CRITICISMUL JUNIMIST:

Titu Maiorescu

“Vocatia pentru inceput a lui Maiorescu, oricat ar fi de exceptionala, implica si ea aceasta contradictie: nu numai nazuinta de a fi cel dintai, Marele Preot al culturii, dar si imposibilitatea de a se desprinde cu totul de trecut.”(N.Manonescu,Contradictia lui Maiorescu)

TITU MAIORESCU-BIOGRAFIE

Titu Maiorescu (1840-1917), critic si estetician. Nepot de taran si fiu de profesor, isi face studiile primare la Craiova si urmeaza un an de gimnaziu la Brasov. La 11 ani pleaca la Viena, unde se inscrie mai intai ca extern (la Gimnaziul academic), apoi ca intern la Academia Theresiana. Dupa absolvirea studiilor vieneze, urmeaza dreptul si filosofia la Berlin (1858-1859) si la Glessen, unde obtine titlul de doctor in filosofie (1859); isi continua pregatirea academica la Paris (1860-1861). Obtine o licenta in litere si una in drept. Intors in tara in 1861, incepe o cariera didactica si politica foarte bogata.

TITU MAIORESCU-BIOGRAFIE

La numai 23 de ani este numit rector al Universitatii din Iasi. Impreuna cu alti carturari Maiorescu initiaza, in 1863, un ciclu de “prelectiuni populare”, a caror traditie va dainui vreme de 17 ani. Cei cinci infiinteaza societatea Junimea (1863), al carei mentor va fi Titu Maiorescu. In 1874 Maiorescu se muta la Bucuresti. In cadrul partidului conservator va fi, pe rand, deputat, ministru al cultelor, ministru al justitiei, ministru de externe si prim-ministru. La 31 decembrie 1913 se retrage din viata politica si la 1 iulie 1917 moare.

“Primejdioasa este suficienta cu care oamenii nostri cred cred si sunt crezuti ca au facut o

fapta atunci cand au produs sau tradus numai o forma goala, a strainilor este datria

fiecarei inteligenti oneste de a-l studia, de a-l urmari de la prima sa aratare in cultura

romana si de a-l combate si nimici fara nici o crutare, daca nu vor sa fie insisi nimiciti sub greutatea lui.” (Titu Maiorescu, In contra directiei de astazi in cultura romana)

O CERCETARE CRITICA ASUPRA POEZIEI DE LA 1867

Criticul isi imparte studiul in doua capitole: - Conditiunea materiala a poeziei ;

- Conditiunea ideala a poeziei.In conceptia criticului, spre deosebire de stiinta, care este chemata sa exprime adevarul, “poezia este arta de a pune fantezia in miscare prin cuvinte”, frumosul fiind “ideea manifestata in materie sensibila”. De aceea, poezia trebuie sa aiba doua “conditiuni” . Conditiunea materiala se realizeaza prin cuvinte ca ”organ de comunicare”-poetul trebuind sa aleaga pentru indeplinirea acestei conditiuni”cuvantul cel mai putin abstract” dar si sa foloseasca “epitete ornate”, “personificarile obiectelor nemiscatoare sau prea abstracte, precum si a calitatilor si a actiunilor”, comparatiile originale si juste, metaforelel, tropii, in general.

Conditiunea ideala, are in vedere sentimente si pasiuni exprimate, caci “ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simtamant sau o pasiune, si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala[...]. Prin urmare iubirea, ura, tristetea, bucuria, desperarea, mania etc. sunt obiecte poetice; invatatura, preceptele morale, politica etc. sunt obiecte ale stiintei, si niciodata ale artelor”. Materialul sensibil al poeziei consta in imaginile artistice create in mintea cititorului. Obligatia poetului, spre deosebire de aceea a omului de stiinta, care sustine adevarul, este de a se expune in fata cititorului, prin intermediul limbajului figurativ.

Ca si in cazul “conditiunii materiale”, “conditiunea ideala” se realizeaza prin diverse mijloace: poezia trebuie ”sa nu se intoarca in jurul aceleiasi idei, sa nu se repete, sa nu aiba cuvinte multe pentru gandiri putine. O excceptie aparenta sunt poeziile cu refren; dar numai aparenta. In realitate, refrenul, desi pastrand aceleasi cuvinte, cuprinde in fiecare strofa o idee noua sau cel putin o alta privire a ideii celei vechi.”. Un alt mijloc de realizare al “conditiunii ideale” in reprezinta adevarul exprimati in poezie – “poezia frumoasa trebuie sa fie adevarata”. Pentru ca poezia sa fie adevarata, trebuie editate diminutivele, dar si exagerarile, iar rimele trebuie sa fie elaborate. Ca si in cazul pasiunii, poetul trebuie “sa nu-si injoseasca obiectul”.

Comediile D-lui Caragiale

Studiul din 1885, Comediile D-lui Caragiale, trateaza tema moralitatii in arta si a inaltarii impersonale, idei estetice a caror origine se afla in opera lui Hegel, respectiv, Aristotel. Punctul de plecare al studiului este discutia din presa vremii despre moralitate in opera comica a lui Caragiale: “Lucrarea D-lui Caragiale este originala; comediile sale pun pe scena cateva tipuri din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul infatisarii lor in situatiile anume alese de autor”. Maiorescu ii combate prin acest studiu pe aceea care respinsesera comediile lui Caragiale pe motiv ca ar fi imorale. Arta este moralizatoare prin ea insasi, nu prin ideile promovate – este ideea estentiala din studiul lui Maiorescu.

Atata timp cat operele lui Caragiale au in centru personaje, tipuri imprumutate din viata sociala, din viata reala, ele nu au cum sa fie imorale. “Subiectul poate sa fie luat din realitatea poporului; dar tratarea nu poate sa fie decat ideal-artistica, fara nicio preocupare practica.”. Mai mult decat atat, in conceptia lui Maiorescu, “Comediile D-lui Caragiale ne arata realitatea din partea ei comica. Dar usor se poate intrevedea prin aceasta realitate elementul mai adanc si serios, care este nedezlipit de viata omeneasca in toata infatisarea ei, precum in genere indaratul oricarei comedii se ascunde o tragedie.”

De asemenea, Maiorescu combate si acuzatia potrivit careia comediile lui Caragiale ar urmari scopuri politice: “... o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul isi ia persoanele sale din societatea contimporana cum este, pune in evidenta partea comica asa cum o gaseste, si acelasi Caragiale, care astazi isi bate joc de fraza demagogica, si-ar fi batut joc ieri de islic si tombatera si isi va bate joc maine de fraza reactionara, si in toate aceste cazuri va fi in dreptul sau literar incontestabil.”

Receptarea ideilor maioresciene

“Chiar daca, in niciuna din formele lui de manifestare, Miorescu nu a fost un spirit original, importanta sa e covarsitoare: ea trebuie cautata in rolulde calauza, de <spiritus rector> pe care Maiorescu l-a avut in cultura romana, intr-o epoca in care aceasta se afla in plina tranzitie si in cautarea unui destin mai inalt.” (Liviu Petrescu, Titu Maiorescu, Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dictionarul esential al scriitorilor romani)

“Junimismul in critica sa fata de progresul de formatie a statului si a civilizatiei noastre a ignorat existenta a doua tipuri de formatie si ca, prin inapoierea strivitoare in care ne aflam, formatia revolutionara ne era singura indicata, nu prin preferinta, ci prin fatalitate sociala.” (E. Lovinescu, Titu Maiorescu)

“Intrebarea firesca este daca oamenii de la 1848 pe care ii ironizeaza Maiorescu sunt lipsiti de acest fond, care i-ar face in sens filosofic, aculturali. Ei, dimpotriva, au un exces de fond. Maiorescu confunda fondul sufletesc cu depozitul obiectiv al cunostiintelor, cu instructia. Fondul era, inaintea lui Maiorescu, un fond fara forma gramaticala, in timp ce el pretindea ca e o forma fara fond.” (G. Calinescu, Principii de estetica)

“Sigur ca viitorul a infirmat solutia maioresciana, a distrugerii tuturor acestor forme fara fond in scopul crearii adevaratului fond; dar e sigur ca, oricate elemente de imprumut ar intra in procesul edificarii unei culturi, cultura ca atare nu poate fi in intregul ei nefundata. Maiorescu gresea aici impotriva evidentei, subestima traditia. Meritul lui consta totusi in acuitatea criticii: e nevoie, periodic, de o asfel de critica in orice cultura, spre a deschide ochii contemporanilor spre a avertiza pe urmasi.” (N. Manolescu, Maiorescu si Junimea)

Arta argumentarii

“De o limpeditate clasica, de o infatisare schematica si filigrana, redusa la simple linii, fara coloare si pitoresc, fara amplificare si redundanta, fara patetic si evocare, arta lui Maiorescu este o arta de retinere, cu impresia dificultatii invinse, si nu a simplicitatii elementare. Sub claritatea ei, se simte adancimea de fapte si de experiente, redusa voit la o aparenta de linie, la un luciu de oglinda peste bogatie.” (E. Lovinescu, op. cit.)

“Maiorescu a facut un mare serviciu contemporanilor, atragandu-le atentia ca simpla versificare de stiri istorice sau de judecati nu este poezie. El are notiunea gratuitatii

artei pe care cu vorbele doamnei de Stael o numeste une noble inutilite. Inlaturarea din sfera artei a

consideratiilor impure, mai ales intr-o vreme preocupata de valorile relative, este un titlu de glorie al criticului.

[...] Arta e morala intru cat ne ridica deasupra josnicului egoism si deci asupra oricarei posibilitati de contagiune

in rau.” (G. Calinescu, op. cit.)