Schifa de decor de Liviu Ciulei pentru ,, Passacaglia"Popovlct — Teatrul Municipal

di Tltus

P A S S A C A G L I APIESĂ ÎN TREI ACTE

de TITUS POPOVICI

PERSONAJELE

ProfesorulAdaAndreiMihaiLocotenentul KnappCava temi „Crucii de FierLegionarul

45-50 de ani ;17-18 ani ;25-26 de ani ;25-26 de ani ;45-50 de ani ;17-18 ani ;indiferent.

Acţiunea piesei se petrece in timpul lui 23 August 1944, undeva in tara.

A C T U L I

Scena reprezintă holul foarte mare al uneiclădiri care n-a fost nicioda'.â complet ispră-vită. In fund, o uşă mare de sticlă patataşi opaca dă pe o terasă năpădită de bălării.Cîteva scanne de paie, rupte.

Usi — foste albe — în stìnga şi ìn dreap-ta. E un talmeş-balmeş de lucruri fărănoimă : etajere cu cărţi, borcane, colivii depăsări, goale , o arma veche ; o stropitoaremare, verde ; cutia deschisa a unui violon-cel, plină cu cartofi şi ceapă ; un ficusagonizìnd ; într-un cuier, o haină de ca-tifea unsuroasă şi o vasta pălărie boema,patata ; un armoniu acoperit de maldărede note şi de rochii de vara, vesele şinecălcate ; o mască de duzlnă a lui Beet-hoven : pe pereti, tablouri colective de sfìr-şit de an... mai depar'.e, o diploma inlatineşte şi — vizibil — portretul unei femeisplendide, realizat în tonuri palide. cenuşii ; o fata de culoarea ivoriului vechi, uimitorde tînără şi de fără vîrstă în acelaşi timp.

In mijlocul holului, o ladă irftensă, aco-perită cu scoarte. Iar într-un'colt — distonìndtotal cu restul — ceva ce s-ar putea numi„odaia vlsurilor" unei fete : multe perneîn culori vii, un covor gros in tonuri nobile,o blană de urs alb cam năpîrlită ; un de-sen stìngaci, foarte ciudat, albăstrui, re-prezentìnd un tînăr cu barba scur^ă şiascutită, cu ochi imenşi, cu degete neobişnuitde lungi, puse pe piept ; deasupra serieAndrei şi e semnat ADA.

Pe un perete al acestui colt. o rochiefoarte veche, cu turnură, o pălărie marede paie şi o pereche de mănuşi de bai,lungi, negre şi cu toa'e degetele găurite.

..Coltul" e izolat de restul lumii printr-osfoară roşie. cu noduri, de care sìnt prinsenenumărate pene de curcan şi de cocoş.

La ridicarea cortinei, in „coltul" ei, Adarăsfoieşte distrat ieancuri de reviste vechi,din care, la fiecare ìntoarcere de fila, seridica un praf alb, ca faina. E frumoasă,cu părul lung, negru-albăstrui. Zveltă, bron-zala tare, cu gratia nonşalantă şi incon-ştient provocatoare a vìrstei. Intr-o rochiede stambă roşie, t'Pătoare, scurtă, vecheşi ruptă. Descultă. Citind, mănîncă stru-guri şi scuipă semintele şi pielitele în toaiepartile. Din cînd în cînd, atît de vag încîtnu poti să-ţi dai seama dacă e în reali-tate sau nu, se aud acorduri de pian, ve-nind dintr-un loc nedefinit. De-afară ră-sună tusea groasă a unui om otrăvit detutun, apoi pe terasă apare Profesorul. Poartăun fel de salopetă albastră, rup'.ă, e mur-dar de pămînt şi de var pe mîini. Pe cap,o vastă pălărie de paie, de damă, destră-mată. Are mustaţa mare, cenuşie ca defoca, şi privirea opaca a unui om careîşi dă seama că în interior, undeva, s-arupt un resort ; poate că uneori i se parecă ştie ce ar trebui făcut ca totul să seîndreple, dar e prea obosit şi crede cătotul trebuie primit aşa cum e, fără nă-dejdi, fără disperări, cu un fel de austeri-iate a renunţării.

In clipa cînd intra, de-afară se aud cî-teva bubuituri înfundate, apoi rafale... Eltrage perdeaua de catifea grea, albastră,a uşii care dă pe terasă.

Se face brusc aproape ìntuneric.Profesorul aprinde lumina.

PROFESORUL : Se petrece ceva inoraş. nu ştiu ce. (Foarte grav, pentru că lucrul iese din ordinea lumii.) Seîmpuşcă... (Merge şi se spala pe mîiniîntr-un lighean.) Ştii că n-o să avemvarză anul acesta ? Toate căpăţînilesìnt roase, ciuruite. (îngîndurat.) Săfie iepurii ? (Aşteaptă inutil un răs-puns. Sever, profesoral.) Ada ! Amîntrebat : crezi că iepurii ?

ADA : Nu ìncape nici un fel de ìn-doială. (Evident, n-a auzit ìntreba-rea.)

PROFESORUL : In cazul acesta, măvoi aşeza la pîndă şi voi prinde cîţiva.Mîncarea de iepure e excelentă. Tuştii cum se găteşte iepurele ?

ADA : Habar n-am. Sìnt o ignorante,tu faci totul ìn casa şi — pe cinsteamea — foarte bine...

PROFESORUL : Ada ! Nu mă sili sărepet că expresia „pe cinstea mea"e totalmente nefeminină. Dar iepu-rele se găteşte împănat cu slănină.

ADA : Datorită fericitei rime, amìn-două observaţiile s-au întipărit pevecie în mintea şi-n conştiinţa mea.(Profesorul se îndreaptă spre un du-lap vechi, ìntinde mina să-l deschidă, priveşte la ceasul din perete care, evident, merge aiurea, ezită, oftează, renunţă.) Tata ! Cum arătau femeileîn 1921 ?

PROFESORUL : Splendid.ADA : Cu rochiile astea, ca nişte saci ?

Fără talie ? Fără piept ? Cu pălăriileca nişte oale de noapte trase pe ochi ?Mă faci să rìd.

PROFESORUL : Binevoieşte a-ţi notacă plasticitatea unei imagini nu im-plica expresia vulgară. (Se îndreaptăspre dulap, hotărît.) Cred că un panarde rachiu mi-ar face bine.

ADA : Tata ! Nu s-a înserat încă...PROFESORUL (stînjenit) : Intr-adevăr.. .

ai dreptate... Trebuie să păs t răm ri-tualul ! (Stă o clipă, apoi se bosum-flă.) Pofteşte şi ieşi de acolo !

ADA : De ce ? E aşa de bine... Şi apoi.aştept o vizită.

PROFESORUL : A cui ?ADA : A ta. (El o priveşte lung, da-

tine din cap cu amărîtă duioşie, of-tează, apoi surîzînd se apropie, bateîntr-o uşă imaginară. Ada striga

22

„intra" şi-şi compune fata prefăcutamabilă a celor ce primesc ; el se apleacă, trece pe sub sfoară şi seaşază Unga fata, pe blană.)

PROFESORUL : Nu reuşesc să-mi ima-ginez ce -reprezintă penele astea.

ADA : Zborul. Infinitul. (A spus-o cu cea mai mare seriozitate.)

PROFESORUL : Da... Intr-adevăr.. . cupuţină bunăvoinţă, infinitul... (Trage cu urechea, apoi ìncet de tot, in şoaptă.) Lucrează ? (Ada dă din cap,subit devenită şi ea grava.) Da... Maiare o ora... (Departe, un bubuit ìn-fundat.) Iţi spun că se întîmplă cevaîn oraş... Ţi-o spun cu toată seriozi-tatea... Azi dimineaţă a trecut prinfaţa grădinii şeful postului de man-da rmi din cartier... şi mi-a spus :„să traiti !" Am profitât de ocazie şim-am plîns că iar mi-a fost mînjitgardul eu inscriptii injurioase şi euamenintări. . . Şi atunci, ascultă Ada,e de necrezut : a spus că va lua mă-suri , că e o porcărie... A notât chiarîntr-un carnet, ori s-a prefăcut cănotează... Săracii oameni ! Ce compli-cat e să trăieşti cînd aştepţi tott impul schimbări care să-ti răstoarneviata, sau să ti-o împlinească. (Ri-dica din umeri, rìde stins. în clipa aceea, o nouă bubuitură.) Auzi ? (De-venind grav, aproape speriat.) Sănu- i spui nimic... Să nu afle. El nutrebuie să afle... Să lucreze calm, de-taşat, senin... în mod sigur se în-t împlă ceva în oraş, dar el nu t re -buie să ştie şi să se neliniştească...

ADA : Desigur, tata...PROFESORUL : Cît despre noi, fetiţa

mea, lucrurile sînt mult mai simple.Poate să se înt împle orice... Mîine, euam enorm de lucru. Prunele sînt a-proape coapte. O să iasă, sper, 15—20 de sticle de ţuică... Trebuie să vădce se poate face şi cu verzele acelea...In cel mai rău caz, am să le vìnd.(O învâluie într-o privire calda, ne-liniştită şi trista.) Iar tu, dacă sete rmina războiul acesta nenorocit, o să mergi la şcoală... (Zîmbind.) E şit impul . Imi închipui că în materiede fizică, de chimie, de matematica,t rebuie să ştii tot atìt de mult ca o t înără hotentotă... iar la istorie, încel mai bun caz, cum se imbracamadame de Pompadour.. . (Sever. )Care e capitala Paraguayului ?

ADA : Copacabana.PROFESORUL (dìnd din cap. Nici el

nu stie) : Dar a Boliviei ?ADA : Tot Copacabana.

PROFESORUL : Cum „tot" Copaca-bana ?

ADA : Pent ru că sună frumos. (Se ri-dica, iese din „odaie", merge la bufet.)

PROFESORUL : Ce faci ?ADA : îţi aduc de băut. Nu-mi place

cînd te simt trist. Tu trebuie să fiifioros tot t impul. Să mă cerţi căvorbesc ca un golan, să emiţi sen-tinte, fără drept de apel...

PROFESORUL (foarte trist) : Crezi ?Apoi, atunci dă-mi sticla aceea pecare serie 1941... Aceea gălbuie...

ADA (la fel) : In care e închisă esentatoamnelor amărui...

PROFESORUL : Da. Şi culoarea...ADA (imediat, continuind) : ...cerului

chinez.(Sînt formule pe care şi le-a spus

de atìtea ori, încît au devenit un fel de automatism, care-i dispensează să se mai explice. Ada se ìntoarce cu o sticlă şi un pahar. O nouă bubuitură, parca mai aproape, o rafalà. Profe-sorul face „ţţţţţ" mai mult plictisit, îşi umple un pahar mare, degusta, plescăie cu ochii închişi, il dà peste cap şi-şi umple îndată altul. Ada se aşază Unga el, îşi pune capul pe umă-rul lui.) PROFESORUL (inviorat) : Daaa, fetiţa

mea. Vei merge la şcoală, vei învăţacu încăpătînare, în cadrul unei dis-cipline riguroase. Programul ìl voiîntoemi eu. Epoca aceasta, după cecoşmarul prezent va fi trecut, acordăfemeii un alt rol, o alta importanţă.. .Va fi nevoie de multa frumuseţe şipun ta t e , ca să putem uita... Te veispecializa în ştiintă.

ADA (care cunoaşte „piesa", dà din cap, extrem de serioasă) : In fizică.P supra M la pătrat , paranteză ra-dical de Q pe V, ori L pe G, ceeace explică în mod evident zborulavioanelor, de pildă.

PROFESORUL (privind în gol) : Şi ştii ? Aşa zburdalnică, nebună puţin, cupărul pe umeri, o să fii răpi toare înhalat alb, într-o citadelă plină deapara te fantastice, precise ca uncreier... Un laborator unde se nasclucruri pe care acum nici nu ni leputem închipui... O să-ţi stea foartebine... Rolul bărbaţi lor s-a terminât .

ADA : Tata ! (H umple paharul.) Maibine, spune-mi cum o să fie la pr i -mul recital al lui Andrei !

PROFESORUL (după ce a băut, so-lemn, atent să nu-i scape un detaliu) :Aaaa ! (Mîna lui deseneazâ în aer un afiş, litere.) Ateneul Romîn. Con-cert unie al pianistului Andrei... îna-

inte de turneul la Paris, Moscova,Londra, New-York... ìn program„Concertili pentru pian şi orchestrade Beethoven"... Maşini... Domni ìnsmoking, femei în haină de seară...(Mimînd dialoguri.) „— Unde a fostìn t impul acesta ? — A, nu ştii ? L-aţinut ascuns profesorul lui... Pr imullui profesor de muzică."

ADA : Tata ! (A spus-o cu un oarecare reproş pentru lipsa lui de modestie.)

PROFESORUL (prins ìn joc, scuzìn-du-se, foarte convins) : Bine, Ada,dar despre asta se va vorbi, oricum !N-am făcut-o in acest scop, ştii doar...Dar se va vorbi, e inevitabil... (Bea, apoi continua aproape inspirât.) Ta-cere in sala... El, singur de tot, caîntr-o încăpere cu pereţii de sunete...Nimic, nici o mişcare... ochi mari...oamenii ţinîndu-şi răsuflarea... eelmai mie gest e o impietate... Ia r el...(Mimează allegro-ul, fugos, puţin ri-dicol.) Pam param, pam, pam, pam...(Simte că nu trebuie asta, bea, con-tinua.) A terminât . Nu se mişcă. Ni-meni nu se mişcă. Ca şi cum totul arfi de cristal in j u r şi s-ar sparge...Oamenii s-au întîlnit, au trăi t îm-preună o oră de frumuseţe şi încăn-au puterea să se despartă. Şi astale dă puterea, acum, să se ridice, săstrige, să aplaude...

ADA (prinsà ìn jocul acesta, poate foarte des répétât) : Fiori...

PROFESORUL : Fiori... lumea ìmbul-zindu-se... Iar el ne cauta pe noi, un -deva, pe aproape...

ADA : De ce sa ne caute ? Vor fi atîţiain jurul lui... Celebrităţi, femei fru-moase, elegante, cu ciorapi de mătasenaturala... (săracă, i se pare culmea eleganţei), cu bijuterii, cu perle pînăla genunchi... -

PROFESORUL (aspru) : Tu ai rochiade seară a mamei tale şi broşa deargint. Aşa ceva nu se va gasi dupărăzboi. Nici după războiul acesta şinici după o sută de războaie, dacăo să mai fie... (Bea. Vocea a ìnceput să i se încleioşeze.) Şi pe urmă, tur -neul... la New York, cu Toscanini...la Londra, cu Sir John Barbirolli...la Berlin, cu Furtwăngler. . . A nu !Boşii nu meri ta aşa ceva... (Gìnditor.) Chiar dacă... cine ştie... Ada, ai săvezi lumea... O lume nouă care a ìn-văţat din suferinţă, şi din spaimă, şidin umilinţă... o lume care cauta fru-mosul, liniştea, curajul de-a t rai şipoate şi puţ ină uitare... Ai să veziVezuviul... O să bem un absint laCloserie des Lilas...

ADA (cu o ironie amărîtă) : A, mergemşi noi ? Nu ştiam !

PROFESORUL (definitiv) : Dar e evi-dent, fetiţa mea, evident ! (O priveştepieziş, pîndind-o puţin.) Ar trebuisă-ţi schimbi rochia. E indecent descurtă şi tu nu mai eşti o fetiţă !

ADA : Aşa e moda acum.PROFESORUL (supărîndu-se) : Te rog

să te schimbi imediat ! Să-ţi pui cevafrumos... sobru. Şi pantofi cu tocuriìnalte. Si ciorapi. Imediat !

ADA : Tata, dar... sînt rupţi ! PROFESORUL : Pune-i în aşa fel ìn-

cît să nu se vada !ADA : Nici pr in gìnd nu-mi trece !PROFESORUL (aproape răcnind) : Ada l

Să nu repet ! (Brusc, indignarea ii cade, continua aproape plîngăreţ — ceea ce nu e in obiceiul lui — după groaza cu care-I priveşte ea.) Sîntatìt de obosit... Am muncit toatăziua... Uită-te la mìinile mele... Bă-tături... Mă dor... Mîini de profesorde pian... Am săpat... am plivit... Depatru ani ìndur totul... Tac... Am în-ghiţit umilinţe... M-am resemnat... (Cuun suris palid.) în fond, un preţ denimic pentru fericirea ta... (in soap-tă) şi a lui...

ADA (îngrozită aproape) : Tata ! Pen-t ru numele lui dumnezeu. (Se ridica.)Mă îmbrac imediat. Fii liniştit. Şinu mai bea. (lese din „odaie", se duce în dosul unui paravan, de unde zboa-ră îndată rochia ei roşie. în timpul cît ea se imbraca, Profesorul se stre-coară cu precauţii de copil la dulap, pune sticla goalà, ia alta, vine îna-poi, făcînd foarte mult zgomotr de-oarece s-a ameţit şi se ciocneştede lucrurile eteroclite din camera. Abia s-a aşezat şi a dat pe gît un pahar, că apare Ada. O rochie neagrăstrìnse în talie, pantofi eu tocul înalt, pe care nu e prea sigură, părul strînsîntr-un coc. Şi-a dat şi eu puţin roşu de buze. Se simte stingheritâ, ne la locul ei. Face o piruetă.)

PROFESORUL (după ce a cercetat-o) :Binişor. (Dar e emoţionat.) Ar trebuisă te exersezi, să înveţi să umbli cupantofi de dama... Toată ziua des-culţă, ai un mers inestetic... Vinoaici...

ADA (după o ezitare) : Nu pot.PROFESORUL : De ce ?ADA : Aşa... împopoţonată... nu mă

simt la locul meu, acolo. (Ca să ate-nueze.) Cum vrei să stau pe jos cuunica mea rochie solemnă ? (Recitînd dintr-o răsuflare.) Cu care va trebuisă-mi fac re intrarea în şcoală, ca să

>24

umilesc pe directoarea care m-a datafară şi să fiu demnă de tine, carecu această ocazie îţi vei pune mi-nunatul costum de gala, puţin rosde molii, dar nu se vede, cu acelaşiscop de-a umili pe imbecilii carete-au gonit de la catedră.

(Se aşază pe un fotoliu, gen tron, de sub care atîrnă telurile şi umplutura,dar care are un spătar ìnalt, foarte frumos sculptât. îşi aranjează rochianeagră, larga in jurul picioarelor, ia o poză „nobilă".)

PROFESORUL : Minunat. Ia r de umi-lit nu vom umili pe nimeni. Lumeava trebui să uite acest joc trist. (In clipa aceea, de dedesubt se aud ci-teva bătăi. Profesorul se fîstîceşte.încearcă să ascundă sticla, să se ri-dice, nu poate.) Ada, fii drăguţă... dătu lada la o parte... (Jenat, trist.) Tatanu se poate scula.

ADA : Bine, bine, stai liniştit. Şi numai bea. (Se ridica, merge la lada din mijlocul canterei, o impinge bă-ieţeşte la o parte, deschide o trapăde unde iese Andrei. E tînărul pecare l-a desenat ea. Asemănarea eizbitoare : ìnalt, foarte palid, cu pă-rul scurt şi barba ascuţită, neagră, ochi imensi. Un pulover şi un pan-talon negru, guler alb, răsfrînt, mîini cu degete lungi, albe. Mişcări lentede om extrem de obosit, şi ceva ae-rian, greu de définit, care nu e „pozà de artist", ci reflexul unei absentede care nu e conştient. Face cìteva mişcări de destindere, cîţiva paşi ; Ada impinge la loc lada, apoi ramine cu braţele atîrnînd, ciudat de sfioasă,aşteptînd poate o remarcă asupra ţi-nutei ei neobişnuite. Dar el n-o re-marca.)

PROFESORUL (şi el schimbat, cu o îngrijorată solicitudine şi cu Jena căe văzut iar beat, desi se ìntìmpla in fiecare seară) : Ai... ai terminât ? Maiaveai o jumăta te de ora de lucru...

ANDREI : Sìnt obosit.PROFESORUL : Şi, desigur, ţi-e foa-

me... îndată.. . îndată mă scoi de aicişi pregătesc cina... Avem... avem... A rămas de la prìnz ceva piept de ră-ţoi. Andrei ! Ştii că 1-am sacrificatpe Hercule ?

ANDREI : Da, ştiu. Mi-ai spus-o laprìnz.

PROFESORUL : A, da, exact, uitasem.Aşa că... (Se ridica foarte greoi, mai bea un pahar, iese din odaie şi, cumnu se apleacă, rupe sfoara.)

ADA : Tata ! Ce faci ?

PROFESORUL : Ce să fac ? Am li-mitât infinitul... (Enervindu-se.) Arfi cazul să termini cu prostiile astea !Sfori, pene ! Nu mai eşti o fetiţă Î Ce parere ai, Andrei ?

ANDREI : Ba da. E o fetiţă şi e foartebine aşa.

ADA (cu un suris amărît) : Vezi, ta ta ?Aşa că, dă-mi voie să-mi repar infi-nitul deranjat . (Leagă sfoara, ezitâ, apoi hotărîtă ia fotoliul, il duce „înă-untru", se aşază şi déclara.) Astaseară nu primesc vizita nimănui ! (Si nimeni n-o ameninţă că o va vi-zita.)

PROFESORUL (clătinîndu-se, ia o cra-tiţă, scoate de sub etajeră o lampa depetrol, o aprinde, lampa fumegà ori-bil, el e gâta s-o răstoarne. Apoi des-chide un splendid „secretaire", că-ruia ii lipseşte un picior, scoate far-furii. Sînt murdare. Se duce într-uncolţ, dă la o parte o perdeluţă : des-coperim un lavabou. începe să spele ; la un moment dat, se opreşte, trageo duşcă din sticla pe care o poarta in buzunarul de la piept al salope-tei.) : Ce ai studiat azi ? (Nu aşteaptărăspunsul.) Nu e frig acolo jos, nue umed ?

ANDREI : Suportabil. Dar cu lumina e groaznic. Lumînarea pîlpîie, fu-megă.

PROFESORUL (repede, scuzindu-se a-proape penibil) : Ştiu... Şi n-am cuminstala acolo un fir... N-am cum. Eunu mă pricep, să chem pe cineva nupot... Adevărul e că nu m-am gînditmai serios... O soluţie se putea gasi...(Părindu-i-se că ghiceşte o anumitănerăbdare in atitudinea lui Andrei.) înda tă sînt gâta... (Andrei nu răs-punde, se plimbă prin odaie, urmâ-rit de privirile Adei, se opreşte infata armoniului, il deschide, incearcâ un acord.) Andrei ! Te rog, gâta pen-t ru astăzi ! Du-te, fă-i o vizită Adei,jucaţi o part.idă de cărţi pînă ispră-vesc eu...

ANDREI (maşinal, îndreptîndu-se spre colţ) : Ada, jucăm ? Am impresia căaseară te-am zdrobit...

ADA (e schimbată, încearcă, farà suc^ces, să glumească) : Jucăm. Dar turămîi afară.

ANDREI : De ce ?ADA : Casa mea cinstită nu e tripou.

(la un pachet de cărţi, cam soioase.Se aşază in aşa fel ìncit sfoara roşiecu pene ii desparte şi-i cam încurcă.Pune un mie gheridon între ei. An-drei priveşte in jur, apoi se aşazăşi el pe o goleata intoarsă cu fun-

25

dui în sus. încep să joace, mecanic. parca numai eu mîinile. Andrei e complet absent, din cînd in cînd Adail pîndeşte, cu o scurtă privire in-tensa, ca şi cum ar aştepta ceva —totodată ştiind că nu se va întimpla nimic.)

ANDREI : Ai învăţat ceva azi ?ADA : Nu. N-am avut t imp. M-am

gîndit.ANDREI : La ce ?ADA (cu un gest care ar vrea să

spună : „Imi pare rău, m-am împo-trivit cum am putut, dar n-am avut ce face") : Iar tă-mă. La ceea ce nu e voie. La t imp.

ANDREI (jucind, ràspunde cu acelaşiton absent, de joacă) : Timpul nuexista. I-am dat un picior undeva.S-a speriat de noi şi ne-a ocolit. Ne-alăsat pe o insula. Trei naufragiaţi...veseli.

ADA (cu puţină sforţare, căutîndu-şi cuvintele, ca să fie in ton) : B i n e -Si ce se va întîmpla cînd va veni va-porul să ne ìmbarce ?

ANDREI : Nu mă interesează... (Apoi,dîndu-şi seama că trebuie, totuşi, alt-ceva.) Ne vom urea pe bord sub pri-virile curioase ale oamenilor...

ADA (punind cărţile jos, se ridica. E ceva ascuţit, aproape neplăcut în vo-cea ei) : Şi ce se va întîmpla dacăne vom da seama că timpul, totuşi,a trecut ?

ANDREI : Vom fi ta re fericiţi că n-alăsat în noi nimic rău. Ada, ceea cenumeşti tu „timp", sînt aceşti patruani... Pentru toţi cei de-afară astaa ìnsemnat ceva urît, hidos... frică...mizerie... umilinţă... ticăloşie...

ADA : Iar pentru noi... (un gest spre toate sforile, penele şi rochiile) unjoc... ceva mai lung...

ANDREI (concesiv, părîndu-i-se că aînţeles) : A ! Iartă-mă... Credeam căducem o discuţie înaltă... Te asigurcă ne vom răzbuna pe singurătateaasta forţată... (Răsuflă adîne) Vom...

ADA : Te rog. Jocul acesta are loc, deobicei, după masă. Să respectăm re-gulile.

PROFESORUL : La masăăăăă ! ANDREI (ridicindu-se grabit) : Mi-era

o foame...ADA (se ridica şi ea, vine Unga el.

După o ezitare) : Cum îmi sta în ro-chia asta ? Mi-a adus-o azi croito-reasa şi am încercat-o... De aceea sîntatît de solemnă...

ANDREI : Cum „astăzi" ? Ai pus-o şiacum două luni, cînd a fost ziuamea. De ce e nevoie să minti ?

ADA (resemnată) : Pardon. Uitasem cătrebuie să ai o memorie al draculuisă ţii minte toate part i turi le dinlume.

ANDREI : Nu face nimic. Veti aveatoate rochiile pe care le veti dori înclipa cînd voi ieşi din bìrlog. (Se apropie de măsuţa pe care Profeso-rul a pus cina şi sticla de ţuică.Acesta e acum beat de-a binelea, dar încearcă să se stăpînească din toate puterile.)

PROFESORUL : Andrei, te rog să... măscuzi... Sînt puţin... oarecum... Nusînt în apele mele... Eram atît deobosit... nu-ţi poţi închipui... am băutun păhărel şi m-a dat gâta... Nu facenimic, nu-i aşa ? Am să dorm maibine la noapte. Ţie nu-ti ofer. (Vrea să-şi toarne.)

ANDREI (il opreşte) : Cred că e destulca să poti dormi bine.

PROFESORUL (dupa ce l-a privit în ochi) : Ai dreptate. (Se aşază. Inclipa aceea, destul de aproape, o rafală, apoi împuşcături răzleţe.)

ANDREI (sărind în picioare) : Auziţi ? Ce se întîmplă ?

PROFESORUL : Nimic. Nimic, ce săse înt împle ? Fac manevre soldaţii.Trag. Trag eu gloanţe oarbe... (Dupao pauză.) N-o să avem varză. Auprăpădit-o iepurii.

ANDREI : Iepurii mănîncă varză ? ADA (izbucneşte într-un hohot de rîs.

gesticulînd, gata să-şi ridice rochiadin pricina ilarităţii, ca o ţărancă.) Nu ştie ! Cìnta tot repertoriul mon-dial şi nu ştie ce mănîncă iepurii...Extraordinar !

PROFESORUL : Exista o decentă a ve-seliei. Nu sînt absolut necesare ges-turi de precupeată. (Drept care îşitoarnă un pahar şi-l goleşte. Din nou.împuşcături mai aproape.)

ANDREI : Astea nu mai sînt manevre .PROFESORUL : Te asigur. Le-am ur-

mări t şi eu un t imp, azi după a-miază. E... e amuzant .(S-au ridicat de la masă. Ada s-a li-

pit de perete, cu mîinile Unga corp, intr-o atitudine visàtor teatrale, care ar reclama întrebarea : „Ţi-e urît ?"Profesorul aduna farfuriile. Scapa una, care se sparge cu un zgomot strident,care-I face pe Andrei să tresară. Bom-băneşte „pardon". Trebăluieşte. Andreise mai plimbă puţin, se opreşte în fataAdei, simte că ar trebui să faca ceva şi... o mîngîie pe fata.) ADA (plesnindu-l peste mina, tipa) :

De ce ai făcut asta ? De ce ai făcutasta ?

26

ANDREI (incrementi) : Ada ! Ce s-aînt împlat ? Ce e cu tine ?(Şi Profesorul s-a ìntors.)

ADA (după un timp, răsuflînd greu.schiţează un suris, mai mult o gri-masà) : Iar tă-mă, Andrei, te rog multsă mă ierţi... Sînt... Nu ştiu ce e cumine !

ANDREI („înţelegător") : Nu-i nimic...Inţeleg... Eşti... (a vrut să spună „ti-nără", se opreşte) plină de energie...Şi desigur, aici ìn t re noi... Eu cu lu-crul, cu veşnica grijă de a sta as-cuns... O aşteptare care se prelun-geşte... Ai avut dreptate mai ma-inte... Eşti puţin singură...

ADA (zîmbind) : Crezi ? ANDREI (natural, simplu) : Sigur. Şi

te plictiseşti. (Vesel că şi-a adus a-minte de jocul lor.) Ne pl imbăm ?

ADA (da din cap cu indulgente) : Da.Cu ce ìn seara asta ? Vapor, avion,sau o simplă şi biată maşină ?

ANDREI : Pe jos. (O ia de braţ şi in-cep sa se plimbe prin odaie, solemn,ocolind lucrurile.) Unde ne găsim ? Oslo ? Washington ? Paris ? Napoli ?

ADA (sec) : La Botşeni. (Profesorulşterge farfuriile. Scapa una, bea.)

ANDREI : Am impresia că onorariulprimului meu concert se va duce peveselă.

ADA (brusc, se smulge de la braţullui, se depărtează) : Nu, Andrei, zău,n-are nici un rost... E prea la fel...Uneori mi-e puţin mila de noi... Neadunăm toate puterile, ca să ne min-ţ im drăguţ. (Cu miinile atirnind.) Lace bun, cînd nici măcar de asta n-a-vem chef ?... Azi toată ziua aş fivru t să cînt, să vorbesc o limbănouă, necunoscută... Să nu rîzi ! Şimi s-a paru t că tot ce facem noi, iar-tă-mă, chiar muzica ta, e aşa de fărăimportanţă ! Că ar trebui altceva...nu ştiu ce... ceva care să ne facă săfirn fericiţi că trăim. Mai buni şi săînţelegem totul, fără să fie nevoie decuvinte...

ANDREI (sincer, adînc mirat) : Ce a-nume, Ada ?

ADA (după o pauză, rece) : Nu ştiu.Credeam că ai să-mi spui tu. Eşti...eşti mai mare . (Andrei se întoarcespre ea, puţin uimit, îi întîlneşte pri-virile, in care străluceşte ceva nou, aproape o mărturisire, dar in clipa aceea)

PROFESORUL (hăuleşte intr-un modîngrozitor, lugubru) : Duuucee-m-aaaşi şii tooot m-aaaşi duuuuceee !(Amindoi tresar, se ìntorc spre el.

Beţia l-a schimbat : e urit. asudat, cu mustaţa pleoştită. cu mîinile roşii din pricina spălatului.) Iertaţi-mă...(Rìde penibil.) Nu ştiu ce s-a întîm-plat... Mi-a venit... să cînt... Credcă... sînt beat... Dar am o beţie lu-cida şi plină de demnitate... (Ei tac.ïl privesc lung.) Acum ştiu că ar t re-bui să spun ceva adînc... O constatareneobişnuită. (Ride.) Dar, uite că nupot... Şi la u rma urmei, tot eu am sămă scoi mîine dimineaţă... la cinci —să mulg capra, pe Artemiza... să ìn-cerc să ucid un iepure asasin... Desimă îndoiesc... Aşa că... (Işi toarnă şi bea. O rafală mai aproape.) Ce seîntîmplă în oras, de t rag ? Nu ştiu...(Enumerînd pe degete.) Ruşii n-auputut ajunge. Ultima data cînd amcitit ziarul. erau la Iaşi sau la Chi-şinău... Ada. eşti frumoasă. (Chico-teşte spre Andrei.) Rochia asta a îmbrăcat-o pentru tine. I-am spus săn-o pună, că tot n-o s-o bagi înseamă... Dar...

ADA : Tata ! Te rog să te culci ime-diat !

PROFESORUL : Ah, nu ! Ah, nu ! Cacianii tree grăbiţi . (încearcă să schi-ţeze un french-cancan, dar evidentnu poate ; continua rece, lucid, tăios,pentru o secundă.) încerc să fiu Au-gust Prostul şi să vă fac să zîmbiţi.Sînt atî t de obosit şi atìt de... (gest de lehamite) încît aş dori, seara, săvă văd surîzînd... Oamenii a r trebuisă înveţe ar ta surîsului. Să surîdă cuorice preţ, oricum ; cînd sînt tristi,descurajaţi , sau cînd alţii au nevoiede asta... Mama ta stia acest lucru.Cînd am avut curajul să-i spun căsînt un ratât , a zîmbit. A zîmbit în-t r -un fel unie... Şi ori de cîte ori îmiaduceam aminte, mă durea mai pu-tin. Totul. Şi iluziile pierdute, adicănu : faptul că am nutr i t iluzii maimari decît se cuvenea... Dar voi, casă surîdeţi, t rebuie să se scălămbă-ieze omul şi să-şi lepede în praf dem-nitatea naturala.

ADA : Tata draga, eşti obosit...PROFESORUL (blind) : Eu ? Deloc.

scumpa mea...ANDREI : Bine, dar spuneai...PROFESORUL : A, da ! Vorbeam de

o alta oboseală... (Blind şi cu respectaproape.) Tu n-o cunoşti, dragaAndrei, şi n-o s-o cunoşti niciodată.(lmpuşcături, aproape de tot, parca şi strigate, dar nici unul nu le ia in seamă.) Andrei... Aş vrea să terog... nu te supăra... să-mi cînţiceva... (Cu un fel de energie puţin

ridicola.) Vreau să văd cum ai pro-gresat azi...

ANDREI : E tìrziu...PROFESORUL : Te înşeli. E foarte

devreme.ANDREI (cu ochii la Ada, ca şi cum

ar vedea-o acum pentru prima oară) : Nu se poate... Trece cineva pe strada.Aude...

PROFESORUL (in clipa aceea s-a tre-zit, ca şi cum beţia ar cădea de pe el ca o haină) : Cum ? Aşadar... dacădin casa mea se aude muzică... în-seamnă că e cineva la mine, carecìnta ?

ANDREI (ingrozit de enormitatea gre-şelii) : Iertaţi-mă...

PROFESORUL (bineînţeles nu l-a au-zit, nu mai aude nimic) : Eu nu maipot ? Nici măcar un exerciţiu banal,un acord ? Da, poate că aşa şi e... Eu,nu. Sigur că e aşa. (îşi priveşte mîi-nile, îşi freacă bătăturile din palma, ostentativi Nu, nu, Andrei, nu sîntsupărat . De ce aş fi ? Ai perfectădreptate... Dacă la ora asta s-ar auziarmoniul afară, toată lumea s-ar pu-tea întreba, pe bună drepta te : Cinee la profesor ? La fostul profesor demuzică al liceului ?... Cine a venitla el să-i cìnte ? Cine ? Şi atunci,t ruda noastră, grijile, precauţiile pecare le luăm de pat ru ani ar fi inu-tile...

ADA (strigînd) : Tata ! Incetează ! Ehidos ce faci acum !

PROFESORUL : Iar tă-mă, draga mea.Iartă-1 pe tata... E puţin beat, dar e lucid. Nu ! încerc doar să-i expliclui Andrei (acesta stă impietrii, pa-lid ca varul) că nu sînt supărat , căam înţeles remarca lui... (Cu un ţi-păt de deznădejde.) Bine, dar eum-am împăcat de mult cu asta ! Eunu mai sufăr ! Ar fi ridicol, a r fidezgustător ! Eu am înţeles de mult...Si maică-ta a înţeles şi a suris... Şipe urmă, nu-i aşa, Andrei, mi-amfăcut datoria... Am fost profesor...Am condus coruri, am dat lecţii... Tu.la pat ru ani... (ride) bineînţeles nuţii minte, cînd mi te-a adus ta tă ltău... Vai, ta re urît copil erai şi pu-tin prea cuminte, prea silitor... Bine-înţeles că n-am putut să-ţi fiu pro-fesor pînă la capăt... Tu aveai geniuşi, desigur, aici, in Provincie... Peurmă, succesul tău, copil-minune...faptul .că ai t raversât atît de natura lcriza de la 14—15 ani şi ţi-ai găsitmaturitatea.. . Dar, Andrei, cum aşputea fi eu supărat ? Cînd ai avutnevoie de cineva, unde-ai venit ? La

bătrînul, la pr imul tău profesor. Ada,eşti de-o simplitate în psihologie, stu-péfiante ! Eu să mă supăr pe Andrei,care mi-a dat prilejul să-1 ajut... săsimt că o par te din ceea ce am vrutsă fac eu, se realizează totuşi... că eu il apàr... Sînt fericit. Trăieşte, aputut lucra... în măsura în care amputut, 1-am înconjurat eu dragosteanoastră... şi Ada te iubeşte...

ADA (ţipînd) : Pentru dumnezeu, tata,taci !

ANDREI (mergînd spre pian, li tre-mură mîinile) : Ce să vă cìnt ?

PROFESORUL : Nu, dragul meu, nu e nevoie... (Clătinîndu-se, merge spreel.) Eşti surmenât , ai muncit toatăziua... Nu lua în serios ce-am spus.Dorintă de beţiv : hai cîntă-mi ceva...Nu, nu... Nici nu sînt în stare săascult... Mi-e... somn.

ADA (pe neaşteptate, cu o mare dez-nădejde) '. Doamne, tata, ce s-a ìn-t ìmplat cu noi ? Că tot ce facem e atît de tr ist ? Ca şi cum ne-am feriunii de alţii... Chiar noi, care de pa-t ru ani sìntem legati pe viaţă şi pemoarte ! Ce s-a înt împlat ? Undegreşim noi ?

PROFESORUL (îşi ia fruntea in palme, se aşază) : Iertat i-mă. Nu ştiu.

ANDREI (privind-o fix pe Ada) : Nu-iadevărat ! De ce spui că am greşit ?

ADA (cu bunătate) : Pent ru că nu sìn-tem fericiti... nici unul.

ANDREI (Profesorului, ca şi cum derăspunsul acestuia ar atìrna enorm) :Ce să vă cìnt ? - -

PROFESORUL (cu ochii umezi, recu-noscător) : Dacă totuşi vrei... „Pas-sacaglia" de Bach.

(Dar abia răsună primele acorduri căo salva plesneşte parca în gradina. Usa de sticlă zboară in ţăndări. Perdeauafîlfîie. Toţi sar în picioare, incordati, nedumeriţi. Paşi pe terasă. Perdeauase dă la o parte şi apare Mihai. Tînărde 25—26 de ani. în cămaşă, cu mîne-cile suflecate, brasardă tricoloră, pis-tol automat la gît. Pe umăr, o pată desinge se lăţeşte.)

MIHAI (strigînd) : Stingeti lumina !ADA (maşinal, întoarce comuiatorul.

Odaia e luminata de-afară, de flăcă-rile 'unui incendiu) : Arde casa luiComan... Dar ce s-a înt împlat ?

MIHAI (nervos) : Voi unde dracu'traiti ? De azi dimineaţă ne batemcu nemţii, în oraş. Şi acuma a sosito coIoana care se retrage şi ne-a ìn-cercuit...

28

ANDREI (sare la el, îl ia de piept) :Ce spui ? Ce vorbeşti ?

MIHAI (cu o grimasă de durere, U dà mìinile la o parte) : Au ! Poate-ţipare rău, părinte... N-am ce-ţi face,sfinţia-ta... I-am dat dracului... (Se schimonoseşte, îşi pune mina la umàr.)

ADA : Dumneata eşti răni t ! PROFESORUL : Imediat , draga, un

întăritor... Deoarece... a sosit mo-mentul... Uite, şi n-am ştiut ! (Clăti-nîndu-se, merge la dulap şi scoateo sticlă). Armagnac, grande fine, mille neuf cent deux.

ADA : Andrei, dă-mi o batista, ceva,orice... Te doare ?

MIHAI (căruia bătrînul îi întinde sti-cla) : Acum, nu. (Bea zdravăn.)

PROFESORUL : Tiriere, ce faci dum-neata e un sacrilegiu... Dar dacă

"i-am dat dracului, merge şi aşa. (Beaşi el.) ■

MIHAI (care şi-a mai revenit) : Nemţiisînt pe-aproape, ne urmăresc. N-osă t ină mult, că vine un regimentde-al nostru... Aş mai bea din ra-chiul ăsta, dacă se poate...

ANDREI (săritor) : Cum să nu ?

(Se îndreaptă spre Profesor, care,trăsnit, moţăie pe un scaun, îi ia sti-cla dintre degete. în clipa aceea se aud, încâ destul de departe, voci nem-ţeşti, strigate. Mihai sare, se lipeştede perete şi trage piedica pistolului automat.)

MIHAI : Pe unde se poate ieşi dincasa asta ?

ANDREI : Nu ! Intraţ i amîndoi în piv-niţă ! Imediat ! Dacă-1 găsesc aici, neîmpuşcă pe toţi !

ADA : Si tu .. şi ta ta ?ANDREI (cu un surìs imperceptibil,

dispreţuitor faţă de Profesor, care doarme) : Acum, o să trebuiască sămă descurc şi eu... Hai, intraţ i înpivniţă...

MIHAI : Eu nu int ru în nici un felde pivniţă !

ANDREI (précipitât, uluit) : De ce,mai omule ?

MIHAI : Pent ru că nu sînt şoarece ! (Vocile se apropie.) Altă ieşire,n-auzi ?

ADA : Pe aici, atunci, repede !

(ÎI trage afară prin stìnga. les în goanà. Andrei ramine încremenit, a-poi aprinde lumina, pune coniacul la loc vibizil, îl potriveşte pe Profesor, care sforăie încet, şi se aşază la pian, exact în clipa cînd pe terasă dau

buzna : Oberleutnant Knapp — 45-50 de ani, figura tipica de rezervist neamţ : ochelari cu rama de aur, pà-rul foarte cărunt, uniforma mult prealarga, pistolul în mînă parca ne la locul lui. Dupa el, vine Cavalerul„Crudi de Fier", un tînăr blond, foarte frumos, în ţinuta de camuflaj a tru-pelor S.S., casca acoperità eu plasă,mînecile suflecate, la gît cea mai mare decoraţie a Reichului : Crucea de Ca-valer al „Crucii de Fier". în toate miş-cările lui e ceva sălbatic. Are eel mult 18 ani. Al treilea, Legionarul, poartăcămaşă verde, cu o insignă S.S. pe gu-ler, pantaloni negri, şi duce în spateun acordeon. Mustaţă mare, haidu-cească.)

KNAPP : Mìinile sus ! Mìinile sus, că. t rag !ANDREI (se supune. Face semn cu

capul) : Profesorul doarme. E beat.KNAPP : A ! Profesor ? Lăsaţi mìinile

jos.LEGIONARUL : Lăudat fie Domnul

nostru Isus Cristos. Binecuvîntează,părinte.

ANDREI : Nu sînt preot.LEGIONARUL (brusc devenit el în-

suşi) : Da' ce mă-ta eşti ? ANDREI : Pianist .

(în timpul acesta, Cavalerul a sco-tocit peste tot, cu priceperea S.S.-istu-lui ideal. Dă peste sticle eu coniac şiscoate un fel de răcnet scurt prin care vrea să-şi exprime satisfacţia. Dealtfel, tot timpul piesei nu va vorbi :va scoate numai nişte răcnete, pe careLegionarul le va traduce conştiincios.Knapp a auzit şi el „Pianist", se în-toarce zîmbind, observa cà s-a întors eu pistolul îndreptat spre Andrei şi,scuzîndu-se eu un zîmbet, îl vîrà în toc.)

CAVALERUL (prin cîteva sunete ne-articulate, mimica şi gesturi eu ţeavapistolului, „întreabâ" dacă n-a fost cineva pe aici).

LEGIONARUL : în t reabă dacă n-a fostcineva pe aici... Dacă nu 1-aţi as -cuns. Un bolşevic înarmat .

ANDREI : N-a fost nimeni. (Cu com-pasiune, spre Cavaler.) E mut ?

LEGIONARUL : Hai sictir ! îi e scîrbăsă vorbească !

KNAPP : Vă atrag atenţia, domnuleprofesor, că orice răspuns neadevă-rat... a t rage după sine execuţia inse-diata... Stante pede.

CAVALERUL (scoate un sunet plin de dispreţ).

29

LEGIONARUL (in felul particular alfascistului romin) : Zice că sîntemtrădători şi porci. Vezi ce ne facu-rati ?

CAVALERUL fio sticla de coniac. Vine la locotenent, ia o poziţie im-pecabilă şi i-o prezintă. Acesta um-ple douà panare, apoi i-o înapoiază.Cavalerul face stìnga-mprejur, face un semn Legionarului şi împreună cauta un loc unde să se aşeze. Nue decît „colţul" Adei. Cu o lovitură

de picior, Cavalerul rupe sfoara, face un semn cu mina la tîmplă, setrìnteste pe covor. încep să bea. Ca să nu piar dà vr etnea, Legionarul ia pistolul automat al Cavalerului şiîncepe să-l cureţe, ştergîndu-l curochia cu crinolina de pe perete şiin general cu tot ce-i cade ìn mina).

KNAPP (celor doi) : Aşteptăm aici or-dinul de ìncolonare. (Cavalerul, cu o agilitate uimitoare, sare in picioare, saluta, răcneşte ceva care poate săinsemne „am înţeles", şi cu aceeasì viteză se aşază la loc.) Aşadar... (Ri-dica din umeri.) Ne despărţim... Ro-mînia a ales alta cale... (Din nou ri-dica din umeri.) Şi cu o violenta pecare nu mă aşteptam s-o găsesc aici...Cu armele... Vă bucurati , nu ? (An-drei tace.) Am întrebat : Vă bucu-rati , nu ?

ANDREI : E o ìntrebare la care nu sepoate răspunde...

KNAPP : Desigur... Vă mulţumesc to-tuşi că mi-ati răspuns... Eterna în-ţelegere subterană între intelectuali...(Spre Profesor.) Şi dumnealui ? S-aîmbătat de bucurie, nu ?

ANDREI : Nu. Se îmbată în fiecareseară.

KNAPP : Interesant. De ce ?ANDREI (surîzînd palid) : Din motive

metafizice...KNAPP (brusc, neaşteptat de emoţio-

nat) : A, da ? Mai exista metafizica ? Şi mai sînt oameni care se pot îm-

băta din pricina ei ? Mîine dimineată,cînd se va trezi şi noi ne vom gasideparte, să-i transmiteţi , vă rog, fe-licitarne şi respectul meu. (Se ridica ìn picioare, pocneşte din călcîie.)Profesor de filozofie OberleutnantKnapp !(Andrei mormàie ceva.)

CAVALERUL (răcneşte ceva, face un semn spre acordeonul Legionarului).

LEGIONARUL : Zice să cìnti ceva.Lili Marlen, „Gegan Engeland", DieFahne hoch, sau unul de-al nostru.Hora Mortii, ori Imnul LegionaruluiCàzut.

ANDREI : Nu le ştiu (şi ridica din u-meri).

LEGIONARUL : Cum nu le ştii, mă ? Ce fel de muzicant eşti, mă ?

KNAPP : Linişte ! (Lui Andrei, cu un mie gest spre Cavaler.) Un tip ciu-dat. Superb şi straniu. La 17 ani, ceamai mare decoraţie mil i tară a Reich-ului. Un fapt eroic colosal, au scristoate ziarele. Insuşi Fuehrerul Ladecorat... Un produs uluitor al luiNietzsche... care n-a auzit niciodatăde Nietzsche... iar dacă I-ai ìntreba,ar răcni că trebuie să fie vreun jidanputuros... Generatia nouă. O admir rdar n-o înţeleg. Poate uneori m ătem de ea... O generaţie care dacă,nu vom ìnvinge, se va pierde, pentrucă nu poate trai decît ìn victorie...Eu sînt mai in vîrstă... (Şi puţin pe-nibil, ca şi cum s-ar scuza.) Kant ,Hegel, raţ iunea germana, disciplinagermana a ratiunii... (Pauză.) Totuşi rn-aţi vrea să ne cìntati ceva ? E s t ra -niu... (Ride.) Azi toată ziua... goniti...se împuşca din toate casele, am doritcu ardoare muzică... o pace inte-rioară...

ANDREI (asezìndu-se la armoniu, cu repulsie) : Ce ordonati să vă cìnt ?

KNAPP (închizînd ochii) : „Passaca-glia" de Bach.

ANDREI (cu o tresărire şi un violentefort, începe să cìnte. închide şi elochii).

CAVALERUL (răcneşte, face un semn spre pistol).

LEGIONARUL : Zice, că ce ? Eşti ne -bun ? Da' ce ? sîntem la biserică ?! Nuştii aia ? Die Faaahnee hoooch.

KNAPP (sărind in picioare şi zbie-rìnd ; dar cum nu e obişnuit, voceai se fringe destul de caraghios) : Ta-cere ! Drepti ! (Cei doi sar in pi-cioare, încremenesc). Vă rog, dom-nule profesor, vă rog, scuzaţi...

ANDREI (cìnta. Knapp se lasă trans-portât. Cei doi, in poziţie impecabilă, fulgeră cu privirea).

KNAPP : Dumnezeule... Bunule Dum-nezeu... Cîtă pace, cîtă încredere...Cîtă linişte...

CORTINA

A C T U L l i

Tabloul 1

Acelaşi decor ca în actul I.Ultimele acorduri ale Passacagliei, ţipătul

final de încredere şi de speranţă.Pe fata lui Knapp, şiroiesc lacrimile. Pa-

lid, cu ochii închişi, pare un mort care

plînge.Mereu în pozitie de drepti, Cavalerul şi

Legionarul, sumbri ca nişte ziduri zgrun-ţuroase.

Profesorul doarme dus, prăvălit în fotoliulsău.

De undeva, de-afară, depărtate, rare, îm-puşcături răzleţe.

KNAPP (deschide ochii şi are o tre-sàrire a întregului trup, ca şi cumo lumina insuportabilà l-ar opri. Su-rîde ciudat, apoi celor doi) : Staţijos ! (Ei se aşază mecanic, Knapp se apropie, ia mina lui Andrei, o ţineîndelung în palmele lui, apoi spune brusc, aproape răstit) Mulţumesc ! (Se plimbă apăsat, agitât. Pe neaş-teptate, se întoarce, se repede la An-drei, il ia de umeri, pare întinerit, aproape puéril.) Omule ! Domnuleprofesor. S-a terminât . E de necre-zut, pare de domeniul fanteziei, dars-a terminât !

ANDREI (circumspect) : Ce ?KNAPP (foarte calm, concentrât) :

Războiul. (Observa privirea uimită,niţel îngrijorată, a lui Andrei şi su-rîde.) Da... da... Nu numai pentrudumneavoastră (zîmbeşte indulgent),asta n-ar avea nici o importanţă,dar pentru mine s-a terminât . înclipa asta. Acum. (Priveşte în jur, curios, ca şi cum abia acum si-ar daseama unde se află.) Ce casa inte-resantă ! Căutaţi mult, nu-i aşa ? (Cu puţină pedanterie.) Căutarea...ce lucru nobil ! (Brusc, un rictus.) Ce cursă ! (îşi freacă mîinile febril, ia sticla de coniac, umple două pa-hare.) Să bem. Războiul s-a termi-nât ! (Observa că Andrei îl priveşte îngrijorat, se încruntă, apoi încearcă să-i explice.) Mă priviti bănuitor...Păcat, dar e normal... Nu vă cunosc...Nu ştiu cum vă cheamă... (Face ungest de protest, prevenindu-l.) Nu,nu, e inutil să ne recomandăm... aidîntr-o casă ciudată, într-un orăşel cunume stîlcit, într-o ţară care proba-bil îşi are locul pe hartă, dar nu şi-nconştiinta mea... Şi totuşi, n-am săuit, niciodată (cu un fel de furie, sfi-dàtor) — pentru că voi trai ! — căaici am aflat că războiul s-a sfîrşit.

Cine ştie, poate nici n-a fost. (Atent.} Tot nu întelegeti ?

ANDREI (sincer) : Nu... Dar vreau savă cred... (Putin penibil.) Aşa că...(ridica paharul).

KNAPP (cu un gest de neputintà, din umeri) : E fatai să nu ne ìntelegem,sìntem singuri... (Cu un efort.) Nu,nu ! De data asta trebuie... (Sorbind din pahar.) Domnule profesor, ta l -pile acestor cizme sìnt un adevăratatlas geografie... Alcătuit, e drept ,după vointa noului dumnezeu, cares-a numit pina la Stalingrad, MareleStat Major al armatei germane. (E-numerînd.) Varşovia, Narvik, El Ala-mein, Stalingrad... mai ştiu şi eu ?Nume, nume... (rìde) o mie douăsute de zile... (Mirât.) Cìt de limi-ta ta e veşnicia, nu ?... Dar de o sutăde ori în fiecare din aceste o miedouă sute de zile s-ar fi putut caacest ghem de gìndire, numit în modconventional Oberleutnant Knapp, sădispară, undeva. (Pauzâ scurtă, gìn-ditor.) Dar ceea ce e mai inexplica-bil e faptul că nimic altceva nuexista. Nimic, în afară de război...Şi deodată, cînd v-am auzit cîntînd...toate au reapărut , s-au născut pen-tru a doua oară. Bach... cerul... co-pilăria mea... senzatiile pe care le-amavut tinînd în braţe o femeie... titlulmeu universitar... lucrările... Poate şiratiunea. Şi atunci am ştiut că, pen-tru mine, acest război s-a terminât .

ANDREI (care l-a urmàrit atent, cu un gest imperceptibil spre cei doi) :Şi pentru ei ?

KNAPP (degajat, dar scăzînd foartemult vocea) : Nu importa. Vor traisau vor muri . De fapt, ei nici nuexista. Sînt o creaţie vulgar-mă-reată a epocii. Nişte muşte măreţe.Dar muşte. (Putin didactic, voind prin aceasta să şteargă impresia deparadox.) Războiul s-a sfîrşit în clipacînd un singur soldat a simţit căar ta poate face să vibreze doi „duş-mani" (ride şi face un gest ca să

arate că el nu dà nici o importante termenilor care circula in lume) d eaceeaşi emotie... (Se ridica şi îi ia din nou mina în palmele lui, a-proape eu smerenie.) Mulţumesc...

ANDREI (concentrât) : Ar fi bine săfie aşa... Ar trebui să fie aşa. D a rmă tem că după atîţia ani de urăabsurdă... de absurd general, oame-nii nu mai pot...

31

KNAPP (indulgent) : Aţi omorît vre-odată un om ?

ANDREI : Nu.KNAPP (sincer mirât) : N-aţi fost pe

front?... în sfîrşit, nu v-aţi imaginâtniciodată omorînd un om ? (Degajat).E totuna.

ANDREI : Nu.KNAPP (epic, cu multa coloratura şi

precizie germana) : Nu vorbesc decazul cìnd se întîmplă în luptă. Acolonu gîndeşti. Acolo, singura grijă esă nu faci în pantaloni. Asta împie-dică mult pe soldat, atunci cînd sedă ordinul de atac. (Explicînd „civi-lului".) Anulează efectul romului, dis-tribuit în scopuri pedagogice. (Soarbe o înghiţitură.) Cînd am primit pentruprima oară ordinul să execut niştecivili... polonezi, sau ruşi... (gest dinumeri : „nu mai ţin minte", dar fărănuantà de dispref, e doăr ^impla con-statare a unei lacune de memorie) am crezut că o să înnebunesc. Mi s-apănit că tot sîngele mă părăseşte, căam să încep să urlu sau să mă tă-vălesc pe jos, ca un copil. Era vara,frumos, cald, albastru. Brusc, totulmi s-a parut mînjit cu scîrnăvie, mi-rosind a scîrnăvie. (Rece.) Bineînţe-les, am făcut-o. Ar fi fost ìmpotrivaraţiunii, ca eu să mor exécutât şidezonorat din pricina unor... (cu ochii mari) unor... vezi, nici nu ştiu cumsă le spun... Oamenii, această noţiunefără conţinut, exista doar ca nişteexemplare cărora le-ai dat sau careţi-au dat ceva. Fie chiar amintireaunei chelii, sau a unui costum cara-ghios, văzute pe strada, cîndva...(Dur.) După rafală, condamnaţii aucăzut. N-au mai zvîcnit. Nu mai erau.(Intens.) Dar nu fuseseră, nu exista-seră nici înainte de asta. E ca şi cumaş fi împuşcat scaune, sau sticle...

ANDREI (cu voce ridicată) : Şi astanu e absurd ?

KNAPP : Te dezgust ? De ce ? Am fostsincer. (Brusc, tàios.) Binee : atunci,spune-mi, ce-ai fi făcut în locul meu?

ANDREI (luat prin surprindere, des-cumpănit) : Nu ştiu...

KNAPP (bătîndu-l pe umăr, protector):Vezi ? Dar eu ştiu... Numai dacă unromantism de prost gust... ridicol, pecare nimeni nu 1-ar fi admirât, nute-ar fi împins să preferi moartea...

ANDREI : Nimeni nu vrea să moară...KNAPP : E absurd... Totul e absurd.

Faptul că oamenii trăiesc şi ucid...faptul că profesorul de filozofieWolfgang Amadeus — marna era mo-zartiana — trage cu pistolul şi des-coperă pacea în momentul cînd o

tara oarecare se răscoală... Şi atunci ?(Se ridica în picioare, făcînd salutulhitlerist.) Şi atunci, ramine faptul căsîntem cîţiva... foarte puţini, caregìndim. Totul : şi suprema dăruireşi crima... că implorăm, pe cine ? săne dea o certitudine, atunci cînd ştimcă nu exista nici una. Nu vedeţi căorice se întîmplă în jur trece pelîngă noi ? Chiar evenimente carevor intra în stupida anecdota nu-mită istorie... Sîntem singuri (cald), prietene, şi prin asta liberi ! (îşi beapaharul.) Ei, nu are dreptate solda-tul inamic ?

ANDREI (dà din cap, aprobînd) : Dinpacate, da.

KNAPP : „Din pacate" ? De ce ?ANDREI : E ciudat... N-am vorbit ni-

mănui aşa, niciodată. (Surîde.) Aş fifost întrebat, cu îngrijorare, dacă nucumva sînt surmenât... Sau privit denişte foarte mari ochi frumoşi, carenu înţeleg... Sîntem singuri... aceşticîtiva, de care vorbeaţi. Atît de sin-guri, încît dacă ne-am da seama,cred că am îmbătrîni dintr-o dataşi am muri... (Knapp il ascultă cudelicii.) Dar cum nu e nimic de fă-cut... (Ridica din umeri.) Decìt poatesă ne jucăm de-a viaţa reală, ştiind că ne jucăm. Şi să nu facem dramedacă uneori jocul nu e aşa cum vremnoi. Să luăm în serios doar fazelefrumoase ale jocului. Acelea care neconvin. (Knapp e transportât de pia-cere.) lata... eu sînt pianist şi am sămor şi n-am să ştiu niciodată dacămăcar un om de pe pămînt simteceea ce cînt eu, exact aşa cum simteu. Un singur om, doar cîteva clipe.

KNAPP : Cît de frumos vorbiţi, cît deînălţător !

ANDREI : Şi pentru că ştiu că nu eaşa... încerc să refuz, să ocolesc, fa-zele urite. Să le uit. Să nu mă gîn-desc la cele care ar putea veni. (în-gîndurat.) Dar uneori... aş vrea... aşda totul să pot crede că alţii... (cuo strîmbătură) „publicul", acest zidduşmănos şi necunoscut, înţelege aşa cum vreau eu să înţeleagă, secretulacestei bucăţi de Bach, de pildă...ţipetele de nelinişte, de căutare, deîndoială... mai ales de îndoială... întot : în dumnezeu, în sine, în cei-lalţi... şi la urmă, urletul final : Tre-buie ! Trebuie ! Totuşi trebuie cevaşi nu ştim ce ! (Se opreşte epuizat,stînjenit, bea, tuşeşte.)

KNAPP (strîngîndu-i din nou mina) :Multumesc.

ANDREI : Restul e fără importanţă...(A spus-o cu osteneală.)

KNAPP (ca o împuşcătură) : Chiar fap-tul de-a fi omorìt oameni ? Uite aşa ? (Face gestul.)

ANDREI (e foarte stingherit, dar nu din frică) : Nu facem ce ara vrea...Sìnt aspectele hidoase ale jocului...Şi uneori nu le putem ocoli, decìt...(surìde strimb) prin gesturi roman-tice şi de prost gust...

KNAPP : încă o data : mulţumesc. To-tul e să rămînem noi înşine. (Ta-cere. O rafală ; departe, stins, zgomo-tul unei maşini. Knapp tresare, a-runcă in jur priviri de hăituit, seuită la ceas, trage cu ochii la cei doi care stau intinsi şi par să doarmă în colţul Adei. Brusc, se apleacăfoarte aproape spre Andrei, li pune mina pe genunchi.) Războiul s-a ter-minât... dar, deocamdată numai pen-t ru mine. Şi pentru că nu am niciun fel de prejudecăţi... (rîzînd) nicimăcar pe cele foarte germane aleonoarei militare... iată, domnule pro-fesor : din această clipă, OberleutnantKnapp a dezertat ! (Repede, evidentîn şoaptă, practic, abia acum militar.) Va trebui să-mi faceti rost de niştehaine civile. Uniforma o ardem. O să mă ascund pe aici, pe undeva,pina pleacă ai nostri. „Ai nostri !"Ce tìmpenie ! Pe urmă mă voi predaautorităţilor romîne. După cîteva zile,evident. Pînă trece primul val al fu-riei populare. (Andrei il priveştelung, cu stupoare : planul discutici şi al „înţelegerii" lor s-a schimbat total : acum e vorba de lucruri prac-tice, de responsabilităţi.) Găsim unloc unde să mă ascundeţi ?

ANDREI (vag, incert) : Desigur.

KNAPP : Atunci, cred că e cazul săluăm cîteva măsuri... Problema hra-nei mele... hainele...

ANDREI (cu un suris destul de iro-nie) : Şi credeţi că asta rezolvă ceva ?

KNAPP : Desigur.ANDREI : Mă îndoiesc. Dumneavoastră

refuzati jocul, la sfîrşit... Nici măcaratît : îl schimbaţi doar. Să te ascunzi,să fii singur cu frica ta, o frică urîtă,dezonorantă... Să fii obligatul altora : al acelora care-şi iau responsabilita-tea, care te acoperă, cu pericolulvieţii lor. Să simţi, pe urmă, tottimpul, că nu ştii cum să-i răsplă-teşti... Eu cunosc toate astea, dom-nule Knapp... Eu stau ascuns depatru ani.

KNAPP : Da ? De ce ?ANDREI : Pentru că am refuzat jocul

numit război. (Destul de tare, sfidă-tor.) Pentru că am dezertat ! (Zîm-

bind.) De trei ani sînt condamnât lamoarte.

KNAPP : Taci ! (Observa că cei doi au deschis ochii şi fac o scurtă mişcare.)

ANDREI : Aşa că... (li întinde mina.)KNAPP (nu i-o ia, nici nu-l priveşte

măcar. Tacere lunga, apăsătoare, pre-lungindu-se peste măsură. Zgomotelede afarà se aud mai intens parca. Incet, Cavalerul şi Legionarul se ri-dica).

ANDREI (priveşte cu ochii mariti peste

măsură).KNAPP (cu fata impietrita, cu mişcări

extrem de ìncete, îşi consulta ceasul, apoi, mereu farà un cuvînt, îşi iamantaua, o imbraca) : E tìrziu... (Vo-cea e alba.) Trebuie să înceapă în-colonarea. Mă due să iau legaturacu căpitanul Schwarzbaum. (Privirile celor doi sînt aţintite asupra lui An-drei. Knapp porneşte spre usa din fund.)

ANDREI (ca un copil) : Domnule pro-

fesor, domnule Knapp...KNAPP (din uşă se intoarce, cu umerii

drepţi) : Nu este acelaşi lucru... Dum-neata n-ai nici un drept să vorbeştica mine. N-ai nici măcar dreptul sămă aprobi. (lese.)

CAVALERUL (scoate un sunet care ar vrea să insemne „Ah, so !").

LEGIONARUL (îşi ridica de jos acor-deonul, care scoate un sunet lung şiplingàret) : Bine, mă, nenorocitule,pai mie mi-e tare mila de tine...

CAVALERUL („spune" ceva). LEGIONARUL (ride. Lui Andrei) : Şi

nu zici nimic, nimic ?ANDREI (tace, privindu-i fix).LEGIONARUL : Şi vorbeşti, vorbeşti...

Pai, tu eşti bolşevic, mă... Noi nebatem pentru cruce şi lege, şi tu...dezertezi... Dacă domnul e artist, elnu trebuie să-şi facă datoria faţă deţară şi lege... Şi leonca-leonca, facepropaganda cu domnul Oberleutnant,il îndeamnă şi pe el...

CAVALERUL (după ce „spune" ceva, începe să scotocească peste tot, arun-că pe jos sertare, lucruri).

LEGIONARUL : Şi după toate, nicin-ai vrut să-ti cîştigi bunăvoinţanoastră... să ne cìnti, să ne îndulceştiinima amărîtă... Poate, nu ţi-am fifăcut nimic acuma, că, lasă, vine eavremea cìnd... (Urla.) Şi nu zici ni-mic ?

3 — TeatruI nr. 4 33

ANDREI (palid, ca varul, ridica din umeri).

LEGIONARUL (vine spre el cu acor-deonul in braţe, i-I ìntinde) : Na !Cìnta... „domnule profesor"... Cìntace vrei tu, dar pentru sufletul nostra,să ne distrăm, să mai ui tăm de celegriji şi necazuri ! Un vais, un tango,o sfîntă colindă. O, Tannenbaum !Eşti liber să cìnti ce vrei tu !

ANDREI (dupé o lunga pauză, îşi ducemîinile la spate).

LEGIONARUL : Biine. (Pune acordeo-nul jos, se ìntoarce spre Cavaler, a-cesta, furios, face semn că n-a găsit.)Biine ; atunci, spune unde 1-aţi as-cuns pe bolşevic ! (Andrei tace.) Nuspui ? (Urla.) Nu vrei ? (Blind, cald.)Sau poate că nu I-ai văzut ?

ANDREI : Nu.LEGIONARUL (pare că se va repezi

la el să-l sfişie, dar pe neaşteptateîntreabă calm, apropiat, „uman") :N-aveţi cumva un cleşte prin casaasta ?

ANDREI (surprins de tonul lui) : Bada, cum să nu ? Cred că acolo...

CAVALERUL (se duce la un sertar, scotoceşte).

LEGIONARUL : Nu eşti curios să ştiila ce ne trebuie cleştele, domnule„profesor" ? Nu ? Deloc ?

ANDREI (tace). LEGIONARUL : Ei, află atunci, tă t i -

cule, că-ţi vom rupe degetele aleafrumoase... Uite-aşa... (Gest.) Nu vreisă ne cìnti nouă, să nu mai cìnti tunici altora... Că, la ce mai trebuieştemuzică, dacă noi plecăm ?

CAVALERUL (a găsit cleştele). ANDREI (cu un strigai aproape inu-

man) : Nu se poate ! Nu se poate !(Se repede la armoniu şi incepe săcìnte finalul „Passacagliei" de Bach. Cavalerul, cu un surîs copilăresc, seapropie de el. Cintind mereu, An-drei striga.) Nu se poate !

CAVALERUL (venind spre el) : Idiot !

CORTINA

Tabloul 2

In prim-plan, ìn stìnga scene!, un fel dechiose-căsuţă de grădinar-debara. Lazi, uneltede grădinărit, un hamac. Pe jos, multe paie.Pereţii, cam coşcoviti, sînt acoperiţi de suspînă jos de o fresca extrem de primitiva şiviolent colorata : opera Adei. Scene domestice:Profesorul fugind după iepuri ; Protesomicîntînd — din gură îi iese un vălmăşag denoie ; o siluetă la pian ; Ada (autoportretfoarte aproximativ) într-o rochie de bal, eudiamante care aruncă raze orbitoare ; Marea,Munţii, Avioane, Maşini, Vapoare etc.

Restul scenei, cufundat în penumbra, trebuiesă sugereze o vasta gradina, cu umbre stra-nii, şi mai ales o mare distanta pînă înfundul scenei unde se ghiceşte casa ; deacolo nici o lumina. O masă de umbra. Deundeva, în răstimpuri, pîlpîirile unui incendiu.

Fond sonor foarte depărtat : rafale, cîteun ordin nemţesc, guţural, eşapamentul uneimotociclete.

La ridicarea cortinei, Mihai termina deîngrămădit nişte lazi la uşă, apoi se po-stează la micul geam, trage piedica pisto-lului automat.

Ada e ghemuită în paie, ca şi cum arvrea să se ascundă acolo.

ADA (care nu ştie ce să facă, privin-du-i umărul) : Spune-mi, te doarefoarte rău ?

MIHAI : în viaţa mea nu mi-am putu tînchipui că acest umăr bun şi cinstita r putea să-mi facă figura şi să m ădoară aşa de tare, dintr-o simplăzgîrietură.

ADA (totalmente absenta) : Spune-mi,ce-aş putea să fac ?

MIHAI : Dumneata, nimic. Eu, înschimb, dacă s-ar putea, aş trage o înjurătură.

ADA (la fel) : Nu te jena.MIHAI (se încruntà, spune ceva „în

sinea lui", apoi zîmbeşte) : Gâta. S-afăcut. Cum te cheamă ?

ADA : Am 18 ani, propriu-zis 19. Dum-neata cine eşti ?

MIHAI : Deocamdată, un om uşor r ă -nit. Mă numesc Mihai şi am 27 deani, propriu-zis 23. Sau... ceva maimult. Cred că în jur de 40. Nu m ăasculţi. Ti-e frică ?

ADA : Nu. (Brusc, frîngîndu-şi mîinile,se ridica, vine Unga el, trecînd prin dreptul ferestrei.)

MIHAI (o smuceşte destul de brutal, în aşa fel încît ea cade aproape la picioarele lui).

ADA (fără să dea nici o atenţie fap-tului) : Nu înţeleg nimic, sînt o proastă... Ce se întîmplă în casa ?Cine sînt domnii soldati germani ?Ce vor ? Ce fac ?

MIHAI : „Domnii soldati germani" sîntnişte fascisti bătuti . N-o să stea mult ,deoarece fug. (Vesel.) Fug ! întelegi,fată ? Fug ! (Cu o strîmbătură.) Şinici măcar să fuga nu-i lăsăm. Sîn-tem al dracului de răi.

ADA (cu gîndul ìn alta parte) : N-osă-i facă nimic ?

MIHAI (după o ezitare) : Nu cred, pen-t ru că se tem. (Ca şi cum nici lui nu i-ar veni să creadă.) Se tem de noi,asta e grozav !

ADA (îşi ia fata ìn palme, apoi brusc, ridica ochii, se agata de el şi şuieră,

34

cu răutate) : De ce n-ai vrut să intriîn pivniţă ? De ce ?

MIHAI (neînţelegînd sensul întrebării) : Aici sìntem mai în siguranţă...

ADA (cu violenta) : Nu-i adevărat ! (Parca vorbindu-şi sieşi.) Ar fi ştiutcă sînt aproape... Ar fi ştiut, înţe-legi, că sînt aproape... Asta 1-ar fifăcut prudent... sau curajos... (Cu la-crimi în ochi.) De ce n-ai vrut săintri în pivniţă ?

MIHAI (ceva mai rece) : Pentru că îmiplace să văd şi să ştiu ce se întîmplăcu mine. Pentru că... (Răsuflă adînc.) Pentru că nu se poate altfel.

ADA (după o pauză) : Cum te cheamă ? MIHAI : Mihai. Pe tine, Ada, şi ai 18

ani, propriu-zis 19.ADA (sincer mirata) : De unde ştii, mă

cunoşti ? MIHAI : Nu, Ada... Iar tă-mă că-ţi spun

pe nume... dar e aşa de mult de cîndn-am vorbit unei fete... şi...

ADA (aproape enervata şi cu gìndul in alta parte) : Nu înţeleg... De ce n-aivorbit ? (Din nou neliniştea pentruAndrei năvăleşte în ea.) Doamne,stăm aici şi spunem cuvinte fărăsens...

MIHAI (strîngîndu-se mai aproape de perete) : Dacă vrei, putem tăcea...N-o să t ină mult... (Ascultînd zgo-motele din jur.) Desi, în general, cutăcerea s-a terminât...

ADA (speriata) : Nu, te rog, iartă-mă...Să vorbim. Trebuie. Despre orice.Spune-mi : de ce n-ai vorbit cu nicio fata de atìt de multa vreme ?

MIHAI (rîzînd) : Pentru sfìntul motivcă am stat la închisoare... Şi acolo,nu ştiu dacă ştii, nu e tocmai loculde întîlnire între cele două sexe.

ADA (mereu absenta) : Şi de ce ai statla închisoare ?

MIHAI (amuzat) : Pentru că am fluie-rat în biserică... (Rìde.) La procès a reieşit că am fluierat foarte tare...Burghezia are urechi sensibile, aşacă s-a supărat...

ADA : Burghezia ?MIHAI : A, iartă-mă, o să-ţi explic

alta data cum stăm cu lupta de clasă.Ori poate eşti burgheză ?

ADA (care intuieşte că pentru el astae ceva infamant ; cu energie) : Nu !

MIHAI (rìde cu poftă) : Dar atunci ceeşti ?

ADA (ramine cu ochii mari) : Nu ştiu...(Speriată.) Nu ştiu... în sfîrşit... sînto fata...

MIHAI : Ei, să ştii de la mine că astae foarte bine... (Pauză ; dintr-o dată, faţa ei se posomorăşte, gîndurile îi zboară spre ceea ce se poate întîm-

pla in casa ; Mihai simte asta, aşacă începe să povestească.) Şi dupăcum îti spun, azi dimineaţă am fosteliberati... (Emoţionat.) Băieţii auadus şi de mîncare... Ada, tu haba rn-ai ce bună e slănina. De porc. Tataare o vorbă : Nu-i pasăre ca porcul,nici floare ca varza. Bătrînul, ta i-că-meu, are nişte vorbe de rămîi cugura cascata. Zice, de pildă : luptade clasă e tare complicata... şi ziceîn aşa fel că vezi cu ochii lumea asta,.ca un oraş construit alandala... şisimţi că-ţi trebuie multa inteligenţă,să nu te rătăceşti.

ADA (care farà voia ei l-a urmărit,desi nu înţelege tot) : Şi tata a r evorbele lui. E tare simpatie...

MIHAI : Ce învîrteşte ? ADA : E profesor de muzică... Adică a

fost. L-au dat afară.MIHAI : De ce ?ADA (firesc) : S-a îmbătat odată şi a

spus că domnul Antonescu e un do-bitoc.

MIHAI : Au fost buni cu el... (Pauză.Din nou Ada devine îngrijorată.) Nute inteiesează ce-am făcut azi ?...După ce am ieşit din Penitenciar,am pornit spre hotelul Rex... Acoloera comandamentul german... Şi, fatadraga, am început să tragem în ei caîn mistreti. Habar n-ai cìt e de plă-cut asta. Dar mai plăcut a fost să-ivezi cum ieşeau cu mîinile ridicate,strigînd „Hitler kaput !" Dracu' ştiede ce strigau asta, că nu le cereanimeni... (Pauză.) Văd că nu rîzi...

ADA : Ai spus ceva de rîs ? N-am ob-servât...

MIHAI (prefăcîndu-se supărat) : Mul-ţumesc. Tata spune că dacă nu eştibolnav de stomac, găseşti în oricelucru un prilej de rîs... (în clipa a-ceea se aud voci nemţeşti, apoi pastapropiindu-se. Mihai devine grav, încordat, totuşi mai încearcă să zîm-bească.) Acuma, cred că devine se-rios... Aş vrea... (cu o brusca şi in-explicabilă — în aparenţă — tristeţe) să fie bătrînul aici, că mie nu-mitrece nimic hazliu prin minte... (In-cet.) Poate de unde sînt prea tînăr...(Paşii şi vocile se apropie.)

ADA : Ce e ?

MIHAI (intens, dur, s-a schimbat, eun pachet de nervi) : Taci ! (Tragepiedica pistolului automat. Un paca-nti.) Lua-te-ar marna dracului, ce gă-lăgie faci !

(Pe scena, în partea umbrită apar cîţiva soldati germani, tipologie repre-

35

zentînd componenţa armatei germaneIn acel moment : bătrîni molli, tineri, aproape copii. Duc mine. încep sa le îngroape in lungul scenei. Nimic nu se vede precis, doar nişte umbre care se agita ; zgomotul sapelor. Dialog. [Innemţeşte]. „— Wozu brauchen die noch das da ? Zum Teufel ! Es werden so manche in die Luft fliegen !... Wahr-scheinlich, ein paar Zivilisten, morgen... —Befehl ist Befehl ! Also... los !..."1

Mişcarea din scena a nemţilor trebuiefolosità in sensul accentuarti suspen-siei : uneori se apropie de căsuţă, seîndepărtează etc., etc. Conform necesi-tăţilor regizorale.)

ADA (in şoaptă) : Ce se întîmplă ? Spune-mi : ce se înt împlă ?

MIHAI (joarte concentrât, tot in şoaptă. Intens) : Du-te acolo... (ti face semn, indicindu-i locul, mai aproape de intrare.) Culcă-te pe burtă... (Re-pede, furios, în şoaptă.) Hai, nu sta...Pe bur tă ! Vîră-te sub ladă... Pune-ţiîn jurul capului cărămizile alea...(Enervât.) N-auzi ? Nu mă face să-ţit rag o palma ! »

ADA (complet depăşită) : Cum vor-beşti cu o femeie, domnule Mihai ?

MIHAI (nu se poate abţine : rìdemult) : Du-te unde-ţi spun, Ada...Să nu te misti de-acolo, orice s-arîntîmpla... Te rog, ai amabil i tateade-a te supune sfatului meu păr in-tesc. (Ea, farà să înţeleagă preamulte, porneşte tîrîş spre locul indi-cat.)

A.DA (după ce se ascunde, foarte ìn-cet, de acolo) : Şi ce se poate înt îm-pla ?

MIHAI (se culcă şi el, îndreaptă au-tomatul spre intrare, scoate din bu-zunar doua grenade şi le pune la ìn-demînă) : Pai, mai nimic. Dacă intraaici, o să trag eu, probabil o să t ragăşi ei... Ia r ìn ocazii de-astea, victimae de obicei ala care nu face nimic.(Rìde.) Ce parere ai ? Î1 tai pe Na-poleon în mater ie de strategie ?

ADA (de unde s-a ascuns, in şoaptă) : Dar ce se înt împlă ? Doar sìntemaliati cu germanii...

MIHAI : Văd că eşti la curent cu po-litica... Am fost, Ada draga, am fost...

1 ,,—AsLa la ce mai foloseşte ? La dracu !O să sară în aer cîţiva... probabil nişte ci-vili, mîine... — Ordinul e ordin, dati-idrumul !..."

Am fost foarte aliaţi : cînd ei dădeauîn noi şi noi răbdam, cînd noi răb-dam şi ei dădeau. Acuma s-au in-versât rolurile. Tata are o vorbă : Bunul şi ìnduratul Dumnezeu, vorbamarxistului , a dat şi duşmanilor unfund... bătr înul foloseşte alta expre-sie... ca să aibă clasa muncitoare cuce juca fotbal...

(Nemţii au terminât de pus minele. Se grupează, tree pe Unga căsuţă. Dinmers, unul da cu piciorul ìn uşă, carese deschide. O secundă trebuie să avemimpresia că Mihai va trage. Apoi ies din scena.)

MIHAI (după o lunga tacere, cu vo-cea gîtuită) : Ada, vino ìncoace...

ADA (iese, se tiraste pina la el). MIHAI (oftìnd, din adîncul rărunchi-

lor) : Ei, şi acuma poti să mă săruţipe frunte... Ai dreptul să povesteştişi nepoţilor că ai văzut moartea cuochii... (O mingìie pe par. Inchide ochii, se reazimă de perete. E sfîrşit.)

ADA : Te doare umărul ? MIHAI : Care umăr ? N-am umăr... Nu

ştiu ce-i aia... (încet, privind-o cu ochi mari.) Ştii că eşti ta re fru-moasă ?

ADA (parca mirata) : Nu-i adevăra ţ . .a m picioare urite... şi p a r proasta.Dar nu sînt. (Văzîndu-l că închide ochii.) Ce e cu tine ? Ţi-e rău ?

MIHAI : Nu. (întinde mina şi, foartefiresc, o cuprinde de umeri.)

ADA (dupâ o pauză) : Cît mai stămaici, cît ?

MIHAI (repede, ca sa nu-i dea timp săse gindeasca) : P înă cînd vin ai nos-tri...

A D A : Care „ai nos t r i "?MIHAI : Regimentul de Vînători de

Munte... (Repede, alcătuind un fel de pian strategie cu tot ce-i cade la mina) : Nu înţelegi ? Noi am lichidatnemţii din oraş... Pe la şapte seara a sosit o coIoana germana, care se varetrage... S-au oprit în oraş. Regi-mentul de Vînători e la cîţiva kilo-metri . P înă ajunge aici... Ara auzitcă au nişte ofiţeri foarte drăguţi . Nucunoşti pe nici unul ?

ADA : Nu-i pot suferi pe ofiţeri. Ţieîţi plac ?

MIHAI : Àia care nu sînt burghezi,da...

ADA : Ai ce ai cu burghezii...MIHAI (dur, sub aparenţa de gluma) :

Mici chestii personale.

36

ADA : Şi totuşi nu mi-ai spus de ceai fost închis... Nu cumva... eşti...bolşevic ?

MIHAI : Aş vrea să pot spune că sînt.(Observa ochii ex mariti de uimire şi rìde.) Buuun. la ta deci ocazia de-aìncepe pr ima mea muncă de lămu-rire cu o t înără cinstită...

ADA : Sigur că sînt cinstită...MIHAI : Şi complet căzută din luna.

(Incet, cu precauţii, se ridica, se a-propie de fereastră, se uită afară. Ni-mic. Linişte. De acolo.) Spune-mi cee fericirea ?

ADA (serioasă) : Eu nu cred în feri-cire... (Văzînd fata lui contrariata, rìde.) Ce-ar spune tatăl tău, auzindaşa ceva ?

MIHAI (foarte trist) : Ţi-ar da cìtevapalme... undeva... El şi-ar putea per-mite.

ADA : Ţi-e tare drag...MIHAI (ìntoarce capul, dà din cap) :

Şi de ce nu crezi ìn fericire, fatadraga ?

ADA : Pent ru că... Ce e fericirea ?MIHAI (rìde) : Eu dacă aş putea mînca

acum o iahnie de fasole cu multaceapă... aş fi fericit. Am dorit asta,nici nu-ti dai seama cît...

ADA : î ţ i baţi joe de mine... Şi vor-beşti aşa... (dintr-o data grava : cuacea intuiţie a femeii) să treacătimpul, să nu-mi fie frică, să nu mălaşi să...

MIHAI (repede) : Nu-i adevărat . Vor-besc pentru că... (încet) eşti fru-moasă... pentru că ai 18 ani, pi'opriu-zis 19... pentru că... Cine a pictat as-tea pe pereţi ?

ADA : Eu.MIHAI : Aha... şi dama aceea eşti tu...

Aşa cum ai vrea să fii, nu ?ADA : Desigur... (Văzîndu-l că tace, că

pare întristat, se strìnge Unga el.)Nu-i adevărat.. . da' de unde... Asteasînt prostii... Eu aş vrea... aş vrea...($i se opreşte brusc, cu ochii in gol, visàtori.)

MIHAI : Nu poţi să-mi spui ce-aivrea ?

ADA (dà din cap in semn cà „nu". A-poi, timida) : Mă tem că ai să rìzi...Ei şi, poti să rìzi. Ai un rìs frumosşi nu eşti rău. Eşti om bun. Aş vreasă nu fie niciodată toamnă !

MIHAI : Perfect. P r ima dorinţă contra-zice legile naturii . A doua ? (Din nouse aud paşi, voci nemţeşti : cîţiva

străbat in goană scena. Mihai îşi ia pistolul automat.)

ADA (ca un suflu) : Aş vrea să am co-pii frumoşi. (Nemţii au trecut.)

MIHAI (profund emoţionat, se ìntoarce spre ea. I se umplu ochii de lacrimi).

ADA (speriata) : Mihai, ce e cu tine ?MIHAI : Nimic, nimic... (H ia mina şi

i-o sărută.) Nu observi ce manieream ? Şi altceva, ce-ai mai vrea ?

ADA : Sincer, te interesează ? (El dădin cap in semn că „da".) Aş vreaca toti oamenii buni să fie fericiţi,frumoşi, să poată înota în mare, săpoarte haine elegante, să aibă un t a -blou frumos ìn camera, să zboare cuavionul... (ÎI priveşte pe furiş să vadadacă nu rìde de ea. Dar el e extrem de serios.) Să se bucure... să sebucure şi să fie cu sufletul deschis.

MIHAI : Ada !... Nu cumva... eşti...bolşevică ? (Ea ramine cu gura cas-cata.) Tata spune că dacă toţi oa-menii care gîndesc ca bolşevicii a rşti că bolşevicii gîndesc ca ei şi vorînfăptui ceea ce spera ei, burghezian-ar avea altceva mai bun de făcutdecît să cumpere pustiul african şisă-şi sape groapa acolo.

ADA : Ai un tata foarte simpatie, dacăvorbeşti tot t impul de el, ca un co-pil... Cum ara ta ?

MIHAI (cu o emoţie stăpinită, discreta,imperceptibilă) : Un om puternic...mecanic de locomotiva... Am fostnouă fraţi... toţi băieţi...

ADA (rîzînd) : Ce trebuie să fi fost ìncasa la voi.

MIHAI : Cìnd unul ìmplinea 16 ani,bătr înul începea să-i facă educaţiapolitica. „— Nemernicule, tu ştii căfaci par te din clasa muncitoare ? Ştiice-i aia un motor ? (Retrăieşte cu o mare intensitate scena şi joacă al-ternativ cìnd pe „nemernic", cìnd pe bàtrìn.) Un motor este ceva care duceìnainte ceva ! Ai înţeles ? — Am în-teles, ta ta ! — Ei, află atunci că clasamuncitoare este motorul a tot ceeace vezi şi a tot ceea ce nu vezi, căai crescut cît un găligan şi eşti prostca o cizmă". Asta era pr ima lecţie.

ADA : N-am prea înţeles nimic...MIHAI (rîzînd) : Nici noi nu înţele-

geam. îi spuneam bătr înului că nuîntelegem. (îl imita.) „— Tocmai deaia îţi deschid mintea, ca să înţe-legi ! Ce, parca la şcoală ai învăţatdintr-o data literele ? Intîi faci cîr-lige şi beţigaşe !" A doua lecţie :

„— Ce vrei să te faci in viaţă ? — Pom-pier, tata, sau fochist, tata, sau lă-cătuş. — întîi , t rebuie să te faci om,că dacă nu eşti om ai de-a face eumine şi ştii că am mînă grea". (Rìdestins.) O avea, într-adevăr, ca o to-pata. A treia lecţie : „Au fost odatănişte oameni : Marx, Engels şi Lenin.Al patrulea, tovarăşul Stalin, trăieşteşi azi..." (Tace, privind undeva in gol.)

ADA : Şi ?...MIHAI (încet) : Şi pe urmă, cu t impul

înţelegeam că viaţa asta nu poate fit răi tă oricum... Numai într -un singurfel.

ADA (încet şi ea) : Cum, Mihai ? Potisă-mi spui şi mie, cum ?

MIHAI : Aşa ca să nu-ţi fie ruşine deea... Să nu treacă degeaba...

ADA : Şi crezi... că poate... oricine ?MIHAI (dà din cap) : Da... Oricine care

vrea... tot ce ai spus tu că vrei... şipentru alţii. Pent ru toţi care merita...

ADA : Şi ce-i cu taică-tău ? Nu e neli-niştit din pricina ta ?

MIHAI (foarte încet, în şoaptă) : Nu.ADA : De ce... E aici în oraş ? Aş vrea

să-1 cunosc şi eu... aş vrea... Să se.împrietenească cu tata... să vină lanoi acasă, să-i dăm un vin bun. îiplace ? (Mihai dă din cap.) Se poate ?

MIHAI (la fel de încet, sugrumat) : Nu.ADA : De ce ?MIHAI (rar, simplu) : A fost exécutât

acum doua luni. (Pauză lunga.) La18 iulie, ora 6 dimineaţa, în Cetate.(Ada ramine cu ochii mariti peste măsură.) Era organizatorul ochipeide şoc care sabota trenuri le germane.Cîţiva deţinuţi politici au fost duşisă asiste la execuţie... (Pauză, foarteîncet, abia se aude.) Şi eu... (Cuochii în gol.) Plouase... Era noroi. A-luneca. îi legaseră mîinile la spate.Cînd a păşit în careu, a spus tare :„Mi se pare că domnii ăştia vor sămă împuşte... Nu sînt sigur. Dar sîntsigur că voi o să-i împuşcaţi pe ei,curînd..." A alunecat, era să cada. Aspus : „Ultima data cînd am căzut,e ram pilit, că sărbătorisem unu

mai..." M-a văzut. Pe u rmă a str i-gat : „Trăiască Romînia libera !" Astaa fost tot. Ne-au pus să-1 îngropămnoi. (Ultimele cuvinte le-a spus eu falcile încleştate.)

ADA (încet, gîtuită) : Mihai... eu măsimt atît de mică şi de inutilă...

MIHAI (încet) : Nu trebuie... Toateastea se înt împlă ca oamenii să nuse mai simtă mici şi inutili... (Pauză.)

ADA : Aş vrea...MIHAI (nespus de trist) : A cìta do-

r inţă e asta ?ADA : Aş vrea... să ne mai vedem...

Eu... (trista, singurà) n-am avut nici-odată un prieten.(în clipa aceea izbucneşte undeva un

violent tir de artilerie. Explozii, gre-nade, rafale, urlete nemţeşti. Mihai sareîn picioare, înhaţă pistolul automat.Zgomotul creste, devine infernal, cadupă un timp să fie dominât tot mai dar de strigate de „Ura !". Ada se strìnge foarte aproape de Mihai. Ura-lele cresc, se apropie. Cu un salt, Mihaise smulge, deschide uşa. Deodată, înfundul scenei, apare Knapp. Acesta fuge înnebunit şi cauta un loc de unde să poată trage. O rafală scurtă, pre-cisa, trasă de Mihai, il culcă la pă-mìnt.)MIHAI (cu dinţii strìnsi) : Dumnezeii

mătii ! (Uralele, strigatele se apropie.) Băieţi ! Băieţi ! Ura ! (Face semne mari cu braţele.) Atenţie ! Pe aici e minat ! Atenţie, băieţi !

O VOCE : Mihaaai ! Mai, Mihai !MIHAI : Sînt aici, trăiesc, măi. Trăiesc Î

Atenţie, e minat ! (Se pregăteşte să pornească, cìnd Ada vine Unga el, i se agata de umăr.)

ADA : Unde pieci ? Cìnd am să te maivăd ? Cìnd ai să vii ?

MIHAI : Curînd... Mai curînd decìtcrezi...(Cu un salt trece peste porţiunea mi-

nata şi se mistuie in noapte. Ada ra-mine în picioare, luminata de flăcărileviolente ale incendiilor. Foarte repede )

CORTINA

A C T U L 3

Scena reprezintă gradina casei Profesorului.In stìnga, planili doi, o parte a terasei, cuuşa mare, acum larg deschisă. In ultim plan,un zid destul de înalt, de cărămidă, cu coamacam ciobită. In restul scenei, pomi, tufişuri,o bancă ruptă, iarbă şi bălării, totttl neîn-grijit, deci destul de romantic. Din dosul zi-dului se va auzi tot ìimpul actulul, ca unestompât fundal sonor, zvonul trupelor carese îndreaptă spre front : maşini, tancurl, ro-potul infanteriei, cîntece ruseşti şi romîneşti,chemări, ordine etc, etc. Un permanent norde praf se ridica.

E o lumina calda şi bună, puţin obosită.La ridicarea cortinei, o secundă scena goală,

apoi pe terasă apare Profesorul. E schimbat.Ras proaspăt, vioi, îmbrăcat în faimosulcostum negru, demodat la culme, in carenu se simte prea la îndemînă. Are sub braţun coş plin cu sticle.

PROFESORUL (vorbind cuiva din casa) : Nu, nu ! Nici nu vreau săaud ! E inutil ! Cu desăvîrşire inutil !(Brusc, blind, moale, rugător.) Dacăvii, ai de la mine un kilogram decartofi... (Ride.) Ei, vezi ? Atunci pela cinci, te aştept. (încruntîndu-se.) Să nu te prind că lipseşti, că nu-ţimai dau bună ziua ! (Se ìntoarce, co-boară treptele, respira adinc, apoi se îndreaptă spre zidul de care e reze-mată o banca, se urea pe ea, priveşteun timp, apoi făcînd ge sturi mari şitotodată foarte „discret" striga.) Hei,soldat ! Da, da, dumneata, ala, înaltu '!Hai pînă aici, repede ! Uite o sticlăde tuică ! S-o bei cu prietenii, cìndo fi răcoare ! Lasă... lasă... (în dosul zidului se presupune înghesuială.) A,domnule plutonier ! Poftim, s-o im-part i băieţilor... Poftim, poftim ! Ştiucă vă place... (Cinta totalmente fais.)Volga Volgaaa... Să vă întoarceţi cubine... Gâta ! Nu mai am !(Coboară de pe zid. în coş mai are

o singură sticlă. O ia în mina, o pri-veşte eu mélancolie, ţinînd-o în lumina,apoi eu o incordare a umerilor se ureadin nou pe gard şi o dà cuiva. Co-boară. Pe terasă a apărut Ada. E denerecunoscut. în toată înfăţişarea ei a apàrut ceva nou, un fel de îndureratà maturitate şi, în acelaşi timp, o uimire, vecinà cu frica. Nimic din zburdălniciade pina acum. Adresîndu-se Adei.)

Bună dimineaţa, lumina ochilormei... (Tremură ceva atît de duios învocea lui, încît aproape se sperie.Rìde stînjenit.)

ADA (coborînd. Cu o mare oboseală) : Aşa devreme te-ai sculat ? Tată ! Ce e cu dumneata ? Ce-i cu haineleastea ?

PROFESORUL (stingherit) : Le-ampus... Am vrut să văd dacă nu le-audévorât moliile... (Uşor ridicol.) Sîntcam frumoase, nu ? (Apoi, serios.) Eo zi atît de luminoasă... şi atunci amsimtit nevoia să fiu solemn, ca unepiscop.

ADA (cu o umbra de surîs, nespus detrist) : în t r -adevăr .

PROFESORUL : Vino aici, fetiţa mea...Hai să ne aşezăm... închide ochii...Aşa... Te rog să surîzi...

ADA (brusc, intens şi agresiv) : Cui ?PROFESORUL : Lumii. (Ca unui copil.)

Nu e greu. Trebuie doar să vrei săîncerci.

ADA (ìntoarce spre el o faţă imobilă, cu ochii goi, ca şi cum nu l-ar vedea. El îşi pleacă privirile) : Iartă-mă...(Stins.) Spune-mi ceva...

PROFESORUL : Am vorbit cu o femeiedin vecini... O să vie în fiecare zisă ne facă de mìncare... (Simte cătoate astea cad alături, în gol.) Credcă ne-am saturât de talentele melede bucătar... Pent ru azi am coman-dat... (Se opreşte subit.)

ADA : Ce ?PROFESORUL : Ceva foarte bun, nu

mai ţin minte... (Cu o falsa ìngrijo-rare.) Ai fi dorit ceva anume ?

ADA (cu un zìmbet trist, ca unui copil): Tata, tata...

PROFESORUL (ridicìndu-se de pe banca) : Ce zi frumoasă, ce zi unica... ■(Si deodată nu mai poate, se lasă ingenunchi Unga ea, îşi culcâ capul înpoala ei.) Fetita tatii ! Trebuie să-ţispun : am minţit ! Habar n-am avutcă e o zi frumoasă, abia acum mi-amdat seama... Ada, sînt sculat de lacinci, am umblat prin tot cartierul,am adunat oamenii... (Se ridica exu-berant, gesticulează.) Mi-a venit o idee teribilă, singura din viaţa mea !(Rar, solemn.) Am să organizez unconservator gratuit. Aici, în casa !(Aşteaptă ceva, dar ea îl priveşte lafel, absenta.) Ada, pentru dumnezeu,nu înţelegi ? (Aproape strigînd.) Oa-menii trebuie să înveţe să cìnte ! Săse bucure... Noi nici nu şt im cît degreu şi-au cîştigat acest drept... (Di-rijează.) La început, lucruri simple...Dar ştii, am să-i învăţ să simtă to-tul : cum pluteşte seara albastră pestecîmpiile fumegînde... se aude tropotulunui cal, scîrţîitul unei fîntîni... pace...frumuseţe în sufletele oamenilor...Tot ceea ce eu ştiu, tot ceea ce amaşteptat, tot ceea ce n-am putut face

39

eu... (Ca şi cum ar oficia o slujbă.)Şi pe urmă... încet de tot... ei nicin-o să-şi dea seama cum lumea de-vine mai mare... Am să-i initiez.Beethoven o să le devina un prietenapropiat, ca şi cum ar locui în casade alături . Trebuie multă răbdare.. .Dar o am, o am, fetiţa mea... Nicinu sînt atît de bătrîn, la u rma urmei.(Puéril.) Totul o să fie organizat, o să ţin evidenţa, o să le pun şi note...Bineînţeles, fără ca ei să ştie... Staipuţin ! (Fuge în casă, se întoarce ime-diat eu un carton pe care a scris „Conservator popular GRATUIT".)Asta am făcut-o azi-noapte... (Ener-gie.) Am să-i bat la cap pînă... Amsă-i scoi din somn, am să-i terorizez...Am să cer sprijinul autorităţi lor de-mocratico.

ADA (cu un strigăt, agăţîndu-se depieptul lui) : Tata ! Şi Andrei ?

PROFESORUL (se prăbuşeşte interior.Pune cartonul pe banca, se aşază cain urma unei mari oboseli. încet, abiaauzindu-se) : Nu ştiu... (Se strìnge tot, ca şi cum i-ar fi frig.) Nu ştiu...(Şi deodată izbucneşte într-un plîns care-I zguduie tot.)

ADA (înspăimîntată) : Tata, te rog,tata, te rog... (Nu ştie ce să facă, îi scoate batista din buzunarul de la piept, ti şterge ochii.) Linişteşte-te...Să nu vină. Să nu te găsească aşa !

PROFESORUL : L-ai văzut azi ? Sesimte mai bine ? Nu-1 mai doare ?Ce face ? Ce spune ?

ADA (cu aceeaşi fata impietrita) :Tace... Şi ce e mai groaznic, uneorisurìde. (Aproape cu ură.) Ó, ta ta !„Oamenii trebuie să surîdă oricum !"

PROFESORUL (cu greutate, ca şi cuml-ar costa) : Trebuie, Ada... Dar e aşade mult pînă cînd vor şti... P ina cîndvom şti. (îşi priveşte mìinile şi in-stinctiv le ascunde. A îmbătrînitbrusc. E acelaşi din actul I.)

ADA (il mìngìie pe par, cu o ciudatămaternitate) : Bătrînule domn...

PROFESORUL (ca un trist reflex al „jocului" de odinioară) : Ce e, bătr înădomnişoară ?

ADA : O sa fie tare greu, nu-i aşa ? Mai greu decìt orice pina acum...Mereu, in fiecare zi... Şi tata, o săfie imposibil să surìdem... (Cu spe-ranza copilărească.) Dar poate că osă se facă bine...

PROFESORUL : Niciodată...

ADA (cu groaza) : Tata, tu ai spus„niciodată" ? Tu ?

PROFESORUL : Ada, tata e un magarbătrîn... (Ca şi cum i-ar spune, cu

greu, un mare secret.) Eu nd-1 cu-nosc... Nu-1 înţeleg. Am fost atît defericit că am putut să-1 ajut, cu p re -ţul pe care-1 ştii. Mi se părea că astarăscumpăra o viaţă întreagă de inu-tilitate... Dar nu-1 cunosc. Am im-presia că pentru Andrei, ar ta n-afost niciodată bucurie... (îşi cauta cu mare greutate cuvintele.) Un fel decursă. Un joc periculos. Ca un merspe sîrmă, la o înălţ ime unde ochiulnu ajunge, ca să ştie ce se petreceacolo. Şi nu se poate aşa. Vezi, noi1-am iubit, in felul nostra : eu ca unta ta şi tu, ştiu asta, ca o femeie.

ADA (farà voia ei, imediat) : Nu-i ade-v ă r a t !

PROFESORUL (o priveşte cu o mare mirare, apoi ridica din umeri) : î norice caz, aşa am sperat. Că alăturide tine, va învăţa şi... a r ta bucuriei.

ADA : Tata, ai vorbit cu doctorii ?într-adevăr , nu se poate face nimic ?

PROFESORUL (obosit) : Ei au făcuttot ce le-a stat în putinţă... Eventual,o să vînd gradina, o să-1 tr imit înstrăinătate... (Intens.) Dar, Ada, a rtrebui să ia totul de la început... Şiasta e groaznic, chiar pentru un omtare. De la început, ştiind că a trecutodată pe aici, t rebuind să se ajungădin urmă. Şi fără nădejde, Ada, fărăbucurie.

ADA (ca şi cum s-ar ruga) : Ajută-1 lNumai tu poti să-1 ajuţi, nimeni alt-cineva...

PROFESORUL (încet) : Cum ?ADA (la fel) : Aşa cum ştii tu.PROFESORUL (cu o strîmbătură) :

Eu... (Striga disperat.) Nu pot ! Mi-efrică ! Mi-e rasine ! Nu înţelegi ? A-tunci... atunci cînd s-a întîmplat... eueram alături şi dormeam, beat ca ovita. N-am auzit, n-am ştiut nimic,înţelegi ce înseamnă asta ? Nimic !(Işi ascunde fata in palme.) Alăturide el, şi... Ce pot să-i spun ? Ce potsă-mi mai spun mie însumi ?

ADA (ca să-l liniştească, desi nici ea nu crede în ceea ce spune) : Şi dacăar fi fost altfel ?

PROFESORUL : Aş fi muri t acolo, ìna-inte- ca ei să-1 atingă ! M-aş fi re-pezit, aş fi urlat , aş fi lovit !

ADA (rar) : Tocmai pentru că e aşade greu, tata, tocmai de aceea.

PROFESORUL (cu o voce alba) : Bine,fetiţa mea.(Pe terasă apare Andrei. E palid,

străveziu, îmbrăcat la fel în negru.Neras. Mìinile, bandajate. Se mişcă ae-rian, ca şi cum ar păşi în gol.)

40

ANDREI (are sub braţ un ziar) : P re -supun, după tăcerea voastră subita,că eu eram subiectul discuţiei. Ce-lebri tatea mă urmăreşte , ca rîia.(Vrea să ia ziarul, dar il scapă.) Şiaici, un ziarist cretin... „Mîrşava cri-ma a fascişilor... ta lentatul pianistcare... Omenirea înfierează... Vomstirpi în bîrlogul lor... Aşa ceva nutrebuie să se mai répète"... (Rìde.)Cu mine, ìn nici un caz nu se varépéta. (Cei doi il ascultă cu spalma, dar el nu-si dà seama.) La ce t rebuieasemenea măgării ? Cui ?

ADA (foarte timida) : Lumea t rebuiesă ştie, Andrei.

ANDREI (venind spre ei) : Ada, de cìndte cunosc, a m preţui t originalitateata... Bunul simţ. Nu te prăbuşi înplat i tudine din pricina acestei... (stre-pezit) oribile tragedii.

PROFESORUL (stìngaci, penibil) : Cumte simţi, copilul meu ?

ANDREI (crispât, aproape de ţipăt) : Ceva mai bine. Durerile au încetat,aproape. Dacă nu fac mişcări bruşte.Somniferele care mi s-au adminis t râ taseară au fost ext rem de eficace,aşa că nu te-am auzit cum te-aipl imbat prin camera toată noaptea.(Ada îl priveşte tot timpul cu groază.)

PROFESORUL : Atunci... eu, nu-i aşa,o să mă due... Azi am o droaie detreburi... Trebuie să tree pe la liceu,să umilesc pe doamna directoare...înainte de-a fi arestată... (Cu grijă,ascunzînd-o de privirile lui Andrei,ia placarda. A ajuns pe terasă.)

ANDREI : A, să nu uit... A venit uncopilaş din vecini, acum doua mi-nute. A spus că dacă-i dai o li trăde zahăr, vine şi bunicul său la cor.Puştiul n-a putu t pronunţa „Conser-vator"... Bunicul respectiv ţi-a tr imisvorbă că e un om foarte priceput, a fost t rompet la roşiori.

PROFESORUL (neştiind ce să facă, rìdeprosteşte) : Ce oameni ! (lese.)

ANDREI (Adei) : Eşti de mult aici ? (Eadă din cap.) Stai la soare ? (Ea dà din cap.) Ce de t rupe tree ! Nu mi-aş fiînchipuit niciodată că exista atîţiasoldati pe lume... Tu ţi-ai fi ìnchi-puit ?

ADA : Nu, Andrei... (Se opreşte. Nupoate.)

ANDREI : Ce e ?ADA (se ridica, vine Unga el, il pri-

veşte in ochi, apoi ìncet, calm, foartematur) : Andrei... orice durere poatefi învinsă.

ANDREI (sincer) : Ştiu. Tocmai astacaut. încerc. Exersez. (Şi vrea să facă

cu mina boantà gestul de-a cìnta la pian. încremeneşte, apoi incearcà sa rida.) Dar cum nu mai sînt ìntreg,nici demnita tea mea nu e chiar fărăcusur. Mai are unele impuri tăţ i . Cutimpul...

ADA (czezînd că vede un ìnceput de dorinţă de redresare) : Cu t impul,Andrei ?

ANDREI (rece) : Vom uita, ne vomplictisi, va fi obositor. Chiar eu măvoi satura să m ă gìndesc la asta.De altfel, doctorii spun că-mi voi re-capata „uzajul oaselor carpiene şimetacarpiene, bineînţeles după o în-delungată şi serioasă gimnastică deadaptare.. ."

ADA (mereu neînţelegînd ; cam ne la locul ei) : Bine, Andrei, dar asta ìn-seamnă...

ANDREI (intrerupìnd-o) : Asta vrea săînsemne că, după un anume t imp,voi putea sta la masă cu oameniifără să mi se dea de mincare ca unuisugaci. (Cu un fel de rìnjet.) E dreptcă dacă mi-ar fi foarte foame şi n-aşavea pe nimeni la îndemînă, aş pu-tea mînea direct din farfurie, cu gura.

ADA (cu o neaşteptată intuiţie) : Vai,Andrei , cìt de singur t rebuie să fiitu !

ANDREI (cu o tresărire, parca ar fi fost lovit) : Nu-i adevărat , ce vor-beşti ? Nu vă am pe voi ?

ADA (clatinà din cap : „Nu").ANDREI (cu greu, ar vrea să evite

discuţia şi nu poate) : De ce spui asta,Ada ? Cum poţi spune asta ?

ADA (ìncet, serios, stingherită — darfoarte deschis) : Nu ştiu... dar simtcă e aşa... Mai ales acum, de cìnd...Eşti şi mai depar te decìt înainte. Şi...şi... (după o ezitare) te porti ca şi cumne-ai duşmăni. Şi tatei şi mie, nee puţin frică de tine... ca de un strain,care face din suferinţa lui, un fel descut.

ANDREI (a fost foarte lovit de cuvin-tele ei) : Şi mie mi-e frică, mi-egroază de mila voastră !

ADA (cu ochii mari, foarte sincera) :Andrei , da r mie nu mi-e mila detine !

ANDREI (total descumpănit) : Nu ìn-teleg... atunci ?

ADA (puţin obosită de efortul de-a gasi cuvintele) : Nu pot să-ţi spunexact. E ca după un cutremur, dupăo mare nenorocire... cînd oameniit rebuie să se a ju te unul pe altul rdeschis, din toate puterile. (Aproape strigînd.) Dar şi tu t rebuie să vreiasta !

41

ANDREI (cu un zimbet, se aşază pebanca, Unga ea, ìi ia mina in mîinilelui) : Multumesc... că exişti, Ada... Săîncerc să-ti explic... (Răsuflă adînc si vorbeşte cu un fel de resemnare, ca şi cînd ar şti că tot ceea ce spune e inutil — şi în acelaşi timp ca tre-buie sa vorbeascà.) Vezi tu, ca să fiuceea ce eram... pina ìn seara aceea...au trebuit 23 de ani. 23 de ani, ìncare am ştiut că trebuie, într-un fel,să renunţ la tot ceea ce face bucuriaaltora... Lucruri pe care, cînd eramcopil, le doream cu sălbăticie, sufe-ream că nu le pot avea. Mi se spu-nea : Tu eşti altfel, că asta e o marefericire că eu sînt eu, tocmai pentrucă mă deosebesc de alţii. 23 de ani,toţi cei din jurul meu s-au transfor-mat în nişte umbre... ocrotitoare,m-au ferit de cel mai mie necaz cade cea mai mica răceală. (Cu un oftat, care nu e dureros, ci un fel de con-statare : „acum s-a terminât".) Acum,toate astea sînt undeva : ca aminti-rea unei călătorii frumoase...

ADA (punìndu-i cu multa timiditate mina pe umăr) : Andrei, dar tu ştiică...

ANDREI (dind din cap, cu puţină im-pacienţă) : Ştiu, ştiu. Se poate luade la început... (Rìde.) Mi-ar trebuicine ştie cît, ani de zile... Şi pînăla urmă, să-mi dau seama că afost în zadar. Se poate şi asta,nu ? Ceea ce obţinem în viaţă nudepinde nici de dorinţele noastre,nici de perseverenţa cu care ne ur-mărim ideami...

ADA (aproape cu disperare) : Dar dece, atunci, Andrei ?

ANDREI : De ceva foarte vulgar, poate.De o întîmplare...

ADA : Nu-i adevărat ! Nu-i adevărat ! Depinde de noi !

ANDREI (o priveşte foarte mirat). ADA (nu-i dă timp să spună nimic) :

Trebuie să vrei... trebuie să ìncerci !ANDREI (ca unui copil) : Cît eşti de

tînără... Crezi că în zilele acestea numi-am spus, de sute de ori : „Nu-inimic, am s-o iau de la început, oricear fi"... Dar hotărîrile astea te încăl-zesc un minut, ţi se pare că totuls-a rezolvat... şi pe urmă vin anilungi, cenuşii, meschini, şi entuzias-mul de la început nu ţine...

ADA : Andrei, sînt oameni care au su-ferit... ani de zile, în ìnchisori, pen-tru ceva ìn care credeau... şi nimeninu le-a spus : asta se va ìmplini ìn-tr-un an, in doi, ìn zece...

ANDREI (uluit) : Ce vorbeşti ! N-arenici o legatura, de unde-ţi vin ideide astea ? Şi pe urmă... chiar dacăaş ìncerca... cine ar sta lîngă mine,cine m-ar putea suporta, acum cîndnu mai sînt nimic ?

ADA (dreaptă) : Eu.ANDREI (ramine incremenit. li tre-

murà buzele). ADA (la fel) : Dacă vrei...ANDREI (mai stă o clipă in fata ei,

pare că va izbucni, brusc se ìntoarce pe călcîie şi intra in casa. Exact inclipa aceea, din partea opusă intraProfesorul).

PROFESORUL (asudat, stergìndu-se cu o batista enormă. E plin de praf) :Draga, e fantastic ! Am fost la ziarsă dau un anunţ. Mă temeam să nurìda puţin de mine, ştii, pentru lumeaasta, profesorii de muzică sînt niţelridicoli... Am găsit nişte tineri sim-patici, au fost cu totul încîntaţi deideea mea... Mi-au promis chiar căo să vie la deschidere, că o să seriedespre asta... Am mai convins şi cì-ţiva vecini... Şi pe urmă am trecutalături, la liceu... (Ride.) Ştii cummi-a spus vipera ? „Iubite tovarăşe,cînd vă luaţi postul în primire ?"Iar eu i-am răspuns : „Onorata doam-nă preşedintă a ex-Patronajului,chiar mîine". (Observa privirea ei in-dreptatà spre terasă, absenta ei. Cu vocea schimbată, incet de tot.) E maibine acum ?

ADA : Nu ştiu... (Dar văzînd privirealui vinovată, dă din cap surîzînd.)

PROFESORUL (ìi ia mina, i-o sărută,apoi porneşte spre casa, ìn vìrful pi-cioarelor, ca şi cum s-ar teme să nutrezească pe cineva.* Ada ramine in mijlocul scenei : pare obosită, co-pleşită ; cu o mişcare brusca îşi în-dreaptă umeriì. In clipa aceea, pe coama zidului apar două miini, se desfăşoară un sul de hirtie pe care putem citi ESC, apoi făcîndu-şivînt, apare Mihai. E in uniforma militară, de Campanie, sublocotenent. O vede pe Ada, strìnge précipitâtsulul, sare in scena.)

ADA. (la auzul bufniturii se ìntoarce speriată. E gaia să tipe, se reazimà cu mina de spătarul bandi) : Tu ?

MIHAI (clatină din cap „nu". E foarte intimidât şi incearcă să glumeascàforţat) : Am venit tot ca data trecută,peste gard... Puterea obişnuinţei. Sin-gura deosebire e că atunci ìmi eraal dracului de frică. Imi spuneam căe ultimul gard pe care-1 sar în viaţamea. Previziune fundamental greşită.

{Pauză. Stingheriţi şi neliniştiţi amîn-doi. Ea îl priveşte cu ochi mari, pare că nu va putea scoate un cuvînt.)

ADA (deodată, izbucnind) : Unde ai fostpînă azi ? De patru zile... (Ca şi cums-ar fringe ceva in vocea ei, urmează nefiresc de liniştit, cu vocea alba.) Am crezut că... (încet.) Te-am căutatîntr-o zi... acolo la voi...

MIHAI (cu vocea schimbată, puţin gî-tuită) : Mi-au spus tovarăşii... Amavut tare mult de lucru. Am fostplecat din oraş... (Pauză. Abia acum ea observa uniforma lui.)

ADA (se apropie, pune degetul pe stofa aspra, într-o ciudată mişcare réti-cente) : Te-au luat la a rma ta ?

MIHAI (încercînd să glumeasca, farà prea mare convingere) : Da. Propriu-zis (ridicìnd ochii), s-a format o com-panie de voluntari utecişti...

ADA (agăţîndu-se de pieptul lui) : Şitu ? De ce ? Doar ţi-ai făcut datoria...ai suferit...

MIHAI (încet, ferm) : Trebuie. Nu sepoate altfel.

ADA (căutînd argumente) : Bine, darai fost rănit !

MIHAI (punìndu-i degetul pe buze) :Sssst ! Să nu te audă cineva. Ce dum-nezeu, am dus o muncă de lămurirecu medicul regimentului, pînă mi-ampierdut vocea şi tu strigi în guramare ? (Devenit grav.) Trebuie. (In-cet, privind-o fix în ochi.) Şi tu ştii...Dacă (timid), dacă m-ai aşteptat, a-tunci ştii că trebuie. (Zîmbind.) Dealtfel, e o simplă zgîrietură. Pînăajungem, s-a vindecat.

ADA : Pînă ajungeţi, unde ? MIHAI : Pe front. (Pauză.) Trebuie,

Ada. Trebuie să-i batem, să-i nimi-cim. Altfel nu se poate.

ADA (cu ochii în gol) : Ce nu se poatealtfel ?

MIHAI (simplu) : Nimic. (Pauză, încare timp ea priveşte mereu în gol.)înainte de plecare, am vrut să-ţi aducasta... (li ìntinde sulul, \a ìl ia me-canic, vrea să-l desfacă. Speriat, elo opreşte.) Nu ! Te rog... După ceplec. Te rog, Ada.

ADA (cu o voce care parca vine defoarte departe) : Bine... Mihai. (Pau-zà. Se aude zvonul coloanelor care pleacă spre front.)

MIHAI : Cred că trebuie să ne spunemceva...

ADA (dreaptă, cu o mare simplitate) :Te iubesc. (Farà nici o umbra de pa-tetism, tragism etc. etc., cu o Uniste de parca ar vorbi de sentimente de mult verificate.) Nu ştiu nimic des-

pre tine... sau atìt de puţin ! Şi to-tuşi, parca am fi de mult soţ şi soţie...şi am fost doar despărţiţ i un timp...patru ani... şi pe u rmă ne-am regăsitşi totul e ca înainte... în zilele astea,cînd mă gìndeam la tine, simţeamcă ştiu ce faci, ce gîndeşti, ce spui...(In timpul acestei replici, Andrei a apărut pe terasă. Ramine nemişcat,apoi se dà un pas înapoi, ieşind dinscena.) Poate ţi se pare... nu ştiucum. (Ridica din umeri şi urmează cu disperarea unei maturităţi tira-purii.) Pentru că... eu nu ştiu de cee aşa... se pare că oamenii t rebuiesă ascundă ceea ce simt... să se „ìn-ţeleagă" doar din priviri... să li separa că se înţeleg... să nu ştie nici-odată dacă s-au înţeles cu adevărat...să se joace... să se ascundă unul decelalalt... (cu un strigăt) să nu ştie !

MIHAI (o strìnge în braţe, îi ia sulul de hìrtie din mina, îl desface : MAÎNTORC. AŞTEAPTA-MA. TE IU-BESC.)

ADA (după o scurtă tacere, dà din cap) : Nu, Mihai. Eu nu te pot aş-tepta. De aceea am avut putereasă-ti spun tot. Numai de aceea. (Exactcu tonul lui.) Trebuie, Mihai. Nu sepoate altfel. (Inainte ca Mihai săpoată spune ceva, Andrei coboară depe terasă, încet, cu grijă, ca şi cumar păşi în gol.)

(Ada il aude, se ìntoarce, apoi, calma, fâră să schimbe vocea.) An-drei, el e Mihai... Ţii minte... dinseara aceea. (Nici o clipă nu trebuie aici, nici cel mai mie efect de „stin-ghereală" la nici unul.)

ANDREI (cu un zîmbet palid) : Măbucur că ai scăpat. Iar tă-mă, nu-ţipot da mina... (Ridica din umeri, fà-cìnd un gest cu mìinile bandajate.)

MIHAI (se apropie de el, ìi ia mina in mìinile lui, cu grijă, cu un mare respect) : Am auzit... E o crimă atìtde josnică... (Cald.) Aş vrea să ştiţică toţi oamenii cinstiţi sînt alăturide dumneavoastră.. .

ANDREI (mereu zîmbind, rece) : Mul-ţumesc. Dar, sincer vorbind, crezi căasta o să mă facă să pot cìnta, caînainte, Appassionata ? (Ada stă întreei neliniştită, e ca şi cum ar asista la un duel. I se pare că ştie dinaintetoate reacţiile posibile aie lui Andreişi aşteaptă răspunsurile lui Mihai,poate cu puţină teamă.)

MIHAI : Din nefericire, nu. Cel puţindeocamdată. Dar poate o să vă ajutesă vă regăsiţi... să fiţi tare... (după

•/')'

o ezitare, intens şi sincer) să puteţitrai.

ANDREI (care, probabil, se aştepta lao banalitate sforăitoare, o clipă, in-terzisi : Bine, dar... (zîmbind) trăiesc.Nici un moment nu mi-au trecut princap gînduri funebre.

MIHAI (privindu-l fix) : Nu ?ANDREI (ramine cu surîsul îngheţat

pe buze, ridica din umeri, întîlneşteprivirea Adei, apoi spune repede, sec) : Ba da. (Şi din nou zîmbind.)Atunci cìnd mi-am dat seama, cuadevărat, cît de ireparabil e totul.Dar... a trecut. Acum e bine din nou.Acum, totul s-a terminât într-adevăr.

MIHAI (cu un oftat de tăietor delemne) : Dacă ţi-aş spune că totulîncepe acum... ai ridica din umeri.E tare greu. E mai greu decìt neînchipuim. (Şi liniştit, după ce se uità la ceas, se aşază pe banca, priveştepuţin în jos, apoi ridicîndu-şi fata,spre Andrei.) Totul începe acum.Chiar pentru dumneata.

ANDREI (se aşază şi el) : Dă-mi voiesă ridic din umeri... aşa cum ai pre-văzut. (Şi brusc, urlind.) N-am ne-voie de consolari, de încurajări, în-ţelegi ? N-am nevoie ! Cìnd „mă ìn-conjuraţi cu mila voastră, înţelegă-toare" mi se face scîrbă de mine !Imi rapiti şi iluzia, jalnică de altfel,că sînt un fel de (cu o strîmbăturâ— la limita care desparte rîsul deplîns) „erou tragic" ! Mă micşoraţi ! (Mereu strigînd.) Vorbe : totul în-cepe ! Ce ? Viaţa ? Să firn seriosi,eel puţin ! Să avem demnitatea luci-ditătii ! O să trăiesc, e în regulă ! O să spun tuturor : ehei, habar n-aveţicine am fost eu, dar războiul !... M-amutilât un neamţ dement, care pro-babil o să se însoare, o să aibă copiişi o să asculte duminica la bisericămuzică de Bach... exclamînd în sinealui : „Ach ! Wunderbar !" Iar lumeao să zică : Vai, ce nenorocire... iarîn sinea lor : domnule, ăsta o ţineuna şi bună... (Sec, rece, dur.) Nuvreau. Refuz.

MIHAI (mereu foarte calm, apropiat) :Şi atunci ?

ANDREI (privind în gol) : Ştii dum-neata cine am fost eu ?... Acum potvorbi despre asta pentru că nu maisînt... şi n-am să mai fiu. Eu amavut lumea mea... în care totul eracurât... şi-n care viaţa era ceea ceeste ea într-adevăr, la limita ei ul-tima : o sete, o căutare veşnică, nici-odată multumită, niciodată obtuză şigrohăitoare, niciodată năclăită... în

care neliniştea nu era frica aceastade animal... care te face să asuzi şisă te doară burta... Ci un tremur...aşteptarea prelungită a unei minunipe care o simţi veşnic lîngă tine...şi mîna ta n-o atinge niciodată. (Sec.)Dă-mi o ţigară !

MIHAI (scoate pachetul, ia o ţigară, i-o pune între buze şi i-o aprinde. Totul trebuie făcut cu eel mai mare firescposibil).

ANDREI (trage un fum, apoi o scuipă) : A fost deaj uns o clipă, un om carea găsit un cleşte, şi totul s-a termi-nât. Şi ceea ce e mai înfiorător e cănu s-a schimbat nimic. Nici în mine,măcar. Dorm, mănînc, fac gesturilevieţii, eterne, simple şi scîrboase,într-o lume care a devenit cu cevamai săracă. (Bâtîndu-l pe Mihai exactpe umărul rănit, în tactul cuvintelor.)Patru ani m-am închis în pivniţaaceea şi în mine ìnsumi. Patru anide muncă pînă la prăbuşire, pînăaproape de anularea vieţii... patruani m-am pregătit.

MIHAI (cu o intensitate insuportabilă) : Pentru cine ?(Ada a ascultat disputa aceasta, a-

proape cu groază, ca şi cum Mihai ar fi ultima salvare. în clipa cìnd răsunăacest „Pentru cine ?", ìncet, pe vìrful picioarelor, se depărtează şi intra încasa. Nici unul n-o bagă în seamă. Arfi poate de dorit ca în clipa cìnd An-drei se dezlănţuie, toate zgomotele stră-zii să înceteze, să domnească o Uniste îngheţată.)ANDREI (după o pauză, cu mirare) :

Pentru mine. (Văzînd că Mihai îl pri-veste cu un fel de nemulţumire, ré-péta, apăsat, putin sfidător.) Pentrumine ! (Apoi, „întelegînd".) A, da, ìn-teleg, dumneata condamni asta...

MIHAI (după o pauză, în care a fost nehotărît) : Eu ? (şi-i priveşte mîinile bandajate, atît de fix, încît — ca şicum privirea lui ar fi materializată— Andrew le ascunde.)

ANDREI (iritat) : Nu te înţeleg. Cevrei ? îmi vorbeşti ca şi cum eu aşfi vinovat... De ce ? Doar... am de-zertat, n-am vrut ca numele meu,ca fiinţa mea să poată fi legata derăzboi, de această monstruozitate pecare o condamn... Am refuzat răz-boiul. De ce mă acuzi ? L-am refu-zat.

MIHAI (ìncet, calm) : Nu se poate. Fic-care om 1-a dus, ìntr-un fel sau ìn-tr-altul. Dumneata I-ai ocolit doar,un timp. Şi acum eşti un soldat ră-nit in ultima zi de război. Un soldat

44

fie că vrei sau nu. Din pacate, nuvrei... Nu vrei, dar strigi : nu pot !Nu pot !

ANDREI (ostil) : Soldat, luptă, război ! Cînd vom uita oare cuvintele astea ? Soldat, luptător... pentru asta trebuiesă te fi născut într-un anume f e l -sa...

MIHAI (surîzînd, aproape indulgent) :Crezi ?

ANDREI (scos din fire) : Vorbe ! Nusînt vinovat cu nimic... Sînt... (cuscîrbă) sînt o „biată victimă" !

MIHAI (se uită la ' ceas) : Prea multavreme n-am... şi nici mie nu-mi placvorbele... Şi mi-e greu să vorbesccu dumneata : n-aş vrea să te ră-nesc şi eu... „Vinovat, nevinovat",ce-s cuvintele astea ? Dacă vrei s-oluăm aşa, nici bestia aia, ala care te-ator turâ t nu-i vinovat... Aşa a fostcrescut, crede că omorînd, violînd,chinuind „apără Patr ia germana"...(Dur.) Nu ! Nu se poate judeca aşa,n-ai dreptul ! Nici suferinţa dumi-tale nu-ţi dă dreptul să judeci aşa...suferinţa dumitale te obligă... (Cusarcasm.) „Vinovat, nevinovat"... Ceicare mìnjesc numele de om trebuiestirpiti ! Asta e, nu se poate altfel.

ANDREI (amuzat) : O spui, totuşi, caşi cum m-ai acuza.

MIHAI : Nu te acuz. N-am acest drept.Dumneata ai patru ani de izolare,eu am patru ani de puşcărie... (Rî-zînd.) în t r -un fel deci, sîntem chit.(Brusc.) Nu-i adevărat . Nu sîntemchit. în aceşti patru ani, împreunăcu tovarăşii mei, am aşteptat ziuade azi... şi ne-am bătut pentru ea,acolo !

ANDREI (rîzînd, strîmb) : Cu cine, pen-t ru numele lui dumnezeu ?

MIHAI (liniştit) : Cu toate : cu gardie-nii, cu foamea, cu dorul ìngrozitorde-a fugi pe un cîmp ìn soare, cucarnea care dorea mîngîierea uneifemei, cu ignoranţa noastră, cu t impulcare nu mai trecea. Spune-mi : cucine te-ai bătut în închisoarea dumi-tale ?

ANDREI (încet) : Cu mine... (Pauză.)înţeleg, ai vrea să-ţi spun : am aş-teptat clipa cînd voi ieşi... cînd o săcînt... cînd o să fiu un fel de apostolal frumuseţii... cînd o să mă potdărui.

MIHAI (calm, privindu-l în ochi) : Da.Asta aş fi vrut să-mi spui...

ANDREI (uşor descumpănit) : Şi cuce-ar fi fost lucrurile altfel ?

MIHAI : Odată cu pianistul desăvîrşits-ar fi format atunci şi un om égal

eu artistul. Vezi, Andrei, cînd posi-bilitatea de-a cìnta a disparut — celpuţin pentru un t imp — au rămasdoar frica... slăbiciunea, neîncredereaîn tot. Şi eu timpul... (ezită) iartă-mă,dar am atît de puţină vreme, încîtnu pot să-mi caut cuvintele... un felde răutate, ca a unui bătr în egoistcare ar vrea ca toată lumea să dis-para odată cu el... Singurătate, ne-păsare... (Brusc, scuipă.) Pfui ! Şi maigrav : măcinarea, autodistrugerea...(Cald.) Andrei ! Nu continua „opera"celor care ţi-au zdrobit degetele ! (ìnclipa aceasta se aude din nou tu-multui trupelor trecìnd spre front.)

ANDREI (e tulburat. Ezitind) : Iar-tă-mă, te rog... dumneata ce profesiu-ne ai ?

MIHAI (cu o extremă simplitate) : Sîntmembru al Part idului Comunist...(Zîmbind.) Deocamdată, în uniformamilitare, nu prea strălucit croită...

ANDREI : Ai foarte multa intuiţie...MIHAI : Imi pare rău că te dezamă-

gesc. N-am. E mult mai simplu. Amdiscutât despre dumneata, aproape o oră... (Scuzîndu-se.) Ştii, sînt atît demulte de rezolvat... şi ştim atît deputine...

ANDREI (la capătul rabdarii) : Cu cineai discutât, pentru numele lui dum-nezeu ?

MIHAI (zîmbind) : Cu nişte oameni...Or să te caute...

ANDREI (ridicìndu-se, enervat) : Mul-ţumesc, nu e nevoie. La ce bun ?Să-mi ţ ină discursuri ?

MIHAI : N-o să-ţi ţ ină discursuri, teasigur. (Rìde.) Nu se prea pricep şinici n-au t imp. Or să te ajute.

ANDREI (strigìnd) : Cum ? Or să măìncurajeze, nu ? Poate or să reuşeascăsă mă cîştige, să mă facă să mă dez-vălui... că eu sînt un idiot... m-ammai dezvăluit şi nenorocitului ăluiade profesor neamţ... Am crezut căe un intelectual, un gînditor, şi uite !(Arata mìinile.)

MIHAI (furios) : Va să zică, asta era...Sincer faţă de un fascist ! Superb !Zidul I-ai deschis în faţa fascistuluişi-1 închizi in faţa oamenilor care...„cu ce-or să te ajute ?" Să înveţisă lupţi, să ai putere să lupţi împo-tr iva degetelor dumitale sfariniate,în pr imul rînd ! Să ieşi din închisoa-rea neputinţei ! Să ştii că eşti aş-teptat de oameni ! Să ştii asta în fie-care zi, în fiecare clipă a lungilorani care vor urma ! (Creste zgomotultrupelor.)

45

ANDREI (descumpănit) : Dă-mi voie săte întreb ceva. Mai înainte... (stin-gherit) iartă-mă, am auzit că mergivoluntar pe front... Eşti un ora ra-tional, surprinzător de rational. Nuţi se pare că ar fi absurd, tot atîtde absurd (îşi arata mîinile) ca unglonţ, o bucata idioată de plumb, săîncheie totul, definitiv ?

MIHAI (zîmbind) : Ştii, o să mă ferescal dracului. O să am o grijă de mine...ca şi cum aş fi de cristal. Pe cu-vîntul meu de onoare.

ANDREI : Şi dacă o să-i bateti pefascisti, o să stîrpiţi Knappii.. crezică oamenii ceilalţi or să devina maibuni, mai nobili... Crezi că lichida-rea fascismului o să-i facă pe cei-lalţi să pretuiască muzica, de pildă ?

MIHAI (simplu) : Or să ştie că sînt oa-meni. Trebuie. Nu se poate altfel.

ANDREI (sacadat, ca şi cum nu şi-argasi firul) : Şi cìnd or să ştie asta...abia atunci or să-şi dea seama că sîntsinguri... că suferinta unuia e numaia lui, ca şi putinele bucurii, ca şimoartea...

MIHAI (singura lui izbucnire ; cu o patimă, cu o furie care-I transfigu-reaza) : Nu-i adevărat ! Nu-i adevă-rat ! Nu mai gìndi la fel cu cei careţi-au zdrobit degetele ! Suferinta du-mitale e şi a mea ! Mă dor degeteleastea sănătoase din pricina ei ! Măsimt umilit că aşa ceva s-a pututîntîmpla ! Aş vrea să pot sta lîngădumneata, să nu te las să te otră-veşti singur. Vrei să ştii de ce plecpe front ? N-aş putea trai... n-aş maiputea strìnge în braţe o femeie...ştiind că puteam şi n-am fost acolo unde tot ceea ce e omenesc ìn mineimi cere să fiu ! Tot pentru aşa cevaa fost exécutât tatăl meu, un me-canic de locomotiva care n-a preaavut vreme să asculte Beethoven...dar care stia că frumosul exista înoameni şi că trebuie nimiciti aceiacare-1 înăbuşă ! Pentru asta mă duepe front şi pentru asta am să măìntorc ! Şi pentru asta am să mă batpînă cînd mă voi putea mişca !

ANDREI (ezitînd, aproape ruşinat deceea ce spune) : Şi... dacă... n-ai săte ìntorci ?

MIHAI (după o pauză, zîmbind, aproa-pe cu mila pentru Andrei) : E tare,tare greu să murim toti...(In clipa aceea, de după gard, o voce

răguşită de soldat.)VOCEA : Dom'sublocotenent ! Dom'sub-. locotenent ! S-a dat ordinul de ìnco-

lonareee ! într-o ora trebuie să firnìn treeeen ! Dom'sublocotenent !

MIHAI (sare ìn picioare, abia acum observa că Ada nu mai e atei. Se crispeaza).

ANDREI (foarte incet, abia se aude, e mai mult un suflu) : Am... să-i spuneu...

MIHAI (mai ramine o clipă aşa, ne-mişcat, apoi un suris larg, mut, îiluminează faţa ; pare o expresie avitalităţii. Se repede la gard, îl sare. Foarte tare se aude zgomotul trupe-lor pe şosea. Din'casa apare extremde aferat Profesorul. Ţinuta solemnă i s-a deranjat. Ţine în mina o hîrtie.)

PROFESORUL (care venea foarte ve-sel, în clipa cînd îl vede pe Andreirpare cà se încordeazâ. Tot timpultrebuie să para cà nu ştie ce să facà,ce să spună, cum să se miste ; simteel însuşi că e în falset şi voind sa corecteze, agraveaza) : Credeam căte odihneşti, dragul meu. (Dă să as-cundă hîrtia.)

ANDREI (apropiindu-se, spune atît de cald, încît Profesorul îl priveşteuluit) : Ei, ce ai acolo ? Ce bucataclasică ai descoperit pentru coruldumitale ?

PROFESORUL (stingherit) : Ştii... e obucata care... Te interesează sincer ?(Umilit.) Nu e nevoie să fii politicoseu mine...

ANDREI : Pasiunea mea pentru mu-zica a rămas aceeaşi...

PROFESORUL (şi mai încurcat) :Acuma... obiectiv vorbind, nu e vorbastrict de muzică... (Brusc, hotârîn-du-se să ia taurul de coarne.) Eu amtrecut astăzi... pe la comunisti ! (Ise pare că acum ar fi normală omare mirare, poate şi puţină revolta,de aceea continua repede.) Trebuiesă-ti spun că aici nu e nici o incon-secventă... Eu totdeauna am fost...cam comunist... Din instinct. Liber-tate, egalitate, fraternitate... (A mai găsit un argument.) Le-am expusideea mea. (Mirîndu-se singur.) Aufost de-a dreptul încîntaţi. Dar vezi...aici intervine caracterul... neartistic...(Cu greu se hotărăşte să pronunţe cuvîntul.) Politic. M-au rugat să în-văt oamenii să cìnte pe patru voci...o bucata... (prefăcut) uite că i-amuitat titlul... Muzica e de Degueyter...cuvintele de Pottier... Fac o manifes-tatie, înţelegi... N-am găsit niciundepartitura, aşa că mi-a cîntat-o ci-neva... (Fredonează începutul „Inter-naţionalei".) E solemnă... Am tran-scris-o... Andrei, dacă ai vrea să te

46

uiţi, ştii, pe mai multe voci, orches-traţie...

ANDREI (foarte sincer) : Spune-mi, nucrezi că eşti puţin ridicol cu toateastea ?

PROFESORUL (il priveşte lung şi spu-rie cu gravitate) : Nu, din moment cenimeni nu rìde de mine...

ANDREI (stînjenit, umil) : Numai eu...PROFESORUL (aşteaptă poate un răs-

puns, dar văzînd că Andrei tace, por-neşte spre iesire ; se opreşte ; se in-toarce) : Vrei s-o transcrii ?

ANDREI (foarte blind) : Cu ce ?

(Profesorul, ca şi cum ar fi fost lovit in piept, iese în goană. De pe terasăapare Ada.)

ANDREI (se intoarce ; pe fata lui e in-tipărită o mare hotărîre şi o mare tristeţe. încet, Adei) : A trebuit săpiece.

ADA (tot timpul scenei, de o mare simplitate, aproape despersonalizată,fără un gest, vorbind cu aceeaşi in-tonaţie) : Ştiu. L-am văzut.(Incet, cu paşi mărunţi se apropie.)

ANDREI : E un om care ştie ce vrea.ADA : Toţi ştim ce vrem, Andrei, ìn-

t r -un fel sau ìntr-altul.ANDREI : Ada ! Tu ai îmbătr îni t !

(Ochii ei alunecă spre mìinile lui ;Andrei se preface că nu observa.) Şi ce-i cu rochia asta ? Parca eştio văduvă !

ADA (venind foarte aproape de el, pri-vindu-l in ochi) : Andrei, tot ce ţ i-amspus ìnainte, ramine aşa, să ştii.

ANDREI (cu o imensă disperare) : Da,Ada... (încet, ca şi cum buzele lui ar pipai cuvintele.) Draga Ada... (Pau-ză.) Eu nu te-am sărutat niciodată...

ADA (stins) : Ai încercat s-o faci ?ANDREI (îşi apropie fata de a ei ; bu-

zele lor par că se vor întîlni ; fataei e alba ca varul ; deodată el o ìm-brăţişează numai, în aşa fel, încîtobrazul lui ramine spre scena : pareo mască.)

ADA (înăbuşit) : O doream... Am aş-teptat de atìtea ori să se întîmple...

ANDREI : Ar fi trebuit, Ada. (Sint Unga banca. Se despart. Ada se aşazăsfîrşită, ca şi cum, dacă ar mai fi stat o singură clipă în picioare, s-ar fi prăbuşit.) Ada... cu t impul se parecă totul va fi ca ìnainte... Faimosulconcert va avea loc cu o oarecareîntîrziere... îmi pare rău doar că tre-buie să aştepţi atî ta t imp rochiileacelea fantastice... Parca era vorbaşi de diamante, nu ?

ADA (cu o mare tristeţe) : Cît pumnul .ANDREI (încet, întinzîndu-se pe banca,

îşi pune capul în poala ei. Ea ra-mine cu privirea in gol) : Cîţiva anidoar... Cîţiva... (De aici incoio va vorbi ca un om cu febră ridicată.) Dar acum e altceva... Acum putemumbla... ne putem bucura de soare,de apă, de nori, de zăpadă... O sămergem la mare... Tu ştii să înoţi ?

ADA : Da, Andrei.ANDREI : Eu, deloc. Dacă nu mă fa-

veti, rişti să mă pierzi... O să ne că-sătorim...

ADA : Cînd vrei tu, Andrei .ANDREI (la fel de febril) : N-o să ne

fie prea uşor, să ştii... Va trebui sadau lecţii, să intru profesor... E ne-voie să facem economii... să pot mergein străinătate la un specialist... Amsă încerc să compun, desi prea mareîncredere n-am că ar putea să iasăceva din asta... Şi tu va trebui să-ţirezolvi şcoala... Să te inserii la Uni-versitate... O să ne mutăm la Bucu-reşti... Nu ştiu unde o să găsim lo-cuintă... Eu nu strălucesc prin cali-tati practice.

ADA : O să ne descurcăm...ANDREI : Ştii, nici cu îmbrăcămintea

nu stăm prea strălucit, pînă acumn-am avut nevoie, şi un profesor...fie el şi de muzică, trebuie să ara tedecent...

ADA : O să vedem noi, Andrei .ANDREI (cu o săritură aproape nefi-

rească, e in picioare. Urla) : Nu ! (Cumìinile boante o ridica de pe banca, o impinge.) Du-te, Ada ! Trenul luipleacă in curind ! E in gara ! Du-te,Ada... t rebuie să te duci... (li pune mina pe buze, n-o lasă să scoată ovorbă) cu el, peste tot ! Acum, la ìn-ceput, cînd e greu. E singurul lucrupe care ţi-1 cer, pe care te implor,singurul fel în care mă poţi ajuta,Ada. Du-te... încearcă să te inserii laCrucea Roşie... oriunde. Dar să fiiacolo. Nu vorbi, nu spune un cuvìnt,nu-ti dau voie. O singură data, mă-car acum, ai încredere în mine ! As-cultă... poate n-o să poţi pleca cu el,acum, pe front, nu ştiu... nu mă pri-cep... Dar dacă te duci acum în gara,dacă-1 vezi, dacă-i spui, dacă-i facisemn... viaţa voastră o să fie aşacum o meritati... cînd se va întoarce,sau cînd vă veti întoarce... Chiar dacănu poţi pleca eu el, dacă o să fii îngara, e ca şi cum aţi rămîne îm-preună peste tot. Ada, te rog, dă-miaceastă singură dovadă de încre-dere... ca să pot şi eu... ca să pot...

47

ca să nu ne stricăm amîndoi viaţa,fără put inţă de întoarcere... Ada, nuvorbi, nu vorbi. Acum fiecare cuvînte gol, e fără sens... (li sărută amîn-două mîinile.) Du-te... (şi numai cubuzele, fără glas) iubita mea... (Şi cusila o conduce pina la marginea sce-nei.)

(Andrei ramine nemişcat, cu privi-rea aţintită spre locul pe unde a ieşitea. Din nou, pina la intrarea Profeso-rului, încetează tot tumultui şoselei.îşi îndreaptă umerii, ca pentru o lunga şi grea bătălie, apoi deodatăse prăbuşeşte pe banca şi-şi ascundefata in miini. Din casa, o voce.)

VOCEA : Hei, dom' profesor, undeeşti ? Că venirăm toată familia !Dom' profesor, n-auzi ?

ANDREI (ridicìndu-se, cu vocea stinsă) : Se întoarce îndată.

VOCEA : Drept că nu-i încă cinci. E voie să ne aşezăm pe scaune ?

ANDREI (dà din cap. Apare Profeso-rul. E şi mai dezordonat, plin de praf. Fluturà-n mina o hirtie. Foarte ve-sel.)

PROFESORUL : Tot aici eşti, dragulmeu ! E teribil, e fantastic, e nemai-auzit ! (Se aşază Unga el, îşi facevînt cu hìrtia, apoi o desface şi ci-teşte cu multa exagerare.) „Prin p re -zenta vi se aduce la cunoştinţă căconform ordinului 4829 al Ministe-rului Educaţiunei Nationale sînteţidestituit de data asta pentru tot-deauna, din postul de profesor dedexteri tate (muzică) al liceului„M. S. Regina Maria", unde aţi fostreprimit pe data de 24 august 1944,din pricina activităţii politice incom-patibile cu sfìnta misiune de dascălal generaţiunilor tinere. 28 august1944, ss. directoare..." SS e foartebine ! „Aspasia Niculescu-Vrìnceanu",ceea ce, t rebuie să recunoşti, e de-adreptul de rîs. Bon ! Să păs t răm acestdocument de mare valoare isterica !(Il pune cu infinita grijă in buzu-narul de la piept ; îşi consulta cea-sul.) Cum te simţi, copile ? N-ar fimai bine să te duci să te odihneştiputin ?

ANDREI : Dacă începi îndată repeti-tive, tot n-o să pot. Aici e bine. E olumina obosită, materna.. . Mai binedă-mi imnul dumitale, să vedem cese poate face cu el.

PROFESORUL (fericit de acest ìnceput de interes, care lui i se pare un ìn-ceput de regenerare morală) : Desi-gur... desigur... Uite-1.

(Un timp scurt, cei doi mormăie îm-preună, pe două voci, „Internaţio-nala".)O VOCE (din casa) : Dom' Profesor !

Mai stăm mult ?PROFESORUL : Imediat, draga, ime-

diat ! (Lui Andrei.) Aştept corul dela gara. Ştii, e o bază. Dar trebuiesă mai stea puţin. Pleacă trupele pefront, înţelegi. Aşa, va să zică astae. Basul : pam, pam, param, pam,pam, pam... Mulţumesc. Şi acum sìntcategorie : la culcare. Cheam-o peAda, jucati o par t idă de cărţi... Şieu sînt liber pe la şapte... Nu vreausă-i sperii de la bun ìnceput.

ANDREI : Ada a plecat.PROFESORUL (adîne indignât) : Unde ?

Cum şi-a permis să te lase singur ?ANDREI : Eu am trimis-o.PROFESORUL (enervat) : Unde, draga ?

Aveai nevoie de ceva ? De ce numi-ai spus ? Tot am fost in oraş !

ANDREI (după o tacere, răsuflă adinc) :A plecat cu t înărul acela... care a fost la noi... atunci, in noaptea cìnd...

PROFESORUL (speriat de moarte) : Co-pile, pentru dumnezeu, ţie ţi-e rău ? (Vrea să-i pună mina pe frunte.)

ANDREI (se retrage smucit) : Nu !PROFESORUL (începe să realizeze.

Surd, prevestind răcnetul) : Andrei !ANDREI (calm, palid) : Eu am trimis-o.

Am silit-o să piece.PROFESORUL (căzînd în ameţeală) :

De ce ? Nu înţeleg ce vorbeşti ! Dec e ?

ANDREI : Pentru că e un om. Pen-tru că Ada il iubeşte.

PROFESORUL (izbucnind) : Andrei,nenorocitule ! (Se dezlănţuie cu oforţă înspăimîntătoare, îl ia de piept, il scutură ca pe o frunzà, îl aruncà pe banca.) Nenorocitule ! ( Se re-pede la el cu pumnii ridicati.) Cineti-a dat dreptul să nenoroceşti vie-tile al tera ? Cine ? Cine, nenoroci-tule ? (Degetele lui rup spătarulbandi.) De ce ai făcut asta ? De ce ?Iti era frică de ea, de sănătatea ei,de vitali tatea ei ! Ai préférât s-oarunci altuia... ca să nu ştie... ca sănu afle niciodată cît eşti de slab ? Sănu-ţi cunoască egoismul sălbatic ? Sărămîi „martir" ? (Cu tonul cel mai ìnalt.) Ó, Andrei ! Infirmitatea ta nue aici ! (li arata mîinile.) Ci aici şiaici ! (îl loveşte în inimă şi înfrunte.)

ANDREI (rar, cu o mare, nesfirşităumilinţă) : Ştiu, tata...

PROFESORUL (ramine încremenit, a-poi ca şi cum toatâ puterea s-ar

48

smulge din el, se prăbuşeşte pe banca, cu fruntea in palme.)

VOCEA (din casa) : Dom' profesoooor !Noi plecăm acasă

PROFESORUL (se întoarce brusc, cu o zvîcnitură, vrea să spunà : „Duce-ţi-vă dracului ! Dar)

ANDREI : îndată.. . (Se apropie de Pro-fesor, şi aşa cum bătrînul stă aple-cat îşi pune caput pe umărul lui.)Tata... Ada e puternică şi sincera...ca viata... Tu mi-ai spus de atì tea ori,în anii aceştia... că trebuie să vinăo lume nouă... sănătoasă... curata...Ada apar ţ ine acestei lumi. Las-o să-şigăsească locul în ea, acum, la ìn-ceput, firesc... (ìncet.) Aşa cum aicrescut-o tu... (Foarte ìncet, imper-ceptibil, profesorul se îndreaptă. Miş-carea va dura foarte muli.) Las-o săcunoască farmecul acesta t înăr şisălbatic al ìnceputului... Noi doi...ş t im prea multe... şi nu ştim nimicîn acelaşi timp... Poate că... ìmpre-ună... Poate că vom putea... (Stri-gìnd.) Tata ! Poate că vom putea !Ajută-mă ! înva ţă-mă să trăiesc ! Maiîncearcă o data, cu mine, acum cìnde peste puterile mele de greu... Dă-mitot ce e bun în tine... acum... cînd nici

măcar nu mai ştiu dacă am avutvreodată talent... Zidurile n-au me-morie, ta ta ! Numai oamenii au !

PROFESORUL (îşi ridica spre el fatascaldata în lacrimi).

O VOCE (din casa, de unde se aud tro-păituri) : Dom' profesoor ! Am venit !

PROFESORUL (se ridica foarte ìncet şi la fel de ìncet porneşte spre te-rasa).

ANDREI (in clipa cînd bàtrìnul a pus piciorul pe prima treaptă, cu o ne-sfîrşită sfială) : Cum sînt oamenii a-ceştia... ta ta ?

PROFESORUL (se întoarce. Rar, so-lemn) : Ştii, au foarte mul te posi-bilităti . (Andrei porneşte şi el, ìncet, spre destinul lui. în clipa aceea, din partea opusă apare Ada ; fata ei fe-ricită, luminoasă, iradiază puterea pe care dragostea o da oamenilor cu-rati : puterea aceea nebănuită a fe-meii de-a duce in spate povara şi su-ferintele celor care au nevoie de ea. Foarte tare se aude zgomotul trupe-lor spre front, apoi, acoperindu-l, ìmpletindu-se cu el, acordurile finale, majestuoase, ale „Passacagliei" de Bach.)

CORTINA

4 — Teatrul nr. 4