a fugit. Infracţiunea s-a produs pe scara unui bloc.

A doua zi, tot în casa scării unui bloc, inculpatul a smuls cu violenţă geanta de pe umărul părţii vătămate N.C., însuşind-o.

În împrejurări asemănătoare, în aceeaşi zi şi în ziua următoare, inculpatul şi-a însuşit prin violenţă genţile altor două părţi vătămate.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr. 284 din 8 octombrie 1998, a admis apelul inculpatului şi a schimbat încadrarea juridică a faptelor din 4 infracţiuni de tâlhărie aflate în concurs, într-o unică infracţiune continuată de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal.

Recursul declarat de procuror, cu motivarea că faptele nu constituie infracţiune continuată, ci concurs de infracţiuni, este fondat.

Potrivit art. 41 alin. 2 din Codul penal, infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Rezultă deci, că pentru a se reţine existenţa infracţiunilor continuate este necesar, între altele, ca, pe de o parte, în momentul luării rezoluţiei unice inculpatul să-şi fi reprezentat, în întregul ei, activitatea infracţională pe care o va desfăşura, iar pe de altă parte, toate acţiunile repetate să prezinte, fiecare, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

În speţă cele 4 fapte au fost comise de inculpat în condiţii conjuncturale prielnice, asupra a 4 părţi vătămate diferite, bunurile

278

sustrase constituind patrimoniul distinct al fiecăreia dintre ele. Ca urmare, inculpatul nu a avut o reprezentare iniţială a

acţiunilor succesive, el acţionând spontan, în împrejurări diferite, astfel că faptele sale constituie o pluralitate de infracţiuni, fiind comise în condiţiile concursului prevăzut de art. 33 lit. a din Codul penal.


2226 din 2 iunie 1999

220. TÂLHĂRIA SĂVÂRŞITĂ ÎNTR-O LOCUINŢĂ. INEXISTENŢA CONCURSULUI PREVĂZUT DE ART. 33 LIT. A COD

PENAL CU INFRACŢIUNEA DE VIOLARE DE DOMICILIU

Inculpatul a fost condamnat, printre altele, pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. d şi f Cod penal şi violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2 Cod penal, constând în aceea că în noaptea de 31 iulie 1997 a pătruns prin violenţă în locuinţa unchiului său asupra căruia a exercitat acte de constrângere pentru ca acesta să-i dea o sumă de bani.

Apelurile declarate de parchet şi inculpat asupra acestei sentinţe au fost admise şi potrivit art. 334 Cod procedură penală s-a modificat încadrarea juridică din infracţiunile concurente de tâlhărie şi violare de domiciliu, prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. d şi e Cod penal şi art. 192 alin. 2 Cod penal, în infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. d şi f Cod penal.

Instanţa a considerat că infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. 2 Cod penal este inclusă în elementul circumstanţial al infracţiunii de furt şi absorbită în infracţiunea mai gravă, complexă, de tâlhărie comisă într-o locuinţă, a cărei corectă încadrare juridică este cea prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. d şi f Cod penal.

Curtea de Apel Bacău, decizie penală nr. 219 din 11 august 1998

279

221. TÂLHĂRIE - ELEMENTE DE DIFERENŢIERE FAŢĂ DE INFRACŢIUNEA DE FURT

Prin sentinţa penală nr. 126/26 august 1998 a Tribunalului Neamţ inculpatul a fost condamnat printre altele la 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 litera d şi c Cod penal cu aplicarea art. 37 litera b Cod penal constând în aceea că în noaptea de 10 noiembrie 1997 a spart geamul maşinii părţii vătămate de unde a sustras bunuri, producând şi distrugeri la bordul autoturismului în încercarea de a smulge radiocasetofonul.

Fiind observat de partea vătămată a fugit, dar după cca. 7 metri a fost ajuns de victimă, pe care a lovit-o cu pumnul în faţă, în încercarea de a-şi asigura scăparea, agresiune ce a avut ca urmare producerea unor leziuni corporale vindecabile în 4 - 5 zile îngrijiri medicale şi o deteriorare a lucrării dentare.

Inculpatul a declarat apel pentru greşita calificare a faptelor în tâlhărie însuşindu-şi numai acuzaţia de furt.

Verificându-se actele şi lucrările dosarului sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei se constată că soluţia apelată este legală şi temeinică.

Conform art. 211 Cod penal constituie infracţiunea de tâlhărie şi furtul urmat de întrebuinţare de violenţe pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Cum în speţă este demonstrat că, fiind surprins de partea vătămată asupra spargerii maşinii, inculpatul a fugit de la locul faptei şi ajuns de victimă, inculpatul i-a aplicat lovituri în scopul de a-l îndepărta din cale şi a-şi continua fuga, asigurându-şi astfel scăparea, încadrarea juridică de tâlhărie este corectă, iar motivul de apel invocat nefondat.

Curtea de Apel Bacău, Decizie penală nr. 333 din 10

noiembrie 1998

222. TÂLHĂRIE , FURT PRIN EFRACŢIE, VIOLARE DE DOMICILIU. FAPTE COMISE ANTERIOR MODIFICĂRII CODULUI

PENAL PRIN LEGEA NR. 140/1996. ÎNCADRAREA JURIDICĂ

În speţă, inculpaţii au săvârşit un furt calificat (prin efracţie) şi

280

prin violenţă, context în care, în adevăr, aşa cum s-a invocat în apelul declarat de parchet, nu se putea reţine în afara tâlhăriei şi o altă infracţiune concurentă, de violare de domiciliu, a cărei latură obiectivă (pătrundere fără drept) intră în conţinutul unic al infracţiunii complexe de tâlhărie, care la rândul ei absoarbe şi furtul calificat (prin efracţie) şi faptele de violenţă.

Constatându-se greşita calificare juridică dată faptelor, apelul a fost admis ca fondat şi pe cale de consecinţă s-a modificat încadrarea juridică în baza art. 334 Cod procedură penală din două infracţiuni concurente - violare de domiciliu şi tâlhărie, într-o singură infracţiune de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 din Codul penal cu aplicarea art. 75 litera a şi c cât şi art. 13 Cod penal.

Curtea de Apel Bacău, Decizie penală nr. 351 din 24 noiembrie 1998

223. TÂLHĂRIE. FURT CALIFICAT. DIFERENŢIERI

Smulgerea de la gâtul părţii vătămate a unui lănţişor constituie infracţiunea de tâlhărie, deoarece acţiunea de smulgere implică o violenţă exercitată asupra victimei pentru a o deposeda de bun.

Prin Sentinţa penală nr. 1141 din 24.11.2003, Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 211 alin. 2 lit. c) din Codul penal, în art. 208, 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal.

În baza art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. c) şi art. 76 din Codul penal, a condamnat pe inculpatul D.A.F. la 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 - 64 din Codul penal.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, la data de 17.07.2003, în jurul orei 15,05 - 15,10, în timp ce partea vătămată C.F. se deplasa pe str. O., în dreptul imobilului nr. 12, inculpatul i-a smuls lănţişorul de aur de la gât, fugind apoi într-o direcţie necunoscută.

Martorii O.L. şi D.I. au observat incidentul şi au plecat cu autoturismul în urmărirea inculpatului, iar în dreptul pieţii S. l-au prins şi imobilizat pe inculpat, după care l-au condus la sediul Secţiei 13 Poliţie.

S-a reţinut că smulgerea lănţişorului nu reprezintă o violenţă, în sensul art. 211 alin. 1 din Codul penal, care să fie îndreptată împotriva părţii vătămate.

Din declaraţia părţii vătămate nu rezultă că acţiunea de

281

smulgere i-a cauzat o suferinţă fizică, iar elementul surpriză care a stat la baza săvârşirii faptei este incompatibil cu crearea unor suferinţe psihice.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul.

Parchetul a criticat sentinţa pentru greşita schimbare a încadrării juridice şi netemeinicia pedepsei aplicate. S-a arătat în motivarea apelului că există violenţă şi atunci când bunul este smuls din mâna sau de pe corpul părţii vătămate, chiar dacă aceasta, din neputinţă, spaimă sau din cauza surprizei, nu a opus rezistenţă. Pentru a realiza furtul, inculpatul a adoptat o atitudine violentă şi, chiar dacă a acţionat asupra lucrului, comportamentul său a reprezentat o modalitate de constrângere a victimei.

Inculpatul a solicitat aplicarea art. 81 din Codul penal. Verificând sentinţa atacată, pe baza lucrărilor şi materialului

din dosarul cauzei, Curtea a constatat ca fiind fondat apelul parchetului şi nefondat cel declarat de inculpat, pentru următoarele considerente:

Situaţia de fapt a fost corect reţinută, în sensul că lănţişorul a fost luat de la gâtul părţii vătămate, iar inculpatul este autorul faptei.

Lănţişorul nu a fost luat prin desfacerea sistemului de închidere, ci prin smulgere, adică printr-o acţiune de tragere a acestuia, cu mâna, până când s-a rupt, ceea ce presupune violenţă fizică asupra corpului părţii vătămate, care, din acest motiv, a şi realizat faptul că i se fură lănţişorul.

Instanţa de apel a mai reţinut că este adevărat că violenţa astfel exercitată nu este de intensitate foarte mare şi aceasta se datorează gradului de rezistenţă al lănţişorului, dar este suficientă ca furtul să devină o acţiune complexă, respectiv furt cu violenţă.

S-a constatat astfel că instanţa de fond a schimbat în mod greşit încadrarea juridică a faptei, motiv pentru care s-a admis apelul parchetului, s-a desfiinţat parţial sentinţa şi, pe fond, s-a dispus, în baza art. 211 alin. 2 lit. c), cu aplicarea art. 74 - 76 din Codul penal, condamnarea inculpatului la o pedeapsă corespunzătoare, având în vedere criteriile prevăzute la art. 72 din Codul penal.

Împrejurările că inculpatul este tânăr, fără antecedente penale, reprezintă circumstanţe atenuante prevăzute de art. 74 din Codul penal, cu efectele prevăzute la art. 76 din Codul penal.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, s-a dedus prevenţia la zi şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului.

S-a respins apelul inculpatului ca nefondat, constatându-se că executarea în regim de detenţie a pedepsei este singura modalitate care asigură atingerea scopului pedepsei prevăzute la art. 52 din Codul penal.

Această decizie a rămas definitivă prin Decizia penală nr.

282

2577 din 12.05.2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, luându-se act de retragerea recursului formulat de inculpat.

Curtea de Apel Bucureşti - secţia I penală, decizie penală nr.

5 din 12 ianuarie 2004

224. TÂLHĂRIE. FURT CALIFICAT. DISTINCŢIE

Smulgerea, pe neaşteptate, a telefonului mobil din mâna părţii vătămate constituie infracţiunea de tâlhărie, şi nu cea de furt calificat. Violentarea lucrului s-a răsfrânt asupra persoanei însăşi, ceea ce înseamnă că prin săvârşirea faptei s-a adus atingere ambelor obiecte juridice - patrimoniul şi persoana umană - ocrotite prin incriminarea din art. 211 din Codul penal.

Prin Sentinţa penală nr. 217 din 6.03.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, în baza art. 211 alin. 2 lit. b) şi c) din Codul penal cu aplicarea art. 74 - 76 alin. 1 lit. b) din Codul penal a fost condamnat S.G. la 3 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal şi s-a dedus perioada reţinerii şi arestării preventive.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În seara zilei de 22.07.2002, în jurul orelor 23,30, inculpatul, însoţit de mai mulţi prieteni, se afla în autobuzul 268 şi la coborâre a observat partea vătămată care vorbea la telefonul mobil şi aştepta să urce în autobuz. Inculpatul a profitat de neatenţia părţii vătămate, i-a smuls telefonul şi a coborât din autobuz, a luat-o la fugă, urmărit de partea vătămată, şi, după câţiva metri, a aruncat bunul sustras.

Partea vătămată a apelat la o patrulă de poliţie care l-a imobilizat pe inculpat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul S.G., susţinând că fapta săvârşită de el nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie. Inculpatul a susţinut că nu a exercitat violenţe asupra părţii vătămate şi nu a avut intenţia de a sustrage telefonul, în intenţia sa fiind a face o glumă cu partea vătămată. Examinând cauza în raport de motivele de apel formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 371 din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut următoarele:

Inculpatul a smuls pe neaşteptate telefonul părţii vătămate. Violentarea lucrului s-a răsfrânt asupra persoanei însăşi, ceea ce înseamnă că prin săvârşirea faptei s-a adus atingere ambelor obiecte juridice - patrimoniul şi persoana umană - ocrotite prin incriminarea din

283

art. 211 din Codul penal. Ca să existe furt - fapta componentă a infracţiunii de tâlhărie - este necesar ca făptuitorul să fi luat bunul ce constituie obiectul material al acestei fapte penale, în scopul însuşirii pe nedrept. Această cerinţă, de ordin subiectiv, este îndeplinită, deoarece după ce a luat lucrul inculpatul a fugit, fiind urmărit de partea vătămată. Dacă ar fi fost o "glumă", aşa cum susţine inculpatul, trebuia să restituie bunul de îndată şi în alte condiţii. Inculpatul a aruncat bunul în final, văzându-se urmărit.

În consecinţă, în mod corect instanţa a reţinut că fapta săvârşită de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. b) şi c) din Codul penal.

Faţă de aceste considerente, conform art. 379 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a fost respins apelul ca nefondat.

Curtea de Apel Bucureşti - secţia a II a penală, decizie penală nr. 277/a din 13 mai 2003

225. TENTATIVĂ

Smulgerea unui lanţ de la gâtul părţii vătămate constituie infracţiunea de tâlhărie în forma consumată, iar nu tentativă la infracţiunea de tâlhărie, deoarece furtul, care constituie acţiunea principală a infracţiunii de tâlhărie s-a consumat în momentul în care inculpatul a smuls lanţul de la gâtul părţii vătămate, chiar dacă bunurile sustrase nu au fost găsite asupra inculpatului, ci pe caldarâm, la locul săvârşirii faptei.

În fapt, prin sentinţa nr. 746 din 27 mai 2004, Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, a condamnat pe inculpatul F.L, între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzuta în art. 211 alin. 2 lit. b şi c Cod penal.

Instanţa a reţinut că, la 28 mai 2003, în jurul orelor 1100, în timp ce partea vătămată se deplasa pe o alee, inculpatul a imobilizat-o şi i-a smuls de la gât un lanţ din aur pe care se aflau şi alte bijuterii din aur şi argint.

La strigătele părţii vătămate, inculpatul a fost imobilizat de un martor, fiind reţinut pana la sosirea organelor de poliţie, iar bijuteriile smulse de la gâtul părţii vătămate au fost găsite pe caldarâm şi recuperate de aceasta.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penala, prin decizia nr. 545 din

22 iulie 2004, a admis apelurile declarate de procuror şi de

284

inculpat cu aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a şi b C.pen. numai pe lângă pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

Recursul declarat de inculpat, prin care s-a cerut schimbarea încadrării juridice în tentativă la infracţiunea de tâlhărie, este nefondat.

Fapta săvârşită de inculpat constituie infracţiunea de tâlhărie în forma consumată, iar nu tentativă la această infracţiune, întrucât furtul, care constituie acţiunea principală a infracţiunii de tâlhărie, s-a consumat în momentul în care inculpatul a smuls lanţul de la gâtul părţii vătămate.

Împrejurarea că lucrurile sustrase au fost găsite căzute, la locul săvârşirii faptei, iar nu asupra inculpatului, este lipsită de relevanţă juridică pentru încadrarea juridică a faptei, deoarece aruncarea bunurilor sustrase este o activitate ulterioară consumării furtului.

Prin urmare, furtul nu a rămas în fază de tentativă, ci s-a consumat în momentul în care lanţul a fost smuls de la gâtul părţii vătămate, iar prin smulgerea lanţului, care constituie un act de violenţă, s-a realizat şi acţiunea adiacentă a infracţiunii de tâlhărie.

Încadrarea juridică dată faptei fiind corectă, recursul a fost respins.


226. TENTATIVĂ

În fapt, inculpaţii s-au hotărât să atace autovehiculele care circulau pe drumul public, folosind un dispozitiv special de oprire accidentală a acestora prin spargerea pneurilor, pentru ca apoi să poată sustrage din acele autovehicule bunuri pe care le transportau.

Fiind condamnaţi pentru tentativă la infracţiunea de tâlhărie (deoarece nu au reuşit să-şi finalizeze planul datorită unor factori care i-a determinat să renunţe), inculpaţii au declarat recurs susţinând că în mod greşit fapta lor a fost încadrată ca fiind tentativă de tâlhărie.

Recursul este nefondat, întrucât prin folosirea unui dispozitiv special de spargere a pneurilor, pentru a determina oprirea accidentală a autovehiculelor, s-a provocat o stare accentuată de panică şi temere a şoferilor, echivalentă cu o stare de ameninţare specifică conţinutului infracţiunii de tâlhărie.

Tribunalul Braşov, Decizie penală nr. 518/1993

285

227.TENTATIVA.FAPTA CONSUMATĂ

Lovirea persoanei vătămate aflate în stradă în scopul de a o jefui, negăsirea unor bunuri asupra ei şi fuga acesteia spre a se salva, urmată de îndată de sustragerea unor bunuri din autoturismul persoanei vătămate aflat în apropiere constituie infracţiunea complexă de tâlhărie, iar nu tentativă de tâlhărie în prima fază şi furt în cea de-a doua, deoarece fapta are caracterul unei infracţiuni unice în raport cu persoana victimei, cu timpul şi locul săvârşirii faptei şi cu scopul urmărit de făptuitor.

În fapt, prin sentinţa nr. 1050 din 14 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, a condamnat pe inculpatul I.D. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de tâlhărie şi a complicităţii la infracţiunea de furt calificat, iar pe inculpatul B.M. pentru complicitate la tentativa de tâlhărie şi furt calificat, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie pentru ambii inculpaţi.

S-a reţinut că, la 23 iulie 2002 inculpaţii au lovit partea vătămată şi au căutat dacă are bani asupra ei. Aceasta a reuşit sa fugă, iar inculpaţii au mers la autoturismul din care partea vătămată coborâse, au sustras de acolo borseta acesteia, împărţind conţinutul.

Instanţa a considerat că primă faptă a inculpaţilor constituie tentativă la tâlhărie, respectiv complicitate la aceasta, iar sustragerea din autoturism a fost considerată furt, respectiv complicitate la aceasta.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, prin decizia nr. 413 din 2 iunie 2004 a admis apelul, procurorului, a schimbat încadrarea juridică dată faptelor şi a condamnat pe inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

Recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate.Potrivit art. 211 C.pen., furtul săvârşit prin violenţă constituie

infracţiunea de tâlhărie. În speţă, nu se poate disocia activitatea inculpaţilor de lovire de cea de însuşire a bunurilor, faţă de modul cum au acţionat şi perioada scurtă de timp între lovire şi furt, cum nici poziţia lor psihică, din moment ce partea vătămată nu mai avea posesia bunurilor, găsindu-şi refugiu în scara unui bloc, în urma agresiunii. In consecinţă, încadrarea juridică dată faptei de către instanţa de apel este în concordanţă cu probele administrate şi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, motiv pentru care recursul inculpaţilor a fost respins.


286

228. TENTATIVĂ. CONCURS DE INFRACŢIUNI

Prin sentinţa penală nr. 249 din 24 noiembrie 1997 pronunţată de Tribunalul Bacău, inculpatul F.D. a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 lit. b, d, f Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal, la pedeapsa de 7 ani închisoare, iar pentru comiterea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208, 209 lit. g, e Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal, la pedeapsa de 4 ani închisoare.

Prin aplicarea regulilor de la concursul de infracţiuni, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 7 ani închisoare.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că în ziua de 3 august 1997, inculpatul a consumat băuturi alcoolice şi fiind în această stare, pentru a-şi procura bani, s-a hotărât să sustragă bani şi bunuri din locuinţe.

Astfel, a supravegheat mai mult timp un apartament situat la parterul blocului 13 de pe str. Al.I. Cuza din Oneşti şi după ce s-a asigurat că în interior nu se află nici o persoană, a escaladat geamul de la balcon, a forţat uşa şi a pătruns în interior, pentru a sustrage mai multe bunuri.

A fost observat de un vecin şi au fost sesizate organele de poliţie iar acestea l-au somat pe inculpat să se predea. După mai multe încercări, inculpatul a venit în balcon, având în mână un cuţit şi un pistol, cu care a ameninţat organele de poliţie. După ce a sărit din balcon, a fost prins şi imobilizat. Condus la organele de poliţie, s-a constatat că pistolul cu care a ameninţat era de fapt un pistol jucărie.

S-a mai constatat că în aceeaşi seară, inculpatul, prin escaladare, a pătruns în apartamentul părţii vătămate B.Gh., situat la parterul blocului 6 de pe str. 1 Mai din Oneşti, de unde a sustras un radiocasetofon, 4 casete audio şi 4 şurubelniţe.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, cu motivarea că furtul din apartamentul situat în blocul 13 de pe str. Al.I. Cuza, a rămas în fază de tentativă, iar pistolul era o jucărie, situaţie faţă de care nu se putea reţine că tâlhăria a fost consumată.

Apelul inculpatului a fost admis prin decizia penală nr. 18 din 3 februarie 1998 a Curţii de Apel Bacău, a fost desfiinţată sentinţa sub aspectul încadrării juridice pentru infracţiune şi a celei de executat, ca urmare a aplicării regulilor de la concursul de infracţiuni.

Conform art. 334 Cod procedură penală s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin.

287

2 lit. b, d, f Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal, în infracţiunea de tentativă de tâlhărie, prevăzută de art. 20 Cod penal, raportat la art. 211 alin. 2 lit. b, d, f Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal şi redusă pedeapsa aplicată pentru această infracţiune la 4 ani închisoare.

Refăcându-se concursul de infracţiuni, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 4 ani închisoare.

S-a motivat că tâlhăria este o infracţiune complexă, din structura ei făcând parte atât furtul, care este componenta ei principală, cât şi actele de violenţă, care constituie componenta adiacentă. Ca atare, tâlhăria se consideră a fi tentată sau consumată după cum infracţiunea principală, furtul - a rămas în faza tentativei ori s-a consumat.

În speţă, infracţiunea nu s-a consumat. Fapta inculpatului de a răvăşi şi de a arunca pe pat o parte

din bunuri, fiind surprins mai înainte de a putea lua bunurile, după care, în condiţiile arătate, a ameninţat organele de poliţie, constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie şi nu tâlhărie în forma continuată.

Curtea de Apel Bacău, decizie penală nr. 18 din 13 februarie

1998

229.TENTATIVĂ LA INFRACŢIUNEA DE OMOR DEOSEBIT DE GRAV. ART. 176 LIT. D DIN COD PENAL

Încercarea de a sustrage bunuri ale victimei, lovind-o cu cuţitul în abdomen, agresiune ce i-a pus în primejdie viaţa, nu constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 20 raportat la art. 211 alin. 2 din Cod penal, ci tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 lit. d Cod penal, în concurs cu tentativa la infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 20 raportat la art. 211 alin. 1 Cod penal, de vreme ce lovitura aplicată cu intensitate în abdomen a cauzat victimei evisceraţii de anse intestinale şi perforaţii de organe interne, ceea ce caracterizează intenţia de a ucide, iar nu pe aceea de a vătăma grav integritatea sa corporală.

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, decizie penală nr. 1258 din 8 septembrie 1994

230. TENTATIVĂ LA TÂLHĂRIE. TENTATIVĂ DE FURT. CONDIŢII

288

Dacă inculpatul, pătrunzând fără drept în curtea uneia dintre părţile vătămate, a cerut acesteia să descuie uşa, iar la strigătele de ajutor ale victimei a părăsit curtea, nu se poate prezuma ca el a pus astfel în executare o hotărâre de a sustrage bunuri sau bani şi care a fost întreruptă, astfel că nu există fapta de tentativă la tâlhărie sau furt.

Prin sentinţa penală nr.112 din 26 aprilie 2000, Tribunalul Ialomiţa l-a condamnat inculpat la mai multe pedepse, cu rezultanta de 8 ani închisoare, pentru săvârşirea unor infracţiuni prev. de art.192 alin.1 C. pen., art. 192 alin.2 C. pen., art.211 alin.2 lit. f C.pen., art.211 alin.2 lit.d şi f C. pen. şi art.217 alin.1 Cpen.

Pentru o infracţiune concurentă prev.de art.211 alin.2 lit.d şi f C.pen. şi una prev. de art.217 alin.1 C.pen., împotriva uneia din părţile vătămate, inculpatul a fost achitat, în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.a C.pr.pen., reţinându-se săvârşirea numai a infracţiunii prev.de art.192 alin.2 C.pen. şi pentru care a fost condamnat la 2 ani închisoare, luându-se act că această parte vătămată nu s-a constituit parte civilă.

Inculpatul a fost obligat la despăgubiri către celelalte două părţi civile. Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt: în ziua de 18 ianuarie 2000, după ce a consumat băuturi alcoolice la un bufet, în drum spre casă inculpatul a pătruns în curtea părţii vătămate D.S., apoi în locuinţă, cerând să-i dea bani, pentru că, în caz contrar îi va sparge geamurile. În aceste condiţii, partea vătămată a scos din buzunar 150.000 lei, pe care inculpatul i-a smuls din mână şi a părăsit locuinţa.

În seara aceieeaşi zile, după ce a cheltuit banii luaţi de la D.S., inculpatul a pătruns în curtea părţii vătămate D.E. şi a mers la uşă, constatând că aceasta este încuiată. Sesizând prezenţa unei persoane, partea vătămată a întrebat cine este, dar inculpatul şi-a dat alt nume. Totuşi el a fost văzut de partea vătămată, întrucât a aprins becul din curte. Inculpatul a stins becul, deşurubându-l, şi a cerut părţii vătămate să deschidă uşa. Aceasta a început să ţipe şi să ceară ajutor, fapt ce l-a determinat pe inculpat să plece.

În actul de sesizare s-a reţinut şi că inculpatul ar fi spart geamurile părţii vătămate, însă din probele administrate, mai ales din declaraţia acestei părţi, nu rezultă că inculpatul ar fi ameninţat-o, că ar fi spart geamurile sau că a sustras ori a încercat să sustragă ceva de la aceasta, motiv pentru care instanţa l-a achitat pentru tentativă la

289

tâlhărie şi distrugere. Reprezentantul Parchetului a solicitat schimbarea încadrării juridice a acestei fapte din art.20 rap.la art.211 alin.2 lit.d şi f C.pen., în art.20 rap.la art.208-209 C.pen., instanţa respingând cererea cererea, cu motivarea că singura pătrundere în curtea părţii vătămate şi încercarea de a pătrunde în casă nu sunt elemente care să conducă la convingerea că inculpatul intenţiona să sustragă ceva. În aceeaşi seară, în jurul orei 22:00, inculpatul a pătruns în curtea părţii vătămate V.S. şi a început să strige să-i aducă bani. Pentru a o determina să facă acest lucru, inculpatul a spart mai multe geamuri şi, în cele din urmă, a pătruns în locuinţă, a lovit-o pe partea vătămată şi, din buzunarul unui capot, i-a sustras suma de 20.000 lei, după care a parăsjt locuinţa.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpatul şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa. Inculpatul, invocând motive familiale, a solicitat reducerea pedepsei. Parchetul a criticat, în scris, sentinţa, pentru două motive: greşit instanţa nu a schimbat înadrarea juridică a faptei de tentativă la tâlhărie,îin tentativă de furt calificat şi condamnarea inculpatului pentru aceasta; pedepsele aplicate inculpatului pentru tâlhărie sunt prea severe, motiv care nu a mai fost susţinut oral.

Curtea a respins ambele apeluri, ca nefondate, reţinând următoarele:

Instanţa fondului a apreciat corect probele administrate, pronunţând achitarea pentru faptele de tentativă la tâlhărie şi distrugere în dauna părţii vătămate D.E. Declaraţia acestei părţi vătămate se coroborează cu alte probe, respectiv declaraţiile inculpatului şi martorilor, din care rezultă că inculpatul nu a pus în executare o hotărâre de a sustrage bani sau bunuri şi că această hotărâre ar fi fost întreruptă. Este adevărat că, după aceea inculpatul a mers şi la partea vătămată N.S., de la care a luat bani, dar nu se poate prezuma că el venise la D.E. pentru a lua sume de bani, pentru că această prezumţie nu există în procesul penal. Or, pentru pronunţarea unei condamnări trebuie să existe elemente de fapt, care să servească la constatarea existenţei infracţiunii şi în speţă aceste elemente lipsesc în ce priveşte existenţa faptelor de tentativă la tâlhărie sau furt şi distrugere.

De asemenea, Curtea a reţinut şi că în cauză s-a făcut o corectă individualizare a pedepselor, în sensul dispoziţiilor art.72 C.pen., pentru atingerea scopului prevăzut de art.52 C.pen.


290

231. TENTATIVĂ. COMPLICITATE. ÎNCADRARE JURIDICĂ. CONDIŢII

Pentru încadrarea juridică corectă a infracţiunii de tâlhărie se impune reţinerea celor două componente constitutive, respectiv: furtul şi violenţele sau ameninţările.

Este nefondată critica asupra soluţiei prin care s-au reţinut două tentative la tâlhărie, în condiţiile în care s-a sustras un singur lucru, însă s-au exercitat violenţe asupra a două părţi vătămate.

Pentru definirea participării la comiterea unei fapte penale în calitate de complice este necesară intenţia acestuia, iar nu modul mai mult sau mai puţin mascat de participare demonstrat în faţa victimei unei asemenea fapte.

Prin Sentinţa penală nr. 2102/2001, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, inculpatul P.C.G. a fost condamnat la două pedepse de câte 1 an şi 6 luni închisoare pentru două tentative la tâlhărie, în baza art. 20 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a), b), d) şi e) din Codul penal, cu aplicarea art. 99 şi următoarele din Codul penal.

În baza art. 33 - 34 din Codul penal, inculpatul a urmat să execute o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal.

Prin aceeaşi sentinţă penală, a mai fost condamnat şi inculpatul A.M., la două pedepse de câte 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru complicitate la două tentative la tâlhărie, în baza art. 26 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a), b), d) şi e) din Codul penal, cu aplicarea art. 75 lit. c) din Codul penal.

În baza art. 33 - 34 din Codul penal, s-a dispus ca inculpatul A.M. să execute o singură pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal.

În baza art. 118 lit. b) din Codul penal s-a confiscat un spray lacrimogen.

În fapt, s-a reţinut că, în seara de 24.08.1998, inculpaţii P.C.G. şi A.M. au observat doi tineri, un băiat şi o fată, şi au sesizat că tânărul avea ataşat la cureaua pantalonilor un telefon mobil. Cei doi inculpaţi s-au hotărât să-i sustragă telefonul mobil, astfel încât s-au apropiat de cei doi tineri şi inculpatul P.C.G. a încercat să smulgă cu mâna dreaptă telefonul mobil, care era agăţat de cureaua pantalonilor, însă husa în care era introdus aparatul nu a cedat uşor, astfel că inculpatul a trebuit să insiste.

Părţile vătămate, soţii B.C. şi B.A., s-au alarmat şi au început

291

să-i ceară explicaţii inculpatului asupra comportamentului său, împrejurare în care inculpatul P.C.G. a scos din buzunar un spray lacrimogen, cu care a început să-i ameninţe pe cei doi pentru a-şi asigura scăparea. În aceste condiţii, numitul B.C. l-a lovit pe inculpat peste mâna în care ţinea spray-ul, după care între cei doi s-a produs o altercaţie. În momentul în care numita B.A. încerca să recupereze spray-ul căzut, în ajutorul inculpatului P.C.G. a intervenit şi inculpatul A.M., care a lovit-o cu piciorul peste mână pe aceasta, împiedicând-o astfel să ridice spray-ul lacrimogen.

Imediat, inculpaţii au încercat să fugă de la faţa locului, însă au intervenit poliţiştii care se aflau în acea zonă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel cei doi inculpaţi, pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin apelul său, inculpatul P.C.G. a solicitat, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice a faptelor într-o singură tentativă la infracţiunea de tâlhărie, întrucât a încercat să sustragă un singur bun mobil de la o singură persoană, şi, de asemenea, aplicarea art. 81 şi 110 din Codul penal.

Inculpatul A.M., prin apelul său, a criticat hotărârea primei instanţe pentru greşita condamnare, deoarece nu a participat la acţiunea de sustragere a bunului respectiv, ci numai a oprit-o pe partea vătămată B.A. să intre în posesia spray-ului care îi aparţinea inculpatului P.C.G., solicitând achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 lit. c) din Codul de procedură penală.

Prin Decizia penală nr. 1891/A/2001, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii P.C.G. şi A.M.

În motivarea acestei decizii penale s-a arătat că, din starea de fapt, rezultă că inculpatul P.C.G. a acţionat cu violenţă şi prin ameninţări asupra celor două părţi vătămate, soţ şi soţie, B.C. şi B.A., în scopul de a le deposeda de telefonul mobil şi, în consecinţă, acţiunile sale întrunesc elementele constitutive a două tentative la tâlhărie, iar nu una singură.

Totodată s-a arătat că modalitatea concretă de săvârşire a faptelor denotă un ridicat grad de pericol social concret, manifestat prin atitudinea făţişă de sfidare a legilor într-un loc public şi prin folosirea violenţei, împrejurări care conduc la concluzia că scopul preventiv-educativ prevăzut de art. 52 din Codul penal nu se poate realiza decât prin executarea pedepsei în regim de detenţie.

Cu privire la apelul inculpatului A.M., tribunalul a constatat că instanţa de fond a reţinut corect starea de fapt, din care a rezultat fără dubii că acesta a plănuit împreună cu inculpatul P.C.G. deposedarea victimelor de telefonul mobil, distribuindu-şi anterior rolul pe care să-l

292

joace în faţa părţilor vătămate, şi anume acela de împăciuitor, dar care în realitate avea ca scop asigurarea scăpării inculpatului minor P.C.G.

Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs inculpaţii A.M. şi P.C.G.

Inculpatul A.M. şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 18 din Codul de procedură penală, invocând că a fost condamnat pentru complicitate, deşi în dosar nu sunt probe că a comis faptele respective, şi a cerut achitarea în temeiul art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală, pentru că lipseşte latura obiectivă a infracţiunii.

Recursul inculpatului P.C.G. a vizat motivul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 17 şi pct. 14 din Codul de procedură penală, reţinând, în esenţă, că încadrarea juridică este greşită, faptele comise întrunind elementele constitutive ale unei singure tentative la tâlhărie, iar scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în regim de detenţie, având în vedere că este minor.

Recursurile sunt nefondate. În ceea ce priveşte critica recurentului A.M., probele

administrate în ambele faze procesuale (respectiv plângerile şi declaraţiile părţilor vătămate B.C. şi B.A., rapoartele de expertiză medico-legală şi de expertiză criminalistică, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, coroborate cu declaraţiile inculpaţilor) converg către situaţia de fapt ce a fost reţinută de instanţa fondului şi confirmată de instanţa de apel.

Cum participarea infracţională a inculpatului A.M., atât sub aspect obiectiv, cât şi sub aspect subiectiv, a fost probată în condiţiile legii, rezultă că este nefondată critica formulată, nefiind comisă vreo eroare în aprecierea probatoriului.

De asemenea, sunt nefondate şi criticile aduse de inculpatul P.C.G. hotărârii atacate.

Astfel, cu privire la primul motiv de casare nu se poate reţine greşita încadrare juridică a faptelor, în speţă fiind reţinute corect două tentative la infracţiunea de tâlhărie, iar nu una singură, întrucât, după ce a încercat fără succes să sustragă telefonul mobil de la partea vătămată B.C., inculpatul P.C.G., pentru a-şi asigura scăparea, a scos din buzunar un tub spray lacrimogen, încercând să pulverizeze conţinutul asupra ambelor părţi vătămate, ameninţându-le în acest fel. În continuare, după ce a scăpat din mână spray-ul, ca urmare a loviturii primite de la partea vătămată B.C., în momentul în care partea vătămată B.A. încerca să ridice tubul de spray căzut, pentru a nu fi folosit în apărare, celălalt inculpat A.M. a lovit-o cu piciorul peste mână provocându-i leziuni care au necesitat 4 - 5 zile îngrijiri medicale.

Prin urmare, agresiunea s-a produs asupra a două părţi

293

vătămate şi deci suntem în prezenţa a două infracţiuni, chiar dacă tentativa de sustragere a bunului (componentă a infracţiunii complexe de tâlhărie) s-a exercitat doar asupra părţii vătămate carte îl avea în posesie.

Referitor la cea de-a doua critică, în mod corect s-a stabilit că, dat fiind gradul ridicat de pericol social concret al faptelor comise, se impunea ca pedeapsa rezultantă să fie executată în regim de detenţie.

Pentru considerentele care preced, în conformitate cu prevederile art. 385^15 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea a respins, ca nefondate, recursurile declarate de către inculpaţi.

Curtea de Apel Bucureşti - secţiaI penală, decizie penală nr.

513/r din 27 martie 2002

232. TENTATIVĂ. COMPLICITATE. ÎNCADRARE JURIDICĂ. CONDIŢII

Pentru încadrarea juridică corectă a infracţiunii de tâlhărie se impune reţinerea celor două componente constitutive, respectiv: furtul şi violenţele sau ameninţările.

Este nefondată critica asupra soluţiei prin care s-au reţinut două tentative la tâlhărie, în condiţiile în care s-a sustras un singur lucru, însă s-au exercitat violenţe asupra a două părţi vătămate.

Pentru definirea participării la comiterea unei fapte penale în calitate de complice este necesară intenţia acestuia, iar nu modul mai mult sau mai puţin mascat de participare demonstrat în faţa victimei unei asemenea fapte.

Prin Sentinţa penală nr. 2102/2001, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, inculpatul P.C.G. a fost condamnat la două pedepse de câte 1 an şi 6 luni închisoare pentru două tentative la tâlhărie, în baza art. 20 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a), b), d) şi e) din Codul penal, cu aplicarea art. 99 şi următoarele din Codul penal.

În baza art. 33 - 34 din Codul penal, inculpatul a urmat să execute o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal.

Prin aceeaşi sentinţă penală, a mai fost condamnat şi inculpatul A.M., la două pedepse de câte 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru complicitate la două tentative la tâlhărie, în baza art. 26 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a), b), d) şi e) din Codul penal, cu aplicarea art. 75 lit. c) din Codul penal.

În baza art. 33 - 34 din Codul penal, s-a dispus ca inculpatul

294

A.M. să execute o singură pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal.

În baza art. 118 lit. b) din Codul penal s-a confiscat un spray lacrimogen.

În fapt, s-a reţinut că, în seara de 24.08.1998, inculpaţii P.C.G. şi A.M. au observat doi tineri, un băiat şi o fată, şi au sesizat că tânărul avea ataşat la cureaua pantalonilor un telefon mobil. Cei doi inculpaţi s-au hotărât să-i sustragă telefonul mobil, astfel încât s-au apropiat de cei doi tineri şi inculpatul P.C.G. a încercat să smulgă cu mâna dreaptă telefonul mobil, care era agăţat de cureaua pantalonilor, însă husa în care era introdus aparatul nu a cedat uşor, astfel că inculpatul a trebuit să insiste.

Părţile vătămate, soţii B.C. şi B.A., s-au alarmat şi au început să-i ceară explicaţii inculpatului asupra comportamentului său, împrejurare în care inculpatul P.C.G. a scos din buzunar un spray lacrimogen, cu care a început să-i ameninţe pe cei doi pentru a-şi asigura scăparea. În aceste condiţii, numitul B.C. l-a lovit pe inculpat peste mâna în care ţinea spray-ul, după care între cei doi s-a produs o altercaţie. În momentul în care numita B.A. încerca să recupereze spray-ul căzut, în ajutorul inculpatului P.C.G. a intervenit şi inculpatul A.M., care a lovit-o cu piciorul peste mână pe aceasta, împiedicând-o astfel să ridice spray-ul lacrimogen.

Imediat, inculpaţii au încercat să fugă de la faţa locului, însă au intervenit poliţiştii care se aflau în acea zonă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel cei doi inculpaţi, pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin apelul său, inculpatul P.C.G. a solicitat, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice a faptelor într-o singură tentativă la infracţiunea de tâlhărie, întrucât a încercat să sustragă un singur bun mobii de la o singură persoană, şi, de asemenea, aplicarea art. 81 şi 110 din Codul penal.

Inculpatul A.M., prin apelul său, a criticat hotărârea primei instanţe pentru greşita condamnare, deoarece nu a participat la acţiunea de sustragere a bunului respectiv, ci numai a oprit-o pe partea vătămată B.A. sa intre în posesia spray-ului care îi aparţinea inculpatului P.C.G., solicitând achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 lit. c) din Codul de procedură penală.

Prin Decizia penală nr. 1891/A/2001, Tribunalul Bucureşti- Secţia I penală a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii P.C.G. şi A.M.

În motivarea acestei decizii penale s-a arătat că, din starea de fapt, rezultă că inculpatul P.C.G. a acţionat cu violenţă şi prin ameninţări asupra celor două părţi vătămate, soţ şi soţie, B.C. şi B.A., în scopul de

295

a le deposeda de telefonul mobil şi, în consecinţă, acţiunile sale întrunesc elementele constitutive a două tentative la tâlhărie, iar nu una singură. Totodată s-a arătat că modalitatea concretă de săvârşire a faptelor denotă un ridicat grad de pericol social concret, manifestat prin atitudinea făţişă de sfidare a legilor într-un loc public şi prin folosirea violenţei, împrejurări care conduc la concluzia că scopul preventiv-educativ prevăzut de art. 52 din Codul penal nu se poate realiza decât prin executarea pedepsei în regim de detenţie.

Cu privire la apelul inculpatului A.M., tribunalul a constatat că instanţa de fond a reţinut corect starea de fapt, din care a rezultat fără dubii că acesta a plănuit împreună cu inculpatul P.C.G. deposedarea victimelor de telefonul mobil, distribuindu-şi anterior rolul pe care să-l joace în faţa părţilor vătămate, şi anume acela de împăciuitor, dar care în realitate avea ca scop asigurarea scăpării inculpatului minor P.C.G.

Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs inculpaţii A.M. şi P.C.G. Inculpatul A.M. şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 din Codul de procedură penală, invocând că a fost condamnat pentru complicitate, deşi în dosar nu sunt probe că a comis faptele respective, şi a cerut achitarea în temeiul art. 10 lit. d) din Codul de procedura penală, pentru că lipseşte latura obiectivă a infracţiunii.

Recursul inculpatului P.C.G. a vizat motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 şi pct. 14 din Codul de procedură penală, reţinând, în esenţă, că încadrarea juridică este greşită, faptele comise întrunind elementele constitutive ale unei singure tentative la tâlhărie, iar scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în regim de detenţie, având în vedere că este minor. Recursurile sunt nefondate.

În ceea ce priveşte critica recurentului A.M., probele administrate în ambele faze procesuale (respectiv plângerile şi declaraţiile părţilor vătămate B.C. şi B.A., rapoartele de expertiza medico-legaiă şi de expertiză criminalistică, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, coroborate cu declaraţiile inculpaţilor) converg către situaţia de fapt ce a fost reţinută de instanţa fondului şi confirmată de instanţa de apel.

Cum participarea infracţională a inculpatului A.M., atât sub aspect obiectiv, cât şi sub aspect subiectiv, a fost probată în condiţiile legii, rezultă că este nefondată critica formulată, nefiind comisă vreo eroare în aprecierea probatoriului.

296

De asemenea, sunt nefondate şi criticile aduse de inculpatul P.C.G. hotărârii atacate.

Astfel, cu privire la primul motiv de casare nu se poate reţine greşita încadrare juridică a faptelor, în speţă fiind reţinute corect două tentative la infracţiunea de tâlhărie, iar nu una singură, întrucât, după ce a încercat fără succes să sustragă telefonul mobil de la partea vătămată B.C, inculpatul P.C.G., pentru a-şi asigura scăparea, a scos din buzunar un tub spray lacrimogen, încercând să pulverizeze conţinutul asupra ambelor părţi vătămate, ameninţându-le în acest fel. În continuare, după ce a scăpat din mână spray-ul, ca urmare a loviturii primite de la partea vătămată B.C, în momentul în care partea vătămată B.A. încerca să ridice tubul de spray căzut, pentru a nu fi folosit în apărare, celălalt inculpat A.M. a lovit-o cu piciorul peste mână provocându-i leziuni care au necesitat 4-5 zile îngrijiri medicale.

Prin urmare, agresiunea s-a produs asupra a două părţi vătămate şi deci suntem în prezenţa a două infracţiuni, chiar dacă tentativa de sustragere a bunului (componentă a infracţiunii complexe de tâlhărie) s-a exercitat doar asupra părţii vătămate carte îl avea în posesie.

Referitor la cea de-a doua critică, în mod corect s-a stabilit că, dat fiind gradul ridicat de pericol social concret al faptelor comise, se impunea ca pedeapsa rezultantă să fie executată în regim de detenţie.

Pentru considerentele care preced, în conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea a respins, ca nefondate, recursurile declarate de către inculpaţi.

Curtea de Apel Bucureşti , Decizia nr. 51 Z/R din 27 martie 2002 - Secţia I penală

233. TENTATIVĂ. INFRACŢIUNE CONSUMATĂ. DISTINCŢIE

Dacă inculpatul nu a luat nici un bun de la partea vătămată faţă de care a întrebuinţat ameninţări în scop de furt, întrucât aceasta nu avea asupra sa bunuri, fapta constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie, iar nu infracţiunea de tâlhărie în forma consumata.

Prin sentinţa penală nr. 172 din 23 martie 2004 Tribunalul Braşov a condamnai pe inculpaţii F.L., G.P., D.A. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. c şi alin 21 lit. a

297

C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. 2 din acelaşi cod.Instanţa a reţinut că, la 11 mai 2003, părţile vătămate M.D., O.A.,

R.G. şi T.G. se aflau pe o bancă, într-o staţie de autobuz. Inculpaţii, coborând împreună din autobuz, au ameninţat părţile vătămate cu bătaia şi le-au cerut să le dea tot ce aveau în buzunare; părţile vătămate M.D. şi T.G. au scos banii, care au fost luaţi de inculpaţii D.A. şi G.P., iar T.G. a spus inculpaţilor că nu are bunuri sau bani asupra sa.

Prin decizia nr. 332 din 17 septembrie 2004, Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, a admis apelul declarat de procuror şi a schimbat încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpatul D.A. din prevederile art. 211 alin. 2 lit. c şi alin. 21 lit. a C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. 2 din acelaşi Cod în patru infracţiuni distincte de tâlhărie prevăzute în art. 211 alin. 2 lit. c şi alin. 21 lit. a C. pen., a admis apelul inculpatului F.L. cu privire la individualizarea pedepsei şi a respins apelurile inculpaţilor D.A. şi G.P.

Instanţa de apel a reţinut că încadrarea juridică a faptelor comise într-o singură infracţiune de tâlhărie continuată este greşită, existând, în realitate, patru infracţiuni de tâlhărie în raport cu cele patru persoane vătămate. Însă, întrucât recursul procurorului a vizat numai pe inculpatul D.A., a schimbat încadrarea juridică numai pentru acesta, pentru ceilalţi doi inculpaţi neputând schimba încadrarea juridică în propriul lor apel.

Recursul declarat, între alţii, de procuror şi de inculpatul D.A., cu privire la greşita încadrare juridică a faptei săvârşite de acest inculpat împotriva părţii vătămate T.G., este fondat.

Cererea procurorului şi a inculpatului D.A. de schimbare a încadrării juridice a faptei de tâlhărie săvârşită în dauna părţii vătămate T.G. din infracţiunea consumată de tâlhărie prevăzută în an. 211 alin. 2 lit. c şi alin. 21 lit. a C.pen. în tentativă la aceeaşi infracţiune prevăzută în art. 20 raportat la art. 211 alin. 2 lit. c şi alin. 21 lit. a C.pen. este fondată, întrucât de la această parte vătămată inculpatul nu a luat nici un bun, pentru că partea vătămată nu avea asupra sa bunuri, fapta rămânând în fază de tentativă prin proferarea ameninţărilor asupra acesteia.

În consecinţă, recursurile au fost admise şi s-a dispus schimbarea încadrării juridice şi condamnarea inculpatului în sensul considerentelor ce preced

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 1234

din 18 februarie 2005.

234. TENTATIVĂ LA TÂLHĂRIE. TENTATIVĂ LA FURT CALIFICAT.

298

DISTINCŢIE.

Nu poate avea incidenţă schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă Ia infracţiunea de tâlhărie în aceea de tentativă la infracţiunea de furt calificat, întrucât încercarea inculpatului de a deposeda victima de bunul avut s-a făcut, în mod esenţial, prin înfrângerea rezistenţei acesteia, prin exercitarea de violenţe fizice, fapt care este de esenţa infracţiunii de tâlhărie.

Prin sentinţa penală nr. 31/25.01.1999, Tribunalul Bucureşti secţia a ll-a penală a dispus condamnarea inculpatului B.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 Cod penal, raportat la art. 211 alin. 2 lit. f Cod penal, la o pedeapsă de 4 ani închisoare.

S-a reţinut, în fapt, că în după-amiaza zilei de 4.06.1998, inculpatul a urmărit-o pe partea vătămată CA. în imobilul în care aceasta locuieşte, situat în Aleea Compozitorilor, sectorul 6, iar în lift s-a repezit la gâtul ei, cu intenţia de a-i smulge lanţul de aur. Întrucât victima a opus rezistenţă şi a început să ţipe, inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri cu braţele şi pumnul peste faţă, producându-i leziuni traumatice, care au necesitat pentru vindecare 4-5 zile îngrijiri medicale, atestate prin raportul medico-legal nr. Al/8.878/22.06.1998. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, criticând-o ca nelegală, solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă la infracţiunea de tâlhărie, în cea de tentativă la infracţiunea de furt calificat contra patrimoniului, arătând că nu a exercitat ameninţări sau violenţe asupra victimei, ci doar a încercat să-i smulgă lanţul de aur pe care îl purta la gât. Critica este nefondată.

Astfel, în cauză nu poate opera schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă la infracţiunea în tâlhărie în tentativă la infracţiunea de furt calificat, deoarece încercarea inculpatului de a o deposeda pe partea vătămată de lănţişorul pe care-l purta s-a făcut prin exercitarea de violenţe, fapt care este de esenţa infracţiunii de tâlhărie.

Din probele administrate în cauză, respectiv declaraţiile părţii vătămate CA. şi ale martorelor N.M. şi D.F., vecine ale părţii vătămate, care au fost alertate de strigătele acesteia, rezultă că inculpatul, în încercarea nereuşita de a-i sustrage lănţişorul părţii vătămate, a început să o lovească pe aceasta (mai ales când a început să strige) cu palmele peste faţă şi gât.

Martorele au arătat că au observat că partea vătămată era

299

speriată şi prezenta urme de violenţă pe gât şi pe mâini. Mai mult decât atât, ca urmare a violenţelor exercitate de inculpat, partea vătămată a suferit leziuni traumatice, care au fost produse prin lovire cu un corp dur, care au necesitat pentru vindecare 4-5 zile de îngrijiri medicale.

Rezultă că apelantul inculpat a exercitat violenţe asupra victimei, sens în care cererea acestuia de schimbare a încadrării juridice este lipsită de suport probator, fiind făcută în scopul diminuării răspunderii penale.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a ll-a penală, decizia penală nr. 143/1999

235. ULTRAJ. CONDIŢII. SUBIECT PASIV SPECIAL AL INFRACŢIUNII. INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ. CONCURS DE

INFRACŢIUNI

Lovirea unui poliţist de către autorul infracţiunii de furt care doreşte să îşi asigure scăparea, constituie un concurs ideal între infracţiunea de ultraj şi cea de tâlhărie.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, a fost trimis în judecată inculpatul pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 20 Cod penal combinat cu art. 208 alin. 1, art. 209 lit. g şi i Cod penal şi art. 239 alin. 2 şi alin. 3 Cod penal cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.

Prin sentinţa penală nr. 47/1998, Tribunalul Arad a schimbat încadrarea juridică în art. 20 Cod penal combinat cu art. 211 alin. 2 lit. d şi e Cod penal, motivând că fapta inculpatului de a încerca pe timp de noapte şi din loc public de a sustrage bunuri aparţinând avutului particular şi fiind surprins, pentru a-şi asigura scăparea a folosit violenţa faţă de lucrătorul de poliţie, constituie o singură infracţiune complexă de tentativă la infracţiunea de tâlhărie.

Prima instanţă, reţinând că unul dintre lucrătorii de poliţie a fost lovit de inculpat pentru a-şi asigura scăparea, prin schimbarea încadrării juridice, trebuia să stabilească dacă lovirea lucrătorului de poliţie (avându-se în vedere calitatea specială a subiectului pasiv)

300

constituie sau nu infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. 2 Cod penal în concurs cu tentativa la infracţiunea de tâlhărie, sau fiind o singură acţiune intră în conţinutul acestei din urmă infracţiuni.

Nepronunţându-se asupra acestui aspect, prima instanţă nu a judecat fondul cauzei, pronunţând o hotărâre nelegală. Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Arad.

Curtea de Apel Timişoara, decizie penală nr. 256 din 25 februarie 1998

236. UNITATE NATURALĂ DE INFRACŢIUNE

Fapta inculpaţilor care, într-o noapte, înarmaţi cu răngi şi bâte, au atacat, lovindu-i, doi ciobani aflaţi cu oile pe câmp, furând mai multe oi, iar după comiterea sustragerii i-au lovit din nou pentru păstrarea oilor furate, nu constituie două infracţiuni de tâlhărie, una comisă prin folosirea violenţei pentru săvârşirea furtului şi cealaltă prin întrebuinţarea aceluiaşi mijloc în scopul păstrării bunurilor furate - aşa cum a considerat prima instanţă -, ci o singură infracţiune de tâlhărie.

Activitatea inculpaţilor nu se poate disocia în două infracţiuni de tâlhărie distincte, săvârşite succesiv şi diferite în materialitatea lor, corespunzătoare, fiecare în parte, uneia din cele două modalităţi ale infracţiunii de tâlhărie prevăzute în art. 211 alin. 1 C. pen. Ea trebuie privită ca un întreg, atâta vreme cât, sub aspectul laturii obiective constituie o singura infracţiune, de furt săvârşit cu violenţă - fiind indiferent dacă violenţa a fost folosită pentru a fura sau pentru a păstra bunul furat, ori în vederea ambelor finalităţi -, iar sub aspectul laturii subiective există o singură rezoluţie infracţională, aceea de apropiere a bunurilor altuia prin violenţă.

Chiar dacă au fost comise mai multe acte de violenţă - care s-au succedat fără pauze semnificative, fiind săvâr¬şite cu aceeaşi ocazie, în aceleaşi condiţii de timp şi loc - şi chiar dacă în săvârşirea unui furt unic, au fost lovite mai multe persoane, aceste împrejurări nu sunt de natură a justifica caracterizarea juridică a faptelor ca doua infrac¬ţiuni, concurente, de tâlhărie.

C. Apel Bucureşti, s. a II a pen., dec. nr. 127/A/1997

301

237. UZURPARE DE CALITĂŢI OFICIALE .TÂLHĂRIE.

Deghizarea inculpatului în poliţist, urmată de îndeplinirea unui act legat de acea calitate, împrejurare în care acesta a sustras prin violenţă bunuri aflate asupra părţii vătămate, întruneşte elementele constitutive atât ale infracţiunii de tâlhărie, prev.de art.211 alin.2 lit.c C.pen., cât şi ale aceleia de uzurpare de calităţi oficiale prev.de art.240 C.pen. autonomia celor 2 infracţiuni decurgând din specificitatea elementelor constitutive ale fiecăreia.

Prin sentinţa penală nr.577/15.11.1999, Tribunalul Bucureşti - secţia a ll-a penală l-a condamnat pe inculpatul S.F. la 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.211 alin.2 lit.c C.pen., cu aplicarea art.37 lit.b C.pen., şi S-a reţinut că, la data de 26.10.1998, inculpatul S.F., deghizat în uniformă de poliţist, l-a legitimat pe partea vătămată P.D., împrejurare în care i-a sustras prin violenţă un telefon mobil.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, apreciind că infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale este absorbită în infracţiunea de tâlhărie, prev.de art.211 alin.2 lit.c C.pen.

Apelul a fost apreciat, ca nefondat, fiind respins cu următoarea motivare:

Dispoziţiile art.211 alin.2 lit.c C.pen. au în vedere o agravare a răspunderii penale, când inculpatul a săvârşit infracţiunea de tâlhărie prin mascare, deghizare sau travestire. Infracţiunea prev. de art.240 C.pen. constă din folosirea fără drept a unei calităţi oficiale, însoţită sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate.

Întrucât simpla deghizare a unei persoane nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale, nu sunt realizate cerinţele art.41 alin.3 C.pen., privind infracţiunea complexă. Prin urmare, nu se poate argumenta legal faptul că infracţiunea prev. de art.240 C.pen. este absorbită de cea prev.de art.211 alin.2 lit.c C.pen., elementele constitutive ale fiecăreia dintre acestea păstrându-şi autonomia.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Il-a penală, decizia nr.166/2000

302

238. VĂTĂMARE CORPORALĂ. FURT. TÂLHĂRIE. LIPSA INTENŢIEI DE A FOLOSI VIOLENŢA ÎN SCOPUL ÎNSUŞIRII UNOR

BUNURI

În cazul în care făptuitorul loveşte persoana vătămată ca urmare a unor neînţelegeri anterioare, după care îşi însuşeşte un obiect al acesteia căzut pe jos în cursul agresiunii, faptele constituie infracţiunile de vătămare corporală şi furt, iar nu aceea de tâlhărie, de vreme ce întrebuinţarea violenţei nu s-a făcut în scopul sustragerii bunului, ci din răzbunare.

Prin Sentinţa penală nr. 486 din 7 septembrie 2000, Tribunalul Iaşi a condamnat pe inculpatul B.C. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. d şi e Cod penal.

Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 23 octombrie 1999, întâlnind pe drum partea vătămată aflată într-o căruţă, inculpatul a luat o furcă din căruţă şi a lovit-o, aceasta căzând pe şosea, ocazie cu care i-a căzut căciula din cap. Inculpatul a luat de jos căciula părţii vătămate şi a părăsit locul agresiunii.

În urma leziunilor suferite, partea vătămată a avut nevoie pentru vindecare de 33 - 35 de zile de îngrijiri medicale.

Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia penală nr. 339 din 5 octombrie 2000 a respins apelul inculpatului.

Prin recursul declarat inculpatul a susţinut că nu a săvârşit infracţiunea de tâlhărie.

Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii de tâlhărie se cere ca făptuitorul să urmărească unul din scopurile prevăzute de art. 211 alin. 1 Cod penal, şi anume însuşirea unui bun aparţinând persoanei vătămate, păstrarea bunului furat sau înlăturarea urmelor infracţiunii.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul nu a lovit victima cu scopul de a sustrage un bun şi nici în vreunul din celelalte scopuri prevăzute de art. 211 alin. 1, ci pentru a se răzbuna datorită unor neînţelegeri mai vechi cu partea vătămată, care este soţul mamei sale.

În atare situaţie, neexistând legătura subiectivă cerută de lege între acţiunea de lovire şi aceea de furt, aceste două fapte ale inculpatului nu pot fi încadrate în infracţiunea de tâlhărie, ci constituie infracţiuni distincte.

Ca urmare, fapta inculpatului de a lovi pe partea vătămată cu furca, provocându-i leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 33 - 35 de zile de îngrijiri medicale, constituie infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 alin. 1, iar fapta de a lua în loc public şi

303

în timpul nopţii căciula, ce-i căzuse victimei din cap, constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. e şi g Cod penal.

În consecinţă, recursul a fost admis şi, în urma schimbării încadrării juridice, inculpatul a fost condamnat pentru cele două infracţiuni menţionate.



239.VIOLARE DE DOMICILIU. TÂLHĂRIE COMISĂ ÎNTR-O LOCUINŢĂ

Prin sentinţa penală nr.150 din 22 iulie 1998, Tribunalul Suceava i-a condamnat pe inculpaţi pentru infracţiunile de tâlhărie şi violare de domiciliu, prevăzute de art.211 alin.2 lit.f şi art.192 alin.2 C.pen., cu aplicarea art.33 lit.a si art.34 lit.a C.pen. referitoare la concursul de infracţiuni.

Curtea de Apel Suceava a admis apelurile declarate de procuror şi de inculpaţi şi a desfiinţat parţial sentinţa, pronunţând achitarea pentru infracţiunea de violare de domiciliu. Potrivit art.192 C.pen., constituie infracţiunea de violare de domiciliu, pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea. Pe de altă parte, dispoziţiile art.211 alin.2 lit.f C.pen., prevăd ca agravantă a infracţiunii de tâlhărie (pedepsită mai aspru decât infracţiunea tip) comiterea acesteia într-o locuinţă sau în dependinţele acesteia.

Reţinând o singură infracţiune, instanţa de apel a motivat că agravanta de la art.211 alin.2 lit.f C.pen., absoarbe infracţiunea de violare de domiciliu, elementele constitutive fiind aceleaşi.

Curtea de Apel Suceava, Decizia nr.184 din 18 noiembrie 1998

240. VIOLENŢĂ ASUPRA PERSOANEI (NU ASUPRA OBIECTULUI), CONDIŢIE ESENŢIALĂ PENTRU EXISTENŢA

INFRACŢIUNII

304

Solicitarea din apelul inculpatului S.M.L., de a se schimba încadrarea juridică din tâlhărie în furt, întrucât bunul a fost sustras prin smulgerea lui intempestivă din mâna victimei, ceea ce nu constituie o violenţă asupra persoanei ci asupra obiectului, nu poate fi acceptată, încadrarea juridică - de tâlhărie - atribuită faptelor de Tribunalul Braşov este legală.

Smulgerea obiectului purtat în mână de o persoană, constituie neîndoielnic o violenţă asupra persoanei - prin intermediul obiectului -, şi nu o violenţă asupra obiectului.

Acţiunea de smulgere a obiectului - prin excelenţă violentă - vizează înfrângerea forţei fizice pe care victima o exercita pentru a purta în mână obiectul.

Sub aspectul existenţei infracţiunii de tâlhărie, este lipsit de semnificaţie dacă desprinderea obiectului din mâna victimei s-a făcut dintr-o dată, prin surprinderea acesteia, sau ca urmare a înfrângerii împotrivirii sale de a lăsa obiectul din mână.

Curtea de Apel Braşov, Decizie penală nr. 61/a din 7 mai 1997

241. VIOLENŢĂ . CONSTRÂNGERE MORALĂ

Însuşirea pe nedrept la care se referă dispoziţiile art. 208 C. pen., există şi în situaţia în care bunul este reţinut pe nedrept de inculpat, în scopul de a determina, în afara cadrului legal, persoana vătămată să îndeplinească pretenţiile sale derivând dintr-un litigiu patrimonial. Aceasta, întrucât persoana vătămată este constrânsă să îndeplinească pretenţiile făptuitorului pentru a-şi redobândi lucrurile, altfel făptuitorul urmând să dispună de ele.

De fapt, prin această conduită inculpatul nu face altceva decât să-şi însuşească, în sensul legii penale, prin violenţă, bunurile respective.

Este fără relevanţă scopul în care au fost luate bunurile, inculpatul urmărind să-şi rezolve un litigiu patrimonial în afara cadrului legal, adică să-şi facă dreptate singur, ceea ce este inadmisibil.


305

242. VIOLENŢĂ EXERCITATĂ ASUPRA A DOUĂ PERSOANE. INFRACŢIUNE UNICĂ

Prin sentinţa penală nr.47 din 19 martie 1998, Tribunalul Botoşani l-a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea de două infracţiuni de tâlhărie, una prevăzută de art.211 alin.2 lit.a C.pen. şi una prevăzută de art.211 alin.2 lit.e C.pen.

S-a reţinut că inculpatul a sustras din căruţa părţii vătămate un sac cu zahăr, lovind-o când a încercat să se opună, iar apoi, la intervenţia unei alte persoane, pentru a păstra bunul, a lovit-o şi pe aceasta fracturându-i trei dinţi.

Curtea de Apel Suceava a admis apelul şi a schimbat încadrarea juridică a faptelor într-o singură infracţiune de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.2 lit.e şi h C.pen. Elementul material al tâlhăriei - infracţiune complexă - constă într-o acţiune (principală) de furt şi o acţiune (adiacentă) de exercitare a violenţei, de ameninţare sau folosire a altor mijloace de constrângere. Victimă a acţiunii principale este persoana deposedată de bun, iar victimă a acţiunii adiacente poate fi atât posesorul bunului cât şi o altă persoană (sau şi posesorul bunului şi altă persoană - cum este cazul analizat). Oricum, fiind o infracţiune contra patrimoniului (Titlul III din C.pen.) tâlhăria îmbracă forma unei singure infracţiuni ori de câte ori s-a furat de la o singură persoană, chiar dacă pentru, deposedare şi pentru păstrarea bunului furat au fost agresate mai multe.

Decizia nr.120/A din 15 iulie 1998, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală

306

T+ólh-âria.Culegere de practic-â judiciar-â.2007

Documents

Transcript of T+ólh-âria.Culegere de practic-â judiciar-â.2007