E . LOVINESCU • TlTU M A I O R E S C U

Coperta: Cristea Müller

B u c u r e ş t i — 1 9 7 2

E. LOVINESCU

T. MAIORESCU

1 9 7 2

E D I T U R A M I N E R V A

I

Prezenta ediţie reproduce textul apărut la Fundaţia pentru literatură şi artă ( I - I I , 1940), punîndu-1 de acord cu normele ortografiei actuale. Greşelile tipografice au fost corectate tacit. Intervenţiile mai importante, vizînd în special restabilirea unor citate, fac obiectul notelor editorului, marcate prin asteriscuri.

Ediţia a fost îngrijită de Maria Simionescu.

C U V Î N T Î N A I N T E

Editura Minerva a luat iniţiativa retipăririi unuia dintre cele mai considerabile monumente monografice ale literaturii noastre cri­tice: T. Maiorescu de E. Lovinescu. Apărută în 1940, anul comemo­rării a o sută de ani de la naşterea lui Maiorescu, dar concepută şi redactată în esenţă cu cîţiva ani înainte, cartea lui Lovinescu este una dintre acelea de mare rezistenţă la acţiunea de măcinare a timpu­lui şi în care se încrucişează şi azi (ba poate chiar : mai ales azi) mul­tiple linii de interes. în primul rînd, e însuşi faptul abordării figurii lui Maiorescu de către criticul zis „modernist", fapt care a produs nu puţină uimire la timpul său, atît în tabăra junimiştilor de strictă observanţă, cît şi în aceea a adversarilor lor. Lovinescu nu era recunos­cut la data aceea drept un discipol al lui Maiorescu şi cu atît mai puţin drept un junimist. într-adevăr, legăturile sale cu mentorul „Junimii"fuseserăcapricioaseşi intermitente. Contactul personal foarte restrîns, mai întîi de la învăţăcel la profesor, în anul „comun", prepa­rator, care-1 obliga pe studentul în filologia clasică să-şi treacă şi un examen de logică cu magistrul ce numai peste cîţiva ani avea să abandoneze catedra, mai apoi de la publicistul debutant, fără orientare precisă, la criticul de mare autoritate publică sau în public, nu a fost de natură să însemne ceva hotărîtor în cariera lui Lovinescu. Firea lui orgolioasă 1-a ţinut departe de orice patronat intelectual, încît influenţele care s-au putut exercita asupra lui el nu le-a convertit în raporturi personale şi nu le-a recunoscut decît în clipa în care nu mai avea de aşteptat de la ele nici măcar un ipotetic beneficiu. Deşi numele îi apărea în presa conservatoare {Epoca din 1904, condusă nominal de N. Filipescu, a cărui stimă şi-a cîştigat-o), el nu a aderat în nici un fel la conservatorismul politic sau cultural al cercurilor junimiste, de largă influenţă în lumea universitară şi academică. E semnificativ că epoca 1904—1914, în care Lovinescu începea să se afirme şi în care ar fi fost firesc să încerce a-şi uşura de dificultăţi

V

primii paşi în carieră, coincide cu cea mai marcată prezenţă a con­servatorilor la putere, ba chiar cu două cabinete (P.P. Carp 1910— 1912 şi T. Maiorescu 1912 — 1914) prezidate de junimişti, de obicei aflaţi în opoziţie — deschisă sau „miluită". Din nimic nu se vede vreo încercare din partea tînărului critic de a exploata cumva această Situaţie favorabilă: apropierea de Convorbirile literare s-a făcut prin intermediul fostului său profesor de liceu S. Mehedinţi, conducătorul publicaţiei, şi nu a dus la prea multe contacte cu Maiorescu, care în fapt abandonase literatura. De altfel, poziţia lui Lovinescu era în contrazicere cu vederile de circumstanţă ale junimiştilor, aceştia aprobînd măcar prin tăcere orientarea de la Sămănăioruî pe care tînărul critic voia s-o combată. Agitînd chestiunea autonomiei artei, Lovinescu depăşea intenţiile revistei, tocmai prin exhumarea unui principiu ce încetase a mai fi al acesteia. O asemenea situaţie nu avea să scape ochiului ager al lui N. lorga, răuvoitor atît la adresa lui Maiorescu cît şi la adresa prezumatului său discipol şi care în a sa Istorie a literaturii romaneşti contemporane (Buc, 1934, voi. I I , p . 163) avea să noteze un sfert de veac mai tîrziu: „Direcţia critică o primia de la 1910 înainte capriciosul impresionist E. Lovinescu, ale cărui ambiţii de sintetizator şi îndrumător întreceau, de altfel, scopul revistei".

Să mai notăm că Lovinescu se afirma ca un modern, dacă nu ca un modernist, oricum ca un spirit înclinat spre valorificarea litera­turii momentului, ca un sceptic în perenitatea valorilor clasice. în timp ce Maiorescu rămăsese, literar vorbind, la estetica deopotrivă conceptualistă a clasicismului şi romantismului, Lovinescu era un critic care accepta mai curînd sugestia artistică şi o traducea în „impresionismul" său proclamat şi practicat încă de la începuturile activităţii sale. Acest spirit modern va însemna o permanentă deschi­dere către viitor şi-i va îngădui, ca după o fază de nesiguranţă relativ lungă, să adere hotărît la spiritul veacului şi să-şi lege numele de cele mai noi experienţe artistice.

O asemenea structură intelectuală şi morală nu putea decît să-i dea lui Lovinescu toată libertatea de a considera cu ochiul cel mai lucid opera lui Maiorescu şi a-i valorifica acţiunea mai curînd în serviciul propriei sale cauze. Luptător el însuşi, de un radicalism egal cu al predecesorului său, el nu putea avea în literatură decît adversari sau aliaţi. Acesta ni se pare a fi tonul din Paşi pe nisip? prima ieşire pe teren a tînărului critic care iniţiase cu temeritate atacuri antisămănătoriste şi căruia numele şi exemplul lui T. Maio-

VI

rescu îi slujesc mai mult drept steag de luptă. Cine parcurge aceste pagini de început ale criticii sale remarcă numaidecît tentativa de a pune în paralel erorile şi abuzurile literaturii care se ivea sub ochii lui cu acelea ale vechiului naţionalism cultural ruinat de acţiunea „Junimii".

Prima perioadă a activităţii lui Lovinescu se încheie în 1915, o dată cu apariţia „revizuirilor" (cărora le va rezerva în ediţia defini­tivă volumul al VI-lea de Critice) — examen analitic sever şi plin de temeritate al cîtorva nume de prim-plan ale literaturii noastre şi al tradiţiei ei de valorizare. Printre cei supuşi revizuirii se află şi Maiorescu şi accentul cade cu deosebire asupra acţiunii lui cultu­rale, a luptei împotriva „neadevărului", împotriva formelor fără fond, a aberaţiilor lingvistice promovate de latinişti. Nu fără o seri­oasă rezervă. Lovinescu pare a lăsa o portiţă de salvare victimelor criticului de la Convorbiri numind minciuna şi exagerarea „salutare", vorbind de „greşeli rodnice, din sămînţa cărora ies adevăruri mai durabile decît adevărurile imediate" (p. 38). Eroarea latiniştilor a contribuit după el la „consolidarea conştiinţei" naţionale „împotriva tuturor negaţiilor din afară". Se vădeşte în această indulgenţă, prima formă a acceptării priorităţii formei asupra fondului, căreia, admiţînd-o de la început, viitorul istoriograf al civilizaţiei române moderne îi va da numai o întemeiere mai solidă şi mai documentată, zece ani mai tîrziu.

Meritul lui Maiorescu este, pentru tînărul critic, pur cultural şi legat de o fază de tranziţie a culturii noastre. E semnificativ că acum Lovinescu nu pomeneşte de loc de „autonomia esteticului", adică de acel fir sigur care-1 lega de tradiţia junimistă; dimpotrivă, capito­lul rezervelor e cel mai amplu şi, printre ele, aceea că Maiorescu „nu s-a scoborît la critica literară" lăsînd „altuia marea cinste de a întemeia adevărata critică română" (p. 48) e capitală.

Aceeaşi obiecţie generală că Maiorescu a aparţinut unei alte epoci, peste care, cu toată „inteligenţa lui olimpică", n-a putut trece, iface obiectul unei figurine apărute în 1919 (Critice, V, ed. def., p.117 — 120) . E aproape un necrolog, dacă ne gîndim la anul cînd a fost scris acest scurt articol, în care nu e vorba decît de personalitatea men­torului „Junimii" în genere, fără referinţe la acţiunea lui literară. Momentul imediat postbelic nu putea decît arunca în umbră figura omului care „n-a înţeles chemarea vremurilor noi", şi care s-a oprit „la formele tinereţii" fără a mai putea „elabora concepte noi". Ul­timul cuvînt al lui Lovinescu pare a fi că Maiorescu va fi cufundat şi mai mult în uitare de succesiunea generaţiilor, peste „figura lui

VI I

senină" aşternîndu-se „umbra vremurilor noi, pe care nu le-a înţeles şi Ia înfăptuirea cărora n-a lucrat".

A doua perioadă a activităţii lui Lovinescu se poate socoti aceea care urmează momentului „revizuirilor" şi se va prelungi cu acţiunea îndrumătorului de la cenaclul şi revista Sburătorul, culminînd cu redactarea Istoriei literaturii române contemporane (I —IV, VI, 1926 — 1929). Ea înseamnă o cufundare aproape completă în problemele lite­rare ale epocii 1900—1925 care cîştigă în „scepticul mîntuit" pe cel mai important critic al ei, ba şi pe teoreticianul modernismului care schiţase un sistem al relativităţii valorilor şi al veşnicei lor deveniri. Era o atitudine ce venea în favoarea iconoclastiei avangardiste, şi] chiar dacă temperamental Lovinescu nu era înclinat spre asemenea exagerări, neîncrederea în valorile trecutului şi simpatia pentru spiri­tul veacului, îl însemnau definitiv ca pe un partizan al literaturii „noi".

Cum era şi firesc, Maiorescu e aproape cu desăvîrşire uitat în această epocă. Lupta lui pentru adevăr în cultură şi izolarea esteticului de elementele cu care e confundat i se păreau lui Lovinescu nişte cîşti-guri definitive. Tezismul naţionalist era îngropat de mult; dacă el mai supravieţuia în unele publicaţii de provincie, marile linii de dezvol­tare ale literaturii române nu erau atinse de el. In schimb, Lovinescu are a-şi preciza într-o lucrare de mare anvergură poziţia faţă de procesul de formare al civilizaţiei române moderne şi deci şi faţă de junimismul cultural şi politic. Istoria civilizaţiei române moderne e mai curînd o istorie a culturii văzută (pe urmele lui Maiorescu şi nicidecum ale lui Ibrăileanu cum au afirmat unii) ca un proces de asimilare, de res­pingere şi de înţelegere a culturii moderne occidentale de către tînăra societate românească. Toată orientarea lucrării — al cărei conţinut nu-1 discutăm aici — e antijunimistă, şi Lovinescu are ocazia de a reveni asupra tuturor rezervelor sale la adresa lui Maiorescu pentru a le da mai multă coerenţă şi tărie. Se ştie că el admite, împotriva „Junimii", formarea culturii româneşti ca un proces revoluţionar, în care vechea societate ieşeană a reprezentat doar reacţia temperamentului conser­vator moldovenesc şi a ideologiei incapabile de evoluţii. împotriva junimiştilor, Lovinescu reabilitează mişcările revoluţionare din 1848 (etern subiect de ilaritate pentru toţi junimiştii de la Maiorescu la Garagiale) în care vede măcar programul dezvoltării societăţii româ­neşti dacă nu punctul ei de pornire şi se afirmă global ca un susţinător al progresului prin mişcări violente în plan concret şi nu numai evo­lutiv şi într-o perspectivă indefinită ca Maiorescu.

VI I I

Nu e locul să discutăm aici limitele şi consecinţele concepţiei lui Lovinescu; ne vom mulţumi să-i arătăm ireductibila opoziţie faţă de junimism şi radicalismul viziunii, fără nici un menajament la adresa figurii tutelare a lui Maiorescu. A fost deci, cum spuneam, o mare surprindere cînd o dată cu Istoria literaturii române contempo­rane 1900 — 1936 (1937) a survenit în existenţa lui Lovinescu o pro­gresivă întoarcere la Maiorescu, culminînd cu ultimii ani, aproape în întregime închinaţi istoriei vechii societăţi ieşene.

împrejurările în care s-a produs această schimbare se cunosc în genere şi noi le vom aminti numai. Ele se leagă de procesul din ce în ce mai accentuat de fascizare a ţării, împotriva căruia tradiţia raţio-nalistă putea regăsi în activitatea lui Maiorescu unul dintre cele mai strălucite momente ale ei. Deşi studiul lui Lovinescu a apărut în 1940, el era redactat în liniile lui generale încă din 1937, an extrem de semnificativ în viaţa autorului său. Nu credem că ne înşelăm afir-mînd că Lovinescu trăia atunci unul dintre cele mai întunecoase momente ale vieţii lui. Căzuse la Academie prin opoziţia de ultim moment dar categorică a lui Iorga. Ziarele la care începuse a colabora fuseseră suprimate de un prim ministru poet, care cîntase pe vremuri libertatea naţiunilor, tradusese din poeţii revoluţionari maghiari şi suferise el însuşi rigorile închisorii pentru delicte de presă. M. Sado-veanu, sub a cărui conducere fuseseră puse aceste ziare, îşi văzuse opera arsă în stradă, în timp ce o campanie declanşată pentru o pretinsă „purificare" a literaturii făcuse cu putinţă arestarea cîtorva scriitori. Valul de obscurantism ameninţa să se întindă peste toate sectoarele culturii, escortat în modul cel mai lamentabil de jubilaţiile unor naivi (în cel mai bun caz), spirite frenetice sau numai iraţionale, care cîntau prohodul vechii şi adevăratei culturi, în numele unor idealuri care, cum notează Lovinescu, „nu anticipează nimic asupra valorii de creaţie". Pe deasupra, Viaţa românească, stăruitoare în inimiciţia faţă de Lovinescu, adăposteşte în paginile ei un lung articol al lui G, Călinescu, cea mai violentă diatribă pe care fostul director al Sburătorului o suportase vreodată — în mod paradoxal venită tocmai de la omul care-i era cel mai îndatorat sub raportul ideilor, al atitudinii al practicării disciplinei. (G. Călinescu: E. Lovinescu,portret în Viaţa românească, XXIX, 1937, nr. 7.)

în aceste momente de mare amărăciune, Lovinescu concepe cu toată hotărîrea şi rigoarea ampla sa monografie T. Maiorescu. S-ar putea ca azi, în cu totul altă perspectivă istorică, să-i reproşăm faptul de a nu fi încercat să-şi lărgească bazele acţiunii sale ; dar ceea ce

IX

avem de constatat e că, perfect consecvent cu sine însuşi, el a căutat să ridice principiul esenţial al activităţii sale de îndrumător şi critic la o înălţime şi mai mare. Monografia lui e în bună măsură o proiecţie ideală a unor principii ce lui Lovinescu i se părea că nu pot fi şi altmin­teri apărate sau puse în lumină.

Dar dacă împrejurările acestea dramatice i-au determinat în bună măsură structura şi orientarea, cartea aceasta nu e o apologie şi nici o operă exclusiv de circumstanţă. Studiu doct, aplicat şi serios, scris / fără nici un fel de fanatism sau de precipitare, el e întreprins în cel I mai riguros spirit critic şi control al afirmaţiilor. Dar obiectivitatea istoriografului, cîtă a putut fi, e cu totul altceva decît tonul sec şi lipsit de adeziune din primele lui studii monografice: Gr. Alexandrescu (1910), Costache Negruzzi (1913), Ghcorghe Asachi (1921). Acolo, Lovi­nescu urmărise, în bunele tradiţii ale şcolii istorico, cîteva figuri ale trecutului literar către care nu marea simpatie 1-a putut atrage. Ni­meni nu ar fi putut spune, după lectura acestor studii onorabile, dar reci şi cam schematice, că autorul lor s-a identificat măcar în parte cu obiectul cercetărilor sale şi a găsit în el o consonanţă cu propriile-i aspiraţii. Sîntem departe de aplicaţia pasionată şi exclusivă pe care o vom întîlni în studiile eminesciene ale lui G. Călinescu, în Viaţa lui Caragiale de Şerban Cioculescu sau în monografia aceluiaşi despre Arghezi, în studiile dedicate luiMacedonski de T. Vianu sau A. Marino. Dimpotrivă, am spune că aceste trei monografii sînt mai curînd o prefiguraţie a atitudinii din Revizuiri, adică derivă dintr-o necesitate pe care conştiinţa contemporană e obligată, pentru a se defini, să o opună realităţilor trecutului.

Schimbarea de ton e sensibilă în T. Maiorescu şi succesul acestui studiu nu trebuie pus numai pe seama „maturizării" criticului. E vădit că Lovinescu se mişcă pe un teren care-i convine. în plus, el e beneficiarul prim şi cel mai strălucit al momentului istoric pe care figura uitată a lui Maiorescu îl trăia începînd din anul plin de revelaţii al apariţiei însemnărilor zilnice. Eliberat de necesitatea de a căra „pietriş, nisip, var şi apă", el îşi construieşte monografia cu materiale adunate în primul rînd de alţii. Faptul i s-a reproşat de către unii, după cum G. Călinescu a avut să-i impute lipsa spi­ritului sintetic, monografia constituindu-se din „analize de lucruri prea ştiute" (Ist. Ut. rom. p. 723,). Este drept că materialul docu­mentar stătea la dispoziţia criticului şi el nu produce date inedite peste ceea ce oferă de pildă corespondenţa lui Maiorescu şi aceea primită de el, aproape în întregime cuprinsă în primele volume ale seriei

X

lui I. E. Torouţiu Studii şi documente literare, sau în alte culegeri epistolare. Dar interpretarea lui Lovinescu dă viaţă acestui mate­rial inform după cum lectura lui plină de sagacitate sporeşte interesul jurnalului lui Maiorescu, care după Călinescu e „mai semnificativ, cu privire la viaţă, decît nuvela ( ! ) scoasă din el". „Viaţa" lui Ma­iorescu nu e însă tot una cu documentele biografice, orioît de reve­latorii: ea nu începe să existe decît ieşită din mîinile istoricului.

O obiecţie în aparenţă mai temeinică e aceea că Lovinescu con­sideră eronat apariţia unei lucrări a criticului „un eveniment biografic".

într-adevăr, biografia scrisă de el se constituie în bună măsură ca o istorie a acţiunii publice a lui Maiorescu. Mărturisim că nici azi nu vedem cum s-ar putea proceda altfel. Orice scriitor înseamnă pentru posteritate opera lui, şi omul interesează atît cît vrea să ne-o arate ea. Oricît de ispititoare ar fi tribulaţiile lui personale, ele nu sînt de amintit decît în măsura în care definesc pe îndrumătorul literar, pe omul de cultură, pe artist. Situaţie cu atît mai semnificativă cu cît Maiorescu însuşi voise parcă prin toate acţiunile sale să şteargă din mintea celor cu care a venit în contact orice imagine a propriei sale existenţe intime. Am putea la rigoare pretinde ca un istoric să disjungă personalitatea lui umană (cu existenţă plină de vici­situdini, şi de agitaţie în totală opoziţie cu caracterul cristalin şi unitar al operei) de personalitatea lui publică, ceea ce în parte au făcut pentru Eminescu însuşi G. Călinescu sau ŞerbanCioculescu pentru Caragiale. Ar fi însă de discutat dacă acesta e cel mai bun procedeu şi mai ales dacă figura lui Maiorescu, văduvită de semnificaţia mare pe care o conferă vieţii acţiunea lui culturală, nu ar deveni aceea a unui ins oarecare, cu accidente nu lipsite de burlesc, şi în total puţin interesantă.

După ce am cîştigat o imagine consolidată a lui Maiorescu, pe care nu o dă decît lectura şi înţelegerea operei, e desigur folositor a coborî chiar în subsolul biografiei sale pentru a urmări cele mai nesemnificative gesturi ale omului, bine ascunse chiar de el însuşi. La un poet, poate că e mai important să căutăm în datele biografice motivele generale sau incidentale ale inspiraţiei lui lirice. Dar la un critic cu o acţiune atît de deschisă şi do uşor de urmărit, stră­fundurile intime ale vieţii sale, negreşit de un oarecare interes, trebuie să rămînă pe un plan cu totul secundar. Formaţia ideologică a lui Maiorescu, felul în care s-au produs intervenţiile lui în dialectica vieţii culturale, motivele care le-au generat, ecoul sau avatarurile lor, acestea sînt datele adevărate ale biografiei sale.

XI

Noutatea cărţii lui Lovinescu nu constă în aceea că oferă o ima­gine nouă a figurii Iui Maiorescu ci în faptul că izbuteşte să recon­stituie cu luciditate critică această figură. Aceasta înseamnă trecerea de la hagiografia unui S. Mehedinţi sau I. A. Rădulescu-Pogoneanu la istoria critică a unei personalităţi şi a epocii în care ea şi-a des­făşurat activitatea. E de fapt cel mai greu examen pe care Maiorescu a trebuit să-1 accepte sau să-1 susţină: intrarea, sub specia lucidităţii, în conştiinţa viitorimii. Paginile lui Lovinescu au fixat coordona-, tele acestui proces, care se continuă şi azi fără a suferi schimbări esenţiale.

Analiza e atît de exactă şi de minuţioasă iar organizarea mate­rialului atît de bine cumpănită, încît datele oferite în această mono­grafie pot fi folosite deopotrivă de un admirator sau de un detractor al lui Maiorescu. Viziunea lui Lovinescu e necontenit analitică, şi în această operaţie un semn negativ e pus pe o bunăparte din ceea ce constituia, în ochii generaţiei mai vechi, gloria criticului de la „Junimea". Nici una din obiecţiile pe care i le făcuse în decursul anilor nu e uitată: aceea că Maiorescu nu a fost un critic literar în sensul modern al cuvîntului e cea mai de seamă. Asupra omului politic, Lovinescu aruncă o nouă şi, acum, mai largă privire, fără să atenueze nimic din ceea ce blamase: aderarea la o doctrină conser­vatoare, fără baze istorice sau tradiţionale, de structură pur ideo­logică, pe care Maiorescu a susţinut-o cu consecvenţa ştiută dar şi cu neajunsul de a fi mereu în contrazicere cu aspiraţiile momentului; lipsa de ambiţie reală, absenţa spiritului combativ, legiuitorul şi ministrul renunţînd la toate după prima înfrîngere; incapacitatea de a trata tranzacţional şi fructuos în chestiuni de oportunitate; faptul de a-şi rezerva mereu rolul de „vioară secundă" mai întîi în umbra lui Carp apoi în aceea a lui Marghiloman, trezindu-se la sfîr-şitul vieţii prim ministru în cea mai eteroclită şi ironizată formaţie guvernamentală care existase pînă atunci dar în fruntea căreia a prezidat un congres de pace între cinci state cobeligerante, în absenţa adevăraţilor săi partizani politici.

Şi opera lui Maiorescu e supusă aceleiaşi severe examinări: ea e fragmentară şi totuşi armonioasă, aproape rezultatul unei munci de amator decît acela al travaliului unui profesionist al scrisului, oricum, al unui om la care adevărata formă de manifestare era oratoria, de catedră, de bară, în societate, în parlament. Preţuitor al vieţii trăite, al naturii contemplate în regiunile cele mai felurite, al artei pe care mai curînd prefera s-o guste decît s-o analizeze, Maiorescu

XII

a căutat necontenit armonia, ca un epicureu inteligent şi lipsit de ambiţii. Marea pasiune a creatorului care încearcă să iasă din sine i-a rămas necunoscută. Nu numai sterilitatea e aspectul cel mai frapant (Lovinescu numără şi constată că Maiorescu n-a scris mai mult de 17 pagini anual) ci şi lipsa de originalitate. Toată ac­tivitatea lui acuză un soi de modestie care venea dintr-o viziune prea limitată asupra necesităţilor societăţii contemporane cu el, iar profundul sentiment al vanităţii universale îl făcea să se refugieze în împlinirea restrînsă a unei datorii concrete, de moment.

Desigur că marile merite ale lui Maiorescu nu sînt trecute cu vederea, ci întărite şi precizate în cadrul aceleiaşi viziuni analitice şi lucide pe baza căreia Lovinescu îşi construieşte toată cartea. Ta­lentul literar care salvează de la uitare vechi polemici pe chestiuni ce nu mai sînt actuale, spiritul critic aplicat cu toată rigoarea şi strălucirea, dar mai ales cu acea notă radicală care dă acţiunilor lui Maiorescu un caracter oarecum revoluţionar sau măcar surprinzător, în sfîrşit un gust artistic sigur, deşi limitat la epoca formaţiei sale, adică a marilor modele clasice şi romantice, care i-a îngăduit să recunoască talentele şi să nimicească falsele valori.

Blocul acesta unitar s-a închegat relativ devreme, deşi bronzul n-a sunat totdeauna plin ; în tot cazul, contemporanii nu au putut sesiza felul în care elementele intrate în fuziune au ajuns să formeze un tot, aşa cum le-a apărut criticul încă de la primele lui manifestări publice. Aceasta i-a dat Iui Maiorescu autoritatea de caracter şi aceea a formulei intelectuale unitare, nedezminţite. Lăsînd la o parte pentru moment vechile obiecţii referitoare la incapacitatea lui de evo­luţie, Lovinescu dă acum un sens artistic acestui proces văzînd în realizarea lui culminaţia vieţii lui Maiorescu. Omul deci e mai in­teresant decît opera, dar dacă noi, de pildă, credem altfel, trebuie să ne grăbim a spune că această eroare poate fi unul din rezultatele indirecte ale marii monografii a lui Lovinescu.

Am amintit de atmosfera încărcată de grele neguri în care a fost scris şi a apărut studiul lui Lovinescu. Reconstituirea figurii senine şi echilibrate a lui Maiorescu se încheie cu constatarea că soarta a voit ca el să redevină actual, iar îndemnul autorului mo­nografiei e de a se urma drumul pe care-1 indică degetul lui de lumină, cu speranţa caracteristic maioresciană că va birui pînă la urmă gîndul. O asemenea concluzie indică limpede atitudinea şi sensul imediat al cărţii şi nu putea scăpa adversarilor lui Maiorescu dar nici spiritelor înrudite cu el. Istoria literară trebuie să înregistreze cu tristeţe

X I I I

atacurile lui N. Iorga, adversar vechi şi pătimaş, dar şi foarte inopor­tun inspirat, al „dascălului silogistic", a cărui înviere el nu o găsea necesară. In revista sa intitulată, parcă ironic, Cuget clar, N. Iorga protesta împotriva a ceea ce numea el „O încercare de înviere": „Pe de-altăparte, societatea aceasta este o societate pătrunsă de un spirit mistic. îl avem toţi mai mult sau mai puţin: unii îi dau o formulă filosofică, alţii îl prefac într-un instrument de agitaţie, într-un factor de revoluţie. Dar noi nu vedem lucrurile silogistic, prin urmare, / nu avem nevoie de învierea dascălului silogistic. în timpul lui era foarte bine că se ştia ce este silogismul, dar după ce 1-a aflat, nu mai era nevoie ca societatea s-o punem în forme artificiale în cugetarea sa şi din cugetare în acţiunea sa". Faptul s-a petrecut cu cîteva luni înainte ca revoluţia „mistică", urmînd legile ei, pe cît de implacabile pe atît de imposibil de cuprins în silogisme, să-1 asasineze pe cel care con-sideralogica o formă artificială, iar pe sluj itorul ei o umbră a trecutului.

Monografia lui Lovinescu are indiscutabilul merit de a fi con­tribuit la readucerea în actualitate a unuia dintre întemeietorii cul­turii româneşti, un reprezentant de prim ordin al spiritului raţionalist, critic şi logic. Maiorescu a devenit prin hărnicia de cercetător şi prin talentul de artist al istoriografului său un punct de raliere la o atitudine, sau o piedică în calea prăbuşirii în haos. Situaţia era mai gravă decît ne-o putem noi închipui azi şi Lovinescu însuşi avea momente în care se îndoia de eficacitatea acţiunii sale. Doi ani mai tîrziu, în plin război, el lăsa să-i scape aceste rînduri negre de amă­răciune în care nu se mai exprimă decît o vagă speranţă: „în destinul postum al lui T. Maiorescu distingem însăşi formula procesului de formaţie a oricărei culturi, a! cărei progres îl putem presupune «in­definit» , şi trebuie să-1 credem aşa pentru a găsi o îndreptăţire a activităţii noastre altfel paralizată; — este însă sigur că nu se des­făşoară liniar (...) ci se dezvoltă prin popasuri, prin întoarceri la poziţii de mult depăşite, prin contradicţii violente ce par a-i dezminţi continuitatea şi organicitatea. Drumul progresului nu e drept, nu e nici măcar în zig-zag, ci dominat de acel principiu de «corsi» şi de «ricorsi» al filozofului italian, înaintînd şi retrăgîndu-se, făcînd şi desfăcînd într-un continuu proces de creaţie şi de destrămare, de Meşter Manole zădărnicit de forţele destructive aie nopţii. Deşi văzut cu ochi contemporani, progresul pare o stare pe loc, cînd nu o reîntoarcere la forme de mult întrecute, el este totuşi real şi se îiseamnă într-o linie ascendentă, chiar cînd e curmat de secole de iavoluţie. Mersul civilizaţiei nu trebuie considerat pe spaţiul îngust

XIV

al uneia sau chiar al mai multor generaţii, ci istoric, raportat l a veacuri; numai printr-o largă perspectivă se poate desprinde firul lui roş prezent prin orice oprelişti ar trece. Omenirea are idealuri uşor de precizat întrucît se văd la capătul unor trude de veacuri şi de milenii, şi drumul spre dînsele e însângerat de jertfa atîtor generaţii luptătoare (...)

Pentru a reveni la T. Maiorescu, linia acţiunii lui poate dispărea pentru moment în mintea unei generaţii (...) dar nu poate muri şi va reapare la cea dintîi schimbare a momentului istoric". (T. Ma­iorescu şi posteritatea lui critică, B u c , 1943, p . 382-383).

Făcînd aşadar din înaintaşul său un instrument de luptă de o superioară dar certă oportunitate, Lovinescu a procedat la rîndul său ca un luptător. Să nu uităm că el însuşi era o mare personalitate cul­turală şi pe parcela mai restrînsă a literaturii, el îl depăşeşte indis­cutabil pe Maiorescu. Monografia lui nu e un act de vasalitate faţă de un zeu intangibil, ci o formă a înţelegerii critice. Aşa cum am arătat, preocuparea de a investiga istoric această figură a trecutului şi a o trezi la viaţă e doar un moment în cariera lui de critic şi nicidecum apogeul. Cititorul trebuie aşadar să nu piardă din vedere atitudinea cu totul circumstanţiată a autorului faţă de eroul său şi să caute în cartea pe care o are în faţă deopotrivă pe Maiorescu şi pe Lovi­nescu.

Aceeaşi poziţie se regăseşte în totalitatea ciclului său junimist, prin care Lovinescu lărgeşte mult domeniul cercetării, fapt pe care-1 anunţă încă din 1940 în prefaţa monografiei sale. Cum era şi firesc, o personalitate de mare suprafaţă culturală cum a fost Maiorescu e mai interesantă prin raporturile ei cu contemporanii, prin acţiunea pe care a exercitat-o asupra discipolilor sau prin adversităţile pe care le-a suscitat, decît prin propria ei realitate. Este din ce în ce mai clar pentru noi că Maiorescu e un punct de răscruce culturală, asemănător cu Alecsandri de pildă, şi ca atare va interesa mai mult viitorul prin ceea ce a determinat ca acţiune în alţii decît prin opera sa restrînsă şi legată de o anumită fază a culturii noastre, cu probleme specifice. Istoria „maiorescianismului" printre contemporani şi la succesorii criticului este deci şi pentru Lovinescu de un interes cel puţin egal cu aceea a analizei propriei sale activităţi. Problema se pune însă dacă o întreagă serie de personalităţi contemporane sau afirmate mai tîrziu în cu totul alt climat pot fi raportate la Maiorescu şi dispuse în serii de generaţii, aşa cum procedează istoriograful lui. De altminteri, am văzut că Lovinescu nu reţine din meritele lui Maiorescu, care i-ar

XV

conserva actualitatea, decît foarte puţine principii; şi acelea nu sînt de fapt principiile prin care cei care au trăit pe vremea acestuia defi­neau junimismul. E de discutat dacă Lovinescu însuşi, care se con­sidera în 1940 adevăratul succesor al lui Maiorescu, era un maiores-cian. Răspunsul nostru, pe care l-am formulat cu altă ocazie, e nega­tiv. Mentorul Sburătorului e o personalitate care depăşeşte cu mult problematica datorie pe care o are faţă de înaintaşul său, şi ceea ce e / mai important în felul în care Lovinescu şi-a desfăşurat activitatea I 1-a depărtat de junimism, ba 1-a dus chiar la o poziţie adversă.

Acelaşi lucru îl putem afirma despre alte figuri pe care istorio­graful lui Maiorescu le centrează în jurul acestuia — şi numim la întîmplare cîteva: Alecsandri, Zarifopol, G. Călinescu, Perpessicius. In felul în care-i schiţează el istoria, maiorescianismul e cînd o pro­blemă de raporturi efective, uneori chiar foarte intime, cu autorul Criticelor, cînd o problemă de valorificare a unor principii — dar nu a tuturor principiilor — pe care acesta le-a pus în circulaţie. întrucît procedarea aceasta pare să fi avut succes la critica noastră mai tînără (iar printre mai vechii critici, la Pompiliu Constantinescu) şi a început să se vorbească de maiorescieni pe simplul temei, atît de general încît după noi îşi pierde reala semnificaţie, a aderării la principiul „auto­nomiei esteticului", vom stărui să susţinem că monografia lui Lovi­nescu, cu toată marea ei valoare ştiinţifică, este un text care larîndul lui trebuie privit cu cea mai mare luciditate şi lipsă de preconcepţiuni. Figura lui Maiorescu este un subiect de meditaţii pentru orice critic, şi orice critic poate să caute să se definească prin ea, sau numai rapor-tîndu-se la ea, aşa cum Lovinescu însuşi într-un anume moment al carierei sale a încercat să facă. Ni se pare chiar că acest proces este în curs. Oricum ar fi, marea monografie a lui Lovinescu e tocmai un argument întru aceasta şi de aceea trebuie cunoscută negreşit şi de cercuri cît mai largi, ca un document de primă importanţă al literaturii noastre critice.

ALEXANDRU GEORGE

I

(18 4 0— 1 8 7 6 )

PREFAŢA

început cu mult înainte, numai întîmplarea face ca stu­diul de faţă să apară o dată cu sărbătorirea centenarului naş­terii lui T. Maiorescu, de unde rezultă că n-are un caracter <le circumstanţă, comemorativ şi apologetic. El reprezintă, mai întîi, o încercare de reconstituire biografică, JIU numai cu ajutorul datelor şi actelor publice, ci şi în latura ei intimaşi psihologică. Cele două volume de însemnări zilnice, dar mai ales întîiul, ne-au schimbat, fără a o scoborî, vizi­unea psihologiei lui Maiorescu. în reconstituirea vieţii lui sentimentale, nu ne-am îngăduit totuşi să înaintăm decît pe pîrtia propriilor lui paşi, folosindu-ne de indicaţiile memo­rialului său, fără referinţe la alte informaţii de tradiţie orala; împărtăşim cititorului atît cit a dorit el însuşi să se afle. Ca orice încercare de acest fel, şi biografia de faţă are un caracter provizoriu, voluntar şi involuntar lacunar. Apariţia celor­lalte volume de Însemnări zilnice, tipărirea extensivă a corespondenţei lui Maiorescu şi a membrilor „Junimii" vor con­tribui, desigur, la împrospătarea materialului informativ; în afară de asta, un apropiat volumT. Maiorescu şi contempo­ranii săi îşi propune să-i fixeze raporturile personale şi lite­rare cu cei din jur, prieteni sau duşmani (P.P. Carp, T. Ro-•setti, V. Alecsandri, Iacob Negruzzi, V. Pogor, M. Emi-nescu, I. Creangă, B.P. Iîasdeu, A.D. Xenopol, V. Conta, I. Slavici, Duiliu Zamfirescu, 1. L. Caragialc, V.A. Urechia etc., etc.), nu numai cu scopuri informative, ci şi ca o contri­buţie de caracter psihologic.

3

Cercetarea activităţii literare pleacă, în schimb, de la un material pe care timpul nu-l mai poate spori. In lumina unui mare rol istoric, împlinit cu simţ de orientare, talent şi autoritate morală, rol necesar atunci şi actual şi acum, stu­diul de faţă conţine o critică destul de strînsă a întregei acţiuni culturale, literare şi politice a lui Maiorescu, dintr-un punct de vedere al cărui grad de obiecţiune şi îndreptăţire rămîne-să~l determine cititorul şi vremea.

E. LOVINESCU 15 februarie 19 40 , la a suta aniversare

a naşterii lui T. Maiorescu.

I

1. O privire asupra vieţii lui Ioan Maioreseu. 2. Lipsa vocaţiei religioase a tatălui şi „indiferenţa" religioasă a fiului. 3. Critica culturii noastre la tată şi la fiu: galofo-bia. 4. Lupta împotriva formei fără fond la tată şi la fiu. 5. Retractarea criticii şi destituirea. 6. Ioan Maioreseu la Iaşi: aceeaşi atitudine critică. 7. Din nou la Craiova, luptă pentru aceleaşi idei. 8. Atitudinea în revoluţia de la 1848; Frankfurt, Viena: „Centralismul" politic al tatălui şi al fiului. 9. „Pensionarea " lui. 10. Reîntoarce­rea în ţară; noi conflicte şi moartea lui. 11. Paralelă psi­hologică şi ideologică între tată şi fiu. 12. Mama lui

T. Maioreseu.

1. Adevăratul nume al familiei lui Maioreseu e Trifu; în anii de şcoală şi chiar la începutul carierei lui didactice, Ioan Maioreseu iscălea Trifu, uneori chiar Trifon. Numele de Maioreseu — trecut succesiv prin formele I. Trifu Maio-reanu, I. Maior, I. Maioreseu şi, în sfîrşit, I. Maioreseu — şi 1-a luat mai tîrziu, poate din înrudirea lui prin mamă cu Petru Maior1.

Ioan Maioreseu s-a născut în anul 1811 la Bucerdea-Grînoasă, aproape de Blaj, centrul cultural al românilor uniţ i . „O biografie genuină a lui Ioan Maioreseu demnă de valoarea, erudiţia şi de meritele lui — spunea Gh. Bariţ la moartea lui2 — numai fiu-său e în stare să o dea românilor". Cu toată pietatea arătată faţă de lucrările

1 N. Bănescu şi V. Mihăilescu, Ioan Maioreseu, scriere comemo­rativă cu prilejul centenarului naşterii lui, 1811-1911, B u c , 1912, p. 3, 11, 49.

2 G. Bariţ, Istoria Transilvaniei, cînd ajunge cu povestirea la 1864, anul morţii lui Ioan Maioreseu.

5

ta tă lu i său1, biografia a rămas pe seama altora2. Dintr-însa vom reţine numai cît e necesar cunoaşterii elementelor psihologiei ta tă lu i pentru a le raporta la fiu, evocînd totodată şi atmosfera copilăriei lui Titu Maiorescu.

2. Formaţia lui Ioan Maiorescu nu se deosebeşte de cea a multora dintre cărturarii ardeleni. După ce absolvise la 1829 cu „prima eminenţă" cursul de filozofie la Blaj, tre­cuse la Cluj ; episcopul Samuil Vulcan al Oradiei, rudă după mamă, îl trimise la Pesta, unde sfîrşi teologia, iar episcopul Lemény îi înlesni apoi şederea la Viena, în vederea docto­ratului . Aici îl atraseră însă mai mult studiile de istorie şi de filologie. în Biblioteca românească a lui Carcalechi apăru în continuare un capitol al Istoriei romanilor, „lucrat de Ioan Triffu, teolog în a 4-lea an". în loc de a-şi urma cariera preoţească, pentru care se pregătise, o părăsi ; în august 1836, îl vedem trecînd Carpaţii pe drumul apucat odinioară de Lazăr şi de alţi cărturari ardeleni, pentru a lucra ca dascăl în ţara liberă.

Criză de conştiinţă? Probabil; sigur chiar. N-o cunoaş­tem în amănunte şi nici nu bănuim să fi mers pînă la pier­derea credinţei ; a fost mai degrabă convingerea lipsei unei vocaţii preoţeşti. Amintim, totuşi, că, încă de pe băncile Theresianului, şi pe fiul său Titu 1-a frământat la fel o criză religioasă, ce avea să-1 ducă la urmă la o liberă cugetare definitivă. Indiferenţa fiului poate fi pusă în legătură cu lipsa de chemare preoţească a ta tă lui .

3. Dascăl „suplent" la şcoala din Cerneţi la 1 oct. 1836, activitatea lui se lovi de toate dificultăţile create de oameni şi de împrejurări, dar şi de o fire energică, lesne pornită

1 I-a publicat anume: Itinerarul în Istria, în Conv. Ut., I I , nr. 1 ; VI, p. 117, 139, 183; Vocabular istriano-român, în Conv. Ut., VI, p . 249, 284, 393 ; VII, p . 402, 431; VIII , p . 33, 209, 294, 335, 376 ; în volum, ed. I, B u c , 1874 ; ed. a Ii-a, B u c , 1900. Corespondentă cu A. Golescu, în Conv. Ut., XXXII , p . 1, 154, 228, 377, 428.

2 Despre Ioan Maiorescu se poate consulta: A. Pumnul, Lepturariu, IV, 1864, p . 303; G. Ionescu-Gion, Ioan Maiorescu, în Revista nouă, I I , 1889, p. 401 ; N. lorga, Istoria literaturii române, sec. XIX, Voi. I, p . 289 — 293. Biografia cea mai completă ne-au dat-o însă, cu prilej;) centenarului, N. Bănescu şi V. Mihăilescu, citată mai sus.

6

spre critică şi lupta. Nu trecu mult şi-1 găsim biciuind „grozava stricăciune a năravurilor în patria noastră"1 .

Numit la începutul anului şcolar 1837 „profesor şi ins­pector la şcoala centrală din Craiova", Ioan Maiorescu ridică una din acele furtuni ce rup zăgazurile normelor şi cuviinţelor pentru a descoperi caracterele, şi caracterul lui se dovedi dintr-o bucată, aprig, necruţător. în Foaia literară a prietenului său G. Bariţ, apăru, cu data de 11 februarie 1838, o scrisoare a lui cu amare critice aduse stării culturale a ţăr i i :

„Citesc, apăsa el2, Foaia literară cu cea mai mare băgare de seamă. Mă opintesc în multe locuri şi în mijlocul bucu­riei oftez. Unde e la noi căldura şi focul? Unde naţionă-limea şi patrioţia aceia ce însoţesc pe românii ardeleni? Un materialism gros s-a lăsat ca un nor greu pe Ţara Româ­nească. De unde? Din Galia. O beletristică lunecoasă amă­geşte mai pe toţi. De unde? Din Galia. O judecată stricată, un gust primejdios, o silinţă opintită numai pe lucrări din afară, un lux grozav, dărăpănător. De unde? Din materialis­mul franţuzesc. O uşuritate, o nestatornicie, o procopsinţă superficială. De unde? Din beletristica frîncească."

Teologul format la Blaj, la Pesta şi la Viena se înăbuşea în mijlocul unei ţăr i ce se dezvolta sub influenţa culturii franceze, aversiune transmisă şi t înărului său fiu. într-o scrisoare semnată cu pseudonimul Aureliu, t r imisă lui Iacob Mureşianu, directorul Gazetei Transilvaniei, în 1857 ;—- adică pe cînd avea numai 17 ani —, Titu Maiorescu îi propunea un plan de răspîndire de traduceri ale clasicilor antici şi germani şi englezi în contrast cu „uşurătatea şi supraficialitatea francilor"3.

4 . în articolul din Foaia, Ioan Maiorescu recunoştea, de altfel, că şi în ţ a ră apăreau mereu reviste şi ziare bune {Curierul românesc, Muzeul naţional, Curierul de ambe sexe etc.), dar că nu erau, în fond, decît simple simulacre: „totul e o mască fără creieri" •— prefiguraţie a formulei de

1 Muzeul naţional, nr. 9, din dec. 1838. 2 Foaia literară, 16 aprilie 1838, nr. 16. Această Foaie literară

avea să devină apoi Foaia pentru minte, inimă şi literatură. 3 Aurel Mureşianu, Cea dinţii încercare publicistică a lui Titu Ma­

iorescu, în Gazeta cărţilor, Ploieşti, 1934, nr. 1, 15 iulie.

mai tîrziu a fiului „o formă fără fond". „Nu vă ui taţ i , apăsa el, că avem scriitori mulţi , cărţi multe şi gazete cîte nu ne trebuie. Trebuie să t ră i ţ i aici cu noi ca să ne cunoaşteţi ! Avem scriitori, nu fără talente bune. Dar care poet s-a silit a cunoaşte aceea ce trebuie românului şi, cîntîndu-i-le, să-1 înveţe potrivit naturii lui? Ei se apucă de lucruri înalte. Aici vor să-şi arate talentele, tîrînd sărmana limbă şi silind-o în toate părţile ca pe un cal orb de căpăstru...

...Pe bietul român se silesc să-1 supţie, să-1 îmbrace cu haine nouă, după civilizaţia Europei, pînă ce atî ta îl cutro-pesc cu petece străine, încît nu se mai poate cunoaşte în el originalitatea."

Sunt rîndurile acestea ale lui Ioan Maiorescu ori ale lui Titu? în ele găsim, oricum, tiparele prime ale articolelor marelui critic împotriva „formei fără fond", împotriva „hainelor noi, după civilizaţia Europei", „încît nu se mai cunoaşte în ele originalitatea".

5. Admiţînd apoi că şcolile de la noi „în organizaţia din afară" sunt mai bune decît cele din Austria, regreta că „n-avem profesori învăţaţi , sau cel puţin care şi-ar îndeplini datoriile lor din conştiinţă şi o fierbinţeală patriotică". Iscălit în calitate oficială: „Ioan Maiorescu, inspector al Şcoalei Centrale din Craiova şi profesor de istoria universală şi de stil naţional", articolul nu putea să nu trezească vî lvă; o protestare a profesorilor de la Colegiul naţional din Capi­tală ceru Eforiei să li se dea din partea calomniatorului „o pilduitoare îndestulare potrivită cu mărimea defăimării". Scrisă de Simion Marcovici, petiţia era semnată şi de ve­chiul lui prieten Florian Aaron. Dat în judecată, ameninţat cu destituirea, Ioan Maiorescu bătu drumul Canossei; fu silit anume să semneze o retractare, prin care mărturisea că „nu cunoaşte de aproape această ţară, cum şi corpul profesoral" şi că afirmaţiile lui „izvorîseră din nişte impresii grăbite şi prin urmare greşite" ; mai fu obligat să publice şi în Foaia literară1 altă retractare, prin care punea unele afirmaţii pe seama greşelilor de tipar şi altele pe propria-i pr ipă; o mărturisea, rugind Eforia ca să-1 ierte „şi să pri­mească această adevărată a mea căire, ca un semn de îndrep-

1 Foaia literară, 6 iunie 1838.

0

tare". „Nădăjduind că numitul îşi va veni în cunoştinţă", Eforia îl primi iarăşi ca profesor la şcoala din Craiova. Se poate închipui amărăciunea unei astfel de umilinţe lăsată într-un suflet dîrz ca al lui. îşi mai făcea el voie bună, scriindu-i lui Bariţ: „Lasă, frate, să mai treacă, o să-i potcovesc eu. Articolul acela (e vorba de articolul de retractare redactat chiar de profesorii petiţionari) e cea mai bună dovadă de prostia lor şi înaintea celui ce nu-i cunoaşte. Triumful meu e sigur. Este mijloc. Dar acum voi tăcea"1. De tăcut n-a tăcut , dar n-a mai publicat; scri­sorile „tainice" către Bariţ sunt pline de critici împotriva situaţiei de la noi. „Stricăciunea năravurilor, în ţara asta, e mare, e grozavă, înfiorătoare şi foarte de temut", hotăra el la 27 august 1838. „Preoţii sunt cei mai neînvăţaţi . Ei nu ştiu să citească bine ecteniile. Cei cari se zic aici mai civilizaţi în public sunt făţarnici, între sine îşi bat joc de lege"2. Şi aşa mai departe. în ordinea activităţi i publice, învinuit, după cîţiva ani, de cîrmuitorul judeţului de a fi răspîndit cel dintîi la Craiova adresa Obşteştei Adunări împotriva Domnitorului Alex. Ghica, el fu destituit în 1842 din posturile sale şi trecut peste graniţă în Transil­vania natală .

6. După un scurt popas la Braşov, îl găsim tot în 1842, sub vechiul lui nume de I. Maior, profesor la Seminarul Veniamin din Iaşi. Şi în Moldova îl aştepta, de altfel, aceeaşi decepţie. „Cine va judeca lucrurile de acolo după întîia întipărire, care este totdeauna plăcută, se va înşela groaznic", îi comunica el amar lui Bariţ, aşa că, la urcarea în scaun a lui Gh. Bibescu în locul lui Al. Ghica, îl cuprinse dorinţa reîntoarcerii la Craiova, cu atî t mai mult , cu cît şi la Iaşi intrase în conflicte. Boierimea înclina la introdu­cerea limbii franceze ca limbă de predare în şcoli; numai cu greu putu birui limba naţională. Conflictul cu rectorul Seminarului Filaret Scriban, care vedea într-însul un „mi­sionar apusean", adică un „unit", un „laic", un „răzvră-

1 N. Bănescu şi V. Mihăilescu, op. cit., p . 420. . 2 Scrisoarea din 25 sept. 1838. N. Bănescu si V. Mihăilescu, op.

Clt-, p . 425.

9

t i t" , se înteţise prea mult pentru ca satisfacţia dată de Asachi şi Cîmpeanu, prin numirea lui ca profesor la Academie, să-1 mai poată reţine la Iaşi.

7. La 13 august 1843, Eforia şcoalelor din Bucureşti îl numi din nou în vechiul lui post de profesor şi de inspector al Şcoalei Centrale din Craiova. într-un discurs ţ inut cu prilejul examenelor1, el se arată aprig apărător al clasicis­mului ; discursul lui e de comparat cu disertaţia lui Titu Maiorescu asupra importanţei studiului limbii latine ca bază a educaţiei morale. Tot ce se poate spune în favoarea limbilor clasice, mai ales a limbii latine, şi ca disciplina a minţi i , şi ca superioritate literară şi morala, se găseşte în acest discurs. Nu lipseşte nici ura ardelenească împotriva limbii franceze, „două, trei franţozeşti şi chiar limba în­treagă, ori şi două limbi învăţate pentru modă, însoţite de maniere galante, de închinăciunile acele simetrice, pasul acela măsurat, frizura părului, bastonaşul şi altele de aces­tea nu fac pe tânărul cultivat". El luptă şi aici „ca un desperat" pentru introducerea limbii române ca limbă de învăţămînt, împotriva limbii franceze, pe care o cereau boierii locului, ca şi cei din Iaşi.

8. La 1848 se alipi mişcării revoluţionare şi citi în curtea Colegiului naţional din Craiova proclamaţia de la Islaz. Alipirea se făcuse prin mijlocirea lui Gh. Magheru, prietenul lui, originar prin strămoşi tot din Ardeal, şi în momentul acela cîrmuitor al Romanaţilor2. După o misi­une la Sibiu pe lîngă generalul-comandant Puchner, pen­tru a-1 întreba „ce ar avea să aştepte Valahia din partea Austriei, în caz că ar intra ruşii în ţară?" — el fu numit agent pe lîngă dieta de la Frankfurt. Reţinem ideile expri­mate în cele două memorii adresate ministrului Germaniei de acolo, la 17 septembrie şi 16 noiemvrie 1848: dacă în materie culturală şi istorică, Ioan Maiorescu era un „daco­român", în materie politică nu vedea altă put inţă pentru

1 Foaia, 1846, nr. 49 — 51. 2 O biografie a lui Gh. Magheru scrisă de I . Maiorescu, în Conç.

Ut., XXXII, p . 387 — 392; apoi în N. Bănescu şi V. Mihăilescu, op. cit., p . 381.

10

dezvoltarea în comun a neamului nostru decît alăturarea de germani. In schimbul concesiunilor pe care le-ar face Austria în I tal ia , propunea ca Bucovina, Moldova, Ţara Românească şi Transilvania sa se unească într-un singur regat al României, cu un prinţ austriac, sub protecţia Ger­maniei, pentru a putea pune o stavilă panslavismului. Cum Germania nu putuse ieşi din dieta de la Frankfurt, premature, memoriile lui Ioan Maiorescu ne dau numai o-indicaţie asupra tendinţelor lui politice.

In ianuarie 1849, îl găsim la Viena şi apoi prin Munţii Apuseni, în strîngerea documentelor asupra acţiunii ro­mânilor în t impul revoluţiei de la 1848, cuprinse în cartea sa Die Romanen des Oesterreichischen Monarchie. Cu ajutorul ministrului Anton Schmerling, pe care îl cunoscuse la Frank­furt, izbuti, în sfîrşit, să fie numit translator în Ministerul de Justiţ ie pentru legile ce trebuiau promulgate în Transil­vania. Din această epocă datează (20 august 1854) memo­riul său adresat contelui Buol Schauenstein, ministrul de externe al monarhiei, unde îi declara că „momentul în care Austria e chemată a-şi exercita asupra Ţărilor din jo­sul Dunării influenţa hotărî tă prin poziţia ei geografică, starea ei culturală şi prin oarecari consideraţii etnografice, nu mai este departe, ba chiar a sosit"1. [...]

Nu e, desigur, o întîmplare că fiul omului care exprima astfel de idei, el însuşi de formaţie culturală germană,avea să fie autorul articolului din Deutsche Reçue din 1 ianuarie 1881, adică cel dintîi om politic care luă asupra-şi răspun­derea publică a politicii noastre alături de Puterile cen­trale, devenită apoi politica ţăr i i pînă în preziua războiu­lui mondial.

9. Din modestul său loc de translator, Ioan Maiorescu a lucrat la crearea unei atmosfere favorabile românilor din Principate prin articole şi informaţii în presa germană, pricină de percheziţii şi alte neplăceri. Denunţătorul din 1854 era fostul prieten Florian Aaron, adus chiar de el ca func­ţionar în Minister. Aaron lucrase din îndemnul Mitropoli­tului Andrei Şaguna, convins că Maiorescu ceruse în me-

1 Reprodus în N. Bănescu şi V. Mihăilescu, op. cit., p . 314.

11

moriui său către ministrul de externe Buol Schauenstein introducerea în Principate a unirii religioase cu Roma şi a limbii germane. Repetate, intrigile sfîrşiră prin a izbu­t i . Maiorescu se văzu „pensionat" din slujba lui la 15 mai 1856, fără să fi putut afla pricina dizgraţiei, pe care o credea venită din partea lui Şaguna, deşi, de fapt, se fă­cuse în urma cererii domnitorului Moldovei Gr. Ghica1. S-ar fi întors în Ţara Românească, dar Barbu Ştirbei, cu care era în continui relaţii epistolare, îl îndemnase să-şi caute mai întîi sănătatea la Carlsbad, punîndu-i la dispo­ziţie mijloacele necesare2; în răstimp însă Ştirbei părăsise scaunul.

între 22 iunie — 22 iulie, Maiorescu întreprinse o că­lătorie de studii prin Istria, din care avea să apară apoi în fragmente, prin îngrijirea fiului său, Itinerar în Istria şi Vocabular istriano-român. Din Braşov trimise un nou me­moriu Ministerului de Justiţie pentru a-1 face să revie asu­pra pensionării lui din postul de translator, fără a putea obţine cîştig de cauză.

10. întors în ţară în 1859, fu din nou expulzat de vechiul lui duşman Alexandru Ghica, ajuns caimacam, aşa că nu putu reveni definitiv decît după Unire, la 1 septemvrie 1859, ca profesor de istorie critică şi statistică în clasa a Vi-a, a VH-a, a VIII-a din Gimnaziul Colegiului Sfîntului Sava din capitală şi apoi ca director la Eforia Instrucţiei Publice. Activitatea lui culturală se desfăşură şi aici ener­gic, dar dîrzenia caracterului îl împinse la un nou conflict cu membrii Eforiei, ce îngăduiau lui Eliade practicarea unor abuzuri cu nişte abecedare făcute din intenţii mai mult

1 Această pensionare, după cinci ani cu pensia întreagă, ca şi cum ar fi împlinit zece (400 fiorini), e cunoscută şi de fiul său tot ca o lovitură a lui Şaguna; „Nouă se înţelege că nu ne face nimica, pen­tru că Tata are posturi destule do ocupat în Ţară sau în Moldova, dar e vorba să nu triumfeze Şaguna, — şi apoi, ducîndu-se Tata, pierd românii din Viena toată baza" (însemnări, I, p. 42). E legitimă şimîn-dria fiului pentru meritele tatălui său. 2 Gf. N. lorga, Corespondenţa lui Ştirbeiu-Vodă, I, p. 91, 239 — 240 etc. Chestiunea rezumată în N. Bănescu si V. Mihăilescu, op. cit., p. 333.

12

comerciale. Fu silit, deci, să-şi dea demisia, pentru că atacase demnitatea Eforiei (17 iunie 1861). Rămăsese totuşi la catedra de la Sfîntul Sava, descumpănit, amărît şi bol­nav de ficat; cînd Al. Odobescu întemeie, în 1863, Şcoala superioară de litere, embrionul Universităţii actuale, Ioan Maiorescu fu numit printre profesori. Boala îl răpuse însă repede, la 23 august 1864, în vîrstă numai de 53 de ani.

11. Dintr-o viaţă atît de zbuciumată se desprinde firea unui ardelean dîrz, „rău la răzbunare", cum îi spunea Bariţ, aspru cu sine, cu ai săi, dar şi cu alţii , cu cele mai bune intenţii patriotice, cu o mare vocaţie dăscălească, nemlă-dios şi deci provocînd conflicte şi răscolind prigoana, nemeritată ca fond, dar explicabilă ca formă, oriunde a tre­cut , la Bucureşti, la Iaşi, ori la Viena; mai din toate func­ţiunile a fost silit să plece din pricina fricţiunilor provocate mai ales din deosebiri de vederi afirmate tăios. Trăsătură de caracter păstrată şi la fiu; în orice împrejurare, amîndoi s-au proptit într-o ati tudine gravă; n-au găsit nimic mai prejos de interesul lor, nici şcoala de la Cerneţ, nici Insti­tu tul Vasilian de la Iaşi. N-au avut „uşurătatea", pe care o imputau firii şi educaţiei franceze, ci sentimentul dur al unei discipline realizate în împrejurări, din care nu putea ieşi decît adversitatea. Au întimpinat, aşadar, duşmănii, intrigi şi prigoana, dar au şi căutat-o prin afirmarea unei at i tudini categorice, fiul şi prin ostilitatea pe care o tre­zeşte întotdeauna prezenţa talentului în mijlocul medio­crităţ i i organizate pentru exploatarea situaţiilor. Însufleţiţi de credinţă în tot ceea ce fac şi de scopuri identice, natura credinţei în materie de limbă şi de istorie era însă cu totul a l ta . Ioan Maiorescu făcea parte din generaţia făuritorilcr de limbă şi de istorie, din generaţia lui Bariţ , Cipariu, Laurian, Massim, a cărturarilor de la Blaj şi a celor descă-licaţi peste Carpaţi pentru ridicarea culturală a Principa-tslor, care continua generoasa eroare a latiniştilor din p r in a generaţie, a lui Maior, Şincai, Micu. Din a treia generaţie de ardeleni, cu o cultură generală mult mai largă, filozo­fică mai ales, cu gust literar, singurul om de mare talent

13

apărut pînă atunci peste munţi , Titu Maiorescu este sortit să devină nu numai duşmanul latinismului, ci şi groparul lui istoric.

12. Dacă prin t a tă Titu Maiorescu e ardelean, originea mamei sale Maria1 e mai nesigură. După datele privitoare la Ioan Popazu, episcopul Caransebeşului, fratele mamei \ lui2 , familia Popazu se trage din comuna Vălenii-de-Munte; sunt presupuneri că ar fi însă de origină aromână, emigrată din Drenova, pe la sfîrşitul veacului al XVIII-lea, la Văle­nii-de-Munte3 .

1 1819, 23 noiemvrie 1864. Muri deci 3 luni după moartea bărba­tului ei.

3 Biografia primului episcop al reînfiinţaţei dieceze gr. or. române a Caransebeşului Ioan Popasu, Caransebeş, 1899 (autorul anonim e episcopul Tr. Bădescu) ; Nicolae Cornean, Ioan Popasu, Episcopul Ca­ransebeşului, 1934. Vezi şi anexa Originea familiei Popasu, în însem­nări zilnice, I, p . 351.

3 St . Povrok, Adevărul, 28 martie 1936.

IT

1. Titu Maiorescu: primele amintiri. 2. Intenţia tatei de a-1 da la Treo meserie. 3. Protopopul Ioan Popazu şi înfiin­ţarea gimnaziului român la Braşov, 1850; Titu urmează

clasa întîia.

1. Titu Maiorescu — numele de botez şi-1 trăgea de la naşul lui, Titu Bengescu —, s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840, mai mic cu doi ani decît soru-sa Emilia, viitoarea d-nă Humpel de la Iaşi. Cei dintîi opt ani şi i-a petrecut la Craiova, cu intervalul de t imp cînd, destituit la 1842 de Alexandru Ghica, ta tă l său fusese trecut peste graniţă, şi apoi, după un scurt popas la Braşov, pribegise în Moldova, de unde se întorsese din nou la Craiova, la 13 august 1843, la căderea lui Al. Ghica şi urcarea în scaun a lui Gh. Bibescu. Privitor la această epocă nu cunoaştem de­cît ceea ce găsim în biografia cu informaţii autobiografice a lui Soveja1. Ni se pomeneşte de o călătorie la Sibiu pe la Turnu-Boşu, unde soru-sa Emilia era instalată în pen­sionul d-rei Vauthier, şi de asistarea la reprezentaţia come­diei Der Wirrwarr a lui Kotzebue şi de o boală de scarla­tine. Intre 1846—1848, urmă la şcoala primară din Craiova, unde pictorul Const. Lecca, întors din I tal ia, îi dădu lec­ţ i i de caligrafie ; Lecca avea să ne lase portretele în ulei şi al lui Ioan Maiorescu şi al soţiei lui2 ; taică-su îi dăduse chiar lecţii elementare de latineşte, după cum reiese şi dintr-o scrisoare a lui către G. Bariţ .

1 Soveja, Titu Maiorescu, Cartea Românească, 1925, p . 10 şi urmă­toarele. A apărut mai întîi în numărul jubiliar al Conv. Ut. din 1910.

2 Acesta a fost reprodus de curînd în colori de revista Arta si teh­nica grafică, caietul 8, iunie-septemvrie 1939.

15

Din revoluţia de la 1848, copilul îşi amintea bine de Gh. Magheru, prietenul familiei, cîrmuitorul judeţului. Romanaţi, călare pe un cal alb, cu o pălărie rotundă, cu trei pene tricolore, în curtea Colegiului, şi de taică-su urcat într-un pom, de unde citise mulţ imii proclamaţia de la Islaz, în t imp ce maica-sa şi alte prietene ale casei coseau cocarde.

La plecarea lui în misiune la Frankfurt am Main, Ioan Maiorescu îşi lăsase familia la Craiova ; pornind apoi la Bucureşti, de teama apropierii turcilor, mama cu cei doi copii trecuse spre Braşov şi, negăsindu-se în siguranţă nici acolo, mersese la Sibiu ; aici se adăpostise în casa unei ungu­roaice (se mai aflau şi d-nele Gh. Magheru, I. Eliade-Rădu-lescu etc.); bătînd pe austrieci şi pe ruşi, Bem se apropiase de Sibiu ca să-i dea foc; sosiseră apoi succesiv şi cazacii şi secuii, măcelărind şi pîrjolind totul . Familia Maiorescu şi ceilalţi scăpaseră mulţumită ocrotirii unguroaicei, apoi protecţiei chiar a lui Bem, care trimisese un aghiotant ca să apere casa. Zile şi săptămîni văzuse copilul de la fereas­tră jafurile secuilor şi trecerea convoaielor de osîndiţi la spînzurătoare. Abia prin decemvrie 1848, cu ajutorul lui Avram Iancu, prieten al lui Ioan Maiorescu, familia putuse ajunge la Blaj, apoi la Vingart, la Vasile Maiorescu, fra­tele lui Ioan, şi în sfîrşit din nou la Braşov, pe lîngă pro­topopul Popazu — unde copilul îşi isprăvi cursul primar la şcoala protodiaconului Iosif Barac, al cărui învăţămînt nu se deosebea prea mult de cel cunoscut de Ion Creangă la Humuleşti .

2. Abia îşi isprăvise şcoala primară la Barac, şi-1 vedem pe taică-su foarte îngrijorat de soarta fiului.

„Frate, îi scria lui Bariţ de la Viena1, ce să fac eu cu Titu? A rămas copilul de tot înapoi. Mie nu mi se pare (bună) şcoala din Schiaiu (=Schei) . Oare n-ar fi bine să intre la saşi, să nu mai piardă şi vara asta toată? Te rog fă tu cum vei şti . Am scris nevestei ca să asculte în punctul acesta de t ine. Dar la toată întîmplarea aş dori să se facă ceva cu copilul, ca să mai înveţe. La începuturi de ger-măneşte aş vrea să se mai deprindă, precum şi la aritmetică şi altele elementare. Fă, frate, ce vei putea."

1 Transilvania, XI , 1878, reprodusă în N. Bănescu şi V. Miliăi-lescu, op. cit., p . 293.

16

Ştirile venite Fde la Braşov erau, se vede, tot mai rele? copilul devenea tot mai neascultător. Pe lîngă severitatea mamei, se adăuga şi asprimea binecunoscută a tatei .

M-am tulburat tare, insistă el într-o scrisoare tot către Bariţ1 , din 30 sept. 1850, aflînd din scrisoarea nevestei mele'că copilul meu ar începe să fie nesupus, neascultător si că nu învaţă nimic. Cînd mă gîndesc că copilul meu, cînd mergea pe şapte ani, cînd a plecat Vasile la Bucureşti ca profesor de istorie, ştia declina şi conjuga latineşte şi în 1848 avea şi începuturi bunicele de gramatică germană, iar astăzi e mai pe jos, ştie mai puţin, mi se rupe inima si mă tulbur cu totul . Cu nimic nu m-ai putea îndatora ât î t de mult decît cu o cercetare de-aproape, cu o examinare a copilului meu, ca să vezi ce este cu el.

Ştiu bine că acum vei fi şi mai ocupat, dar tot cred că, fiind în stare de a judeca interesul ce poate avea un părinte la educaţia fiului său, tu tot îţi vei rupe o oră-două şi-1 vei cerceta. Dacă nu e nici o speranţă de el, apoi iar te voi ruga să-ţi dai părerea la ce meserie de mină să-l aşez, căci eu sunt prea determinat în punctul acesta. Iar dacă ai crede că aici în Braşov ar mai putea lua ori la saşi, ori la altă şcoală ceva începuturi bune de latină şi germană pe lîngă celelalte cunoştinţe elementare, ca la primăvară să-l pot aşeza aici într-un gimnasiu. La şcoala din Schiaiu nu poate învăţa nimic. Sau dacă cunoşti un t înăr care sub consiliul tău, după ideile tale, ar putea împlini această sarcină pri­vatim, iar ar fi mai bine. . ."

Puţin a lipsit, aşadar, ca Titu Maiorescu să nu fie dat la vreun meşteşug din lipsa de silinţă la şcoală!

3. Fratele mamei lui Maiorescu, Ion Popazu, urmase Ia şcoala grecească din Braşov, trecuse la gimnaziul săsesc de acolo şi apoi la cel romano-catolic din Sibiu, îşi sfîrşise studiile la liceul romano-catolic din Cluj în 1832. Isprăvise apoi în patru ani cursurile teologice la Viena, „fără ca spi­ritul romano-catolic să-i fi alterat ortodoxismul" — ne asi­gură autorul anonim (în realitate, episcopul Tr. Bădescu)

1 Transilvania, XI, 1878, p . 17 — 18, republicată de N. Bănescu şi V. Mihăilescu, op. cit., p. 294.

3 — Titu Maiorescu 17

al „biografiei sale"1. Paroh al bisericii Sf. Niculae din Scheiu şi apoi protopop al Braşovului, plănuise să realizeze ideea înfiinţării unui gimnaziu român acolo la 18502; la această dată îl găsim pe Titu, nepotul lui, elev al clasei întîi, sin­gura existentă, cu 26 de elevi şi cu Gavril Munteanu ca unic profesor. înscris la 1 noiemvrie 1850, el fusese delegatul colegilor săi pentru a mulţumi întemeietorilor şcoalei la serbarea de sfîrşit de an din 21 iulie 1851 ; cuvîntarea co­pilului de 11 ani ni s-a păstrat în Foaia pentru minte, inimă şi literatură (nr. 31, din 2 august, fără indicaţia numelui elevului, ce se făcu abia la 6 august). Ea poate fi privită ca cea dintîi cuvîntare a marelui orator3.

1 Biografia primului Episcop al relnfUn ţaţei dieceze gr. or. române a Caransebeşului loan Popasu, Caransebeş, 1899; Nicolae Cornean, Ioan Popasu, Episcopul Caransebeşului, 1865 — 1889, Caransebeş, 1934.

2 Andrei Bârseanu, Din trecutul şcoalelor româneşti din Braşov, în Conç. lit., 1910, p . 495. Cu formalităţile întemeierii acestui gim­naziu s-a ocupat şi Ioan Maiorescu, aflător atunci în deputaţiunea română la Viena. Cf. G. Bariţ, Ist. Trans., I, p. 581; Transilvania, XI, p . 4, şi în genere N. Bănescu şi V. Mihăilescu, op. cit., p . 303.

3 Reproducerea discursului, în Anexa, nr. 1. Ca premiu a primit Magazin istoric pentru Dacia.

III

1. în drum spre Viena (sept. 1851) şi primele ştiri de Ia Gimnaziul academic, anexa „Theresianului". 2. înscrie­rea la Theresianum (1855) ; cheltuielile de întreţinere. 3. însemnări zilnice, importanţa lor pentru biografia spirituală a lui T. Maioreseu, cuprinsul şi caracteristica

lor.

1. Dobîndindu-şi funcţia de translator în Ministerul de Justiţie, Ioan Maioreseu îşi înştiinţa în august 1851 fa­milia din Braşov ca sa vină la Viena... Puţinele lucruri cu­noscute vin tot din informaţiile „autobiografice" ale lui Soveja. Familia plecă în septemvrie cu un chervan tras de 12 cai, cu trei surugii, şi călătoria ţinu trei săptămîni pînă la Czégled (73 km dincoace de Pesta).

La Viena, copilul fu înscris în octomvrie 1851 la Gimna­ziul academic, anexa pentru externi a Theresianului. Tot din Soveja cunoaştem impresiile primului contact cu şcoala vieneză, umilinţa resimţită din pricina neştiinţei limbii germane; după o lună de probă, i se echivala totuşi anul de gimnaziu de la Braşov şi fu primit în clasa a doua; la sfîrşitul anului, făcu cea mai bună compoziţie în limba germană, elasifieîndu-se printre „eminentişti".

2. Asupra cheltuielilor de întreţinere a lui Titu Maio­reseu, ca „solvent" într-o şcoală atî t de aristocratică de felul Theresianului, avem referinţe dintr-o scrisoare de dis­cuţii financiare cu soru-sa Emilia, publicată recent, ca răs­puns la nişte revendicări băneşti, în preajma căsătoriei ei cu pianistul Wilhelm Humpel.

3* 19

„In ceea ee priveşte cheltuielile enorme pe care le-ar fi făcut ta ta pentru educaţia mea, îi scria el de la Iaşi1, tre­buie să amintesc cu durere că nu ta ta le-a suportat, ci Ştir­bei, care mi-a dat întreaga întreţinere la Theresianum în 1857 şi 1858, cît şi la Berlin în 1859. In Paris am fost bursier al statului. Datoriile pe care le-am făcut acolo ta ta le-a achitat tot prin Ştirbei. Deci zestrea nu se putea micşora din cauza aceasta."

Cheltuielile fuseseră prin urmare suportate de Ştirbei, cu care Ion Maiorescu lucrase şi la Craiova, Ştirbei fiind în Eforia şcoalelor, şi cu care rămăsese în corespondenţă politică şi didactică pe cînd Maiorescu se afla la Viena, iar Ştirbei se urcase în scaunul Ţării Româneşti2.

Asupra altor ajutoare venite între 1856-59 din fondul Ramonţai—• al d-rului Simion Ramonţai din Blaj, a atras atenţ ia protopopul Ilie Dăianu, în Conv. Ut., din 1910, cu ocazia jubileului de 70 de ani ai lui Maiorescu, punct de plecare al unei corespondenţe pentru a se preciza suma îuată fără să fi ştiut, şi apoi între Maiorescu şi Mitropolia din Alba Iulia şi Făgăraş prin Mitropolitul Victor Mihaly, în urma căreia Maiorescu trimise de la Berlin, ;a 2/15 iunie 1910, suma de 480 de coroane „pentru fondul cultural al Arhidiecezei Alba-Iulia şi Făgăraş"b .

3 . Epoca de la 1855 (noiemvrie) pînă la 1917 (23 aprilie 1917), adică pînă la moarte, se bucură şi se va mai bu­cura de izvorul de informaţie al însăşi Însemnărilor zilnice ale lui Maiorescu, din care au apărut pînă acum două volume de importanţă inegală, prin îngrijirea d-lui I. Rădulescu —

1 I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, VI, p. 1—3. Scri­soarea e trimisă din Iaşi, 27 ian. 1869 ; Emilia se afla la Braşov.

2 Asupra legăturilor lui Ioan Maiorescu cu Ştirbei, cf. N. Iorga, Viaţa şi domnia lui Barbu Dimitrie Ştirbeiu, domn al Ţărei Româneşti (1849 — 1856), Vălenii-de-Munte, 1910; idem, Corespondenţa lui Ştir-beiu-Vodă, 2 vol., 1904; rezumat în N. Bănescu şi V. Mihăilescu, op. cit., p . 333.

3 Toate actele şi corespondenţa relativ la această chestiune se află adunate în I. E.Torouţiu, op. cit., VI, p . 453 etc. Vezi şi I. Geor-gescu, Din legăturile lui Maiorescu cu ardelenii, înConv. Ut, 1867 — 1937 (număr jubiliar), LXX, ianuarie-mai 1937, p . 285.

20

Pogoneanu1. Existenţa unui „jurnal" ţ inut t imp de peste 60 de ani constituie un fenomen de două ori unic în cultura noastră si prin epocă şi prin vîrsta autorului, un copil de 15 ani. Meticulozitatea „însemnărilor" poate părea, ce e drept, discutabilă ; ea descoperă însă o t răsătură de carac­ter esenţială. De la adolescentul, care la 28 ianuarie 1857 nota: „ îmi curseră azi la vro două sute de picături de sînge din nas"2 , ne putem aştepta la orice preciziune. Pînă la adînci bătrîneţe îşi va însemna deci zilnic presiunea atmos­ferică si temperatura, orariile tuturor opririlor şi plecări­lor în călătorie, hotelurile cu numărul camerei şi costul ei. Acestei implacabile meticulozităţi i se datoreşte, de altfel, si altă culegere, un vast Epistolarium, la care Însemnările se raportează mereu; serie de tomuri, unde erau, probabil, adunate nu numai scrisorile primite, ci şi copia sau ciorna celor trimise. „Vezi Epistolarium, 8, de la 8 octomvrie 1857, către soru-mea"—• notează el la 26 septemvrie 1857, semn că păstrase copia scrisorii către soru-sa — tr imisă la 17 ani. Testamentul lui Titu Maiorescu din 23 ianuarie 1916 lăsa în sarcina fiicei sale „sa dispună" de manuscrisele ce se vor mai găsi — „după multe ce le-am ars. Poate unele din ma­nuscrise («jurnale», scrisori literare şi politice) ar fi de hă­răzit Academiei Române". Dacă nu şi-a exprimat dorinţa de a fi publicate, o subînţelegea, şi nici nu putea să nu-şi dea seama de importanţa lor pentru cunoaşterea evenimen­telor contemporane. Grija cu care şi-a publicat din viaţă discursurile, încadrîndu-le în expunerea sintetică a împre­jurărilor ce le-au determinat, impunea concluzia publică­rii „însemnărilor" din acelaşi sentiment al contribuţiei is­torice. Ţinerea unui jurnal la maturi tate se explică prin conştiinţa importanţei lui ; un copil de 15 ani n-o putea însă avea. însemnările acelei epoci trebuiesc deci privite ca un act structural, determinat de necesităţi psihologice, şi nu de consideraţii util i tare sau istorice; n-au fost scrise

1 T. Maiorescu, însemnări zilnice publicate cu introducere, note, facsimile si portrete de I. Rădulescu-Pogoneanu, Ed. Socec, vol. 1 (1855-1880), 1937; voi. II (1880-1886), 1940.

2 însemnări, I, p . 60.

21

în vederea unei contribuţii, ci, pornite dintr-o nevoie con­fesională, obişnuită de altfel în şcolile apusene de veche tradiţ ie , au fost continuate apoi cu o disciplină şi metodă fără altă comparaţie în istoria culturii noastre. Dincolo de valoarea documentară, însăşi prezenţa „jurnalului" este revelatoare pentru psihologia t înărului, menţinută apoi pe o linie nedezminţită pînă la adinei bătr îneţe: nevoia de a se mărturisi , de a se analiza, de a-şi fixa datele vieţ i i afec­tive, intelectuale şi publice, de a se judeca în amănunt şi recapitulativ la fiecare sfîrşit de an, de a judeca şi pe alţii în notaţii sobre şi cu acea incizivitate maioresciană at î t de caracteristică mai tirziu în discursuri şi critice, totul cu metodă şi disciplină riguroase. „Jurnalul" e un document de o valoare incalculabilă, ce ne ajută să asistăm zi cu zi la formaţia unei mari personalităţi. Oricît ar fi de interesantă pentru cunoaşterea evenimentelor politice şi culturale, partea documentară de mai tîrziu e de un interes secundar faţă de importanţa primelor însemnări din t impul şcoalei, de puţină valoare documentară, dar capitale pentru cunoaş­terea amănunţi tă a adolescenţei, adică a epocei de înche­gare a personalităţii, în care surprindem toate elementele de prefiguraţie a omului de mai tîrziu. Nu credem să existe în biografia multora un document de o astfel de valoare psihologică; amintirile de copilărie sunt de obicei învăluite în haloul de poezie al lucrurilor petrecute odinioară, legate de o epocă privită ca cea mai fericită a vieţii şi evocate cu nostalgie — cînd nu sunt ticluite în vederea unor sco­puri de exaltare personală şi impregnate de consideraţii anacronice. Mărturiile lui Maiorescu sunt contemporane, înregistrate zilnic, cu tot caracterul autentici tăţ i i ; dacă unele însemnări, pagini sau caiete au fost suprimate chiar de autor din diferite consideraţii de oportunitate, nimic nu ne face să bănuim că a fost alterat sau refăcut ceea ce ni s-a publicat. „Citindu-şi caietele-«jurnal», pentru introducerile istorice la cele cinci volume de Discursuri parlamentare, precum şi cu alte prilejuri — ne afirmă edi­torul însemnărilor zilnice — , autorul a însemnat la fiecare, pe copertă sau înăuntru, numărul de ordine al caietului şi

22

răspasu] de timp al însemnărilor cuprinse în el. La aceste lecturi de mai tîrziu ale caietelor, a şters adesea din text cuvinte ori rînduri întregi sau a tă ia t foi ori părţi din ele, iar uneori a adaos scurte note sau comentarii ulterioare datei însemnărilor ; dar, în genere, în afară de foarte rare înlocuiri ale cîte unui cuvînt, n-a schimbat nimic din tex­tul primitiv rămas." 1 Cu toate suprimările de caiete întregi făcute din cauze necunoscute, nu e nici o îndoială asupra autenticităţii însemnărilor rămase2.

1 I. Rădulescu-Pogoneanu, în Introducerea la Însemnări zilnice, voi. I, p . IV.

2 Pentru a fixa de la început inventariul caietelor rămase ori pu­blicate pînă acum, dăm aceste referinţe luate din Introducerea d-lui I . Rădulescu-Pogoneanu, editorul însemnărilor zilnice. In volumul I apărut, intră caietele 1,2, o parte din caietul 3, caietul 4, mare parte din 5 şi mai tot caietul 6 — adică însemnările dintre noiemvrie 1855 şi sfîrşitul anului 1880, cuprinzînd deci epoca vîrstei 15 — 40 de ani. Numai în cei trei ani de la început, noiemvrie 1855 — iulie 1858, în­semnările sunt regulate; în anul următor (noiemvrie 1858—iulie 1859), ele sunt sporadice; lipsesc cu totul în anii 1860 — 65 şi 1867 — 69 şi din 1866 rămîn cîteva însemnări scurte; cele din 1870 — 80 sunt res-trînse, afară de jurnalul politic din aprilie — mai 1870. Dl. I. Rădu­lescu-Pogoneanu ne arată (nota 2 de la p. 119) că jurnalul nr. 3 avea la început nr. 7, ceea ce ne face să presupunem suprimarea caietelor 4, 5, 6. Pe actualul caiet 4 Maiorescu a scris, probabil în ultimii ani ai vieţii lui: „Pentru timpul intermediar între jurnalul 2 (caiet verde) şi acest jurnal 4, vezi volumele 2, 3, 4 şi 5 Epistolarium, legate în 4°, şi la nr. 3 jurnalul 4° gros, legat în piele neagră verzie, cu lacăt galben, ian. 1866-august 1871 (şi apoi 10 mai 1883-19 febr. 1885". Din nefe­ricire, acest Epistolarium nu s-a găsit între hîrtiile rămase*. Nu e nici o îndoială că însemnările s-au urmat cu regularitate şi pentru timpul ce lipseşte azi şi că au fost suprimate chiar de Maiorescu din motive ce ne scapă. în afară de aceasta, el mai ţinuse alt jurnal intim, intitulat Fragment din tinereţea mea (însemnări, I, p . 96, 102, 103). „Fragmentul", ajuns la partea I I , nu ni-e cunoscut.

* Epistolarium-vl maiorescian, aflat astăzi la B.A.R.S.R., citat pentru prima oară de Marta Anineanu (Din corespondenţa lui Titu Maiorescu, în Studii şi cercetări bibliografice, 1969, p . 145 — 150), va fi publicat în cursul anului 1973 de Editura Minerva, sub îngrijirea «nui colectiv alcătuit din Liviu Rusu, Domnica Filimon şi Georgeta Rădulescu-Dulgheru.

IV

1. Însemnările zilnice: recapitularea epocei dinainte de noiemvrie 1855. 2. Cariera şi succesele şcolare. 3. Lectu­rile, teatrul, muzica. 4. Activitatea lui literară în epoca de la Theresianum. 5. Vocaţia lui pedagogică şi prozeli-

tică.

1. E momentul de a arunca o privire generală asupra acestor însemnări zilnice, înainte de a scoate bogatul mate­rial documentar şi de a surprinde elementele prefigurative ale psihologiei maioresciene de mai tîrziu, cît şi cele ce par în contradicţie cu ea.

însemnările pornesc din noiemvrie 1855, adică pe cînd Maiorescu se afla ca extern în clasa V-a a gimnaziului anexă a Theresianului. Singură Efemerida ce le precede ajunge pentru a arăta calitatea excepţională a adolescentului me­morialist. E tabloul sinoptic al tuturor pieselor de teatru „văzute mai înainte", începînd de la Boieria de trei zile, văzută la Bucureşti în 1847, adică la vîrsta de şapte ani, şi chiar dinainte, la cinci ani (fără să înţeleagă ceva), de la piesa germană Der Wirrwar (Încurcătura) a lui Kotzebue, auzită în 1845 la Sibiu, într-o scurtă călătorie la sora mai mare Emilia, instalată acolo în pensionul francez al d-rei Vauthier — şi trecînd apoi în revistă toate piesele auzite la Viena de la 1851 pînă la 1 noiemvrie 1855, la Burgthea-ter, la Operă, la Iosephstädter Theater; un total de vreo 50 de piese şi de opere (Shakespeare, Schiller, Rossini, Au-ber, Donizetti, Mozart, Meyerbeer etc.), trecute la rînd cu numele interpreţilor principali, însoţite de calificative: „foarte bine", „bine", „excelent", cu note ca la şcoală... Acest tablou premergător ne indică şi pasiunea de teatru şi de muzică a adolescentului, care avea să se continue multă

24

vreme ca o preocupare principală, pînă la un început de ac­t ivi tate de d r a m a t u r g — d a r ne mai arată şi un spirit cri­tic şi metodic. Cînd îşi porneşte jurnalul, în noiemvrie, e un t înăr matur, capabil de a judeca pe fiecare actor, specifi-cînd anume scenele în care i-a plăcut, ba notînd notele false ale unor cîntăreţi . Vedem deodată octava largă a interesului artistic, stimulat de o familie înţelegătoare, căci a merge la teatru şi operă de zece ori într-o luna de şcoală (noiem­vrie 1855) dovedeşte o libertate îngăduită de părinţ i peste obişnuit.

2. Vom scoate din aceste însemnări zilnice, pentru epoca şcolară vieneză, la început diagrama mai puţin interesantă a carierei pur şcolare, curriculum al succeselor didactice, care nu implică meritul excepţional, dar nu-1 exclud, mai ales într-o direcţie unde nu e vorba de creaţie artistică, de obicei liberă şi spontană, ci de soliditate de cultură şi de judecată, de orientare normativă.

Din noiemvrie 1855, putem urmări cariera lui strict şcolară, succesele şi preferinţele. Nota distinctivă a adoles­centului e de a se instrui în multe direcţii, de a dori suc­cesele într-o emulaţie firească între camarazi1 — dar de a le privi, totuşi, dintr-un unghi de superioritate evidentă, ca semne exterioare fără valoare, dacă sunt lipsite şi de con­ţ inut . Cînd în iulie 1858 e proclamat întîiul pe toată şcoala şi îşi capătă premiul din mîna ministrului Thun, el notează scena serbării încheind: „Le scriu toate acestea aici, ca date ; dar mă lăsară de tot indiferent, ba — ce nu-mi pot explica — trist"2 .

Din aceste însemnări surprindem o aplicaţie aproape uni­formă pentru toate obiectele de studiu, şi nu numai cele literare, şi, cu deosebire, pentru limbile latină şi greacă, dar şi cu dispoziţii pentru desen şi pentru flaut... La 6 octomvrie 1856, intră, în sfîrşit, ca intern în Academia Theresiană, după ce urmase semestrul II din clasa V-a şi întreaga clasă VI la „Gimnaziul academic", anexa pentru externi a Theresianului. „Am o foarte drăguţă cameră, cu

1 „Mă cuprinse iarăşi acel sentiment de a voi să străbat, ce-1 am atît de des, acea desperare că sunt încă necunoscut, acea voinţă de a sparge barierele", notează el la 15 noiemvrie 1856. 2 însemnări, I, p. 101.

25

vederea pe Meyerhofgasse şi pe Favoritenstrasse". E elev „solvent" şi i se pare că unii camarazi îşi bat joc de el din gelozie, deoarece, „cu toată fala boierească, sunt întreţi­nuţ i aici numai graţie stipendiilor". Ba italianul Carcano îi strigă: „Tîlhar valah". „Cînd am auzit asta, am început să rîd cu hohote". La sfîrşitul anului e totuşi primul clasei, „premiantul singur al clasei a 7", ceea ce nu împiedică osti­litatea aproape generală a camarazilor în anul următor (1857—58). „Dacă sunt 10 dintre 250 care mai vorbesc cu mine" — înregistrează el (23 octomvrie 1857). Lecţiile de lo­gică ale lui Suttner ii determină aproape o vocaţie. „ în acest an, îşi face el bilanţul lui 1857, am învăţat şi italie­neşte, cel puţin pricep l imba; şi englezeşte, într-asta merge bine; mult mai bine franţuzeşte". Proclamat întîiul pe toată şcoala, în prezenţa ministrului Thun, ţine „oraţiunea" la­t ină. „Fu bine", notează laconic la data de 31 iulie 1858. Se poate deci spune că realizase ceea ce-şi propusese în mar­tie 1856: „O să le arăt eu măgarilor de vienezi ce e un român"1 .

3. în afară de această aplicaţie şi dincolo de trebuinţele şcolare, preocupările adolescentului se îndreptau spre tea­tru, lecturi literare, muzică şi desen2. Ca elev extern, frec­ventarea Burgtheatrului, a Operei, a teatrului din Ioseph-stadt fusese, fireşte, în primul plan, şi poate uneori cu ex­ces; notaţiile au şi acum acelaşi caracter critic şi calif ica-tiv-didactic. „Mediocru, se rosteşte el despre comedia Zur Ruhe setzen a lui Hackländer. Numai puţin să fi fost jucată mai prost — ar fi căzut. Excelent: La Roche Neumann; foarte bine: Fichtner junior, Meixner, soţia acestuia, Beck­mann." Iată tonul.

în afară de clasici, Virgiliu, Homer, pe care îi citeşte cu aplicaţie şcolară, preferinţele lui literare merg, fireşte, spre Lessing, cu care avea atîtea asemănări structurale şi din care îl vedem traducînd diverse piese de t ea t ru ; despre Dickens (sub pseudonimul Boz) menţionează de mai multe ori cu interes „4 Wintergeschichten"3; după cum vedem din lista de lucrări, a şi tradus din el: „1855. Manuscriptul unui

1 însemnări, I, p. 36. 2 La desen, îndeosebi, e foarte încîntat. Mereu notează progresele

(cf. însemnări, I, p. 37). 3 însemnări, I, 1 ian. 1856, p. 12.

26

nebun. Traducere din Boz, Pik-wik-Club"1. Shakespeare e una din pasiuni; nu numai că-i vede multe din piese la Burgtheater, dar îl şi citeşte mereu: „Finiiu Timon al lui Shakespeare, notează la 7 ianuarie 18572. l i cunosc pe Shakespeare mai tot acum ; mă apuc apoi de Goethe." Căci Goethe constituia lectura lui masivă. „Citesc necurmat pe Goethe", afirmă peste cîteva zile3. Cînd dădu peste o bio­grafie a Iui, avu totuşi o impresie de revoltă4. „O biografie a lui Goethe ce o citii îmi făcu o impresiune foarte neplă­cută ; om curios a fost Goethe, cît a t ră i t , şi toate vorbele fru­moase din operele lui mi se par acum ca o ironie; de a vorbi e frumos, dar a se purta mai cumsecade e şi mai frumos. Un linguşitor reptil, în politică un tîlhar, în morală un c... ar, în purtarea către Klopstock, Lessing, Schiller, Herder etc., un copil arţăgos." La o revedere, Maiorescu scrise pie­ziş cu creionul peste aceste rînduri: „Ce altă părere mai tîrziu !" Părerile i se schimbaseră, de altfel, repede. Însem­nările sunt pline de lecturile din Goethe şi extrase din operele lui, mai ales din „genialele Afinităţi elective"5 ; îşi pro­pune chiar să traducă Nachbarskinder, ca să o dedice suro-rei sale Emilia, în urma unei reconcilieri. Cînd citeşte bio­grafia lui Goethe de Lewes, e încîntat; ba găseşte şi asemă­nări cu dînsul: „O nostimă anecdotă, pe care am avut vani­tatea să o aplic la mine în multe privinţe, e următoarea, notează la 18 aprilie 18586: Cîţiva oameni bogaţi regretau odată, cu adînci oftări, că un spirit aşa de superior ca Goethe nu s-a consacrat adevărului creştin; la asta, Carlyle, care era de faţă, a zis: «Domnilor, cunoaşteţi d-voastră po­vestea cu omul care vorbea de rău soarele, fiindcă nu-şi putea aprinde ţigara de la el?»" Aluzia era, fireşte, la pro-pria-i ireligiozitate.

Şi mai departe: „ în alte privinţe, am avut un foarte ciudat sentiment la

lectura acestei cărţi . Am găsit la Goethe, în istoria evoluţiei lui sufleteşti, unele trăsături care coincideau foarte mult cu

1 Însemnări, I, la Anexe, p . 347. 2 Însemnări, I, 7 ian. 1857, p . 58. 3 Însemnări, I, 24 ian. 1857, p . 59. 4 Însemnări, I, 28 ian. 1857, p . 59. 5 Însemnări, I, 9 şi 18 aprilie, 27 mai şi 13 septemvrie 1858. 6 Însemnări, I, p . 92.

27

mine, care erau scoase din sufletul meu. Tot astfel şi la critica lui Faust. Am găsit la Lewes o mulţime de acele conjecturi cu pretenţia de a fi ingenioase, pe care şi el le numeşte neroade şi pune a lă tur i de ele propria lui opinie şi felul lui de a vedea, care corespund în totul felului meu de a interpreta lucrurile."

4. încă din noiemvrie 1855, t înărul de 15 ani notează terminarea piesei sale Die Blödsinnige, pe care voia s-o tri­mi tă la teatrul din Josephstadt „ca să o reprezinte", teatru pe care-1 frecventa des. Iar în nota din 5 decemvrie (1855), găsim primele versuri ale adolescentului în limba germană.

Ach! Auf der Erde weiten Strassen Bin ich so einsam und verlassen.

„O s-o termin mai tîrziu", adaugă el. Iar la 29, îşi pre­cizează intenţia:

„1. Să dezvolt poezia: Weiss der Teufel u.s.w. 2. Să prelucrez cit mai curînd poezia Ach! Auf der Erde

weiten Strassen u.s.w. 3. Să fac mai dinainte poezii pentru vreun album al

cuiva. 4. Să traduc în româneşte gramatica greacă1. 5. Un fel de fabulă, în care Concordat2." După vreo două luni, în urma unei convorbiri cu prie­

tenul său Ghiţă Magheru3 „i se ivi deodată înainte ideea unei Istorii a românilor, completă, în germăneşte", şi ca o echi­valenţă pentru români4 se gîndi şi la o „Istorie generală cît se poate de mare şi de completă, un op care poate mă va custa 12 ani" ; urma să se apuce de el „în luna viitoare". Spiritul lui programatic se întindea apoi liber pe aria unui viitor mai depărtat , cu pronunţată tendinţă didactică şi de vulgarizare literară şi ştiinţifică. „ î n a l t ă privinţă, înseamnă la 24 ianuarie 1856, gîndesc, pînă cînd voi absolvă gim­naziul să fie scris ( =t radus) de mine: Pilota, Minna de Barn-

1 Gramatica lui Curtius, pe care a tradus-o apoi V. Burlă. 2 Aluzie neînţeleasă. 3 Însemnări, I, p. 20. 4 Ideea aceasta de a scrie o Istorie a românilor avea să-i revină

şi la maturitate. Iată ce găsim într-o notă, 1880 [însemnări, I, p. 340) : „Intîile idei ale unei hotărîri de a scrie Istoria românilor ca opera prin­cipală a vieţii mele".

28

heim, Gramatica elenă a lui Curtius, Miss Sara Samson, Emilia Galotti. Pînă voi ieşi ca doctor de două grade (filo­zofie şi jura), voi mai scrie Geschichte der Romanen (Walac-hen) seit ihrem Ursprünge bis auf unsere Zeiten; voi traduce pe Lessing complet, afară de poezii; se înţelege de la sine că în tot t impul acesta voi lucra tot mereu la Istoria universală."

Acest „se înţelege de la sine" nu e lipsit de o candidă fer­mitate. Peste cîteva zile împrumută de la teologii români de la Institutul Sfînta Barbara şi ia şi din biblioteca ta tă lui său cărţile necesare, din care îşi propunea ca în vacanţă să facă „excerpte şi un fel de prospect, pentru ca după cîteva luni să mă pot apuca de Geschichte der Romanen". Mai mul t chiar, sub influenţa înverşunării pe care Mitropolitul Şa-guna i-o arăta lui Ioan Maiorescu, tînărul se şi vedea răz­bunătorul ta tălui său. „O Doamne, notează la 28 ianuarie, de ce n-am ajuns cu vro istorie a mea pînă la timpurile noastre! I-aş pune lui Şaguna un timbru ( = l-aş înfiera), Ia care să se gîndească în toată viaţa lui, spre memoria scan­daloasă. Fie, că va veni odată timpul acesta! Mă bucur de acum.. ."1

Peste cîteva zile, în acelaşi spirit programatic şi antici­pativ, îşi propunea să scrie la Gazeta Transilvaniei. „Materie am destulă: mai întîi voi scrie despre «Educarea fetelor române»—o filipică; apoi, despre «literatura noastră în starea de acum" — lipsa de cîmpul critic şi aşa mai departe. Poate să t r imit şi traducerea lui Filota la Foaie2 ...O să mă mai apuc de vreo cîteva nuvele fantastice". în cadrul acestor vaste activităţi . . . viitoare de caracter sever, nici Muzele nu erau totuşi uitate. La 29 februarie se felicita că „apucai să-mi edau poeziile mele mai la lumină şi să mi le scriu într-o carte completă". Operaţia începuse încă de la 24, cînd isprăvise poezia Mitternacht; încă în aceeaşi fe­bră traduce mereu poezii româneşti în nemţeşte; „liber, dar bine", adaugă satisfăcut. De altfel, „capul îi e plin de idei". Ii lipseşte doar o lună de răgaz, pentru a duce totul la bun sfîrşit, şi anume iată ce:

„i . începui (cu soru-mea), însă voi să f inesc articolul pentru Gazeta Transilvaniei: Cîteva cuvinte despre educarea la români.

1 însemnări, I, p. 22. 2 Foaia literară din Braşov a lui G. Bariţ. Însemnări, I, p . 26.

29

2. Am un plan de o tragedie în cap, sub titlul de Salo-mon de Caus — care să mă desemneze pe mine.

3. Das Bêcher-Comité und das Treiben der 6-ten Classe, o umorescă cu ilustraţiuni.

4. O bucată comică, sub t i tula Unsere Zeit. Ein trauriges Lustspiel. Va fi personal. Voi sa ba t : a) un pedant grosier, căruia nu-i pot arăta ideile mele în alt mod; b) certele mo­derne între Saphir—Laube—Schorn—Bacherl—Halm—Wal­deck ş .c l .

5. O poezie în hexamètre pro primo germăneşte, apoi ro­mâneşte, sub t i tula: Ich, ca un fel de scuză.

6. Să-mi coreg bucata făcută: Die Blödsinnige..."1

Literatura e atacată, aşadar, pe toate fronturile, de la simple aspiraţiuni ziaristice pînă la dramă şi comedie. Prin mai (1856) intra în faza realizărilor cu Schizze din Viena de acum, pentru Gazeta Transilvaniei, obiectivul mai precis al năzuinţelor lui2.

Nici viaţa de internat — intrarea lui are loc la 6 octora-vrie 1856 — nu puse vreo piedică şi s tăruinţi i lui a de a scrie şi mai ales elaborării unor mari planuri. După o lună (4 noiemvrie), poate nota isprăvirea comediei Lustspiel ohne Namen. „Mare lucru nu e cu ea, recunoaşte, căci e un lucru de ocazie."

încă din anul trecut (31 ianuarie 1856), îşi propusese să scrie opere originale pentru vechea foaie braşoveană Gazeta Transilvaniei, ţ in ta ambiţiilor lui tinereşti. Pe data de 3 ianuarie 1857, găsim însemnarea: „Azi finii scrisoarea către redactorul Gazetei Transilvaniei, mîine o t r imi t ca să poată fi a propos de anul nou". Iscălită Aureliu, scrisoarea însoţea nişte traduceri din Dickens şi Jean Paul ; ea a rămas printre hîrtiile lui Iacob Mureşianu şi a fost pu­blicată de nepotul acestuia, Aurel A. Mureşianu, în Ga­zeta cărţilor, sub titlul Cea dinţii încercare publicistică a lui T. Maiorescu. După cum cuvîntarea ţ inută cu ocazia pre­miilor, la vîrsta de 11 ani, şi publicată în Foaia pentru minte, inimă şi literatura?, e primul discurs al marelui orator, tot aşa această scrisoare, apărută, de altfel, după 77 de ani — dar scrisă cu intenţia de a fi publicată atunci ea intro-

1 însemnări, I, p. 38. 2 însemnări, I, p. 44. 3 Foaia etc., nr. 31, din 2 august 1851.

30

ducere la traduceri — e prima încercare publicistică a ma­relui scriitor1.

La sfîrşitul anului, în aceeaşi linie metodică de la în­săşi baza structurii maioresciene, t înărul îşi face bilanţul activităţii literare, nu după uriaşe planuri, ci după reali­zări: „De la început — notează — trebuie să caracterizez acest an al meu de formare şi de dezvoltare. Mai întîi, cunoştinţa mea intimă cu Richard Capellmann, acest suflet frumos, plin de simţire; el cel dintîi mi-a dat impulsul de a fi poet, cea dintîi a mea poezie propriu-zisă e datată 24 februarie: Miezul nopţii — traducere din româneşte. La 3 martie a urmat traducerea Nocturnei. La 13 martie, întîiul subiect umoristic Comitetul paharelor... în martie şi aprilie, am fă­cut mai multe traduceri; din aprilie pînă în iulie, e impor­tantul episod, care e descris cu de-amănuntul în Fragment din tinereţea mea. In septemvrie am început şi în octom-vrie am terminat Comedia fără nume, această reuşită şi spirituală contopire de scene. In noiemvrie, traduceri din nemţeşte în româneşte." Comedia fără nume avea cinci părţ i şi cuprindea „o serie de parodii" ; se pare că s-a şi jucat acasă la Vincenţiu Babeş, de autor cu alţi cîţiva diletanţi, ca Gh. Racoviţă, Nicu Iacovski, Alcaz2 etc.

Exerciţiu) teatral, care pare a fi fost cea mai tenace din ambiţiile literare ale tînărului, continuă şi în anul următor, deşi cu mobiluri mai modeste şi mai imediate. E vorba de Die Buchstaben — Narren — Comödie, o satiră în patru acte îndreptată împotriva unor camarazi din „ca-merată", „cu un umor local-personal, de făcu să rîdă cu ho­hote pe toţi la citi le-o ceti pînă acum; se înţelege că e po­lemică" — notează la 6 februarie 1857, poate pentru cea din urmă dată3 . Căci anul şcolar următor e crucial pentru direcţia preocupărilor viitorului critic, reprezentând pără­sirea aproape definitivă a îndemnurilor poetice în urma contactului luat cu filozofia. „Prelucrez acum în româneşte Logica lui Herbart — notează la decemvrie 1857 — şi lucrez la o sistematizare a prelegerilor despre Logică ale lui Sut-tner. Filozofia e o ştiinţă divină. Orice alt studiu pe de lă-

1 Gazeta cărţilor, IV, nr. 3 şi 4, din 1 şi 15 iulie 1934. O reproducem în Anexa nr. 2.

2 Soveja, op. cit., p. 23. 3 însemnări, I, p . 64.

31

tu r i l-am părăsit acum." Iar cînd la sfîrşitul anului (31 de­cemvrie 1857) îşi face obişnuitul lui bilanţ, scrie cuvinte cix caracter definitiv pentru întreaga lui carieră: „Pentru direcţiunea mea ştiinţifică a fost de cea mai mare însem­nătate cunoştinţa cu privirea generală asupra filozofiei şi cu logica, această ştiinţă aşa de extrem de intere­santă. Ea m-a adus să năzuiesc spre cea mai bună for­mulare a cugetării, spre o exprimare fără greşeli, scurtă, adevărată, spre o ferire de acele cuvinte umflate şi goale, pe care tinerii sunt aşa de aplecaţi să le întrebuinţeze; ea mi-a insuflat întîi într-adevăr iubirea pentru o di­recţie de gîndire, de care niciodată nu mă voi despărţi"1 , întregul Maioresm e prefigurat în aceste rînduri programa­tice şi divinatorii: acel răspicat niciodată al t înărului de 17 ani va rămîne valabil şi pentru bătrînul de 77 de ani, <>,u o statornicie impresionantă. Botezul lui filozofic nu se face în văzduhul albastru al speculaţiilor metafizice, ci pe tăr îmul solid şi formal al logicei, atî t de preţioasă în vii­toarea lui activitate de direcţie culturala şi literară ; în cadrele culturii noastre de atunci, speculaţia ar fi rămas sterilă, pe cînd dezvoltarea spiritului logic, a căutării ade­vărului şi a fugii de „cuvinte umflate şi goale" a constituit un element esenţial în orientarea culturii române. Formarea conştiinţei de sine aduce ruina tuturor ambiţiilor literare, pe care are sinceritatea de a o înregistra at î t de categoric. „De cînd am ajuns să fiu pregătit în mod serios din punct de vedere ştiinţific, nu-mi mai reuşeşte nici o r imă; sunt bucuros că a încetat această ocupaţie neserioasă..." Con­damnarea întregii lui activităţi poetice şi chiar literare de pînă acum ne arată că tînărul căpătase intuiţ ia desti­nului său.

5. încă de pe băncile şcoalei, găsim în Maiorescu o vo­caţie didactică; nevoia de a comunica, venită dintr-o în­suşire pedagogică de expunere şi clarificare, dar şi dintr-o necesitate de dăruire sufletească şi de prelungire în alţii . Nu e vorba de lecţiile ce le da, poate numai din interese materiale, încă de pe cînd avea numai 15 ani, lui Romulus Magheru, fiul generalului Gheorghe Magheru, care mergea

1 Însemnări, I, p . 84.

32

pînă ]a 6 ore pe săptămînă1 , ci de a învăţa pe alţi i din sim­plă necesitate sufletească. De cum lega prietenie cu vreun camarad din Theresianum, îl vedem întrebuinţîndu-şi ap-titudinile-i didactice. „Pe Kutschera îl învăţ flautul ; merge bine; pe Ozegowich, englezeşte; progrese bune", notează la 27 ianuarie 1857, deşi el însuşi era un începător şi în flaut şi în englezeşte. Tot despre Kutschera, în epoca marii lor prietenii, notează la 1 februarie: „după sfaturile mele, studiază şi cele scolastice şi l i tera tura; învaţă de l amine şi flaut. Tot sperează că ne vom face amici" — dîndu-şi seama, se vede, că la sufletul lui Maiorescu nu se ajungea decît prin studiu şi lărgime. Şi despre Ozegowich afirmă: „e absolut pe lîngă mine; învaţă de la mine englezeşte; păcat că e cam prost". Şi pe Helm îl învaţă flautul2. în acţiunea lui pedagogică, întîlneşte, fireşte, şi ingraţi. Aşa, de pildă, Unger, „cu care mă ocupasem atît de mult, pe care vrui să-1 aduc pe calea bună, să-1 fac să studieze, prăpădi­tu l de Unger, cu care nu mai vrea să se înjosească nimeni, ci numai eu mai vorbeam cu el, pe care-1 învăţam cum să studieze latineşte" — trecuse de partea duşmanilor lui Ma­iorescu: căci e de la sine înţeles că o personalitate atî t de definită nu trezea în ju r numai simpatie şi admiraţ ie ; su­perioritatea striveşte şi aţ î ţă duşmănii. Toate „însemnările" acestei epoci sunt s t răbătute de ecoul unor r ival i tă ţ i din­colo de studiu şi clasificaţie, cu vrăjmăşii tenace, cu intrigi, cu boicotare a străinului prezumţios. Tînărul, în care mus­tea o frenezie amicală atît de puternică, e cuprins şi adesea înfrînt de sentimentul părăsirii în care se găsea, a duş­măniei pe care o simţea în juru-i, cu farse dureroase, cu­noscute de oricine a t răi t viaţa de internat, unde simpatiile şi antipatiile se fac şi se desfac după legi obscure, dar fatale. Conştiinţa superiorităţii, ca şi spiritul lui sarcastic tradus în versuri şi chiar în piese satirice nu erau făcute ca să-i uşureze situaţia, deşi stima şi-o consolidase prin succesele

1 însemnări zilnice, I, 31 dec. 1855 şi 1 febr. 1856, p. 11 şi 27. în aceeaşi categorie punem şi informaţia de la 3 ian. 1856(p.14): „După masă fusei la locul unde să dau ora. O femeie săracă care avea numai o odaie Ia pămînt (=parter). De trei ori pe săptămînă : duminica, mar­ţea, vinerea. Latina, matematica — 2 florini. Nu ştiu încă de oi lua." 2 însemnări, I, 1 febr. 1855,p. 62. Ba şi în vacanţă, la Braşov, dă lecţii de italieneşte la doi studenţi săraci, op. cit., 30 aug. 1858, p. 103.

4 — Titu Maiorescu 33

şcolare ; din incertitudinile începutului, îl vedem întîiul în clasa a VH-a şi întîiul pe întreaga şcoală în anul ul t im. . . încă din clasa a VH-a se pare că strînsese în juru-i un nucleu de prieteni — porecliţi de ceilalţi „şcolari". Pe de altă parte — notează el la 10 iulie 1857 —, se vede că aşa-numita «şcoală filozofică» se tot măreşte, Welser-sheimb e acum «şcolar» de ai mei, şi Rylski, un copil sărac şi părăsit de acasă, pentru care tocmai acum fac o colectă eonchisă, fără ca să ştie el nimic"1 — rînduri din care vedem o prefigurat ie a „Junimii", adică a necesităţii de a reuni în juru-i un număr de „şcolari", de aderenţi, în vederea unei acţiuni comune. Chiar şi colecta pentru Ryl­ski prefigurează faimoasele „colecte" ale „Junimii" de care s-a folosit un Eminescu sau un A. D. Xenopol. Ia tă cine subscrisese dintre „şcolarii mei", după cum notează nu fără oarecare trufie: „Baronul Ivutschera, Cavalerul Cza-pka-Winstetten, Cavalerul Ozegowich, Nobilul Rossmanit, Nobilul Rechtenberg, Contele Paravicini, Contele Monte-cuccoli, Contele Welsersheimb" — de unde se vede că „şcolarii" lui Maiorescu erau nobili, dar, de obicei, dintr-o clasă inferioară lui.

Camarazii îşi bat joc, fireşte, de tînărul şef de şcoală ; zece din 280 dacă vorbesc cu dînsul, cum notează el anul următor (23 octomvrie 1857); ei sunt numiţ i „discipulii", iar el „maestrul" unei „şcoli filozofice", ce ţine conferinţe filozofice în grădina şcoalei. Unul îi numeşte „Cristos şi cei 12 apostoli" ; altul, „Hans Sachs şi ucenicul cismarului" ; un răutăcios îl porecleşte Adonis, „tocmai fiindcă nu-s frumos"; alţii, Plato, Socrate, „un individ arogant" etc. în amărăciunea lui de a se vedea hulit , nu-i lipseşte totuşi spiritul critic de a-şi analiza „şcolarii" cu incizivitatea maioresciană de mai tîrziu: „Iată, Ozegowich; acesta e mereu pe lîngă mine poate din recunoştinţă, poate fiindcă — foarte adese — sunt de aceeaşi părere cu el, poate fiindcă, în genere, e un om bun. Kutschera are relaţii cu mine, fiindcă eu sunt singurul care simte la fel cu el; Tegetthoff, fiindcă e un om al ştiinţei în adevăratul înţeles al cuvîntului ; Paravicini, un cap slab, fiindcă îl măguleşte faptul de a fi numit „filozof" chiar în batjocură; Rossmanit, fiindcă

1 însemnări, I, p . 74.

34

şi el nu mai poate avea relaţii cu ceilalţi şi găseşte tot­deauna la mine primire prietenoasă ; Löhner, fiindcă a fost luat în bătaie de joc de ceilalţi; Löwenfeld, fiindcă e un băiat simplu, dar foarte onorabil; în sfîrşit, Rech­tenberg, fiindcă eu de la mine m-am dus să vorbesc cu el, fiindcă e certat cu toţi , fiindcă am, poate, fără să ştiu, o influenţă asupra lor, în scurt, poate că mă iubeşte."1

Asta este „şcoala filozofică". Nu se poate spune că-şi cruţa partizanii şi că din prozelitism tînărul abdica de la spiritul critic. „Prelegerile filozofice" nu erau o legendă scornită de camarazi, întrucît chiar el înseamnă în aprilie 1858: „De la 1—6 aprilie am t ră i t poate cele mai fericite zile din viaţa mea. Am fost în relaţii mai de aproape cu Welsersheimb, Rylski şi Tegetthoff. Am avut prelegeri filozofice şi printre ele convorbiri mai intime, care m-au făcut să mai gust iarăşi viaţa. în ziua întîi am citit eu Verhängnisvolle Gabel a lui Platen, în ziua a doua, romanul său Oedipus, în ziua a treia, fragmente din a mea Comedie fără nume, în ziua a cincea, Nathan al lui Lessing, într-a patra, dialogul dintre Possa şi rege ; pe lîngă asta, comentariile aşa de umane, care erau de cel mai mare interes."2 Prelegerile filozofice constau din lecturi literare cu discuţii — ceea ce avea să se continue apoi în şedinţele „Junimii." Zvonul acestor şedinţe cu un aer misterios ajunse şi in „forurile înalte", unde fură interpretate, fireşte, ca subversive, după cum reiese dintr-o însemnare din 18 aprilie 1858. După ce se compară cu Goethe, adaugă: „Acea luptă a adevăratului spirit spre mai multă lumină, împotriva vulgari tăţ i i ne­gatoare a tot ce e superior, luptă pretutindeni împiedicată şi, totuşi, necesară, acum am priceput-o bine". Şi ca să fie mai explicit că e vorba de dînsul: „Altminteri, poziţia mea e foarte ciudată. Ajung mereu in situaţii noi, mereu în complicaţii noi, dintre care una mai rea decît alta mă fac să fiu neînţeles. Se pare că în forurile înalte s-a băgat de seamă că există un club care ţine şedinţe ; eu sunt observat cu nişte priviri ciudate; umblă vorba între interni că o să fiu dat afară, însă despre asta ar trebui să ştiu şi eu ceva."3

1 Însemnări, I, p . 8 1 . 2 însemnări, I , p . 90. 3 Însemnări, I , p . 93 .

4* 35

Şi pentru a mai da un exemplu de prozelitism, mai ci tăm cazul „şcolarului" său Arnim Löhner, pe care la 31 de­cemvrie 1857 îl aprecia „un bun cap •— poate va ieşi ceva din el", şi cu care trebuie să se fi legat foarte mult, deoarece' la 13 septemvrie 1858 îi declara patetic surorii sale Emilia că „numai dînsa şi Löhner îl mai ţ in în viaţă". Pentru acest Löhner, abia scăpat de şcoală, scria în septemvrie' 1858 la Braşov un tratat de logică ! — ce s-ar putea să fie prelucrarea românească a logicii lui Herbart, despre care nota încă din decemvrie 1857 şi-şi propunea să o ducă la bun sfîrşit în cursul anului următor, cu un ton aproape testamentar: „Pentru acest an (1858), îmi propun, pe lîngă examenul de maturi ta te , să termin o sistematizare, ce am început-o, a prelegerilor de logică audiate de mine. Aş dori să las această lucrare la cîţiva din aşa-numiţiî mei «şcolari» Ia plecarea mea din Germania (=Aust r ia ) , ca amintire — anume, dacă mai trăiesc atîta ! Cine ştie l"1

1 însemnări, I, p. 87.

V

1. Frenezia pentru prietenie. 2. Prima dragoste. S. Criza religioasă. 4. Maiorescu în cadrul familiei: tata, mama,

sora.

1. E caracteristică nevoia afecţiei prieteneşti a tînărului, at î t de deosebită de atitudinea distantă şi oa­recum glacială a bătrânului. Cuprins de dragoste pentru camaradul său Richard Capellmann, Maiorescu notează la 19 ianuarie 1856: „Scrisei lui Richard Capellmann o epistolă, în care îl rugai să fim amici"; la 20: „R. Ca­pellmann îmi răspunse. Nu pr imi ; altfel, epistola scrisă într-o afecţiune de suflet tocmai ca a mea de vreo două săptămîni. Seara mă apucai să-i răspund. Scrisei pînă la 12 1/2 o epistolă, mostră de frumoasă şi adevărată." La 21 : „ l i dedei epistola. Sper că tot o să fim amici"; la 23: „Seara scrisei lui Richard"; la 24: „Mă apuc să-i scriu lui Richard pînă la 12 1/2"; la 25: „acum o să-i scriu lui Richard . . ."; la 26: „Azi îmi scrise Richard îndărăt că suntem amici. îmi pare bine, de nu pot să exprim"; la 28: „ l i scriu lui Richard, inima mea de acum"; la 29: „O să-i scriu lui Richard că prea mi-e necaz" ; la 30: „M-apuc să-i scriu lui Richard ..." şi la 31 ianuarie, ca bilanţ de încheiere de lună: „In luna asta fui amic literar cu Richard Capellmann, un t inăr cît se poate de aproape unui ideal de amic. Avem tot aceleaşi idei de nedreptatea monarhilor, ab­surditatea religiunii şi ridiculitatea aşa-numitului bonton." 1

Iată-1, aşadar, zguduit de cea mai clasică criză de prie­tenie pentru un camarad, scriindu-i zilnic ca unei iubite, deşi îl vedea zilnic, făcîndu-i declaraţii de „amiciţie" şi aştep-

1 Însemnări, I, p. 25.

37

tîndu-i cu înfrigurare răspunsul. E drept că şi-n această criză sentimentală e la temelie tot un element intelectual: avea cu Richard aceleaşi idei asupra „monarhilor", „re-ligiunii" şi „bontonului". Criza continuă şi în februarie. „Dacă am vreo idee, o împărtăşesc lui Richard", consemnează el pe ziua de 2 şi la fel şi în alte zile, iar la 28: „Azi căpătai de la Richard o epistolă aşa de frumoasă şi plină de amiciţie, de, zău, nu ştiu cum să-i răspund"...

In realitate, încă din decemvrie 1856, la Theresianum, el cunoscuse pe Kutschera, despre care însemnase pe ziua de 6: „O ce ciudat de fericit-nefericit mă simt! Ce nouă relaţii, cunoştinţe, sentimente mi s-au deschis în timpul din urmă ! Ce oameni buni ! Kutschera, acest delicat, blind, aşa de simţitor, de poetic, suflet de fată în necurmata sa năzuinţă după prietenie şi prieten ! Să dea Dumnezeu să fi nimerit bine, dar ştie Dumnezeu dacă a înnemerit !" Şi, după ce descrise pe ceilalţi prieteni ai lui Kutschera, pe Unger, Tegetthoff, revine la el: „Iar eu, eu —săr­manul, singurul, părăsitul , luatul în rîs, simţitorul eu, a cărui minte ar vrea să îmbrăţişeze omenirea — eu care totuşi sunt vrednic, cred, de o cît de puţină com­pătimire — eu mă închid în camera mea — lacrimi îmi ţîşnesc din ochi, tonul şi vorba fericiţilor prieteni îmi răsună încă în urechi, văd fericirea lor, nu o invidiez, mi-o închipui altfel, şi totuşi — la mişcătoarea, afectuoasa lor convorbire despre iubire mă gîndesc totuşi: dar eu? Cruzii fericiţi".1 Aici nu mai e pornire spre prietenie, ci un ade­vărat „coup de foudre" de dragoste, cu toate desperările şi iluminările ei. Cînd la 7 ianuarie 1857 cînta din flaut în prezenţa lui Kutschera un cîntec popular, adolescentul înseamnă: „mă mişcă, de-mi intrară lacrimile în ochi; înaintea acestei fiinţe frumoase le putui lăsa libere" ; la 24 scria: „pe Kutschera îl iubesc toi mai mult". La 1 fe­bruarie, deşi-1 iubeşte, începe să-1 judece: „Kutschera mă iubeşte foarte mul t ; şi eu pe el. Pe mine mă are singur; după sfătuirile mele studiază şi cele scolastice şi litera­tu ra ; învaţă de la mine şi flaut. Tot sperează că ne vom face amici. Nu. El se ţine de mine, dar eu n-am nemica în el; un amic al meu trebuie să aibă spirit literar viu.

1 Însemnări, I , p . 54 — 55.

38

Dar lui, cînd îi citesc ceva frumos din clasici sau ceva din scrierile mele, stă ca un lemn şi cască. Asta mă omoară ! Orişicum, nu e bine. Cînd mi-ar arăta cineva scrierile lui, ce bucuros mi-aş comunica eu şi părerile mele, aş vorbi cu el despre stil, despre desemnul simţirii, despre păreri religioase etc. O, ideal frumos ! Poate nu te realizez ! Aşa, stau singur, fără spirit egal — dezolat."1 Şi cum începe să se simtă „singur" şi „izolat", ca Moise al lui Alfred de Vigny, dar totodată urît şi invidiat de camarazi, t înărul adaugă la 2 februarie: „O conspirare în contra mea. Ce ridiculi oameni ! Cu toate acestea, mă debilita rău ! Doamne, Doamne, iară la tine refug ! De ce laşi să pătimesc aşa de nevinovat! Singurul Kutschera tot cu mine; îmi zise că-i pare bine să se vadă rău t ra ta t de către ceilalţi, numai ca să poată avea plăcerea de a fi pasiv ( = de a suferi) pentru mine. Doamne, ce inimă ! O ! de ce nu are un spirit viu ! Atunci l-aş adora. Acum numai îl iubesc." Iată drama: durerea de a se simţi urît de camarazii lui, refugiul în prietenia lui Kutschera şi, totuşi, nemulţumirea de a nu găsi într-însul un spirit viu, literar, egal cu al său. Oricît de patetică îi era afecţia, ea mergea spre inteligenţă. Prin aprilie, nota: „ îmi scrie Kutschera; are inimă frumoasă; dar e păcatul meu că nu pot să iubesc un om fără spirit". La 17 iunie, lucrurile iau o întorsătură dramatică: „Azi, în fine, văzui că Kutschera nu mai mă iubeşte; şi-a pier­dut tot simţămîntul şi toată încrederea în mine, după cum zice; îmi zise însă încă că eu sunt tot acela, dar că el s-a schimbat şi s-a făcut mai rău, nu mă mai poate stima. Cînd o auzii, tăcui şi ieşii afară liniştit; dar îmi luase toată viaţa din t r u p ; omul pe care-1 cutropii de sentimente şi binefaceri fără nici un egoism, numai spre binele lui. Ştie Dumnezeu, îmi luase toată vocea, vorbeam cu o stafie. Trecu. Dar îmi pierd toată încrederea în oameni. Doamne, Doamne, dacă te u i ţ i la mine, priveşte-mă şi mă judecă şi mă recunoaşte. De cînd sunt, crezui în bunăta­tea oamenilor, dar încep a-mi pierde toată încrederea. Cînd mi-oi pierde-o şi în naţiunea mea, atunci m-am dus, m-am prăpădit . . ."2

1 însemnări, I, p . 63. 2 însemnări, I, p . 73.

39

Şi pentru ca totul să fie ca în dramele pasionale, la 22 notează: „Kutschera iară s-a reîntors. Nu poate să rămînă fără mine. Singurul om al Academiei care mai e cu mine nedespărţit» i i . . ."

Prietenia lui faţă de un om fără spirit viu, „literar", inegal cu dînsul, nu putea însă dura ; ca şi dragostea, prietenia se caută în exemplare succesive, crede că găseşte şi constată apoi că s-a înşelat. Setea de afecţie, dincolo chiar de margi­nile obişnuite la tineri dornici de expansiune sufletească, sporeşte la dînsul şi prin faptul unei situaţii speciale; străin, clasificat cel dintîi în clasă, ambiţios şi poate îngrădit moral­mente „ca Moise" în superioritatea lui, el trezea în jur osti­litatea. Iată pentru ce psihologiceşte avea şi mai mult nevoie de compensaţii prieteneşti decît alţii. Cum Kutschera nu-1 mai satisfăcea, era fatal ca la orizont să apară t înărul conte Welsersheimb, „un copilandru amabil, plin de graţie şi spirit"1 . „Nenorocirea mea este că eu, oriunde mă duc, sînt iubit numai de trei-patru, dar de mult mai mulţ i sînt urît , luat în rîs, defăimat. Calomniile încep să-şi producă deplinul lor efect la Welsersheimb. Ei, treacă şi asta! De altfel, în răstimp n-am vorbit încă nici o vorbă cu el. Aşa mi-e firea, că, cu cineva pe care îl iubesc, nu ştiu de loc cum să umblu la început; şi, dacă nu se oferă nici o chestiune obiectivă de convorbire, oral, nici mai tirziu ; scris însă, da. E unul din cele mai neplăcute sentimente să te crezi aşa de neînţeles de oameni, pe care-i iubeşti, fără speranţa sta­bilirii unei aprecieri drepte! Şi ciudat! Cît de mult îţi um­ple viaţa un astfel de om!. . . Cînd în biserică este şi el, cred că întreaga încăpere e plină de spirite care fîlfîie în jurul meu.. . Dar astăzi tocmai a plecat la Laibach pentru o săp­tămână, pînă la încheierea semestrului. Biserica era pustie! Şi totuşi nu l-am putut vedea niciodată în biserică; pur şi simplu ştiam numai că era acolo. Nu ştiu pe cine să invoc, ca să mă ferească de desperare." Rîndurile conţin toate elementele clasice ale unei afecţiuni de caracter aproape mistic: sfiiciunea de a se apropia şi de a vorbi cu fiinţa iu­bi tă , nevoia, în schimb, de a-i scrie mereu (deşi se vedeau zilnic, lui Capellmann îi scria zilnic), pustiul universal

1 Rudolf Welsersheimb avea să devină ministru plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti (9 oct. 1894 — 5 oct. 1895). Cf. însem­nări, I, p. 74, nola 1.

40

prin singura lipsă a ei, hipersensibilitatea ce dă putinţa de a-i simţi prezenţa cînd n-o vedea. In aprilie 1858, no­tează: „De la 1 — 6 aprilie am trăi t poate cele mai fericite zile din viaţa mea. Am fost în relaţii mai de aproape cu Welsersheimb." Apropierea se făcuse deci şi intimitatea cu obiectul adoraţiei lui începea. La 18 aprilie, adolescentul avea să însemne biruitor: „Welsersheimb are, în sfîrşit, o mare simpatie pentru mine. Lăsase într-un caiet de fran­ţuzeşte, ce trebuia să-1 copieze şcolarii, păr ţ i întregi nescrise şi scrisese mai departe, ca să ţ ină pasul cu ceilalţi. Ce-i drept, e cu două clase în urma mea; dar mă duc în camera lui în timpul cînd el e în grădină, îi iau caietul şi scriu în el ceea ce lipsise... A fost cu totul uimit de asta, vine în grădină grăbit spre mine ; de cum mă zăreşte: «Asta, ştii, e prea mult !» De atunci, e mereu la mine şi în jurul meu".1 Şi această introducere în prietenie prin servicii aduse pe ascuns fiinţei iubite e caracteristică. „Welsersheimb mă atrage; ce este această putere de atracţie? notează mai departe tinărul deprins cu analiza propriilor lui sentimente. Simpatie? dar nici măcar un sentiment de simpatie. Cine ştie ce gîndeşte el despre mine? Şi tot astfel cu toţi oamenii."2 Ajuns oarecum la scop, tînărul începe să se îndoiască apoi de sine şi de prie­teni: „Mă tem că şi pentru Welsersheimb voi pierde orice sentiment, cum l-am pierdut pentru toţi pînă acum, afară de — ciudat lucru — pentru unul singur nu, de care înainte mă preocupam mai puţin decît de oricare al tul : pentru Tegetthoff, acest rece, repulsiv geniu matematic. Senti­ment pentru el? O, nu, sentiment nu, ci infinita prero­gativă a inteligenţei." Căci dacă Maiorescu procedează instinctiv prin atracţii , ele devin afinităţi „elective", şi în mintea lui se încheagă repede o judecată de valoare ; e prietenul, pe care-1 iubeşte, la înălţimea lui intelectuală ? După ce 1-a cîntărit, adaugă: „Welsersheimb, cap limpede, desăvîrşită cultură de acasă, acum cu o mare rîvnă la stu­diu, provocată de mine. Oare e mai multă stofă în el?" Nu-1 părăseşte totuşi pe Welsersheimb pentru Tegetthoff... în atmosfera internatului, se simte înăbuşit. „Mă aflu acum în foarte rele dispoziţii sufleteşti, mă simt ca şi mort. Wel-

1 însemnări, I, p . 93. 2 însemnări, I, p . 94.

41

sersheimb, Kutschera mă atrag; amîndoi mai reci decît mine aproape sunt sigur că farmecul ar înceta îndată ce aş avea relaţii cu ei ; nu găsesc aici pe nimeni pe aceeaşi treaptă cu mine (probabil că acest orgoliu îi înstrăina pe colegii lui). Dar aşa cum e acum mi-este insuportabil; n-am acum cu adevărat pe nimeni, deşi mă port prieteneşte cu mulţ i . . . Vorba lui Spinoza: «Dacă iubeşti pe Dumnezeu, nu trebuie să te aştepţi ca şi el să te iubească», e în contrazicere cu întreaga mea fire. Poate eu sunt prea puţin cultivat: sau este egoism? vanitate? Nu ; asta nu ; sunt adese momente în care simt pînă în fundul sufletului că pentru Welsersheimb, de exem­plu, aş fi în stare să jertfesc aproape totul . Iar el?"1

Setea de absolut şi aceeaşi îndoială faţă de capacitatea de sacrificiu a fiinţei iubite. „Şase, şapte, adaugă el patetic, sunt pentru mine, fiindcă însemnez ceva şi sunt în stare să dau ceva; dar pentru Titu, ca Titu, cum, de exemplu, pentru mine Welsersheimb ca Welsersheimb — cine? De ce nu m-a făcut Dumnezeu frumos?" Conştiinţa superiorităţii o are, dar cum femeile bogate nu vreau să fie iubite pentru bani, nici el nu vrea să fie iubit pentru inteligenţă — ci pentru „frumuseţea" lui. „Dacă aş muri? — adaugă el cu patetismul amorului nesigur de sine — ce s-ar întîmpla? Dar dacă ar muri Welsersheimb — da, asta aproape mi-ar rupe inima — un imens gol s-ar naşte atunci în mine." Sentimentul superiorităţii capitulează înaintea sentimen­tului dăruirii de sine de la temelia oricărei dragoste. „La 30 iulie, notează pentru cea din urmă oară, de la ora 5 dimineaţa înainte am vorbit o oră cu aşa de recele (devenit recele?) conte Rudolf Welsersheimb. Nu mi-aro putut stăpîni lacrimile. După atîtea luni de zile, o emoţie peste măsură de puternică. Va să zică n-am murit de to t ; dar oamenii care îmi sunt aproape — soru-mea mă numeşte un rece realist, un sistematic. Eu rece şi realist, realist? O, Doamne, Doamne — de ce nu exişti? Loehner mă iubeşte, dar mă cunoaşte prea puţ in: Emilia (soru-sa) mă cunoaşte mai mult şi nu mă iubeşte; Kutschera mă iubeşte, dar e fără cap. Prietenie, eşti aşa de inaccesibilă? Uitecăplînsei . . ."2

1 însemnări, I, p . 99. 2 Însemnări, I, p . 102.

42

Sub marmora măştii omului calm, rece, glacial, a pro­rectorului ce te îngheţa cu buna voinţă, se ascundea deci o frenezie amicală împinsă la un fel de erotism cerebral, nevoia de a se şti iub i t— şi mai ales nevoia de a iubi, de a se da, de a se jertfi cu toate tulburările ei fiziologice şi psihologice; sfiiciunea paralizantă dinaintea fiinţei adorate, necesitatea confesiunii epistolare, exaltarea febrilă, din care nu lipsesc lacrimile şi desperările. Din această tulbure stare sentimentală, pasională aproape, se desprinde însă repede simţul de cumpănire al viitorului critic, trebuinţa de a-şi judeca prietenii după valoarea lor intelectuală, de a-i ajuta să se formeze — căci, pornite uneori numai de la frumuseţe, pasiunile t înărului nu se dezvoltă decît în cadrul valorilor morale, ceea ce ne dă un indiciu asupra structurii lui sufleteşti.

Prietenie şi mereu prietenie — pornită dintr-o necesi­tate confesională. Cei de acasă îl nesocotesc. „Nu mă cu­nosc oamenii iştia ! notează el în mai 1856. Nimeni nu mă cunoaşte." Numai în Cornea (=Kernbach) găseşte „ceva". „Cu toate acestea, nu mi-e amic în înţelegerea cea frumoasă, strictă a vorbei. Nu-i spun toate lucrurile... Am lipsă de ceva ! Se vede că acum e t impul unde se luptă flăcăul cu bărbatul ; ori ce altceva e-n mine?"1 Criza de pubertate este diagnosticizată de însuşi t înărul care, plin de efuziuni sentimentale, ştia însă să şi le analizeze.

2. Mai reţinem din această epocă şi amănuntele unei prime idile de dragoste cu Olga Coronini, nu dintr-un inventar erotic, neinteresant altfel, cît pentru a semnaliza de pe acum reacţiunile tînărului faţă de adevărata iubire, de natură mai mult intelectuală şi morală, ca şi în pasiona­tele lui prietenii.

„Azi avui prima oră de desemn la Contele Coronini-Cronberg, notează el la 1 aprilie 1856. Iacă binele desenului pe care-1 învăţ, deşi ar crede cineva că e numai t imp pier­dut degeaba. îmi pare foarte bine."2 E primul semnal. „Fata, nota el mai departe la 13 mai , e cam cu nazuri, ca toate de ăst mod; dar mamă-sa îi ţ inu un sermon minunat ; afară de aici mamă-sa se pare o femeie foarte cumsecade

1 însemnări, I, p . 40. 2 însemnări, I, p . 37.

43

şi fără mîndrie; fata e frumoasă şi plină de spirit , aşadar cauze destule ea să fie răsfăţată prin saloane; dar cu mine s-a înşelat foarte; eu îi tot dau peste nas în toată vorba, însă, se înţelege, cît se poate de fin; de aici cu mine e mai reţ inută ." Idila începe, aşadar, cu ostilităţi obişnuite; iar cînd la 27 mai n-o găseşte pe Olga la oră, Maiorescu adaugă stăpîn pe sine: „altfel, am început a mă învinge în orice privinţe"1 . Deşi îşi făcuse drum, t înărul ştia să-şi înfrîne sentimentul ; prin iunie îi închină totuşi o poezie, o nocturna Nachtgedanken, An die Gräfin Olga Coronini-Cronberg. Fata crezuse nimerit să simuleze supărarea. „O găsii, notează el la 5 iunie, într-o supărare afectată din cauza poeziei mele ; tot căuta să mă atingă ; ea scrisese pe hîrt ia mea ceva, pentru că după poezie lăsasem o foaie goală ; cînd să plec, voi să-mi dea poezia mea, cam gîndindu-se, însă eu îi zisei că prin necăjirea afectată de astăzi mi-a făcut fără voie o plăcere foarte mare; ea se făcu roşie şi rupse hîrt ia zicîndu-mi: «Adieu» — finis; lasă, lasă!"2 Capricii şi certuri obişnuite de îndrăgostiţi. La 28 mart ie al anului următor 1857, după o boală de trei săptămîni, tînărul înseamnă: „Pe la ora 1 îmi spuse o ordonanţă (un servitor) că două dame mă caută jos la portar ; ies afară; o damă elegantă sta înaintea unei caleşce; îmi dă o scrisoare şi-mi zice că o damă în caleaşca are să-mi spună ceva; mă duc la uşiţă şi văd — pe Olga Coronini; îmi dă mîna, spune că nu fu vina ei catastrofa din iulie al anului trecut, şi finit a fost." „Catastrofa" e plecarea Olgăi din Viena în iulie, fără să-şi fi luat rămas-bun; şi, se vedea că, lecţiile încetând, t inerii nu se mai văzuseră de opt luni. „In scrisoare sta, adaugă Maiorescu: Viena 28 mart . 1857. M-ai convertit, Ti tus . Abia acum sunt vrednică să fiu prietena dumitale. O... Doamne! sunt nemulţumitor către t i n e ! Nu merit a t î t . " Cu o vorbă îi închisese3, aşadar, o rană ce nu sîngerase de altfel mult . La 27 aprilie Olga îl autoriza să-i scrie pr in poştă. „Olga îmi răspunse, consemnează el la 13 mai . încă nu i s-a format părerile despre Dumnezeu, imortalitate. li răspund tocmai ( = chiar) acum; scrisoarea e încercarea a doua a unei pertractări filozofice." Tinerii nu găseau altceva

1 însemnări, I, p . 44. 2 însemnări, I , p . 46. 3 însemnări, I, p . 65.

41

mai bun de făcut în scrisori decît să-şi împărtăşească ideile despre Dumnezeu şi despre nemurirea sufletului; dragostea, probabil, nu mergea. „Lui Olga o să-i scriu scrisoarea ultimă .azi, notează el la 5 iunie; ea-mi scrisese în 29 mai să mă duc la ea, dar n-am fost. Văd că părinţi i ei nu vor; nu-mi permite conştiinţa." Unde conştiinţa îşi reclamă drepturile, înseamnă că dragostea nu e prea mare, aşa că la plecarea Olgăi, Ia 15 iunie, Maiorescu adaugă: „aşa de o parte am rsublevare", adică se uşurase de sarcina de a-i mai scrie, căci şi de data asta adolescentul păstrase obiceiul de a fi în cores­pondenţă cu cei cu cari se vedea mereu. Două zile după plecarea fetei, mai scria: „Singurul om pe lume e pentru mine Emilia şi poate Olga. Pentru aceste două trăiesc mai mult decît pentru mine însumi." Amintirea fetei nu mai reapare în însemnări decît peste vreo opt luni, la 11 februarie 1858... „Imediat după ce terminasem orele de şcoală, fui chemat de portar — trăsura era acolo. Olga vorbi cu mine, îmi ceru să-i comunic In scris opiniile mele filozofice şi politice pe adresa Monsieur Gaston Durandal, poste restante."1 Tinerii erau tot la comunicări de „opinii politice şi filozofice", dar adresa la „poste restante" aduce o notă de progres sentimental simţitor şi chiar echivoc ; la 4 mai (1858) t înărul notează: „Olga a fost la mine o oră; riscat şi ciudat lucru. Vorbit mult . Seara am scris urmă­torul început de răspuns la scrisoarea ei, pe care l-am şters a doua zi, aşa încît n-a mai fost t r imis." Scrisoarea e, in adevăr, reprodusă în însemnări2. E exaltată şi dincolo de realităţile sufleteşti ale t înărului, căci totul nu fusese decît foc de paie; flori retorice aruncate peste cenotaful unui modest sentiment, după care Olga Coronini nu mai apare în însemnările zilnice, fără, de altfel, să fi lăsat o urmă prea adîncă nici acolo unde i se fixează amintirea. Prin septemvrie (1858) el notează doar laconic: „De un an de zile nu sunt de loc amorezat; dar iubesc într-altfel şi aceasta echivalează. Sunt fericit." Iubirea lui se resorbise probabil, căci, pe cît se arăta de frenetic în prietenie, în cadrul unei vieţi comune de ambiţ i i şi competiţii , pe a t î t se dovedise de puţin expansiv în prima idilă amoroasă a adolescenţei lui.

1 Însemnări, I, p . 88. 2 Însemnări, I, p . 96.

45

3. O notă caracteristică a psihologiei maioresciene de mai tîrziu — bineînţeles cu toate atenuările matur i tă ţ i i — prezentă încă dintr-o vîrstă a t î t de fragedă, e scepticis­mul lui religios, nu fără oarecare desperare potrivită şi temperamentului lui patetic şi epocii romantice prielnice unor astfel de dezbateri cu sine amplificate. încă la 31 ianua­rie 1856, notează că ceea ce-1 leagă de prietenul său Richard Capelimann e comunitatea de idei „de nedreptatea monar­hilor, absurditatea religiunii şi ridiculitatea aşa-numitului bon ton" — iar mai departe arata că ar vrea să studieze religia: „spre a putea poate vreodată să-i demonstrez absur­ditatea". Poziţie categorică de „fine de neprimire" ce se umbreşte totuşi de o îndoială într-o însemnare de la 2 febru­arie, cînd e cuprins „de o fericire astfel de t r is tă , o tristeţe astfel de fericită, încît, încît, zău, nu pot să fac altceva decît sa înalţ ochiul cătră cer; şi, zău, asta e un semn de fiinţa proprie a unui Dumnezeu sublim, că oameni, care lapădă toate formele şi dogmele religioase, ca mine, atî t în pericol, cît şi în bucurie mare, îşi ridică ochii cătră cer, fără de a vrea, dintr-un fel de instinct natural; dar instinc­tul natural se bazează pe lucruri din fiinţă, iar nu numai pe ipoteze simple"1. Concesiune temporară, făcută doar sub presiunea unei exaltări de bucurie ; în alt moment de exal­tare romantică de esenţă religioasă, în urma unei vizite la templul evreiesc, unde totul i se pare că are „o armonie minunată", notează la 27 iunie2: „aş vrea să îmbrăţişez, să iubesc ceva — nu ştiu ce —, îmi bate inima — plîng •— nu ştiu de ce ! O vanitas !" Zbuciumul nu-i lunecă însă la vreo concesie, ci la negaţie desperată. „Desper cu totul ! plîng şi plîng; căci nu mă pot convinge că e un Dumnezeu ! Şi ce e omul fără Dumnezeu? De înnebunit." Tot într-o astfel de criză romantică de desperare, cu mult amestec de literatură, îl vedem, într-o însemnare din 11 aprilie 1857, mer-gînd toată ziua prin biserici „şi văd la oameni nebuni şi rîd, rîd — pînă odată mă apucă cîte o tristeţe. Fug şi las toată biserica, vin acasă şi mă arunc fără nici o speranţă pe pat". . . Criza e de natură mai generală, e un fel de mizantropie; îl dezgustă; „oameni nebuni, fete cochete, bărbaţ i afectaţi".

1 însemnări, I, p . 28. 2 însemnări, I, p . 47.

46

Mai mult ca oricînd —• şi gîndul acesta i-a revenit adese — vrea să-şi „scurteze viaţa". „Dacă nu e nici o imortali tate prin urmare nici un Dumnezeu (se leagănă el în ipoteze), atunci nu-i pasă la nimeni de mine; dacă însă sunt aceste, a tunci Dumnezeu bine trebuie să ştie că lumea şi v ia ta nu sunt pentru mine etc." — totul înecat într-un patos şi silă de oameni, de profesori, de colegi, care nici nu bănuiesc ce se ascunde într-însul: „cînd mă văd ascultînd la vorbele lor cu un ochi plecat şi din cînd în cînd cu buzele surîzînde. Veţi afla-o cît de curînd voi !" 1

Dincolo de acest patos tineresc, la sfîrşitul anului 1857, în care se încheagă aproape definitiv personalitatea lui prin contactul cu filozofia, scepticismul religios ia şi el acelaşi caracter definitiv; la obişnuitul bilanţ de sfîrşit de an, notează: „S-a infiltrat însă în mine un scepticism deconcer­tant , o punere la îndoială a tuturor celor tradiţionale, ba chiar a ideii de Dumnezeu şi de nemurirea sufletului — para­lel cu imposibilitatea de a concepe absolutul. La ce oscilări e supus cugetul meu în această privinţă ! Cine mă constrînge să admit un Dumnezeu, care e cu totul de neconceput de raţiunea mea? Dar, în acelaşi t imp, mă constrînge să-mi zăpăcesc mintea prin necesitatea şi totodată incomprehensi-bilitatea a ceea ce este dat necondiţionat."2 Cuvinte care încheie evoluţia în materie religioasă a t înărului, pornit prin a fi „bisericos, un om care se teme într-una de moarte, în t impul holerei, pînă la extrem ; apoi un ateist grosolan ; abia acum leapăd încetul cu încetul totul , abia acum cu toată punerea în joc a minţii şi a voinţii" — notează el la 13 septemvrie 1858. Punct ce avea să fie definitiv: completă incredulitate personală, dar o cît mai progresivă înţelegere a fenomenului religios la alţii şi a importanţei lui în dez­voltarea omenirii.

4. Nu-i fără interes psihologic de a preciza pentru epoca vieneză şi raporturile lui familiale, mai ales pentru un adoles­cent sensibil, lacom de afecţiune, pînă la un patetism romanţios. Ar fi fost natural să-şi fi găsit refugiul senti­mental la maică-sa, femeie cultă ; e vizibil că nu şi 1-a găsit,

1 însemnări, I, p . 67 — 68. 2 însemnări, I, p . 84. .

deoarece numele mamei lui apare rar în Însemnări şi în chestiuni indiferente, chiar în epoca vieţii în comun la Viena, înainte de intrare în internatul Academiei Theresiane. „Rar mă simţii aşa de izolat ca acum, scria el la 1 februarie 18571. Singur şi dezolat. Numai pe soru-mea o mai am, cu care pot vorbi ceva, natural ." Prin urmare, nu pe maică-sa.

Tatăl său era sever, om de datorie, cu largi compre­hensiuni şi jertfe materiale pentru creşterea copiilor, dar şi cu principii rigide şi uneori arbitrare. încă din informa­ţ i i orale ajunse la noi prin biografia lui Soveja, avem cîteva pilde de severitatea lui. Văzîndu-1 pe fiul său, la 15 ani, cu o păreche de mănuşi, i le-a smuls din mînă şi le-a rupt , sub cuvînt că „astfel de lux conrupe moravurile.. ." Asis-tînd la lecţiile de pian ale soru-sei, ar fi vrut să înveţe şi el muzica. Taică-su îl împiedică, spunînd că „asta nu e treabă de bărbat" . Tînărul a trebuit să-şi cumpere pe furiş de la hala de vechituri cu un florin un flaut şi astfel, în ascuns, a învăţat primele noţiuni de flaut2. Notă de austeritate şi de lipsă de comunicare sufletească. Multe din însemnări privesc sarcina pe care i-o dase taică-su de a copia memo-randele lui. „La 29 decemvrie (1855), tata mi-a dat să tran­scriu pentru memorandul ce scrie dînsul pentru români."3

E vorba aici şi aiurea de Die Romanen der Oesterreichischen Monarchie, publicat încă de la 1849, şi de memorandele redactate la Frankfurt am Main în calitate de „plenipo-tent al Principatelor" şi de alte articole publicate în ziare germane asupra situaţiei Principatelor în epoca războiu­lui Crimeei4. Mereu revine sec: „scrisei pentru ta ta" . Dar, încolo: „Venind acasă, mă certă t a ta grozav şi pe mama şi pe to ţ i ; era iar în toane".5 „Tata e tot cam ursuz, dacă-i cere cineva bani."8 Altădată, pentru acelaşi motiv, îşi găsi buclucul. „Nu cred să fiu culpabil; fu educarea mea aşa, încît pe de o parte totdeauna mi se arată neîncredere, pe

1 însemnări, I, p . 61. " însemnări, I, p . 20. Anume la un coleg al său Pop. 3 însemnări, I, p . 8. 4 Vezi nota editorului însemnărilor, I, p . 8 — 9; Soveja, op. cit.,

p . 14, 23, 24; N. Bănescu şi V. Mihăilescu, op. cit., p . 68, 74 şi 309. 5 însemnări, I, p . 17, 15 ian. 1856. 6 Ibidem, I, p . 30.

48

de al ta , de cîte ori am cerut bani, pentru orice lucru, ta ta se supără, parcă aş fi făcut vreun rău." 1

Şi pentru a da atmosfera familială, iată o însemnare din 13 mai 1856: „Acasă, aşa, aşa. Cu mama, ca totdeauna, binişor; cu soru-mea, nu vorbesc decît ce e chiar de trebuin­ţ ă ; cu ta ta , încă nimica; dacă îmi dă ceva de lucru, ii fac; finis; dacă mă ceartă, tac şi nu-mi pasă; dacă am făcut rău, îmi pare mie destul de rău ; da, vezi că de regulă mă ceartă cînd e în toane rele şi nu ştie unde să-şi verse necazul.. Nu mă cunosc oamenii iştia ! Nimeni nu mă cunoaşte."2

Prin iunie 1858, bolnav, se simte singur. „Tata, mama, departe: de altminteri , şi ei aşa de înstrăinaţi de mine, chiar dacă ar fi aici", constată el. La 27 iulie 1857, i se dă rezultatul că e premiant întîi al clasei a VII-ea, ceea ce nu-l impresionează pe taică-su; a doua zi, tinărul notea­ză: „28. Azi mă gătii de plecare; ta ta era în toane rele; de cînd sunt, zi neplăcută ca asta nu avui, deşi nu-mi face nici o impresie adîncă."3 Nici pe fiu nu-l impresiona, aşadar, uzurul tatălui.

Cu mult mai interesante şi chiar mai patetice sunt raporturile cu soru-sa Emilia, născută la 1838, adică cu doi ani mai in virstă decît Titu4 . . . Iată cum o judecă el într-o însemnare de la 2 februarie 1856: „Soru-mea e o fată cu o minte singulară, unică; cu o inocenţă (în privinţa aceea, în care, din contră, damele de acum excelează) unică, cu o conştiinţă — dar casnică nu e, nu o dulce, cum am zice; e prea mîndră pe ştiinţele ei ori pe purtările ei — ferească Dumnezeu! dar p . e. zice totdeauna.. . «Eu ta te i nu-i mai cer bani pentru note! mi le cumpăr s ingu ră !»—pen t ru că ta ta înainte era tot cam ursuz, dacă-i cerea cineva bani ; e tot aplecată spre ceartă."5 Acelaşi elogiu îl găsim şi mai tîrziu în însemnarea de la 2 aprilie 1857: „Umblu toată ziua ca un nebun. Numai seara, cînd vorbesc cu soru-mea, mai văd că sunt om. Cu ea congruesc în toate părerile;

1 însemnări, I, p. 61, 29 ian. 1857. 2 Ibidem. I, p. 40. 3 însemnări, 1, p. 76. * E d-na Emilia Humpel (1838 —11 febr. 1918), întemeietoarea

Pensionului Humpel de la Iaşi (1872 — 1900), atît de cunoscut pe vre­muri .

5 însemnări, l, p . 29.

5 — Titu Maiorescu ii

trebuie să fiu iară mulţumitor că am în soru-mea un spirit în orice privinţă egal şi constant. în altă privinţă, mă dez-gustez tot mai mult de v i a ţ ă ; dau tot de oameni ridiculi, de copii; de ce studiez un om mai mult , de aia îmi pare mai rău ." 1 Tot aşa la 15 februarie 1857 scrie: „Azi sunt de 17 ani ; trist ! Ziua asta nu e observată de nimeni; ştie Dumne­zeu, dar nu-mi mai place nici un om afară de Emilia, Olga, Kutschera şi mama."2 Cu ea cînta un ansamblu de clavir şi flaut şi tot ei îi citea din Boz, adică din Dickens: „plă­cere atî t de simplă şi de mare, care însă sta într-un contrast prea cras cu formalitatea rece din Academie"3. Tot aşa şi la 17 iunie 1857: „Singurul om pe lume e pentru mine Emilia şi poate Olga (Olga Coronini-Cronberg). Pentru aceste două trăiesc mai mult decît pentru mine însumi"4, încheie el patetic. Dar culmea patetismului avea să-1 atingă în nota ult imă din 13 septemvrie 1858, scrisă la Braşov, într-o relativă epocă de maturi ta te , deoarece isprăvise Theresianul: „ în sfîrşit, în sfîrşit ! A fost o seară dumneze­iască. Ne-am lămurit în sfîrşit deplin cu Emilia. Erau încă lucruri nelămurite între noi ; de toate am vorbit. Trebuie să fi fost o fiinţă foarte nenorocită; ca fată mică.. . [lipsesc cîteva rînduri] plîngea adesea din cauza asta şi nu se des­tăinuia nimănui. Şi cui oare? Mie —• eram prea tînăr, prea copilăros, prea egoist... Puteam noi oare mai înainte să ne lămurim aşa de deplin? Acum însă ne-am lămurit cu totul, cu totul. Şi mai ales cînd i-am spus (şi aşa este într-adevăr) că numai dînsa şi Löhner mă mai ţ in în viaţă."5 Emoţia expli­caţiei dintre frate şi soră trece peste măsura obişnuită şi arată la adolescent o dragoste frenetică pentru ea, ce avea, de altfel, să se menţină în tot cursul vieţii .

1 însemnări, I , p . 66. 2 însemnări, I , p . 64. 3 însemnări, I , p . 65 . 4 însemnări, I , p . 73. 6 însemnări, I , p . 103.

VI

1. Întoarcerea la Braşov. 2. La Berlin (3 noiemvrie 1858 —1 iulie 1859). 3. Legătura cu familia Kremnitz: Clara Kremnitz. 4. Doctoratul la Giessen (26 iunie 1859) şi altă activitate. 5. întoarcerea la Bucureşti: Măsura înăl­ţimii prin barometru, în revista Isis; Conferinţa Socialis­mul şi comunismul. 6. Plecarea la Paris (3 noiemv.—

1859) ca bursier.

1. Atmosfera şcoalei şi a unor prietenii legate aveau sa se poetizeze prin depărtare şi absenţă •— ca de obicei. întors definitiv la Braşov, după sfîrşirea studiilor, iată ce notează la 5 august 1858: „Pustiu, pust iu! Ce contrast cu iubitorii mei «şcolari» din Viena, cu Löhner, Kutschera, mai ales 1 Soru-mea, rece; Louise Favre1 , care era la ea, cu at î t mai mul t ; şi pentru ce ar fi fost tocmai aceasta mai caldă, cînd chiar cea dinţii? Mătuşă-rnea şi mamă-mea — da; dar mie mi-e destul at î ţ ia ! Löhner, Löhner şi baronul !2 Abia de o zi sunt aici şi mă sufoc. Voi studia în această vacanţă mai serios decît oricînd şi voi fi mai serios decît oricînd."3 Şi, în adevăr, îl vedem învăţînd în fiecare dimineaţă matema­tică, logică şi latineşte, scrie de zor la Logica pentru Löhner, prietenul lui atî t de iubit, cu o clasă în urmă, ba dă şi lecţii de italieneşte la doi studenţi săraci şi de en­glezeşte directoarei de pension Vauthier. La 27 octombrie, pleacă din Braşov, iar la 3 noiemvrie, ajunge la Berlin.

1 Guvernantă, devenită apoi subdirectoare la Şcoala Centrală de fete din Bucureşti, şi directoare la Şcoala Centrală de fete din Cra-iova. însemnări, I, p . 57, nota 6 a editorului.

2 Kutschera. 3 însemnări, I, p. 102. 4 In anexa însemnărilor pentru anul 1858 se trece: „Grundzüge

der Logik für Gymnasien'-. Prelucrată la Braşov.

5* 51

2. E de regretat că pentru această epocă a studiilor la Berlin de relativ scurtă durată nu avem bogăţia de informa­ţii a epocei Theresianului de la Viena... însemnările nu mai sunt zilnice, ci lunare şi fără pateticul celorlalte din anii de şcoală; chiar şi atmosfera de ansamblu a vieţii de la Ber­lin n-o putem reconstitui decît sumar după informaţiile sale păstrate în versiunea biografiei lui Soveja.

Potrivit vechei lui vocaţiuni pedagogice, o lună de la sosire, îl şi vedem propunînd prelegeri gratis de psihologie pentru dame în Insti tutul Dr. Reyer (Jägerstrasse 15) şi la şcoala privată a demoazelelor Jacobi (Taubenstrasse 48)1. „Acceptate. în prima, am 4 şcolăriţe, în secunda, 7." în decemvrie devine profesorul a patru copii ai reputatului profesor de drept Daniels (1800-1868).

„La Universitate nu-mi place cum merge; încă nu mă orientez în drept", înseamnă el nemulţumit în ianuarie 1859. Şi, în adevăr, nimic din notiţe nu se referă la cursurile ur­mate şi nici la aprecieri la profesorii avuţi. în schimb, destule referinţe asupra lecturilor literare şi filozofice, în nem­ţeşte şi franţuzeşte: Molière, Béranger, Corneille {Horace, Cinna), Racine {Phèdre), Spinoza, Kant {Anthropologie), cu multă plăcere pe Feuerbach {Grundsätze der Philosophie der Zukunft). „Parcă ar fi vrut să-mi scrie confesiunea mea proprie, aşa ne nimerim", notează el în martie 1859; apoi Philosophie und. Christentum, Abälard und Ileloise; Her­bart, fireşte; Julius Stahl {Die Philosophie des Rechts nach geschichtlicher Ansicht) şi cu multă aversiune Dicţionarul filozofic al lui Voltaire, cu ample citate combătute cu pornire etc. în tot, lectură relativ puţină pentru un om de hărnicia lui Maiorescu, în primul an al studiilor universitare. Iniţiarea muzicală — după informaţiile din Soveja — pare a fi fost mai intensivă decît la Viena ; concertele populare ale lui Liebig îi dau putinţa unui contact mai strîns cu muzica lui Beethoven, Mozart, Haydn. Evanghelia lui loan a lui I.S.Bach i se pare divină; mai puţin Evanghelia lui Matei*. Intrînd în relaţii cu familia istoricului imperiu­lui otoman Zinkeisen, întocmeşte cu fiii istoricului o orchestră „executînd toate simfoniile clasice, prelucrate

5 In anexa însemnărilor, p. 348, se pomeneşte pentru anul 1859 şi de nişte lecţii la baroneasa v. Kendell (înaintea unor dame). 2 însemnări, I, p. 116.

52

de Hummel pentru clavir". In lipsa de alte informaţii, bio­graful ne aminteşte de vizitele în muzee ; lectura lui Winekel-mann îl conduse la cercetarea cameelor din cabinetul Stosch; obiceiul de a face excursii prin Turingia, Elveţia saxonă, Rügen etc. avea să se păstreze în tot cursul vieţii1 .

3 . Cu mult mai însemnate pentru desfăşurarea vieţii lui Maiorescu sunt raporturile cu familia Kremnitz, nici t rei luni de la sosirea lui la Berlin. La 30 ianuarie 1859, notează: „Dau lecţiuni de franţuzeşte! Fui rugat de către Justizrath Kremnitz. Eh, bien ! Merge, şi încă cu conştiinţa bună. Gramatica lui Borel. Temele mele sînt corese de francezul meu, eu le corig pe ale lor după ale m e l e — e cosi va la cosa. Sunt patru copii ai consilierului cari învaţă cu mine. Fata cea mai mare (20 de ani), Clara, blondină, mattblasse Deutsche; den Studien etwas entwachsen und darum sehr fehlerhaft arbeitend. Cea mai mică, de 15 ani, Helene, de tot frumoasă, neagră, cap foarte dezvoltat. Ça ira. Hermann, de vreo 16 ani, cap brun, lucrează bine; Wilhelm, de vreo 17 ani, german." Iată-ne aşadar în familia Justizrathului Kremnitz, viitoarea lui familie — şi iat-o şi pe viitoarea lui soţie, Clara, cu un an mai mare ca dînsul, „germană de o paloare mată, cam trecută de anii învăţă­turi i şi de aceea cînd lucrează făcînd multe greşeli". Carac­terizare laconică, severă; nimeni nu-şi prevede destinul. Wilhelm e viitorul doctor Kremnitz, soţul scriitoarei Mite şi doctorul Regelui Carol, îngropat în pădurea de la Poiana Ţapului (iulie 1897). între aceşti patru oameni: Maiorescu-Clara-Mite şi Wilhelm Kremnitz avea să se desfăşoare apoi o dramă sentimentală, de care ne vom ocupa mai tîrziu.

Nimic nu indica vreo atracţie pentru Clara; poate, mai degrabă, pentru Elena. Dar cînd în martie Clara e silită să plece pentru cîtva t imp, golul simţit îi trădează senti­mentul : „Eleva mea Clara Kremnitz, notează el pe ziua de 11 martie (1859), a plecat pentru două luni la Königsberg, la sora ei bolnavă. în seara în care am aflat acest lucru, am fost cu totul zdrobit. Nu că ea ar avea vreo importanţă deose­bi tă , nu că aş iubi-o, dar fără să fi simţit eu însumi acest lucru, bag de seamă dintr-o dată că în ora de franţuzeşte raportam totul la dînsa, chiar de hainele mele cele noi mă

1 Soveja, op. cit., p . 31.

53

bucuram pentru ea, în scurt, că ea îmi cuprinse sufletul pentru acea oră de franţuzeşte, pe cînd ceilalţi Kremnitz nu înseamnă nimic pentru mine. Şi astfel simt un gol în viaţa mea." Prin jocul de balanţă al sentimentelor, adaugă apoi: „Acum însă iarăşi mai gentil către Elena". Absenţii sunt totdeauna păgubaşi.. . în lunea Paştilor, e invitat în familie pentru botezul lui Ernst-Heinrich; lume mul tă , de înaltă societate; stînjenit că nu ştie dansa, se strecoară acasă, unde pe ziua de 25 aprilie notează: „Numai Elena m-a despăgubit; are numai 15 ani, dar o frumoasă blondă (deşi la început o descrisese ca «neagră»)-—cred că o iubesc; nu acea iubire desăvîrşită, cum mi-o pot închipui; căci lipseşte stima severă; dar totuşi iubire, din cauza afabili­t ă ţ i i ei, a firei ei deschise, naive, a simpatiei ei pentru mine. . ." Zarurile păreau, aşadar, aruncate pentru Elena, deşi nu exista „stima severă" (pentru o fată de 15 ani!) , pe care Maiorescu o căuta totdeauna în afecţiile lui. . . Era necesar ca buna Clara să se întoarcă de la Königsberg. Prin iulie, în momentul plecării familiei Kremnitz Ia băi , tînărul înseamnă pe data de marţ i 12: „Luat rămas bun de la fete. Clara e admirabil de bună. Lenchen plîngea, eu eram pe jumătate mort. Se duc pentru o lună la băile de mare Herings­dorf. Iubesc pe Clara, dar platonic, mai mult decît pe Elena". Zarurile căzuseră aşadar în favoarea Clarei.

0 întîmplare nenorocită face ca după aceste cuvinte: „Iubesc pe Clara, dar platonic, mai mult decît pe Elena," să se sîîrşească al doilea caiet al însemnărilor şi, prin dis­pariţ ia cîtorva caiete (poate patru), să se întrerupă firul po­vestirii cinci ani jumătate (iulie 1859 •— 5 ianuarie 1866)*.

4. Grăbit să-şi isprăvească studiile la Berlin, el cere să i se considere ca făcînd parte din trieniu ul t imii doi ani de la Academia Theresiană, şi cum rectorul nu-i admite ce­rerea, abia după opt luni de şedere în Germania, îşi trece doctoratul în filozofie la Giessen magna cum laude cu teza De philosophia Herbarti. Data pusă de Soveja e de 8/20 iunie 1859, pe cînd însemnările precizează : „La 26 iunie 1859 am trecut doctoratul la Giessen, la ora 6 seara, jucărie".1

* Lacună compensată do Epistolarium-ul lui Maiorescu (vezi p . 23, nota editorului).

1 însemnări, I, p . 119.

54

In anexa însemnărilor pentru acest an şi la Berlin sunt trecute ca lucrări1:

1. Traducere a întregii gramatici a lui Borel. 2. IIpo^ TI (Relaţiunea). 3. Măsurătoarea înălţimii prin barometru, în Isis, jur­

nalul lui Barasch. 4. Ueber Socialismus und Communismus. Conferinţă la

Justizrath Kremnitz; desigur, o reproducere a conferinţei, pe care o înseamnă pentru acelaşi an (1859): „Despre socialism şi comunism, discurs public ţ inut în Bucureşti, în septemvrie 1859".

5. în t impul acesta, în urma Unirii , Ioan Maiorescu se putuse întoarce în ţară , şi la 22 aprilie 1850 fusese numit prin decret domnesc „Prezident la Obşteasca Epi t ropie"; iar la 14 octomvrie 1859, în postul de director la Eforia instrucţiunii publice în locul lui Zalomit. Se creară în acest t imp cîteva burse pentru tineri în străinătate. Prezenţa lui Ti tu Maiorescu la Bucureşti se semnalează mai întîi prin publicarea unui articol — primul în româneşte — cu titlul Măsura înălţimii prin barometru de dr. Titu Liviu Maiorescu, in Isis sau natura, „jurnal pentru răspândirea ştiinţelor na­turale şi exacte în toate clasele rédigeât de profesor dr. Iuliu Barasch"2. Articolul e plin de formule algebrice. Se semna­lează însă cu deosebire printr-o conferinţă asupra Socia­lismului şi comunismului, ţ inu tă la 20 septemvrie 1859 într-una din sălile colegiului naţional de la Sf. Sava. Despre această conferinţă, găsim în Reforma? o dare de seamă elo­gioasă făcută cu intenţia evidentă de a crea atmosferă în jurul lui Maiorescu de A. Pelimon, poetul, pe care avea să-1 nesocotească apoi criticul în articolele sale.

6. Tînărul doctor din Germania nu putea decît să treacă cu succes examenul de bursă. . . pentru străinătate. Bursa era, ce-i dreptul , pentru Paris şi impunea luarea licenţei în litere la Sorbona.

1 însemnări, I, p . 348. 2 Nr. 31 (anul IV), din 22 aug. 1859. 3 Reforma, ziar politic, judiţiar şi literar. Apare dumineca. Red.

I.A. Comăneanu şi I.G. Valentirîeanu, nr. 1 aparo la 6/18 sept. 1859. Articolul se publică la 24 sept. 1859 şi-1 reproducem în Anexa, nr. 3.

55

Maiorescu sosi acolo la 3 noiemvrie 1859 şi, după cum izbutise în Germania să-şi echivaleze cei doi ani ul t imi de la Theresianum cu frecvenţa a doi ani universitari şi luase doctoratul în 8 luni, la fel izbuti şi la Paris să-şi echi­valeze doctoratul din Germania cu licenţa în litere, aşa că obiectul bursei era împlinit fără nevoia unor noi sforţări1. Intră totuşi în relaţii cu filozoful Victor Cousin şi cu ele­nistul Egger2. Preferă deci să urmeze dreptul şi după doi ani de şedere, intermitentă şi ea, la Paris, pe cheiul Senei (Quai des Augustins), îşi luă licenţa în drept la 12 decemvrie 1861 (Soveja afirmă la 16 noiemvrie 1861) cu teza Du régime dotal3. Din petrecerea sporadică la Paris nu avem decît o conferinţă ţ inută la 27 aprilie 1861 la Cercle des Sociétés savantes, repetarea conferinţei ţ inute la 10 martie 1861 în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz — despre care ne vom ocupa mai departe. Din anii de studiu la Berlin, reţinem la fel informaţia păstrată de Soveja* de la însuşi Maiorescu că la Berlin mai întreţinuse relaţii cu profe­sorul Trendelenburg, a cărui influenţă avea să se resimtă în Logica lui, şi cu Karl Werder, care, deşi hegelian, îl îndemnase să-1 studieze mai mult pe Kant, aşa cum era prezentat pe atunci de Schopenhauer5. In cercul revistei Der Gedanke, al cărei colaborator era, intrase în relaţii cu Ferdinand Lassalle, colaborator şi el, hegelian şi apoi cunoscut agitator socialist, care căutase să-1 ademenească şi pe dînsul la socialism... Un cerc politic In frunte cu Twesten îi propusese chiar să primească redactarea unei foi liberale pe cale să se înfiinţeze la Hanovra; din îndemnul ta tălui său, ce se afla tocmai atunci Ja Berlin, Maiorescu refuză, pentru a se întoarce în ţară, unde îl aştepta altfel de activitate.

1 Diploma nr. 310, din 28 ianuarie 1860. 2 Soveja, op. cit., p. 39. 3 în însemnări, I, p. 348, arată că a trecut în aprilie 1860 întâiul examen juridic la Universitatea din Paris şi în august al doilea; la începutul lui ianuarie 1861, al treilea; teza de licenţă, în august ; al patrulea examen juridic, totodată.

4 Soveja, op. cit., p. 39, 40. 5 Aceasta se confirmă şi prin scrisoarea lui Maiorescu din 27 mai 1906, către 1. Petrovici, publicată de acesta în Titu Maiorescu, 1840 — 1917, Ed. Casei Şcoalelor, 1930, p. 160.

VII

1. Influenţa lui I.F. Herbart. 2. Einiges philosophische in gemeintasslicher Form. 3. Influenţa lui Ludwig Feuer-baeh. 4. Ueber des Herbartianers CS. Cornelius teleo­logische Grundgedanken. 5. Conferinţa „Die alte franzö­sische Tragödie und die Wagnerische Musik". 6. Atitu­

dinea lui de mai tîrziu faţă de muzica lui Wagner.

1. întîia şi cea mai profundă influenţă asupra formaţiei cugetării lui filozofice este influenţa lui I .F.Herbart, trezită încă de pe băncile Theresianului, de profesorul său Hermann Suttner1 . Am cules aiurea pomenirile lui Herbart din Însemnări şi le repetăm.

„Altfel, prelucrez acum in româneşte Logica lui Herbart şi lucrez la o sistematizare a prelegerilor despre Logică ale lui Suttner", notează el Ia 9 decemvrie 1857; iar la 18: „Am tradus mult din Herbart"; la 31 decemvrie prelucra încă Introducerea în filozofie a lui Herbart.

Absolvind Theresianul la 1858, se înscrise în noiemvrie la Universitatea din Berlin şi îşi susţinu în anul următor (26 iunie 1859) doctoratul la Giessen cu o lucrare De phi-losophia Herbarti, probabil nepublicată. înscris la Facul­tatea de Drept de la Paris, îşi împărţea timpul între Paris şi Berlin, unde, pe lîngă cursurile ce continua să audieze, îl atrăgea şi legătura cu familia Justizrathului Kremnitz, pe a cărui fată, Clara, avea să o ia de nevastă. Din această epocă 1860 — 1861 datează şi prima şi putem spune şi ultima lui carte de filozofie (dacă lăsăm la o parte manualul didactic al Logicei) inti tulată Einiges philosophische in gemeinfass-

1 Asupra lui Hermann Suttner, cf. nota lui G. Bogdan-Duică în Titu Liviu Maiorsscu, diseurs de recepţie rostit la 25 mai 1921, p. 4.

57

licher Form, apărută la sfîrşitul lui 1860, la editorul Ni­colai, scrisă sub influenţa lui Herbart, care ocupa „întîiul loc printre filozofii mai noi"1.

Pentru orientarea lectorului, cităm aceste rînduri de caracterizare generală a filozofiei lui Herbart făcută de E. v. Aster2: „Cugetarea lui Herbart este absolut raţiona-listă. Pentru el claritatea şi preciziunea noţiunilor este singurul criteriu, iar lipsa contrazicerii în concepţia despre lume, singurul scop al gîndirii filozofice. Ca un spirit treaz între ameţiţi, aşa sta acest sever cugetător între poeticii filozofi idealişti ai timpului său: Schellingi, Schopen-liaueri. Cercetător clar, rece, el stăpîneşte domeniul cuge­tării abstracte, fără să se lase răpit, ca Hegel, de încîntarea ce poate fiinţa şi în abstracţiune. Dar, fireşte, partea sa este şi lipsa de avînt a sobrietăţii. Ideile sale sunt lipsite de putinţa de a inspira. Orice patos, veritabil sau fals, rămîne departe de el. Stilul său nu are alt farmec afară de unul, care, fără îndoială, nu este neînsemnat: farmecul deplinii clarităţi şi puterii de a găsi formule agere şi concise." Cine nu recunoaşte în acest portret însuşi portretul lui Maiorescu şi cine nu înţelege influenţa pe care trebuia să o exercite un astfel de filozof asupra tînărului cu care se potrivea atît de mult?

Elementar se poate spune că filozofia lui Herbart e înainte de toate o reacţiune realistă, experimentală şi in­dividualistă împotriva exageraţiilor filozofiei idealiste, mistice şi panteistice ce se devoltaseră în Germania pe urma lui Kant, a cărui filozofie fusese ea însăşi o reacţiune, pe de o parte, împotriva dogmatismului lui Wolff şi Leib-nitz; pe de altă parte, a empirismului englez, care susţinea că spiritul trebuie să se modeleze după lucruri, pe cînd Kant afirmă că lucrurile se modelează după spirit. în faţa subi­ectului se află lucrul în sine (das Ding an sich), despre care nu ştim nimic alta decît că e necesar pentru a-i da subiec­tului materia de care are nevoie pentru a cunoaşte şi a gîndi ;

1 T. M., Einiges etc., p . 218 şi 229. Din această carte avem în româ­neşte un singur capitol: Ce e filozofia?, publicat în Conv. Ut., 1920, sub semnătura M. şi R. D (juvara?).

2 E. von Aster, Grosse Denker, I I , p . 307 ; citaţie după G. Bogdan-Duică, Titu Liviu Maiorescu, discurs de recepţie la Academie, 1921. p . 4.

58

materia, adică senzaţia, e primită în formele sensibilităţii, spaţiul şi t impul, şi elaborată de inteligenţa ce-i impune categoriile ei: substanţiali tatea, cauzalitatea etc. Natura, cel puţ in sub raportul formei, e un produs al spiri tului; în acest chip, ştiinţa e posibilă, întrucît legile naturii sunt legile gîndirii, şi spiritul nu găseşte în lucruri decît ceea ce el singur a pus.

Fiindcă rămăsese dificultatea de a înţelege cum lucrul în sine se modelează at î t de bine cu legile impuse de spirit, Fichte 1-a suprimat, nelăsînd decît Eul, care e totodată, obiect şi subiect şi nu e numai un organizator, ca la Kant, ci un creator, trăgîndu-şi din sine şi materia cunoştinţe­lor şi formele ce i le impune. Natura e o desfăşurare a Eului absolut. Sului subiect-obiect, Schelling i-a substi­tu i t Absolutul, ce se desfăşoară în timp prin dubla serie fenomenală a obiectivului şi a subiectivului, a naturi i şi a istoriei şi care se regăseşte în conştiinţa individuală prin intuiţia intelectuală, un fel de extaz, la care se pot înălţa poeţii, artiştii, filozofii.

Împotriva acestor divagaţii, spre care lunecase idea­lismul kantian, împotriva filozofilor poetizanţi (die dichtenden Philosophen), care înlocuiau raţionamentul prin extaz şi vaticinaţie reacţiona filozofia lui Harbart. Filo­zofia este opera raţiunii şi nu a sentimentului; ea pleacă de la nişte date şi se clădeşte pe baza experienţei interne şi externe. Ceea ce ne e dat sunt obiectele, lucrurile cu proprietăţile lor multiple şi schimbătoare, cărora le acordăm pe nedrept o existenţă reală. Natura e o lume de aparenţe, care îşi au fundamentul şi explicaţia într-o lume de lucruri elementare, de monade, singurele reale, a căror esenţă ne e în sine necunoscută. Noi nu ne cunoaştem ime­diat decît senzaţiile, reprezentările şi apoi, prin progresul mecanismului psihologic, raporturile de simultaneitate şi de succesiune ale acestor reprezentări. Scufundaţi intr-o lume de relaţii, nu putem cunoaşte decît aceste relaţii, ceea ce ne ajunge totuşi pentru norma vieţii , pentru înţelepciunea practică şi pentru constituirea ştiinţei.

„ în rezumat, conchide Mauxion, metafizica lui Her-bart e realistă pentru că afirmă realitatea existenţei in­dividuale şi leagă activitatea de existenţă şi nu face să depindă existenţa de activitate, dar e şi puternic impreg-

59

nată de idealism, pentru că neagă spaţiului orice re­alitate absolută şi îl consideră ca o creaţie a spiritului. Ea e relativistă pentru că afirmă neputinţa spiritului ome­nesc de a pătrunde esenţa lucrurilor, dar se separă de relativism în încercarea lui de a determina într-o măsură oarecare natura lucrului în sine, pe care Kant o lăsase nede­terminată, legitimînd astfel îndoielile asupra realităţii existenţei sale."1

2. Einiges philosophische in gemeint asslicher Form a ieşit dintr-o serie de conferinţe ţ inute în cercuri particulare, pentru care tînărul student era bine înzestrat şi apreciat chiar de atunci, după cum reiese dintr-o scurtă recenzie apărută în revista Der Gedanke din 1861 asupra cărţii (p.255-256): „Dacă ne bucură că vedem un elev al filo­zofiei germane, dr. Titus Livius Maiorescu, ocupînd în curînd o catedră nou creată, în calitate de profesor de filo­zofie, cu atît mai mare e bucuria noastră cît putem recu­noaşte, din opera de curînd publicată de el, talentul pe care îl vădeşte pentru conferinţe filozofice, prin fluiditatea şi limpezimea dicţiunii sale". Maiorescu era, de altfel, membru corespondent al revistei Der Gedanke, organul „Societăţii filozofice din Berlin", care se menţinea în spi­ritul hegelian, nu fără a-şi deschide paginile şi altor curente de idei.

Influenţa filozofiei herbartiene asupra acestei cărţi e recunoscută de însuşi Maiorescu şi de alţii, ca de pildă, de hegelianul Ad. Stahr, membru al „Societăţii filozofice", care o recenza în foiletonul din National Zeitung (Berlin, 10 ianuarie 1861): „S-ar putea să pară indiferent de la principiul cărei filozofii a plecat d-1 Maiorescu pentru a ajunge la acest scop; iar că, rezemîndu-se pe Herbart, a înfăp­tu i t această temă atît de fericii mai ales în consecinţele sociale (p. 197-211)... dovedeşte mai mult arta elevului decît dreptatea magistrului". Ca bun hegelian, îl îndemna să părăsească relativismul herbartian: „în loc să se abţină critic de la orice pronunţare asupra obiectivitătii unei atare Fiinţe, sugerăm autorului dacă n-ar fi mai filozofic de a

1 Marcel Mauxion, L'éducation par l'instruction et les théories péda­gogique de Herbart, p . 33. Raportarea se face la întreaga expunere.

60

evada din simplul concept al relativităţii şi de a concepe ca adevăratul rol, ca absolutul, legătura spirituală cu fac­torii ce stau în relaţie"1 .

Recunoaşterea influenţei lui Herhart o găsim mai de multe ori în însăşi lucrarea lui Maiorescu. „înainte de orice, din îndemnul său m-am interesat de Herbart, scrie el la p . 229, ale cărui cercetări solide şi pătrunzătoare — în ce priveşte studiul teoretic al filozofiei — îi asigură primul loc printre filozofii mai noi". Sau: „E dureros pentru cel ce s-a obişnuit să cunoască şi să stimeze pe Herbart (şi cine îl cunoaşte îl va stima totdeauna) de a vedea pe acest filozof remarcabil aşa de puţin cunoscut, aşa de mult răstălmăcit şi chiar executat printr-o frază incidentală, cu atî t mai dureros cînd aceasta se întimplă din partea unor oameni care sînt preţuiţi ca celebrităţi ale ştiinţei, cum e Carus".

După Maiorescu, ca şi după Herbart: „Ştiinţa care se ocupă numai cu raporturile pure este filozofia, deoarece fiecare ştiinţă trece peste expunerea cunoştinţelor de amă­nunt ce caută raporturile dintre ele, atingînd sau căutînd să atingă integrarea lor într-un sistem. Astfel, orice ştiinţă sistematizează şi orice sistem este filozofic; astfel, filo­zofia este ştiinţa ştiinţelor." în centrul acestei filozofii este., deci, relaţia sau raportul; acestei preocupări i se datoreşte lucrarea Tlpôç TI (Relaţiunea), despre care amin­teşte în apendicele însemnărilor (I, p. 348). Urmează în cartea lui o expunere a diferitelor discipline filozofice considerate ca ştiinţe ale unor raporturi speciale; o filo­zofie a istoriei, o filozofie a dreptului, o filozofie a naturi i , a psihologiei, o estetică, o metafizică — făcute din punctul de vedere herbartian. Mai interesant e Maiorescu în latura practică a cercetării, cînd se apleacă asupra consecinţilor sociale (cap. IX: Gesellschaftliche Folgerungen), punîndu-şi ca singur scop ca „să trezească respect pentru cercetările conştiincioase şi pentru teoria care îi dă omului atî ta tărie, încît el să se poată sprijini numai pe sine însuşi, în acelaşi timp căutîndu-şi, însă, fericirea deaproapelui său". Tot aici proclamă toleranţa, ca prima vir tute a omului civilizat, toleranţă pe care avea să o reprezinte mai tîrziu în toate

1 în genere, relativ la influenţa lui Herbart asupra lui Maiorescu, e de consultat studiul lui Mircea Florian: începuturile filozofice ale lui Maiorescu, din Conv. Ut., numărul jubiliar, 1937, p. 132.

61

manifestările vieţii lui publice1 . . . Din practicarea filo­zofiei, cugetătorul trebuie să-şi însuşească liniştea sufletească izvorîtă din ideea că peste tot domneşte legea şi răbdarea, izvorîtă din ideea că legile domnesc cu necesitate; ele tre­buiesc însoţite de „instinctul sfînt" al cercetării legali­tă ţ i i şi a necesităţii şi de recunoaşterea adevărului găsit fără alte consideraţii laterale de oportunitate. „Cine nu simte în sine acest instinct, declară el, este pierdut pentru ştiinţă şi — ceea ce este identic — este pierdut şi pentru umanitate"2 .

E, în adevăr, o profesie de credinţă, în care regăsim pe omul ce a luptat cu atî ta bărbăţie şi jertfă de sine pentru tot ce a crezut că e adevăr.

3. în unele capitole, IX (teism şi ateism) şi X (moarte şi nemurire), d-1 Mircea Florian constată în studiul său influenţa lui Feuerbach, care pare să fi fost mare, chiar după entuziasmul cu care vorbeşte din primele lui lecturi; la 11 martie 1859, sosit la Berlin abia de cîteva luni, am văzut că nota: „Am înghiţit cu o plăcere furioasă broşura lui L. Feuerbach: Grundsätze der Philosophie der Zukunft. Parc-ar fi vrut să-mi scrie confesiunea mea proprie, aşa ne nimerim." Sau mai departe: „Am isprăvit pe Feuerbach: Philosophie und Christentum, Abälard und Hêloise". Interesul lui pentru Feuerbach avea să se menţină pînă tîrziu ; aşa, de pildă, înprocesul-verbal al şedinţei „Junimii" din 21 ianuarie 18723, găsim: „Domnul Maiorescu invită «Junimea» pentru o contribuţie în favoarea nenorocitului filozof Feuerbach. Rămîne ca fiecare să contribuie prin d-1 Maiorescu cu cit va vroi."

Filozof de provenienţă hegeliană, Ludwig Andreas Feuer­bach (1804—1872) suprimase apoi metoda dialectică şi spiritualismul lui Hegel pentru a-şi clădi un sistem mate­rialist. In privinţa problemei lui Dumnezeu, şi filozofia religioasă a lui Herbart era făcută să convingă ateismul fun­damental al lui Maiorescu, altoit abia mai tîrziu cu respec­tul pentru toate dogmele pozitive şi acordarea unei mari importanţe învăţămîntului religios în opera educaţiei. în

1 G. Bogdan-Duică, op. cit., p . 6. 3 T. Maiorescu, Einiges etc., p. 139. 3 I .E. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, p . 444.

62

atomisimil metafizic al lui Herbart, „existenţa unui Dum­nezeu creator nu e necesară, cu atî t mai puţin ca judecător si răsplătitor, întrucît viaţa veşnică e prelungirea firească a vieţii pămînteşt i ; deşi cu un spirit religios, el recunoaşte că oamenii de concepţii filozofice nu trebuie să se lase do­minaţi de sentimente". Ordinea lumii rămîne însă neinteli­gibilă dacă n-o socotim ca procedînd dintr-o finalitate gîn-dită şi voită prealabil, realizată apoi de un spirit dotat cu putere şi eficacitate. Argumentul finalităţii prestabilite e însă un argument, şi nu o demonstraţie riguroasă. Nu pu­tem cunoaşte esenţa nici unui lucru, cum am putea atunci cunoaşte esenţa divină? Nu trebuie să cerem deci ştiinţei să ne dea un răspuns la probleme dincolo de înţelegerea omului — ceea ce nu-1 împiedica de a specula asupra atri­butelor lui Dumnezeu; e unul, din pricina armoniei ce se vede în operele lui, e înţelepciunea (Weisheit) şi Atot­puternicia (Allmacht), e Libertatea interioară, Perfecţia, Amorul, Justi ţ ia, Dreptatea; astfel, devine o persoană, un fel de căpetenie a societăţii spiritelor, ta tă l oamenilor... Totul rămîne însă mai mult în domeniul credinţei decît al ştiinţei.

în materie religioasă, Maiorescu e mai radical, urmînd pe Ludwig Feuerbach, care împinsese hegelianismul la ulti­mele lui consecinţe, făcînd din Dumnezeu nu un creator, ci o creaţie, adică proiecţia a tot ce se află mai înalt în sufletul lui. „Dumnezeu, scrie Maiorescu, nu este decît uma­nitatea abstractizată ; conceptul dumnezeirii nu e decît conceptul umanităţ i i"1 . Sau: „Din toate cele mai de sus rezultă că Dumnezeu, pe care unii vor să-1 înţeleagă ca pe o fiinţă suprapămîntească, nu este decît una exclusiv umană. El e nobil în cei nobili, curat în cei curaţi, obscur şi intole­rant în credincioşii eretizaţi. Conceptul său progresiv este măsura civilizaţiei omenirii; căci el este reflexul celui mai bun şi mai clar spirit al acesteia; el e nemuritor pentru că omenirea e nemuritoare, pentru că conceptul trăieşte într-o tinereţe eternă, fără bătrîneţe, stîlp nezguduit, pe care se poate clădi un loc de refugiu pentru reprezentările noastre uşuratice şi trecătoare."2

1 T. Maiorescu, Einiges..., p . 154. " T. Maiorescu, Einiges..., p. 170; apud T. Vianu, op. cit., p . 24.

63

4. în loc de a o crede o consecinţă a lui Hegel, teza lui Feuerbach i se părea lui Maiorescu o consecinţă a filozofiei Iui Herbart, după cum susţine într-un articol din revista Der Gedanke': lieber des Herbartianers CS. Cornelius teleo­logische Grundgedanken1', în care arată că, în afară de un pasaj în treacăt, Herbart ignorează ideea de scop şi că, pe lîngă asta, filozofia lui nu acceptă ideea de Dumnezeii. „Noi susţinem că din punctul de vedere al metafizicei lui Her­bart , aşa cum acesta este, orice fel de determinare necon-tradictorie a lui Dumnezeu e imposibilă; şi aceasta din cauza realilor (=monadelor) absoluţi. Metafizica lui Herbart e strict ateistă, nu se preocupă de Dumnezeu. Tocmai de aceea ea lasă credinţei loc liber şi de aceea a găsit pînă în prezent cea mai largă răspmdire tocmai în Austria." Maio­rescu reproducea, negreşit, spiritul filozofiei herbartiene în ce-i convenea lui mai mult. Finalitatea vizibilă în lucruri care duce la „concepţia unui scop prealabil gîndit şi voit şi apoi realizat de o inteligenţă" i se părea lui, ca şi lui Kant, un argument serios, dar nu o demonstraţie riguroasă; ceea ce însemna a răminea la jumătatea drumului ; iar dacă Dumnezeu nu e un obiect de cunoaştere ştiinţifică, nu-i mai puţin adevărat că Herbart îi determina foarte circum-stanţiat atributele ; echivocul vine din lupta ce se dădea într-însul între spiritul lui profund religios şi speculaţia filozofică, ce-î scotea pe Dumnezeu din cîmpul cunoştinţei umane; căci, după cum spunea el: cum să cunoşti pe Dumne­zeu, dacă nu ne cunoaştem pe noi şi esenţa nici unuia din lucrurile ce ne înconjoară?

în problema nemuririi sufletului, ideile lui Herbart sunt mai fumegoase. Sufletul, în calitate de element simplu, nu poate pieri, dar mai conservă el după despărţire de corp conştiinţa, condiţia nemuririi personale? Herbart o consi­deră ca o ipoteză probabilă. Organismul e, în adevăr, indis­pensabil pentru a oferi sufletului reprezentaţiile elemen-

1 Der Gedanke, I I I , fasc. V (1862). Articol comentat, de Mircea Flor ian, începuturile filozofice ale lui T. Maiorescu, în Coric. Ui., ian.-mai 1937, p . 141 .

Si

tare, punct de plecare al vieţii psihice; odată începută această viaţă psihică, ea poate continua fără corp, întrucît reprezentaţiile nu mor niciodată; în lipsa unor noi reprezen­taţ i i , sufletul trebuie să tindă spre starea de echilibru per­fect. „O oscilaţie infinit de dulce şi înceată a reprezenta­ţiilor, o icoană infinit de palidă şi de ştearsă de ceea ce numim viaţă, iată viaţa veşnică. Cunoştinţa nu e poate cres­cută prin faptul acestei armonii ce se stabileşte între repre­zentări, dar sufletul se bucură de o liniştită bunăstare (ein ruhiges Wohlsein)."1 Concepţie poetică puţin diferenţiată de concepţia antica a lui Homer sau a umbrelor fără sînge din cîmpiile elizee ale lui Virgiliu. Pentru Maiorescu, în arti­colul citat din Der Gedanke, „ceea ce se înţelege prin nemu­rirea sufletului (persistenţa individului, cel puţin cu con­ştiinţă de sine) e cu totul peste putinţă din punctul de vedere al filozofiei lui Herbart" (p. 21). Adevărul e că Herbart, după ce refuza ştiinţific existenţa lui Dumnezeu sau a nemu­ririi sufletului, se lasă în voia unor ipoteze poetice sau izvo-rîte din credinţa lui religioasă. „Feuerbach, adăuga Maio­rescu, e mult mai moral; el ştie că moare; dar pentru el moralitatea are o valoare în şi pentru sine, independent dacă minuscula sa individualitate subsista sau piere." Şi deşi convingerea că totul moare o dată cu noi i-ar putea ridica moralei sprijinul cel mai puternic, Maiorescu afirmă con­trar iul : „Tocmai pentru că nemurirea lipseşte, viaţa muri­toare dobîndeşte mai mult conţinut; tocmai fiindcă după moarte nu există nici răsplată, nici pedeapsă, trebuie să facem binele pentru el însuşi şi să ocolim răul pentru că este rău, aceasta este enorma importanţă morală a tăgă­duirii nemuririi"2.

1 M. Mauxion, op. cit., p. 47. 2 Despre lucrarea lui Maiorescu, în afară de pomenita recenzie a lui Ad. Stahr din National Zeitung, Soveja (op. cit., p. 38, 39) mai aminteşte şi de o recenzie apărută în Spener'sche Zeitung, ce se ridică împotriva concluziilor sociale ale autorului, şi de o recenzie semnată Relistab, fără rezerve, apărută în Vossiche Zeitung (4 dec. 1860).

în româneşte, numai recenzia doctorului Iuliu Baraseh, din Ro­mânul, reprodusă de 6. Sion în Revista Carpaţilor, II, 1861, voi. !, p. 789, după care o dăm în întregime în Anexa, tir. 4.

fi 65

5. Din epoca aceasta de dublă studenţie ia Berlin şi Paris, cea mai bogată în activitate filozofică, vine şi con­ferinţa despre Vechea tragedie franceză şi muzica viitorului a lui Richard Wagner1, relativ la care avem o primă men­ţiune în anexa însemnărilor, 1861 : „La 10 mart ie , con­ferinţa la Berlin, în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz", şi a doua, tot la acelaşi an: „La 12 aprilie, confe­rinţă la Cercle des sociétés savantes despre Wagner şi Corneille". Sub forma unei comunicări, ea revine la 27 aprilie 1861 di­naintea „Societăţii de filozofie din Berlin" şi e supusă unei discuţii a specialiştilor, toţi hegelieni notorii. Rezumatul ei, ca şi al discuţiei, se găseşte în Der Gedanke (II, p . 112 sqq.) şi se află reprodus în original şi în traducere în anexele lu­crării d-lui Tudor Vianu: Influenţa lui Hegel în cultura română, 1933 (p. 58 sqq.).

Punctul ei de plecare e în definiţia frumosului lui Hegel, „frumosul e completa întrepătrundere a ideei şi a aparenţei sensibile".

Operele în care ideea, elementul logic se valorifică în dauna sensibilităţii, cum e în cazul sublimului, sau mo­mentul sensibil în dauna ideei, cum e în cazul fermecătoru­lui, se abat, aşadar, de la adevăratul frumos. Luînd ca exem­plificare tragedia, principiile eroului corespund ideii, afec­tele opuse reprezintă sensibilitatea, iar lupta lor constituie patetismul tragediei. Cînd principiile unui erou sunt atî t de puternice încît înăbuşe apariţia afectelor opuse, drama poate fi sublimă, dar nu frumoasă. E cazul tragediei Ho­race a lui Corneille; patriotismul eroului e atît de puter­nic, încît devine exclusiv; nici un alt sentiment (aici dra­gostea de frate) nu-i rezistă; eroul poate fi sublim, dar e l ip ­sit de lupta interioară, adică de patetic, condiţia esenţială a tragediei.

Aplicată la muzică, armonia corespunde elementului logic, ideal, pe cînd melodia corespunde elementului sensi­bil. Frumosul muzical, realizat at î t de magistral în simfo­niile lui Beethoven, constă în contopirea armoniei şi a melo-

1 Textul german: Die alte französische Tragödie und die Wagneri­sche Musik.

66

diei ; pe cînd valorificarea melodiei în dauna armoniei pro­duce fermecătorul senzual din operele italieneşti mai noi, iar valorificarea armoniei în dauna melodiei duce la sublim, ca în operele lui Wagner. Corneille şi Wagner sunt, aşadar, în afară de ortodoxia estetică.

Nu urmărim rezumatul discuţiilor ce au avut loc după aceea între hegelieni de valoarea lui Michelet, Adolf Las-son, Pasquaie d'Ercole, Max Schasler, Friederich-August Maercker şi Foerster; el se regăseşte reprodus şi comentat în studiul citat al d-lui T. Vianu. Tratate în plan hegelian, d-1 Mircea Florian susţine însă că toate ideile din conferinţa lui Maiorescu se găsesc exprimate în Einiges... şi le crede de provenienţă herbartiană. Iată cîteva citaţii concludente în această privinţă: „Pe propoziţia că, manifestarea forţei fiind rezistenţa, forţa se măsoară în realitate după mări­mea rezistenţei rezidă în domeniul esteticii studiul acelui element atî t de însemnat al dramaticului, care se numeşte patos"1 . Patosul e o cerinţă primă şi neapărată pentru artis­tul tragic.

Împotriva acestei cerinţe este „înfăţişarea numai a ca­racterului cu puţin patos. O astfel de înfăţişare degenerează în declamaţie rece, care nu se încălzeşte niciodată, deoarece căldura iese tocmai din mişcare şi luptă.. . Ca model poate servi aici Horace al lui Corneille, o operă executată în felul ei cu o clasică consecvenţă."2

Exemplificarea în muzică e identică. „Caracterului sau principiului intelectual îi corespunde armonia, pe cînd melodia reprezintă sensibilul, pateticul. O extremă ar fi deci: armonie cu redusă melodie (R. Wagner şi şcoala sa). Acest drum greşit corespunde drsmei franceze din perioada clasică. Cealaltă extremă ar fi: melodia cu armonie redusă {muzica italiană mai nouă, cu excepţia lui Rossini)."3

Ideile sunt aceleaşi şi chiar exemplificările; ar fi fost şi greu să fie altfel cînd Einiges şi conferinţa datează din acelaşi an (1860—1861).

1 T. Maiorescu, Einiges etc., p . 61. 2 Ibidem, p . 65. 3 Ibidem, p . 66—67.

C* 67

Adolf Lasson îi făcuse obiecţia în şedinţa „Societăţii de filozofie din Berlin", din 27 aprilie 1861, de a nu fi rămas pe linia hegeliană: „Nu mi se pare că onoratul vorbitor a dat o potrivită întrebuinţare definiţiei hegeliene a fru­mosului. Este cu neputinţă de a concepe ideea, care tre­buie să apară în formă sensibilă, drept o cugetare abstractă, ci ca principiul intern şi organic al obiectului devenit operă de artă sau existent ca frumos natural ; un principiu care, ca atare, este ceva ideal şi general, opus voinţei sen­zuale a individului, dar care nu poate fi nici exprimat, nici înţeles altfel decît în intuiţia concretă a explicaţiunii sale în toate detaliile obiectului frumos. Din această pricină elementul logic n-are în artă nici un loc, sau cel mult în tehnica externă şi în consecinţele ei. Ce este mai bun în art ist sau mai degrabă ceea ce îl face artist este inconştientul, determinaţia fanteziei sale, care este absolut independentă de orice raţionament. Dacă într-o operă de artă dramatică cele două momente ale frumosului pot fi deosebite, atunci momentul ideal este concepţia morală despre lume şi forma specială a fanteziei poetului, pe cînd momentul sensibil este manifestarea acestui factor ideal în particularită­ţile formei artistice. Principiile şi convingerile eroului n-au nici cea mai îndepărtată relaţie cu principiul ideal al artei." Observaţia lui Lasson e de cea mai strictă orto­doxie hegeliană şi era cu atît mai binevenită, cu cît Maiorescu plecase de la definiţia lui Hegel. El îi răspunse: „Cînd d-1 Lasson recunoaşte elementul logic al artei în tehnică, această sobră ( = nüchterne, d-1 Vianu traduce: seacă) con­cepţie ar putea fi justificată din punctul de vedere al lui Herbart, dar nu in cercul părerilor hegeliene". Răspunsul e, poate, alături de chestiune. Lasson arătase că, din punctul de vedere hegelian, „logicul" n-arc ce căuta în artă — şi i-1 acorda cu o concesie „cel mult în tehnica externă". Maio­rescu nu răspunse de loc obiecţiei principale că nu e în li­nia hegeliană, ci afirmă că „logicul" în tehnică nu se justi­fică decît în estetica formalistă a lui Herbart, ceea ce era

adevărat. De unde rezultă că, format integral la filozofia lui Herbart, el nu se mişca încă destul de stăpîn în planul filozofiei hegeliene1.

6. Aversiunea pe care o arată în 1860 pentru muzica lui Wagner avea să se menţină. Doisprezece ani după aceea găsim aceste două notaţii , scrise la Yiena în 1872, în însem­nări21:

„Am fost la Lohengrin şi n-am mai putut sta după actul I. E muzică asta? Sforţări spasmodice ale unui impotent, care a luat filtru, simte avînturi şi totuşi nu poate. îngrozi­tor ! Pe lîngă asta, inconvenienţa materiei din punct de vedere estetic. în mijlocul furtunilor corului, unde e vorba de o luptă a cavalerilor pe viaţă şi pe moarte, apare Lohen­grin, tras de o lebădă! «Mulţumesc, graţioasă lebădă» ş.a.m.d. Trebuie să fii t înără croitoreasă lunatică ca să nu găseşti aşa ceva meschin, ferchezuit, ridicul. Şi apoi ! Elsa e acuzată de contele Telramund, duelul trebuie să o sal­veze, dacă se găseşte cineva. Şi vine Lohengrin îndată cu supranaturala aparatură a lebedei şi se luptă. Dar prin aceasta ştii imediat că Lohengrin trebuie să învingă, şi due­lul e un omor brutal. Scena face un efect revoltător."

Ceva mai jos, după o critică a instalaţiei Operei din Viena, prea încărcată care poate produce efect prin masivitate, fără să însemne că e artă, adaugă:

„La Wagner e acelaşi lucru. Ia 200 de instrumente de orhestră, mult decor pe scenă, 200 de bărbaţi şi de femei la cor şi lasă toate astea să urle împreună ri tmic şi în anumite acorduri muzicale stabilite — şi trebuie să producă efect, prin masivitate. Dar de frumuseţe muzicală nu e aici nici o urmă."

Citite după aproape 70 de ani, aceste aprecieri ale lui Maiorescu pot părea ciudate; ele se încadrau însă în reac-

1 Hegelianul A. Stahr, biograful lui Lessing, care recenzase Eini­ges în National Zeitung din 10 ianuarie, recenzează şi conferinţa tot în National Zeitung, 25 martie 1861. Conv. Ut. o republică în numărul din ian. 1939, p. 109, după traducerea ei tipărită în Revista Cariaţilor, II , 1861, voi. I, p . 789, unde se află şi părerile lui Sion şi Barasch asu­pra activităţii lui Maiorescu. Recenzia a fost semnalată de Julian Jura, Cum ar trebui studiat Titu Maiorescu, în Darul vremii, 1930, nr. 4 - 5 , p . 184.

2 T. Maiorescu, însemnări, I, p . 198.

69

ţiunea pe care o trezise in acea epocă revoluţia muzicală a lui Wagner în public şi chiar în critica specială. Nu i se putea cere un spirit de avangardă, în muzică, pe care nu-1 avea nici în literatură şi în structura lui sufletească pon­derată şi reactivă. Cazul se inserează, de altfel, ca un exem­plu propriu în teoria „progresului adevărului"1.

1 Părerile exprimate în aceste „însemnări" asupra muzicii lui Wagner sunt şi mai categorice decît cele exprimate în conferinţa lui din 1861, aşa cum le găsim reproduse în recenzia din National Zeitung, a lui Ad. Stahr, rodată în Conv. Ut., 1 ianuarie 1939, p . 109, unde Ma-iorescu se arată mai conciliant. „Nu se poate nega că încercarea lui Wagner nu e numai un capriciu sau o jucărie copilărească, ci repre­zintă mai mult, după opinia oratorului, un moment necesar în dezvol­tarea istoriei muzicale, un extrem contrariu unei alte direcţiuni uni­laterale, care se caracterizează în abundenţa melodiei italice. Extre­mul muzicei viitoare îşi are însemnătatea sa socială şi este un semn evident al spiritului timpului tocmai, precum muzica grecească, care nu cunoştea încă armonia, în înţelesul nostru corespundea statului social şi sensibilităţii preponderente a epocei elenice. în Germania predomină astăzi mai peste tot o discordie între elementul melodic şi armonic, între sensibilitate şi idealitate; conştiinţa sau formarea practică a unei tonalităţi mai înalte s-a pierdut. Fieştecare, spre a intra îndată în viaţă, se gîndeşte mai mult a avea decît de a fi, caută a se face independent prin mijloace materialiste.

Muzica lui Wagner documentează îndeosebi încercarea unei opo­ziţii spirituale în contra unei direcţii materiale ; şi aşa se manifestase ca o reacţiune demnă, de laudă. Ea va trece ca tot lucrul unilateral, dar va da fără îndoială impulsul spre a deştepta în mod îndoit cunoş­tinţa drumului celui adevărat, ca aşa pe o viaţă mai solidă să se poată afla mediul şi împăciuirea cea dreaptă."

VIII

1. întoarcerea la Bueureşti (27 noiembrie 1861) şi primi­rea ce se face în publicistică. 2. Primele lui conferinţe despre fîducaţiunea în familie. 3. Numirea în magistra­

tură. Căsătoria lui cu Clara Kremnitz.

1. Terminîndu-şi studiile în străinătate, t înărul doctor se întoarse în ţară pe o iarnă grea cu cea din urmă cursă a vaporului austriac şi ajunse la Bucureşti la 27 noiemvrie 1861, după o luptă de două zile cu nămeţii de zăpadă1. Zvo­nul reputaţiei şi succeselor Iui universitare şi ştiinţifice sosise însă mai repede decît cursa de navigaţie austriacă şi decît sania împotmolită pe drumul Giurgiului.

Cel dintîi ce se ocupase de activitatea lui filozofică este doctorul Iuliu Barasch, directorul revistei de ştiinţe vulga­rizate Isis, la care T. Maiorescu colaborase încă din 1859.

Darea lui de seamă2, publicată în Românul, e destul de competentă şi de circumstanţiată. Cu totul de alt caracter este articolul lui G. Sion din Revista Carpalilor, articol de prezentare biografică a t înărului doctor în filozofie, cu refe­rinţe ce nu-i puteau fi date de familie: articol de atmosfe-rizare şi de introducere, a cărui natură de bunăvoinţă e cu atî t mai evidentă, cu cît incompetenţa lui G. Sion în materie filozofică era mai neîndoioasă3.

Prezentarea pare şi mai ciudată, cînd ne gîndim că G. Sion (ca şi A. Pelimon înainte) avea să devină una din victimele cele mai însîngerate ale criticului.

Abia sosit şi, la 27 noiemvrie 1861, adică înainte de a obţine o situaţie, Maiorescu se şi manifestă prin talentul

1 Soveja, op. cit., p . 43. 2 Vezi Anexa, nr. 4. 3 Reprodus în Anexa, nr. 5.

7!

său esenţial, talentul de conferenţiar, aşa cum se manifes­tase la Berlin, la Paris şi, într-o scurtă şedere, înainte, chiar la Bucureşti. Iată anunţul pe care-1 găsim în numărul din 7—9 decemvrie 1861, al Românului, adică zece zile după sosirea lui în capitală:

Academia Naţionale Cu autorisarea Eforiei instrucţiunii publice

Invitaţiune Domnul Titu Liviu Maiorescu

va deschide Duminică 10J22 decembre 1861 la l ; / 2 după amiază

un curs public şi popular despre Educaţiunea In familie

fondată pe psihologie şi estetică, cu privire perpetuă la cer-custările noastre. Acest curs va continua peste tot anul sco­lastic 1861 —1862, în toate duminicile, la ora indicată, în sala cursurilor juridice din noul edificiu al Academiei. N. B. Pentru dame se vor rezerva locuri separate. Sala va fi încălzită1.

Maiorescu debutează, aşadar, în linia vocaţiei lui de conferenţiar public şi într-o chestie ce făcea de mult, încă de la Viena, obiectul preocupărilor lui.

E interesant şi aproape paradoxal ecoul ce ni s-a păstrat al primei lui conferinţe în Ţeranul român, din 17 decemvrie 1861 (p. 48), într-un articolaş intitulat Un fiasco, pe al cărui autor, G. Bogdan-Duică îl identifică cu Ion Ionescu de la Brad2. El contrazice tot ceea ce ştim despre Maiorescu şi-i tăgăduieşte meritele cele mai recunoscute, însăşi esenţa personalităţii lui: „claritatea şi legătura între ideile dez­voltate puteau — apăsa recenzentul — răspîndi peste pro-funditatea cam neguroasă a minţii germane lesnicioasa lu­mină a unei minţi romane". îl invită apoi să nu se mulţu­mească a expune „ideile mari" fără a le dezvolta şi a le clarifica, pentru că altfel le expune la ridicol. Iată pentru

1 Anunţul apare identic în La voix de la Roumanie, 7/19 dec , şi în Independenţa, din 9 dec. (Cf. G. lîogdan-Duică, Titu Liviu Maio­rescu, discurs de recepţie, 1921.)

2 G. Bogdan-Duică, Titu Liviu Maiorescu, discurs de recepţie, 1921, p. 26.

72

ce o idee mare ca „lumea este o ficţiune" a fost comentată la ieşire de cei neiniţiaţi ca „absurditatea absurdităţilor". Cu totul neaşteptată e invitaţia făcută oratorului de a avea mimică şi expresivitate, adică tocmai ceea ce poseda în cel mai înalt grad. „Am mai dori ca domnul Maiorescu să puie oarecare foc în cîte spune, să facă ca fizionomia, vo­cea, mişcările corpului său să concorde cu cele zise; căci vocea, mişcările corpului sunt atîtea mijloace de a comu­nica auzitorilor săi, de a trece sufletul său într-al lor, de a-i persuade de cele ce spune". Şi pentru ca tîlcul acestei critice să se străvadă mai bine, recenzentul încheia: „Finim, deci, aducîndu-i aminte că nu sade bine unui june, unui june filozof mai cu seamă, să se arate atît de îndemînatec diplomat, încît să tămîie puterile, să evite, în acelaşi t imp, a se pronunţa despre legitimitatea lor, precum a făcut, spre exemplu, vorbind de ziarul Românul". Maiorescu era, aşa­dar, contestat în marea claritate a expresiei, în acţiunea lui oratorică atît de preţuită de toţi cei ce l-au auzit, prin care orice cuvînt nu era numai rostit, ci şi sculptat, şi mai ales pentru diplomaţia de a se pune bine cu puterile constituite, şi în cazul de faţă cu Românul, adversarul de mai tîrziu. Se vede bine că Ion Ionescu era în opoziţie1.

Dacă elementul esenţial al talentului lui Maiorescu era arta vorbirii, vocaţia lui era tot atît de categoric didac­t ică; în el t ră ia un profesor. Ar fi deci de mirat cum, cu tot succesul cursului său public prelungit pînă la vacanţa Paştilor, şi cu toată lipsa de profesori de merit, el n-a fost numit totuşi profesor — dacă n-am ţine seama de faptul că sosise în Bucureşti tocmai în epoca conflictului tatălui său cu colegii săi de la Eforia Instrucţiunii Publice, din pricina abecedarelor lui I. Eliade — despre care am mai amintit . Avea, deci, într-un fel dreptate Ioan Maiorescu să se plîngă lui Bariţ (22 iunie 1862) de „surda persecuţiune" cu care era lovit nu numai dînsul, ci şi fiul său.

Fapt e că Titu Maiorescu nu izbuti să intre în învăţă-mînt . Numai datorită intervenţiei lui D. Rosetti (fratele

1 Altă recenzie e a lui G. Creţeanu, Mişcarea literară, în Revista romană pentru ştiinţe, litere şi arte, 1, 1861, p. 833. Vezi Anexa, nr. 6.

73

prietenului său T. Rosetti, amîndoi cumnaţii lui Cuza), Domnitorul îl primi în audienţă şi, mulţumit de dînsul, îl recomandă ministrului Brăiloi, care îl numi la 2 iunie 1862 „supleant" la Tribunalul Ilfov, iar urmaşul lui Brăiloi, D. Cornea, îl înainta procuror.

Numirea în magistratură îi dădu astfel putinţa de a-şi aduce logodnica de la Berlin şi de a se însura. Modestia mijloacelor sale materiale îl sili însă să ţ ină în gazdă în mica lui gospodărie de pe strada Principatele Unite, de sub dealul Mitropoliei, şi doi copii din Craiova1.

1 Soveja, op. cit., p . 5.

IX

1. Numirea la Gimnaziul central sau colegiul naţional de la Iaşi (3 dec. 1862). 2. Anuariul Gimnasiului şi Inter-natuluidin Iaşi, 1862—1863. 3. Disertaţie asupra limbii latine a fundament al educaţiei morale. 4. Obiecţii.

1. După 6 luni de magistratură în Capitală, întîmpla-rea îl puse pe adevăratul drum al vocaţiei sale profesorale . Împrejurări, de care vom pomeni mai jos, determinară numirea lui pe ziua de 3 decemvrie 1862 ca director al Cole­giului naţional din Iaşi şi al internatului, cu însărcinarea de a face şi un curs de istorie la Universitate. Îşi desfăcu deci gospodăria, lăsă pe cei doi copii în gazdă la tatăl său şi îşi începu cursul în ziua de 9 decemvrie 1862 .

Iată ce se întîmplase anume la Iaşi: In 1861, Gimnaziul central sau colegiul naţional se afla

în plină anarhie, din pricina conflictului izbucnit între ministrul D. Cantacuzino şi consiliul şcolar al Moldovei. Printr-o decizie din 29 octomvrie 1861, Cantacuzino înlo­cuise pe C. Verdeanu din direcţia Şcoalei centrale de fete cu o franceză, d-na Gros, fosta lui guvernantă. In semn de solidarizare, demisionaseră un grup de 16 profesori locali iar în februarie 1862 îşi dăduse demisia şi Consiliul şcolar al Moldovei. Folosindu-se de ocazie, Cantacuzino desfiinţase Consiliul, înlocuindu-1 cu Consiliul superior de instrucţie publică (24 aprilie 1862). Un an, învăţămîntul din Mol­dova nu mai avusese un organ superior de control; urmase apoi desfiinţarea ministerelor din Moldova şi mutarea con-

75

ducerii administrative la Bucureşti, nerămînînd la Iaşi decî Melidon cu lichidarea1.

Revolta între profesorii de la toate şcoalele (demisionaseră oameni ca I. Strat, Gh. Mîrzescu, V.A. Urechia, Nicolae Ionescu, Şt. Em ii ian etc.) se propagase şi printre elevii internatului, încît fu nevoie de intervenţia prefectului poli­ţiei, a jandarmilor şi a pompierilor. Şcoala se suspendase; un semestru era pierdut; cursurile începuseră abia la 14 fe­bruarie; dar Consiliul şcolar demisionase şi o dată cu el şi G. Petroscu, directorul Colegiului. Numirea lui Al. Preto-rian nu adusese o îmbunătăţire a situaţiei, elevii interna­tului fiind în continuă rebeliune împotriva regimului hranei. Examenele avură loc abia la 27 iunie — 3 iulie 1863, în faţa comisiei examinatoare compusă din V. Alexandrescu-Urechia, T. Maiorescu, O. Teodori, Gh. Mîrzescu, I. Pangrati, toţi apărători ai fostului consiliu şcolar.

La dsschiderea şcoalei, în ziua de 24 septemvrie 1862, agitaţia, după cum am spus, era mare; tăbărînd pe întuneric n noaptea de 4 noiemvrie, o ceată de elevi îl bătuseră pe di­rectorul Al. Pretorian, pa soţia lui şi pe economul Cernavo-deanu; directorul fu atunci înlocuit prin decretul nr. 992, din 13 noiemvrie, cu T. Maiorescu, care luă conducerea co­legiului la 3 decemvrie 18622.

După plecarea ministrului D. Cantacuzino, generalul Chr. Tell înfiinţa un „comitet central de inspecţie şcolară din partea stingă a Milcovului", care se constitui la 27 fe­bruarie 1863 sub preşedinţia lui Vasile Alexandrescu-Urechia şi cu membrii ; T.L. Maiorescu, Octavian Teodori, Gh. Mîrzescu, Ioan Pangrat i ; comitetul va dura pînă la intrarea în vigoare a legii Instrucţiunii publice din 1864. Cu multă greutate izbuti el să potolească spiritele, reinte-grînd şi la celelalte şcoli pe profesorii demisionaţi. In schimb,

1 Chestiunea se poate urmări în Anuariul Gimnasiului şi interna­tului din Iaşi, pe anul scolastic 1862 — 63. Cf. V.A. Urechia, Istoria şcoalelor, I II , p . 247.

2 De la. Academia Mihăileană la Liceul Naţional, 1835—1935, Iaşi, în care se află studiul lui G.I. Andreescu, Istoricul Liceului naţio­nal din Iaşi, 1835—1935, p . 150.

76

de la constituire, el protestă împotriva Consiliului superior de instrucţiune publică, creat la Bucureşti la 24 aprilie 1862, cu scopul de a înlocui fostul consiliu şcolar din Mol­dova şi Eforia şcoalelor din Muntenia, pînă la alcătuirea noii legislaţii. Punctul de vedere al Consiliului era ace­laşi cu cel al profesorilor demisionaţi, „apărarea autonomiei şcolare a Moldovei", deci tot un fel de moldovenism. Pro­testul, foarte circumstanţiat, fu iscălit de toţi membrii, printre care şi de Maiorescu. Lui îi răspunse ministrul Al. Odobescu la serbarea de sfîrşit de an din 7 iulie 1863 a colegiului naţional din Iaşi cu aceste frumoase cuvinte, in-dicîndu-i fostei Capitale destinul său viitor:

„Guvernul este pătruns de părerea că cea mai nobilă compensaţie ce se poate da acestui frumos oraş pentru îndepărtarea din el a scaunului lui Vasile Vodă Lupu nu este alta decît aceea de a statornici într-însul un centru de lumină şi de învăţătură, care să răspândească cunoştin­ţele serioase şi principiile de moralitate şi de ordine asupra întregii Românii. Cînd ţelul va fi atins, atunci vom putea zice că laşul n-a pierdut nimic. . .

...neastîmpărul ce a domnit în şcolile din Iaşi de la un t imp încoace se va curma cu sfîrşitul acestui an scolastic. Ferit acum de arşiţa luptelor politice, laşul nu poate men­ţine viata în sînul său decît învelindu-se de îndată în nepăr-tinitoarea gravitate a Ştiinţei; el nu-şi poate asigura în­florirea decît devenind locaşul plăcut şi liniştit al litera­tu r i i ; el nu-şi poate recîştiga o nobilă şi folositoare înrîu-rire asupra ţări i întregi, decît prin răspîndirea peste toată România a bunelor învăţături ce se vor dobîndi în sînul său." Adică ceea ce a devenit: o metropolă culturală.

2. Numit director al Gimnaziului şi Internatului din Iaşi, prin decretul nr. 992, din 1862, Maiorescu îşi începu activitatea la 3 decemvrie, iar la sfîrşitul anului publică:

Anuariul Gimnasiului şi Internatului din Iaşi

Pe anul scolastică 1862 — 63 publicată de

77

Directorulü T.L. Maiorescu Doctor în filosof ia şi Licenţiaţii in drept, Professorü la Uni­versitatea din Iassi şi membru cor. alü societăţii filosofice

din Berlin Iassi, Tip. Bärmann — Piteşti, 1863.

în prefaţă îşi recunoştea prioritatea iniţiativei: „Un asemenea anuar, făcîndu-se pentru prima oară în ţara noastră, are lipsă (scrisul lui Maiorescu debuta prin ardelenisme) de justificare". Justificarea e clară pentru noi. Anuarul cu­prinde: 1. Corpul profesoral; 2. Planul învăţămîntului; 3. Instituţia pentru înlesnirea învăţăm întului; 4. Statis­tica; 5. Regulari oficiale mai importante; 6.Cronica.Fiecare clasă e trecută cu profesorii săi, cu materiile predate, căr­ţile introduse şi chiar numărul de capitole şi de versuri făcute, cu numărul de ore împlinite de fiecare în parte, cu un inventar al „cabinetului fizic şi geodetic" al lui St. Miele, cu lista cărţilor aflate în bibliotecă (36 anume !), cu statistica şcolarilor împărţiţi pe clase, interni şi externi, şi dintre interni, gratuiţi şi solvenţi (122 gratuiţi, 10 sol­venţi), cu adresele şi regulamentele trimise de ministere şi, în fine, cu o „cronică" a şcoalei de la 24 septemvrie 1862 — 7 iulie 1863, din care nu e uitată agresiunea unor elevi ai internatului asupra fostului director A. Pretorian; chiar şi întîiul mai petrecut de Maiorescu cu elevii la o vie din apropierea laşului; încercarea la 27 iunie a unei bande de elevi externi excluşi de la examen de a tulbura examenul printr-o irupţie în sală, repede zădărnicită de ceilalţi elevi şi terminată prin eliminarea din toate şcolile Princi­patelor Unite a nouă dintre dînşii. Solemnitatea împărţirii premiilor avu loc la 7 iulie, în asistenţa ministrului ad-in-terim de la Instrucţie, ce se întîmplase sa fie Al. Odobescuf care îl felicită pe directorul Maiorescu printr-un discurs. „Ceea ce ne întăreşte în această credinţă, spuse el, este chiar repedea şi radicala îndreptare a Internatului de la Colegiul naţional, aşa de tulburat în anul trecut, cît e de liniştit şi de studios acum." Acţiunea de pacificare a lui Maiorescu fusese, deci, încununată de succes.

!

3. Partea cea mai originală e precedarea Anuarului cu o dizertaţie a lui Maiorescu: pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiei morale studiul fundamental în gimnaziu?—de o claritate de idei în adevăr actuale şi azi, expuse în mod dialectic: întî i , argumentele adversarilor limbii latine, pe care o privesc ca o inutil i tate, întrucît clasicii sunt traduşi în limbi moderne; apoi, contraargumen-tele „amicilor neadevăraţi" ai clasicismului, ce susţin că traducerile nu sunt bune şi că în nici un caz scriitorii moderni nu se pot compara cu cei vechi. Maiorescu respinge argumen­tele şi ale unora şi ale altora. Util i tatea clasicismului e a l t a ; cu puţinul ce se învaţă în şcoli, elevii nu ajung să citească textele în original, aşa că traducerile sunt prefera­b i le ; scriitorii vechi nu sunt superiori celor moderni. Gib­bon sau Macaulay sunt cel puţin la fel de interesanţi ca Ti tu Liviu sau Cornelius Nepos; Lessing, ca Cicerone. Studiul limbii latine trebuie să fie fundamentul învăţă-mîntului secundar din alt motiv. „Fiindcă scopul educaţiei este de a ne întăr i principii constante în contra oricărui fel de tentaţ i i , scria el, de a ne nimici dorinţele neregulate şi de a ne supune raţ iunii , aşadar acel studiu teoretic va fi cel mai puternic ajutor al educaţiei practice, care ne va prezenta: 1. o regularitate str ictă şi precisă cu cele mai puţine excepţiuni posibile; prin aceasta se cîştigă şi se întă­reşte ideea principiului; 2. o sferă de obiecte aşa de întinsă, încît să poată influenţa asupra celei mai mari păr ţ i a exis­tenţei noastre spirituale şi să ne lumineze, respectiv să ne întărească, pe cît se poate, toate ramurile sufletului nostru pînă a ajunge şi la cel mai slab ; prin aceasta se cîştigă o armă în contra varietăţ i i tentaţii lor. 3 . Studiul, în fine, care ne prezintă la întinderea acestor obiecte o sferă, în care se mişcă şi ideile noastre şi în care, dominînd o regulă stric­tă , să fie şi ideile noastre, pînă acum libere de orice frînă, silite a se lua după aceasta şi astfel supuse ra ţ iuni i ; cu acest chip se preferă învingerea a sine însuşi."

Din toate obiectele învăţămîntului secundar, numai studiul limbii latine corespunde acestor cerinţe ale educa­ţiei. După ce trece în revistă ştiinţele exacte, limbile moder­ne, istoria, limba elină, el conchide în favoarea limbii latine. „Avînd ca limbă şi l i teratură, în genere, o sferă din cele mai întinse şi predomnitoare în inteligenţa şcolarilor, acest

79

studiu, ca studiu autic, mai ne propagă calitatea cea emi­nentă a întregii antichităţ i , pe care unii o numesc obiecti­vi tate, alţ i i realitate, şi a cărei esenţă este: a scoate egoismul sau mai bine individualismul din fiecare om şi a-1 supune pe acesta unei sfere superioare, adică întrucît e cetăţean, statului şi disciplinei, întrucît este spirit gînditor — naturii lucrului şi adevărului. Astfel, subiectivitatea, cu luptele nefericite ce le produce, lipseşte dintr-însa. Şi de aci provine impresia de repaos şi de mărime ce ne-o produce antichi­tatea, parcă dintr-un rîu tulburat intrăm în oceanul limpede ; de aici provine diferenţa că, pe cînd în scrierile modernilor auzim totdeauna vorbind un individ cu mărginirea sa egois­tă , în operele clasicităţii , în Tucidide, în Cezar şi în Salus-tiu, nu auzim pe istoriograf, ci pare că auzim însăşi istoria, în epopeile lui Homer şi în cîntecele rustice ale lui Virgi-liu nu vedem pe poet, ci chiar întîmplarea şi realitatea poetică. Cu un cuvînt: antichitatea şi studiul ei este cali­ta tea nemuritoare, care impune spiritului junimii studioase direcţiunea cea mai sănătoasă, care ii deschide un cîmp întins pentru activitatea raţ iunii , însă i-o supune totdeo­dată sub legea natur i i lucrurilor sau a adevărului şi astfel îi ta ie în rădăcină aberaţiunea egoismului. Această calitate este puternicul argument pentru care studiile clasice au fost pină acum nutr imentul principal al inteligenţei în omenime şi vor rămînea totdeauna, pînă cînd va fi vorba de bine, de adevăr şi frumos. însă această calitate o împăr­tăşeşte limba latină cu limba elenă. Ceea ce este propriu l imbii latine şi o înalţă peste cea elenă, din punct de vedere al instrucţiunii gimnaziale, este simplicitatea şi regulari­ta tea gramaticei. Gramatica latină parcă ar fi granit tur­nat , este unică între gramatici şi va rămine, prin urmare, în pururea cel mai bun fundament şi cea mai bună disci­plină pentru orice parte a gîndirii noastre."1

Nu putem totuşi să nu amintim că, cu tot elogiul adus aci limbii latine şi, în genere, clasicismului, activitatea lui viitoare de legiuitor se va inspira de la ideea dominantă a înlocuirii cît mai largi a învăţămîntului clasic printr-un

1 Disertaţia aceasta avea să devină obiectul unor atacuri ale lui V.A. Urechia în articolul Noua direcţiune din Iaşi, din Revista contim­porană, 1 august 1873, p . 542.

80

învăţămînt real. Maiorescu e întemeietorul primelor noastre scoale reale. Despre aceasta ne vom ocupa însă mai pe larg aiurea.

4. Urmînd pe Herbart în teoria educaţiei prin instruc­ţie şi a instrucţiei prin multi laterali tatea interesului co­pilului, Maiorescu s-a pus pe alt teren în apărarea studi­ilor clasice, a căror valoare educativă ar sta în principiul unei educaţii ce trebuie să stimuleze dezvoltarea spontană a spiritului copilului, potrivit legilor evoluţiei lui, ce sunt însăşi legile ce determină progresul umanităţ i i . „A-devăratul educator nimerit copilului, spunea Herbart, • e puterea acumulată a tot ce oamenii au simţit vreodată, încercat şi gîndit, aşa că dascălul să o interpreteze inte­ligent, ca simplu auxiliar, şi să o întovărăşească ca pe o adevărată călăuză". Cu alte cuvinte, prin studiul clasi­cismului refacem etapele formaţiei spiritului omenesc. Lăsînd la o parte, bineînţeles, argumentele de disciplină intelectuală venită din structura limbii latine şi din înrudirea şi uşurinţa relativă faţă de limba greacă, valoarea acestei culturi ar veni din stîrpirea egoismului şi supunerea individului unei sfere superioare, adică din acelaşi principiu de eliberare, de impersonalizare, pe care îl va pune la temelia valorii artei. Nu vedem, totuşi, pentru ce anume la moderni istoricul n-ar putea ieşi din îngrădirea lui egoistă, pe cînd in cei vechi, de pildă, vorbeşte însăşi istoria. Cezar a fost un „partizan", propriul său part izan; sub aparenţa unei at i tudini obiective, se ascund pasiunea şi interesul egoist ; Salustiu a fost şi el un parti­zan, partizanul lui Cezar, şi în scrierile lui se simte ura şi inte­resul. Obiectivitatea istorică, strict imparţială şi răzimată numai pe o documentare ştiinţifică, este, dimpotrivă, un cîştig al timpurilor moderne, pe care n-au cunoscut-o nici Tacit, de esenţă pamfletară, nici Titu Liviu, istoric cu tendinţe morale şi naţionale, peste imparţial i tatea fără finalitate a ştiinţei.

Studiul antichităţii — şi în special al celei latine, mai apropiate sufleteşte de noi prin multe alte determinante — e un studiu de importanţă educativă, în sens moral, prin faptul că ne îndepărtează de atmosfera vieţii de toate zilele, în care se dezvoltă, în adevăr, egoismul, şi ne face

7 — Titu Maiorescu 81

să ne reculegem într-o epocă unde interesele nu ne sunt proprii. Nici antichitatea nu reprezintă o fază mai fericită sub raportul moral decît vremurile noastre, nici scriitorii clasici nu se ridică mai sus decît cei de acum. E alta şi sunt a l ţ i i : meri tul cel mai mare din punctul de vedere edu­cativ al înălţării deasupra egoismului vi ta l . Studiul antichi­tă ţ i i constituie, în adevăr, un repaos al minţ i i , prin faptul că ne smulge din actualitatea zbuciumată, pentru a ne proiecta într-o lume tot atî t de zbuciumată, dar departe de interesul nostru, devenită simplu obiect dezinteresat de contemplaţie. Folos educativ legat de studiul oricărui tre­cut, dar sporit, cînd e fixat în opere artistice de mare valoare.

X

1. Activitatea la Institutul Vasilian. 2. Anuariul Insti­tutului Vasile Lupu (1863—1864). 3. Continuarea acti­vităţii pînă la înlocuirea lui (16 ianuarie 1868). 4. înte­meierea Universităţii din Iaşi. 5. Activitatea lui la Uni­versitate. 6. întemeierea Institutului Academic (1866),

devenit apoi (1879) Institutele Unite.

1. Abia se sfîrşise anul şcolar, în chip at î t de mulţumi­tor, şi Maiorescu fu numit , pe ziua de 8 octomvrie 1863, la direcţia Inst i tutului Vasilian. Ce era acest insti tut şi în ce împrejurări fu adus Maiorescu în fruntea lui?1

Insti tutul Vasilian — adică şcoală normală de învă­ţători — se afla în plină descompunere ; în septemvrie 1863, se prezentase numai trei candidaţi, şi aceia „fără calităţile cerute de lege..." Cursurile ţineau un an, cu peda­gogie şi ştiinţe naturale, dar fără gramatică şi metodica ei, fără aritmetică. Ministrul Al. Odobescu se hotărîse să-1 reformeze şi, înainte de a-şi părăsi postul, în octomvrie 1863, avusese t impul să decidă:

1. Amînarea cu două luni a deschiderii şcoalei, adică pînă la 22 decemvrie, pentru ca îndată, la începutul noului an, să înceapă şi şcoala în noua ei organizare.

2. Anii de studiu pentru pregătirea învăţătorilor să fie doi, nu numai unul, ca pînă atunci.

3. Din fiecare district să se t r imi tă la şcoala preparan-dală elevul cel mai distins şi mv î r s t a cerută de regulament.

1 V. Petrovanu, Istoricul şcoalei normale Vasile Lupu din Iaşi. I I , Inst. Vasile Lupu sub conducerea lui Titu Maiorescu, 1863 —1868, Iaşi, 1928.

7* 83

4. Admite propunerea comitetului de inspecţie şcolară din Iaşi de a încredinţa direcţia şcolii de la Trei-Ierarhi lui Titu Maiorescu, şi

5. Pînă la deschiderea şcoalei, îl însărcinează pe acesta de a merge la Berlin: „pentru a studia în specie organizarea şcoalelor normale şi metodele didactice mai noi întrebuin­ţate în instrucţia primară"1 .

Gestul lui Maiorescu de a se pogorî la un învăţămînt a t l t de elementar nu e întîmplător, ci se încadrează într-o concepţie a politicii şcolare şi într-o mare vocaţie pedago­gică, vocaţia lui Ioan Maiorescu de la Cerneţ.

„Văzînd, îşi explică el însuşi iniţ iativa, lipsa totală de atenţiune pentru această ramură a învăţămîntului , (subscrisul) s-a oferit, în octomvrie 1863, de a o îmbrăţişa şi a primit direcţiunea şcoalei normale de la Trei-Ierarhi, nu din încrederea că va fi singur în stare a pune piatra fundamentală la acest edificiu naţional şi mai puţin încă din aşteptarea vreunei recunoştinţe pe acest tăr îm, deocam­dată ingrat, ci din datoria de a arăta calea ce o crede adevă­ra tă şi de a-şi sacrifica activitatea în orice caz acolo unde îi spune conştiinţa că este de sacrificat. Aci, mi-o spune conştiinţa şi eu o spun altora după dînsa, aci este un cîmp de activitate modestă, patentă , în aparenţă inferioară, în realitate de importanţă suverană pentru poporul nostru, şi cu o expresiune politică pentru statul nostru. Aci este ţ in ta spre care o parte din junimea noastră trebuie să-şi concentreze silinţele sale. Aci este locul unde se împlîntă stindardul cel mare, care va chema pe toţi românii din toate ţări le la vatra comună."2

Călătoria în Prusia îl convinse repede că şcolile de acolo nu se potriveau „cu treapta de cultură semibarbară a socie­t ă ţ i i noastre". Aşa că, încheie el, „organizarea şcoalei normale de la Trei-Ierarhi şi, după forma ei, şi a celorlalte scoale, va trebui să fie potrivită cu împrejurările noastre, şi nu copiată de altundeva". Solicită deci o experienţă de doi ani, după care va face propuneri pentru a vedea ce se poate înrădăcina în poporul nostru.

1 Arhiva Şc. Nor., Dosar 1863-64, adresa 11, din 18.11.1864. 2 T. Maiorescu, Anuariul Institutului Vasile Lupu, 1863—64,

p. 24.

84

In răs t imp, o corespondenţă tr imisă din Iaşi şi apă­ruse în Românul1, arătînd că şcoala de la Trei-Ierarhi era de un semestru „cu lacătul la uşă", iar „directorul ei se primbla la Berlin" — ceea ce atrăsese o dezminţire ofici­ală a lui Maiorescu prin acelaşi Românul. La Berlin, Maio-rescu îşi procură mai multe cărţi de pedagogie generală şi de metodică, ca un început al bibliotecii şcoalelor.

întors la 4 ianuarie, cursurile se inaugurează la 8 ianua­rie.

Şcoala porni cu 22 de elevi şi cu un personal didactic compus din T. Maiorescu, pentru pedagogie, şi Teodor Burada, pentru muzica vocală. Maiorescu mai ţinea lecţii de gramatică românească şi de psihologie populară ; apoi lecţii de compunere în scris; o dată pe săptămînă dictando la tabelă, cu obligaţia ca elevii să-şi redacteze singuri acasă obiecţiile făcute în clasă de profesor; apoi recitări de fabule. Pentru practica pedagogică, elevii erau distribuiţi în cele 6 clase primare (erau 3 clase I-a) ale şcolii primare de la Trei-Ierarhi, asistind la lecţiile institutorilor.

0 mărturie asupra importanţei acestor lecţii ale lui Maiorescu o avem de la fostul lui şcolar Ion Creangă: „După cum se ştie, de pe la anul 1863 pînă la 1869, şcoala normală Vasile Lupu de la Trei-Ierarhi din Iaşi avu norocul să aibă director şi profesor de pedagogie pe d-1 Titu Maiorescu, scrie Creangă2. In cei doi ani de la început, 1863—1865, unii dintre noi am urmat în şcoala normală, ca şcolari înscrişi; iar al ţ i i , deşi eram institutori, văzînd că slabul curs de pedagogie ce-1 făcuserăm mai înainte ne era de puţin folos practic şi fiindcă lecţiunile de pedagogie ce le făcea d-1 M. se ţineau în orele libere de clasă, pentru aputea urma toţi institutorii din Iaşi, care vor voi, am urmat şi noi cu mare plăcere acest curs, care ne-a fost de foarte mare folos şi pentru care îi sîntem recunoscători d-lui M. Căci în ţară la noi singurul care a înţeles rolul ce joacă ştiinţa pedagogică întemeiată pe practică este d-1 M., care în tot t impul profesoratului său de pedagogie s-a ferit de a îndopa pe şcolarii săi cu teorii pedagogice abstracte, fără

1 Românul, 2/14 febr. 1864. 2 I . Creangă, Opere complete, ed. „Minerva", 1906, p . XII . Răs­

punsul e colectiv, cu colaboratorii săi de la cărţi didactice: Răspuns la criticele lui Ion Pop Florentin, 1888, Iaşi.

85

să fie întemeiate pe o practică adevărată. Pentru acest scop, a înfiinţat cursuri practice de predare la clasa I-a şi a Ii-a primară, at î t la şcoala din Trei-Ierarhi, cît şi la celelalte scoale primare din Iaşi, unde trimetea pe şcolarii săi ca să pună în practică ceea ce singur le arăta la şcoala pedagogică din Trei-Ierarhi." Cum şcoala se numea cînd Inst i tutul Preparandal, cînd Şcoala Vasiliană sau Şcoala Preparandală, Maiorescu fixă cel dintîi t i t lu, admis apoi pentru toate şcoalele similare, de Şcoala normală.

2. După cum făcuse la sfîrşitul anului şcolar 1862— 63 la Colegiul naţional, scoase şi aici :

Anuariul Institutului Vasile Lupu

Şcoala normală de la Trei-Ierarhi din Iassi

pe anul şcolaru 1863—1864 publicaţii de

Directorul Titu Maiorescu Dr. în fii. şi licenţ. în legi. Profes. la Univ. de Iassi şi Preşe­dinte al Comitetului de Insp. scol., membru onorariu al Associât. Transilv.x pentru cultura poporului român şi membrii

coresp. alu societăţii filosofice din Berlin.

Iassi, Irnpr. Adolf Bermann, 1864.

Prefaţa reproducea aceleaşi 7 scopuri ale publicării unui anuar, pe care le dăduse cu un an înainte în prefaţa anuarului gimnaziului, şi cerea de la guvern ca publica­rea unor astfel de anuare să fie obligatorii pentru orice şcoală. Anuarul cuprinde o Notiţă istorică despre şcoala de la Trei-Ierarhi a lui I. A. Darzeu; Regulele limbii române pentru începători de T. Maiorescu, cu Observaţii şi Ştiri şcolare din an. s. 1863—64; stat ist ică, fosile, mica biblio­tecă şi constatarea că cel dintîi premiat al său era Ion Creangă.

1 Fusese proclamat împreună cu tatăl său membru onorar al Aso­ciaţiei la constituirea ei, 1861.

86

Anuarul conţine şi Regulele limbii române ale lui Maiorescu1 — din care vedem că el nu se emancipase încă, cum avea să o facă în Despre scriere. Găsim, de pildă, „propusăciuni" ; în tot vreo 12 pagini mici de lucruri elemen­tare, la care se adăogau vreo 18 pagini mult mai interesante de Observaţiuni la regalele precedente, un fel de discurs foarte vehement pentru un anuar, ce anunţa pe viitorul polemist: „Nu ocuparea politică serioasă este rea, căci aceasta se bazează pe studiul cel mai sever şi mai sistema­tic. Dar este rea, e pernicioasă şi funestă maimuţăria poli­tică ce molipseşte a junimii de astăzi, este îndepărtarea de la studii serioase şi năvălirea în broşuri, este rea fan­faronada liberală şi declamaţia prin cafenele, pronunţată de domnişori parfumaţi, care încă n-au şters de pe ei pulbe­rea şcoalei şi cu idei necoapte şi cu noţiuni nemistuite, cu aroganţa de a se crede oameni politici, este rea, cu un cuvînt, toată direcţia care ne depărtează de la învăţătură solidă şi sistematică şi ne aruncă înainte de t imp în activitatea abruptă şi aforistică a jurnalelor. Cine astăzi la noi se pune pe politică personalistică, în loc de a se pune pe studii sistematice, acela este un copil nebun, care vrea să înalţe coada smeului şi ţine smeul însuşi la pămînt ."

Urmează apoi o critică severă a gramaticei lui Platon şi a celei a lui Măcărescu, imortalizată mai tîrziu de Crean­gă ; şi, pe urmă, o mică schiţă de metodologie a limbii române pentru clasa Ii-a primară — iată preocupările practice la care se apleca doctorul în filozofie din Germa­nia şi autorul lui Einiges philosophische...

3. Din pricina procesului, despre care vom pomeni, Maiorescu fu suspendat din învăţămînt în noiemvrie 1864 şi reintegrat abia în mai 1865; şase luni elevii rămaseră deci fără profesor de pedagogie şi de gramatică românească !...

Situaţia legală a Şcoalei normale fiind u i ta tă în legea instrucţiei din 1864, Maiorescu raportă în 29 octomvrie 1865: „Noua lege de instrucţie publică din norocire (ironie maioresciană !) a ui ta t şcoala noastră cu totul şi nu-i însem­nează nici un rol în administraţ ia învăţămîntului . Cu at î t

1 S-a publicat şi separat, într-o broşură, Iaşi, 1864, tip. Adolf Bermann.

87

mai mare latitudine regulamentară este dar deschisă înţe­lepciunii şi experienţii Consiliului permanent pentru a determina acest rol potrivit cu trebuinţele simţite ale instrucţiei primare." Proiectul de program fu întocmit de Maiorescu în 1865, cu materia distr ibuită pe doi ani şi cu următoarele obiecte de s tudi i : pedagogia, gramatica română, aritmetica, geografia, agronomia, muzica vocală şi gimnastica. La muzică propunea chiar „deprinderi speciale pentru cunoaşterea şi transcrierea melodiilor popu­lare naţ ionale"; precum la gramatică cerea: „deprinderi de stil şi cunoştinţă amănunţită a tezaurului de poezii şi poveşti populare române ; explicarea, învăţarea şi recitarea lor". în latura administrativă cerea preferinţa absolven­ţilor şcoalei normale la numirea în posturile vacante de învăţători .

în schimbările epocii, Maiorescu fu însă înlocuit şi aici pe ziua de 16 ianuarie 1868 de ministrul D. Guşti, la îndemnul lui V. Alexandrescu (devenit apoi Urechia), ajuns director al Ministerului de Instrucţie Publică, prin-tr-o rudă a acestuia, Gr. Petrovan, muta t şi destituit apoi pentru dilapidare de bani1 .

4. în privinţa Universităţii din Iaşi, dăm cîteva amă­nunte necesare. Originile ei pornesc din legea Aşezămînt pentru reorganizarea învăţăturilor publice in Principatul Moldovei, votată de Divanul general în februarie 1850 şi promulgată de Domnitorul Gr. Ghica în ianuarie 1851. Legea prevedea şi întemeierea unui învăţământ superior prin înfiinţarea a patru facultăţi, de filozofie, de legi, de teologie şi de medicină. Pentru punerea ei în aplicare, Grigore Ghica chemase din Transilvania în ian. 1852 pe August Treboniu Laurian, ca inspector general al şcoale-lor.

în 1854—55, se procedase la înfiinţarea facultăţii juri­dice: primul profesor fusese Gh. Apostoleanu, care şi ţ inuse o serie de lecţii de economie politică cu elevii din clasa Vl l -a pentru recrutarea viitorilor studenţi ai facultăţii , în anul 1858—59 cele două facultăţi , juridica şi filozofică, aveau ca profesori pe: Simeon Bărnuţ , profesor de- lilozQ--,

1 Soveja, op. cit., p. 56.

88

fie şi drept natural , cu obligaţia de a preda şi la gimnaziu introducerea la filozofie; V. A. Urechia, profesor de istorie şi l i teratură română şi universală; Petru Suciu, profesor de istorie, institutele dreptului roman şi Pandectele; Theo­dor Veisa, la dreptul civil ; Gh. Apostoleanu, la dreptul penal şi procedura penală; Iacob Lupaşcu, la dreptul comer­cial.

Sub forma ei definitivă, cu patru facultăţi (filozofică, juridică, teologică şi medicală), Universitatea din Iaşi se înfiinţase prin decretul din 26 octomvrie 1860, din ini­ţ ia t iva ministrului de instrucţie M. Kogălniceanu (director fiind V. Alexandrescu-Urechia)1.

în ziua de 24 noiemvrie avuse loc prima şedinţă a Con­siliului academic (cu 13 profesori) şi, în urma refuzului lui S. Bărnuţ de a primi rectoratul (pentru a nu-şi pierde calitatea de supus austro-ungar), fusese ales ca prim rector Ion Strat, profesorul de economie politică şi viitorul minis­tru de finanţe.

5. Maiorescu debuta la Universitate la 9 decemvrie 1862, printr-un curs Despre istoria republicei romane de la introducerea tribunilor plebei pină la moartea lui Iuliu Cezar, cu privire specială la dezvoltarea economico-politică şi cu anexa unui seminar pentru studiul izvoarelor în texte. Cursul nu dură însă decît o lună (pînă la 23 ianuarie 1863), deoarece, o dată cu venirea la Instrucţie a generalului Christian Teil, fu invitat să pună capăt cursului de istorie, pentru a face cursul de filozofie suplinit de Bărnuţ , care rămînea la catedra lui de drept public2 .

Din Anuarul general al Instrucţiunii publice din Iaşi pe anul şcolar 1863—64, publicat de V. Alexandrescu-Urechia, directorul general al Instrucţiei Publice şi al Cultelor (1866), vedem că Facultatea de Litere se compunea din trei profesori: N. Ionescu, la istorie, V. Alexandrescu,

1 Actele inaugurării Universităţii în ziua de 26 oct. 1860, în pre­zenţa domnitorului Cuza, se pot găsi în Anuarul Universităţii din Iaşi pe anul şcolar 1895 — 96, Iaşi, 1897. Anume: Rugăciunea Arhiereului Filaret Seriban; discursul rostit în numele Universităţii de G. Mîr-zescu; afişul reprezentaţiei de gală de la Teatrul Naţional, cu Strofe la ocaziunea deschiderii Universităţii de Iaşi ale lui Ion Ianov; progra­mul cursurilor de facultate pe anul viitor 1860 — 61. 2 Soveja, op, cit., p. 47.

'89

la l i teratură şi Titu Maiorescu, la filozofie; Maiorescu preda la anul I :

Marţi-joi-sîmbătă, 5—6: filozofia (psihologia cu apli­care la pedagogie şi cu privire perpetuă la logică, meta­fizică, estetică).

La anul I I : filozofia (metafizica lui Kant: introducere istorică. Critica raţiunii pure).

Consiliul academic era compus din T. L. Maiorescu, S. Bărnuţ, V. Alexandrescu, St. Miele, I. Pop, Gh. Mîrzescu, Octav. Teodori, St. Emilian şi N. Culianu.

Nu vom urma aici peripeţiile prin care s-au scurs anii de profesorat ieşean al lui Maiorescu din decemvrie 1862 pînă la 13 octomvrie 1871, cînd fu considerat ca demisio­nat de generalul Chr. Teil, prin faptul alegerii lui ca deputat guvernamental. Multe din întîmplări vor fi poves­t i te în capitole deosebite; amintim doar, în treacăt, ca simplă indicaţie de cursus honorum, că-1 găsim decan între 12 februarie 1863 — septemvrie 1863 şi apoi rector de la 18 septemvrie 1863—1867, în condiţii patetice, asupra cărora vom reveni. în această calitate, după lovitura de stat de la 2 mai 1864, fusese numit în comisia ce avea să prezinte Domnitorului rezultatul plebiscitului. Actul fusese redactat chiar de Maiorescu1.

In aceeaşi calitate rosti în ziua de 2/14 iulie 1867 îna­intea Domnitorului Carol I raportul asupra şcoalelor pu­blice2, prin care constata că, deşi faţă de 1864 s-a mări t numărul şcolilor, numărul şcolarilor s-a împuţinat. In anul 1864 erau 1500 şcolari primari şi secundari, iar acum, 1360. Explicaţia: „notabila schimbare ce a intervenit în aceşti trei ani şi care poate explica diferenţele statistice este noua lege de Instrucţia publică, pusă în lucrare la 1865—1866, după care inspecţiunea şcoalelor primare a trecut la primărie, iar şcoalele secundare au rămas fără inspecţie regulată, şi toată administraţia s-a centralizat. în aceste împrejurări, datele statistice de mai sus iau un

1 Monitorul Oficial, nr. 114, din 22 mai 1864. Cf. Soveja, op. cit., nota de la p. 57.

2 Raporturi despre starea şcoalelor publice din Iaşi la finele a. şc. 1866—67, pronunţate înaintea M.S. Domnitorului CarolI in 2/14 iulie 1867 de d. Titu Maiorescu, rectorul Universităţii, şi de d. Nicolae Cu­lianu.

90

caracter de o îndoită gravitate prin faptul că, după noua lege, învăţământul a devenit obligator, şi cu toate aceste statistica constată împuţinarea numărului şcolarilor."

In 1866, împreună cu o asociaţie de profesori, din care făceau parte I. M. Melic, N. Culianu, P . Poni, Dr. L. Ciurea, P . Paicu şi D. Quinezu, T. Maiorescu întemeie Insti tutul academic, care fuziona la 1879 cu Liceul nou, întemeiat, la 1871, în Institutele Unite, una din gloriile învălămîn-tului particular al Moldovei, care n-au dispărut decît în 19071.

1 în această privinţă, cu specială privire la epoca de profesorat a lui M. Eminescu, cf. Eugeniu E. Vincler, Institutul Academic, 1866— 1879; Institutele Unite, 1879—1907, Buzău, 1914.

Ni s-a păstrat Discursul d-lui T. Maiorescu, rostit cu ocazia împăr­ţirii premiilor la Institutul academic, în 26 iunie 1873. S-a republicat de I.E. Torouţiu, op. cit., I, p. 35.

XI

1. Primele conferinţe ale lui Maiorescu la Iaşi. 2. Pri­mele conflicte cu B.P. Hasdeu. 3. Primele conferinţe orga­

nizate cu V. Pogor şi P.P. Carp.

1. Maiorescu ajunsese la Iaş i la 4 decemvr ie 1862, la 9 decemvr ie îşi începuse cursu l „despre i s tor ia r epub l i ce i r o m a n e " — şi, d u p ă obiceiul lu i , la 10 februar ie 1863 porn i u n ciclu de confer in ţe pub l i ce de ca rac te r pedagogic , în care şi vechi le lui p reocupăr i de la Ber l in (opera clasică şi opera i t a l i a n ă etc.) îşi găsesc î n t r e b u i n ţ a r e .

N i s-a p ă s t r a t p rospec tu l acestor confer inţe în per io­dicul Lumina1 a lui B . P . Hasdeu , colegul lui de la Cole­giul n a ţ i o n a l , înso ţ i t de u n comen ta r p l i n de ob i şnu i ta lu i inc iz iv i t a t e s a t i r i c ă :

Reflecţiuni filosofice populare relative la familie şi educaţiune

Sub acest titlu se începe duminică în 10 februarie 1863, la 12 ore, şi se va continua în duminicile viitoare de la 12-1 de ameazi, în Sala de la Bancă, un curs public, unde se vor dezvolta în mod popular un şir de idei asupra educaţiei în familie, luminat prin principii psicho-logice şi mai ales estetice. între altele, se vor trata următoarele mate­rii:

1. Familia în stat şi în societate; educaţia în familie. 2. Educaţia fundată pe principii ştiinţifice ; estetica şi psihologia

ca părţ i ale filozofiei. 3. Principiile estetice. Frumosul, sublimul şi plăcutul. Aplicări la muzică (opera clasică şi opera italiană) şi la lite­ratură (clasică şi romantică). 4. Importanţa esteticei pentru educaţi­une. Principii psihologice. Realismul şi materialismul în psihologie.

1 Lumina, nr. 10, din 1863, p . 69. Cf. Mihail Popescu, Conv. Ut., numărul jubiliar, 1867 — 1937, p . 396.

92

5. Temperamentele. 6. Viaţa de zi şi viaţa de noapte a sufletului; vis, viziuni, stahii. 7. Memoria şi fantezia. 8. Voinţa şi caracterul. 9. Voinţa şi inteligenţa, talentul şi geniul. 10. Recapitulare. Mijlocul justifică scopul.

Cu introducerea acestui curs public sper că am atins o coardă ce-şi va afla răsunetul ei în inimile societăţii din Eşi. Dacă Eşii nu mai sunt acum centrul administraţiunii, trebuie să devină centrul unei alte activităţi, centrul mişcării literare şi ştiinţifice. O mică parte a unei asemenea mişcări sunt şi cursurile publice. însă pentru ca ele să aibă un efect în societate, trebuie să fie susţinute prin doamne, adevăratul element social în timpul modern.

Către doamne dar mă adresez în specie şi mai ales către mamele de familie, rugîndu-le să asiste la această încercare. Eu, din parte-mi, mă voi sili ca ora pe săptămînă, în care mă vor încuraja cu prezenţa d-lor, să nu fie o oră pierdută.

TIT LIV IU MAIORESCU Iaşi, fi februarie, 1 8 6 3.

Iată şi comentariul lui Hasdeu (pe atunci B. Petricei-cu-IIîjdeu), în care elogiul aparent e ţesut cu firul ironiei şi al calamburului.

Amicul şi colegul nostru d. Maiorescu este unul dintre acei doi-trei juni români cari n-au adus din străinătate cîte un lustru de studiu, o ştiinţă jumătăţită. Noi am avut plăcerea a asista la cîteva din prele­gerile d-sale de istorie universală la facultatea de litere, şi, dacă nu ne-am putut învoi cu toate ideile tînărului profesor, încai am rămas încîntaţi de elocinţa şi limpiditatea de expunere, cu ajutorul cărora d-lui ştie a se furişa, aşa-zicînd, în inimile ascultătorilor. înzestrat fiind cu unele atari daruri, d. Maiorescu e chiar menit a fi profesorul doamnelor fi)1 .

Eşencele noastre trebuie să se bucure cu atît mai mult, că pîn-acum ele n-au auzit en propre decît pe doftori, cari le făceau nu cursuri publice, ci doar curse private, pe cînd noul lor profesor nu le va aduce decît lumini, învăţîndu-le a se feri de orice negură (?!). în adevăr, însuş forţa de atracţie a d-lui Maiorescu, elocinţa sau gura (puteţi adăuga «de aur» ca în porecla Sf. Ioan) este în contradicţie diamen-trală cu ne-gura.

B.P.H-ă. 1 Imprudenţa lui Maiorescu de a se adresa în special către

„doamne" merita ironia lui Hasdeu.

93

2. P e n t r u că acest comenta r ne-a pus de pe acum faţă în fa ţă p e aceş t i doi oameni de t e m p e r a m e n t e deosebi te , care aveau să se măsoare apoi în po lemic i şi în rezerve, cu s t i m ă rec iprocă în fond şi cu p o r ţ i u n i de recunoaş tere , da r pe poz i ţ i i d i fer i te , t i m p de o j u m ă t a t e de veac , expunerii a ic i e lemente le u n u i conflict iscat în t re d înş i i ch ia r d in pr i ­m u l an a l î n t î l n i r i i lor — care vor a runca l u m i n i a sup ra r a p o r t u r i l o r lor u l t e r ioa re .

I a t ă ce găs im sub t i t l u l Tutti frutti în aceeaşi Lumina (nr . 57) a lui H a s d e u : Comitetul de inspecţiune a şcoalelor din România de dincoace de Milcov,

Iaşi, în 18 aprilie 1863. D-lui B.P. Hăjdeu, prof. la Gimnasiul din Iaşi.

Domnule profesor şi confrate,

Subscrisul comitet are onoare a vă aduce la cunoştinţa d-v. că unii din d-ni profesori s-au plîns de frivolităţile răspîndite în mai multe locuri în foaia dv. Lumina (Din Moldova). Şi afară de aceste plîngeri, comitetul însuşi este de opinie că din punctul de vedere al demnităţii morale, «una din sfintele datini a profesorului în (lipseşte ceva), care caz, mai multe din pasagiile scrise de dv. în numita foaie ar fi rămas mai bine, dacă nu nescrise, cel puţin nepublicate»1.

Şi d u p ă ce-i a m i n t e a c o n ţ i n u t u l §150, 153, 154 d in r e g u l a m e n t u l şcolar, c o n t i n u ă :

Comitetul are dreptul de a vă sfătui cu autoritate oficială să pără­siţi calea pe care aţ i început a păşi în ultimele numere.

Subscrisul comitet însă, apreciind, pe de altă parte, serviciul ce inteligenţa dv-, cînd este aplicată cu seriozitate, a adus şi aduce publi­caţiei şi fiind prin urmare plin de consideraţiune colegială pentru dv., vine a vă ruga, d-le profesor şi confrate, să binevoiţi a nu mai publica în foaia dv. lucruri ce vatămă sentimentul de onestitate a lectorilor, un sentiment ce — sperăm că în privinţa aceasta suntem de aceeaşi opinie — trebuie să fie respectat în toată candiditatea sa.

Vă rugăm încă o dată, d-le profesor, să interpretaţi aceste cuvinte cu acelaşi spirit de colegialitate cu care au fost scrise şi să primiţi tot­odată încredinţarea distinsei noastre consideraţii.

T. Maiorescu, O. Teodori, G. Mîrzescu (preşedintele V. Alexandrescu [Urechia] nu e subscris).

1 E vorba de nuvela Duduca Mamuca.

94

Hasdeu răspunse cu vioiciunea lui obişnuită: — „Nu avem plăcerea de a cunoaşte de aproape pe d-nii Mîrzescu

şi Teodori; dar suntem în stare să apreciem meritele junelui d. Maio-rescu, care a făcut studii serioase, posedă cunoştinţe netăgăduite, şi, prin urmare, ne mirăm cum de n-a ştiut nişte lucruri atît de elemen­tare."

Argumentul e: abaterile ziaristice sunt supuse legii presei, şi nu comitetului de instrucţie. Apoi, în ofensivă: „Noi atragem, ca redactor, cea mai serioasă atenţie a d-lui ministru de Culte asupra unui corp ce-şi însuşeşte o nepil­duită dictatură peste spirite şi chiar peste t rupuri pe temeiul de «imoralitate în cuvînt şi în faptă» din Aşezămîntul şcoalelor: o frază fără margini, în puterea căreia tot profe­sorul lesne ar putea fi spînzurat în toate orele zilei ! etc. ! etc."

După ce atacă pentru publicistica lor pe N. Ionescu, pe V. Alexandrescu-Urechia, în nr. următor, 16, în Mişca­rea literelor în Eşi, are totuşi o notă de cruţare faţă de Maio-rescu: „D. Maiorescu, ale cărui baze teoretice, iubesc a fi drept, dau o frumoasă speranţă pentru viitor şi care, prin urmare, formează o excepţie în mijlocul celorlalţi, te ucide şi d-lui, prin imitaţie, în cursul d-sale".

Cum? Nu ne spune însă la ce face aluzie. Cu toate că din acuzat se făcuse acuzator, ministrul îl

destitui totuşi din postul de profesor la gimnaziu, iar pro­curorul îi deschise acţiune publică. în nr. 17 al Luminii, avem in extenso: „Apărarea redactorului în procesul de presă, intentat Luminii de către d-1 procuror al curţii criminale pentru epizodul Emiliei, inserat în romanţul Duduca Mamuca, pronunţată în 3 iunie 1863".

Iată poate primul proces literar de imoralitate. Dezba­terile lui avură loc în cadrul spectacular, pe care îl oferea laşul în astfel de ocazii; după două zile, se dădu sentinţa:

„Curtea criminală cunoaşte pe d. Hasdeu nevinovat de acuzaţia ce i s-a întins şi, prin urmare, hotărăşte ca să rămînă liber de răspundere în acest caz." D. Gherghel, L. Catargi, V. Forescu, Mano. Hasdeu rămase totuşi des­t i tu i t de la catedră.

95

3. „Prelecţiunile populare" pornite de Maiorescu la 10 februarie 1863 în sala Băncii Moldova avură, ca de obicei, un mare succes şi prin talentul oratoric al vorbitorului şi prin atmosfera culturală a unui oraş lipsit de alte distracţii intelectuale şi artistice. In iarna anului următor, Maiorescu se întovărăşi cu Vasile Pogor şi P . P. Carp, cu care se împrie­tenise, în vederea unui ciclu colectiv de „prelecţiuni", început la 9 februarie şi avînd să rămînă apoi stabilit la data fatidică a lunii februarie pînă în vacanţa Paştilor. Deşi ciclul nu se axa încape o idee centrală, prezenţa unei pre­legeri introductive ţ inută de T. Maiorescu dădea de pe acum indicaţii. Iată programul acestui ciclu:

1 Ce scop au cursurile populare? de T. Maiorescu. 2 Religia în popor, de T.M. 3 Sunete si colori, de T.M. 4 Tragedia antică şi modernă, de P . Carp. 5 încă o dată principii estetice şi aplicări la arhitectură, de T.M. 6 Aplicări la tragedia „Moartea lui Wallenstein", c i t i t în t radu­

cere română 1 de T. Maiorescu. 7 Moartea lui Wallenstein, cont inuarea ce t i r i i . 8 Moartea lui Wallenstein, t e rminare . 9 înriurirea Revoluţiei Franceze asupra ideilor moderne, I , do

V. Pogor. 10 Individualitatea poporului şi cosmopolitismul, de T. Maio­

rescu. 11 Înriurirea Revoluţiei Franceze asupra ideilor moderne, I I , de

V. Pogor . 12 Socialismul şi comunismul în Franţa, de T. Maiorescu. 13 Trei Cezari (Cezar, Carol cel Mare, Napoleon I ) , de P . Carp . 14 Mintea şi inima, de T. Maiorescu.

Primite cu atî ta însufleţire de cercurile intelectuale ale Iaşilor, „prelecţiunile" fură suspendate cîtva timp de marea înscenare a procesului împotriva lui Maiorescu din 1864.

1 Traducerea era făcută de Emilia Maiorescu, apărută în editura Junimei.

XII

1« Preludiul intrigii universitare. 2. Atacurile lui N. Ionescu în Tribuna română privitor la „scandalul" de la Şcoala centrală de fete. 3. Destituirea lui T. Maioreseu şi ancheta judiciară. 4. Procesul de la 4—8 febr.j 1865. Achitarea. 5. Procesul ajunge la Curtea de apel. Achita­

rea şi reintegrarea lui T. Maioreseu.

1. Lupta întreprinsă împotriva lui Maioreseu de arde­leni şi iracţioniştii moldoveni porni mai întîi din sînul Universităţii, al cărei rector era. Sub cuvînt că rectorul trimisese o adresă de invitare la un examen fără ca ea să fie contrasemnată de decan şi secretar, Consiliul academic se adunase în două şedinţe consecutive la 30 iunie şi la 1 iulie 1864 (care ţinu de la 6 dimineaţa pînă la orele 12) şi, sub instigaţia lui N. Ionescu, dăduse un vot de blam rectorului, cu o majoritate compusă din adversarii lui: Gr. Cobâlcescu, Ştefan Miele, P . Suciu, Al. Gheorghiu, Şt. Emilian, N. Ionescu. Indignat, Maioreseu îşi prezintase demisia, pe care ministrul nu i-o primise1.

Acesta e preludiul. La 3 august 1864 apăru în Tribuna română, ziarul lui

N. Ionescu, o notă misterioasă: „Ceea ce se şopteşte despre purtarea necuviincioasă a

unuia din membrii fostului comitet de inspecţiune e de o mare gravitate.

1 Adversarii obţinuseră majoritatea prin faptul că Maioreseu se abţinuse de la vot. Scena e povestită şi în I. Negruzzi, Amintiri din „Junimea", p. 22. Duşmănind pe un student, P . Suciu nu voia să com­pleteze comisia lui de examinare, aşa că tînărul era mereu amînat. In lipsa unui regulament, deşi profesor la litere, Maioreseu intrase ca al treilea examinator— de aici campania lui N. Ionescu şi votul de blam.

8 97

Nouă nici nu ne vine să credem că, sub pavăza unei autorităţi publice, s-au putut ascunde atît de îndelungat t imp o purtare de scandal ca aceea ce a devenit fabula tîrgului. Trebuie să fi ajuns şi pînă în Minister murmurele de aici."

Peste zece zile, în nr. 223, din 13 august 1864, al Tribunei române, atacul începu să se precizeze, fără a se numi totuşi persoana şi povesti faptul:

„Nu voim nici măcar să dăm a înţelege că n-ar fi cazuri în care un profesor, un înalt funcţionar universitar, se cade şi trebuie să fie destituit spre pedeapsa lui şi morali­zarea altora". Şi aşa mai departe.

In timpul acesta, „Comitetul de inspecţie", compus din V. Alexandrescu (devenit apoi V. A. Urechia), ca preşedinte, şi din T. Maiorescu, N. Culianu, I. Pangrati, Oct. Teodori şi G. Mîrzescu, intrase în conflict pe chestie bugetară cu ministrul D. Bolintineanu şi demisionase în iulie 1864. Curînd Bolintineanu se retrăsese însă şi fusese înlocuit cu N. Kreţulescu, care numise pe V- A. Urechia ca director general al Cultelor şi Instrucţiunii publice. La 13 august, el reintegrase vechiul comitet în drepturile lui ; peste cîteva zile, Maiorescu fusese chemat la Bucureşti la căpătîiul tatălui său pe moarte; ajuns la 22 august, îl găsise îngropat şi se întorsese la 8 septemvrie. In lipsă, in numărul din 31 august, în care se publica necrologul tatălui său Ioan Maiorescu, se dădea atacul decisiv împotriva fiului, povestin-du-se „scandalul de la şcoala centrală" prin legătura lui de dragoste cu o guvernantă a şcoalei. Prezenţa lui Maiorescu în şcoală se explica prin faptul că se oferise să ţ ină un curs gratuit de metodica limbii române elevelor de curs superior, la care puteau asista şi institutoarele din Iaşi, curs ce avea loc de la 6—7 sau 7 1/2 seara, de trei ori pe săptămîna. De aici şi posibilitatea insinuărilor.

Sesizat de aceste calomnii, Comitetul de inspecţie şcolară aduce prin adresa nr. 662, din 7/19 septemvrie 1864, concluziile lui privitoare la cele ce s-ar fi petrecut la şcoala

98

Centrală de fete1. Rezoluţia conchide la netemeinicia acuzaţiilor, la suspendarea profesorului N. Ionescu, la urmă­rirea lui judiciară pentru calomnie. Membrii comitetului semnaţi sunt: G. Mîrzescu, N. Culianu, O. Teodori, Ioan Pangrati. Preşedintele era T. Maiorescu, adică însuşi calom­niatul. Rezoluţia ministrului N. Kreţulescu (17 septem­vrie 1864) aprobă vederile comitetului, suspendă pe N. Ionescu si înainta afacerea în mîinile Procurorului Curţii criminale. Comitetul de inspecţie şcolară trimise şi ziarului Tribuna română (7 septemvrie 1864) o dezminţire a celor publicate acolo, susţinînd că „scrisorile ce pretindeţi că le posedaţi nu sunt şi nu pot fi decît simple mistificări de la nişte calomniatori şi rău voitori ai şcoalei" ; la fel protestă prin adresa nr. 232, din septemvrie 1864, şi direcţia şcoalei centrale de fete, prin directoarea sa Olimpia Gros, o bătrînă franceză, fostă guvernantă în casa lui D. Cantacu-zino, ce o numise în fruntea şcoalei, în trecerea lui pe la Ministerul Cultelor şi al Instrucţiei publice2.

Procuror al curţii criminale era D. Vîrlănescu, un prieten al „fracţiunei libere şi independente" ; lui îi prezintă N. Iones­cu diferite scrisori ale părinţilor unor eleve asupra relaţiilor lui Maiorescu cu domnişoara Emilia Richert, pedagoaga şcoalei.

Cu toată intervenţia Doamnei Elena Cuza de a nu se face o anchetă judiciară, ci ancheta unei comisii, evitîndu-se astfel scandalul public, afacerea luă totuşi calea judiciară. Armele lui N. Ionescu constau din cîteva scrisori, din care unele ale unor persoane neidentificate, şi din mărturiile d-nei Eufrosina Cobîlcescu, a moaşei Cîmpeanu, mama Veronicăi Miele, a pedagoagei Grofsca, precum şi ale lui Alecu Alexandrescu, economul, şi Ion sin Andrei, portarul şcoalei, ce declarau că, după lecţiile sale de limba română, între 4—5 p.m., Maiorescu obişnuia să se ducă în camera

1 Dosarul 551/864 al Ministerului Instrucţiunii, la Archivele Statului. Pe lingă unele date de care m-am servit folosind lucrarea în manuscris a d-lui Mihail Popescu, subdirectorul Archivelor, e de consultat broşura Procesul Maiorescu cu actele autentice, publicată de P.P. Carp,'N. Mândrea, C. Mîrzescu, I. Negruzzi, V. Pogor, Iaşi, 1865.

2 Numirea acestei străine în locul lui N. Verdeanu produsese revolta printre profesorii locali, urmată de 16 demisii din învăţămînt, despre care s-a pomenit ceva mai înainte.

8* 99

pedagoagei, unde rămînea pînă la 9, 10 şi o dată chiar pînă la 12 noaptea; după spusele unor foste eleve, Eufrosina Gobîleescu împingea chiar ora acestor incursiuni pînă la unu din noapte; la fel şi moaşa Ana Cîmpeanu, după mărtu­ria propriei sale fiice1: „Fiica mea, anume Veronica Miele, ce se afla în etate de 14 ani, elevă în clasa V, cu ocazia venirii acasă, după vacanţa sărbătorilor Pastelor, anul curent, mi-a arătat următoarea împrejurare: că într-una din zile, pe la orele 5,30 după-amiaza, viind d. Maioresca în internat, a intrat direct în camera d-rei guvernante, Emilia Richert, elevele fiind intrate în clasă, numita mea fiică era ocupată cu ştergerea unei table din sală, în acelaşi timp a văzut că a venit d-na Maiorescu, aceasta, voind a intra în camera d-rei Richert, a bătut la uşă, dar nu i s-a deschis şi nici n-a voit a-i răspunde, numai atunci doamna a trecut peste sală şi bătînd la uşa d-nei Gros i s-a deschis şi atunci s-a deschis şi uşa de la d-ra Richert, unde era d. Maiorescu, după care d-na Maiorescu a intrat înlăuntru şi ce se va fi petre­cut nu cunoaşte". Măritată de cîteva luni cu profesorul Ştefan Miele, Veronica se afla acum cu soţul ei în Transilvania. în urma raportului procurorului Vîrlănescu (nr. 1334, din 1 octomvrie 1864), ministrul Kreţulescu îl reintegra la catedră pe N. Ionescu şi-1 suspendă la 9 octomvrie 1864 pe Maiorescu din funcţia de rector şi profesor la Universitate, precum şi din alte funcţii „retribuite, cît şi onorifice, pînă se va da rezultatul procesului" ; bibliotecarul Cîmpeanu fu numit provizor ca director şi profesor la institutul preparan-dal Vasile Lupu; guvernanta Emilia Richert fu înlăturată din post. Tot din ordinul lui Kreţulescu, i se deschise lui Maiorescu acţiune publică pentru „scandaloasa şi imorala sa urmare esersată în pensionul Central de fete" ; în acţiune se implica şi directoarea Olimpia Gros şi Emilia Richert. în lungile lui răspunsuri la interogatorul din 29 octomvrie 1864, Maiorescu arată că depoziţiile economului şi portarului erau mincinoase: „Niciodată n-am fost la acea şcoală pînă la 12 ore, nici pînă la 11, nici pînă la 10. în anul 1864 n-am fost niciodată pînă la 9... La 8 ore nu mai eram în acel institut." Recunoaşte că în 1863 fusese o singură dată pînă la 9, în ajunul plecării la Berlin, în 22 octomvrie 1863, ca să ia

1 Protocolul din 26 sept. 1864.

100

măsuri pentru aşezarea unui clavir, pe care nu-1 putea lăsa acasă din pricina frigului; a doua zi clavirul a şi fost trans­portat în lipsa lui în odaia guvernantei Richert. Totul era o intrigă a familiei Gobîlcescu, pentru a aduce la direcţie pe d-na Eufrosina Gobîlcescu. Şi după ce respingea învinuirile diverşilor martori, punea la zid pe moaşa Ana Cîmpeanu şi pe fiica ei Veronica în cel mai bun stil maiorescian:

5...Că după ce nevastă-mea a bătut la uşa guvernantei din lăuntru odăii n-a voit nimeni să răspundă. Această spusă însă, singura care are valoare de indiciu din arătările d-rei Cîmpeanu, a zis-o adăugînd-o moaşa Ana Cîmpeanu — fiindcă o moaşă şi un ofiţer1 au ajuns apărătorii unei scoale de fete în privinţa moralităţi i !

Din salon este absolut cu neputinţă a auzi dacă răspunde cineva din lăuntru odăii guvernantei sau nu. Intre salon şi odaia guvernantei sunt scări bifurcate în dreapta şi în stînga, care separă, într-o distanţă aşa de mare, încît nici nu va cuteza d-ra Veronica Cîmpeanu, nu-i va trece prin cap a zice că ar fi putut auzi dacă răspunde cineva din lăun­tru sau nu. Eu cer ca să se întrebe d-ra Veronica Cîmpeanu însăşi asupra acestui punct, iar nu d-na Cîmpeanu, care In fantezia d-sale de moaşă a putut face multe şi variate schimbări şi îngroşări a adevărului." Cît despre insinuarea că ar fi o rivalitate între d-ra Emilia Richert şi soţia lui, Maiorescu arată pritenia ce o lega pe nevastă-sa de d-ra Richert, care, de ori cîte ori lipsea Maiorescu din Iaşi, se instala în casa lui pentru a-i ţine de urît nevestei. Apărătorii pe care şi i-a constituit sunt: Vasile Pogor, P . Carp, Octav Teodori, G. Mîrzescu, Iacob Negruzzi, N. Mândrea, pe lîngă care se mai oferiseră şi Cimara şi Pantazi Ghica — pentru a rămîne efectiv: Pogor, Negruzzi, P .P. Carp, Pantazi Ghica2.

Din nefericire, mai toate declaraţiile martorilor, oameni de serviciu, eleve, pedagoage, afirmau frecvenţa vizitelor prelungite şi relaţiuni prezumate. Se descoperi şi o scrisoare cu generalităţi asupra amorului şi un fragment furat dintr-un jurnal al Emiliei Richert mai grav. E un dialog între două persoane nenumite, dar cu aluzii destule de străvezii,

1 Un căpitan Dumitriu. 2 Declaraţia lor din 2 noiemvrie 1864. Totuşi, în broşura de apă­

rare nu se pomeneşte numele acestui viitor duşman al lui Maiorescu, dar totodată şi celebra lui victimă din Beţia de cuvinte.

101

de felul acestor: „Femeia mea ştie că-mi place să vorbesc cu d-ta, dar nu cunoaşte chipul de a fi al raporturilor noastre: ea e geloasă şi trebuie să o respect... Femeia mea e geloasă, trebuie să le respectez acestea, dar nu cred că trebuie să mă supun, pentru că aceasta ar fi a-mi impune prea mult . . . Zici că eşti statornic, şi în vreme de două luni la Berlin nu mai gîndeai la mine.. . etc., etc."

Nu fără dreptate conchise preşedintele Sandu Dudescu: „Ei bine, pe cine altul l-aţi putut dv. înţelege prin acel cavaler decît pe d-1 Maiorescu? Dumnealui este însurat, dumnealui a dat lecţii de pedagogie, dumnealui a fost la Berlin, dumnealui e amicul d-lui Rosetti; dumnealui a petrecut adeseori la d-voastră, dumnealui a avut motiv să spună că ce ar spune d-na Gros cînd v-ar vedea pe amîndoi singuri petrecînd în odaie. Şi pe ce altă persoană aţi putut înţelege pe acea domnişoară decît pe dv. înşivă?"

Răspunsul guvernantei nu era convingător: „Asigur că n-am avut nici un fel de raport ilicit cu d.M. şi încă o dată repet că nu sunt în stare a răspunde asupra unor gân­duri, unei hîrtii scrise nu ştiu cînd şi furată dintre alte hîrt i i aruncate într-o ladă totdeauna închisă".

2. După insistenţele lui N. Kreţulescu pentru accele­rarea procesului, sorocul fu fixat, în sfîrşit, la 4 februarie 1865 şi se desfăşură pînă în ziua de 8 februarie. Şedinţe pasionate şi contradictorii, al căror ecou de febră ni s-a păstrat în Amintirile din „Junimea" ale lui Negruzzi: aflu­enţa enormă de public venit să asiste la judecarea „scanda­lului" ce tulbura liniştea oraşului de jumătate de an şi făcea obiectul tuturor conversaţiilor; defilarea martorilor, dintre care eleve şi pedagoage, ce făceau declaraţii publice în chestii atî t de gingaşe; prezenţa lui N. Ionescu, în frac, căruia i se tolerase rolul nelegal de „denunţător şi de repre­zentant al opiniei publice" ; senzaţionala revenire a peda-goagei Aliman (Negruzzi o numeşte Alimănescu), martoră principală, asupra declaraţiilor ei, ca fiind făcute din insti-gaţia d-nei Cobîlcescu, şi toate celelalte elemente de senza­ţional ale unui proces de o natură atît de delicată.

î n locul lui Sandu Dudescu, ce găsise mai nimerit să se declare bolnav, prezida G. Racoviţă, prietenul lui Maio­rescu de la Viena şi Paris. în locul substitutului de procuror

102

Al. Degré1, care, după ce găsise elementele unei acţiuni penale şi-1 trimisese pe Maiorescu în judecata tribunalului corecţional, intenţionase chiar să-1 şi aresteze, procurorul Filostrat renunţă la acuzare în urma retractării martorei Aliman. Acuzaţia o susţinu atunci cu violenţă N. Ionescu, iar apărarea, G. Mîrzescu.

Sentinţa rostită în ziua de 8 februarie 1865 îi achita pe inculpaţi cu majoritatea de voturi, al lui G. Racoviţă şi Al. Iuliano, dar şi cu opinia separată foarte defavorabilă a lui Răducanu Botez.

3. împotriva sentinţei ministrului de justiţie, G. Ver-nescu ordonă telegrafic procurorului general să facă apel, ceea ce Vîrlănescu şi făcu, sorocindu-se procesul pentu 26 aprilie... scandalul continuă să fie obiectul controverselor pasionate ale „saloanelor" într-un sens sau altul. „Carp şi cu mine — mai ales Carp — scrie Iacob Negruzzi2, amenin­ţam în gura mare că vom provoca la duel pe toţi acei care ar manifesta vreo îndoială despre justiţia acestei cauze"3. Procesul de la Curtea de apel nu mai avu publicitatea întîiului proces; şedinţa fu secretă; lui Nicolae Ionescu nu i se mai îngădui rolul de „denunţător şi reprezentant al opiniei publice", aşa că nici nu mai apăru în instanţă; contra­dicţiile tinerelor martore ieşiră mai în evidenţă ; chiar şi mult îndrăzneaţă Veronica fu int imidată de prezidentul Cazimir, care o apostrofase: „dar dumneata ştii ce e amorul?" Deşi nu luase cuvîntul la primul său proces, Maiorescu se

1 Devenit apoi agent diplomatic al ţării la Berlin, cu ocazia numi­rii lui în 1879 ca membru al Curţii de Casaţie, avea să i se conteste cetăţenia română. Maiorescu a intervenit în şedinţa Camerei din 19 februarie 1879 împotriva interpelării deputatului Dimitrie Angliei.

2 Iacob Negruzzi, op. cit., p. 35. 3 Pentru a da atmosfera creată în jurul acestui proces, se poate citi lunga scrisoare a lui Iacob Negruzzi către Al. Gregoriady-Bonachi, din 17 febr. 1865, publicată în I.E. Torouţiu, Studii şi doc. Ut., III, p. 34, şi pe care o reproducem în Anexa nr. 7. Mai avem de la G. Mîr­zescu o broşură: Apărarea dinaintea Tribunalului de Iaşi, secţiunea II, a d-lui Titu Liviu Maiorescu, doctor în filozofie şi în legi, director alŞcoalei preparandale, profesor la filozofie şi rector Universităţii de Iaşi de G. Mîrzescu etc., Iaşi, Tip. „Buciumul românesc", 1865. Ple­doaria e melodramatică. Dovedeşte că totul era o înscenare a grupului Nicolae Ionescu — Eufrosina Cobîlcescu şi arată că toţi martorii erau rudele d-nei Cobîlcescu, care dorea să devină directoarea şcoalei.

103

apără singur, susţinut şi de pledoaria avocatului Cimara; în lipsă de probe, procurorul îşi retrase apelul, aşa că, pe baza unor lungi considerente, sub semnătura lui Cazimir, Palada, Mano, Lambrior, Tuf eseu şi C. Philippidi, curtea găsi „că n-a urmat nici o relaţiune ilicită între acuzaţii Ma-iorescu şi Richert şi nici vreun alt scandal în şcoala centrală de fete din Iaşi şi dar acuzaţii Tit Liviu Maiorescu, Olimpia Gros şi Emilia Richert nu sunt culpabili delictului ce li se impută"1 . In urma acestei sentinţe, membrii comitetului academic al Universităţii din Iaşi (N. Culianu, N. Mândrea, I. Melik, I. Negruzzi şi Gh. Mîrzescu) cerură reintegrarea lui Maiorescu, suspendat din rectorat de şapte luni, „în toate funcţiile sale ce le ocupa cu onoare şi cu demnitate, şi pedepsirea calomniatorilor"2. Comitetul de inspecţiune şco­lară, compus, de altfel, cam din aceleaşi persoane (N. Culi­anu, O. Teodori, I. Pangrati, N. Mândrea), ceru şi el, prin adresa nr. 348, din 28 aprilie, reintegrarea lui T. Maiorescu la preşedinţie şi destituirea lui N. Ionescu. Ministrului G. D. Vernescu nu-i mai rămase decît să-1 reintegreze în toate drepturile şi în toate funcţiile3, adică: preşedinte al comitetului şi director al Institutului Vasilian, precum şi rector şi profesor la Universitate. Mai mult, chiar şi Emilia Richert fu reintegrată în postul de guvernantă la Institutul de fete din Iaşi4.

Astfel luă sfîrşit acest „scandal" ieşean, semn al unor mari vrajbe dintre profesorii localnici5. Că totul fusese

1 Fragmentul de scrisoare găsit la guvernantă se dovedise a fi copia unui pasagiu din L'imitation de Jésus, iar celait fragment, mult mai împovărător, e judecat astfel: „Nu e decît o relaţiune confuză şi mai mult neinteligibilă despre o vorbire ce ar fi avut acuzata cu o per­soană care nu este numită şi că acea convorbire, chiar cînd ar fi avut loc între acuzatul Maiorescu şi d-ra Richert, totuşi nu poate fi luată ca o dovadă că între aceste două persoane ar urma o relaţiune de amor".

2 Adresa din 28 aprilie 1865. 3 Adresa nr. 16.967, din 17 mai 1865. 4 Adresa nr. 24.443, din 18/30 iulie 1865. 5 Impresia trezită de proces a fost mare nu numai în presa locală.

Ecourile lui se pot urmărişi în ziarele din capitală: în Trompeta Carpa-ţilor a lui Cezar Bolliac şi în Opinia naţională a lui N. Orăşeanu.

Pentru fixarea atmosferei dăm cîteva extrase: „Un ochi pătrunzător — scrie G.B. într-o corespondenţă din Iaşi,

în Trompeta Carpaţilor, din 1 aprilie 1865 — ar fi văzut îndată că în realitate nu se judecau doi acuzaţi, ci se judeca Universitatea de Iaşi împărţită în două tabere adverse, o parte formată de acuzatul

104

or îndui t d in culise de Nicolae Ionessu, l iderul „fraoţ iunei l ibere şi i ndependen te" , şi d in u r ă fa ţă de Maiorescu, d a r şi în beneficiul Eufrosinei Cobîlcescu, dor i toare de a a junge

Maiorescu şi de trei apărători, iar de cealaltă, soţia şi nepoata altor profesori, cu d. prof. N. Ionescu în fruntea lor. Era o luptă între două elemente adverse, din care se compune Universitatea de Iaşi: cel dintîi element reprezentat de acuzat şi de apărătorii săi, învăţători tineri, care îmbrăţişează astă carieră cu toată ardoarea iluziilor tinereţii, iar al doilea, reprezentat de d. Ionescu şi de soţiile d-lor profesori Miciea şi Cobîlcescu, care, după deşarte încercări de a subjuga elementele noi şi pline de viaţă în consiliul academic, alesese o cale mai scandaloasă. Că această luptă publică avea izvorul său în împrejurări anterioare petre­cute în sînul consiliului academic nu mai poate fi îndoielnic pentru orice persoană ce nu se mulţumeşte cu pe deasupra lucrurilor, ci caută să pătrundă în măduva lor, să afle adevărul interior."

în numerele următoare (4, 13, 18, 22 aprilie 1865), se fac largi reproduceri din broşura Procesul Maiorescu a lui N. Mândrea. P . Carp, V. Pogor, G. Mîrzescu, I. Xegruzzi.

în no. din 6 mai 1865, avem o corespondenţă a aceluiaşi G.B. despre judecata înaintea Curţii criminale (26—27 aprilie), în care procurorul Vîrlănescu susţinu acuzarea, iar V. Pogor, Cimara şi iarăşi Mîrzescu susţinură apărarea lui Maiorescu şi a Olimpiei Gros. Cores­pondentul se întreabă de ce, după achitare, nu sînt pedepsiţi calomnia­torii?

Altfel de sunet avea să dea Opiniunea naţională a lui N. Orăşanu. în no. din 26/7 martie 1865 găsim un articol, în care sub titlul Pro­cesul Maiorescu se ridică împotriva sentinţei de achitare de la prima instanţă a lui G. Racoviţă şi A. Iuliano, în ciuda opiniei separate a lui Răducanu Botez şi a faptului că, după ce rechizitorul substitutului de procuror Degre încadrase fapta lui Maiorescu în paragr. 200 al co­dului criminal, procurorul Filostrat îşi retrăsese acuzaţia în şedinţă. Face apel la ministrul de justiţie pentru ca procesul să-şi continue cursul. „Trebuie oare ca societatea, ca moralitatea ei să fie lăsată la capriciul desfrînatelor pofte ale unor indivizi imorali?" exclama virtuosul ziar.

în no. din 16 aprilie 1865, Opiniunea publică, sub titlul Denun­ţare formală în cauza Maiorescu, o scrisoare a lui I. Negruzzi, P .P . Carp, V. Pogor, Mîrzescu, N. Mândrea, care, după ce apăraseră pe M. în faţa justiţiei, „se simt datori a-1 apăra şi înaintea opiniei pu­blice şi astfel, faţă cu actele scoase la lumină prin tractarea publică a acelui proces, declarăm că d. M. nu a comis nici cea mai mică necu­viinţă, că la şcoala centrală nu s-a întîmplat nici măcar o umbră de scandal şi că tot zvonul stîrnit în această privinţă a fost o invenţiune calomniatoare din partea d-1 N. Ionescu, redactorul Tribunei". Deşi ziarul declara că n-ar trebui să publice epistola „subscrisă de indivizi pe care nu-i cunoaştem (?)" — o publică totuşi şi adaugă sentinţa de achitare a Curţii criminale şi jurnalele lui Racoviţă şi lui Iuliano — dar şi drastica opinie separată a lui Răducanu Botez.

105

directoare a Şoalei Centrale1, că martorii au fost „aranjaţi" •— e un fapt neîndoios, dar, după cum iese din majoritatea depoziţiilor şi din fragmentul de „jurnal" al guvernantei destul de străveziu, nu e mai puţin adevărat că int imitatea, larvară de altfel, a lui Maiorescu şi a guvernantei mersese destul de departe pentru a da frîu liber sentimentelor de dragoste ale fetei bătrîne, mi te şi cam cocoşate, şi pentru a trezi zvonuri răuvoitoare între eleve, ce aveau să se răspîndească apoi prin familii. însuşi Iacob Negruzzi o recunoaşte şi o explică prin plăcerea lui Maiorescu, incon­testabilă pentru toate epocile vieţii lui, de a se afla în societatea femeilor şi a discuta cu dînsele chestiuni filozo­fice sentimentale, cu condiţia ca să fie inteligente. „Ne­greşit că printre cele inteligente el prefera pe cele frumoase sau măcar frumuşele. In lipsă însă el se mulţumea şi cu altele mai puţin frumoase, oricare ar fi fost ele, căci toată viaţa a fost un mare şi pasionat curtezan."2 Din nefericire, neplăcerile i-au venit tocmai de la o astfel de fată urîtă.

1 Două luni după aceea, N. Ionescu fu surprins în flagrant de­lict la Sculeni cu însăşi doamna Frosa Gobîlcescu, de unde urmă şi procesul de divorţ; Cf. I. Negruzzi, Amintiri din „Junimea", p . 37.

2 Iacob Negruzzi, op. cit., p. 26.

XII I

1. Atitudinea lui T. Maiorescu fată de 11 febr. 1866. 2. Lupta împotriva separatismului prin ziarul Vocea naţio­nală. 3. Acţiunea lui în răscoala separatistă de la 3 apri­lie 1866. 4. Acţiunea lui în frământările alegerilor pen­tru Constituantă din oct.— noiemvrie 1866. 5. înscrierea

ca avocat; contestarea cetăţeniei române.

1. Pe ziua de 11/23 februarie 1866 găsim notat în în­semnări: „Acum ora 12 sosi Jacques Negruzzi cu vestea că Prinţul Cuza a fost silit să abdice ast 'dimineaţă ora 5 şi că locotenenta domnească e formată din general Go-lescu, Haralamb şi Lascăr Catargiu". Şi după ce dă lista noului guvern, înseamnă: „Bucuria generală indescriptibilă ... Oare anume necesară (detronarea)?1" Editorul însem­nărilor interpretează cuvintele tă ia te după „indescriptibilă" ca o adeziune a lui Maiorescu la bucuria generală prici­nuită de detronarea lui Cuza, dar că abia mai tîrziu şi-a exprimat îndoiala asupra oportunităţii politice a detronării. Nu cunoaştem reacţiunea intimă a lui Maiorescu. Negruzzi ne povesteşte scena cu Maiorescu, dar nu ne dă nici un amănunt în privinţa aceasta2. Sigur e că el nu era cu nimic amestecat în firul complotului, pe cînd Carp şi Pogor lua­seră parte şi fură numiţi , unul secretarul locotenentei domneşti, iar celait, prefect al judeţului Iaşi. Actele pu­blice ale lui Maiorescu ne exprimă însă de la început în­doiala „ob gerade notwendig" — dacă detronarea fusese, în adevăr, oportună. Motivele argumentării sale se găsesc,

1 T. Maiorescu, însemnări, I, p . 122. 2 Iacob Negruzzi, Amintiri, p. 57.

107

îndeosebi, expuse în Istoria contemporană a României; ele pivotează pe faptul că însuşi Domnitorul intenţiona să abdice foarte curînd şi pe nesiguranţa pe care actul răsturnării a împrăştiat-o în jurul tronului. „Oricum ar fi şi oricîte circumstanţe s-ar aduna pentru răsturnarea lui Cuza, încheia el, modul cum s-a executat această răs­turnare rămîne condamnabil"1. Se temea şi de complicaţii, după cum o vedem din însemnări, chiar în ziua răsturnări i : „Dar o să urmeze complicaţii foarte mari interne şi ex­terne."2

2. Răsturnarea lui Cuza avea să aducă, cu deosebire, complicaţii la Iaşi, unde din prima zi „oamenii de aici vor separatism, iar ciocoii Domn pămîntean". Suferind de pe urma ei pierderea importanţei sale de odinioară, laşul se considera ca o victimă a Unirii; întreţinută [...] de ambiţiile unor candidaţi la domnie înconjuraţi de oa­menii lor de casă şi de cei ce aveau să devină „fracţiunea liberă şi independentă", ardeleni şi moldoveni exclusi-vişti, ce se reclamau de la principiile lui Bărnuţ, în pri­vinţa principelui străin, mişcarea separatistă luase, în adevăr, proporţii primejdioase. Maiorescu şi prietenii lui se aruncară în viitoarea luptei: e primul lor contact cu agitaţia politică. Ei se luptau, fireşte, pentru principele străin, prevăzut în dorinţile Divanurilor ad-hoc, pe baza cărora aveau să purceadă viitoarea lor acţiune politică. In octomvrie 1866, Maiorescu însemna: „In acest t imp a fost la 3/15 aprilie mica revoltă în Iaşi. Despre aceasta şi despre activitatea mea politică în acest răst imp, (vezi) Vocea Naţională în toate cele opt numere."3

Scos împotriva separatismului de dînsul împreună cu prietenul său N. Culianu şi cu colaboraţia lui Negruzzi, ziarul n-a durat decît vreo trei săptămîni şi e de regretat că, din cele 8 numere apărute, bibliotecile publice din

1 T. Maiorescu, Istoria... p . 5. 2 T. Maiorescu, însemnări, I, p . 124. 3 Ibidem.

108

Bucureşti nu conţin decît numărul 5, din 20 aprilie 18661, aşa că nu-i cunoaştem decît articolele citate de alte ziare... Pe cînd separatiştii ţineau întruniri în palatul lui N. Roz-novanu, se făcu un miting în sala de la Universitate, a „prelecţiunilor" Junimii, sub preşedinţia lui Pogor. Maiorescu dezvoltă motivele pentru care era necesară prezenţa unei dinastii străine; Negruzzi vorbi în acelaşi sens, dar profesorul Al. Şendrea se ridică împotriva Dom­nului străin şi abia la urmă admise că ar putea fi şi străin, dar de viţă latina, dar niciodată de viţă germană. Pentru că sala era foarte împărţi tă, „junimiştii" acceptară această formulă restrictivă a Domnului de viţă latină. Iată pentru ce iscăliturile lui T. Maiorescu, Pogor se văd în josul acestei rezoluţii2.

3 . Se cunosc din diferitele relaţiuni contemporane fa­zele mişcării separatiste, care au dus la răscoala de la 3 aprilie 1866,[...], condusă de Teodor Boldur-Lăţescu şi N. Ceaur Aslan, în favoarea domniei pămîntene a lui N. Ro-setti-Roznovanu, cumnatul lui Const. Moruzi, şi avînd în frunte pe „uşorul de minte", cum îi spune Maiorescu, mi­tropolit Galinic Miclescu. După sfîrşirea liturghiei, în Duminica Tomei, norodul îl invită pe Mitropolitul înţeles de mai înainte ca să se pună în fruntea mulţimii, pentru a merge la Palatul Administrativ, unde se aflau locotenenţii domneşti Lascar Catargiu şi generalul N. Golescu, ca să

1 Din acest număr reţinem al cincilea articol în continuare al lui Maiorescu despre Descentralizarea şi interesele speciale ale Iaşilor, în care cerea desfiinţarea facultăţii de litere de la Bucureşti şi întări­rea celei de la Iaşi. In locul celor trei catedre ocupate de T. Maiorescu, N. Ionescu, [. Garaiani, cerea o facultate cu 9 catedre, propunînd şi eventualii profesori; 1. Limba română, Massim. 2. Istoria şi arheo­logia română, A. T. Laurian. 3. Istoria Universală, N. Ionescu ori P. Cernătescu. 4. L. latină, Ieremia Circa. 5. L. elină, Caraiani. 6. Literatura antică? 7. Literatura modernă, Vasile Alexandrescu. 8 şi 9. Filozofia şi Pedagogia, T. Maiorescu, I). Răceanu, la nevoie Zalomit.

2 Scena e povestită în I. Negruzzi, Amintiri, p. 60. Rezoluţia a fost citită de Gh. Mîrzescu în şedinţa din 1 mai, Mon. Of., 7 mai 1866; iar Trompeta Carpaţilor înregistrează: „pentru a combate miş­carea de dezunire de la 3 aprilie, tinerii înţelepţi şi patrioţi Pogor, Maiorescu şi alţii au alcătuit îndată programa menţinerii Unirii cu un Principe străin de viţă latină" (19 august 1866). Cf. A.D. Xenopol, Istoria partidelor politice, I, p . 503.

109

susţină revendicările Moldovei sau chiar pentru a aresta locotenenta şi a proclama ca regent pe tînărul N. Rozno-vanu1 . O relaţiune a conflictului sîngeros cu armata (se pare că trupele au avut 16 morţi şi răni ţ i , iar din mulţime, peste o sută) o avem chiar de la Maiorescu: Trompeta Car­iaţilor (din 27 aprilie 1866) reproduce, după Vocea na­ţională, o naraţie a celor întîmplate, iscălită X. J., dar, de fapt, a lui T. Maiorescu2. Din această lungă naraţie, reproducem numai pasagiul în care criticul îşi povesteşte partea de acţiune.

„Dar ce făcea Mitropolitul în acest timp? Mitropolitul era ascuns în pivniţa unui rachier. Pe la 6 ore, un diacon se prezintă la autorul acestui articol (deci Maiorescu) şi-1 rugă să vină în ajutorul mitropolitului Calinic, căruia pre­fectul de poliţie i-a încuviinţat intrarea în mitropolie «pen­tru a-şi căuta rana». In adevăr, acest ordin al prefectului exista, şi astfel mă dusei cu diaconul la rachierie şi, după cîteva îndoieli, văzui scos la lumina pe P. S. Sa din pivniţă, îmbrăcat în o blană de rînd cu postav verde. Cînd să ne suim în trăsură, o ordonanţă ne veni din partea Locotenentei, poftind pe Mitropolit la palat. Şi astfel, în contra intenţiunii cu care am intrat în această afacere, acompaniat de ofiţerul Gherghel, furăm conduşi la palat şi Mitropolitul se intro­duse în Sala Locotenenţii, unde, cît pentru căutarea sănătă­ţ i i sale, d-1 Lascar Catargi îi încuviinţă orice înlesnire, precum de la sine se înţelege. Noi ieşirăm din sală lăsînd pe Mitropolit a depune descoperirile P. S. Sale în tr ista cauză, în care pare a fi luat o parte aşa de nechibzuită. Cu aceasta am terminat expunerea faptică a celor întîmplate. Tot ce se zice şi se vuieşte în contra sunt invenţiuni.. ."

1 I. Negruzzi, Amintiri, I. p . 62 sqq. Radu Rosetti, Amintiri din prima tinereţe, p . 11 sqq.

2 Naraţiunea din Vocea naţională (4 iulie), din care se vedea că manifestanţii strigau „Jos Unirea", a fost reprodusă şi de Românul, din 11-12 aprilie. Cu această ocazie, inconsecventul B.P. Hasdeu, care, totdeauna alături de realitate, votase în contra alegerii princi­pelui Carol, publică o scrisoare în Românul (6 aprilie 1866), prin care îşi retractează votul: „Astăzi, însă, încheia el, văzînd tristele scene de reacţiune petrecute la Iaşi şi prin care se pune în pericol pînă şi marea idee de Unire, ca unul ce am fost şi voi fi totdeauna pentru Unire, mă grăbesc a-nii retrage votul, declarînd că, în interesul sal­vării Unirii, sunt pentru alegerea lui Carol".

110

...Şi ca încheiere: „Concetăţeni din Iaşi, guvernul ne lasă deplina libertate

să ne dăm părerea noastră, dacă vroim pe principele Carol I sau nu. Primirea lui şi încuviinţarea majorităţii puterilor garante şi deplina independenţă a ţăr i i noastre ne sunt asigurate. Sa votăm dar după libera noastră voinţă, cum gîndeşte fiecare că este mai bine. In orice caz însă, să ne purtăm cu minte şi cu demnitate."1

Tot în legătură cu evenimentele găsim o „însemnare": „Am avut apoi o afacere de duel; despre aceasta, caietul meu de scrisori din mai"2 — dar cum nu avem acel caiet, ne mulţumim cu ceea ce adaugă Soveja: „Un duel cu sepa­ratistul N. Geaur-Aslan a fost de abia evitat prin inter­venţia martorilor (G. Philippescu şi colonelul Al. Radovici"3.

1 Pentru a arăta de ce fanatism şi vehemenţă era în stare T. Boldur-Lăţescu, una din căpeteniile răscoalei, e semnificativă o broşură a lui intitulată: Adevărul adevărat, răspundere la articolul din „Vocea naţională'''' subscris X.J., sau relatarea evenimentelor petre­cute in Iaşi la 3 aprilie 1866 (apărută la Cernăuţi, 1866). Reprodu­cem cîteva pasaje:

Relatarea lui Maiorescu e tratată ca „neruşinoasă şi neadevărată". Mitropolitul fusese rugat de popor să meargă în fruntea lui la Loco­tenentă pentru a-i exprima dorinţa: menţinerea Convenţiei, adică separaţia Moldovei. Mulţimea adunată i se pare a fi fost de cinci mii de oameni.

Luptele sunt descrise cu un patos epic şi invectivele contra lui Maiorescu tot aşa de homerice. „Pîraiele de sînge, cadavrele femeilor şi copiilor, spectacolul dureros al unui măcel sălbatic n-a săturat inima acestui tigru sîngeros, şi, îndeplinindu-şi neruşinoasă sa misie, a vroit să insufle doliul, a căutat să defaime nenorocirea: dar ţie, calom-niatorule, insulta şi calomnia ! ţie dispreţul concetăţenilor tăi ! ţie pedeapsa lui Dumnezeu, prin ajutorul căruia lumina se va face, adevărul se va şti". Pină şi D.A. Sturdza e arătat că se purta „ca o hienă printre soldaţi, eu gura strîmbă, cu clăbuci pe buze, strigîn-du-le necontenit să ucidă, să ucidă, să ucidă". Şi ca încheiere:

„Acopăr de infamie pe mincinosul şi defăimătorul care a scris articolul din Vocea naţională; tot asemenea blamez, denunţ la vindictă, la oprobiul universal şi la ura posterităţii pe infamii, de trei ori infamii ! Lascar Catargi şi Mitică Sturdza, care în vecii vecilor nu vor spăla pata de sînge imprimată pe faţa lor spurcată... etc."

2 T. Maiorescu, însemnări, I, p . 124. 3 Soveja, op. cit., p . 62.

UI

4. Puţin după dizolvarea constituantei la 6 iulie, se dislocă şi guvernul prin fricţiunile între Lascar Gatargi, I. Brătianu şi G. A. Rosetti, dînd loc unei noi formaţii, cu Ion Ghica la preşedinţie la 15 iulie 1866.

Principele intreprinse prima lui călătorie de 18 zile în Moldova la 19 august; alegerile avură loc la 29, 30, 31 octomvrie şi 1 noiemvrie, pentru Cameră, şi 3 , 4, 5 noiemvrie 1866, pentru Senat.

Avem putinţa de a urmări frămîntările politice din preajma acestor alegeri în tabăra conservatorilor din Iaşi în ziarul bisăptămînal Constituţiunea, apărut la 24 septem­vrie 1866, sub redacţia lui Iordachi Beldiman, Iacob Ne-gruzzi, Vasile Pogor, Const. N. Suţu şi Gh. Mîrzescu, unde ni se dau lungi dări de seamă a întrunirilor alegătorilor conservatori în vederea stabilirii listei candidaţilor, ce aveau loc în salonul lui Al. Balş, sub preşedinţia princi­pelui Grigore Sturdza. La cea dinţii întrunire din 24 septem­vrie 1866, pivotul discuţiei îl constituie Gh. Mîrzescu şi participă la ea şi I. Negruzzi; la cea de-a doua, din 28 septem­vrie, pe lîngă Negruzzi şi Pogor, ia parte foarte viu şi T. Ma-iorescu1. El cere anume comitetului o precizare a progra­mului (cum înţelege descentralizarea, transferarea Curţii de casaţie la Iaşi? etc.) şi „să-şi explice" fiecare intenţiile sale asupra chestiei israeliţilor, netranşată încă prin articolul din constituţie; cere mai ales candidaţi capabili care să rezolve în mod binefăcător pentru ţară chestiunile vitale ale ţăr i i .

Propunerea avea să stîrnească furtuna: li se cerea oare şi certificate de studii? să fie enciclopedişti şi universali? examene de capacitate? Discuţia se reia în ziua 1 octom­vrie, cînd vorbesc Pogor, I. Negruzzi, Iordachi Beldiman şi chiar I. Creangă, şi foarte lung Maiorescu, cerînd fiecărui candidat să-şi expună vederile asupra situaţiei financiare, judecătoreşti, administrative —- combătut tot at î t de lung de Mîrzescu:„înteorie pură fiind cu d. Maiorescu, în prac­tică însă sunt foarte departe de d-sa" ; controversă dusă şi în şedinţa din 5 octomvrie, şi în cea de la 8 octomvrie, iarăşi cu lungi şi repetate discursuri ale lui Maiorescu,

1 Constituţiunea, 1866, nr. 2.

112

Beldiman, Negruzzi. Se hotărî convocarea alegătorilor pe colegii şi se decise chemarea colegiului 1 pe joi 13 octom-vrie.

La alegeri, la colegiul al treilea (1 noiemvrie), ieşiră de la primul scrutin „fracţioniştii" D. Tăcu şi Alex. Gheor-ghiu, celelalte voturi împărţindu-se între mulţ i alţi candi­daţi , dintre care T. Maiorescu nu era printre cei d in ţ i i ; alegătorii de la „Balş" şi cei de la primărie („fracţioniştii") căzură atunci de acord la al doilea scrutin şi se aleseră Gh. Mîrzescu şi Al. D. Holban (ca fracţionist), împotriva „celor de la 3 aprilie" — adică a autorilor revoluţiei sepa­ratiste.

In nr. 15, din 16 noiemvrie, vedem că Maiorescu e ales la 5 noiemvrie senator al Universităţii, deşi nu avea 40 de ani (avea 27) ; dar şi legea instrucţiei cerea pentru rector 40 de ani, şi Maiorescu fusese rector la 23 de ani! De altfel, între cei 13 alegători la Universitate nu erau decît doi eligibili: N. Ionescu, ales deputat, şi P . Suciu, pe care majoritatea nu-1 dorea. Controversa e expusă pe larg; se respinge şi obiecţia că Maiorescu n-ar fi român. Ziarul constată că Se­natul singur poate decide dacă Maiorescu e eligibil sub ra­portul virstei. Senatul i-a anulat însă alegerea, nulitatea fiind constituţională; dacă se călcase legea instrucţiei, nu era un cuvînt să se calce şi Constituţia. Chestiunea trezi, de altfel, reacţiuni în lagărul „fracţiunii", după cum se poate vedea şi dintr-un lung articol al ziarului Poporul1 al lui A.D. Holban şi V. Gheorghian, ce dau intensitatea urilor politice locale şi contestaţiilor de cetăţenie română, pe care şi le făceau reciproc ardelenii.

1 Poporul, duminică 20 noiemvrie 1866, din care dăm cîteva fragmente:

„Asigurăm însă pe frumoasa Constituţiune că Maiorescu nu mai este rector confirmat după legea de la 1864, luna lui iulie, de cînd s-a demisionat singur, după votul de censura dat de colegii săi ; şi el era suspens din profesură la 1864, dec. 5, cînd s-a promulgat legea instrucţiunii, şi că, după ce s-a achitat de procesul scan­dalos, a încercat în mai multe rînduri a se alege rector, însă întot-

9 — Titu Maiorescu 113

5. î n c ă d in z iua de 10 i anua r i e 1866, p r i n p e t i ţ i a n r . 147, Maiorescu ceruse C u r ţ i i ape l a t ive d in l a ş i să fie în­scris ca avoca t . P e t i ţ i a lu i , p r ecum şi adresa Min i s t e ru lu i de J u s t i ţ i e , Cul te lor şi I n s t r u c ţ i u n i i şi j u r ă m î n t u l au fost găs i t e şi p u b l i c a t e 1 .

P r i n t r e v i c i s i tud in i l e epocei, î n r eg i s t r ăm aci , ca efect a l lup te lor po l i t i ce , încercarea d in 1867 de a i se con tes ta c e t ă ţ e n i a r o m â n ă ; şi a n u m e , „f rac ţ ioniş t i i " p r ez in t a r ă Con­s i l iu lu i comuna l d i n Iaş i (sub s e m n ă t u r a lui P e t r u Suc iu , Gr . A . Urech ia şi Gr . Cobîlcescu) o pe t i ţ i e , p r i n care îi ce­reau ş tergerea d i n l is tele e lectorale , ca nef i ind c e t ă ţ e a n r o m â n , ceea ce Consil iul comuna l „ f rac ţ ion is t " p r i m i 2 . S e n t i n ţ a în 28 februar ie 1867 a t r i b u n a l u l u i secţ ia I I re­fo rmă însă încheierea consi l iului şi ordonă înscr ierea în l i s ­t e le e lectorale 3 , pe cuv în t că Maiorescu se născuse la Cra-iova, pe cînd t a t ă l său era recunoscut c e t ă ţ ean r o m â n , şi devenise major c înd Ion Maiorescu era to t c e t ă ţ e a n r o m â n .

deauna prin mijloace neoneste; o dată, prin excluderea mai multor profesori de la alegere şi altă dată, prin absenţa a 7 profesori şi prin introducerea profesorilor nepămînteni sau neîmpămînteniţi în şedinţa consiliului universitar. Asemenea alegeri însă au fost totdeauna pro­testate şi neconfirmate. Se mai zice că guvernul şi Universitatea, în imposibilitatea factice, au ales şi confirmat de rector pe Maiorescu, asemenea şi senatul, în această imposibilitate, trebuie să-1 recunoas­că de senator etc.

Urmează o serie de „intrigi ale Maiorescului..." A fost ales cu 7 voturi din 13, dar votanţii sînt 15, „dar doi, deşi nesupuşi unei pro-tecţiuni streine, nu au fost convocaţi de Maiorescu la alegere, pen­tru care s-a şi protestat". Continuă apoi o lungă expunere asupra cetă­ţeniei lui Maiorescu, tăgăduindu-i-o — cum i se tăgăduieşte şi lui Melic şi macedoneanului Caraiani.

1 După I.E. Torouţiu, op. cit., v. V, p . 20, şi în C. Săteanu, Figuri din „Junimea", în facsimile.

2 T. Maiorescu, Discursuri, I, p. 438. 3 Iată ce cuminţi reflecţii găsim în Gazeta de Iassi, din 5 martie

1867, în această chestiune: „Unalt proces nu mai puţin important s-a cercetat la 28 febr. de

tr ib. de Iaşi, secţiunea a I I . Cîţiva din domnii profesori de la Uni­versitate, voind a nega colegului dumnealor Titu Maiorescu dreptu-

114

Contestatorii făcură recurs, dar Casaţia îl respinse prin deciziunea de la 27 octomvrie 1867.

Chestiunea avea să facă mai tîrziu, în 28 ianuarie 1876, obiectul anunţării unei interpelări a senatorului I. Deş-liu: „Interpelez pe d. prim-ministru, dacă colegul d-sale, d.T. M., fiul răposatului loan Maiorescu, supus austriac, a respectat la rîndul d-sale instituţiile ţăr i i , cerînd exerci­tarea drepturilor politice prin formele prescrise într-însele, singura condiţiune care i-ar fi putut deschide uşa la minis­ter, conf. art. 97 din Constituţiune".

Această interpelare n-a fost dezvoltată; în urma votului de blam al Senatului din şedinţa de la 28 ianuarie 1876 pe chestia suprimării unei catedre, Maiorescu se retrase din minister.

Contestaţia, ce i se făcuse în 1876, avea s-o evoce el în­suşi în şedinţa de la 9 februarie 1879, cu ocazia discursu­lui „asupra calităţii de român a d-lui Degre" — fostul sub­stitut în procesul din 1864—1865, care, după ce intenţio­nase să-1 aresteze, se retrăsese din şedinţa de la 8 februarie 1865 — şi căruia, ajuns membru la Curtea de Casaţie, i se contesta acum tot de „fracţiunea liberă şi independentă"

rile de cetăţean român, au intentat acţiune în contra sa înaintea primăriei şi apoi la tribunal, care a judecat şi hotărît chestiunea în favoarea d-lui Maiorescu. Oricare spectator imparţial a trebuit să privească cu durere acest proces, care înfăţişa publicului tristul spec­tacol al inimiciţiei ce există de un timp încoace între membrii corpu­lui profesoral. Fără a intra să cercetăm cauzele acestei inimiciţii, fără a voi să distingem care sunt atacatorii şi care sunt atacaţii, vom zice numai atîta că ar fi de dorit să vedem pe cei ce atacă oprindu-se de a mai înainta pe calea urîtă a persecuţiilor şi pe cei atacaţi iertînd agresorilor lor. De aceea, noi consiliem cu toată sinceritatea pe domnii profesori din ambele tabere să arunce un văl asupra trecu­tului, să înece în marea uitării ambiţiile, invidiile, animozităţile, care nu trebuie să găsească loc în inimile unor oameni ce sunt chemaţi a da junimei noastre învăţămîntul moralei şi a virtuţii şi să unească activitatea şi inteligenţa lor întru a face să prospere născîndele noas­tre instituţii şcolare."

9* 115

calitatea da cetăţean român, pentru că-şi manifestase în i863 dorinţa de a rămîne cetăţean român printr-o petiţie adresată Primăriei, şi nu Camerei, controversă ce fusese însă rezolvată de Casaţie chiar în cazul Maiorescu1.

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I I , p . 267. Iată parte din acel discurs: „Acum este o controversă asupra aplicării art. 8 din Codul civil.

Ştiţi că cei născuţi în ţară, dacă nu s-au bucurat de o protecţie stră­ină, ajunşi la majoritate, au dreptul să declare într-un an dacă vor să rămîie cetăţeni ai acestei ţări sau nu. Se naşte însă întrebarea: unde trebuie sa facă această declaraţie? Unii o cer la primărie, alţii o cer la Cameră; dar în orice caz, Camera sau primăria în asemenea cazuri n-au alt rol decît a constata manifestarea voinţei reclaman­tului. Cînd a venit dar d. Degre şi şi-a manifestat dorinţa de a fi român, a constatat că d-sa e român. Aceasta mai nainte putea să fie încă în îndoială, a venit însă o hotărîre a înaltei Curţi de Casaţie anume în acest sens şi am îndrăznit să iau cuvîntul, pentru că acea hotărîre mă privia pe mine.

Eu sunt născut, d-lor, în Craiova şi am trecut totdeauna de român. Cu toate aceste, tot din partea aceea, din care vorbeşte astăzi d. Anghel contra d-lui Degre, adică de la fracţiune, şi anume de la d-nii Suciu, Gheorghiu şi alţi colegi ai mei de la Universitatea din Iaşi, s-a ridicat contestarea că eu n-aş fi român, ci transilvănean, în urma acestei contestări, primăria de Iaşi m-a şters din listele elec­torale. Eu am făcut recurs la Casaţie şi acei domni şi-au dat oste­neala să vie din Iaşi pînă la Bucureşti la Casaţie ca să dovedească că nu sunt român şi nu am dreptul să fiu cetăţean în această ţară. Atunci era la Casaţie procuror-general d. Papiu Ilarianu, român din Transilvania; şi între d. Suciu, asemenea din Transilvania, şi mine din Craiova se năştea cearta care este român [ilaritate).

Curtea a zis că, deşi tatăl meu a putut să fie supus austriac, însă fiindcă eu sunt născut în ţară, la Craiova, şi ajuns la majoritate am manifestat dorinţa de a fi român în mod autentic, prin faptul că am primit o funcţiune administrativă, ca director al liceului din Iaşi, şi că am fost înscris în listele electorale; considerînd, că nu e prevă­zut prin lege înaintea cărei instanţe anume să se manifeste dorinţa de a fi al acestei ţări, iar nu al alteia; că orice manifestare autentică în privinţa aceasta e bună şi că nu trebuie ca în asemenea cazuri să interpreteze legea în sens aşa de strîns: sunt şi rămîn recunoscut ca român."

XIV

1. Originile şi fizionomia „Junimii". 2. Şedinţele literare ale „Junimii" şi rolul lui Titu Maiorescu.

1. După o tradiţie perpetuată, originile cercului literar al „Junimii" „se pierd în noaptea timpului". Nimeni nu e mai îndreptăţit de a stabili totuşi un punct de oarecare si­guranţă în această noapte a timpului decît Iacob Negruzzi. Maiorescu sosise la Iaşi la sfîrşitul anului 1862 şi în cursul lui 1863 se impusese atenţiei tuturor atît prin „prelecţiu-nile" lui populare, cît şi prin alte incidente ale vieţii şco­lare. In toamna lui 1863, el plecase la Berlin, trimis cu mi­siunea de a studia învăţămîntul elementar în Prusia, în vederea reorganizării Institutului Vasilian, al cărui direc­tor fusese numit. In lipsa lui sosise şi Iacob Negruzzi de la studii de la Berlin, unde aflase de reputaţia tînărului pro­fesor, atît de deosebit de ardelenii şi de moldovenii din frun­tea mişcării intelectuale a fostei capitale. Aici făcuse cunoş­tinţa ciudatului Vasile Pogor şi reînnoise pe cea cu Carp pornită la Berlin; abia pe la începutul lui 1864 îl putuse cunoaşte şi pe Maiorescu, întors de la Berlin la 4 ianuarie. Intr-o zi primise o invitare de la dînsul ca să vină la lec­tura traducerii lui Macbeth, făcută de Carp. De faţă se aflau T. Maiorescu, P. Carp, Iacob Negruzzi, N. Burghele şi Teo­dor Rosetti, atunci întîlnit întîiaşi dată; lipsea doar Po­gor, împiedicat. Iată prima întrunire a „Junimii" şiprima ei lectură; cei cinci tineri îşi făcuseră studiile în Germnia; soarta îi legase prin aceeaşi structură şi formaţie intelec­tuală.

Succesul „prelecţiunilor" lui Maiorescu din anul trecut din sala Băncii Moldova îi îndemnară să ţină împreună un «iclu de conferinţe într-o sală a Universităţii: zece „prelec-

117

ţ iuni" ale lui Maiorescu, două ale lui P .P . Carp şi două ale lui Pogor; nu-1 pomenim şi pe Teodor Rosetti, cumnatul Domnitorului, care gîtuit de emoţie, nu putuse rosti decît cuvintele: „Societatea modernă, societatea modernă", şi se scoborîse de la tribună. După „prelecţiunile" ţ inute in­variabil duminecă între orele 1—2, din februarie pînă la Paşti, cei cinci se adunau la Pogor pentru a discuta asupra chestiunii t ra ta te : Carp, Pogor, Rosetti, tolăniţi pe cana­pele, Maiorescu, în fotoliu, Negruzzi, măsurînd agitat odaia; periodicitatea întîlnirilor poate fi privită ca punctul de plecare al şedinţelor literare şi al hotărîrii de a înfiinţa în regulă o societate; discuţiile urmară cîteva duminici asupra denumirii ei; se primise la început titlul de societa­tea „Ulpia Traiana", deşi nici unu] dintre dînşii nu era un „daco-roman" propriu-zis, ba, dimpotrivă, noua societate ţintea să reacţioneze în contra ardelenilor stăpîni pe viaţa culturală a Iaşilor. Cînd la şedinţa următoare Teodor Rose­t t i propusese numele de Junimea, îl primiseră cu toţii . Pen­tru a împlini ri tualul, Pogor cântase apoi popeşte de trei ori:

— S-a lepădat copilul de Satana pedantismului? I se răspunsese în cor: — S-a lepădat. Şi societatea „Junimea" se declară, astfel, constituită

în cursul iernii anului 1864. Nu ne gîndim să întreprindem istoricul amănunţit al

„Junimii" decît doar cît e de nevoie pentru a fixa persona­litatea lui T. Maiorescu, care o domina.

Fizionomia şedinţelor a fost, de altfel, evocată, în ele­mentul ei anecdotic, şi în Amintirile lui Iacob Negruzzi şi ale lui G. Panu, ca şi în atîtea alte însemnări contemporane; ar fi deci de prisos să repetăm lucruri devenite bunul co­mun al istoriei literare mărunte. Pe baza proceselor-verbale ale „Junimii" pe anii 1865 şi 1866, ca şi pe anii 1871—1874, redactate de A.D. Xenopol1, avem însă prilejul de a intra în metodele ei de lucru, ceea ce e cu mult mai însemnat.

Din aceste procese-verbale vedem că nu participau, în genere, la şedinţe mai mult de zece persoane. Ele se ţineau

1 In I.E. Torouţiu, op. cit., IV, p. 429 şi următoarele.

118

de obicei vineri seara, succesiv la V. Pogor şi la T. Maio-rescu, în curtea bisericii Trei-Ierarhi.

Faptul că T. Maiorescu, P. Carp, Th. Rosetti şi Iacob Negruzzi îşi formaseră cultura în Germania constituia o bază de înţelegere în jurul unor idei de ordine, de organi­cism, de istoricism, punct de plecare al ideologiei junimiste şi în materie literară, dar mai ales în materie politică. Chiar din primii ani se asociază pe rînd, în jurul grupului de fun­datori , alţi t ineri tot de formaţie intelectuală germană (Leon Negruzzi, Neculai Scheletti, Samson Bodnărescu, M. Emi-nescu, Gh. Racoviţă, Dimitrie Rosetti [fratele lui Teodor], Neculai Mândrea, Gr. Buicliu, Miron Pompiliu, I. Slavici, Vasile Burlă, Teodor Nica, A.D. Xenopol, N. Quintescu, Pavel Paicu, C. Meissner, P. Missir etc., mai mult intelec­tual i decît scriitori propriu-zişi. „Boema" — după cum avea să spună mai tîrziu nu fără oarecare dispreţ însuşi T. Maio­rescu în una din Însemnările lui — nu exista pe atunci. Unii dintre membri erau cu o înaltă situaţie socială şi ma­terială (Carp, fraţii Rosetti, Pogor, fraţii Negruzzi, Raco­vi ţă etc.), cei mai mulţi aveau o cultură formată în universităţi străine şi profesiuni determinate, profesori uni­versitari ori secundari, magistraţi, militari etc., unii mate­matici (N. Culianu, I. Melic), cei mai mulţi istorici, filo­logi, jurişti, economişti, oameni politici, avocaţi (fraţii Rosetti, Carp, fraţii Negruzzi, Neculai Mândrea, Gr. Bui­cliu, M. Cornea, Vasile Conta, V. Burlă, S. Bodnărescu, Al. Lambrior, Gh. Panu, T. Nica, A.D. Xenopol, I. Cara-iani, Th. Şerbănescu, N. Scheletti, G. Bengescu—Dabija — aceştia trei mi l i t a r i—, C. Meissner, Lascar Ciurea, Chris-tea Buicliu — aceştia doi din urmă doctori — şi aşa mai departe. Toţi cu o cultură specială, dar şi iubitori de li­teratură şi oameni de gust; mai nici unul însă scriitor pro-priu-zis sau creator de artă. Profesori universitari, ca St. Vîrgolici, A.D. Xenopol, A. Naum, se îndeletniceau cu traduceri din poeţii mai ales francezi, sau făceau ei înşişi versuri; nimic n-a rămas din activitatea lor li terară: ei n-au constituit decît cimentul unei mari construcţii cultu­rale colective, al cărei arhitect a fost T. Maiorescu şi regi­zor— Iacob Negruzzi. Fără să fi fost scriitor de imaginaţie, spiritul teoretic al lui Maiorescu şi marele lui talent de ex­presie a dominat însă întreaga această societate de doctori,

119

militari , matematici , filologi, istorici, profesori, avocaţi, economişti şi diletanţi (în felul lui Pogor), pentru a le im­prima o spiritualitate comună şi a impune culturii române o direcţie nouă şi organizată ; făcînd de toate cu o fecundi­tate impresionantă, poezii, mari poeme epice, schiţe, ro­mane, piese de teatru, Negruzzi nu s-a înscris în istoria literaturii noastre decît ca putere executivă a imperialis­mului intelectual întrupat în Maiorescu, omul cu scriptele societăţii, directorul de un sfert de veac al Convorbirilor literare, rol important în procesul de formaţie a unei cul­tur i . . . „Junimea" a fost înainte de toate o societate cultu­ra lă ; literatura celor mai mulţi n-a reprezentat decît o utili tate pentru nevoi estetice limitate şi realizată de forţe destul de precare (S. Bodnărescu, Th. Şerbănescu, N. Sche-letti , Matilda Cugler-Poni) sau de străduinţele multila­terale ale unor oameni ca Iacob Negruzzi, St. Vîrgolici, A. Naum etc. în afară de spiritul directiv pornit pe de-a-n-tregul de la T. Maiorescu, în aproape toate domeniile cul­tur i i noastre — în afară de un grup de intelectuali de spe­cialităţi diferite, adevărată masă de manevră în procesul de difuziune a ideilor maioresciene, în afară de literatura onorabilă a unor diletanţi distinşi şi de cercetările de spe­cialitate în diversele domenii ale ştiinţei (Al. Lambrior, V. Burlă, G. Panu etc.) — mişcarea „Junimii" a trecut to­tuşi măsura comună prin cîteva personalităţi, adevărate piscuri ale activităţii intelectuale româneşti; în domeniul l i teraturii : Vasile Alecsandri, format înainte, dar venit în sînul „Junimii", element de legătură cu vechea genera­ţie, îmbrăţişat fără reticenţe de noua mişcare iconoclastă din nevoia stabilirii unei tradiţ i i , în sînul unei societăţi ce pornia tocmai de la un principiu tradiţ ional; Eminescu, fenomen solitar şi imens punct de întretăiere a unei mari culturi şi a unor instincte primare, junimist prin principii şi autoritar prin instincte şi, mai presus de toate, creatorul unei noi muzici verbale; I. Creangă, a cărui structură populară n-avea nimic comun cu cosmopolitismul cultural al adevăraţilor „junimişti", mare povestitor şi mare artist al cuvântului; I.L. Caragiale, încă cel mai viguros drama­turg al nostru, de esenţă junimistă în scepticismul şi zefle­meaua lui şi mai ales în atitudinea faţă de fenomenul pro­cesului de formaţie a societăţii noastre — într-un cuvînt,

120

unii din cei mai mari scriitori, dintre care cei trei din urmă, cu pecetea valorilor absolute, toţ i trei boemi, incon-formişti cu caracterele noii literaturi, depăşind diletantismul, intelectualismul sau simpla uti l i tate, apreciabilă de alt­fel şi ea, în ţesutul complicat al culturii unei epoci; pe pla­nul al doilea, altă serie de scriitori de valoare, rămaşi încă şi astăzi în conştiinţa noastră estetică, pe care t impul îi va aşeza în firidele istoriei literare: povestitorii N. Gane, I. Slavici şi mai tîrziu Duiliu Zamfirescu, I. Brătescu-Voi-neşti, I.A. Bassarabescu, I. Popovici Bănăţeanul, poetul P . Cerna etc.

In domeniul istoriei, poliistorul A.D. Xenopol, lipsit de simţ literar şi în scris şi în judecata estetică, dar mare muncitor, mare ziditor de construcţii istorice şi de presu­puse legi, de o universalitate cam familiară; iar în dome­niul filozofiei, Vasile Conta, a cărui imaginaţie a înlocuit informaţia sistematică.

Cînd o mişcare culturală, în afară de mortarul cîtorva generaţii de oameni culţi, privind unitar şi serios proble­mele vieţii româneşti, a dat politicei pe P .P . Carp, criti­cei teoretice, pe T. Maiorescu, poeziei, pe M. Eminescu, prozei, pe I.Creangă, teatrului, pe I.L. Caragiale, istoriei, pe A.D. Xenopol, filozofiei, pe Vasile Conta—• acea miş­care nu poate fi privită decît ca un fenomen de mare însem­nătate.

2. Despre şedinţele însăşi ale acestei societăţi nu mai e nimic de spus: se cunoaşte din Negruzzi, din Panu şi din alţi cronicari anecdotici fizionomia veselă a acestor întru­niri , în care Vasile Pogor era un fel de „enfant terrible", duşman al oricărui pedantism, cu formule rituale, cu pe­rine aruncate în capul cititorilor anosti sau al contrazică­torilor încăpăţînaţi ; într-un mediu în care domnea zefle­meaua şi scepticismul şi în care anecdota nu numai că-şi avea locul, ci şi „prima"; în care „corozivele" lui Creangă erau atît de gustate; în care Paicu era „prost", Caraiani — „bine hrănit", Gane se numea Drăgănescu şi toţ i îşi aveau porecla — ,dar în care numai Maiorescu era „domnul Ma­iorescu". E caracteristică afirmaţia personalităţii acestui t înăr de douăzeci şi trei de ani, rector al Universităţii (tim­puri!) , şi menţinut într-o oarecare izolare respectuoasă de

121

o generaţie întreagă de tineri cu importante situaţii sociale sau culturale, spirite voltairiene şi zeflemiste; după infor­maţiile concordante ale tuturor contemporanilor, prezenţa lui era prezenţa „domnului" Maiorescu, adică a unui fel de teoretician, în jurul căruia să făcea îndată linişte şi se organiza munca; perinde lui Pogor zburau fără să-1 atingă. Vorbind de un discurs al lui Tacit, Plinius cel t înăr se ex­prima:

„Tacit a vorbit cu multă elocinţă şi, ceea ce e în carac­terul talentului său, cu gravitate"1 . Nimic nu s-ar putea aplica mai drept la natura personalităţii lui Maiorescu de-cît epitetul de gravitate: gravitate fără pedanterie, dar gra­vitate. Dacă zeflemeaua era în firea lui P. Carp sau V. Po­gor, în Maiorescu nu exista; e singura notă în care n-a fost junimist ; prin ea a ştiut poate domina o societate irespec-tuoasă şi a putut-o îndruma spre o activitate pozitivă. Gra­vitatea reieşea din elastica lui persoană, fără rigiditate, cu gesturi expresive, deşi puţin cam solemne, în ton oarecum protocolar, şi mai ales din seriozitatea cu care îşi împlinea toate sarcinile de la institutul vasilian, cu doi profesori, din care unul era de muzică, şi pînă la funcţia de prim-mi-nistru în timpuri atî t de grele. Nu era un om de spirit în sensul lui Carp, care a dovedit că sub zeflemea şi frondă se poate ascunde bronzul unui caracter pe care nimic nu-1 topeşte: nici evidenţa; cu atît mai puţin nu era un om de spirit în sensul lui Hasdeu, sub care se ascundea versatilita­tea. Incizivitatea observaţiei, causticitatea criticii sale nu trebuie confundate cu spiritul, cu zeflemeaua sau cu umorul ce i-au lipsit cu totul. însăşi vocaţia lui esenţială de edu­cator — în şcoală sau în publicistică — era o formă de cre­dinţă, şi credinţa în ceva se împacă numai rar cu spiritul, cu dispoziţia minţii de a lua lucrurile prin latura lor fri­volă, uşoară. După cum la Theresianum îşi organizase pe încetul o „şcoala" filozofică printre camarazi, cu aderenţi, discuţii, lecturi, tot aşa, acum, la Iaşi, din primul an al so­sirii, deveni punctul fix de cristalizare a tuturor elemen­telor tinere ca în jurul unei călăuze. Forţa lui de dominaţie-ţinea puţin la o parte, într-o deferentă respectuoasă ; atrac-

1 Pliniu, Epist., I I , p . 11.

122

ţ ia venea numai din prestigiul talentului, a demnităţi i personale, a seriozităţii; ea era de ordin intelectual.

Nu era totuşi un om ursuz, închis şi distant; nu-şi sco­tea o aureolă din izolare. Avea un caracter prin esenţă sociabil; nu mai vorbim de femei, în societatea cărora gă­sea un stimulent al vieţii intelectuale, dar chiar faţă de camarazi sau chiar de cei mai mici ca dînsul. Oriunde, tî-năr student la Berlin sau rector la Iaşi, îl vedem organiza­tor de excursii colective (pînă şi cu şcolarii de la Colegiul naţional introdusese obiceiul excursiilor în comun în jurul Iaşilor), de petreceri colective, de societăţi, cum era însăşi „Junimea", de „agape" la diverse ocazii prieteneşti şi de banchete organizate atî t de vesel la aniversările anuale ale „Junimii"; chiar înainte de înfiinţarea „Junimii", din 1864, el luase iniţiativa unor mese colegiale la el acasă, pentru a trezi solidaritatea intre profesori; după apariţia Convorbi­rilor literare, institui întîi la el prima „agapă", în care oa­meni ca Alecsandri şi Carp etc. petreceau pînă în zori, Carp beat, iar Alecsandri mirîndu-se „că tinerii din ziua de azi se culcă aşa de devreme şi gustă aşa de puţin băutura". Ma-iorescu şi Pogor nu se atingeau de vin, dar voia bună şi-o păstrau totdeauna. Ce au devenit apoi aceste „aniversări" ştim şi din Negruzzi şi din Panu şi din alte mărtur i i contemporane; ele au produs o întreagă literatură de amin­t ir i , de anecdote, de cîntece, de farse, de zeflemele — că­reia i-a rezistat totdeauna demnitatea doctrinară a lui Maiorescu.

Din cercetarea proceselor verbale ale „Junimii" se poate constata spiritul pe care ştia să-1 imprime şedinţelor. Nu erau întruniri de diletanţi, unde, pe lîngă oarecari lecturi întîmplătoare, participanţii discută chestiunile politice de la ordinea zilei, fac glume şi se poreclesc, ci de întruniri serioase, ce-şi fixează preocupările în jurul unor probleme esenţiale de limbă, de literatură şi de cultură generală. Fără prezenţa lui Maiorescu, această cristalizare n-ar fi putut avea loc, cu nişte spirite atît de nedisciplinate ca cel al lui Vasile Pogor, marele preot al zeflemelei, omul care cînta popeşte pe nas şi arunca perinile în capul cetitorilor.

XV

1. Cele trei forme de manifestare publică a societăţii „Junimea": „Prelccţiunile populare". 2. Tipografia Juni­

mea. 3. Convorbiri literare.

1. In urma procesului din 1864—1865, activitatea „pre-lecţiunilor" se reluă abia în 1866, dar de data asta de mai mulţi şi organizate pe o idee centrală: „elementele de viaţă a popoarelor manifestate în istorie". Intre conferenţiari găsim pe N. Mândrea, V. Pogor, I. Negruzzi—iar din ca­uza evenimentelor politice, unii dintre vorbitori ca D. Stur-dza1 şi Leon Negruzzi2 nici nu şi-au putut ţinea conferin­ţele. Participarea lui Maiorescu e ca totdeauna covîrşitoare, prin cinci „prelecţiuni": 1. Privire teoretică-, 2. Practica fi­lozofiei elene (Socrate şi Aristotele) ; 3. Viaţa romană; 4. Abnegaţia In Creştinism (Sf. Vasile) ; 5. Mahomet.

Pe 1867, numărul 1 din Convorbiri literare anunţa un ciclu cu Cărţile omenirii de I. Caraiani, N. Mândrea, V. Pogor, I. Negruzzi— Maiorescu figurînd cu Pentateucul (Moisi); 2. K'hagiur (Budha) ; 3. Critica raţiunii (Kant).

Cele două „prelecţiuni" ţ inute pînă la data apariţiei primului număr din Convorbiri literare sunt rezumate acolo, iar conferinţa despre Kant e rezumată în nr. 5 (1 mai 1867).

Pe 1868 Maiorescu anunţă {Convorbiri literare, 1 februa­rie 1868) singur un şir de „prelecţiuni populare" în sala Uni­versităţii, sub titlul generic de: Cercetări psihologice, cu următoarele subiecte: „1 . Osebirea Intre inteligenţă şi pasiune;

1 D. Sturdza, o dată cu răsturnarea lui Cuza la 11 febr. 1866> devenise ministru sub noua Locotenentă domnească.

2 Leon Negruzzi, care trebuia să vorbească la 3 aprilie 1866, fu împiedicat de răscoala separatistă. Cf. Iacob Negruzzi, op. cit., p . 70-71.

124

2. Valoarea istorică a acestor două elemente sufleteşti; 3. Imperfecţiunea radicală a inteligenţii; 4. Individualitatea şi Egoismul; 5. Adincimea sufletului; 6. Importanţa lumii interioare'1.

Asupra acestor „prelecţiuni", avem o serie de rezumate ale lui C. Eraelide, publicate în Convorbiri literare (1868, p . 27, 36, 55) sub titlul general de Reflecţiuni asupra pr-elec­ţiunilor populare ţinute de d.T.M. în Universitatea din Iaşi.

Se mai publică în Convorbiri (1868, p . 47) şi un Rezumat de prelecţiuni populare ale d-lui Maiorescu, de caracter re­dacţional, din care vedem şi o dezbatere a teoriilor lui Buc­kle, atî t de actuale în şedinţele „Junimii"1 . „Vorbind des­pre valoarea istorică a factorilor psihologici, d-1 Maiorescu a profitat de ocazie, afirmă redactorul, pentru a expune teoria civilizaţiei formulată în t impul din uimă de Buckle şi a demonstrat pentru ce progresul se face numai prin in­teligenţă, şi nu prin morală".

în anul al VI — 1869, Maiorescu ţine iarăşi la Univer­sitate un ciclu de „prelecţiuni" sub titlul de Cercetări psi­hologice, cu următoarele subiecte:

1. Frenologie şi Fiziognomie; 2. Un dialog despre moarte şi mortalitate; 3 . Tradiţiunea in progres; 4. Genialitate; 5. Elementul psihologic in politică; 6. Necesitatea'1.

Asupra primei „prelecţiuni", avem un rezumat în Con­vorbiri literare în trei numere3. Pentru 1871 (al VII), în ci­clul colectiv Semnele de cultură in popoare, Maiorescu figu­rează cu: Introducere teoretică (7 februarie), Religia (21 fe­bruarie) şi Invăţămlntul elementar (7 martie). Despre aceste „prelecţiuni" avem un rezumat făcut de Miron Pompi-liul în Convorbiri literare*. Ia tă „maiorescianismul" primei conferinţe: „Românii comit cele mai mari greşeli în această privinţă, ei introduc lucruri fără necesitate decursă din spi­ritul naţiunii, se impun instituţiuni neînţelese mai de ni­meni, ignorîndu-se astfel caracterul şi deprinderile po­porului şi nesocotindu-se faptul necontestabil că popoarele

1 O analiză a ideilor lui Buclele făcută de V. Pogor apăruse în Conç). lit., din 15 mai 1867.

2 Conç. lit., febr. 1869. 3 Conç. lit., I I I , 1869, p. 51, 100, 170. 4 Conç. lit., V. nr. 4, din 15 aprilie 1872, p . 60.

125

nu se ridica la o cultură adevărată decît cu încetul, după lungi experienţe şi după multe frămîntări produse de nece­si tăţ i interne".

Cu alte cuvinte, evoluţionismul englez. Mai caracteristică e conferinţa asupra religiei — cu-

noscîndu-i lipsa de credinţă religioasă, manifestată din Theresianum pînă la bătrineţe şi vizibilă în toate actele lui publice.

„ în faţa feluritelor fenomene ale naturii , susţinea el, omul agitat de frică sau de un spirit de curiozitate s-a ne­voit a-şi explica în diferite chipuri lucrurile necunoscute. In rezolvirea acestor probleme, religiunea pleacă dintr-o minte agitată şi sub impresiunea elementului sentimente­lor, iar filozofia caută a le rezolvi cu spiritul rece, departe de orice impresiune pasionată. Sunt însă momente în care omenirea se ocupă mai serios şi cu necesitate de asemenea chestiuni. Pentru religie, acele momente sunt timpurile de suferinţă şi de mizerie a claselor inferioare, apăsate de alte clase privilegiate. La asemenea ocaziuni se iveşte un ge­niu, care prin glasul său inspirat dă expresie puternică agitaţiilor comune ale popoarelor suferinde, alcătuieşte o nou doctrină, pe baza căreia se înalţă noi instituţii cores­punzătoare noilor cerinţe ale t impului. Pentru filozofie, momentele mai importante sunt acele intervaluri de t imp cînd libertăţile, bogăţia, cultura au ajuns la un mare grad de dezvoltare. Atît religia, cît şi filozofia tind a dobîndi acelaşi rezultat, decît pe căi osebite şi purcedînd cu ose­bite metode. Acum, cînd împrejurările care au provocat ivirea unei doctrine religioase s-au scurs cu t impul, adică cînd clasele nefericite şi umilite şi-au dobîndit libertatea şi buna stare —• religia devine o formă goală, deşartă, şi regenerarea ei este o imperioasă cerinţă a t impului. Ast­fel, pe cînd religia e supusă mereu reformării, adevărurile filozofice rămîn eterne."

Cu alte cuvinte, religia e o formă a spaimei în faţa unor fenomene ale naturii , ieşită din suferinţă şi mizerie, pe cînd filozofia e considerarea aceloraşi fenomene sub unghiul cugetării, reflecţiei îmbelşugate, a liniştii morale şi a eter­ni tă ţ i i . Mai categoric nu se poate.

In „prelecţiunea" asupra învăţămîntului elementar, Maiorescu expune principiile educative ale lui Pestalozzi,

126

după care se porneşte de la cunoscut, real, pe necunoscut şi ideal.

în anul al optulea, 1872, în ciclul de prelecţiuni Ele­mente de educaţiune, Maiorescu figurează cu o Introducere (6 februarie)1, Jocurile (19 martie), Viaţa practică (2 aprilie).

în anul IX, 1873, în ciclul Omul şi natura, Maiorescu nu ţine decît „prelecţiunea" de încheiere Morala şi ştiinţa, din care ni s-a păstrat un rezumat în Convorbiri literare, V I I , p . 282.

în anul următor, al X-lea, al glorioaselor „prelecţiuni", ministru încă şi mutat la Bucureşti, Maiorescu nu mai participă la ciclul Elementelor naţionale; locul de choreg îl ocupă deci Iacob Negruzzi cu privirea teoretică (10 fe­bruarie 1874), iar conferenţiarii (V. Burlă, P. Verussi, A.Lam-brior, G. Panu, G. Roiu, S. Vîrgolici, A.D. Xenopol) sunt din a doua generaţie junimistă2 . în anii următori, parti­ciparea lui Maiorescu devine, fatal, tot mai rară, de pil­dă: „prelecţiunea" Deosebirile adevărului, din 11 martie 1879; Dezvoltarea pasiunilor, 16 martie 1880... Conferin­ţele durează totuşi pînă în 1881, adică 17 ani.

Cu toate că se intitulau „prelecţiuni populare", confe­rinţele n-aveau nimic popular într-însele; deşi clară, fără pedanterie ştiinţifică, elocinţa lui avea o eleganţă natu­rală, deci o fugă de vulgaritate şi chiar de familiaritate, un aer de distincţie pornită firesc spre elevaţie şi abstracţie.

Tonul academic al lui Maiorescu s-a impus şi celorlalţi ca un îndreptar; în afară de asta, după cum ne arată pe larg Panu în Amintirile lui, s-a creat chiar o tradiţ ie a con­ferenţiarului „absolut" — tip junimist: un domn îmbrăcat în frac, la ora 1 după-amiază, venit în trăsură cu coşul ridi­cat, sosit în ult ima clipă prin coridoare nefrecventate, pen­tru a dispărea la urmă pe aceeaşi cale nevăzută, un conferen­ţ iar izolat de public de la tr ibună, în genere fără note, recitând cu aere de improvizare, un preot oficiind departe de credincioşii din sală pentru a se bucura de mai mult prestigiu. în această supremă artă a conferenţiarului aca­demic, izbutea fireşte numai T. Maiorescu, a cărui formă de talent devenise un model de imitat , dar nu şi ajuns.

1 Impresia despre propria-i conferinţa se găseşte în însemnări, I, p. 182. 2 Rezumate se publică în Conv. Ut., VIII, 187<i, p. 34, 129.

127

2. într-o monografie asupra lui Maiorescu nu e locul unui studiu asupra tipografiei şi editurii Junimii ; îi indi­căm doar spiritul de serioizitate aproape iluzionistă1.

In urma afacerii neizbutite de concesionare a publica­ţiilor statului unei singure întreprinderi, Dumitru Cozadin se văzuse proprietarul unei tipografii, cu care nu avea ce face, la Bucureşti; o aduse deci la Iaşi, unde tot nu ştia cum să o întrebuinţeze. Prin Pogor făcu o tovărăşie cu societatea „Junimea", instalînd-o în casele Băncii Moldovei, sub conducerea unui neamţ Bernhardt, proprietarul unei mici tipografii în ruină. Lucrurile nu mergeau de loc, de­oarece la Iaşi nu apăreau căr ţ i ; Cozadin propune „Juni­mii" să-i vîndă tipografia cu un preţ scăzut. Lipseau însă bani. Un nepot al lui Pogor, basarabeanul Casu. cumpărase la Paris o tipografie, dar guvernul rus îl oprise de a o aduce în Basarabia; el o dărui atunci societăţii „Junimii"2 . Pro-cesul-verbal al şedinţei din 19 octomvrie 1865 ne dă sumele cotizaţiilor, la care se obligau membrii să verse lunar, şi fixează programul de lucru, din care extragem următoarele3:

„Tipografia are de scop literar: 1. De a publica gratis toate manuscriptele originale române, a căror valoare se va fi constatat mai întîi de un comitet ales dintre noi; 2.

1 Iacob Negruzzi, op. cit., p . 73. 2 Cf. o scrisoare a lui I. Negruzzi către Al. Gregoriady-Bonaehi,

în Torouţiu, op. cit., I I I , p. 348. 3 I.E. Torouţiu, op. cit., IV, p. 429. „S-a decis contribuţii mensuale,

şi anume: Teodor Rosetti P . Carp V. Pogor Scheletti L. Negruzzi I. Negruzzi N. Mândrea N. Culianu N. Niculeanu G. Racoviţă T. Maiorescu

să „

M Î Î

Î ,

;,

contribuie cu ., M ;; ;,

„

Total

5 g 10 15 4 4 2 2 2 2 2

15 63

albeni p Ȕ

„

,. .,

galbeni t

e lună 7,

„ ., ,,

M „

„ )e lunt

cu începere de la 1 oct. 1865. Pentru tipografie se va închiria localul pe cit se poate la Strada

mare, se va tocmi un dirigent tehnic etc.; eu supravegherea acestora lucrări şi cu ţinerea casei se însărcinează à tour de rôle fiecare din mem­bri, iar deocamdată, Maiorescu."

128

De a publica cărţ i de şcoală cu preţul cel mai modic posibil; 3 . De a republica în ediţiuni critice şi portative toate lu­crările deja imprimate, despre al căror merit sau oportuni­ta te se va fi convins Societatea; 4. In fine, de a completa lacunele literare şi ştiinţifice din ţara noastră prin tradu­ceri bune de cărţ i bune, mai ales pe tăr imul istoric. Fie­care publicare va fi cu litere latine."

Se fixează apoi şi o exploatare comercială; îşi făceau iluzia că se vor realiza cîştiguri pentru a-şi acoperi chel­tuielile şi chiar restitui cotizaţiile; societatea decide asu­pra propunerii lui Pogor de a publica îndată:

1. Cronicarii români, pe fiecare aparte, cu indice nomi­nal şi real şi cu notiţe biografice şi critice numai în cercul cronicarilor.

2. O antologie de poezii române deja publicate, a căror valoare să fie în unanimitate recunoscută de toţi membrii societăţii prezenţi.

3. Testamentul cel nou, fără schimbare de cuvinte, însă cu litere latine, pentru a se introduce în biserici.

Iar în a doua şedinţă, din 26 octomvrie, se admite, după propunerea poetului Niculeanu, „să se imprime îndată tex­tul autorilor latini cetiţi în Gimnaziu, cu o mică notiţă biografică pentru fiecare", iar după cea a lui Maiorescu, „să se imprime toate actele originale istorice ale românilor în ordinea cronologică, hrisoave, tractate etc., un fel de fon­tes rerum Romanicarum".

Plan măreţ, din care nimic nu este u i ta t (cărţi originale, cronicari, antologii, ediţii critice etc.), din ce poate con­stitui temelia culturii unui popor. Intenţia lui Maiorescu de a publica o colecţie de documente privitoare la istoria ro­mânilor nu s-a realizat ; zece ani după aceea, în prima zi a ministeriatului său (7 aprilie 1874), el se duse la Cer­năuţ i , spre a se înţelege cu Gheorghe Hurmuzachi în vede­rea transportării la Bucureşti a documentelor copiate la Viena prin străduinţa lui Eudoxiu şi apoi porni publica­rea lor sub direcţia unui comitet, avînd ca secretar pe Ion Slavici; publicarea a trecut de la 1880 pe seama Academiei şi constituie azi impunătoarea Colecţie Hurmuzachi.

Tipografia rămase tot sub conducerea lui Bernhardt, avînd ca administrator delegat succesiv pe I.M. Melic, Teodor Cerchez, Alex. Farra ; cum nu mergea, fu închiri-

10 129

ată lui Bernhardt; încetînd şi dînsul plăţile, ea trecu sub direcţia lui Balassan şi fu vîndută la urmă tipografului H. Goldner. Balassan deschise altă tipografie cu banii lui C. Rosetti—Solescu, cedînd-o apoi unei asociaţii compuse din Iacob Negruzzi, N. Gane, Al. Stoianovici, A.D. Xeno-pol, Eugen Filipescu şi Anton Naum şi sub conducerea lui Th. Buicliu; aceştia o revîndură unei asociaţii de insti­tutori .

Unii din junimişti înfiinţaseră în 1867 şi o librărie a Societăţii „Junimea" — sub direcţia lui Lewandowski —, nu cu scopuri de cîştig, ci numai culturale. Pogor fusese ani­matorul acestei l ibrării , care nu mersese de loc; cărţile erau comandate după preferinţele literare ale lui Pogor, nu şi ale publicului.

Din primul număr al Convorbirilor literare găsim un Apel la autorii români, cu oferta de editură şi cu precizarea condiţiilor cu totul idealiste, adică t ipărirea cărţilor de societatea „Junimea" şi, după scoaterea cheltuielilor, ce­darea venitului net către autor. Societatea nu-şi rezerva, astfel, nici un beneficiu. Ortografia era să fie cea publicată în cartea d-lui Maiorescu: Despre scrierea limbii române: putea fi însă şi alta, după dorinţa autorului.

Iată cărţile anunţate ca apărute pînă atunci: I.M. Melic, Aritmetică, preţul 8 lei; Titu Maiorescu, Despre

scrierea limbei rumăne, 1/2 icosar = 7 lei cursul pieţei Iassi; Pavel Paicu, Epitome Historiae sacrae, ediţiune în usul şcoalelor, cu adnotări rumăne şi cu vocabularu latino-rumăn, preţul 2 1/2 lei ; Schiller, Moar­tea lui Wallenstein, trad. rumănă de E.M. ( = Emilia Maiorescu), preţul 10 lei; Shakespeare, Macbeth, traducere rumănă de P.P. Carp, preţul 5 lei; W. Pütz, Geografia şi Istoria evului vechiu, Manualuprelc-cratu pentru gimnasiele române de Dr. I.G. Meşotă, Prol'esoru în Braşov, 1 voi. (Preţul în România 1 icosaru)1.

3. A treia şi cea mai însemnată manifestare publică a societăţii a fost, desigur, apariţia revistei Convorbiri literare, la 1 martie 1867, cu al cărei destin glorios se con­fundă aproape întreaga noastră mişcare literară t imp de un sfert de veac. Nevoia de a comunica cu publicul prin

1 I .E. Torouţiu, Studii si doc. Ut., IV, p . 463.

130

presă o simţiau junimiştii mai de mult. In urma răsturnă­rii lui Cuza (11 februarie 1866), Maiorescu şi Culianu, ajutaţ i de pana lui I. Negruzzi, scoseseră cele opt numere ale ziarului lor Vocea naţională, în care, pe lîngă lupta pentru dinastie străină şi împotriva separatismului ieşean, Maiorescu se ocupase şi de descentralizare şi de reorga­nizarea Universităţilor, cerînd desfiinţarea facultăţii de litere de la Bucureşti şi mutarea ei la Iaşi, sporindu-i sim­ţitor catedrele.

Concomitent cu apariţia Convorbirilor literare, apăruse şi Gazeta de Iassi1, ziar politic, literar şi comercial, „apare joia şi dumineca" (5 martie 1867 — 14 decemvrie 1867), cu colaboraţia literară a junimiştilor, cu poezii de M.D. Cornea, N. Niculeanu, nuvele de Leon Negruzzi, cu repro­ducerea unor fragmente din studiul Contra Şcoalei Barnu-ţiu, cu studiul lui V. Pogor asupra Istoriei civilizaţiei in Englitera a lui H.T. Buckle şi cu păreri în chestia evreiască în tendinţă evident junimistă. „Nu suntem deci de părerea, declară ziarul în nr. 8, din 30 martie, a acelor domni care subscriu petiţi i pentru a se lua evreilor drepturi de care s-au bucurat pînă în prezent, fără a fi pentru aceasta de părere de a li se întinde acum drepturile politice sau chiar civile."

Tot Maiorescu făcu propunerea înfiinţării unui organ literar al societăţii, într-una din şedinţele din ianuarie 1867, punctul spre care convergeau atitea lecturi de lite­ratură originală şi a atîtor studii ale lui Maiorescu. Bucu­ros de orice inovaţie2, Pogor primi ideea cu entuziasm, mai ales că tipografia societăţii atîta aştepta. Se iscă o vie dis­cuţie asupra t i t lului ; la urmă, Negruzzi propuse ti t lul de Convorbiri literare, pe care Pogor îl admise ca inofensiv: „Cela n'engage à rien!"; îl primi şi Maiorescu, ca „fiind fără pretenţie" —• căci nota esenţială a societăţii era lupta împotriva formelor şi a făgăduielilor umflate. Titlul ne pare astăzi curios; el era însă în gustul t impului , ca şi Transacţiile literare bucureştene ori Relaţiuni ştiinţifice, de o uşoară factură străină, comparabilă cu numeroasele G;schprăche germane. E cu putinţă să fi fost chiar o remi-

1 în chiar primul număr al Gizitei (5 martie 1867), găsim un ecou favorabil lui Maiorescu în chestiunea procesului lui. 2 lasob N35ruzzi, op. cit., p. 87 şi următoarele.

10* 131

niscenţă din Revista Carpaţilor, unde găsim o rubrică a Convorbirilor literare1.

Gît despre direcţie, Pogor i-o propuse abrupt lui Negru-zzi, cîntînd cu glas subţire: „Cu caftan l-am îmbrăcat"; luîndu-1 apoi împreună cu altcineva de subsuori, îl duseră cu pompă în jurul odăii în corul celor de faţă: „Cu caftan l-am îmbrăcat". Astfel a ajuns Negruzzi directorul Convor­birilor literare şi a rămas în istoria noastră literară.

A doua zi, cu Maiorescu, acesta hotărî apariţia bilunară a revistei în formatul IV°, cu două coli de tipar, cu un abo­nament de un galben pe an în România şi numai 4 florini în Austria şi cu un tiraj de 300 de exemplare; revista se vindea astfel sub cost, cu atît mai mult, cu cît avea să se trimită gratuit pe la şcolile şi bibliotecile din Austria; tirajul fu sporit apoi la 500 şi chiar la 800 de foi. Cel dintîi număr apăru la 1 martie 1867, cu următoarea intro­ducere scrisă de Maiorescu:

„In mijlocul agitaţiilor politice, de care fură cuprinse toate spiri­tele în România, mişcarea literară, susţinută înainte cu mult succes de foile literare atît de cunoscute şi preţuite de toată societatea, a încetat cu totul. Cînd vorbesc pasiunile politice, arta şi ştiinţa îşi ascund produsurile lor liniştite. Acum însă cînd în România liberă politica a luat o cale mai statornică şi spiritele sperează într-un viitor mai regulat, se observă natural reînceperea ocupaţiilor literare. în Bucureşti s-a constituit o societate care, organizîndu-se, ar putea produce mult pentru cultura şi instrucţia poporului. în Iaşi, unde, deşi nu se mai află centrul politic, a rămas o inteligenţă destul de răs-pîndită, unde înalte şi numeroase instituţii şcolare întreţin o activi­tate ştiinţifică permanentă, s-a format încă de mai mult timp o socie­tate literară «Junimea», care din an în an ia proporţiuni crescînde şi totodată solide.

Aceste elemente reclamă înfiinţarea unei reviste, care să aibă sco­pul; de a reproduce şi răspîndi tot ce intră în cercul ocupaţiilor lite­rare şi ştiinţifice; de a supune unei critici serioase operele ce apar din orice ramură a ştiinţei, de a da seamă despre activitatea şi pro­ducerile societăţilor literare."2

1 Revista Carpaţilor, 1861, p . 684. 2 Aliniatul din urmă e redactat de Negruzzi, care a semnat, de

altfel, ca director, întreaga introducere. I. Negruzzi, op. cit., p . 93.

132

Peste vreo doi ani, apari ţ ia revistei fu primejduită prin intenţia junimiştilor de a scoate o foaie politică, cu care Convorbirile să se contopească, constituind partea li­terară a foaiei sub direcţie deosebită1. Discuţia ajunsese la o paritate de voturi, şi, dacă n-ar fi fost votul precum­pănitor al lui Maiorescu, revista s-ar fi contopit cu zia­rul, care dispăru şi el fără urme. In 1871, nouă criză; Bern­hardt părăsi tipografia, la a cărei direcţie e anjajat provi­zoriu Balassan, şi, cum nici sub forma aceasta tipografia nu mergea, profitând de o lungă absenţă a lui Negruzzi în străinătate, Maiorescu şi Pogor o vîndură lui H. Goldner, cu obligaţia de a publica revista în anumite condiţii2. Antisemit, supărarea lui Negruzzi fu mare şi ar fi dus chiar la o rupere de relaţii cu Maiorescu ; la Goldner revista nu apăru decît două numere, trecind iarăşi la Balassan, ce-şi întemeiase o nouă tipografie primitivă, pînă ce, cu începe­rea anului VI, se t ipări la Tipografia naţională a lui C. Ro-setti-Solescu, I. Negruzzi, N. Gane şi Anton Naum.

De la această dată, după cum glumeau prietenii, Negru­zzi deveni, exclusiv, „redactorul, culegătorul, corectorul, directorul ba chiar şi cititorul Convorbirilor literare''1. Cu acest an, sporită ca pagini, revista deveni lunară şi, după o apariţie ieşeană de 18 ani, fu mutată la Bucureşti în 1885, o dată cu transferarea lui Negruzzi la Universitatea din Capitală.

Am indicat uşor numai momentele principale prin care a trecut revista; cum directiva ei se determină prin însăşi acţiunea critică a lui Maiorescu, ea se va preciza o dată cu studierea marilor lupte culturale pe care avea să le pornească criticul, din chiar primul ei număr, cu stu­diul asupra Poeziei române în 1867.

1 Este vorba de inofensivul Curierul de Iassi de duminică. Curierul apăru în dec. 1868 si îsi duse o viată ştearsă si intermitentă pînă la 1872.

3 Cercetînd procesele verbale ale societăţii,vedem totuşi că Ne­gruzzi era în curent cu vînzarea. Gf. Procesului-verbal al şedinţei din 13 oct. 1871, I.E. Torouţiu, op. cit., IV, p. 438.

XVI

1. Problema alfabetului latin în discuţiile „Junimii" în 1864—1865. 2. „Despre scrierea limbii române", 1866. 3. Despre literele latine primite de noi fără schimbare. 4. Despre scrierea unor litere primite de noi cu schim­bări. 5. Critica sistemului fonetic. 6. Critica sistemului etimologic. 7. Polemica T. Maiorescu — Timotci Cipa-riu. 8. „Societatea academică română". 9. Atitudinea lui Maiorescu în „Societatea academică română" şi demi­sia lui. 10. „Limba română în jurnalele din Austria",

1868.

1. Circulara ministrului I. Ghica înlocuise alfabetul chirilic cu cel latin, fără a indica şi normele după care avea să se facă această operaţie destul de grea; ea lăsase deci cîmp deschis tuturor iniţiativelor. In primele întruniri ale „Junimii", chestiunea se adusese în discuţie, ca pretu­tindeni, de altfel, şi, cum vacanţele de vară se apropiaseră, Iacob Negruzzi fusese însărcinat cu întocmirea unui proiect. Timp de o lună, lucrase la ţară la acest proiect de ortografie, „fără vreo sistemă hotărîtă, ci mai mult după fantazie şi capriciu —• declară el cu sinceritate1 —, amestecând fone­tismul cu etimologismul în mod cu totul arbitrar".

In toamnă, izbucniseră însă „scandalul" de la Şcoala de fete şi procesul înscenat lui Maiorescu, aşa că activitatea „Junimii", cu şedinţe şi „prelecţiuni populare", trecuse în al doilea plan sau se suprimase cu totul. De abia în toamna lui 1865, se reluară în cabinetul lui Maiorescu discuţiile asupra problemei limbii, pomenite şi de Negruzzi în Amin­tirile lui şi în procesele-verbale ale şedinţelor, din fericire

1 Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea", p. 18.

134

păstrate pentru acea epocă1. Punctul de plecare fu proiec­tul întocmit de Negruzzi în vara lui 1864. încurcate fie de glumele „nesărate" ale lui Paicu, fie de divagaţiile filozo-fico-istorice ale lui Pogor, pe care în fond nu-1 interesa pro­blema ortografiei, conduse fără nici o disciplină, ci numai după fantazia fiecăruia, discuţiile nu ajungeau la nici un rezultat practic, pînă ce, rămas pînă atunci la o parte, Maiorescu începu lectura studiului său Despre scrierea lim-bei române. Ia tă cum sunt înregistrate aceste discuţii şi lectura lui Maiorescu în procesele-verbale ale „Junimii":

Şedinţa IV. Vineri 5 noiemvrie 1865 (la Maiorescu). „Se încep discuţiile asupra ortografiei române. I. Negruzzi citeşte un t ra ta t al său despre această materie. Prima diver­genţă de opinie se iveşte asupra punerii literei qu în loc de k şi c, în cuvintele derivate din cele latineşti cu qu. Pogor susţine pe qu. Negruzzi nu-1 admite. A doua dispută se naşte asupra admiterii sau neadmiterii semnelor, deocamdată a sedilei sub d, s şi t. Negruzzi o combate, ceilalţi vor să o admită. După vii discuţiuni (prelungite pînă la 1 1/2 după miezul nopţii), ne separăm, convingîndu-ne că nici unul nu ne-am lămurit chestiunea în toată întinderea ei. Se amînă dezbaterile pînă la vreo şedinţă viitoare, cu spe­ranţă că atunci se vor afla mai multe punturi de con-ciliaţie."

Procesul-verbal de la 16 noiemvrie 1865 înregistrează iarăşi: „Convorbiri despre ortografie fără rezultat". Şi apoi: „S-a însărcinat Maiorescu cu elaborarea gramaticii române pentru şcoalele primare pînă la finele anului 1865".

Şedinţa următoare (19 noiemvrie 1865) menţionează: „Lectura tratatului de scriere română de Maiorescu (partea I , principiul general)"; iar cea de la 23 noiemvrie: „Conti­nuarea t ratatului de ortografie română de Maiorescu (par­tea paleografică)"cu rezultatul: „Depărtarea din scrierea noastră a literelor qu, th, y, k, şi adoptarea semnului de sedilă sub t şi d, pentru tz şi zu ; iar cea de la 3 decemvrie 1865: „Terminarea tratatului despre scrierea română (critica

1 I . E. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, p. 433, sqq.

135

fonetismului şi a etimologismului)", cu rezultatul: „pri­mirea semnelor scurtării peste a, e, i atît pentru exprimarea lui -h, cît şi a lui x. ,-f"1.

2. Aceasta e geneza studiului Despre scrierea limbei ro­mâne după procesele-verbale ale „Junimii". In însemnările lui din octomvrie 1866, notează: „ în iunie am terminat cartea mea Despre scrierea limbei române, a cărei idee fun­damentală (partea I) o concepusem şi o scrisesem în noaptea de 15/16 noiemvriel865. Important pentru mine ca cea din­ţi i a mea lucrare originală şi concepută cu iuţeala fulgerului. Ultima parte, critica etimologismului, am scris-o în nopţi în care mica mea Livia zăcea bolnavă de un început de holeră, cînd am văzut cu cea mai adîncă strîngere de inimă resignarea micii creaturi."2

I-a fost dat acestui om cu mintea lucidă, de cultură organizată, dar fără o disciplina filologică specială, să ri­dice o chestie de mare importanţă, în care filologii se rătăciseră în cele mai cumplite aberaţii, să o discute cu o competenţă aparent improvizată, dar ţ inută în curent cu cercetările speciale ştiinţifice şi, mai ales, călăuzită de bunul simţ al minţii lui logice şi al instinctului său de artist, care în materie de limbă nu pierde contactul cu realităţile poporului şi nu se lasă stăpînită de teorii abstracte. Lucra­rea e prima luptă întreprinsă de Alaiorescu şi de „Junimea", prima luptă „pentru adevăr", şi totodată prima mare biru­inţă împotriva specialiştilor şi a instituţiilor celor mai calificate pentru a legifera într-o chestiune atît de flagrantă în acea epocă. Numărul atacurilor, ca şi confirmarea evo­luţiei ulterioare a problemei ortografice avea să-i aducă omului şi instituţiei în care lucra acel prestigiu ce nu se poate dispensa de elementul material al hulei3.

1 1. fî. Torouţiu, op. cit., IV, p. 436. 2 T. Maioresou, însemnări, I, p. 124. 3 Despre scrierea limbei române a apărut în ediţia I, la 1866 ; cuprin-

zînd numai partea I şi II a studiului. Critica etimologismului (adică partea a patra) a apărut întîi în Conv. Ut., 1 şi 5 august 1867 (vol.I) ; partea a III , Despre principiul scrierii şi o critică a sistemului fonetic, a apărut întîi în Conv. Ut., VII, nr. 1 nov. şi 1 dec. 1873. Ediţia II a întregii lucrări a apărut Ia „Socec", B u c , 1873; ediţia I I I , la 1893, şi a IV, la 1908.

136

3. Studiul se prezintă sub forma a patru capitole: 1. Despre literele latine primite de noi fără schimbări. 2. Despre scrierea lui M, y, u,, ui, T*., Î, ea şi oa. 3. Despre principiul scrierii şi critica sistemului fonetic. 4. Cercetări lingvistice şi critica sistemului etimologic. Le vom rezuma şi discuta şi noi în ordinea lor. 1. Plecînd de la principiul: „Consonantele şi vocalele,

a căror pronunţare este identică la toate popoarele roma­ne (romanice) de astăzi, s-au pronunţat în acelaşi mod şi de romani", Maiorescu ajunge la concluzia că există 14 sunete în limba noastră ce se vor scrie cu respectivele litere latine, fiindcă se citeau la fel şi de romani (b, d, g, 1, m, n, p , r, s, v, z, h, o, u ) — f ă r ă nici o consideraţie de ordin etimologic (Unii scriau demanetia pentru dimineaţă).

Trecînd la celelalte sunete, în care e controversă, Maio­rescu întreprinde un studiu asupra pronunţării lor în lim­ba latină, bazîndu-se pe studiile de specialitate ale lui Ritschl şi K.L. Schneider, iar mai tîrziu, de importantele lucrări ale lui S. Schuchardt (Der Vokalismus des Vulgärla­teins, 3 vol. 1866-1868) ; W. Corssen, Ueber Aussprache, Vokalis­mus und Betonung der lat. Sprache, 2 vol., ed. a II , 1868-1870).

Din această cercetare mai conchide că: Sunetul e, care e transcris în latineşte prin e, ae, oe, tre­

buie transcris în româneşte numai cu litera e. Sunetul i, care e transcris în latineşte cu trei semne i,

j , y, trebuie transcris în româneşte numai cu litera i (Cipariu scria liertare pentru iertare, iar Circa gayina, pentru găina).

Sunetul SE, inexistent în limba latină, îl transcriem în româneşte cu j .

Sunetul $ , transcris în latineşte prin f şi ph, se transcrie în româneşte numai cu litera f.

Sunetul T transcris în latineşte prin t şi th, trebuie transcris în româneşte numai cu t.

Litera slavono-greacă X, se va scrie cu h acolo unde este aspirare de vocală: haină, hartă, humă etc. ; se va scrie însă cu eh acolo unde nu este numai aspirare, ci se exprimă cu tărie consonantică apropiată de K: chronologie, chor, chaos etc.

Sunetul K, e transcris în limba latină prin trei semne c, k, qu; trebuie transcris în limba română numai cu c şi eh înainte de e şi i.

137

4. In partea a doua a studiului său Maiorescu ajunge la următoarele concluzii:

Litera c trebuie să exprime sunetul ii înainte de e şi i, iar cînd, împotriva geniului limbii noastre, se pronunţă k înainte lui e şi i, să-i adăugăm un h (cheltuiesc, chilie etc.).

La fel literele r şi y trebuie transcrise cu g, înainte de e şi i, cînd se citeşte r, g trebuie în tăr i t cu un h: ghiaţă, unghi etc.

Sunetul n, aproape inexistent la romani; sunetul ui, inexistent; sunetele Tv şi -f>, tot inexistente, rămîn încă în controversă, pentru că nu găsim în cercetarea paleografică a alfabetului latin modul de a le scrie. Ele vor fi studiate aparte.

Transcrierea diftongilor ea şi oa prin é şi 6 este privi tă ca o invenţie nesănătoasă, atît in contra reguiei scrierii ro­mâneşti („acele sunete române pentru care se ştie litera latină corespunzătoare se scriu cu această literă, făcînd abstracţie de la considerări etimologice"), cît şi contra naturii semnelor, nefiind chemat accentul în nici un alfa­bet din lume să exprime pe a.

o. Partea a treia se intitulează: „Despre principiul scrierii şi o critică a sistemului fonetic"1.

Controversa priveşte, aşadar, sunetele u,, ui, -K şi 4, provenind de regulă din t, s, a şi e: trebuiesc ele însemnate cu aceste litere ori cu semne deosebite? Cu ocazia acestei cercetări, Maiorescu îşi propune să combată principiul fonetic, după care pentru fiecare sunet trebuie o literă deosebită, afirmînd că „nu este un principiu general şi absolut al scrierii române, ci trebuie restrîns în mod esen­ţ ia l" . La noi fonetismul era reprezentat prin A. Pumnul.

Argumentarea lui Maiorescu în această privinţă e mai mult specioasă decît exactă. Constatînd că şi în alte limbi

1 Ediţia I din 1866 a cărţii lui nu cuprindea decît partea I şi a Ii-a a studiului său. Ea a atras un studiu al lui Hugo Schuchardt în România din 1873 ; L'ortographe du roumain. Articolul a fost tradus în Columna lui Traian, din 1 iunie 1873, şi reprodus cu observări de P. Grădişteanu în ziarul bucureştean la Românie, 19 iulie 1873. Partea a treia a acestui studiu (apărută mai întîi în Conv. Ut., din 1 noiem-vrie şi 1 decemvrie 1873 şi integrată în ediţia a doua a cărţii apărută la „Socec", 1873) e un răspuns lui Schuchardt, ce se pusese din punctul strict fonetic, adică cel adevărat.

138

litera nu exprimă cu indentitate sunetul, ci numai apro­ximativ (aşa, de pildă, a din madame [citeşte: mêdême] e altul decît cel din matin etc.), el ajunge la concluzia că nicăieri nu se admite fonetismul absolut, ci cu răstrîngeri provenite din dreapta cumpănire între scrierea tuturor sunetelor importante şi înlesnirea de a le ceti apoi. Ca ar­gument împotriva lui Pumnul el arată că toate cuvintele se pronunţă în zeci de feluri; unii zic, de pildă, fer, alţii , fier, hier, her, ser; după legea lui Pumnul că „fiecare sunet are o literă deosebită" ar urma să transcriem toate aceste feluri de pronunţare. Ce argument e acesta? Filologii pot înregistra orice fel de rostire dialectală, scopul limbii literare e însă de a unifica toate rostirile într-una singură şi a o generaliza; ea nu e obligată să înregistreze, de pildă, pe dzic pentru zic şi să renunţe la fonetism sub cuvînt că nu există o literă specială pentru atîtea sunete, ce nu se înregistrează pentru a nu complica prea mult alfabetul.

Din moment ce nu admite fonetismul ca un principiu absolut, îi rămîne să vadă care anume din sunete nouă româneşti aveau nevoie de o literă aparte şi care nu, aceasta după importanţa logică sau gramaticală.

Sunetul -h are în limba noastră o misiune logică (de a marca timpurile în conjugarea I : muta, mută ; de a însemna deosebirea între substantivele feminine articulate şi near­ticulate: luna, lună etc.); îl vom însemna deci cu litera specială ă.

Tot aşa sunetele ş, ţ au importanţa gramaticală la mar­carea numărului şi persoanei şi trebuie însemnate prin litere speciale.

Nu tot aşa şi sunetul l, care n-are importanţă gramati­cală şi nu este decît o umbrire a lui ă şi deci nu trebuie înregistrat printr-un semn special. E inexplicabil cum în acest caz bunul-simţ atî t de lucid al lui Maiorescu a gre­şit, combătînd pe Pumnul, într-o chestiune azi atî t de clară şi definitiv hotărîtă. E drept că încă din 1866 Maio­rescu îşi rezerva cu abilitate viitorul încheind că, în ziua cînd î îşi va cîştiga importanţă logică în limbă, arătînd deosebirea înţelesului mai multor radicale sau deosebirea flecţionară a timpurilor, persoanelor, a genului, a nume­relor sau a cazurilor, atunci va fi un sunet logic şi va tre­bui să aibă o literă aparte.

139

Eroarea vine din rolul ce voia să-şi atribuie ca arbitru între etimologism şi fonetism, ţinîndu-se de punctul de vedere al unui principiu intelectual, căruia trebuie să i se supună principiul fonetic. Socotindu-1 ca fără importanţă, îi tăgăduia deci lui î dreptul de a fi reprezentat printr-o anume literă. In ediţia de la 1893 a cărţii lui, adică după 27 de ani, el recunoaştea că „uzul general" impusese semnul deosebit al sunetului î şi i se supunea, fără să recunoască totuşi şi valabilitatea principiului fonetic. „Fără îndoială, încheia el, scrierea va fi în cea mai mare parte a ei fonetică, dar nu pentru a exprima sonul în sine, ci numai întrucît şi sonul exprimă ideea şi este cea dintîi încorporare a ei. Aceasta e dependenţa raţională a regulei fonetice de prin­cipiul logic în scrierea limbii."

In ceea ce priveşte transcrierea sunetelor ix, UI, u,, cu li­tere latine, Maiorescu propune pe ă, ş, ţ. Ceea ce ne pare astăzi atî t de simplu şi firesc reprezenta una din cele mai mari controverse filologice ale epocii. Gipariu cerea, de pildă, să fie transcrise prin a, e, s, t, fără alt semn, pentru a nu îndepărta fizionomia scrisului nostru de cea a limbii latine: hîrtie s-ar fi citit cum se scrie, dar bratie s-ar fi ci t i t braţe!

Numai într-un singur amănunt Maiorescu alunecă din logica lui sigură, cerînd ca la persoana 3 sing, a perfec­tului conjugării I i i să se scrie â. Perfectul află trebuie să fie deosebit scris de prezentul află; cum apune două semne pe o literă nu e estetic, Maiorescu propunea să se scrie persoana a III a perfectului afla — aceasta fiind cu putinţă întrucît nu admisese semnul Ä pentru l. Evoluţia ulterioară a scrierii noastre n-a confirmat această excepţie, pe care o găsim multă vreme în ortografia Convorbirilor literare.

6. După ce combătuse par ţ ia l fonetismul în numele „principiului intelectual" •— fără ca t impul să-i confirme părerile —, Maiorescu întreprinse în partea a patra a stu­diului său critica sistemului etimologic cu o mult mai mare vigoare şi îndreptăţire. Etimologismul ciparian nu însemna numai neacceptarea semnelor speciale pentru sunetele neexistente in limba latină (ţ, ş, ă, î), ci şi pretenţia ca scrierea să se îndepărteze de pronunţarea actuală pentru

140

a urmări originea cuvintelor. Cipariu propunea, aşadar, să se scrie: mesa pentru masa, feta pentru fată, volia pen­tru voie, scaimbu pentru schimb, bene pentru bine etc. Eti-mologismul nu era numai o problemă alfabetică, ci şi una ortografici şi lingvistică. Pusă astfel problema, evo­luţionistul Maiorescu era în largul lui să demonstreze că limba e un organ viu în continuă transformare şi că alfabetul şi ortografia n-au altă menire decît să înregistreze variaţiile fonetice. „Etimologismul, arată el, voieşte să declare «spu-rie» şi falsă metamorfoza fonetică de sute de ani, prin care a trecut limba cu secole înapoi, încercîndu-se să stăvilească fluctuaţia miilor de ani, prin care a fost împinsă limba română spre dezbinare de cea sanscrită, cea sanscrită spre dezbinare de o limbă veche, despre care nu avem tradiţie contemporană."

Conrupţia fonetică e un fenomen natural , un produs orga­nic, care nu poate fi reglementat de raţiunea individului şi scapă voinţei omului, ascultînd numai de instinctul limbii şi al colectivităţii naţionale. Purismul etimologic ar voi, împotriva mersului firesc al naturii , să reîntroneze o stare fonetică depăşită de mult, de veacuri, şi „să re­vină la sonurile primitive ce corespundeau unui grad de dezvoltare a noţiunilor lui, peste care poporul român a trecut de mult". Nu putem scrie, de pildă, anima în loc de inimă, pentru că inima noastră nu mai are a face cu anima veche. Nu numai sunetele se schimbă, ci şi sensul cuvintelor evoluează; ar fi deci absurd să adaptăm sunetele cuvintelor moderne după cele ale modelelor lor latine, cînd însuşi sensul a evoluat. „Ceea ce etimologiştii numesc «conrupţia fonetică» este propria viaţă a limbii şi a inteli­genţei unui popor, şi nimeni nu are dreptul să li se opună din plăcerea de a vedea derivările lui etimologice expri­mate prin litere."

Critica etimologismului ardelean este definitivă şi magistrală, cu simţ de orientare, de documentare, de ton categoric, încît poate fi considerată ca un model de polemică ştiinţifică creatoare. Ea a trezit, fireşte, protestări pre­tutindeni, dar mai ales în publicistica ardeleană şi în sînul „Societăţii academice" ce se afla sub dominaţia patriotică a învăţaţilor ardeleni.

141

7. Cel m a i zgudu i t de c r i t i ca e t imo log i smu lu i a lui Maiorescu era , negreş i t , T i m o t e i C i p a r i u , mare le lu i teo­re t i c i an , vene rab i lu l filolog de la B l a j , fa ţă de care Maio­rescu a r a t ă , persona l , o deosebi tă cons idera ţ ie şi o recunoaş­t e r e v i z ib i l ă şi în necrologul d i n Convorbiri literare1. In­f luenţa lui fusese, de al t fe l , m a r e a s u p r a ani lor să i d e s t u d i u , d u p ă cum se vede şi d in t r -o scrisoare ce-i adresase în 1857 d in epoca Theres i anu lu i 2 .

L a o obiecţ ie a lui Maiorescu că nu- i răspunsese la cr i ­t i ca sa, C ipa r iu d ă d u o n o t i ţ ă în Românul: „Nu a m r ă s p u n s d i rec t , î n t r - adevăr , pen t ru că p î n ă a s t ăz i nu văzusem acea c r i t i că , n ic i nu aveam ş t i i n ţ ă de ea : de aceia n ic i că p u t e a m

1Conç. lit., XXI (1887-88), p. 646. 2 Iată acea scrisoare, publicată de însuşi Timotei Cipariu, Archi-

vul pentru filologia şi istoria, 1869, p . 438. Braşov, 7 sept. 1857

Stimate domnule, Iartă-mi libertatea care mi o luai de a vă adresa cîteva rînduri,

dar e căşunată printr-o comisie impusă mie, care de o parte poate a mă scuza. Unul din profesorii de istorie al academiei c. r. Tere-siane din Viena, Dr. Zhismann, cu a cărui frate făcu şi tata cu ocaziunea călătoriei prin Istria o cunoştinţă foarte priitoare studiilor d-lui, se ocupă în momentul ăsta cu darea la lumină a unui op care pertractează istoria imperiului bizantin. în el are între altele să citeze şi confesiunea credinţei a patriarhului Iosif II , cam de pe la 1416, care nu se află decît într-un op al lui Nestorius. Astă carte însă nu are nici o bibliotecă vieneză. De aceea profeso­rul se adresă la mine, auzind că plec în Transilvania pe vacanţă, cu speranţă că voi găsi cartea numită mai lesne pe aici. Eu în cauza asta nu-mi văd alt refugiu decît la recunoscuta d-v cunoş­tinţă a opurilor respective — fiind asigurat că dv. nu vă va cădea aşa greu rechemarea în memorie a numitului autor. Vă rog dar a spune d-lui P . . . de se află opul numit la îndemînă sau nu, în care eventuali­tate sper că are bunătatea a-mi prescrie puţinele rînduri care cuprind confesiunea de credinţă a patriarhului Iosif II şi a mi le comunica.

După cum spusese prof. Zhismann, confesiunea asta se află în foile din urmă a cărţii lui Xectarius (?). Sunt aşa liber, Domnul meu, a aştepta de la bunătatea dv. a scuza, dar trebuie să mărturisesc că in egoismul meu sper şi vreun efect al rugăciunii mele.

Complimente de la ai noştri Ti tu L. Maiorescu

Cipariu nu-şi aduce aminte de răspunsul ce-i dăduse tînărului Maiorescu.

142

să răspund. Indirect însă am răspuns ca tuturor criticilor mei în Archivul pentru filologie, mai ales la pagina 84.U 1

Cipariu reluă chestiunea în articolul La una imputa-ţiune, din Archiv2. Ironizîndu-1 că se laudă singur că „a ni­micit cu totul şi redus sistemul etimologic la rangul unei curiozităţi literare, fiindcă atacul a rămas fără rezistare şi alte multe expectoraţii de felul acesta", declară: „Am cunoscut pre tată-său, bunul şi dulcele I. Maiorescu răpo­satul, cu care ne veream.

Cunosc şi toată familia dumisale din Eucerde; am cunoscut şi pre moşu-său şi pe unchii săi Trifi şi Maeri, tot de acolo. Am văzut pe d. T.M. ca prunc în braţele tă-tîni-so, pre la 1841, la Braşov şi Vîlcele, l-am văzut apoi şi la Sabiniu (Sibiu), în 1849-1850, şi după aceea în Viena în mai mulţi ani."

Nu răspunde la „critică", pentru că nu e critică, ci „un atac". Socoteşte a-i fi răspuns indirect în Archivul, nr. 13, p . 248, unde tratase de perfecţionarea limbilor prin „tocitură;" tot aşa in Archivul, nr. XX, p . 385, unde vor­bise ,,de corositatea literară". „Alte răspunsuri, încheia, nu am mai dat d-lui T.M. şi după ce vedem cu cîtă vehe­menţă îşi face criticele sale sau atacurile sale, nici nu-i vom da mai mult —• decît poate în caz de mare nevoie".

Critica „adevărată" avea să vie din partea unui adept al filologului de la Tîrnave, a lui I.M. Moldovan, în Cri­tica d-lui Maiorescu, în Archivul lui Cipariu3.

Scris in limba fantastică a lui Cipariu, articolul canoni­cului este astăzi aproape necitibil. In prima parte, el ia apărarea lui Şincai, a lui Petru Maior şi a Lexiconului de la Buda; în partea a doua (25 mai 1869, p . 495), intră în discuţia criticii făcute de Maiorescu etimologismului ciparian, încheind:

„De va zice cineva: la 1866 d.M. era în rătăcire de aceea a scris rumân. De atunci a venit la cunoştinţa adevărului şi acum scrie bine —• puţin ne va mulţumi. Că dacă d. M, aşa mărginite cunoştinţi avea despre limba română, încît nu ştia scrie cuvîntul «romanii», atunci, pentru a nu în-

1 Răspunsul lui Cipariu e republicat din] Românul în Conv. Ut. nr. 14, din 15 sept. 1867.

2 Archivul, 1869, p. 438. 3 Archivul, Blasiu, 1869, p. 456, 495, 620.

143

trebuinţa un cuvînt mai colorat, a fost mare cutezare din partea d-sale a se lega să dea românilor învăţătură despre scrierea limbii române."

Este drept că Maiorescu a variat asupra ortografiei cuvîntului român, şi cartea sa din 1866 se intitula Despre poezia rumănă; dar cum ştia bine că la urmă uzul biruie şi în puterea lui e norma loquendi et scribendi, reveni repede la forma adoptată azi. Acestei învinuiri a canonicului, Maio­rescu îi răspunse în Direcţia nouă1: „La întrebarea român sau rumân, noi răspundem: şi una şi alta, după cum i se pare scriitorului mai bine la auz". Cu alte cuvinte, uzul va învinge, ceea ce e adevărat şi astăzi în atîtea mici pro­bleme de limbă, în care nu se ştie bine ce formă va izbîndi. Cît despre faptul că i se părea canonicului o enormitate ca un scriitor să nu fie fixat asupra ortografiei numelui propriului său neam, Maiorescu aminteşte oportun că fran­cezii au şovăit mult între françois şi français, după cum ger­manii au şovăit între teutsch şi deutsch. „Limba este o fiinţă organică, încheia Maiorescu, şi nu o figură geometrică, ea poate avea graţie şi fără să aibă simetrie şi regulă paradig-mată , ea cere forme şi dezvoltarea liberă a copacului natural şi nu primeşte subjugarea pedantă, precum o în­cerca Ludovic al XIV-lea la merişorii de pe terasa din Ver­sailles, ciuntiţi în piramide regulate şi urîte."

8. Dacă o societate literară ca „Junimea" discutase cu at î ta zel şi pasiune problema scrierii ridicată prin trecerea de la alfabetul chirilic, e de la sine înţeles că problema avea să preocupe „Societatea academică română", de curînd întemeiată, anume cu scopul studiului limbii naţionale. Discuţiile privitoare la această chestiune ne dau tocmai prilejul de a cerceta raporturile între Maiorescu şi „Socie­tatea academică", de altfel atî t de încordate şi de scurtă durată2 .

în urma raportului ministrului de Instrucţie C A . Rosetti şi din îndemnul directorului său V. A. Urechia, Locotenenta domnească aprobă înfiinţarea unei „Societăţi

1 T. Maiorescu, Critice, I, rd. Minerva, 1915 (la care ne raportăm în toate citatele), p . 223.

2 Chestiunea e studiată şi de 1). Onciul, T. Maiorescu şi Academia română, în Conv. lit., XLIV, I, din 1910.

144

academice române" şi, prin decretul din 22 aprilie 1866, numi ca primi membri pe următorii reprezentanţi ai tuturor provinciilor locuite de români: din Maramureş: Ios. Hodoş şi Alexandru Roman; din Transilvania: T. Cipariu, Gavril Munteanu, G. Bari ţ ; din Bucovina: A. Hurmuzachi, Demitrovici; [...]

Prin decretul din 2 iunie 1867 al Principelui Caro] se mai numiră pentru Moldova: V. Alecsandri, C. Negruzzi, V. Alexandrescu-Urechia; pentru Muntenia: I. Heliade-Rădulescu, A. Treboniu Laurian, C A . Rossetti, I. C. Massimu şi Goneta, în locul decedatului Stamate;, iar prin decretul din 20 iulie, se adaoseră şi Titu Liviu Maiorescu şi adversarul lui de o viaţă N. loneseu, profesorul, academi­cianul, perpetuul deputat şi intermitentul ministru — „au­tor al unei singure broşuri". Solemnitatea inaugurării avu loc la 1 august 1867 şi cîteva zile după aceea societatea şi începu discuţiile în jurul problemei ce făcea preocuparea întregii ţări . în tot cursul dezbaterilor acestei sesiuni din august 1867, Maiorescu nu se prezintă la şedinţe. Prima discuţie se făcu în jurul Operatului asupra ortografiei al lui G. Munteanu1, citit în şedinţa III de la 11/23 august 1867; apoi asupra Raportului comisiunii ortografice2 al lui I.C. Massimu, cetit în şedinţa din 28/9 august 1867; apoi asupra Contraproiectului lui I. Sbiera3; apoi despre Principiul de ortografia română al lui I. Heliade Rădulescu ; apoi despre Sistema ortografică prezentată de Timotei Cipariu în şedinţa de la 31/12 august 18671.

9. Prezenţa lui Maiorescu în sinul Academiei nu e sem­nalată decît in şedinţa de la 7/19 septemvrie, în „protocolul" căreia se menţionează5: „D.T. Maiorescu propune ca vota­rea să se facă cu două treimi a membrilor prezenţi conform art. 18 din statute. Se răspunde că aplicarea numitului arti­col se va dezbate la votarea ortografiei în total ; iar în pri­vinţa articolelor în parte să se proceadă ca şi pînă acum cu majoritatea de voturi". Procedarea lui Maiorescu era, se

1 Anale, 1867, p . 37. 2 Anale, 1867, p . 64. 3 Anale, I, p . 79. 4 Anale, I, p . 189. 6 Anale, I, p . 88.

11 — Titu Maiorescu 145

vede, dilatorie; nici nu putea fi alta într-o Academie în care etimologismul ardelean stăpînea.

Mai participă la şedinţele de la 9, 11, 12, 13, 15 septem­vrie, fără să mai intervină. In sesiunea următoare, el apăru în şedinţa de la 16/28 august 1868, cînd „Societatea aca­demică" hotărî că, deşi secţia filologică nu era în număr (lipseau N. Ionescu, T. Gipariu, C. Munteanu, C. Negruzzi, A. Hurmuzachi, I. Caraiani), să se purceadă la discuţia asupra întocmirii unei gramatici şi a unui dicţionar. Ma-iorescu întrebuinţa şi de data asta metoda dilatorie, cerînd amînarea discuţiilor pînă ce vor fi în număr; propunerea fu respinsă sub cuvînt că: „O lucrare într-un mod sau altul este cu atît mai urgentă şi mai necesară cu cît este în inte­resul societăţii a preveni «sedenţiele» (?) acelora care, poate, direct ori indirect, ar intenţiona sau chiar ar lucra la a face dificil sau imposibil stabilitatea, consolidarea societăţii; şi este de lipsă, de altă parte, a dezminţi în faptă învinuirile şi denunţurile acelor străini şi de români şi limbă şi lite­ra tură , şi de toate interesele române, care ţ in că toată socie­tatea academică ar fi fundată pentru scopuri în intenţiuni politice". Aceasta e ultima prezenţă la şedinţele Socie­tă ţ i i academice. La 28 august, procesul-verbal însemna: „D. Maiorescu, fiind la început, nu se înţelege cum de a părăsit Bucureştii fără a spune preşedintelui delegaţiunii şi respectiv preşedintelui societăţii dacă voieşte a se reîn­toarce ori ba". Abia în sesiunea următoare, în şedinţa de la 12 august 1869, se citi demisiunea lui T. Maiorescu din „Societatea Academica"1.

10. Lupta întreprinsă împotriva etimologismului ar­delean, împotriva bărnuţismului politic tot ardelean avea să o continue pe un teren mai empiric, tot în materie de limbă, prin studiul său Limba română In jurnalele din Austria (1868), în care ne dovedeşte că, dacă învăţaţii

1 Cînd în şedinţa Camerei de la 28 iunie 1871 Maiorescu ceru redu­cerea subvenţiei acordată „Societăţii academice" şiN. Ionescu îl acuză că o face din răzbunare, e de mirat că Maiorescu îi răspunse: „Cît pentru rancunele personale ce am în contra societăţii, după cum zice d. N. Ionescu, ca cestiune personala am onoarea a vă spune că atunci cînd am lucrat ca membru al Societăţii academice, o singură pro­punere ce am fost făcut a fost primită de noi toţi". Care?

146

ardeleni teoretic voiau să anuleze sutele de ani ale evoluţiei limbii, întorcîndu-ne la matca latină, în practică ziarele lor întrebuinţau o limbă în plină descompunere din pricina infiltraţiei germane în vocabular şi sintaxă. Operaţia e făcută cu aceeaşi stăpînire şi abundenţă de citate luate în timpul limitat a cinci luni ale anului 1868 din presa de peste munţ i : Gazeta Transilvaniei, Albina, Telegraful ro­mân, Federaţiunea, Transilvania, Concordia, Familia, cu singura excepţie a Archivului pentru filologie şi istorie al lui Cipariu, scris în limbă curată, în genul:

Se sună (se aude) că în personalul acestui oficiu se vor face schim­bări.

între alte afaceri de restanţă intonăm ( = relevăm) chestiunea naţionalităţilor.

S-a propus în senat a se pune în viaţă. Peşti Naplo, organul corporal (oficial) al partidei guvernului. în consunetul (în conformitate cu) Statutelor. Atac de răpire (Raubanfall = o prădare). Object legător de atenţiune etc., etc.

O cauză naţională — cum era cazul presei din Ardeal — apărată cu o limbă atît de coruptă de influenţe, pe care le combătea politiceşte — n u putea fi decît pierdută de mai înainte. Influenţa germană şi maghiară nu se resimţea, de altfel, numai în vocabular, ci şi în lipsa de fluiditate latină a expresiei gîndirii, în sintaxă, în construcţii, în stilistica greoaie şi nepotrivită firii noastre atî t de sprintene şi lim­pezi.

în partea a treia a acestui studiu, alcătuit după metoda maioresciană a unor simple citaţii pregnante, se interca­lează, după aceeaşi metodă, scurte consideraţii generale de filozofie a limbii şi atacuri principiale împotriva făurito­rilor de limbi artificiale, ca A. T. Laurian în Tentamen criticum, T. Cipariu, şi acelaşi Laurian şi I.C. Massimu în Dicţionarul academic1.

1 Articolul a trezit o mare reacţiune în Ardeal. Polemica se poate urmări în articolul lui G. Bariţ în Transilvania, 1868, p. 366, sub titlul Critica în Conv. Ut., şi în articolul lui Iosif Vulcan în Familia, nr. 2, din iunie 1868. Le reproducem în Anexele nr. 8 şi 9.

11*

XVII

1. Geneza studiului O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. 2. Punctul de plecare hegelian al este­ticii lui Maiorescu. 3. Condiţia materială a poeziei: mijloacele poetului pentru a sensibiliza cuvintele. 4. Problema inîluenţei lui Fr. Th. Vischer asupra studiului lui Maiorescu; atacurile Iui Aron Densusianu. 5. Obiecţii la „condiţia materială a poeziei". 6. „Condiţia ideală a poeziei": sentimentele constituie domeniul exclusiv al poeziei. 7. Cele trei argumente ale lui Maiorescu şi obiec­ţiile ce li se pot aduce. 8. Cele trei asemănări între afecte şi poezie şi obiecţiile ce aducem. 9. Excluderea reflexiuni-lor şi a politicului din poezie. Obiecţii şi limitări. 10. Anexa antologică la studiul său. 11. Asupra poeziei popu­

lare, 1867.

1. Cea dintîi lucrare de critică literară a lui Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, este pornită din intenţia practică de a alcătui o antologie de poezii, „dacă nu mai presus de orice critică, cel puţin insuflate de un simţimînt poetic şi ferite de înjosire în concepţie şi expresie" — după cum afirmă în prefaţa edi­ţiei din 1867. De doi ani aproape, în fiecare şedinţă a „Juni­mii", se citeau şi se alegeau poeziile în vederea volumului şi, la urmă, „dintr-o colecţie de poezii frumoase, a ieşit o critică de poezii rele". Aşa ne declară Maiorescu. Procesele-verbale ale „Junimii", publicate, atîtea cîte s-au găsit1, ne aduc ecoul acestor lecturi. Chiar din procesul-verbala^ primei şedinţe (în înţelesul de cind au început să se facă procese-verbale), din 19 octomvrie 1865, vedem intenţia

1 I .E. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, p . 429.

148

t ipăriri i unei antologii „de poezii române deja publicate, a căror valoare să fie însă în unanimitate recunoscută de toţ i membrii societăţii prezenţi". In şedinţa de la 26 octom-vrie: „I . Negruzzi citeşte pe Donici (fabulele), Scheletti, pe Alecsandri, Maiorescu, pe Bolintineanu, Pogor, pe Văcă-rescu. Din cei trei poeţi dintîi , se primesc cîteva poezii puţin numeroase; din Văcărescu, nici una, „rămînîndu-i însă meritul de a fi produs cea mai memorabilă ilaritate în toţi ascultătorii". Şi, în adevăr, din Donici se reţinură Lupul şi Cucul, Momiţa şi două miţe, Racul, broasca şi ştiuca ; din Alecsandri: Groza, Andrei Popa, Ceasul râu, Cinel-Cinel, Dedicaţie, Pescarul Bosforului, D-aş fi iubit-o; Din Bolintineanu: Furtuna, Eu vin, Muma lui Ştefan, Marioara, Mircea cel Mare, Radu Vodă şi fata din casă.

în şedinţa de la 31 octomvrie 1865, se mai aleseră din Grig. Alexandrescu: Umbra lui Mircea, Ucigaşul fără voie, Cinele Azor, Toporul şi pădurea, Cinele şi căţelul, Clinele şi măgarul; din Bolintineanu: Daniil Sihastru, Mănăs­tirea Putna; din V. Alecsandri: Făt-logofăt, Adio Moldovei; din C. A. Rosetti: Astfel nu e voia ta*; din N. Niculeanu: Vieaţa nu...; din Greţeanu, Gondola.

în şedinţa de la 12 noiemvrie 1865, se mai primeau din Tău tu : Milcovul; din V. Alecsandri, Stelele, Doină, Barca­rola.

Informaţiile se opresc aici, deoarece procesele-verbale între 4 ianuarie 1866—13 octomvrie 1871 s-au pierdut, adică tocmai în epoca lecturilor celorlalte poezii şi a ceti­ri i studiului critic al lui Maiorescu asupra „poeziei române". Ecoul lor ni s-a păstrat totuşi destul de viu în Amintirile lui Iacob Negruzzi1. Lupta o pornise Pogor cu lectura unei poezii a lui Bolintineanu, pe care o măcelărise, în protes­tări le lui N. Gane, N. Scheletti şi Iacob Negruzzi; chemat ca arbitru, Maiorescu se unise cu părerea lui Pogor. Se născu atunci o discuţie confuză asupra chestiunii „ce este poezia?" — pînă ce Maiorescu apăru săptămîna următoare cu o parte a studiului său asupra poeziei române. „Scrierea lui Maio-

* Forma din text reprezintă o transcriere trunchiată şi greşită a versului „Astfel merge lumea, nu e vina ta" (sau a altui vers-refren) din poezia A cui e vina?

1 Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea", p. 50.

149

rescu, afirmă Negruzzi, deschise la cei mai mulţi dintre noi orizonturi noi. Pînă atunci noi judecam valoarea unei poezii numai din instinct natural , fără a încerca să anali­zăm cauzele pentru care cutare poezie ne place, iar cutare alta ne pare rea. De atunci încoace, lucrurile se schimbară; încetul cu încetul, critica îşi făcu loc în societate şi, după un şir de ani, aşa ne deprinsesem cu oarecare idei fundamen­tale comune, încît adesea ne înţelegeam prin simple semne, fără multă vorbă."

Paralel cu cetirea succesivă a studiului lui Maiorescu, urma şi discuţia asupra poeziilor ce trebuiau puse în antolo­gie. Boliac, Momuleanu, Stamati fură înlăturaţ i ; la fel şi El iade; chiar Sburătorul fu respins cu unanimitate. Din Mureşianu se reţinu Deşteaptă-te, române; din Doinele şi Lăcrămioarele lui V. Alecsandri ce apăruseră atunci se reţi­nură două: Groza şi Ceasul rău; din Creţeanu, Gondola; din Sion, nimic.

De unde se crezuse că antologia va fi neîncăpătoare pen­tru a cuprinde tot ce se publicase bun, se constată că nu mai era loc pentru un volum, ci doar pentru o anexă la stu­diul lui Maiorescu, a cărui publicare şi începu din primul număr al Convorbirilor literare din 1 martie 1867, pentru a apărea apoi în volum în iunie 1867.

Reţinem din acestea că „antologia" este o operă colec­tivă a „Junimii", cu o participare destul de activă mai ales a lui Pogor, iar studiul lui Maiorescu are un caracter elemen­tar şi pragmatic, ca întreaga lui activitate adaptată la nevo­ile locului şi ale momentului — şi, deşi influenţat de este­tica hegeliană, întru nimic speculativ. Caracteristica lui stă tocmai în l imitarea la „realităţile noastre".

2. După cum în conferinţa despre Vechea tragedie fran­ceză şi muzica viitorului a lui Richard Wagner, ţ inută la Berlin, la 10 mai 1861, în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz, Maiorescu plecase de la definiţia frumosului dată de Hegel: „frumosul e complecta întrepătrundere a ideii şi a aparenţei sensibile" — tot aşa şi în Poezia română pleacă de la definiţia lui Hegel ; în t imp ce adevărul cuprinde numai idei, „frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă". Sau în definiţia însăşi a lui Hegel, „frumosul

150

e manifestarea sensibilă a Ideii"1. In aceste condiţii, se înţelege de la sine că în orice operă de artă este un conţinut şi o formă, o „idee", şi materia în care se exprimă; criticul literar trebuie să se ocupe, aşadar, de „condiţia materială a poeziei" şi de „condiţia ei ideală", cum, de fapt, îşi şi împarte studiul. La această definiţie se mărgineşte influ­enţa lui Hegel, al cărui sistem speculează at î t de mult asupra artei. Nimic peste această definiţie în studiul lui Maiorescu. Cum expunerea unui conţinut într-o formă {fără speculaţia lui Hegel asupra conceptului concret sau asupra raporturilor între ar tă , religie şi filozofie, prin care se realizează libertatea spiritului etc.) e un lucru elemen­tar , s-ar părea că influenţa lui Hegel e fără mare importan­ţ ă . Vom cerceta totuşi concluziile practice pe care le-a tras Maiorescu în domeniul li teraturii noastre pentru epoca în care scria.

3. în deosebirile de celelalte arte realizate într-un mate­rial plastic (pictura, sculptura, arhitectura, muzica), poe­zia se realizează prin cuvinte; materialul poetului nu e în lumea dinafară, ci în conştiinţa noastră şi constă în ima­ginile trezite de cuvintele poetice. Pentru ca să existe, prima condiţie a poeziei e să deştepte prin cuvinte imagini sensibile în fantazia ascultătorului. Pe cînd cuvintele prozaice dau numai noţiuni abstracte, dematerializate, va­labile pentru adevăr şi ştiinţă, cuvintele poetice trebuie să trezească imagini sensibile, lucru cu atît mai greu şi mai necesar, cu cît cuvintele se dematerializează cu t impul, aşa că poetul e silit să le redea vigoarea pierdută prin anumite procedee.

Iată mijloacele de care se foloseşte: a) în primul rînd, este alegerea cuvântului celui mai

puţin abstract. Aşa, în loc de a spune „simt durere", e preferabil să se întrebuinţeze forma mai expresivă: „Durerea mă pătrunde, durerea mă săgeată" ; sau cuvîntul concret în locul celui abstract, ca Mureşianu în:

N-ajunse iataganul barbarei semilune,

1 Hegel, Vorlesungen über Aesthetik, Leipzig, 1829, I, p . 141.

1 151

ori ca Shakespeare, ce se fereşte de cuvinte abstracte sau le însoţeşte cu o imagine sensibilă.

b) Al doilea mijloc este întărirea substantivelor şi ver­belor dematerializate prin adjective şi adverbe, adică prin „epitete ornante". De aici întrebuinţarea lor atît de inte­grantă în Homer, pînă la saturaţie: Achii cel iute la picior, Diomed cel bun la strigăt etc., şi , în definitiv, la toţi poe­ţii, a adjectivelor ce personalizează:

...Scoase doi bani netezi din vechea, sa pungă

...înalţă-ţi l a t a frunte ţi cată-n jur de tine.

c) Alt mijloc e întrebuinţarea personificărilor care însu­fleţesc cuvintele abstracte. în Horaţiu, grija se urcă pe corăbii:

Scandit aeratas vitiosa naçes Cura.

în Homer: Săgeata zboa ră cu voluptate pentru a gusta carnea inamica.

în Bolintineanu: Luna doarme pe un nor.

în Sofocle, ajutorul are ochi voioşi. în Macbeth:

Grozavul omor Ce santinela sa, lupul, l-a trezit Urlindu-i ora nopţii, păşeşte stafios...

( t rad . P . P . Carp)

d) Alt mijloc e întrebuinţarea comparaţiei, metaforei, a tropului în genere. Comparaţia pleacă din nevoia sen­sibilizării obiectelor; pentru a-şi produce efectul, ea trebuie să fie relativ nouă, căci prin întrebuinţare pierde elementul sensibil: frumoasă ca o floare, galben ca ceara, albă ca zăpada etc. sunt comparaţii banalizate şi nu mai sensibilizează nimic; pe lîngă aceasta, comparaţia trebuie să fie şi „justa", adică să acopere bine obiectul cu care se compară.

într-un cuvînt, dacă poetul nu poate fi totdeauna nou prin conţinut, prin „idee", întrucît sentimentele omeneşti

152

sunt pururi aceleaşi, el trebuie să fie nou prin expresie, sta­bilind prin cuvînt „un raport pînă atunci necunoscut între lumea intelectuală şi cea materială şi să descopere, astfel, o nouă armonie a naturi i" .

4. Sunt cunoscute atacurile lui Aron Densusianu, din Federaţiunea, privitoare la „plagiatul" lui Maiorescu al ideilor din Estetica lui Fr. Th. Vischer1. Iată cîteva extrase din aceste atacuri:

„Broşura, scria A. Densusianu, are însă şi trei părţ i pozitive, şi anume:

Intîia — scriitorul a avut nesocotinţă, a cutezat chiar să copieze aşa-numitele sale teorii estetice din un scriitor german, despre care do altminterelea tace ca mormîntul, voind să păuneze la noi cu penele altuia—fabula coţofanei.

A doua: D-l plagiator, deşi profesor de filozofie şi, prin urmare, de estetică la Universitatea din Iaşi, n-a înţeles pe scriitorul german, şi, neputînd să-1 traducă şi să-1 publice tot sub numele său, 1-a jumulit şi i-a schilodat cumplit ideile.

A treia: D-l T. Maiorescu aruncă anatema asupra subiec­telor istorice, a sentimentelor şi tendinţelor naţionale, căci, sub naţionalitate, zice dînsul în alt loc, „se ascunde egoismul şi barbaria"2.

Că Maiorescu s-a folosit de Estetica lui Vische?-5, luîn-du-i uneori chiar exemplele, se poate vedea din cîteva citate, fără a-i da faptului vreo importanţă deosebită.

„Mai înainte de toate, scrie Vischer4, vedem acele mij­loace simple prin care poetul îşi sensibilizează ideile. Poe­zia nu trebuie să lase ca cuvîntul să fie numai un concept mort pentru fantazie. Fiindcă substantivul, ca subiect al construcţiei, în limba de toate zilele este un concept uscat, sec, astfel remediul cel mai de aproape pentru a-1 înviora în fantazia noastră este a-i adăuga epitete. Epi tetul este

1 A. Densusianu, Critica unei critici, în foiletonul Federaţiei din Pesta, I, no. 82, din 31 mai/11 iunie 186 8; I I , no. 83, din 2/14 iunie, III , no. 85, din 6/18 iunie, no. 87, din 9/21 iunie. Retipărite în Cercetări literare, Iaşi, ed. Şaraga, 1887.

2 Aluzie la un pasagiu din Contra şcoalei Barnuţiu. 3 Aesthetik oder Wissenschaft des Schönen von Dr.Fr.Th. Vischer,

Stuttgart, 1848-57, voi I I I . 4 Fr.Th. Vischer, op, cit., I I I , p . 1221. Citatele sunt luate din

A. Densusianu, cu oarecari remanieri ale formei.

153

aici adăugire, iar nu predicat ; pentru că aici nu e vorba încă despre o enunţare, care are să se facă numai cu ajutorul între­gii construcţii, ci e vorba despre dezvoltarea subiectului în sine pentru a-1 înfăţişa cît mai viu şi mai expresiv înain­tea ochilor interni sau ai fantaziei. Aceasta va să zică «epi­tet ornant» (epitheton ornans), care din punctul de vedere numai al prozei este doar un ornament acăţat aşa-zicînd de idee, iar din punct de vedere al poeziei, este o dezgheţare, o încălzire a imaginei, care s-a răcit şi a îngheţat în cuvîntul de toate zilele. Această dezvoltare este at î t de directă în poezie, încît ea, mai cu seamă pe terenul epic, îşi fixează epitetele ca ceva statornic, neschimbat; ea nu face aceasta ca să aibă cu ce să-şi umple versul. Cuvintele înaripate ale lui Homer ca, de pildă, Ackeii pletoşi, moartea lungitoare, adică «care lungeşte pe om la pămînt», oricît se repetă, nu ne displac totuşi niciodată."

îndreptăţirea întrebuinţării „epitetului" este aceeaşi, fără ca asemănarea să se scoboare şi în exemple. în alinia­tele de la pagina următoare găsim însă:

„Sensibilizarea se poate îndeplini şi prin aceea că poetul exprimă situaţia sau faptul şi printr-un verb. Aici totdea­una sunt a se prefera verbele, care au o însemnare mai nemijlocită, mai ageră, mai sensibilă sau mai expresivă. Este mai poetic a zice: durerea mă scurmă, mă sapă, mă roade, mă săgeată, decît mă mişcă, mă cuprinde şi a."

Exemplul cu durerea mă pătrunde, durerea mă săgeată, ca mai expresive decît „simt durerea", se găseşte la amîn-doi scriitorii1.

Iată alt pasagiu privitor la comparaţie, metaforă, meto­nimie, personificare întrebuinţate ca mijloace de a sensibi­liza cuvintele abstracte:

„Este un ce caracteristic la metonimie, scrie Vischer2, că ea nu urmează numai legile individualizării, punînd particularul în loc de general, de ex. Ciceron, în loc de ora­tor, cline, în loc de animal, ci din contra, ea pune generalul, abstractul în locul specialului, particularului, concretului, de ex. secolul, în loc de generaţiile in viaţă, omenirea, în loc de oameni, speranţa, în loc de cel ce speră, războiul şi pacea, în loc de ceea ce se cuprinde în ele, cochetăria, în loc

1FT. Th. Vischer, op. cit., III, p. 1222. 2Fr. Th. Vischer, op. cit., III, p. 1223-1224.

154

de vestmintele în care se înzorzonează, omorul, în loc de •omorîtor. Aceasta nu e, de altfel, decît o prescurtare logică, ce se întîmplă în toate limbile, chiar şi în proza de toate zilele. Din această lungă depărtare trebuie să facem totuşi numai un pas şi ajungem în centrul, în inima poeziei. Această procedură nu se întîmplă numai prin aceea că poetul pune abstractul acolo unde proza nu l-ar fi pus, de ex. cînd zice Macbeth înainte de a-1 omorî pe Duncan, «acum merge omo­rul la, lucrul lui», pentru că aici şi în limba de toate zilele se poate pune omorul în loc de omorîtor, ci poetul însufle­ţeşte întotdeauna, personifică abstractul.

Cu o putere originală se face aceasta prin epitet şi verb, împreună cu celelalte dezvoltări şi adăugiri, ca de ex. strigă Macduff la Shakespeare: «cumplitul omor deşteptat de lup, sentinela sa, care, urlînd, îi dă semnalul, se scoală şi se duce ca o stafie la ţ in ta lui». «Cochetăria zace în dulap îmbrăcată în haine de mătasă ; războiul se zburleşte şi-şi rînjeşte din­ţ i i în ochii blînzi ai păcii» etc. Din acestea se vede că perso­nificarea este acelaşi act prin care s-au născut zeii, cu sin­gura deosebire că personificarea rămîne numai o aparenţă liberă, estetică, pe cînd creaţiunile cele mai însemnate ale mitologiei s-au fixat în credinţă ca persoane reale. Cu toată fixarea însă, această personificare a rămas totuşi şi ca un act liber al fantaziei, care se repetă cu at î t mai des şi are efect cu atî t mai uşor cu cît oamenii s-au dedat, s-au învăţat cu personificarea de zei. Cei vechi posedă o fanta-zie atî t de îndrăzneaţă în însufleţirea conceptelor generale, cum abia s-ar fi putut aştepta de la liniştea lor plastică. La Sofocle, ajutorul are ochi voioşi; vorbele, la Euripide şi Aristofan, au ochi neprietenoşi, chiar şi sufletului i se atri­buie ochi, calomnia are ochi arzători, la Shakespeare, gelo­zia este un monstru cu ochi verzi. Şi Horaţiu are personificări foarte fantastice, de ex. grija, care se suie pe cal din dărăp-tul călăreţului."

Exemplul din Sofocle cu ajutorul are ochii voioşi şi cel din Macbeth, de altfel at î t de rău tradus de P . Carp:

Grozavul omor Ce sentinela sa, lupul, 1-a trezit etc.

se găsesc şi în Vischer, iar exemplul din Horaţiu e în­gemănat cu cel dat de Maiorescu.

155

In privinţa materializării cuvintelor, prin întrebuinţa­rea concretului în locul abstractului sau a particularului în locul generalului, Maiorescu stă pe poziţie; Vischer observă însă că se găseşte deseori şi procesul invers, adică întrebuinţarea abstractului în locul concretului: omorul în locul omorltorului etc. ; pentru a rămîne pe terenul mate­rializării, el arată însă că în acest caz expresiile abstracte sunt susţinute apoi prin personificări — „cumplitul omor deşteptat de lup etc." — , ca şi cum omorul ar fi o fiinţă. E de observat că ar fi fost mai natural ca poetul să nu abs­tractizeze întîi noţiunea, pentru a o materializa apoi prin personificare; să fi zis, aşadar: omorîtorul, şi nu omorul deşteptat de lup, adică o dublă mişcare, pentru a rămînea, în definitiv, pe loc.

Care e concluzia „plagiatului", în jurul căruia Aron Densusianu a făcut at î ta larmă? E neîndoios că Maiorescu a cunoscut estetica lui Vischer şi e evident că a scos din-trînsa cîteva exemple. în ceea ce priveşte „ideile", ele nu erau nici ale lui, nici ale lui Vischer, ci constituiau un bun comun al t impului. Estetica nu aşteptase milenii pentru a se ocupa de epitete, personificări, comparaţii, metafore etc. şi a le preciza caracterul fie numai şi pe baza cercetării poemelor homerice, din care, nu mai departe, Lessing, scosese atîtea observaţii interesante în Laokoonul său.

Studiul lui Maiorescu asupra Poeziei române are un carac­ter didactic şi elementar, cu idei curente în estetica idea­listă a t impului ; meritul lui stă în aplicarea lor în cadrele literaturii române, cu discernămînt şi consecvenţă, şi de a fi pus frîu unei producţii poetice inadmisibile.

5. Atît Vischer şi Maiorescu, ca şi toţi esteticienii tim­pului se raportă la concepţia artei clasice, în care poezia tinde spre artele plastice, spre materializare, de unde şi vechea idee a poetului grec, redată at î t de pregnant de Hora-ţ iu : ut pictura poesis. Poezia e o pictură mută . Cuvîntul abstract, dematerializat, trebuie deci înviorat, materiali­zat prin epitete, prin comparaţie, prin metafore, prin perso­nificări, pentru a căpăta o nouă viaţă şi vigoare. Romantis­mul, întrucîtva şi simbolismul, prelungirea lui, în chip absolut, au schimbat direcţia de mişcare a poeziei, smul-gînd-o din procesul ei de apropiere de artele plastice, pen-

153

t ru a o îndruma spre muzică, artă prin esenţa abstractă şi imaterială, imprecisă. Comparaţiile şi metaforele care mer­geau toate în arta clasică spre materializare:

Scandit aeratas vitiosa naves Cura

încep să se îndrepte acum şi spre abstracţie, spre ştergerea contururilor, spre solubilizarea noţiunii în impreciziune. Cînd Eminescu scria:

Braţ molatic ca gîndirea unui împărat poet, rupea cu procedeul clasic al materializării şi-1 înlocuia cu un proces invers: elementul material al „braţului" era compa­ra t şi poetizat mai subtil prin elementul imaterial al gîndi-rii . Un poet clasic ar fi comparat invers: gîndirea unui împărat poet cu un braţ molatic de femeie. E un exemplu, pe care procesul poeziei moderne sau mai bine zis moderniste 1-a multiplicat şi generalizat; în poezia noastră simbolistă: părul e negru „ca greşala imaculatelor fecioare" ; corăbiile din port sunt „niste suveniruri smulse îndepărtatului tre­cut".

Cînd Shakespeare întrebuinţează deci „omorul" pentru „omorîtor" (şi exemplul e foarte răspîndit în opera lui) era un precursor romantic al unei noi estetice ce procedează invers, de la concret la abstract.

Intrucît ideile lui Maiorescu sunt legate de estetica t impului , ar fi nedrept să le combatem pe bazo. ideilor moderne asupra poeziei. El reducea „condiţia materială a poeziei" la sensibilizarea cuvintelor prin epitete, imagini, comparaţii, metafore, personificări, metonimii etc. „Particu­larităţile stilului poetic (expresii determinante, epitete, personificări, comparaţii)—scria el—purced toate din trebu­inţa de a sensibiliza gîndirea obiectelor; aceasta provine din necesitatea de a crea poeziei elementul material , ce nu-] află gata afară de sine, de care însă nu se poate lipsi nici o lucrare de ar tă , frumosul fiind tocmai exprimarea unei idei sub o formă sensibilă corespunzătoare".

Poezia, în realitate, nu mai este privită prin prisma figu­rilor retorice. Limba are o îndoită funcţiune: una logică, noţională, prin care se exprimă noţiunile, în limbajul curent sau ştiinţific, simplu mijloc de comunicare a gîndirii între

157

oameni, cu un caracter deci social. A doua funcţie e de natură poetică şi nu se transmite pe cale noţională, ci pe cale de sugestie. Nu există, aşadar, cuvinte „poetice" în sine; ace­laşi cuvînt e şi poetic şi prozaic, după cum e întrebuinţat în funcţia lui noţională sau sugestivă. Valoarea lui poetică nu este numaidecît trezită prin epitet, imagine, personifi­care, metaforă, ci prin elementul de sugestie pe care-1 con­ţine. De unde vine forţa de sugestie acumulată în cuvinte? Ar fi sa schiţăm o estetică a poeziei lirice moderne, atî t de discutată cu ocazia „poeziei pure" — dar în nici o le­gătură cu cele cîteva consideraţii didactice asupra „con­diţiei materiale" a poeziei — în genere — scoase din stu­diul poeţilor antici.

Versuri raciniene ca: ... Le fond des bois et leur vaste silence ... Dieux, que ne suis-je assise à l'ombre des forêts. ... Lieux charmants où mon coeur vous avait adorée. ... Ariane, ma soeur, de quel amour blessée

Vous mourûtes aux bords où vous fûtes laissée. sau:

La fille de Minos et de Pasiphaé,

nu-şi scot valoarea din calitatea „poetică" a cuvintelor, nici din epitete, nici din imagini, nici din personificări, nici din comparaţii sau metafore. Cuvintele sunt nude: poezia iese din sugestiile trezite din înlănţuirea lor în u-nitatea absolută a versului; ceea ce nu înseamnă că şi epitetul, imaginea, metafora etc. nu conţin elemente pu­ternice de sugestie; nu sunt însă indispensabile şi, mai ales, dacă n-au un caracter de originalitate, îşi pierd re­pede valoarea de sugestie. Dacă se pot cita din Racine astfel de versuri fără epitete ornante, metafore şi alte ma­terializări, cîte nu s-ar putea cita din poezia simbolistă, a cărei intenţie e de a reda ceea ce nu se poate exprima în proză, adicl inefabilul?

6. în partea a doua a studiului, „condiţia ideală a poe­ziei", Maiorescu se ocupă cu „ideile" ce trebuie să se manifeste în materie sensibilă, pentru ca să avem artă , şi nu ştiinţă, întrebuinţarea cuvîntului ambiguu de „idee" vine de la

158

Hegel, la care se integra însă într-un sistem idealist, unde arta e legată de sfera Spiritului absolut, ca şi religia şi filo­zofia, cele trei forme prin care se ajunge la l ibertatea spiri­tului . Adevărul şi frumosul sunt acelaşi lucru, şi în acelaşi timp distincte: „Adevărul, scrie Hegel1, este Ideea ca idee, considerată în sine şi în principiul său universal şi încît e gîndită ca atare. în adevăr, nu e existenţa sa sensibilă şi materială ; gîndul contemplă în ea numai ideea universală. Ideea trebuie să aibă însă o realizare externă şi să-şi cîştige o existenţă efectivă determinată. Şi adevărul există ca atare; dar pe cînd, în existenţa lui externă determinată, e imediat pentru conştiinţă, şi conceptul rămîne imediat una cu aparenţa externă, Ideea nu e numai adevărată, ci şi frumoasă. Frumosul se defineşte deci ca apariţia sensibilă a Ideii." Nimic din această speculaţie în Maiorescu. La dînsul ideea nu e însă de ordin intelectual, cum ne-am putea aştepta, aşa că se creează oarecare confuzie. „Ideea sau obiec­tul exprimat prin poezie, scrie Maiorescu, este totdeauna un simţimînt sau o pasiune şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ţine de tărîmul ştiinţific fie în teo­rie, fie în aplicare practică."

De aici concluzia: iubirea, ura, tristeţea, bucuria, mînia etc. sunt obiecte poetice; învăţătura, preceptele morale, politica etc. sunt obiectele ştiinţei, şi nu ale artei, cu singura excepţie cînd servesc în chip auxiliar la expri­marea pasiunilor, cum e, de pildă, Faust al lui Goethe, unde ni se vorbeşte de ştiinţă, sau Horace al lui Corneille, unde ni se vorbeşte de istoria romană.

Distincţia între obiectele diferite ale artei şi ale ştiinţei e curentă în estetica timpului; o găsim expusă pe larg în Estetica lui Vischer şi în amendările ei în cazuri excepţio­nale, de care aminteşte şi Maiorescu:

„Trebuie să observ, scrie Vischer2, că poezia poate şi este îndreptăţită să se ocupe şi cu lucruri abstracte. Aceasta nu stă în contrazicere cu capitolul 16, în care s-a arătat nu­mai că nu este permis a se schimba ideea cu un concept abstract, pentru că acolo este vorba despre centrul unui tot estetic, aici, din contra, numai despre ceea ce poate

1 Hegel, Vorlesungen über Aesth., 1, 141. 2 Fr. Th. Vischer, op. cit., I I I , 1186.

"9

să intervină, să se amestece doar un moment în decursul acelui tot. Fireşte, un asemenea moment prozaic trebuie să stea în strînsă legătură cu fondul sau cu evoluţiile centru­lui sau ideii ori a operei; astfel de împrejurări cu totul pro­zaice, de ex. chestiuni de drept, pot să provoace cele mai cumplite pasiuni, problemele de ştiinţă — cele mai grele lupte sufleteşti şi iarăşi, din contra, se poate ca puteri mo­rale să îndeplinească fapte, să întemeieze reforme, evoluţii, care coprind în sine şi păr ţ i prozaice, pe care poetul trebuie să le pună în evidenţă; tot aceste puteri morale pot să-şi arate avuţia şi adîncimea lor, exprimînd adevăruri univer­sale, sentinţe pline de înţelepciune, precum un caracter rău îşi exprimă voinţa prin minciuni şi contraziceri. Ba toate aceste sunt tocmai necesare, cînd arta, prin mijlocirea limbei, înfăţişează viaţa în toate formele în care ea se descoperă: şi nu trebuie să uităm că artele plastice sunt lipsite de această prerogativă, fiindcă ele nu pot înfăţişa viaţa în tot modul ei de a fi. Astfel, opere poetice cuprin­zătoare, în care poetul poate să împletească cugetări în formă abstractă fără să vatăme obiectivitatea şi întruparea estetică, devin tezaure de adînci adevăruri. Operele lui Sha­kespeare şi ale lui Goethe sunt toate pline de sarea înţelep­ciunii."

7. Maiorescu îşi propune apoi să cerceteze pentru ce poezia, această noble inutilité a doamnei de Staël, nu se ocupă cu idei, ci cu sentimente şi pasiuni. Primul motiv e că, poe­zia trebuind să fie înţeleasă de toţi , „nu-şi poate alege obiec­te, care se ţ in de domeniul ocupaţiunilor exclusive, pre­cum sunt cele ştiinţifice, fiindcă aceste rămîn neînţelese pentru marea majoritate a poporului". Întrebarea e însă: pentru ce poezia trebuie sa fie înţeleasă de toţi? E, negreşit, concepţia artei antice, al cărei limbaj universal se adresează deopotrivă tuturor; e, de altfel, şi concepţia artei romantice. Epoca noastră a evoluat în această pr ivinţă; nu că-şi pro­pune ca scop adevărul ştiinţific sau învăţătura — deşi poezia ştiinţifică, didactică a existat în toate vremile cu scopuri pragmatice—, ci prin tehnicitatea ei, prin valoarea ei inteleetuală se îndreaptă adesea către o clasă de cetitori nu numai cultă dar chiar şi specializată; în poezie, de altfel, ca şi în alte arte, în muzică, de pildă. Poezia lui Mallarmé,

160

a lui Paul Valéry, ca şi întreaga muzică franceză modernă cere o disciplină, o iniţiere tehnică, o cultură determinată-— ce ne depărtează de la concepţia universalităţii artei, a artei pentru toţi , care nu poate grăi decît limba pasiunilor. Chiar dacă i-am limita artei obiectul sentimentelor, inter­vine, după cum am spus, elementul tehnic, rafinamentul formei, intelectualitatea imaginei, elipticitatea expresiei şi atîtea alte mijloace, care au făcut din arta de azi „o difi­cultate învinsă". Exclusivitatea pasiunilor în domeniul poeziei nu este, aşadar, complet acoperită prin nevoia de a fi pe înţelesul tuturor: însuşi conceptul universalităţii s-a fărâmiţat în epoca noastră după stratificarea estetică a publicului impusă de diferenţierea de gust şi de cultură specializată.

Dacă poezia ar avea ca obiect ideile, ea nu numai că n-ar fi înţeleasă de toţi , cerînd cunoştinţe speciale, dar şi-ar pierde actualitatea, întrucît interesul publicului îşi variază preosupările după împrejurări. „Prin urmare, afirmă Maiorescu, poezia rătăcită în sfera ştiinţei şi a politicii rămîne întîi neînţeleasă şi neinteresantă pentru marea majo­ri tate a oamenilor contemporani şi este, al doilea, pierdută în generaţiile următoare chiar pentru cercul restrîns de indivizi pentru care a avut un sens şi o atracţie în ziua naş­terii ei". Sau: „însă prea rară este, este de prea mare preţ şi valoare acea creaţiune a spiritului omenesc ce se numeşte poezie, pentru a fi expusă vicisitudinii mobile a zilnicelor interese. De magica figură ce poetul a creat-o din abundenţa inimii sale, trebuie să se frîngă valul t impului şi să o lase intactă pentru generaţiile viitoare, ca o scumpă moştenire seculară a geniului omenesc."

Argumentul e scos tot din concepţia universalităţii artei, împinsă nu numai la spaţiu, ci şi la t imp ; obiectul poeziei trebuie să fie profund omenesc şi pe cît se poate invariabil, adică valabil pentru toate vremile. Lăsăm la o parte evoluţia aminti tă a sensului acestei universalităţi. A spune că obiectul poeziei este sentimentul sau pasiunea nu ajunge. Ce sentiment? Ce pasiune? Pasiunea nu e o forţă de sine stătătoare, ce se consumă în sine; ea are un obiect, asupra căreia se exercită. E neîndoios că îndărătul oricărei opere de artă e o pasiune fără care nu se poate face nimic consistent, dar care se îndreaptă spre obiecte diferite. Exis-

12 161

tenta pasiunii importă, şi nu obiectul ei. Faptul ca ele se-dezlănţuie de obicei în domeniul sentimental propriu-zis-(iubire, ură, gelozie etc.) vine şi de la universalitatea, dar şi de la vehemenţa, de la volumul lor. In principiu însă,, orice lucru poate fi obiectul unei pasiuni şi ca atare obiectul unei preocupări artistice; rămîne numai ca pasiunea să fie at î t de puternică spre a-1 putea transfigura şi comunica. Intr-o epocă dată, argumentează Maiorescu, societatea română se preocupa de problema descentralizării (exemplul e dintre cele mai absurde); „ce interes ar mai trezi o poezie închinată descentralizării, cînd ea va fi rezolvată sau nu va mai fi la ordinea zilei?" Nu interesează „descentralizarea",, ci pasiunea poetului pentru ea, precum nu interesează teoria atomistică, ci pasiunea lui Lucreţiu pentru ea, sau multe: din preocupările politice şi religioase, fără universalitate în t imp şi spaţiu, ale Divinei comedii, ci, pe de o parte,, pasiunea lui Dante pentru ele şi, pe urmă, marea lui ar tă . Că „descentralizarea" nu poate dezlănţui pasiunea unui poet, este altă latură a problemei, dar, dacă s-ar întîmpla totuşi, şi poetul ar fi un mare artist al cuvîntului, ea ar putea fi obiectul interesului poetic.

Al treilea argument în limitarea obiectului poeziei numai la pasiuni este scos din concepţia artei ca un „repaos al inteligenţei", un liman „pentru a da inteligenţei agitate o» linişte salutară". Preocuparea ştiinţifică se încadrează în două întrebări: din ce cauză? şi spre ce scop?; împinsă,, astfel, de forma apriorică a cauzalităţii, omenirea nu-şi mai găseşte odihna în cercetarea ei ştiinţifică, deoarece prima cauză şi ultimul efect îi sunt pururi refuzate. Poezia trebuie să se elibereze de tirania nexului cauzal, ocupîndu-se de sentimente şi de pasiuni de sine stătătoare: „ele au o naştere şi o terminare pronunţată, au un început simţit şi o catas­trofă hotărîtă şi sunt dar obiecte prezentabile sub forma limitată a sensibilităţii".

Valabilitatea exclusivă a argumentului ne scapă. Oame­nii nu caută în artă o dezrobire de sub tirania obositoare a legii cauzalităţii . Contemplăm un apus de soare sau orice mare fenomen al naturi i cu o desfătare estetică, pe care n-o stînjeneşte întru nimic conştiinţa legăturii lor cauzale. Că ştiinţa are ca scop cercetarea unor fenomene în eternă scurgere şi că, prin urmare, e nelimitată, e neîndoios; că

162

a r t a e l imitată şi se ocupă cu particularul e tot atît de neîn­doios. E însăşi natura preocupării lor. Mintea nu caută însă odihna uneia de oboseala alteia; aceasta în înţeles filozo­fic. Că mulţi citesc literatură pentru a se mai „distra" de ocupaţiile zilnice, e altceva ; ei citesc însă atunci literatură distractivă, romane poliţiste, de pildă, şi nu poezie, în nici un caz pe Homer, pe Dante, pe Mallarmé sau pe Rilke. Arta nu e „un repaos al minţi i" în sensul acesta (concepţia vine tot din ideea universalităţii ei) ; ea poate cere o sfor­ţare şi mai mare decît o lucrare ştiinţifică. Arta e în adevăr „o eliberare" prin impersonalizare, dar despre asta mai tîrziu, cu atî t mai mult, cu cît, prin canalul lui Schopen­hauer, e tema esenţială a esteticei maioresciene. Faptul puţinei citiri a poeziei e, de altfel, o dovadă de ce fel de „repaos al inteligenţei" e; la mii de oameni se găseşte doar un cititor şi la sute de mii, un cunoscător adevărat de poezie.

3. Din moment ce îi e dat poeziei să se ocupe de afecte, îi rămînea lui Maiorescu obligaţia de a cerceta deosebirile ce le disting de celelalte stări sufleteşti. El le statorniceşte la trei:

a) O mai mare iuţeală de idei produse sub impulsiunea afectului; într-o singură clipă de spaimă, de pildă, ne poate străbate un număr prodigios de idei. „Prin urmare, încheie Maiorescu, regula ce o scoatem pentru poezie din această considerare a afectelor se poate exprima negativ: poezia să nu se întoarcă în jurul aceleiaşi idei, să nu se repete, să nu aibă cuvinte multe pentru gîndire puţină". Refrenul e o excepţie numai aparentă, întrucît, păstrîndu-şi cuvin­tele, aduce o idee nouă sau pune sub o lumină nouă ideea veche. Pe drept, aşadar, spune Maiorescu: „olandezul Hems-terhuis a putut defini frumosul: o producţie ce ne dă cele mai multe idei în cel mai scurt t imp" .

E de la sine înţeles că preciziunea, conciziunea, sobrie­ta tea sunt înalte v i r tu ţ i stilistice, şi nimeni nu poate reco­manda prolixitatea. Poezia nu-şi scoate insă, în bine, mode­lele numai din liedurile lui Heine şi nici, în rău, din Ver-suinţi ro?nani, adică: Culesiune versuarie din foile naţionale. Există o artă poetică modernă scoasă nu din improprietate stilistică, ci din anumite repeţiri capabile de a trezi stări de conştiinţă muzicale, larvate. însuşi Maiorescu spune că

12* 163

artistul nu trebuie să ştie numai ceea ce are de spus, ci şi ceea ce se cuvine sa nu spună: „Cuvîntul zis este numai un fragment al raportului ce se stabileşte între suflet şi suflet: restul se acordă pe tăcute şi formează ascunsa armonie a simţirilor omeneşti". Nu stă deci totul în cuvinte şi în înşiru­irea lor logică, ci şi în ceea ce circulă sub dînsele; repetiţia este unul din mijloacele sugestiei, iar refrenul nu e „o excep­ţie aparentă", ci un element esenţial în producerea ei.

b) Sub acţiunea unui afect, toate gîndirile iau propor-ţ iuni uriaşe şi se colorează neobişnuit. Obiectul poeziei este o idee care se distinge de ideile ordinare, înălţîndu-se peste sfera lor. Amplificarea constituie „timbrul emoţiei artistice sub care s-au conceput..." Expresia poetică poate-deci părea uneori exagerată, adevărul artistic este însă un adevăr subiectiv.

Din paralelismul dintre poezie şi sentiment, Maiorescu scoate cîteva consideraţii estetice practice, de caracter mai mult negativ. Din moment ce pasiunea măreşte obiectul şi-1 înalţă „într-o sferă mai distinsă (?), rezultă ex contrario» că ea trebuie să se ferească de micşorare şi de înjosire"-De defectul micşorării se leagă problema de oarecare impor­tanţă a diminutivelor, în care Maiorescu vede o „înjosire" a ideilor şi un fel de „ţigănizare" a expresiei poetice.

Altă regulă negativă ce se poate scoate din asemănarea dintre poezie şi sentiment e că poetul să nu-şi „înjosească obiectul, ci trebuie să şi-1 înalţe deasupra realităţii prozaice; un simplu cuvînt vulgar poate nimici impresia frumosului, fie numai şi întrebuinţarea unui nume propriu ca Safta ori Lizişoara..."

Consideraţiile estetice ale lui Maiorescu cad în domeniul bunului simţ comun; ele nu constituie principii absolute, ci sunt dominate de problema însăşi a talentului. Rămîne, fireşte, în picioare întrebarea: ce e talentul?, dar ea e de natura întrebării lui Pilat din Pont; ce e adevărul? adică fără răspuns precis. î n cadrul experienţei şi al empirismu­lui, adevărul artistic este neîndoios un adevăr subiectiv, şi poetului îi este îngăduit să-1 coloreze, să-1 exagereze sub acţiunea sentimentului puternic. Pentru un observator imparţ ia l , incursiunea unei patrule inamice peste hotarele ţăr i i e incursiunea unei patrule; pentru localnicul invadat, chiar fără să fie poet, sub puterea afectului, patrula se

164

poate transforma în năvala unei hoarde de barbari. Fără ca prin aceasta să devină şi poezie, poetului îi e îngăduit să-şi coloreze impresiunea prin amplificare.

Cît despre problema micşorării şi înjosirii artei prin abuz de diminutive şi vulgarităţi verbale, subliniem că, în amănunt, e o problemă de tact artistic, adică tot de ta­lent. Reacţiunea criticului împotriva abuzului de diminu­tive era firească ; versurile citate sunt însă fără nici o valoare literară, chiar dacă li s-ar înlătura diminutivele. Privit în sine, diminutivul nu are nimic anti-artistic, poezia nu se înalţă numai, nu tinde numai spre pompă şi sublim ; ea se poate scoborî şi spre familiar, producînd efecte de gingăşie şi de intimitate foarte preţioase.

In acest sens, chiar cu abuz, diminutivul este unul din mijloacele cele mai obişnuite ale poeziei populare folosit şi de literatura cultă. Dozarea lui rămîne pe seama instinc­tului artistic.

Tot aşa şi cu „înjosirea" obiectului poetic prin între­buinţarea vulgarităţii , fie chiar şi în alegerea numelor pro­prii. Ronsard a cîntat pe Cassandra şi T. Arghezi pe Safta, fără prejudiciul obiectului inspiraţiei lor. Vulgaritatea intră în aceeaşi problemă a tactului artistic şi a talentului în genere. Însuşi Alaiorescu a lăudat pe Eminescu de a fi ridicat la valoare poetică unele locuţiuni familiare; cu at î t e mai caracteristic meritul lui T. Arghezi în această privinţă.

c) A treia şi cea din urmă asemănare între poezie şi pasiune este „dezvoltarea grabnică şi crescîndă spre culmi-narea finală", pe care o au amîndouă. Orice afect se desfă­şoară printr-o traiectorie rapidă ; şi poezia are aceeaşi ascen­siune şi culminare, ce constituie „catastrofa", spre care se ajunge treptat şi organic.

Observaţia e scoasă tot din arta clasica şi romantică •— din marile compoziţii ale lui Alfred de Vigny, Victor Hugo,. Lamartine, în care ideile poetice sunt dezvoltate în com­poziţii retorice cu un început, un mijloc şi un sfîrşit, un adevărat discurs, trecut prin treptele formale. O astfel de condiţiune de compoziţie organică nu mai are nici o apli­caţie în poezia nouă, modernistă, după cum n-o avea nici chiar în unele poezii romantice ale epocii, din care Eminescu

165

nu e exclus întotdeauna. Poezia mai nouă, simbolistă, reprezintă în esenţă adîncirea lirismului în subconştient prin exprimarea, pe cale mai mult de sugestie, a fondului muzical al sufletului omenesc. Stările muzicale, larvare, inconştiente, inefabile nu se pot exprima prin dezvoltări logice şi formale, cu început, culminare şi catastrofă ; ele sunt stări de conştiinţă statice, nu dinamice, cinestezice, şi nu organizate; ele nu pot fi comunicate decît pe căile sugestiei.

Nu e drept de a aplica lui Maiorescu rezerve scoase din-tr-o evoluţie a poeziei, pe caren-avea de unde să o cunoască. Observaţiile lui, de altfel elementare şi curente în manualele t impului, acopăr modelele ce putea oferi literatura în sta­diul de atunci, în care poezia era cu necesitate dezvoltarea unei gîndiri logice solid organizate. Exemplele citate nu sunt totdeauna probante: ele sunt culese, şi nu alese, din producţii inferioare. Versurile scoase din poeţi anonimi sau dinCulesiune versuarie din foile naţionale, „edată de studenţii şcoalelor oradene, Oradea Mare, 1854", sunt sub orice nivel literar şi erau şi la 1867. Nu dovedesc nimic cu privire la anumite defecte; îndreptate, ar rămîne încă în afară de convenienţile artei.

9. Reţinem, drept încheiere, această pagină din studiul asupra „poeziei române", care formează una din temele esenţiale ale criticei maioresciene şi cea mai revoluţionară faţă de literatura timpului. Stabilind că pasiunile consti­tuie în mod limitativ domeniul poeziei, el conchide: „Tot ce este produs al reflecţiei exclusive, politica, morala, teo­riile ştiinţifice etc., nu intră în sfera poeziei şi orice încer­care pentru aceasta a fost o eroare. Exemple sunt din neno­rocire prea multe în literatura română pentru a mai avea trebuinţă de o nouă citare în cercetarea noastră. Citeva, adică cele politice, se află la finea căr ţ i i : pentru altele şi mai ales pentru falsa aplicare a formei poetice la opinii asupra ştiin­ţelor, a patriei, a viitorului, a lui Dumnezeu etc. , ne pot servi de colecţiune exemplară poeziile lui Heliade, care, cu toată vioiciunea inteligenţei, nu arată în scrierile sale nici o inspiraţie de adevărat poet, ci numai o adunare de reflec­ţii manierate.

\M

Să nu uităm că în poeţii cei mari, a căror chemare poe­tică era mai presus de contestare, în Corneille, Racine, Sha­kespeare, Goethe, nu se află nici un vers de politică sau de teorii serioase asupra ştiinţelor. Nu că poezia ar fi nedemnă de reflecţia ştiinţifică sau reflecţia ştiinţifică nedemnă de poezie; dar aceste sfere provin din operaţiuni aşa de radical deosebite ale minţii omeneşti, încît confundarea lor este cu neputinţă, şi anume cu neputinţă într-o stare sănătoasă a literaturii. Unde se întîmplă, este un simptom rău, nu numai pentru literatură, ci şi pentru viaţa publică. Căci necunoş-tinţa deosebirii sferelor în literatură merge paralel cu igno­rarea competenţei autorităţilor în stat, şi cînd se introduc reflecţii politice în poezie, se introduc şi fantazii poetice în politică — două confuzii, între care este greu de hotărît care este mai primejdioasă."1

Politica, ştiinţa etc. nu sunt preocupări poetice, în sen­sul că poezia n-are a se îndeletnici cu descoperirea adevăru­lui ştiinţific, moral, social; pasiunea poetului pentru aceste preocupări, ca şi oricare altele, poate deveni însă obiect de poezie, întrucît îndărătul oricărei opere de artă se află o pasiune. Formulată aşa, ca un principiu absolut, excluderea preocupărilor politice sau ştiinţifice din poezie nu se poate îndreptăţ i ; nu-i mai puţin adevărat că, de fapt, constatarea este exactă, deoarece foarte rar se întîmplă ca pasiunea poe­tului să se exercite asupra unor obiecte în afară de preocu­pările lui obişnuite; pasiunea politică sau ştiinţifică, cînd există, se mistuie în sine şi nu se transfoimă in poezie.

Afirmarea incompatibilităţii între politică şi poezie, oricîtă inexactitate ar conţine în principiu, este o realitate cu atît mai salutară, cu cît poezia timpului era invadată de declamaţia patriotică şi politică. Sub numele onorabil al unor sentimente vrednice de laudă, se practică, astfel, o confuzie între noţiuni, ce se pot uneori suprapune, fără să fie însă de aceeaşi substanţă. Sentimentul patriotic nu e-prin sine însuşi ar tă , ci poate deveni ca orice sentiment. După cum nu există excludere, nu există nici cenfundare de noţiuni. Atitudinea lui Maiorescu de a disocia aceste noţiuni ca fiind exclusive, oricîtă exagerare ar fi conţinut

1 T. Maiorescu, Critice I, p. 68.

16?

principial (şi vom vedea că el singur a revenit mai tîrziu asupra ei), a fost capitala pentru destinele literaturii noas­tre. Ea a despărţit apele de pămînt şi a înlăturat din do­meniul artei toate declamaţiile naţionale ce înfloreau în publicistica t impului, sub cuvîntul manifestării unor senti­mente frumoase. De o importanţă incalculabilă pentru epoca în care se producea, atitudinea i-a adus însă şi cele mai multe duşmănii, într-o literatură în care mediocritatea se înfăşură în sentimente venerabile. Ea îl va face să fie considerat şi atacat ca lipsit de patriotism, creîndu-i-se în jur o atmosferă de cosmopolitism, pe care cu greu va izbuti să o risipească, abia spre sfîrşitul vieţii .

10. Studiul lui Maiorescu apăru în volum în acelaşi an, 1867, sub titlul Poesia rumăna, în editura şi tipografia „Junimii". In afară de bogatele modele citate în text într-un sens sau altul, el conţinea şi un supliment antologic. „Cri­tica, scria prudent Maiorescu în prefaţă, se află la începutul volumului, iar cîteva exemple de poezii mai bune, la fine, şi publicaţiunea întreagă este un semn caracteristic al stării în care a ajuns literatura română în anul 1867". Iată lista bucăţilor alese „ca mai bune":

Poszii lirice: Dedicaţie do V. Alecsandri; Sonet de Al. Sihleanu; Privesc de T. Şerbănescu ; Cinel-cinel de V. Alecsandri; Dorul de T. Şerbănescu; Unei Doamne de N. Niculeanu; Nu vezi tu de M.D. Cornea; Senin şi furtună de I. Negruzzi; Vecina noastră de N. Georgescu ; Nepăsare de I. Negruzzi.

Fabule: Toporul şi pădurea, Cinele şi căţelul, Ţiganul şi pur­celul, Măgarul răsfăţat de Gr. Alexandrescu ; Momiţa şi două miţe, Racul, broasca şi ştiuca, Lupul şi cucul de A. Donici; Epigrame de Ï . Văcărescu, I. Negruzzi, N. Niculeanu.

Balade: Mihai scăpind stindardul, Capul Avarilor, Daniil Sihastru de Bolintineanu; Făt Logofăt, Groza..., Marinarul de V. Alecsandri; Mircea cel Mare, Ucigaşul fără voie de Gr. 'Alexandrescu; Barcarola de A. Sihleanu; Gondola do G. Creţeanu.

Recunoştem poeziile alese în cei doi ani de lectură în şedinţele „Junimii", cu adaosul cîtorva producţiuni ale prie­tenilor cercului: I. Negruzzi. M.D. Cornea, T. Şerbănescu, N. Niculeanu.

168

Critica negativă e mult mai uşoară, şi operaţia lui Maio-rescu în sinul Culesiunii oradane sau chiar în poeziile altor poeţi mai cunoscuţi, ca de pildă, Andrei Mureşianu, se arată stăpînă de sine; în elementul pozitiv, constructiv, ea e mai anevoioasă. Nu toate modelele alese „ca mai bune" erau în afară de orice critică, aşa că i-a fost lesne lui Aron Densusianu să se năpustească asupra unora din ele1, ca, de pildă, asupra sonetului lui A. Sihleanu etc.

în ediţia din 1892, Maiorescu suprimă cu totul partea antologică a primei ediţii. „Exemplele de poezie mai bune, scrie el în prefaţă, care însoţeau acel mic volum de la 1867, nu se mai află reproduse în reeditarea de faţă... Poeziile, relevate atunci ca singure posibile, nu mai pot avea azi această însemnare. De atunci încoace, adaugă el, s-au ivit în literatura noastră multe alte lucrări. Pastelurile şi bala­dele războinice ale lui Alecsandri, poeziile lui Naum, Vla-huţă, Şerbănescu, Duiliu Zamfirescu, T. Robeanu, Olănes-cu-Ascanio, A.C. Cuza, Bodnărescu, Coşbuc, Volenti, ale doamnelor Matilda Cugler-Poni, Lucrcţia Suciu, Yeronica Miele şi, mai ales, ale lui Eminescu ar trebui neapărat să figureze astăzi într-o asemenea antologie. Unele din ele au înălţat limba, forma, ideea poeziei române cu mult peste treapta de la 1866."

Poeziile lui Naum, Volenti, T. Robeanu, Lucreţia Suciu, Bodnărescu? Arta e un cimitir; concepţia estetică este rela­tivă, legată de un moment trecător în evoluţia unei culturi. Dar Maiorescu avea să scrie cuvântul din urmă: „Cercetarea noastră critică de acum 25 de ani rămîne dar numai ca un indicator pentru distanţa s t răbătută pe calea evoluţiunii de progres". E tot ce rămîne criticii: să pună semnele, pe unde au fost popasurile unei li teraturi în evoluţia ei.

1 La această obiecţie şi la altele a răspuns Maiorescu în Conv. lit., din 1 sept. 1869 şi, pe urmă, într-un pasagiu din studiul Direcţia, nouă, apărut în Con'v. Ut., V, 15 mai 1871, dar suprimat în volum. Maiorescu arată că exemplele lui sunt luate din Văcărescu, Sion, Bolintineanu, Tăutu, A. Mureşianu, Aricescu, Pelimon etc. Critica lui Aron Densusianu a fost reluată de Justin Poptiu (Poezie şi proză, 1870).

169

11. Valoarea poeziei populare, în descoperirea căreia recunoscuse meritul esenţial al lui Alecsandri, Maiorescu o încadrează în principiile estetice expuse în O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. Lumea poate fi privită în două chipuri: prin reflecţie şi prin simţire; ştiinţa este rezultatul primului fel, arta, al celui de al doilea: „obiec­tul poeziei nu poate fi decît un sentiment sau o pasiune". Mediocritatea poeziilor contemporane o explicase prin ignorarea acestui principiu elementar că poezia nu vine din reflecţie, dintr-un element raţional sau dintr-un concept, cum spunea Schopenhauer, ci numai din sentiment, din „inspirare". Simţirea este însă a oricui şi poate e cu at î t mai puternică cucît nu e stînjenită de cultură şi de îngrădire socială; simplă manifestare dezinteresată şi spontană a unui afect, poezia populară nu se produce decît în chip natural , nesilit, fără alte resorturi decît cele interne, în timp ce poezia cultă are uneori şi resorturi uti l i tare, pornind din reflecţii, ba îmbrăţişînd şi subiecte politice şi patrio­tice şi mai ales simulîndu-le. Pe cînd la t înărul orăşean există cele mai adeseori un calcul, o voinţă anticipată de a face o poezie, de a semnala, la poetul anonim însuşi anoni­matul dovedeşte o condiţie de dezinteresare, condiţia poeziei ieşită numai din „abundenţa tr isteţ i i sau bucuriei lui"; plenitudinea sentimentului este o pavăză împotriva „abe­raţiilor intelectuale". în poezia populară nu vom găsi deci „declamări în contra absolutismului, reflecţiile manierate asupra divinităţi i , imortali tăţi i" , ca la atî ţ i versificatori contemporani. Poezia populară e capabilă, de altfel, să exprime şi „ideile cele înalte", deoarece „lumea se poate aprofunda tot aşa de bine pe calea inimei ca şi pe calea reflecţiei".

Pentru a dovedi înălţimea etică la care poate ajunge, Maiorescu dă două exemple. In Bade Trandafir, ca să se lase iubită, „leliţa din cel sat" îi cere lui Trandafir casti­tatea integrală a sufletului său:

— Dacă vrei dragoste aprinsă, Adă-mi gura neatinsă, Şi o inimă fecioară Ga apa de la izvoară.

170

In Şoimul şi floarea, resemnarea în faţa menirii fiecăruia pe pămînt e exprimată prin aceste versuri ale floarei, care-i arată şoimului că destinul lui e altul decît de a se iubi cu o floare :

Fiecare cu al său trai. Tu ai aripi zburătoare Ca să le înalţi la soare. P]u la umbră, la răcoare Am menire-nfloritoare.

Du-te-n cale-ţi, mergi cu bine, Păr' a te gîndi la mine, Că e lumea-ncăpătoare Pentru o pasăre ş-o floare !

Şi revenea, subliniind valoarea de originalitate a expre­siei:

Am menire-nfloritoare

Din nefericire, şi menirea înfloritoare şi ...inima fecioară Ca apa de la izvoară

nu sunt creaţiuni populare, ci invenţii cărturăreşti de ale lui Alecsandri1.

Chestiunea poeziei populare va fi însă t ra ta tă cu mai multă amploare şi autoritate, patruzeci de ani după acest articol, în şedinţa Academiei de la 16 mai 1909. O vom discu­ta şi noi mai pe larg în momentul indicat de cronologie. Reţinem deocamdată adeziunea criticului faţă de poezia populară din motive principiale; fiind o creaţiune a simţi-Lrii, şi nu a reflecţiei, şi omul necultivat îşipoate exprima mişcările sufleteşti. Privită ca o reacţiune împotriva litera­turii contemporane convenţionale în erotică şi naţionalism, dar fără preferinţi marcate (căci poezia cultă nu poate fi asimilată cu poezia „oamenilor nechemaţi şi nealeşi"), argu­mentarea lui Maiorescu e legitimă, şi meritul poeziei populare real.

1 O. Densusianu, Vieaţa nouă, 1909; N. Iorga, Istoria literaturii romaneşti în veacul al XIX-lea, III, p. 157.

XVIII

1. Personalitatea lui Simion Bărnuţ. 2. Contra şcoalei Barnuţiu, 1868; distincţia între spiritul polemic şi cel pamfletar. 3. Analiza critică a ideilor de drept public ale lui Bărnuţ. 4. Reducerea la absurd prin examinarea a patru consecinţe ale acestor idei. 5. Maiorescu ia o ati­tudine „umanitară" faţă de problema evreiască; istoria

politica a momentului; P. Carp în aceeaşi chestiune.

1. La sosirea lui Maiorescu la Iaşi, viaţa culturală a bătrînei capitale era agitată şi dominată de acţiunea ideo­logică cu repercuta politice a lui Simion Bărnuţ1 .

Născut la 1808, în satul Bocşa-Română din comitatul Crasnei, îşi cîştigase o mare notorietate prin participarea lui la mişcarea revoluţionară a românilor din Ardeal. După ce urmase un an (1825) cursul de filozofie al lui Vasile Ratiu la Cluj, şi trei ani teologia la Blaj (1826—1829), fusese numit , în 1829, profesor de sintaxă la gimnaziul din acea localitate şi apoi de filozofie, unde, cu diverse intermitenţe, rămăsese pînă la destituirea lui din 1845 cu alţi 9 profesori, din pricina luptei lor împotriva episcopului renegat Lemény. Bărnuţ îşi reluase atunci viaţa de studenţie, la Academia de drept săsească din Sibiu, ajutat fiind şi de Avram Iancu. La 24 martie 1848, el lansase o proclamaţie revoluţionară, declarînd că naţiunea română e credincioasă împăratului, dar ca nimic nu se poate hotărî pînă nu va avea o adunare naţionala, în care să-şi arate dorinţele. La 2/14 mai, ţinuse cunoscutul lui discurs din catedrala Blajului, ale cărui idei le repetase a doua zi în faţa a 40 — 50.000 de români adunaţi

1 Asupra lui Bărnuţ, cf. Petre Pandrea, Filozofia politico-juridică a lai Simion Bărnuţiu, Éd. Fundaţiei Regele Carol II, 1935.

172

pe Cîmpia libertăţii . Comitetul de 25 de conducere a acţi­unii românilor îl alesese ca preşedinte pe episcopul Andrei Şaguna şi ca vicepreşedinte, pe Simion Bărnuţ. Adunarea avusese un scop numai protestatar; la 4/16 septemvrie 1848, se ţinuse a doua întrunire la Blaj de caracter revolu­ţionar şi se alesese „un comitet de pacificaţiune", recunoscut şi de generalul imperial Puchner, sub preşedenţia lui Si­mion Bărnuţ.

După înfrîngerea revoluţiei, Bărnuţ se refugiase mai întîi în ţ a ră ; îl găsim apoi la Viena cu treburi politice şi, la urmă, ca simplu student la Facultatea juridică; în 1852, se înscrisese la Pavia, unde îşi luase doctoratul în drept la 6 iunie 1854. Chemat de A.Tr. Laurian în ţară , îl găsim in 1855 profesor de logică la liceul din Iaşi şi de la 1860, profe­sor la Facultăţile de litere şi de drept, unde profesase pînă la moarte, adică pînă la 16 mai 1863, cînd se stinsese în •căruţa ce-1 ducea, bolnav, spre Bocşa-Română, satul lui natal, unde fusese îngropat.

Prestigiul cîştigat în luptele din Ardeal, reputaţia lui de învăţat, mucenicia lui de sfînt, oratoria lui blinda şi per­suasivă îi creaseră repede la Iaşi o situaţie morală inegalată, într-un mediu cultural plin, de altfel,de cărturari ardeleni, stăpîniţi şi ei de marile amintiri ale obîrşiei noastre latine (Petre Suciu, Ştefan Miele, Ştefan Emilian etc., dar avea să fie şi Titu Maiorescu). Dacă „filozofia" lui Bărnuţ ar fi fost numai speculativă, acţiunea ei n-ar fi trecut pragul lăcaşu­rilor de cultură unde se propaga ; fiind însă de natură naţi­onală şi politică şi corespunzînd anumitor instincte populare, ea a avut o mare influenţă asupra maselor, întreţinînd cele două incendii locale, separatismul şi antisemitismul. întreaga mişcare naţională ieşeană a epocii, de tendinţă separa­t is tă şi antisemită, şi-a găsit astfel Inacţiunea „ştiinţifică" a lui Bărnuţ o expresie teoretică şi ideologică; de la el avea să se reclame „fracţiunea liberă şi independentă", al cărei exponent a fost mai bine de un sfert de veac Nicolae Ionescu, oratorul cu glasul de sirenă, cu care avea să se măsoare Titu Maiorescu în toate domeniile vieţ i i culturale, Universitate, Academie, Parlament.

In afară de „discursul" de Ia Blaj, Bărnuţ n-a publicat nimic în viaţă. Rămasă toată în manuscris, opera lui a fost publicată în parte numai după moarte de o asociaţie formată

173

din prieteni ardeleni de la Iaşi şi din cîţiva „învăţăcei". Dintr-însa au apărut succesiv:

Dreptul public al românilor, 1867, opera principală a lui Bărnuţ, p . 472 + XXVI.

Dreptul natural privat, 1868, lucrare de 300 p . Dreptul natural public, 1870, lucrare de 391 p . Pedagogia, 1871, lucrare de 326 p . Psihologia empirică şi Logica, 1871, lucrare de 212 p . r

fără a mai aminti şi de altele multe, rămase inedite. Nimic din ce s-a publicat din Bărnuţ nu se mai citeşte astăzi, în afară de discursul lui de la 2 şi 3 mai 1848 de la Blaj, în formă modernizată. Amintirea i-a rămas totuşi vie în con­ştiinţa noastră şi prin acest discurs, dar şi prin norocul,, dacă se poate spune, de a fi fost punctul de atac al lui Maio-rescu, în a cărui operă, consistentă, durabilă, amintirea bătrînului ideolog ardelean are sorţii de a t ră i încă multă vreme. Conflictul dintre Maiorescu şi atmosfera morală creată de Bărnuţ la Iaşi pornise de mult, chiar din momentul descinderii acolo, în 1862, a t înărului aşteptat poate ca unul de ai lor, dar care avea să deziluzioneze atît pe ceilalţi ardeleni localnici crescuţi în şcoala latinismului şi a naţio­nalismului extremist1. Cu Maiorescu intra însă în vechiul tîrg moldovenesc spiritul european. Fatal , prin deosebirea totală de structură sufletească şi prin calitatea culturii , conflictul s-a manifestat sub toate formele publice şi private, luînd chiar o expresie acută, dar autoctonă în cunoscutul proces de ultragiere a moralei din 1864 regizat de Nicolae Ionescu, şi una politică, în lupta lui Maiorescu împotriva acţiunii separatiste a „fracţiunii libere şi independente" cu ocazia plebiscitarii noului domnitor. Adevărata luptă în plan ideologic şi ştiinţific nu avea să se dea însă decît după moartea lui Bărnuţ, la apariţia, în 1867, a operei lui fun­damentale Dreptul public al românilor, deşi în amiarul Ministerului Instrucţiei publice pe 1863/64 însuşi Titu Maio­rescu publicase Cuvinte de introducere rostite de dînsul în calitate de rector al Universităţii la o Serbare funebră în

1 Bărnuţ fusese unul din prietenii lui Ioan Maiorescu. Lui îi închinase acesta Studiile asupra limbii române, apărute în Foaia, nr. 14, din 1848. „închin aceste studii, scria el, domnului Simeon Bărnuţ, fostului profesor de filozofie, amicului meu, bărbatului virtuos şi modest, ca un tribut din parte-mi virtuţilor şi erudiţiunii sale."

174

memoria lui Simion Bărnuţiu, cu vorbe de recunoaştere a meritelor luptătorului ardelean1. Pus pe planul discuţiei •ştiinţifice, introducerea studiului Contra şcoalei Bărnuţiu •(1868) ne arată totuşi explicit că atacul se dezlănţuia mai ales din pricina atmosferei politice, pe care o trezise şcoala lui Bărnuţ şi care se manifestase în Constituantă prin doctri­nari ca Lateş sau Tăcu, prin teoriile susţinute la Facultatea de drept de ardeleanul P. Suciu şi de profesorul de economie politică Al. Gheorghiu, ca şi prin politica Primăriei din Iaşi, căzută în mîinile „fracţioniştilor", ce-1 şterseseră de pe listele electorale în urma contestaţiei cetăţeniei lui.

2. Obiectul acestui studiu — principiile de drept public a l românilor ale lui Bărnuţ — este astăzi fără nici un inte­res ; dacă n-am şti că aceste principii au fost totuşi de o actuali tate vie şi că au alimentat mulţi ani o agitaţie poli­t ică destul de aprigă, nu ne-ar veni să credem că ar fi meri­t a t să fie criticate şi respinse într-o armatură de documente a t î t de strînsă ca cea a lui Maiorescu. Cu toată evidenţa erorii doctrinei bărnuţiene la lumina concepţiilor de azi, urmărim argumentarea criticului cu un interes actual, ca ş i cum ar fi vorba de probleme pendinte încă ; arta scriito­rului stă în actualizarea tuturor problemelor pe care le atinge, oricît ar fi ele de învechite. Putem saluta în studiul Contra şcoalei Bărnuţiu (1868) primul model al polemicei maioresciene şi, într-un sens, al polemicei în sine, în litera­tura unui popor vioi şi polemist prin însăşi structura lui, care cunoscuse chiar de la început inciziunea spiritului lui I . Eliade-Rădulescu şi trăia aurora vervei lui Hasdeu. Nu sub semnul lor se manifesta spiritul polemic al lui Maio­rescu, neegalat, într-un anumit fel, nici pînă astăzi, într-o literatură saturată de polemism. Superioritatea polemicii lui Maiorescu pleacă, înainte de toate, de la dreptatea cauze­lor pe care le apăra; s-ar putea răspunde că dacă dreptatea e evidentă nu mai e nevoie de polemică, dar nu e aşa; drep­tatea nu e mai niciodată evidentă, ci controversată, im­plicată într-o reţea de incidenţe ce o deformează şi o dena­turează; arta polemistului e de a o elibera din tot ce o aco­pere şi o întunecă. El trebuie să plece însă de la conştiinţa

1 Reproducem în Anexa nr. 9 discursul lui T. Maiorescu.

175

masivă a dreptăţii pe care o apără; fără dînsa, totul devine un inutil joc formal. Au trecut aproape trei sferturi de veac de la prima luptă a lui Maiorescu — şi se poate afirma ca aproape nu există în întreaga lui operă o pagină polemică pe caro vremea să n-o fi verificat şi să n-o fi confirmat în spiritul ei general,ceea ce înseamnă că a pornit de la o intui­ţie justă. Eficacitatea polemicei stă, prin urmare, în prima linie, în dreptatea cauzei şi, pentru aceasta, în delimitarea obiectului în discuţie. Nu poţi avea dreptate totdeauna şi despre orice; excesul spiritului polemic vine de la lipsa de constrlngere în faţa evidenţei; publicistul român vrea să aibă dreptate în orice împrejurare, şi, cum dreptatea nu poate ieşi oricînd din argumente, publicistul lunecă la sofisme, la abilităţi şi, în genere, la deplasarea obiectului în discuţie în domenii laterale şi la invectiva personală; polemica devine, astfel, un exerciţiu stilistic valorificat numai prin talentul scriitorului; polemistul ajunge un „pamfletar temut" sau nu, după calitatea mijloacelor de expresie; el e injust, satiric, deformează cu buna ştiinţă în vederea unui efect de ordin momentan. De această natură pamfletară este şi polemica „părintelui literaturii române", ca şi cea a lui Hasdeu — spirite, de altfel, cu puternice ase­mănări în mai multe laturi.

T. Maiorescu este primul polemist român a cărui armă principală e logica, o înşiruire strînsă de argumente; nu vrea să aibă dreptate decît cînd o are, dar atunci şi-o pune în valoare cu o stricteţe căreia nimic nu-i scapă. O astfel de polemică presupune o limitare a eîmpului de operaţie; nu se luptă oricînd şi pentru orice; nu alege decît ceea ce-i convine. Pentru aceasta Maiorescu are un ochi sigur: oco­leşte părţile în care adversarul ar putea avea dreptate sau, pentru că chestiunea e controversată, nu s-ar putea produce evidenţa. Căutînd înainte de toate convingerea cititorului mijlociu, el circumscrie un număr restrîns de puncte slabe, asupra cărora nu poate fi discuţie, scoţîndu-şi astfel adver­sarul din luptă prin mişcări repezi şi precise. Singura abi­litate e numai în această limitare, iar nedreptatea poate fi de ordin general, raportată la ansamblu, fără să fie şi asupra amănuntului determinat; lipsa unui ochi, de pildă, e un fapt precis, incontestabil, dar nu ridică numaidecît fizio­nomiei orice frumuseţe şi expresie.

176

Pe lîngă siguranţa tactică a delimitării obiectului, în deosebire de pamflet, adică de atitudinea pasională, pole­mica lui Maiorescu are toate calităţile spiritului său: logica strînsă de ordin pur intelectual, fără revărsare afectivă, fără invectivă, fără nici un recurs la ură prin caricatură şi deformare, ci directă, cu argumente, cu fapte indiscutabile, expuse cu claritate, preciziune, fără ostentaţie de erudiţie, ci redusă la atî t cît e necesar pentru a produce convingerea, şi nimic altceva. Eleganţa şi proprietatea stilistică înlătură de la sine invectiva, atacul lăturalnic chestiunii, nu însă şi incisivitatea, causticitatea tonului, armele personale ale polemicei maioresciene.

Confuzia dintre „spiritul polemic" şi „spiritul pamfletar" este atît de răspîndită la noi, încît merită o disociere şi o delimitare mai precisă. Deşi conţine în sine elementul viril al iniţiativei personale, al luptei dure şi necruţătoare, tocmai în vederea unor scopuri agresive, spiritul polemic presupune linişte, stăpînire de sine, calcul şi strategie, cali tăţi care, dacă nu sunt rezultatul unui temperament în adevăr excepţional, se pot încă dobîndi într-o măsură apreciabilă printr-o terapeutică specială — aceea a lăsării unui spaţiu de t imp, bine chibzuit, între momentul produ­cerii atacului şi cel al răspunsului. Spiritul polemic nu se cultivă la temperaturi înalte, ci numai la temperaturi medii şi chiar la rece. A răspunde imediat mai ales în dis­cuţii în care intră şi un element pasional înseamnă a se expune la o înfrîngere sigură dacă adversarul e om calm ; dacă e şi el un pasional, urmează atunci o inevitabilă încă­ierare dezordonată şi degradantă — aspectul obişnuit al celor mai multe polemici naţionale.

în aceste condiţii, spiritul polemic are nevoie de nerv, nu însă şi de nervi. Nervul e o calitate virilă, voluntară, do­minantă şi dominatoare; el ştie ce vrea şi merge la ţel, precis; slăbiciune feminină, nervii se dezlănţuie dezor­donat, inegal şi inestetic, pentru nimic şi pentru orice, dis­proporţionat.

Adevăratului spirit polemic îi trebuie, dimpotrivă, un fel de detaşare faţă de obiectul în discuţie, ce-i îngăduie şi o luciditate în determinarea punctelor slabe şi în alegerea mij­loacelor de atac ori de apărare, şi la nevoie, şi dacă îi stă în resursele suf le teş t i—îi dă posibilitatea de a întrebuinţa

13 — Tilu Maiorescu 177

acea ironie binevoitoare ce-1 înalţă de la sine într-un plan de superioritate morală, deşi conţine încă şi destulă luci­ditate pentru a-şi disolva adversarul mai sigur decît toate otrăvile vehemenţei.

Postulind prin definiţie stăpînirea de sine, lipsa orică­rui element pasionl, răceala chiar, spiritul polemic nu se consumă în larmă inutilă de cuvinte şi în paradă de jigniri. El are un scop precis: trezirea în cititor, în opinia publică, a unei convingeri, a convingerii lui. Pentru a şi-1 ajunge, îi trebuie să opereze numai în sînul posibilului, a verosimilului; condiţia credibilităţii este absolut nece­sară. Nu există spirit polemic capabil de a se lupta cu evi­denţa; a voi să o combaţi e ca şi cum ai voi să rupi cu dinţii o gratie de fier. Polemica nu poate duce, aşadar, la distru­gerea valorilor, a personalităţilor; cîmpul ei de operaţie trebuie limitat la anumite chestiuni, la anumite aspecte parţiale, la anumite amănunte. Dacă nu pot fi distruse, valorile pot fi micşorate sau îngrădite în cadrele lor fi­reşti. Căci nu există valori absolute şi deci inatacabile în vreo latură.

î i rămîne polemistului sarcina de a le descoperi punc­tele slabe ale platoşei pentru a-şi împlînta spada cu folos în carnea neapărată. Ca să le descopere, trebuie, însă, cum spuneam de la început, stăpînire de sine, răceală şi arta aş­teptării . A te năpusti asupra unor scriitori mari, nu pentru a-i slăbi în amănunte şi aspecte, ci pentru a-i.tăgădui glo­bal cu singura armă a vehemenţei verbale, e ca şi cum te-ai izbi cu capul de ziduri pentru a le încerca rezistenţa. Pole­mica nu e arma spiritelor totalitare, ce-şi subestimează adversarii, nu e, cu alte cuvinte, o măciucă, ci o armă suplă, o lamă logică, care nu bîjbîie dezordonat pe toată suprafaţa trupului apărat de platoşă, ci caută doar micul spaţiu de inaderenţă a zalelor; respectînd sau neţinînd seamă de rest, se implîntă numai acolo într-o lovitură definitivă.

Deci de esenţă tot critică, spiritul pamfletar nu por­neşte din raţiune, ci din sentiment; de substanţă afectivă, nu se adresează inteligenţii, ci emotivităţii ; nu vrea să convingă, ci să mişte. Pornit dintr-o stare sufletească de exaltare, nu cunoaşte argumentarea logică, verosimilitatea, nuanţa; ignorînd spiritul de fineţă, procedează prin afir-

J78

maţii masive, globale, fără respectul adevărului şi al pro­priei sale demnităţ i ; pentru a provoca o distrugere materi­ală sau numai o panică morală, aruncă cu orice-i vine la îndemînă. Adresîndu-se unei elite intelectuale ce ştie pre­ţui valoarea argumentelor şi nu se lasă cucerită decît de şi prin raţiune — spiritul polemic e singurul durabil, permanent. Din ura dezlănţuită în jurul acţiunii critice a lui Maiorescu n-au rămas decît directivele lui, pentru că au plecat dintr-un spirit critic, şi articolele, pentru că au fost expresia unui spirit polemic alimentat numai de ar­gumente intelectuale. Pe cît e de indestructibil elementul raţional, pe atîta elementul afectiv se risipeşte o dată cu am­bianţa în care s-a produs şi a prins poate. Manifestări ale aceleiaşi atitudini critice, spiritul pamfletar e duşmanul cel mai serios al spiritului polemic, în sensul în care duş­manul de aproape e mai primejdios decît cel de departe Principiului stendhalian al „diferenţei care produce ură" trebuie să i se adauge corectivul unei uri cu atît mai mari cu cît diferenţa e mai mică.

Pe cît e de rar la noi spiritul polemic, pe atî t e de înfloritor spiritul pamfletar. Problema se impune atenţiei oricui prin evidenţă. Prezenţa unei literaturi pamfletare extraordinar de dezvoltate nu poate fi un fenomen întîm-plător; dacă nu răspunde unui postulat al rasei (care nici ea nu e imutabilă), răspunde cu siguranţă unei etape de evoluţie. E singura explicare cu putinţă. „Românul s-a născut pamfletar", după cum s-a născut şi poet, întrucît li­rismul şi pamfletul au la rădăcină o stare identică de afecti­vitate tradusă, după împrejurări, în iubire sau în ură pentru obiecte diferite sau, succesiv, pentru acelaşi obiect. Prin în­săşi natura lor, şi unul şi altul sunt erupţiunile spontane ale unor emotivităţi brute, care, nemaitrecînd prin zona refrigerentă a raţionalului, se proiectează în libertate fără nici un corectiv; exaltă eroi sau distruge monştri; înalţă sau blestemă; adoră sau murdăreşte. în exerciţiul lor, n-au nevoie de măsură, de logică, de bun-simţ; nimic nu-i stân­jeneşte şi nu-i dezumflă; văd totul în volbura pasiunii ce transformă şoarecul în elefant şi elefantul în şoarec. însăşi esenţa întregii noastre culturi este de natură pamfletară; nu numai o formă a talentului, pamfletul este deci şi o formă a unei faze de evoluţie. Temperamente abrupte şi

13* 179

vijelioase se găsesc pretutindeni, dar aiurea ele sunt oprite în manifestarea lor fie de cultura proprie, fie de nerecep-tivitatea ambianţei. Caracteristic întregii noastre culturi, fenomenul producerii intensive a pamfletului la noi nu se explică prin apariţia cîtorva temperamente explozive, ci prin prezenţa unei ambianţe morale care-1 îngăduie, îl so­licită şi îl promovează, semn al unei faze de evoluţie cul­turală, în care domină, fără alt corectiv, afectivitatea.

3. Vom relua, aşadar, temele esenţiale ale argumenta­ţiei criticului împotriva şcoalei Bărnuţ, pentru a arăta pe ce fantasmagorii se puteau crea doctrine şi curente — ce par azi absurde, deşi absurdul este adeseori expresia unui moment istoric şi, ucis, se întoarce sub forme abia schimbate, o dată cu revenirea altor împrejurări identice; le vom relua şi pentru a arăta pe un exemplu mecanica polemicei maiuresciene din care nu lipseşte şi abilitatea.

ia tă mai întîi izolarea ideii generatoare a întregii con­cepţii bărnuţ iene, formulată astfel: „Dreptul românilor e dreptul roman; de aceea e şi neapărat a-l dezvolta necon­tenit în conformitate cu principiile naturale şi eterne de drept, pe care le-a stabilit şi le-a probat poporul român; asemenea dezvoltare o cere însăşi existenţa naţiunii ro­mâne, căci dreptul naţiunilor vii nu se naşte întîmplător, nici nu se împrumută de la străini, ci se nasc din nevoile lor interne, ca şi l imba; deci, precum ar fi nenatural, ne­raţional şi nenaţional a-şi conrupe limba prin limbi stră­ine, aşa e şi cu dreptul".

Plecind de la o idee, justă în generalitatea ei, de co­munitate de rasă şi de conformaţie sufletească, Bărnuţ ajunge la absurditatea formulei „dreptul românilor e drep­tul roman", în care se implică suprimarea a 17 veacuri de evoluţie, din aceeaşi abolire a timpului, practicată şi de filologii ardeleni, cînd susţineau că limba română e limba latină şi căutau să înlăture tot ce intrase în ea în răstimpul atîtor secole, prin crearea raţională a unor cuvinte scoase din limba latină. Eroarea latinistă apărea astfel acum în drept cu consecinţe incalculabile.

Căci se întreabă îndată Maiorescu: de ce drept roman e vorba? Din care epocă şi pe ce treaptă a dezvoltării lui? Dacă în dreptul privat se mai poate vorbi de o unitate de

180

concepţie de la cele XII table pînă la Institute şi Pandecte, dreptul public a cunoscut toate variaţiile cu put inţă ; de la monarhia primitivă, Roma a trecut la 509 la republica aristocratică pînă la introducerea tribunilor plebei la 494 şi la participarea plebeilor la Consulat la 366 ; democraţia lunecă la dictatură, care aduce apoi monarhia absolută. întrucît „dreptul roman cuprinde în diferitele lui faze istorice mai toate formele de stat, se înţelege a priori că se vor găsi în dinsul argumente care să sprijinească mai toate opiniile în dreptul public. Insă un sistem unitar al acestor opinii izolate nu este pentru aceasta încă un sistem care să Ii existat vreodată în acelaşi t imp la romani." Critica maio-resciană arată apoi că, chiar dacă unele din ideile lui Băr­nuţ s-ar putea justifica prin existenţa lor în dreptul public roman, unirea lor într-un sistem e o confuzie anacronică de idei ce se ciocnesc între dînsele.

4. Plecînd astfel de la principiul generator al concep­ţiei bărnuţiene că „dreptul românilor e dreptul roman", îi venea apoi uşor lui Maiorescu să izoleze consecinţele ei — pentru a-i demonstra absurditatea —- în patru teze:

a) Prima consecinţă a şcoalei Bărnuţ: religiunea creş­t ină este periculoasă şi trebuie înlocuită prin cultul păgîn al romanilor.

O astfel de consecinţă nu se găseşte, bineînţeles, nică­ieri expresă în tratatul lui Bărnuţ; nu-i mai puţin însă adevărat că ea este logică, şi abilitatea polemistului stă în a o descoperi totuşi subiacentă în unele din textele mai învăluite ale scriitorului. Cele vreo cinci-şase texte citate din Bărnuţ nu sunt concludente. Cînd afirmă, de pildă, că, o dată cu ocuparea Daciei de Constantin cel Mare, au tre­cut peste podul lui Trăiau şi „legiunile de speculatori, cărora s-au fost dat în posesiune sufletele romanilor şi naţionalitatea lor după introducerea noii religii dominante" — cine sunt speculatorii sufletelor româneşti? se întrebă Maiorescu. Şi răspunde: creştinii. Iar cînd Bărnuţ spune: „la 330 d. Chr., Constantin a mutat scaunul guvernului de la Roma la Bizanţ — altă plagă asupra elementului roman" — Maiorescu conchide: „Va să zică plaga, adică nevoia, nefericirea si lovitura dinţii a fost religia creşti­nilor !"

181

In realitate, lucrurile nu stau aşa: nu e vorba de „spe­culatorii sufletelor româneşti", ci de cei ai „sufletelor romane"; plaga creştinismului nu se raportă la noi, ci la romani — şi este îndeobşte admis de istoricii contempo­rani că răspîndirea creştinismului a măcinat imperiul roman; pentru dînsul, creştinismul a fost aşadar o plagă.

Eroarea lui Bărnuţ se află în afirmarea principiului că „dreptul românilor e dreptul roman"; abilitatea lui Maiorescu constă în a o reduce la absurd în una din conse­cinţele cele mai evident absurde, neexprimată însă în tex­tele lui Bărnuţ, care, simţindu-i, probabil, slăbiciunea, o lasă în echivoc. Şi cum intenţia polemistului nu era de a-1 distruge în abstract, ci în domeniul practicului, admi-ţîndu-i părerea asupra religiei creştine, regretă că n-o exprimă cu sinceritate în cartea sa, în timp ce adepţii lui făceau o politică sprijinită de preoţi: „In momente poli­tice, la alegeri, la chestiunile de mica administraţie ale primăriei de Iaşi etc., vedem pe şcolarii lui Bărnuţ dîndu-şi mîna cu preoţii creştini şi lucrînd împreună cu aceştia. Cine ar fi crezut ca partizanii doctrinari ai păgînismului roman să se unească vreodată cu «speculanţii sufletelor», care se închină la «jidovi şi greci necunoscuţi»!

„însă preoţii români, apăsa el, ar face bine să se gân­dească mai de aproape la acea consecinţă a cărţii lui Bărnuţ şi să ştie că din acelaşi principiu din care Bărnuţ vrea să gonească pe jidovi afară din Bomânia (lucru plăcut la mulţi preoţi), din acelaşi principiu Bărnuţ vrea să go­nească şi religiunea creştină afară din Bomânia, fiindcă, după părerea d-sale, este «religiune greco-jidovească»." Combătea, cu alte cuvinte, antisemitismul „fracţiunii libere şi independente" din Iaşi cu o concluzie logică a doctrinei lui Bărnuţ, neexprimată însă categoric în sis­temul lui.

b) „A doua consecinţă a şcoalei Bărnuţ: împărţirea proprietăţii fonciare de astăzi nu este dreaptă — afirmă Maiorescu. Românii au dreptul să ia proprietarilor cea mai mare parte din stăpînirile lor actuale, pentru a le împărţi în mod egal între toţi românii şi de aci înainte să fie oprit fiecărui individ de a avea o mai mare proprie­tate fonciară decît ceilalţi din comuna."

182

Nici această consecinţă nu se găseşte în „prudentul" Bărnuţ, care afirma doar: „naţiunea noastră are dreptul să ceară ca tot ce a fost odinioară loc public, al comunită­ţilor, municipiilor, coloniilor, oraşelor, satelor, comunelor (cu alte cuvinte: întreaga ţară, conchide Maiorescu. Dar aşa să fie?), însă acum se află trecut în posesie privată, să fie luat din posesia privată şi restituit comunităţii primitive prin curatori pentru judecarea locurilor publice, împu­terniciţi prin un decret al Senatului, poporului ş ia lplebei traianense, şi după aceea să se împartă şi să se dea indivi­zilor după lege şi drept echitabil". In realitate, reforma agrară este foarte vag şi confuz expusă în doctrina bărnu-ţ iană ; e cert însă că cerea o reformă agrară, împărţirea moşiilor pe baze de egalitate, exproprierea moşiilor sta­tului şi secularizarea bunurilor mînăstireşti, fără altă preciziune asupra felului cum să se stabilească noua pro­prietate. „Noi nu putem, încheia el, intra în amănuntele acestei întrebări dificile, lăsînd statul român să determine cît pămînt să se dea fiecărei comune române şi fiecărui român."

Nenorocirea e că Bărnuţ voia să-şi legitimeze reforma agrara a exproprierii moşiilor prin teoria agrului public roman, aşa cum se află expusă într-o serie de legi şi prin necesitatea aplicării dreptului roman. I-a fost uşor lui Maiorescu să arate că problema „agrului public" nu e o problemă statică, ci a suferit o evoluţie şi că dreptul celor fără proprietate de a-şi cere înapoi „moşia părintească" de la cei ce o posedă nu se găseşte în nici un text al dreptu­lui roman.

Argumentarea e un model de discuţie logică şi de pre­ciziune ştiinţifică prin studiul evolutiv al unei chestiuni. Eroarea lui Bărnuţ consta în a lega reforma agrară de un pretins drept roman de expropriere inexistent, ceea ce n-a împiedicat aplicarea exproprierii mult mai tîrziu, nu pe baza dreptului roman, ci a unor necesităţi sociale actuale. Conservatorul T. Maiorescu nu putea prevedea această re­voluţie în materie de proprietate.

c) A treia consecinţă a şcoalei Bărnuţ: „Principele străin este aşa de periculos şi contrar statului român, încît votul dat contra lui de un singur român este de ajuns pen­tru a-1 declara anulat de drept" — consecinţă scoasă de

183

Maiorescu din diverse texte bărnuţiene, ca, de pildă, d in: „ în puterea dreptului fiecărui român de a respinge fiece dominaţie, afară de dominaţia legilor naţionale şi afară de ascultarea de magistraţi naţionali, votul unui român e de ajuns în contra vericărui Domn străin, adecă de a-1 declara din punct de vedere naţional imposibil şi nul." Sau: „Fiind, aşadar, dominaţia străină contrarie atî t drep-tului privat şi celui public, intern şi extern; e evidentă şi neputinţa juridică de a pune sau impune românilor Domn străin". Sau: „Nici un român, nici o adunare şi nici tota­litatea românilor înşişi nu are dreptul ca să dea ţara la Domn străin".

în lupta lui împotriva aducerii unui Domn străin, Bărnuţ susţinea că în acest caz:

1. Naţiunea română şi teritoriul român ar înceta să fie liber.

2. Domnul străin va umplea ţara cu străini şi va da o direcţie străină administraţiei şi educaţiei publice.

3. Va ridica toate libertăţile românilor şi mai ales libertatea presei.

4. Va aduce coloni străini. 5. Va da pe mîna străinilor industria şi comerţul. 6. Nimeni nu se va naşte liber şi toţi vor fi sclavi Dom­

nului străin. 7. Averea ţăr i i va fi averea Domnului străin. Şi aşa mai departe. E lesne de bănuit cît de uşor se puteau respinge astfel

de divagaţii, din care istoria n-a confirmat nici una. îndă­rătul lor stă o simplă confuzie: de a atribui unui Domn străin, ales prin libera voinţă a naţiunii , caracterele unui Domn cuceritor al unei ţăr i prin puterea armelor. Primej­dia, încheia spiritual Maiorescu, nu e ca românii să nu devină germani, ci ca principele german să nu devină prea... român !

d) „A patra consecinţă a şcoalei Bărnuţ: Guvernul con­stituţional nu se potriveşte pentru români; lor le trebuie republică, cu magistraţi ieşiţi din alegere" — o rezumă Maiorescu din cîteva texte ale lui Bărnuţ:

„Forma republicană e cea mai bună pentru rcmâni, pentru că e cea mai acomodată după natura lor şi a umani­tă ţ i i . "

184

„Domnii românilor au fost şi s-ar cădea să fie ceea ce au fost consulii sau pretorii la romani, judecători în timp de pace şi imperatori sau duci în timp de război..."

„Elementul republican respinge dominaţia ereditară; unde se află, acolo impune politicului datoria de a o ridica: aceasta e datoria şi a fiecărui român..."

e) A cincea consecinţă a şcoalei Bărnuţ: „Străinii nu pot să dobîndească proprietate fonciară în

România, din contra, românii au dreptul să-i dea afară, dacă îşi cred interesele impiedicate prin ei" — concluzie scoasă din texte ca:

„Nici puterea constitutivă, cu atît mai puţin particu­larii, nu pot să dea loc străinilor pe pămîntul român, pînă cînd se află un român care are nevoie de el şi voieşte a se aşeza pe dînsul."

„Naţiunea română poate reduce numărul străinilor etc. Să se ia comerţul şi industria din mîinile străinilor etc."

5. împotriva acestei ultime consecinţe a doctrinei băr-nuţiene de a opri comerţul străinilor şi de a goni pe evrei din ţară ca periculoşi naţiunii, Maiorescu opune „ideile fundamentale de umanitate şi de liberalism, pe care, sub nici un cuvînt, pentru nici un timp şi cu nici un pretext nu este permis a le înfrînge". Această atitudine „europeană" faţă de problema evreiască, atitudine împărtăşită şi de Carp, constituie adevărata atitudine junimistă, în prima ei fază, atenuată apoi prin afluxul naţionalist al noilor veniţi, ca Eminescu, Vasile Conta, 1. Creangă etc., ce avea să se resimtă şi în atitudinea lui Maiorescu în discuţia revizuirii articolului 7 al Constituţiei, dar nu şi în cea a lui P . Carp, rămas pînă la urmă la ideile fundamentale de umanitate şi de liberalism.

Problema evreiască există, desigur, şi e simptomul unui rău — dar ea nu se rezolvă atacînd simptomul şi lă-sînd răul. Răul stă în nedeprinderea poporului nostru cu activitatea economică. De evrei nu ne putem lipsi decît atunci cînd îi vom putea înlocui cu propriul nostru fond comercial. Pînă cînd însă aceasta nu este, rezuma el, a începe persecuţia contra străinilor vrea să zică a desfrîna barbaria în contra libertăţii , a susţinea obscurantismul în contra inteligenţei.

183

în acest studiu de argumentare logică, în care confu-ziunile bărnuţiene sunt urmărite cu incizivitate şi uneori cu abilitate formală — şi nu lipsită de oarecare ariditate, tonul lui Maiorescu se ridică deodată la o căldură, la un patetism rar găsite în proza lui, mai mult lucidă şi oarecum glacială. Se simte că în sufletul lui bătea un vînt de genero­zitate şi de umanitate, o toleranţă. Naţionalitatea, apăsa el, dacă acest cuvînt vrea să aibă un merit şi o valoare, nu poate fi un pretext sub care să se ascundă lenea şi barbaria, şi ţ in ta noastră în viitor nu este de a ne păstra numai limba şi sîngele şi teritoriul brut , fără altă aspiraţie mai nobilă. Pe această treaptă stau şi indienii sălbatici din America, dar de aceea indienii din America constituie o hoardă şi nu o naţiune. Limba şi sîngele şi teritoriul sunt elemente preţioase ca mijloc spre un scop mai înalt, şi acest scop nu poate fi altul decît progresul civilizaţiei omeneşti prin tole­ranţă şi ştiinţă, prin bunăstare materială şi morală potri­vi tă totdeauna cu gradul culturii unui popor.

Dar a susţinea mijloacele prin un sistem care nimiceşte scopul este cea mai absurdă din toate rătăcirile politice ce se pot închipui.

Şi după această apologie călduroasă a ideilor umanitare, iată şi vehemenţa împotriva celor ce agitau instinctele rele ale oricărei mulţimi inculte pentru a întreţine persecuţia evreilor:

„Ceea ce nimeni n-ar fi crezut cu putinţă în secolul al XIX-lea, la noi s-a întîmplat. S-au găsit profesori din învă-ţămîntul public şi bărbaţi din aşa-numitul partid liberal care să se facă agenţii motori ai persecuţiei, s-au găsit preoţi creştini care să se fălească în adunările publice cu ura ce o poartă contra deaproapelui lor de altă credinţă politică sau religioasă. Şi unii şi alţii au ui tat raţiunea existenţei lor, au uitat că ştiinţa şi libertatea sunt focarul toleranţei uma­nitare, au ui tat că religia creştină este iubirea necondiţio­nată a tuturor oamenilor fără excepţie."

Rar s-a ridicat Maiorescu la o egală căldură de ton ca în ultimele pagini ale studiului său împotriva şcoalei Bărnuţ ; se vede bine că în sufletul lui vibra o puternică strună uma­ni tară ; nu trebuie să uităm că în acea epocă Maioreseu eia

186

şi francmason1. La urmă, fireşte, biruia obişnuitul optimism maiorescian prin credinţa triumfului binelui şi al adevărului.

„Ceea ce ne susţine curagiul în mijlocul acestei confuzii a timpului este încrederea neclintită că, dacă s-a întîmplat vreodată ca civilizaţia să învingă barbaria, nu s-a întîmplat niciodată ca barbaria să învingă în mod durabil civilizaţia, şi în lupta acestor două elemente nu încape îndoială al cui va fi viitorul !"2.

Dacă optimismul necesar existenţei ne obligă să credem că civilizaţia biruie, nu-i mai puţin adevărat că biruinţa ei nu e dreaptă, ci ia forma unei linii frînte, cu reîntoarceri adesea mai puternice decît progresul real; problemele pe care le rezolva Maiorescu cu atîta vehemenţă acum şaptezeci de ani sunt astăzi şi mai actuale.

Pentru a ne explica această vehemenţă de atitudine, trebuie să ne amintim că ea nu se desfăşura în plan pur

1 Nu mai e nici o îndoială că, în tinereţea Iui, fusese mason. Vom cita, ca dovadă, un text de la 3 mai 1870 (Însemnări, I, p . 146). „C. So-utzo a fost iarăşi la mine şi mi-a povestit anecdote despre prinţi:

După întemeierea francmasoneriei noastre, C. Soutzo s-a dus cu venerabilul nostru (e un grad masonic) prinţul George Soutzo la domni­torul Carol şi i-a propus intrarea în ordin.

El le-a spus că trebuie întîi să întrebe pe tatăl său şi pe duhovnicul său. La termenul fixat pentru răspuns, pleacă la Bucureşti prinţul Soutzo anume pentru asta şi-i înmînează un memoriu despre francma­sonerie (ca pepinieră pentru partidul conservator, care ar fi să se ală­ture principelui), probabil cu lista nominală a membrilor. Principele Carol îi citeşte lui Soutzo o scrisoare a Iui tată-su în această chesti­une. Bătrînul Hohenzollern îi spune că el însuşi e francmason şi deci nu-1 va sfătui să nu intre, ci din contră, să intre, dar pentru mai tîrziu. Căci el trebuie să se gîndească la necesara lui căsătorie, care, din punct de vedere politic, cel mai bun lucru ar fi să se facă dintr-o casă austriacă sau rusească. La asta francmasoneria i-ar fi o piedică. După asta, Prinţul Carol a spus că pot să-1 considere sufleteşte şi provizoriu ca francmason, că va fi şi francmason pe faţă, îndată ce căsătoria sa va fi decisă. Cu asta a plecat Soutzo din Bucureşti şi i-a lăsat Domnitorului acel memoriu.

Mai departe, arată cum, o dată cu începerea prigonirii evreilor, francmasonii conservatori din Iaşi (C. Suţu, Pogor, Leon Negruzzi, Nicu Mavrocordat, Const. Sturdza etc.), ţrimiseră o adresă violentă Domnitorului împotriva acestei prigoane. îmi fusese adusă şi mie să o semnez, adaugă el ; am refuzat, fiindcă era aşa violentă în contra guvernului, încît, am socotit-o incompatibilă cu situaţia mea de atunci do funcţionar al statului şi nu exista nici un motiv să-mi dau demisia.

2 împotriva acestei toleranţe umanitare, cf. A.C. Cuza, Amintiri de la „Junimea" din Iaşi, înConçi. Ut., număr jubiliar, LXX, 1937, p . 29.

187

ideologic, unde discuţiile rămîn de obicei academice, ci pleca de la convulsiuni sociale. După ce înscenase împotriva lui Maiorescu procesul din 1864, fracţiunea liberă şi inde­pendentă provocase şi agitaţia antisemită din 1867, şi fiind în alianţă politică cu liberalii, împinsese guvernul să tole­reze agitaţiile, toleranţă ce avea să ne aducă represaliile nu numai ale presei occidentale, ci şi ale guvernelor străine. în calitate de ministru de Interne, Ion Brătianu dăduse la 23 aprilie o circulară prefecţilor, cerîndu-le să oprească „inundarea" ţării cu „vagabonzi" — adică cu evrei. Cam­paniile presei din Apus duse de Alianţa israelită fură urmate de presiunile ţărilor apusene. Însuşi Napoleon al IlI-lea telegrafie Domnitorului la 14 mai: „Je ne dois pas laisser ignorer a S.A. combien l'opinion publique s'émeut ici des persécutions dont on dit les israélites victimes en Moldavie. Je ne puis croire que le gouvernement éclairé de V. A. autorise des mesures si contraires à l 'humanité et à la civilisation." Napoleon vorbea ca şi Maiorescu.

lntr-o scrisoare din 20 iunie întrebuinţa aceleaşi cu­vinte: „L'affaire des Israélites a vivement impressionné le public, parce qu'il a vu dans cette persécution, digne d 'un autre âge, le désir de flatter les mauvais instincts de la foule." In urma presiunilor şi a Angliei şi a Austriei, Brătianu îşi dădu demisia la 28 iulie şi plecă la Paris ca să liniştească opinia publică franceză. La 27 octomvrie, Dom­nitorul îl chemă din nou la putere, dîndu-i Ministerul de Finanţe. Alegerile din noiemvrie sporiră influenţa fracţi­uni i ; fracţionistul de la Iaşi, doctorul Atanasie Fătu, fu ales preşedintele Camerei; împreună cu alţi 30 de deputaţi, el propuse un proiect de lege, prin care se interzicea stabi­lirea evreilor în oraşe fără autorizaţia consiliului comunal, iar la sate, în mod absolut, li se interzicea cumpărarea de imobile rurale sau urbane, arendarea moşiilor, hanurilor, morilor, circiumelor, vînzarea mîncării şi băuturii altora decît coreligionarilor.

Proiectul de lege nu se vota, dar, cum 25 de familii de evrei austriaci fuseseră expulzate, consulii marilor Puteri protestară. Guvernul lui Ştefan Golescu demisiona la 1 mai 1868, făcînd loc generalului N. Golescu, care ceru scuze guvernului Austriei. Noul guvern fu asaltat din nou de marile Pateri pentru „jertfele fanatismului român", cum se

188

exprima nota Angliei. în aceste împrejurări îşi ţ inu P . Carp cunoscutul lui discurs în chestia evreiască, din şedinţa de la 26 aprilie 1868, cînd luă o atitudine în favoarea evreilor, pe care avea să o menţină pînă la sfârşitul vieţii. După dîn-sul, agitaţia antisemită din Moldova era pornită de Brăti-anu pentru a-şi crea un partid liberal şi dincolo de Milcov, pînă acum inexistent; mijloacele guvernului erau însă oblice, dezminţindu-şi măsurile, pe care le lua totuşi pe cale admi­nistrativă. Atunci ceti el faimoasa circulară către prefecţi a lui Brătianu, nepublicată totuşi în Monitorul Oficial, prin care, pe baza vechilor legiuiri moldoveneşti, cerea să li se interzică israeliţilor „aşezarea prin comunele rurale, cum şi de a se face întreprinzători de hanuri, circiume şi arendaşi de moşie. M-am informat că aceste dispoziţii nu se păzesc pretutindeni cu exactitate, vă invit deci să obser­vaţi dispoziţia, faceţi a se păzi cu toată stricteţea." Cînd „fracţiunea" prezintă legea împotriva evreilor, guvernul se opuse în mod public, dar pe sub mînă, pe cale adminis­trat ivă, procedase la izgonirea evreilor din comune, cum se făcuse, de pildă, în judeţul Bacău... Carp punea chestiunea nu numai pe repercuţia enormă pe care o trezeau aceste procedee în Europa, ci şi pe „umanitate". „A zis lord Stan­ley, declară el, nişte cuvinte foarte aspre, pe care în numele naţiunii le resping, a zis: «nenorocirea este pentru evrei, dezonoarea pentru români». în numele naţiunii resping aceasta, pentru că naţiunea a fost impasibilă în această ches­tiune, şi, dacă s-a pronunţat, a fost numai ca să respingă solidaritatea cu cei ce prigonesc. Dar dacă este dezonoare, dacă este culpă, aceasta nu poate să fie decît a acelora care au provocat această stare, şi va veni o vreme unde just i ţ ia se va face, unde dreptatea va lua pe vinovat în puternica sa mînă, îl va stringe, şi cînd o va descleşta, nu va rămînea decît o cîrpă, ce se va arunca în gunoaiele istoriei. Sfîrşesc repetînd concluziile mele: cer de la guvern ca evreii să fie lăsaţi în pace de acum înainte..."

Presiunile din afară împotriva lui Brătianu — şi acum şi ale Prusiei — sporiră în aşa măsură, încît Domnitorul se văzu silit să se despartă de dînsul; la 16 noiemvrie 1868, guvernul generalului N. Golescu se retrase.

X I X

1. în contra direcţiei de astăzi în cultura română, 1868. 2. Temele esenţiale ale criticei maioresciene. 3. Se caută şi se găsesc precursori ai unora din ideile Iui Maiorescu: I . Eliade, Ion Ghica, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi. 4. Originalitatea criticei junimiste. S. Teoria „spiritului critic" ca fenomen moldovenesc şi analiza ei. 6. Buckle, Hegel. 7. Obiecţii la critica culturală junimistă. 8. Pro­cesul invers de la formă la fond. 9. Formele nu trebuiesc distruse. 10. Variaţiile atitudinii practice a junimiştilor.

1. Studiile publicate pînă acum în Convorbiri literare Despre scrierea limbei române (1866), Poeziei române (1867), Asupra poeziei noastre populare (1867,) asupra Limbii ro­mâne In jurnalele din Austria (1868), Contra Şcoalei Barnu-ţiu (1863) ii aduseră pe Maiorescu în chip natural la ideea de a-şi reuni sforţările, pînă acum izolate, faţă de diferite aspecte ale culturii române (etimologismul ciparian, ana-logismul pumnian, sistemul politic bărnuţian), într-un atac masiv asupra direcţiei însăşi a acestei culturi : iată origina studiului său în contra direcţiei de astăzi in cultura română, publicat în 1868, în care, în cîteva pagini, se rezumă temele esenţiale ale criticei culturale maioresciene, temele acţiunii junimiste de acum şi de mai tîrziu, nu numai în domeniul limbii, literaturii, culturii, ci şi al politicei româ­neşti. Aceste cîteva pagini conţin punctele esenţiale ale ideologiei unei asociaţii de cărturari şi de oameni politici ce aveau să joace un rol însemnat în evoluţia neamului nos­tru în a doua jumătate a veacului trecut şi ale cărei ramifi­caţii s-au întins şi n-au naufragiat decît în convulsiimile

190

marelui război. Expunerea ideologiei „junimiste" s-a făcut de nenumărate ori, întrucît e una din piesele esenţiale în procesul de formaţie a statului şi culturii noastre; ea nu se poate totuşi ocoli in studiul activităţii celui ce i-a dat for­mularea definitivă, mai ales în domeniul culturii, după cum Carp avea să i-o dea în domeniul organizaţiei de stat, în diferite rînduri, pînă la programul din 1881 — cu atît mai mult , cu cît va fi supusă unui examen critic1.

2. La temelia atacurilor din în contra direcţiei de astăzi In cultura româna stă constatarea viţiului radical al neade­vărului, adică al minciunii, în toate manifestările spiritului public. Tinerii noştri care au umplut capitalele occiden­tului s-au lăsat uluiţi de tot ce au văzut, considerînd numai formele culturii, fără a le pătrunde şi fundamentele istorice. întorşi în ţară, ei au crezut că o implantează şi la noi, repro-ducîndu-i aparenţele; ţara a fost, astfel, împodobită cu societăţi academice, universităţi, muzee, pinacoteci, expo­ziţii şi chiar şi cu o constituţie. Primejdioasă nu e numai lipsa de fundament a acestor aparenţe, ci lipsa conştiinţei nevoiei de un fundament; oamenii de răspundere ai ţări i noastre îşi închipuiau că au săvîrşit un fapt cultural atunci cind au tradus o formă goală a străinilor. Este, aşadar, de datoria oricui de a demasca această minciună de la temelia culturii române şi de a o „denunţa pretutindenea spiritelor mai june, pentru ca acestea să înţeleagă şi să primească sarcina de a o combate şi nimici fără cruţare, dacă nu vor să fie înşişi nimiciţi sub greutatea lui".

Primii paşi în istorie ai lui Petre Maior, care susţinea în 1812 că dacii au fost exterminaţi cu totul, pornesc „de­monstrarea istorică a romanităţii noastre cu o falsificare a istoriei" ; Lexiconul de la Buda (1825) şi Tentamen criticum

1 Asupra acestor chestiuni se pot consulta: A.D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, 1910; C. Rădulescu-Motru, Cultura română şi politicianismul, în „Bibi. p. toţi"; G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, 1909; St. Zeletin, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, ed. Cultura Naţională; E. Lovinescu, Isto­ria civilizaţiei române moderne, 3 volume, ed. Ancora, 1925 — 1926.

191

in lingiiam romanicam (1840) pornesc studiul limbii române cu o falsificare a filologiei, fără ca autorii lor să fi înţeles că „zidirea naţionalităţii române nu se poate aşeza pe un fundament în mijlocul căruia zace neadevărul". Romani­tatea noastră au dovedit-o istoricii şi filologii străini (Diez, Miklosich, Max Müller etc.) prin studii obiective, pe cînd divagaţiile ardelenilor noştri n-au sămănat decît „neîncre­dere în contra unei teze care avea trebuinţă de argumente aşa de greşite pentru a fi susţinută". Noi am creat organe înaintea unei necesităţi funcţionale, iată situaţia în care ne aflăm. „înainte de a avea partid politic, care să simtă trebuinţa unui organ, şi public iubitor de ştiinţă, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat jurnale politice şi reviste literare şi am falsificat şi dispreţuit jurnalistica, înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli prin sate şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea publică. îna­inte de a avea artişti trebuincioşi, am făcut conservatorul de muzică, înainte de a avea un singur pictor de valoare, am făcut şcoala de bele-arte: înainte de a avea o singură operă dramatică de merit, am fundat teatrul naţional — şi am depreciat şi falsificat toate aceste forme de cultură."

Şi mai departe: „Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii,

avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatoare, avem teatru, avem chiar o constituţie. Dar în realitate toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără t rup, iluzii fără adevăr, şi, astfel, cultura clase­lor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adînc. Singura clasă reală la noi este ţăranul român, şi realitatea lui este suferinţa, sub care suspină de fantas­magoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv, ce-1 numim cultura română, şi cu obolul cel din urmă îl silim să ne plătească pictorii şi muzicanţii noştri, acade­micii şi atenianii din Bucureşti, premiile literare şi ştiinţi­fice de pretutindenea, şi din recunoştinţă cel puţin nu-i producem nici o singură lucrare care să-i înalţe inima şi să-1 facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele."

192

Ca o concluzie şi ca un remediu, propunea, în primul rînd, lipsa de indulgenţă faţă de mediocritate; şi în al doilea rînd, fiindcă: „forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, nimicind un mijloc puternic de cultură", el afirma că „este mai bine să nu facem o şcoală deloc, decît să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc, decît să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, or­ganizarea, membri onorari şi neonoraţi ai unei asociaţiuni, decît să le facem fără ca spiritul propriu de asociere să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborat, decît să le facem toate acestea fără maturi tate ştiinţifică, ce singură le dă raţiune de a fi."

Şi ca încheiere: „Fără cultură poate încă trăi un popor, cu nădejdea că

Ia un moment firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţii omeneşti, dar cu o cultură falsă nu poate t răi un popor şi, dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei: că în lupta între civilizaţia adevărată şi între o naţiune rezis­tentă, se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul".

3. După ce a trezit o foarte legitimă împotrivire în pu­blicistica t impului1 , privită ca o acuzaţie neîntemeiată, concepţia lui Maiorescu asupra situaţiei culturii române a început în epoca noastră să fie atacată sau scoborîtă ca lip­sită de originalitate şi, oricum, încadrată într-o atitudine comună a criticismului moldovenesc, cum a făcut-o G. Ibrăi-leanu în Spiritul critic in cultura românească. I s-a căutat deci precursori şi nu e de mirare că s-a sfîrşit prin a se găsi observaţii întrucîtva asemănătoare la mulţi alţi scriitori de structură cu totul diferită, observaţii incidentale şi că-zind în domeniul bunului-simţ. Astfel, în Gh. Asachi găsim: „Cultura şi fericirea unui popor nu stă în schimbarea por­tului , în mania de a se lepăda învechime şi de a lua orice lucru străin şi nou, ci în respectul aducerii aminte a

1 Chiar şi în sînul „Junimii", Cf. Scrisoarea lui A.D. Xenopol către I. Negruzzi, I.E. Torouţiu, op. cit., IE, pe care o reproducem în Anexa nr. 10.

14 193

strămoşilor" (Albina românească, 1843). Iar Eliade şi mai categoric, în Echilibrul intre antiteze: „Cu legi şi doctrine eterogene aduse sau imitate din afară se pierde România, pentru că, ridicîndu-i-se elementele ei vitale, i se impun altele ce nu le pot respira plămînii ei. Se îneacă animalul de uscat în fundul apelor; moare peştele scos şi ţ inut a răsu­fla aerul. Dă românului legi române, legi biblice şi creş­tine, lasă-i datinele străbune, dacă vrei să trăiască ca naţ ie ." Cuvinte în adevărat ton junimist.

Ion Ghica se exprimă la fel în prefaţa Convorbirilor eco­nomice: „Entuziasmul patriotic al unora s-a urcat în t impii din urmă la un diapazon atît de înalt, încît pierzînd, cu nerăbdarea, şi orice cumpăt, au aruncat cu noroi asupra tuturor şi au t ra ta t oamenii şi lucrurile trecutului ca vechi­turi de lepădat. Pentru ei toate credinţele, toate obiceiurile, toate tradiţiile trebuie dărâmate; bogăţia imaginaţiei lor i-a adus pînă a se crede fiecare expresia voinţei poporului, focarul opiniei publice, incarnaţia naţiunii, şi nu înţeleg că nu fac alt decît a căta să exercite o autoritate despotică şi impune publicului idei puţin studiate, puţin potrivite cu starea societăţii noastre."

Dacă trecem de la aceşti doi „reacţionari" munteni în Moldova, nu se poate să nu ne oprim la două din persona­lităţile cele mai caracteristice ale epocei de dinaintea juni­mismului: Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi, desi­gur cu simplă valoare de indicaţie.

Cum de numele lui se leagă lupta pentru dezrobirea ţiganilor, pentru proclamarea egalităţii în drepturi şi înda­toriri a tuturor claselor, pentru emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea lor, adică actul de la 2 mai, Kogălniceanu a fost considerat ca revoluţionar; în realitate, el nu era decît un democrat, cu totul deosebit prin temperament şi mediu de formaţie intelectuală de revoluţionarii munteni formaţi la şcoala Revoluţiei Franceze. Temperamentul lui moldo­venesc îl înclina mai mult spre conservatism, ca şi mediul german în care şi-a petrecut tinereţea. „Mulţumită contac­tului meu cu atîţia bărbaţi însemnaţi ai Germaniei, mărtu-risia el în Introducerea autobiografică, şi primit în cercurile politice din Berlin, am avut fericita ocaziune şi putinţă de a-mi îmbogăţi mintea cu ideile reformatrice, ce atunci inspirau înaltele inteligenţe ale Germaniei. Da. Universi-

] 9 4

t a ţ i i din Berlin, a doua mea mamă, Universităţii Frederica Wilhelrna; da, exemplului ce mi-a dat amorul pentru patria germană şi pe care l-am găsit în toate păturile societăţii germane, fie nobilime, fie burgheză, datoresc eu amorul pentru patria română şi spiritul liberal, care m-a însufleţit în toate actele vieţii mele." Liberalismul acesta prusac era insă cu totul altceva decît radicalismul revoluţionarilor munteni de educaţie franceză. Ceea ce 1-a influenţat mai mult pe Kogălniceanu e doctrina lui Savigny a dreptului istoric împotriva dreptului natural al Revoluţiei Franceze, reformele agrare ale lui Hardenberg cu desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor şi îndeosebi sforţările uriaşe ale naţiunii de a se ridica prin muncă şi disciplină de pe urma dezastrului de la lena.

Liberalismul lui Kogălniceanu era teoretic atî t de puţin revoluţionar, încît respingea însăşi noţiunea revoluţiei din ideea progresului: „Orice schimbare silnică, orice prefacere năpraznică, afirma el în prefaţa Letopiseţilor, nu pot fi decît fatale. Cînd revoluţiile încep, civilizaţia încetează..."

El nu se credea deci un liberal revoluţionar, pentru care soluţia de continuitate e o necesitate a progresului, ci un democrat temperamental, care simţia nevoia de a-şi îndrep­tă ţ i revendicările pe principiul tradiţiei; o reformă i se părea legitimă numai atunci cînd îşi poate găsi un izvor într-un trecut chiar îndepărtat, şi nu într-o necesitate actuală.

Pentru dînsul, Regulamentul organic a fost o instituţie funestă, „pentru că a dărîmat şi a desfiinţat toate legiuirile ţ ă r i i ; ne-a tăiat relaţia cu trecutul, fără a ne întemeia pre­zentul. O lege fundamentală a ţăr i i trebuie însă să fie o plantă indigenă, expresia moravurilor şi nevoinţelor ţăr i i . " Iar în Dorinţile partidei naţionale: „De aceea dar voim a ne întoarce la acele instituţii, a căror origină iese din pămîn-tul nostru, care în timp de cinci veacuri le-am avut şi pe care vroim numai a le adapta după luminile şi trebuinţele epohei". Reiese limpede atitudinea teoretic antirevoluţi­onară a lui Kogălniceanu şi nevoia lui de a legitima orice reformă, orice stare nouă de lucruri, prin existenţa lor pro­blematică într-un trecut îndepărtat. Că aceasta e uneori numai o iluzie este altă chestiune. Aunci cînd Bărnuţ cerea în Dreptul public al românilor înlăturarea creştinis-

14* 195

mului şi restaurarea republicei, a liberului veto tribuni-cian sau a legilor agrare a lui Licinius Stolo şi a fraţilor Gracchi — şi el — tot prin influenţa istorismului lui Savi-gny — proceda istoric, numai că t radi ţ ia lui trecea dincolo de trecutul nostru în formele de viaţă socială a străbunilor noştri romani. Deosebirea de eroare a tradiţionalismului lui Kogălniceanu de cel al lui 13ărnuţ nu stă atît în natura, ci în mărimea ei împinsă pînă la absurd.

Democratismul şi simţul oportunităţii sociale aveau să-i îndulcească, negreşit, tradiţionalismul proclamat- mai mult teoretic; progresul nu poate ieşi numai din pildele celor „cinci veacuri", ci şi din „lucrurile şi trebuinţele epohei" — adică din nevoile momentului. „Adevărata civi­lizaţie, afirma el, este aceea care o tragem din sînul nostru, reformînd şi îmbunătăţind instituţiile trecutului cu ideile şi propăşirile timpului de faţă". Sau: „Franţa, Anglia, Ger­mania simţesc neapărata nevoie de a lega lanţul timpurilor şi de a urmări în propăşire năravurile publice, origina insti­tuţiilor lor, leagănul libertăţilor". Nu e momentul de a vedea dacă evoluţia noastră e asemănătoare cu evoluţia Franţei, Angliei, Germaniei; rămîne în picioare consta­tarea tradiţionalismului lui Kogălniceanu îmblînzit la evoluţionism. Tradiţionalismul lui era, fireşte, mai mult o deprindere a cugetării, formată în alt mediu de cultură, sau chiar o necesitate a momentului, care-i impunea obli­gaţia de a nu părea în faţa celor două monarhii autocrate şi a unei oligarhii naţionale destul de puternică ca un „revo­luţionar", ca „un socialist", în realitate însă dezrobirea, activitatea lui de la 1848, Unirea, secularizarea, lovitura de stat reprezintă o rupere a firului cu trecutul, în cadrele largi ale datelor noastre sufleteşti, şi o constituire de noi forme de viaţă socială prin înrîurirea necesităţilor ideologice şi economice ale prezentului. Este indiferent, aşadar, dacă in Dorinţile partidei naţionale Kogălniceanu susţine că trebuie sa ne întoarcem „la acele instituţii a căror origină este din pămîntul nostru", că ne trebuie legi care să fie expresia năravurilor şi nevoinţelor ţări i , şi îşi întemeiază fiecare punct din program pe tradiţi i seculare, reale sau închipuite, — Proiectul de constituţie pentru Moldova al lui Kogălniceanu este, în realitate, revoluţionar şi o para­frază a Proclamaţiei de la Islaz, dezvoltînd şi uneori numai

196

răsfrîngînd cele 22 de puncte ale constituţiei immtene, chiar în amănunte contesta-bile (de pildă, alegerea Domnului pe timp de cinci ani !) ; el constituie o replică moldovenească sprijinită pe consideraţii istorice a constituţiei muntene.

Citatele din Costache Negruzzi — de altfel fără caracter teoretic, ci numai de observaţie simplă, cum se şi cuvenea la un scriitor — se pot face cit mai numeroase ; nu pe nedrept Negruzzi a fost numit „primul junimist". Şi el priveşte civilizaţia noastră ca o simplă formă de imitaţie superficială fără asimilaţie. „Precum vezi, scria el lui Ion Ionescu încă din 1859, de la fiecare am luat cîte ceva; atî ta că n-am luat ceva bun. Ce ne pasă ! Ni se pare că prin asta intrăm busta în civilizaţie etc".

Pe un ţăran, care voia să-şi dea copiii prin şcoli, el îl sfătuia: „Să-i dai la dascălul din sat să-i înveţe limba lor ca să poată ceti cărţile cele bune, care-i învaţă cum să cin­stească pe Dumnezeu, pe părinţi şi pe mai marii lor, cum să-şi împlinească datoriile către cîrmuire, care se îngrijeşte pentru binele lor, cum să se ferească de lene şi de beţie etc". Pretutindeni teoria treptelor sociale; dregătoriile nu pot fi încredinţate decît oamenilor cu stare, pe cînd ceilalţi tre­buie să se îndeletnicească cu negoţul, meseriile, lucrarea pămintului. Cultura neasimilată e primejdioasă. Revărsarea satelor spre oraşe nu poate produce decît perturbări sociale — elemente de conservatism social, cu critice prejunimiste împotriva procesului de formaţie a societăţii noastre.

4. Aceste citaţii făcute la înfîmplare şi altele ce s-ar mai putea face şi din alţi oameni politici sau scriitori ai epocei nu înseamnă o contestare a originalităţii poziţiei junimiştilor în dezvoltarea culturii noastre. Cele mai multe sunt simple observaţii fără consistenţă ale unor stări de fapt pornite dintr-un spirit critic la îndemîna oricui; ele nu reprezintă o atitudine sau o filozofie culturală, ci numai momente intermitente, fără echivalenţă în domeniul acţiunii. Cît priveşte pe Kogălniceanu, cugetător cultural, dar şi om de acţiune, am arătat , în cîteva cuvinte, contrastul dintre teorie şi faptă; tradiţionalismul lui era mai mult o deprindere de cugetare luată din timpul tinereţii petrecute la Berlin şi o nevoie poate pur formală de a-şi legitima acţi­unile faţă de autocraţiile din jur ; faptele lui cele mai însem-

197

nate rămîn pur revoluţionare: căci prin ce tradiţie s-ar putea legitima Domnul străin, emanciparea ţiganilor, secu­larizarea averilor mănăstireşti, împroprietărirea? Ele nu sunt izvorîte din trecut, ci poartă pecetea nevoilor „epohei" — după cum o va purta şi exproprierea de după război. Cu totul altceva e criticismul junimist ; el nu pleacă din observaţii întîmplătoare asupra societăţii, dintr-un spirit critic fără consecvenţă; mai mult decît a t î t : el nu e un act individual, ci atitudinea colectivă a unei întregi generaţii faţă de era nouă în care intrase România după alegerea Domnitorului străin şi Constituţia de la 1866. Conservatis­mul social exista cu mult înainte, dar el era bazat pe inte­resul de clasă şi lupta pentru menţinerea privilegiilor, pu-nîndu-se la adăpostul principiilor unui trecut inviolabil. „Orice schimbare făcută în principiile unei ocîrmuiri, scria Mihail Sturdza într-un memoriu al său, este privită ca o înnoire şi orice prefacere a acestor principii răstoarnă mai totdeauna aşezămintele consfinţite prin legitimitate şi cărora succesiunea veacurilor le-a întipărit un caracter neschimbător". Astfel de teorii de imobilitate socială nu se mai puteau, fireşte, exprima decît doară în memorii adresate Rusiei.

O dată cu noile idei revoluţionare, conservatismul nostru, deşi tot pornit din interesul de clasă, avea să ia apoi un caracter de tradiţionalism şi de evoluţionism. Cele două lupte ale conservatismului s-au dat pentru apărarea privi­legiului electoral, luptă mai puţin aprigă într-o ţară fără conştiinţă politică, şi pentru apărarea proprietăţii rurale, mult mai aprigă şi care nici n-a putut fi rezolvată decît printr-o lovitură de stat.

Reacţiunea mişcării junimiste are ca notă caracteristică de a fi dezinteresată ; nu apăra interese proprii şi nu se punea pe baza luptei de clasă ; ea era de natură pur ideologică şi practicată de oameni mai mult de cultură, decît, în afară de Carp, de oameni politici. întîmplarea a făcut ca în aceasta a doua jumătate a veacului al XIX-lea să se strîngă în vechea capitală a Moldovei tinerii formaţi la cultura ger­mană; P . Carp, T. Maiorescu, T. Rosetti, M. Eminescu, fraţii Negruzzi etc., unii şi din impulsiunea temperamentu­lui reactiv moldovenesc, care să se înmănuncheze într-o acţiune comună culturală şi politică împotriva cadenţei

198

mate de dezvoltarea statului nostru prin sugestia liberalis­mului muntean de influenţă-revoluţionară franceză a fra­ţilor Brătianu, C A . Rosetti, fraţilor Goleşti, Ion Ghica etc. Redusă schematic, în lupta forţelor adverse, din care iese progresul social, s-au înfruntat două temperamente şi două culturi: temperamentul activ muntean dezvoltat sub impulsiunea ideilor Revoluţiei Franceze şi tempera­mentul reactiv moldovean dezvoltat sub impulsiunea mediu­lui de formaţie german, organicist şi evoluţionist. Se poate spune că prin munteni şi moldoveni s-au luptat cultura fran­ceză şi germană, raţionalismul revoluţionar francez cu evo-luţionismul anglo-german. Criticismul junimist nu este, aşadar, expresia individuală a atitudinii lui Maiorescu în cultură şi a lui Carp în politică faţă de procesul de dezvol­tare a statului nostru, ci e opera colectivă a unei întregi generaţii de reacţiune ce urma generaţiei revoluţionare de la 1848 şi avea să se opună de la 1866 înaintea cadenţei tot revoluţionare, pe care o lua procesul de consolidare a statu­lui.

Ideile politice şi sociale nu-şi scot valoarea din origina­litatea lor, de cele mai multe ori neexistentă, deoarece, teoretic, toate formele posibile au fost exprimate cîndva, ci din organizarea lor pînă a provoca o stare de spirit gene­rală şi a se traduce într-o acţiune comună. Oricît de mare ar fi fost rolul lui Maiorescu în formularea ideologiei culturale şi al lui P .P. Carp în domeniul politicei, unde-1 impuneau cultura, inteligenţa şi autoritatea de conducător de genera­ţie — criticismul junimist constituie o stare generală de reacţiune faţă de anticipările revoluţionare, într-un spirit unitar. Originalitatea acţiunilor sociale stă, aşadar, în energia cu care au fost formulate, generalizate şi impuse.

5. Lipsa de iniţiativă a Moldovei la mişcarea revolu­ţionară din epoca renaşterii noastre a fost observată mai de mult şi constituia una din satisfacţiile lui Eminescu; mai recent, G. Ibrăileanu a studiat-o în volumul său Spiritul critic in cultura românească. Spiritului revoluţionar muntean i-a răspuns spiritul reactiv moldovenesc; unul era menit: să făptuiască, celait să se opună şi să critice, filtru al influen­ţelor străine grăbite, zăgaz al sistemelor raţionaliste în materie de l imbă. Pentru această operă de selectare şi de

•199

regulator, Moldova era pregătită printr-o lungă tradiţie culturală provocată de o înrîurire polonă ce pricinuise stră­lucita literatură cronicărească din veacul XVII-lea, iar acum în urmă, contactul mult mai intim cu cultura germană decît cu cea franceză ; însăşi structura ei socială caracteri­zată prin lipsa clasei de mijloc o predestina pentru acest rol istoric. In Moldova nu erau decît ţărani şi boieri; păs­trătoare a unei culturi mai vechi şi mai organice, boierimea ei a putut deveni, astfel, filtrul necesar al înnoirilor revo­luţionare.

Pusă astfel, problema este aşezată în cadrele ei generale, deşi se pot face şi oarecare distincţiuni în materie de limbă. Lupta scriitorilor moldoveni, Alecu Russo, Costache Negru-zzi, M. Kogălniceanu, Alecsandri etc., împotriva raţiona­lismului filologic ardelean nu se explică prin temperament, tradiţie culturală sau morfologie socială. Raţionalismul filologic nu are un caracter regional ; deşi îl găsim mai ales în Ardeal, minuit ca o armă politică şi culturală împotriva ungurilor, de el se serveşte mai tîrziu, în a doua jumătate a activităţii lui, şi Eliade, în maniera lui italienizantă, şi chiar Asachi şi Săulescu, în Moldova. Raţionalismul este un produs arbitrar al filologilor ce nu purced de la limbă ca de la o realitate vie, ineluctabilă, ci-şi închipuie că limba se poate schimba după voinţă. Plecînd de la dînsa ca de la singura realitate, scriitorii de talent, fără excepţie, Russo, Alecsandri şi Psegruzzi, în Moldova, Ion Ghica şi Odobescu, în Muntenia, au luptat împotriva fanteziilor gramaticale ale ardelenilor, ale lui Cipariu, Pumnul, Laurian şi Massim etc., ce prelucrau limba fără instinct artistic, ca o materie plastică; cînd a lunecat la italienism, Eliade ieşise din faza creatoare, iar talentul lui Asachi a fost cu lotul relativ. Reacţiunea împotriva radicalismului filologic nu este, prin urmare, o caracteristică moldovenească, ci una din funcţiunile esenţiale alo creaţiei l i terare; nici un scriitor de talent nu putea crea într-un material mort sau convenţional, fără realitate în sufletul poporului. Dacă reacţiunea împo­triva pretenţiilor ardelene s-a simţit mai mult în Moldova, faptul se explică prin existenţa acolo a unei li teraturi mai puternice, a mai multor scriitori de talent.

Radicalismul a fost, de altfel, repede redus la ridicol şi eliminat de bunul simţ al poporului întreg, întrucît revo-

200

luţiile se înfăptuiesc mai lesne în materie socială decît în structura mult mai organică a limbii, rezultatul unei munci seculare colective a unui popor întreg după imperative ce scapă adeseori logicei.

Atitudinea critică a lui C. Negruzzi, a lui Russo sau a lui V. Alecsandri faţă de procesul dezvoltării noastre sociale de după 1848, fie prin observaţii întâmplătoare, fie prin sensul creaţiunilor lor literare, nu este nici ea specific mol­dovenească. Teoretic am găsit-o exprimată la oameni ca Eliade sau ca Ion Ghica; sub forma creaţiei o găsim mai Ia toţ i scriitorii, constituind aproape un element esenţial al literaturii noastre; fenomenul nu-i regional, ci general: pe cît au evoluat de repede formele civilizaţiei, pe atît s-au dezlipit de greu sufletele din datele lui organice. Pe teme­liile structurii noastre agrare, prin acţiunea creatoare a ideo­logiei apusene şi a influenţei capitalismului, s-a pornit să se ridice schela unei civilizaţii burgheze, fără ca literatura, ieşită din adîncurile greu de schimbat ale sufletului, să poată intra în ri tmul revoluţiei sociale. Aproape întreaga noastră literatură a luat o atitudine critică faţă de schimbările ful­gerătoare prin care trecea poporul nostru. Dacă aceasta e mai evidentă în literatura moldovenească (Al. Russo,G. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Eminescu etc.) se datoreşte tot fap­tului că ea e mult mai înfloritoare în Moldova, întrucît nu se poate tăgădui prezenţa în moldoveni a unei contemplati­vităţ i şi a unor calităţi sufleteşti ce i-au scos din circuitul vieţii active pentru a-i fixa în critica socială şi în creaţia artistică. Şi în chestiunea criticismului cultural, problema trebuie deci pusă, în bună parte, tot pe terenul talentului.

Caracteristică e însă prezenţa în Moldova a unei critice sistematice şi organizate pe un fond ideologic, prezenţa unor personalităţi puternice şi a unor reviste, în jurul cărora s-au grupat şcoli literare şi partide politice cu un caracter de reacţiune împotriva liberalismului muntean, pe care Ibrăileanu îl explică prin existenţa unei clase mijlocii de negustori, de meseriaşi, de profesiuni liberale. Existînd un mediu de cultură, liberalismul şi-a găsit nu numai agita­tori, ci şi interese de clasă, pe cînd în Moldova, neaflîndu-se deasupra mesei amorfe a ţărănimii decît pătura boierimii, nu se putea dezvolta în ea, în materie politică, decît spiritul

201

de reacţiune, iar în materie culturală, prin influenţa unei vechi tradiţi i , criticismul.

Succesul unei mişcări se datoreşte, ce e drept, mediului în care răsare, dar existenţa ei n-are nevoie de acest mediu, aşa cum, de pildă, mişcările socialiste s-au produs în unele ţăr i înainte de a se fi născut o muncitorime industrială. Preferăm, aşadar, să punem elementul esenţial al acestei mişcări tot în rasă, fără alte explicări. Oricît ar fi de încurcată problema ei, e prea evidentă existenţa unui temperament moldovenesc, contemplativ, tradiţionalist, inactual, aşa că, în domeniul creaţiunii poetice, s-a ridicat la cea mai înaltă expresie artistică, pe cînd, în domeniul vieţii sociale, prin imobilitate şi conservatism, s-apus într-o vădită inferio­ri tate ; acestui temperament — mai mult decît structurii sociale, influenţelor străine — se datoreşte rolul pasiv şi mai mult critic al Moldovei în procesul prefacerilor ce aveau să ne scoată din plin ev mediu pe tărîmul vieţii con­temporane.

Privită uneori azi ca fără noutate şi încadrată într-o serie de observaţii şi consideraţii critice ale altor înaintaşi sau contemporani, critica lui Maiorescu a întîmpinat de la început o virulentă împotrivire a celei mai mari părţ i a publicisticei române, şi cu deosebire ardelene, în care ziare şi reviste ca Familia, Transilvania, Albina, Federaţiunea, Telegraful etc. nu-şi conteneau atacurile împotriva acestui renegat, care săpa prin critica lui însăşi temelia activităţii marilor noştri dascăli, Petre Maior, G. Şincai, Laurian, Cipariu, Massim, Bărnuţ etc.

Importanţa criticei lui Maiorescu venea şi de la autori­tatea morală şi de la soliditatea ştiinţifică a celui ce o for­mula şi de la talentul lui de expresie lapidară, dar şi de la încadrarea ei într-un sistem aplicat în toate domeniile vieţii naţionale de o grupare de oameni culţi şi susţinut cu stră­lucire în spaţiul unei vieţi întregi. De la distanţa de t imp de la care scriem noi, adică peste şaptezeci de ani de la pro­ducerea atacurilor criticei junimiste, avem destulă recule­gere şi perspectivă pentru a o privi, dincolo de spiritul pole­mic, în valoarea ei istorică, adică în esenţa ei ideală şi în roadele practice, pe care le-a tras cultura română de pe urma acestei reacţiuni critice.

202

6. Critica junimistă, după cum se manifestă atî t de limpede din chiar studiul din 1868 în contra direcţiei de astăzi în cultura română, se poate rezuma lapidar în consta­tarea „neadevărului" de la temelia culturii noastre, adică a inadaptării aparenţelor la realitate. Formula formei fără fond a devenit expresia însăşi a cugetării critice româneşti a generaţiei de după 1866 şi s-a dezvoltat paralel cu toate reformele constituţionale şi cu toate aparenţele de civili­zaţie ale României moderne: acţiunea ei a fost atî t de puter­nică, încît, impunîndu-se ca o evidenţă contemporanilor, a trecut în moştenirea generaţiilor noi, încercînd să tăgădu­iască marile progrese realizate şi considerîndu-le ca devieri de la evoluţia normală.

Izvorul acestei atitudini critice e cu deosebire în evolu-ţionismul englez al filozofilor culturii şi, mai ales, al lui Buckle, autorul Istoriei civilizaţiei în Engluera, 1857, una din lecturile cele mai comentate în cercul „Junimii"1 .

„Cu modul de judecată istorică ce predomina între noi, mărturiseşte însuşi Maiorescu în introducerea volumului I al Discursurilor2, aşa-numita regenerare de la 1848 nu ne părea să aibă gradul de importanţă ce-i atribuiau liberalii din Muntenia. Fără îndoială, mişcarea de la 48 avusese însemnătatea ei, întrucît manifestase, cu oarecare răsunet în Europa, deşteptarea conştiinţei în românii din Principate şi voinţa lor de a se dezvolta în conexitate cu civilizaţia occidentală. Dar ca organizare politică, înlăuntrul acestei ten­dinţe generale, oamenii de la 48 nu au lăsat şi nu au avut nici o concepţie reală. " Reţinem deocamdată mărturisirea influ­enţei evoluţionismului englez, a lui Buckle, în atitudinea criticei junimiste, care, sub aparenţele unei procedări ştiinţifice strict fenomenaliste, se ridica împotriva raţiona­lismului liberal şi revoluţionar. Va rămîne să arătăm mai pe urmă că, plecînd de la evoluţionismul englez şi aplicîn-

1 între altele: „Cel ce răspîndise gustul citirii uvrajelor lui Buckle fu d. Maiorescu, scrie G. Panu în Amintiri, I I , p. 247. D-sa nu numai că a făcut prelegeri populare pe tema ideilor învăţatului englez, dar a făcut chiar un curs la Universitate asupra lucrărilor lui Buckle". V. Pogor publicase din anul întîi al Convorbirilor un studiu: H.T. Buckle, Istoria civilizaţiei în Englitera, C.L., I (1867), p. 80 — 87. Apoi, A.D. Xenopol, înglobîndu-1 cu alţi istorici în Istoriile civiliza-ţiunei, studiu istoric, în C.L., I I I , 1869, în mai multe numere.

2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 45.

203

du-] la condiţiile speciale ale dezvoltării noastre, critica junimistă s-a situat, de fapt, pe acelaşi teren raţionalist pe care îl combătea la alţii .

Din acest citat, şi din altele, se vede că Maiorescu îl recunoştea pe Buckle ca inspirator al teoriilor lui, fără să-1 pomenească pe Hegel; din faptul că Buckle s-a ocupat mai mult eu influenţa mediului în procesul de dezvoltare a popoarelor, ce şi-a găsit o aplicare în critica junimistă, d-1 Tudor Vianu1 scoate concluzia că în 1897, cînd îşi scria Maiorescu Introducerea de la voi. I al Discursurilor, hege­lianismul era o filozofie de mult depăşită şi chiar compro­misă, aşa că nu constituia o referinţă recomandabilă. Lucrul e posibil. Hegel, după cum arată tot d-1 Vianu, combătuse raţionalismul francez ce luptase prin revoluţie pentru „idea­lurile vide ale inteligenţei", în deosebire de tendinţa ger­manilor de a realiza practic. In Filozofia istoriei, Hegel combătuse credinţa în condiţionarea progresului societă­ţilor prin legiferare, cum aveau să facă şi junimiştii poli­t ic i ; iar în Filozofia dreptului, limitase valoarea constitu­ţi i lor: „Intrucît spiritul, scria el, este în realitate ceea ce el se cunoaşte a fi şi întrucît statul, ca spirit al unui popor, este legea care pătrunde suma tuturor relaţiilor sale de viaţă , moralitatea şi conştiinţa indivizilor care îl compun, urmează că constituţia unui popor anumit atîrnă de particu­larităţile şi formaţia conştiinţei sale de sine. în aceasta stă libertatea sa subiectivă şi, o dată cu ea realitatea con­ştiinţei sale. A voi să dai apr ior i unui popor o constituţie care, prin conţinutul ei, ar putea fi mai mult sau mai puţin raţională, înseamnă a trece cu vederea tocmai momentul prin care o Constituţie este ceva mai mult decît un simplu obiect al cugetării. Orice popor are deci Constituţia care i se potriveşte şi care îi aparţine."2

Astfel de idei puteau fi exprimate într-o formă filozo­fică şi încadrate într-un sistem de cugetare de Hegel; în mod larvar ele pot fi găsite şi în doctrine mult anterioare, dar mai ales în stări de fapt, întrucît constituie unul din cei doi poli între care pendulează toate societăţile: antici­parea revoluţionară şi progresul evolutiv. In urma cataclis-

1 T. Vianu , Influenţa lui Hegel în cultura română, p . 38. 2 Hegel, Philosophie des Rechts,§ 274, ed. Meiner, p . 225, c i ta t de

T. V ianu , op. cit., p . 3 1 .

204

mului marei revoluţii in aşa-zisa epocă a „restauraţiei", ostilitatea faţă de raţionalismul revoluţionar s-a manifes­ta t mai masiv la o serie de cugetători politici ca De Bonald, Joseph de Maistre, Auguste Comte, care căutau în trecut elementele progresului viitor.

Evoluţionismul englez se altoia foarte bine pe această stare de spirit de reacţiune, iar cartea lui Buckle, pe lingă studiul influenţei mediului asupra formaţiei civilizaţiei, conţinea şi o acerbă critică a Revoluţiei Franceze; în momen­tul formulării criticei lui Maiorescu (1868) şi în 1897, cînd îşi S3ria introducerea la voi. I de Discursuri, ea dăduse o mare actualitate unor idei care nu mai erau ale lui Hegel, ci constituiau patrimoniul comun al unui mare număr de cugetători ce luptau împotriva raţionalismului revoluţio­nar al veacului al XVIII-lea.

Filiaţia directă şi integrală a filozofiei sociale a lui Maio­rescu din Hegel e contestată de alţi cercetători, ca d-1 Mircea Florian1, „întrucît hegelianismul postulează un fina-lism metafizic cu desăvîrşire străin spiritului maiorescian" ; nu întîlnim la Maiorescu speculaţia hegeliană asupra evo­luţiei dialectice a spiritului lumii. D-1 Mircea Florian leagă mai degrabă ideile iui Maiorescu de şcoala istorică a lui Savigny, de la care se reclamase şi M. Kogălniceanu ; drep­tul nu e un produs arbitrar al legiuitorului, ci e unul organic al întregei naţiuni, în urma unei elaboraţii lente şi din sine.

Deşi şi în Hegel găsim toate elementele favorabile unei explicaţii organice a dreptului, mai găsim însă şi dialectica acţiunii în orice cultură a elementului străin, importat, şi a celui naţional, din care iese progresul, pe care Ahrens o expune în Enciclopedia- sa, descriind procesul de asimilare a formelor străine în cele trei momente esenţiale: încorpo­rarea mecanică a elementului străin primit ca o binefacere; lupta cu elementele autoctone; adaptarea lui la realităţile locului. Pe marginea acestui pasaj, Maiorescu a scris Hegels absolute Methode; şi împotriva ei s-a declarat totdeauna, nerecunoscînd eficienţa momentană a unei forme fără fond,

1 Mircea Florian, începuturile filozofice ale lui T. Maiorescu, în Conv. Ut., număr jubiliar, ianuarie-mai 1937,p, 152. 2 Ahrens, Juristische Encyclopédie, dăruită lui Maiorescu ca pre­miu la terminarea Theresianului. Exemplarul se află Ia Biblioteca Fundaţiei Carol I şi o adnotat de Maiorescu.

2X>

fecundată pe încetul de fondul naţional, ci cerind ca de Ia început forma să fie crescută din fond, şi prin urmare la nive­lul culturii poporului, aşa cum cerea şcoala istorică a lui Savigny şi evoluţionismul englez. Dar şi aici e o discrimi­nare; intransigenţa istorică a lui Maiorescu s-a arătat abso­lută în prima fază a activităţii lui din jurul lui 1870; mai tîrziu, însă, după o mai îndelungă experienţă politică, at î t el, cît şi Carp, au acceptat „formele" ş iaulupta t pentru împlinirea lor prin creşterea fondului — apropiindu-se mai mult de Hegel.

7. Era aceasta critică neîndreptăţită? Nicidecum. Cri­tica maioresciană a plecat de la situaţii reale simţite şi recu­noscute de mulţ i alţii înainte şi după aceea. La temelia culturii române se afla în adevăr minciuna, de nuanţă patrio­tică — la ardeleni, în domeniul limbii şi al istoriei, şi chiar al dreptului, minciuna etimologică a lui Cipariu, fonetică a lui Pumnul, juridică a lui Bărnuţ. Toate obiectivele cri­ticei junimiste au fost atinse; t impul a eliminat etimolo-gismul, pumnismul, bărnuţismul, rămase doar ca momente penibile în evoluţia culturii române. Biruinţa criticei lui Maiorescu în domeniul strict literar este cu atît mai cate­gorică, cu cît e mai personală, plecînd şi de la o compe­tenţă estetică cu totul nouă în epoca activităţii lui şi de la o autoritate ieşită din imponderabilele unei mari perso­nal i tăţ i . Obiectul acestui studiu e tocmai de a pune în lumină rolul istoric al lui Maiorescu în evoluţia culturii noastre şi mai ales rolul lui în li teratură, ca iniţiator al cri­ticei. Ajunge aici să-1 însemnăm ca epocal. Disociind este­tica de noţiunile parazitare, oricît ar fi fost ele de gene­roase şi de folositoare în alte privinţi, el a eliberat litera­tura de ipotecile ce se puseseră în acea vreme, ca şi acum, de altfel, asupra conceptului frumosului, privit în sine, ca obiect unic de preocupare a artei.

Dar dacă critica junimistă a plecat de la observaţii exacte şi şi-a atins toate obiectivele acţiunii ei în domeniul cul­tur i i şi îndeosebi al literaturii — [...], unde evoluţionis­mul e comandat de elementele organice, de care se foloseşte arta, cum ar fi limba sau sensibilitatea •—, nu tot astfel o privim şi în domeniul morfologiei sociale. Nu se poate tăgă­dui că şi aici a plecat de la constatări îndreptăţite şi de la

206

si tuaţ i i pe care mulţ i alţ i i le văzuseră la fel. Disproporţia între formele vieţii noastre de stat şi realităţile sufleteşti era evidentă aproape pentru oricine; formele, adică insti­tuţiile, constituţia, libertăţile publice depăşeau cu mult fondul sufletesc al poporului nostru. Problema nu stă însă în această constatare la îndemîna oricărui ochi ager, ci în ati tudinea critică de reacţiune luată faţă de această consta­tare. Punîndu-se strict pe terenul evoluţionismului englez, critica junimistă — e drept că numai în parte şi adesea numai teoretic şi verbal — a ignorat că, în situaţia în care ne aflam noi la jumătatea veacului trecut, prin legi sociale de carac­ter fatal, procesul de formaţie a civilizaţiei noastre nu putea fi decît revoluţionar, aşa că, fiind cu totul de altă natură decît cel al civilizaţiilor apusene, a-i aplica principii vala­bile numai aiurea însemna a cădea exact în aceeaşi greşală a folosirii unor principii străine fără realitate la noi, de care îi învinuia pe revoluţionarii paşoptişti ca agenţi ai formelor apusene.

în introducere la Discursuri parlamentare, Maiorescu aprecia astfel valoarea Constituţiei de la Islaz: „Constitu-ţ iunea din 15 iunie de pe cîmpul l ibertăţi i de la Filaret, cu cele 22 articole ale ei, era operă de fantezie, fără valoare practică. A impune unei ţă r i , care pînă atunci fusese în neputinţă de a progresa tocmai din pricina deselor schim­băr i de Domn, un Principe ales pe 5 ani (art. 5) ; a da unei ţ ă r i , geograficeşte intercalată între trei monarhii absolute, care îi ameninţau existenţa, o formă cvasirepublicană, declarînd pe acel Principe de 5 ani şi responsabil; a acorda (art. 10) «dreptul fiecărui judeţ de a-şi alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul poporului întreg de a-şi alege Domnul»; a decreta «emancipaţia israeliţilor şi drep­tu r i politice pentru orice compatriot de altă credinţă» (art. 21); toate acestea erau numai naiva aşternere pe hîr-t ie a unui amalgam de idei nebuloase, ciim mişunau pe atunci în broşurile frazeologilor din alte ţ ă r i . " 1

îndreptăţ i tă teoretic, critica lui Maiorescu venea însă o jumătate de veac (1897) după evenimentele de la 1848, fără să ţ ină seamă de condiţiile psihologice în care se săvîr-şese, toate revoluţiile, produse ale unei menta l i tă ţ i mis-

: 1 T. Maiorescu, Discursuri, I, p. 45.

207

tice, adevărate febre intelectuale şi afective ce se propagă prin contagiune, şi nu prin adaptări logice. Răspîndindu-se peste întreaga Europă prin formule de cuprins aproape reli­gios, ideile revoluţionare au pătruns şi în două din „cele trei monarhii absolute" în forma lor originară. A crede că se puteau adapta nevoilor noastre locale sau tradiţionale înseamnă a nu ţine seama de caracterul convulsiv şi febril al revoluţiilor. Constituţia de la Islaz avea, aşadar, un carac­ter pur republican, şi nici nu putea avea a l tu l ; ideile revo­luţionare nu se împămîntenesc, ci se dezlănţuie integral. A veni după cincizeci de ani ca să constaţi absurditatea Con­stituţiei revoluţionare de la 1848 e ca şi cum ai veni după trecerea uraganului ca să constaţi absurditatea dezlănţui­rii atîtor forţe destructive.

Numai cînd s-a dus febra revoluţionară, a început opera de adaptare la condiţiile locului şi ale t impului . Autorii celor cinci puncte fundamentale ale divanurilor ad-hoc din 7 şi 9 octomvrie 1857, printre care este şi „dinastia eredi­tară dintr-o familie suverană a Europei" — puncte pe care Maiorescu le admitea ca „expresia reală a ţar i i" — sunt tot membrii lojei masonice „Frăţie-Dreptate1' şi „republi­canii" de la 1848 scăpaţi din contagiunea mintală a revo­luţiei şi deveniţi oameni pozitivi.

La lumina acestor consideraţii psihologice asupra revo­luţiilor şi în cadrul restricţiilor făcute, cu tot caracterul ei teoretic şi imitat iv, Constituţia de la 9 iunie 1848 rămîne adevăratul punct de plecare al unei noi orientări a poporu­lui nostru, ea reprezintă gestul simbolic, prin care axa vieţi i noastre politice şi culturale s-a schimbat din răsări t în apus ; de ea se leagă viitoarea formaţie revoluţionară a civilizaţiei româneşti — singura cu put inţă .

De procesul formaţiei civilizaţiei române ne-am ocu­pat pe larg în Istoria civilizaţiei române moderne, aşa că nu ne rămîne decît să ne rezumăm atitudinea. Importa-ţ ia tuturor formelor, cu corolarul contrastului dintre formă şi fond, constatat de to ţ i cercetătorii — aprig criticat de junimişt i , ce s-au pus din punctul de vedere al dezvoltării evolutive la fel ca şi de marxişti , care, privind orice struc­tură politico-socială ca o creaţiune a unei structuri econo­mice, sunt în fond tot evoluţionişti — s-a făcut, ca la toate statele intrate brusc în contact cu civilizaţii mult mai

208

înaintate, nu evolutiv, ci revoluţionar. Cu orieîte rezerve şi chiar regrete ar putea fi privit , faptul e neîndoios şi decurge dintr-o necesitate sociologică; dacă în cursul veacurilor trecute, cu at î t de puţine mijloace de interpenetraţie, for­mele vieţii intelectuale şi sociale se pot reduce la un spirit unitar, procesul de unificare prin nivelare a devenit ele­mentul caracteristic al civilizaţiei moderne. Principiul l-am fixat în formula sincronismului vieţii contemporane, care, cu toate abaterile aparente, este realitatea însăşi, pe cînd credinţa în putinţa unei dzevoltări proprii împotriva spi­r i tului veacului nu e decît punct de plecare al unor per­turbări trecătoare. Ca şi la alte popoare înapoiate — Rusia şi Japonia, printre cele dint î i—, civilizaţia noastră nu se putea forma decît revoluţionar, adică brusc, prin impor-taţ ie integrală şi fără refacerea treptelor de evoluţie ale civi­lizaţiei popoarelor ca Franţa şi Anglia, dezvoltate pe cale de creştere organică. Am împrumutat deci formele Apusului fără distincţiune, în masă, şi nu la lumina deliberativă a „spiritului critic", fireşte numai în prima fază pur revolu­ţ ionară; în faza a doua, rolul spiritului critic este neîndoios.

O dovadă că necesităţile sociale şi contagiunile mintale se dezlănţuie în viaţa interdependentă a civilizaţiei omeni­rii e că aceiaşi oameni care au dat constituţia republicană de la 9 iunie 1848, sub impulsiunea vălvătăiei revoluţio­nare ce învolburase întreaga Europă, au redactat şi Dorin-ţile Divanurilor ad-hoc din 7 şi 9 octomvrie 1857, mult mai ponderate, după cum şi felul cum s-a votat Constituţia de la 1866. Această Constituţie, despre care Maiorescu spunea cu at î t dispreţ „avem chiar şi o constituţie", luată după constituţia belgiană, depăşind-o chiar, cea mai liberală din toată Europa, nu este opera partidului liberal, ci e o operă de compromis între cele două partide ale unei Camere cu majoritate conservatoare; preşedintele ei era conserva­torul Manolache Kostake, ales cu 76 de voturi împotriva lui I. Brătianu, care obţinuse numai 46; comitetul delega­ţilor pentru Constituţie avea şi el o majoritate conservatoare, iar raportorul Aristide Pascal era tot conservator. „Conserva­torii din Constituantă, constată Xenopol1, erau în felul lor tot liberali, deşi nu aşa de înaintaţi în idei ca partidul

A.D.Xenopol , Istoria partidelor politice In România, I , p . 539.

15 — Titu Maiorescu 209

roşilor, după cum s-a văzut aceasta din dezbaterile urmate In chestia Senatului şi în acele ale legii electorale. Conser­vatorii din 1866 sunt acei ce votaseră în Divanurile ad-hoc oborîrea privilegiilor şi care nu înţelegeau să mai considere poporul prin perspectiva principiilor aristocratice ale pri­vilegiului, ci prin aceia a democraţiei şi egalităţii." Doi ani au trebuit numai pentru ca lovitura de stat a lui Cuza, care trezise o atît de mare rezistenţă din partea conserva­torilor, să democratizeze viaţa noastră publică şi chiar partidul conservator, consfinţind prin Constituţie (art. 132: „inalienabilitatea pământurilor clăcaşilor prevăzută de legea rurală rămîne neatinsă") ceea ce refuzaseră cu atîta indignare în 1864. Necesităţile sociale trec peste indivizi.

Exclusivitatea criticei junimiste vine din faptul că nu a luat în considerare decît o singură metodă în formaţia civilizaţiilor. Pe cît veacul al XVIII-lea e dominat de raţionalismul ce-1 făcea pe Condorcet să proclame că „o lege bună trebuie să fie bună pentru toţi oamenii, după cum o formulă de geometrie e adevărată pentru toţi" — pe atît veacul al XIX-lea este de dominat de ideea evoluţiei. în filozofie, ea şi-a luat o configuraţie definitivă în sistemul lui Hegel; prin asimilarea vieţii sociale cu un organism, toate formele prezentului devin rezultatul unor creşteri treptate. Prin Darwin şi Spencer, evoluţionismul a cucerit şi în ştiinţă întregul cîmp de cercetare a lumii organice.

In domeniul social, el recunoaşte în structura politi-co-juridică a unui stat, strictă expresie a unor realităţi soci­ale, că ordinea de fapt trebuie să preceadă ordinea de drept. Pornind din necesităţile sufleteşti şi economice ale momen­tului, legile sunt înregistrarea scrisă a prefacerilor înfăptuite prin acţiunea moravurilor. Cum rămîn în urma nevoilor sociale, ele nu trebuiesc respectate în litera lor. în starea de fapt şi legi se introduce ca nou element jurisprudenţa ce interpretează legile după nevoile schimbătoare ale momen­tului şi le adaptează la spiritul timpului. Rolul legiuitoru­lui e de a fixa prin noi legi jurisprudenţa stabilită prin practică. Dreptul nu e făcut, ci se face singur.

Acestui transformism social ieşit din asimilarea socie­tăţii cu un organism şi a evoluţiei cu un proces natural, Revoluţia Franceză i-a adus corectivul unei concepţii şi practice noi. Societăţile nu se dezvoltă numai prin continu i-

210

t ä t e ; realitatea juridică nu-i totdeauna expresia realităţii sociale; progresînd numai pe această cale, am t ră i şi azi sub formele de via ţă ale epocei feudale.

Nefiind numai expresia unei stări de fapt, realităţi le juridice pot fi la rîndul lor generatoare de real i tăţ i sociale. Societăţile pot fi modificate prin concepţii juridice şi reforme de drept ; nemulţumindu-se cu urmărirea prefacerilor soci­ale, e în puterea legiuitorului de a le şi provoca. Crezînd în acţiunea creatoare a ideii, liberalismul revoluţionar anticipează asupra evoluţiei încete; pentru a progresa, socie­tă ţ i le au nevoie în anumite momente istorice de soluţia de continuitate a revoluţiei şi, de fapt, în deosebire de popoarele anglo-saxone, mai toate popoarele europene, şi, mai ales, cele latine — au t ră i t mai bine de un veac pe baze revoluţionare.

Din convingerea că organizaţiile sociale se pot schimba prin legi, s-a creat, negreşit, şi un abuz legislativ. Revolu­ţia trebuie, aşadar, completată prin evoluţie. Formele soci­ale, provocate de acţiunea creatoare a ideii, nu reprezintă o realitate dacă nu li se dă răgaz de a se coborî în deprin­deri. Pentru a putea crea moravuri şi, deci, o stare de fapt, trebuie să li se lase instituţiilor t impul de a-şi îndeplini evoluţia necesară de la formă la fond.

Pe cînd statele vechi occidentale s-au format pe cale evo­lutivă, statelor de formaţie recentă nu li se deschidea decît calea revoluţiei. Revoluţia nu ni s-a impus prin preferinţă, ci prin necesitatea interdependenţei morale şi materiale a veacului nostru, întrucît există un spirit al veacului, un saeculum, adică o total i tate de condiţii materiale şi morale configuratoare ale vieţii popoarelor europene. Sensul pro­cesului de formaţie a statului şi a civilizaţiei noastre a fost impus de acest determinism social.

Ideea creşterii evolutive ca obligatorie în formaţia sta­telor a rămas însă at î t de înrădăcinată în spirite, încît ceea ce ar părea absurd în domeniul tehnicii pare un adevăr neîndoios în materie de instituţii . Sub cuvînt că o ţară e încă la începutul dezvoltării sale, nimănui nu i-ar putea trece prin gînd să refacă, de pildă, evoluţia tracţiunii cu aburi şi să pornească de la locomotiva lui Stephenson, întrebuin­ţa tă acum o sută de ani pe linia Steckton-Darlington. La orice latitudine geografică, ne folosim integral de ultimele

15* 211

invenţii ale mecanicii sau descoperiri ale medicinii; nu refacem fazele evoluţiei, ci, punîndu-ne solid în acelaşi plan cu ultima fază a ştiinţei, beneficiem fără muncă de rezultatele acumulate ale muncii altora. Tot aşa şi în pro­pagarea ideilor şi a formelor artistice ; nu refacem gîndi-rea cugetătorilor vechi, după cum nu imităm epopeile antice. Oricare ar fi evoluţia reală a popoarelor, nivelul civilizaţiei lor (nu al culturii) este aproape identic. Litera­tura română, de pildă, n-a refăcut fazele dezvoltării litera­turii universale, ci s-a dezvoltat revoluţionar pe baza sincro­nismului; fără să fi avut un clasicism, am avut un roman­tism, pentru că această mişcare europeană a coïncidât eu însuşi momentul formaţiei noastre literare. De un veac mai ales, toate curentele ideologice, toate formele de artă, într-un cuvînt, întreaga viaţă spirituală se dezvoltă pretutindeni sincronic, într-un ritm unic. Pornite la unele popoare evo­lutiv, adică dintr-o invenţie la baza căreia erau totuşi imi­taţii acumulate şi fecundate de un element nou, ele s-au împrăştiat peste toată Europa cu necesitatea unei legi ine­luctabile. Procesul de adaptare, de naţionalizare se face mai tîrziu.

Cînd România a luat un contact mai strîns cu civili­zaţia Apusului, ea era în astfel de condiţiuni, încît introdu­cerea formelor nu se putea face decît integral, şi nu prin selectare. Excesiva diferenţă de nivel faţă de civilizaţia Apusului a creat în noi un puternic sentiment de inferiori­tate şi, deci, o aprigă dorinţă de bruscă egalizare şi de cîş-tigare a timpului pierdut; şi apoi o epocă revoluţionară ca aceea de la 1848 nu-şi putea decît impune mecanismul penetraţiei de sus în jos. Constituţia de la 15 iunie 1848 nu putea fi decît republicană, şi, ceea ce e mai doveditor pentru contagiunea mintală, deşi evoluţionist, ca şi Maio-rescu, M. Kogălniceanu s-a arătat în Proiectul de constitu­ţie pentru Moldova tot atît de revoluţionar şi de republi­can ca şi revoluţionarii munteni; dacă ar fi participat la revoluţia de la 1848, chiar şi P. P. Carp şi T. Maiorescu ar fi devenit, probabil, „republicani".

Pus brusc în contact cu civilizaţii mai înaintate, po­porul român a străbătut mai întîi o epocă de imitaţie febrilă şi integrală, înainte de a intra în noua sa fază de asimi. lare şi de naţionalizare a tuturor instituţiilor împrumutate-

212

Ieşită din vechea credinţă că instituţiile unui popor trebuie să fie expresia fondului său sufletesc, critica formaţiei civi­lizaţiei române este neîntemeiată. In realitate, Constituţia noastră are acelaşi caracter de imitaţie ca totali tatea consti­tuţiilor europene, cu excepţia celei engleze. Ca şi la cele­lalte popoare, originalitatea poporului român nu se putea arăta în creaţia unor forme politice crescute evolutiv din fondul său, ci se arată numai prin adaptarea formelor împru­mutate la fondul său etnic.

Atitudinea criticei junimiste faţă de procesul de forma­ţie a statului şi a civilizaţiei noastre nu e, aşadar, eronată în constatările sale şi mai ales în lipsa de aderenţă între, fond şi formă, ci în faptul că-şi închipuia că putea fi altfel, e atitudinea omului de ştiinţă care ar critica producerea unui fenomen natural , t răsnetul , grindina, furtuna în numele bunului s imţ; aplicînd unei formaţii revoluţionare, şi fatal revoluţionare (indiferent de aprecierea ce am putea-o avea despre ea), criteriile evoluţionismului, cerîndu-i organi-citate, a săvîrşit tocmai eroarea ce o reproşa altora, trans­plantarea de aiurea a unor idei ce nu se potriveau cu reali­tăţ i le noastre; evoluţia constituţionalismului englez nu ni se putea aplica nouă şi nici nu puteam aştepta şase sute de ani pentru a reface treptele de evoluţie ale civilizaţiei engle­ze. Junimismul, în aprecierea lui, a ignorat existenţa a două t ipuri de formaţie şi că, prin înapoierea strivitoare în care ne aflăm, formaţia revoluţionară ne era singura indi­cată, nu prin preferinţă, ci prin fatalitate socială. Aceasta pentru epoca eroică dintre 1848—1866 şi chiar pînă la 1881; dar că de la 1866 s-a s imţi t nevoia unei înfiînări a acestor înnoiri revoluţionare, a unei selectări, e neîndoios —-aşa că prezenţa unei reacţiuni junimiste, ieşită nu din interese de clasă, cum era şi mai înainte, ci din impuîsiuni ideologice, e îndreptă ţ i tă ; rolul istoric al junimismului sta tocmai în această reacţiune1 .

9. Această atitudine critică nu mergea, fireşte, fără erori teoretice şi mari compromisuri cu realităţile. Cînd Maiorescu scria: „Forma fără fond nu numai că nu aduce

1 Ideile aceste sunt expuse pe larg în E. Lovinescu, Istoria civili­zaţiei române moderne, 3. vol., ed. Ancora, 1924 — 1925.

213

nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc mai puternic de cultură. Şi prin urmare vom zice mai bine să nu facem o şcoală de loc, decît să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă, decît să o facem lipsită de ar tă frumoasă etc.", pleca tot de la eroa­rea de a aplica la civilizaţiile de formaţie revoluţionară legile evoluţioniste.

In loc de a merge de la fond la formă, ca în toate dez­voltările normale şi seculare — în condiţiile în care am fost aruncaţi, nouă nu ne-a rămas altă posibilitate de pro­gres real decît ca revoluţia să fie urmată de o evoluţie inversă de la formă la fond. Departe de a fi fost „stricăcioasă", prezenţa formelor a fost chiar rodnică; prin legea simulării-stimulării, ea a produs în multe ramuri ale activităţ i i noas­tre o mişcare spre fond pînă la desăvîrşita lor adaptare.

„Eroarea" teoretică împotriva formelor Maiorescu a încercat de mai multe ori să şi-o legifereze; în ciornele lui de program politic, cît şi prin intervenţii parlamentare, ca deputat şi ca ministru, vedem intenţia lui de a desfiinţa o parte din învăţământul universitar, cît şi şcolile de bele-arte şi conservatoarele, ba chiar să lovească material şi în Academia Română, ca fiind instituţii mai presus de rea­lităţile noastre şi deci nu numai inutile, ci şi „stricăcioase". în nici una din încercările lui n-a izbutit, izbindu-se de rezistenţa opiniei publice şi a unor legi sociale mai presus de iniţiative teoretice. Sociologic fatale, formele nu tre­buie şi nu pot fi distruse; deşi anticipează asupra reali­tăţilor sufleteşti, ele sunt puncte de plecare ale evoluţiei inverse spre fond. Privind şaptezeci de ani după lupta junimiştilor împotriva formelor, adică putînd judeca după rezultate, şi nu după teorii, cu toate lipsurile ce mai sunt încă, nu se poate spune că Academia, Universităţile, Conservatoarele, şcolile de bele-arte nu şi-au îndepli­nit rolul lor şi că nu avem o ştiinţă, o literatură, o pic­tură , o muzică română. Ce ar fi fost dacă am fi suprimat Universităţile sub cuvînt că n-avem învăţaţi şi că Nicolae Ionescu nu-şi făcea cursul de istorie universală, ori că Al. Gheorghiu propaga ideile bărnuţiene la facultatea juridi­că de la Iaşi? Cu cît mai cuminte e fraza aceasta tot a lui Maiorescu: „Tot ce este astăzi formă goală în mişcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simţită,

214

şi, fiindcă am introdus un grad prea înalt din viaţa din afară a statelor europene, trebuie să înălţăm poporul nos­t ru din toate puterile pînă la înţelegerea acelui grad şi a unei organizări politice potrivită cu el".

Aşadar, nu mai e vorba de distrugerea formelor, a Aca­demiei, a Universităţilor, a Conservatoarelor, ci de întă­rirea lor prin măsuri de consolidare şi selectare; progresul nu iese din distrugerea formelor, ci din creşterea inversă a fondului pentru umplerea formei, prin acţiunea în­ceată a t impului şi a oamenilor de guvernămînt.

Şi acum, un ultim citat, în adevăr surprinzător sub pana lui Maiorescu, care-i anulează atitudinea şi îndreptăţeşte obiecţiile ce i s-au făcut.

„De altminteri, notează el în Însemnări1, trebuie să concepi constituţia şi ca o şcoală de exerciţiu pentru popor, întrebarea: Este ea acum nepotrivită şi pentru noi? Răs­puns: Da. Dar altă întrebare: Dar, cu toate astea, sileşte ea, cu t impul, poporul să reflecteze asupra sa însuşi, deoa­rece, încolo, gîndeşte aşa de puţin — şi îngăduie ea apoi, mai mult decît altă Constituţie, poporului devenit mai matur să se înalţe prin propriile sale puteri? — Eu cred că tot da. Şi, întru atî t , e bună.

Şi plebiscitul francez a apărut t imp de 18 ani ca un mijloc despotic. Acum însă s-a adeverit deodată ca un mijloc de progres: Il y a une force éducatrice dans la masse." Toi ce am afirmat în observaţiile de mai sus e consfinţit prin aceste rînduri din nefericire numai de caracter intim şi trecător, şi nu şi public şi normativ.

10. Pentru a dovedi că atitudinea junimistă era mai mult principială decît faptică, vom aminti curba politicei lui P .P . Carp şi, deci, a junimiştilor ca unitate politică. După ce combătuse procesul de formaţie a statului nostru, el se reazimă apoi pe aceeptarea situaţiei ieşite din mersul eve­nimentelor de după 1848-1866. „Toţi conservatorii serioşi, declara el în discursul «erei noi» din 18812, trebuiau să con­simtă la faptul împlinit ; trebuiau să admită revoluţia soci­ală, democratizarea societăţii noastre ca un ce irevocabil

1 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 132. E scris la 1870. 2 P .P. Carp, Discursuri, p . 260.

215

şi că lupta nu mai poate avea loc decît în privirea mijloa­celor ce trebuie să întrebuinţăm ca să micşorăm pe cît se poate relele rezultate, ce pornesc din modul defectuos cum această democratizare a fost făptuită. A fost o neno­rocire la noi că democratizarea s-a făcut de sus în jos, iar nu de jos în sus." Că e o „nenorocire" lipsa unui proces evo­lutiv din jos în sus e neîndoios, dar vina stă în cei cinci sute de ani de viaţă istorică; venită aşa de tîrziu, evoluţia nu se mai putea face acum decît în sens invers. Cu tot regre­tul lui, Carp avu simţul politic de a primi situaţia, accep-tînd integral constituţia de la 1866. Mai mult decît atît, ceea ce ar părea chiar paradoxal, din respectarea ei îşi făcu chiar o directivă politică.

Frica de alte libertăţi şi concesiuni i-a prefăcut pe juni­mişti în apărătorii ei zeloşi şi chiar colaboratorii inter­mitenţi ai lui Brătianu. Ideea călăuzitoare a lui Carp, din vremea marelui minister liberal, era — după cum vom vedea mai pe larg aiurea — că „epoca luptelor constitu­ţionale s-a terminat; că libertăţile dobîndite sunt îndestu­lătoare nu pentru zece-douăzeci de ani, ci pentru generaţii întregi"1. Generaţia de la 1848 a creat statul; rămăsese pe seama generaţiei sale de a-1 organiza. „Numai în contra acelora, spunea el, care comit eroarea de a crede că liber­tăţile prin ele înşile pot da rezultate practice, numai contra acelora ne declarăm, fiindcă acea eroare a prcdus o şcoală politică modernă, care se urca din transformare politică în transformare politică şi care la orice neajuns pune lupta pe tărîmul constituţional, niciodată pe terenul ideilor de organizare, de muncă naţionala"2.

Atitudinea consta în a rămîne în defensivă pe poziţiile pierdute împotriva atacurilor eventuale. Lupta constitu­ţională odată mistuita, nu mai aveau ce căuta distincţiunile principiale dintre partide ; numai metodele de realizare le puteau diferenţia. Rea sau bună, devenită un fapt incon­testabil, urma ca democratizarea statului să fie organizată.

Şi poziţia faţă de proprietatea rurală a fost aceeaşi; după lupta înverşunată a conservatorilor împotriva legi-

1 P.P. Carp, Discursuri, p . 328. 2 P.P. Carp, Discursuri, p. 351.

216

lor rurale, odată chestia agrară „rezolvată", ţăranul deveni factorul esenţial al solicitudinii lor.

„Cel dintîi lucru pentru ţărani , spunea Carp, este pro­prietatea, căci proprietatea îi asigură neatîrnarea materială." „Pironiţi proprietatea în mîinile ţăranilor", proclama el cu orice prilej.

Solicitudinea pentru ţărani se oprea, fireşte, în cadrul drepturilor eîştigate prin lovitura de la 1864 sau al împăr­ţ i r i i moşiilor s tatului ; nu mergea însă la exproprierea latifundiilor. Opoziţia lui faţă de exproprierea din 1916 e cunoscută. Pentru dînsul, statul se compunea din trei clase pozitive: ţăranul, meseriaşul şi clasa diriguitoare. Cu toată revoluţia socială pe care o simţise şi o recunoscuse ca înfăptuită, Carp voia să fixeze societatea română tot pe piloţii vechiului regim; nu băgase de seamă că revoluţia fixase stîlpul nou al regimului: burghezia.

XX

1. Necesitatea unei atitudini pozitive şi simţul relati­vităţii estetice. 2. „Direcţia nouă" însaamnă restabilirea adevărului. 3. „Direcţia nouă" în poezie: V. Alecsandri, M. Eminescu, Samson Bodnărescu, Matilda Cuglcr-Pon?,

T. Şerbănescu, 3. „Direcţia nouă" în proză.

1. Un studiu ca în contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868), adică un studiu pur negativ, nu-şi putea găsi îndreptăţirea şi valoarea dacă nu era urmat de alt studiu, pozitiv, asupra unei direcţii noi ; nu ajunge să distrugi, ci să şi clădeşti. Acestei nevoi de simetrie, care de data asta răspundea şi unei real i tă ţ i profunde, se dato-reşte studiul scris patru ani după aceea, în 1872, Direc­ţia nouă in poezia şi proza română1. Care este recolta admi­rabilă a unei şcoli literare ce a dat culturii pe Eminescu, Creangă, Caragiale, Conta nu e obiectul lucrării de faţă. Ea constituie una din cele mai glorioase pagini ale istoriei noastre literare şi s-ar integra în studiul de ansamblu al întregii activităţi culturale, literare şi politice a „Junimii"; nouă nu ne rămîne de precizat decît acţiunea teoretică a animatorului „Junimii", rolul lui personal de purtător de cuvînt în atîtea polemici de critic, care stimulează şi înregistrează, apreciindu-le, forţele noi ce se ridicaseră din mişcarea grupată în jurul societăţii şi al Convorbirilor, deocamdată, în jurul partidului politic, mai tîrziu.

Studiul lui asupra „direcţiei noi", aşa cum a numit-o el singur, în domeniul culturii, punîndu-i data începerii o dată cu instalarea noii dinastii sau, mai degrabă, cu înte­meierea Convorbirilor — ce coincidă—, acest studiu trebuia să

1 S-a publicat mai întîi în Conv. lit., V, 15 mai 1871, 1 sept. 1871, 15 sept. 1871; 1 sept. 1872, 1 oct. 1872.

218

se bifurce de la început, o parte îmbrăţişînd poezia şi alta proza. Dacă îl vom urmări într-o linie nu totdeauna dreaptă, ci cu reveniri polemice, o facem nu numai din datoria de a urmări opiniile lui Maiorescu asupra unor scriitori şi lite­ratura ieşită din brazda activităţi i lui critice, unde se cuvine măsură şi prudenţă pentru a nu se descalifica, ci şi cu un sentiment de relativitate asupra mutaţiei valo­rilor estetice, sentiment pe care, deşi estetician absolut, 1-a avut şi Maiorescu. Căci ce înseamnă precauţiile cu care se exprimă despre scriitorii contemporani, legîndu-i doar de t impul activităţi i lor? Ce înseamnă prefeţele ediţiilor lui succesive, în care revine asupra unor nume, dacă nu sentimentul relativităţi i valorilor estetice?

în prefaţa ediţiei I a studiului O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, el se exprima cu privire la mica antologie de la urmă ca despre un „semn caracteristic al stării în care a ajuns literatura română în anul 1867" — şi nu ca de ceva absolut; în ediţia din 1892, suprimă cu totul antologia, pe motivul că „poeziile relevate atunci ca singure posibile nu mai pot avea astăzi această însemnare". în locul poeţilor de odinioară, citează altă serie de poeţi, din care s-ar putea face o antologie — pe care i-ar fi supri­mat cu siguranţă în mare parte la o nouă ediţie. Căci ce valoare are pentru noi literatura poetică a lui S. Bodnă-rescu, Anton Naum, T. Robeanu, C. Olănescu-Ascanio, N. Volenti, Lucreţia Suciu? Timpul n-a mai lăsat nimic în picioare dintr-o producţie valabilă numai pentru o generaţie.

Unui critic care dăduse dovada de un simţ de relativi­tate şi de evoluţie legată de t imp, de starea culturii şi a limbii, i se cuvenea aceeaşi atitudine de relativitate şi faţă de o l i teratură pe care a privit-o şi el la fel, sub inci­denţa momentului istoric, şi faţă chiar de valabilitatea judecăţilor lui asupra ei.

2. Dacă „direcţia veche" de dinainte de 1867 (ori de astăzi, cum îi spunea în 1867) însemna „neadevărul" în toate domeniile vieţii culturale şi politice, „direcţia nouă" nu putea însemna decît restabilirea adevărului în dreptu­rile lui. „Din norocire, o reacţie salutară a spiritului nos­tru literar se constată în producerile ultimilor patru

219

ani, afirmă el categoric, nu fără o încredere ce putea părea şi prezumţioasă. Noua direcţie, în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţămînt natural , prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accen­tuarea elementului naţional. . ."

Aruncate poate la întâmplare şi nici cu lapidaritatea lui de expresie cunoscută, cuvintele acestea fixează rolul istoric al lui Maiorescu şi al „Junimii", în genere, rol de filtru expus la obiecţia şi atacul ambelor extreme. Maio­rescu, ca şi „Junimea" au fost exponentul culturii apusene, întocmai ca paşoptiştii; dar pe cînd aceştia reprezentau ideile revoluţionare franceze, junimiştii reprezentau isto­rismul german şi evoluţionismul englez. Pentru liberalii munteni, junimiştii erau, aşadar, un partid reacţionar opus civilizaţiei apusene, care voia să ţ ină ţara pe loc, la şcoală primară şi abecedar, pînă se va împlini ciclul dezvoltării sale organice. Cum, pe de altă parte, occidentalismul lor s-a manifestat în domeniul culturii printr-o luptă împotriva tuturor „neadevărurilor" şi mai ales a „ne­adevărului" naţional, care comprima limba, literatura, ştiinţa şi o falsifica, introducînd criterii străine de artă şi ştiinţă, ei au apărut repede în faţa ardelenilor, a naţio­naliştilor rămaşi sufleteşte încă paşoptişti şi a publi­cisticii, în genere, ca nişte oameni lipsiţi de sentimentul naţional, nişte cosmopoliţi înstrăinaţi de neam, deşi acţi­unea lor s-a mărginit totdeauna la aplicarea ideilor apusene în cadre strict naţionale, după realităţile momentului, deşi din sînul lor avea să răsară expresiile cele mai puternice ale naţionalismului extremist [...]. Acuzaţia de cosmopoli­tism avea să fie unul din cele mai curente atacuri în presă, în parlament, în opinia publică, într-atît de tenace, încît zeci de ani a durat ca o dojana formula „junimiştilor cosmo­poliţi". Paşoptiştii şi liberalii, care traduceau peste noapte constituţii şi legi străine şi le aplicau, n-au fost niciodată învinuiţi de cosmopolitism, ci numai că sunt „revoluţionari" ori „roşii", pe cînd junimiştii , care pipăiau cu atî ta scru-pulozitate inoperantă „realităţile" naţionale, pentru a nu le depăşi prin legi ce nu ni se potriveau, au apărut în faţa contemporanilor drept „cosmopoliţi" — acuzaţie pe care o vom analiza la t imp în toate aspectele ei.

220

3. în prezentarea manifestărilor „direcţiei noi'1 în poezie, pentru a nu începe chiar cu producţiile proprii ale tinerilor de la Convorbiri, Maiorescu avu tactul şi noro­cul de a se putea sprijini pe un poet consacrat, punte de tranziţie de la generaţia trecută la cea nouă, de la „direcţia veche" la „direcţia nouă" pornită în 1867, pe Vasile Alec-sandri, supravalorificîndu-1 nu numai la început1, cînd „direcţia nouă" avea nevoie de pavăza unui scriitor preţuit de toată lumea şi îndeosebi de generaţia Unirii, ci, prin con­secvenţă, pînă la urmă, cînd duelul V. Alecsandri-M. Emi-nescu nu mai trezea nici o îndoială în conştiinţa literară a publicului asupra deosebirii de valoare: cu Alecsandri sfîrşea o lume, cu Eminescu începea alta nouă, incomparabil superioară, a absolutului. Deşi ar fi putut să se bizuie pe Eminescu, adică pe un om nou pentru o şcoală nouă, din sentimentul unei tranziţii necesare şi din respectul tradi­ţiei treptelor formale, punctul de reazăm al construcţiei maioresciene cade asupra unui scriitor din generaţia tre­cută.

Cînd în 1865 se discuta în şedinţele „Junimii" alcă­tuirea unei antologii a poeziei române, Negruzzi ne amin­teşte de luptele dintre admiratorii şi detractorii lui Alecsan­dri. „La urmă, nu s-au admis din poeziile lui decît două: Groza şi Ceasul rău"-. Procesele-verbale ale „Junimii" ne dau totuşi alegerea a zece poezii; anexa antologică a cărţii lui Maiorescu— cinci. Oricum, e de reţinut discuţia severă la care fusese supus Alecsandri. în O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, criticul citează cîteva strofe din Groza şi Dedicaţiune (Steluţa) ca modele bune, şi chiar o poezie întreagă, Stelele, „remarcabilă prin sobrietatea cuvintelor şi grabnica tranziţie a gîndirii", dar analizează şi Pescarul Bosforului, propunînd suprimarea strofei a şasea, care, prin repeţirea ideii, stînjeneşte culminarea.

1 Adversarii afirmau că adoptarea lui Alecsandri pornea numai dintr-un simţ de oportunitate. ,,Cine nu-şi aminteşte, scria V.A. Urechia în Noua. direcţie din Iaşi (Revista contimporană, nr. 6, din 1 august 1873,p. 542) cum dumnealui, în primele conferinţe din Iaşi, în saloanele Băncii, a început prin a propune arderea a toate încercările noastre literare, fără deosebire de V. Alecsandri, pe care mai apoi tot d-lui 1-a iertat ca să-1 puie alături de d-nii Bodnărescu, Eminescu şi alţii".

2 Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea", p. 82.

221

Prin legătura lui cu familia Negruzzi, Alecsandri deve­nise colaboratorul Convorbirilor literare încă din 1867, iar trimiterea primului pachet cu Pasteluri în 1868 trezise o admiraţie atî t de mare în sînul şedinţelor „Junimii", încît din momentul acela el se situase căpetenia poetică a generaţiei noi, elementul de tranziţie ce-i trebuia. „Pas­telurile, scrie Maiorescu, sunt un şir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, cîteva idile, toate însu­fleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturii , scrise într-o limbă aşa de frumoasă, încît a devenit fără comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturii române îndeobşte". Şi după ce citează In fund pe cer albastru...* şi Rodica1, sfîrşea: „am eitat două din ele, le-am putea cita pe toate; nicăieri decla­maţii politice, simţuri meşteşugite, extazieri şi desperări de ocazie, pretutindeni concepţie naturală şi un aer răco­ritor de putere şi sănătate sufletească"2.

Ce se poate spune astăzi de Rodica e cu totul altceva decît ce se spunea la 1872 ; însuşi Maiorescu îşi data arti­colele şi situa valoarea modelelor pe care le cita în momen­tul evolutiv al literaturii române; şaptezeci de ani de evo­luţie, mai ales într-o epocă de creştere forţată, reprezintă un t imp uriaş.

Tonul categoric în adeziunea integrală faţă de poezia „răcoritoare" şi plină de „sănătate morală" a lui Alecsandri se umbreşte puţin faţă de tot t înărul Eminescu. Nu e vorba de a i se aduce o învinuire; faptul de a-1 fi preţuit de la început şi apărat pînă la urmă e, desigur, unul din meritele cele mai nediscutabile ale marelui crit ic; e vorba numai de a arăta relativitatea valorilor estetice şi a judecăţii noastre despre dînsele; în poezia română, numai Eminescu reprezintă şi azi o valoare indestructibilă, fără nevoia de a o încadra în moment şi evoluţie. La 1872, Eminescu scrisese Venere şi Madonă, Mortua est, Epigonii, şi, deşi nu ajunsese la perfecţia de mai tîrziu, anunţase de pe atunci o revolu­ţie în poezia noastră; revoluţiile se lovesc însă de deprin-

* Titlul poeziei este, de fapt, Oaspeţii primăverii. 1 în articolul din Conv.lit.,Y, 15 mai 1871, citaşi Malul Şiretului. 2 T. Maiorescu, Critice, v. I, p . 170.

222

deri sufleteşti şi de barajul instinctiv al t radi ţ ie i ; admirată de unii, poezia lui era atacată de alţii , cum avea să fie încă mulţi ani după aceea. Prudenţa criticului e naturală, ea putea fi şi o cruţare a opiniei publice, dar şi o proprie rezervă faţă de noutatea revoluţionară.

„Cu totul osebit în felul său, scria Maiorescu, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pînă acum aşa de puţin format, încît ne vine greu să-1 cităm îndată după Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toată pute­rea cuvîntului este d-1 Mihail Eminescu". Fiecare calificaţie e măsurată şi avară: „blazat în cugetul său" poate fi o determi­nare, dar nicidecum o critică ; „reflexiv mai peste marginile iertate" —• înfrîngea una din cerinţile poetice ale temei maioresciene: arta exprimă pasiuni, şi nu idei. Meritul poetului stă în farmecul limbii, în concepţia înaltă şi în înţelegerea artei antice. Critice de amănunt nu lipsesc asupra celor trei poezii citate: în Epigonii, antiteza exa­gerată dintre micimea noastră şi măreţia scriitorilor de odinioară: o poezie nu este însă un capitol de istorie lite­rară ; în ea nu ne interesează adevărul, ci valoarea de expre­sie a poetului.

Preferinţa lui Maiorescu înclina spre clasicism; obiec­ţiile ca „antiteza foarte exagerată", „tranziţia prea calculată" participă din concepţia unei arte echilibrate; de aceeaşi natură e şi protestul împotriva exagerărilor „bolnăvicioase" ale fanteziei lui Petrino, în care iubita moartă îi apărea prada viermilor. „Arta e senină, susţinea el atît de unila­teral, suprimînd mai mult de jumătate din ar tă , trebuie să rămînă senină, chiar cînd exprimă desperarea: şi o des­perare ce nu se poate dezlipi de cugetări aşa de întunecate e semnul unei mari nefericiri private, dar nu ocazia unei concepţii poetice. Să nu ui tăm antichitatea binecuvîntată! Moartea, care după simţul conrupt al simbolizării creştine se înfăţişează de moderni sub forma unui schelet hidos, era în fantezia greacă şi romană un geniu frumos cu facla întoarsă."

Critica lui Maiorescu faţă de poezia lui Eminescu rămîne totuşi judbioasă, anticipată asupra gustului vremii, şi posteritatea o va privi ca un act de discernămînt estetic.

223

Timpul a fost însă mai necruţător cu repetatele lui sforţări de a face un loc în literatura „direcţiei noi" lui Samson Bodnărescu. Pasagiul privitor la dînsul e cu mult mai redus în Critice decît cum a apărut în Convorbiri (V, 1 septemvrie 1871). Meritul poetului i se părea că trecuse „fără apreciere dreaptă, poate fără nici o apreciere" ; el întîmpinase în realitate o rezistenţă furtunoasă chiar în şedinţele „Junimii", fără să mai amintim de cea, şi mai aprigă, a presei literare a epocii.

în Rienzi recunoştea „opera unui adevărat poet: pre­tutindeni o fantezie înfocată, cîteva caractere conduse cu siguranţă, scenele populare pline de realitate, limba ener­gică, precisă, originală etc., etc.". Timpul şi-a trecut peste Rienzi, ca şi peste întreaga operă poetică a lui Bodnărescu estompa-i fără replică.

Aceleaşi observaţii s-ar putea face şi despre pasagiile închinate Matildei Cugler-Poni şi lui T. Şerbănescu şi D. Petrino1 . In Bodnărescu găsim o seriozitate de gîndire, un fel de sforţare spre expresia dură, lapidară, şi deci cam nebuloasă, în contrast cu frivolitatea generală a literaturii t impului ; în poeziile Matildei Cugler-Poni şi T. Şerbănescu e oarecare proprietate de expresie, de simplicitate, de na­tural , de eleganţă chiar, de gingăşie de sentiment, care, fără a caracteriza o „direcţie nouă", puteau fi semnalate, căci lui Maiorescu îi plăcea îndeosebi seninătatea lui oare­cum clasică.

Faţă de aceste aprecieri critice, rămînem încă la punctul de vedere exprimat în Istoria literaturii române contem­porane2-. „Poeziile d-nei Matilda Poni, scria Maiorescu, de data aceasta fără rezerve, sunt publicate în Convorbiri

1„lnanul 1870, scria Maiorescu în articolul său, s-a publicat Ia Cernăuţi Lumine şi umbre, o culegere din poeziile d-lui Petrino. Printre multe prea de jos, despre care credem că ar fi fost mai bine să rămînă nepublicate, întîlnim şi cîteva poezii adevărate; mai ales din «florile de mormînt» vorbeşte o simţire adîncă şi bine exprimată". Citind apoi trei din aceste poezii, le însoţeşte de observaţii critice. Devenind apoi colaboratorul Convorbirilor literare, mult furtunosul poet se certă cu fruntaşii junimişti, atacînd pe Alecsandri, Eminescu şi pe Maiorescu. Scrisorile lu> sunt pline de invective împotriva lui Maiorescu (deşi ele erau trimise chiar lui I. Negruzzi). I.E. Torouţiu, op. cit., I, p. 259.

2 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, I, p. 37.

224

prima ei ivire. Ne cerem voie a reaminti cititorilor cîteva din cele mai caracteristice:

Ai plîns şi tu odată? Eu, zău, nu pot să cred, Ah ! lacrămi lasă urme Ce ani întregi se văd.

Un ochi care odată A plîns de dor şi chin, Mă crede, nu degrabă Se face iar senin.

Un ce fără de nume Rămîne-n el ascuns, Dar ochii tăi sunt limpezi, Nu pot să cred c-ai plîns.

S a u : Floarea-n cîmp cînd veştejeşte, Alta-n locu-i înfloreşte, Dar în pieptul omenesc Florile cînd veştejesc, Cade rouă în zadar Alte-n loc nu mai răsar.

Ceea ce va fi atras pe cetitorii acestor poezii lirice, con­tinua criticul tot atî t de categoric, este eleganţa limbajului lor şi, poate, sinceritatea simţirii. Un merit deosebit este precizia cu care sunt compuse şi care le fereşte de lungile repetiţi i ale aceleiaşi idei, ce, de altminteri , se întîinesc în a t î tea poezii ale literaturii noastre." Tot astfel despre Teo­dor Şerbănescu: „Intre cele mai plăcute produceri ale lite­raturii române sunt şi çor rămînea poeziile d-lui Şerbănescu:

L A C R I M A Ah, în ochiul tău cel negru ca o noapte fără lună

Eu o lacrim' am zărit Şi pe geana ta cea brună Lunecînd, ea s-a oorit.

16 225

Ce-nsemna, copilă jună ca şi o simţire nouă, Acel ud mărgăritar, Acel grăunte de rouă, Semnul dorului amar?

Lacrima-i o poezie ce se scrie în tăcere La tulpina unui dor; Bătrîn—lacrima-i durere, June—lacrima-i amor.

Tu ce jună eşti ca raza ce în faptul zilei luce, Nu-mi mai spune al tău dor: Lacrima-ţi din ochiu-ţi dulce E un gingaş trădător.

Dacă sugestia care pluteşte încă în jurul poeziei lui Va-sile Alecsandri împiedică poate pe mulţ i de a simţi procesul evolutiv al poeziei române, lipsa de sugestie din jurul lite­raturii Matildei Poni sau Teodor Şerbănescu ne dovedeşte şi progresul poeziei noastre şi relativitatea valorilor este­tice în genere."

Şi în Direcţia nouă, Maiorescu procedează ca şi în Poe­zia română, încadrînd-o într-o literatură contemporană în afară de orice posibilităţi artistice, poeziile lui Vulcan din Familia, ale lui Pătărlăgeanu, Petre Grădişteanu, Jus­t in Popfiu, dr. I. G. Drăgescu, „d. doctorand în medicină din Viena B. Pétrie", Ciru Oeconomu etc., asupra cărora a avea dreptate nu înseamnă a birui ; li teratură, dealtfel, cu­rentă în presa timpului, existentă şi azi cu oarecare îmbu­nătăţ i r i formale. Atacurile împotriva ei nu se pot îndreptăţi atî t prin lipsa ei de valoare, cît prin confuzia ce se făcea între estetic şi patriotic.

3. In proză, în cei patru ani de la în contra direcţiei de astăzi (1868) la Direcţia nouă (1872), nu se puteau afirma valori noi. Nu e, aşadar, vorba de proza de imaginaţie, ci de proza ştiinţifică, de mici studii în diverse materii , în­sufleţite de o năzuinţă unică pentru adevăr, dincolo de sen­timentalism şi de ideologie naţionalistă falsificatoare, dincolo de formalismul instituţiilor, a căror existenţă pre­supune ştiinţă, şi nu prezenţa ştiinţei le îndreptăţeşte exis­tenţa, dincolo de zelul naţionalist al „anteluptătorilor",

226

care au decretat „o societate academică din Bucureşti", „pa-tentînd" astfel 21 de învăţaţi .

„Direcţia veche a bărbaţilor noştri publici, revine cri­ticul la atacurile lui, este mai mult îndreptată spre formele din afară ; direcţia nouă şi jună caută mai întîi de toate fundamentul dinlăuntru şi, unde nu-1 are şi pînă cînd nu-1 are, dispreţuieşte forma din afară ca neadevărată şi nedemnă."

Prozatorii ştiinţifici analizaţi ca reprezentanţi ai direc­ţiei noi sunt A. Odobescu, I. Slavici (pentru studiile lor, şi nu pentru literatură), V. Burlă, A.D. Xenopol, I. Strat, P .P. Carp, Şt. Vîrgolici, G. Panu, A. Lambrior, Th. Rosetti, mai toţi colaboratori ai Convorbirilor literare. Ei sunt de altfel prezentaţi — ca şi poeţii — cu acelaşi simţ al rela­t ivităţ i i şi încadrării în t imp ca „reprezentanţi ai literaturii noastre ştiinţifice numai în marginile restrînse, în care o asemenea activitate e cu putinţă pe treapta de cultură pe care ne aflăm". Oricît de modeste ar fi, scrierile lor se deo­sebesc prin informaţia asupra obiectului t ra ta t şi prin sin­ceritate neinfluenţată de nici o consideraţie patriotică — merit cu at î t mai mare, „cu cît îşi păstrează acele însuşiri în mijlocul unei vieţi publice, în care cel dintîi t i t lu pentru pretenţii exorbitante pare a fi lipsa de cunoştinţă de cauză şi cea dintîi misiune amăgirea opiniei publice. Erori capi­tale, care stau la baza marii lupte a lui Maiorescu, cea mai mare luptă ce s-a dus în sînul vieţii noastre culturale.

în proza estetică sunt semnalate Copiile de pe natură ale lui I. Negruzzi, nuvelele istorice ale lui Al. Odobescu, nuvelele lui Nicu Gane— alegeri, în definitiv, judicioase; căci, dacă din proza ştiinţifică posteritatea cerne puţin sau chiar nimic — şi nimeni nu mai citeşte studiile de economie politică ale lui Strat , ori articolele lui P. Carp, T. Rosetti, V. BurP", Şt. Vîrgolici—, în proza estetică valorile au o oarecare dura tă : nuvelele lui N. Gane şi Al. Odobescu au rămas încă în conştiinţa publică.

XXI

1. Reacţiunea: acuzaţiile de cosmopolitism şi germanism. Polemica G. Bariţ — T. Maiorescu. 2. Acuzaţiile se răs-pîndesc în presă şi devin arme politice. 3. Acuzaţiile în cadrul discuţiilor de la „România jună" din Viena. Apă­rarea lui Eminescu. 4. Atacurile lui Hasdeu. 5. Atacu­

rile R e v i s t e i c o n t i m p o r a n e .

1. Atacînd fundamentul întregii noastre culturi ca ridicat pe „neadevăr", critica lui Maiorescu nu putea să nu trezească o vastă împotrivire în publicistica timpului. In momentul cînd scria Direcţia nouă (1872), el ne afirmă că avea dinainte 81 de articole de ziare în care era atacat, numai în iunie, iulie şi august 1871. Nu e în intenţia noastră de a urmări statistic atacurile din Columna Iul Traian, Trompeta Carpaţllor, Federaţlunea, Telegraful, Uniunea liberală, Revista contimporană, fierea lui Missail, Boli iac şi chiar Hasdeu, ori vasta ramificaţie pamfletară a presei politice liberale ajunsă pînă în preajma marelui război: vom alege doar atacurile mai însemnate grupate deocamdată în jurul învinuirii de: cosmopolitism şi germanism.

Originea învinuirii de cosmopolitism o fixează însuşi Maiorescu în discursul lui G. Bariţ din 14 septemvrie 1869, cu ocazia recepţiei lui A. Papiu-Ilarian la Academie, de unde Maiorescu demisionase încă din 1868. Iată pasagiul discursului lui Bariţ, în care se precizează mai întîi acuzaţia de cosmopolitism.

„O singură îndoială s-ar mai putea deştepta în spiri­tele noastre, o îndoială în faţa căreia trebuie să se oprească fiecare om însetat de adevăr, iar aceea este ca nu cumva biograful ori istoriograful, preocupat şi el într-un mod sau altul, să fi fost prea părtinitor pentru persoana sin-

228

guratică şi prea sever către societatea în mijlocul căreia vieţuise acea persoană. Cu această reflecţie a mea voiesc a-ţi rechema în memorie unele opiniuni care s-au susţinut într-un t imp despre bărbatul glorificat de d-ta1, că adecă acela a fost un român prea înfocat, că prea a voit să întoarcă lumea cu degetul; că se încearcă să delature mai multe instituţiuni asupritoare şi foarte funeste, el singur cu umerii , ca un t i tan , şi aşa mai departe.

Fiindcă inculpări de natura aceasta se auziră şi mai tîrziu, arucîndu-se nu numai asupra istoricului Gheorghe Şincai, ci şi asupra unor succesori şi, dacă voiţi , adepţi de ai lui ; fiindcă, de altă parte, în zilele noastre a început a se forma o scoală aşa-numită a cosmopoliţilor, care-şi bat joc de ideea naţionalităţii, pe care nici că o pricep de loc: eu cred, domnul meu, că este bine a constata cum că pre cît Gheorghe Şincai ca român a ştiut a se înălţa în toată via ţa sa mai presus de orice provincialism îngust, mărginit , miopie, egoist, pe cît el şi-a propus a proba că naţiunea română este una, că mia e limba, unul şi al ei destin, tot pe atî t el se adoperase a demonstra după istorie cum că coloniilor ( = colonilor?) lui Traian nu le-ar fi fost iertat niciodată, nu le-ar fi iertat nici în viitor a fi cosmopoliţi mai înainte de a fi şi rămîne români întru toată puterea cuvîntului."2

Replica lui Maiorescu la acesta acuzaţie o găsim în Direcţia nouă, într-un pasagiu apărut în Convorbiri li­terare din 15 mai 1871, dar suprimat în Critice, ceea ce ne face să-1 reproducem textual; în el se exprimă cea mai categorică proclamare a ..cosmopolitismului" ştiinţei:

„Cit pentru critica spiritului ştiinţific, în parte unit cu cel politic, rezistenţa în contra ei o vedem de cîtva timp încoace, mai ales de la un discurs solemn al Academiei din Bucureşti, rezumată în cuvîntul cosmopolitism, cu care suntem întîmpinaţi la fiecare moment.

Dacă ne aducem aminte că aci este vorba de ştiinţă şi numai de ştiinţă, va fi permis a întreba pe aceşti domni,, nu cumva cred că ştiinţa este exclusiv naţională? că există

1 E vorba de Gh. Şincai. 2 Analele Societăţei academice române, tom II, 1869. Răspunsul lui G. Bariţ la discursul de recepţie al lui A. Papiu-Ilarianu din 14 sept. 1869, p. 64.

22»

un românism al adevărului, că d. e. Academia din Bucureşti, care pentru orice stat cult ar fi o concentrare de neştiinţă pretenţioasă, să poată fi un focar al ştiinţei adevărate cel puţin pînă unde curge valul Dîmboviţei? că teoriile liin-bistice ale d-lui Gipariu, care pentru orice filolog apusean nu sunt decît un şir de erori, să fie bune şi juste măcar în circumscripţia Tîrnavelor, că Dreptul public al d-lui Bărnuţ, care pentru un jurist cu noţiuni elementare de şt i inţă este o ţesătură de false interpretări, de confuzii neiertate, să rămînă «tablele dreptului român» cel puţin pe malul Bahluiului? că scrierile lui Pralea, Tăutu, Ţi-chindeal, Săulescu, Densusianu etc., care în alte state ar deveni un izvor nesecat de împrumutare pentru foi umoris­tice, să fie destul de bune pentru Lepturariul serios al d-lui Pumnul, din care să se nutrească mintea t inerimii române?

Dacă acesta este românismul d-voastră, şi altul nu este, atunci a devenit o datorie de onoare naţională de a-1 com­bate. Oricît v-aţi opune: adevărul este şi rămine cosmopolit; ştiinţa —• şi în această privinţă şi arta — se dezvoltă în vederea şi spre bucuria lumii întregi şi nu cresc ocrotite sub linguşirile ignoranţei locale. Demnitatea noastră de oameni nu ne permite ca din produceri, ce la popoare culte ar fi obiecte de rîs sau de compătimire, să facem o colecţie venerabilă şi să o depunem pe altarul patriei. Ce este rău pentru alte popoare este rău şi pentru noi şi frumoase şi juste nu pot fi decît acele scrieri române care ar fi frumoase şi juste pentru orice popor cult."

Atît de lapidar şi de categoric, dar şi de ofensiv, pa-sagiul a dispărut în volumul de Critice; i s-a părut pro­babil autorului că, într-o epocă de confunzie, departe de a-i apăra cauza, dădea arme celor ce-1 învinuiau de cosmopolitism.

Nu i-a rămas totuşi mai puţină siguranţă de sine şi neclintire în faţa adversităţii din convingerea că „o mie de insulte şi de calomnii am primit, dar o mie de insulte nu fac o singură critică şi o singură critică încă nu am primit" . „Bărbaţii, exclamă el apoi cu o nobilă demnitate şi cu o indignată reţinere, pe care din copilărie eram obiş­nuiţ i a-i admira în fruntea mişcării noastre naţionale, în loc de a fi venit, în experienţa şi maturi tatea ce o aveau,

230

să lumineze şi să modereze cu bunăvoinţă aspirările cele nouă, par a fi privit viaţa publică a poporului român ca o stăpînire exclusivă a lor şi astfel, uitîndu-şi demnitatea vîrstei, au început a se purta în contra-ne în modul dovedit mai sus prin atîtea exemple neplăcute. Din vina lor ju­nimea este osîndită să-şi caute singură calea vi i torului; în combinare nefirească, ea trebuie să împreune energia vîrstei sale cu prudenţa altei vîrste şi, bătrînă înaintea vremii, să-şi ia asupra-şi sarcina îndoită, ce un t imp mai fericit o împarte între deosebite generaţii."

Din generaţia înaintaşilor, o singură excepţie: a lui Vasile Alecsandri, care prin vorbă şi fapt 1-a îndemnat să emancipeze „limba din pedantismul filologilor şi de a o primi aşa cum iese ca un izvor limpede din mintea po­porului. El a dat susţinerii noastre teoretice sprijinul renu-melui său literar şi, dacă încercările de îndreptare linguis-tică vor izbuti, o mare parte a meritului îi revine lui."

Trecînd apoi la apărare, el arată că nimeni dintre juni­mişti n-a căutat „fericirea omenirii într-o constituire co­mună a ei cu negarea individualităţii naţionale"1 ; că toţi erau partizani ai ideii naţ ional i tăţ i i ; că încă din 1867 ţinuse o prelegere publică despre „individualitatea poporului şi cosmopolitismul"; că luptase împotriva germanizară limbii în publicistica ardeleană şi aşa mai departe.

2. Acuzaţia rămîne însă mai departe în coasta junimiş­tilor. Gînd, pentru a lupta împotriva „fracţioniştilor" de la Iaşi, propune în şedinţa de la 29 iunie 1871 suprimarea ca­tedrei de geometrie analitică şi a catedrei de literatură ro­mână — şi înlocuirea lor cu o catedră de istorie universală, cu privire specială la cea română, şi altă catedră de grama­tică comparată a limbilor romane2 — presa se năpusti,, învinuindu-1 „că lucrează la defăimarea culturii române, lovirea naţionalismului şi a şcoalelor, cosmopolitism, stîr-pirea a tot ce este românesc şi înlocuirea românilor prin străini şi evre i"—, ceea ce-1 făcu să protesteze printr-o scrisoare publicată în Curierul de Iaşi de la 13 august 1871. Legea era personală şi viza doi adversari „fracţionişti". Cînd

1 T. Maiorescu, Critice, I, p. 210. 2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 108.

231

reluă chestiunea în articolul asupra Direcţiei noi, el retuşa puţin realitatea, susţinînd că ceruse desfiinţarea a două catedre „politice" şi înlocuirea cu două alte catedre, pe care le credea mai importante a se înlocui, adică dreptul constituţional şi economia politică prin istoria naţională şi limba română. In realitate, el ceruse desfiinţarea cate­drelor de drept public constituţional şi de economie poli­tică —- pentru a lovi în cei doi „fracţionişti" — dar şi supri­marea catedrei de literatura română pentru a lovi în Andrei Vizanti; nu ceruse înfiinţarea, în schimb, a unei catedre de istoria naţională şi de limba română, cum afirmă, ci a unei catedre de istorie universală cu privire specială la cea română şi a unei catedre de gramatică comparativă a lim­bilor romane. Cererile lui erau de ordin politic şi nu aveau nimic a face cu importanţa catedrelor. Faptul se întorcea totuşi împotriva lui şi era interpretat ca un semn de cosmo­politism. Românul îl acuză de înţelegere cu Radovitz, con­sulul general al Prusiei; la fel îl atacau Telegraful, Trompeta, Uniunea liberală. Federaţiunea ţipa la 11 iulie 1871:„Titu Maiorescu calomniază gintea română, numind-o necultă, necapabilă, de pe înălţimea tribunii în parlamentul român". Nimic din toate astea nu se cuprindea în discursul de la 29 iunie 1871. Albina lui Babeş, din 18 iulie 1871, îşi însuşi totuşi şi ea acuzaţiile şi aşa mai departe — adică se întîmpla atunci ceea ce se va întîmpla întotdeauna.

Acuzaţia avea, de altfel, să se repete mereu şi să devină adeseori o armă politică. Mai cităm un singur caz. La ieşirea din ministerul Lascar Catargi, cu ocazia discuţiei legii lui, deputatul L I . Pala se prezintă în şedinţa de la 5 fe­bruarie 1876 cu o petiţie subscrisa de 150 de persoane de la Iaşi împotriva desfiinţării internatelor, aducîndu-i învinu­irea de cosmopolitism. Maiorescu se apără astfel: „Dacă sub cosmopolitism se înţelege dezvoltarea unui popor fără în­făptuirea ideii naţionalităţii, o dezvoltare comună a popoa­relor aşa încît naţionalitatea lor să nu fie un element inte­grant, un substrat esenţial a) acestei dezvoltări, atunci din partea mea, din partea tuturor amicilor mei politici, declar că nu vom fi cosmopoliţi; că nu a ieşit niciodată nici din gura, nici din pana mea şi nici din gura nici din pana vreunuia dintre amicii mei un singur cuvînt măcar care să autorize pe cineva a zice că suntem cosmopoliţi; că

232

t o ţ i , fără excep ţ ie , a m fost şi sun t em p a r t i z a n i ai ideii n a ţ i o n a l i t ă ţ i i , ş i or icine a s u s ţ i n u t că noi a m fi con t ra r i i acestei idei a s u s ţ i n u t o i n e x a c t i t a t e . "

Acuza ţ i a avea să fie t o t u ş i r e l u a t ă de oameni cu m u l t m a i m a r e g r e u t a t e decî t d e p u t a t u l P a l a .

3 . N i m i c n u p o a t e da însă m a i pu t e rn i c impres i a gene­ra l i ză r i i acestei î n v i n u i r i de cosmopol i t i sm decî t dezba te r i l e d in sînul „ R o m â n i e i j u n e " în cursu l a n u l u i 1871 , cu pr i le ju l se rbăr i lo r de la P u t n a ş i , în ch ip m a i p r e g n a n t , r a p o r t u l neprezen ta t a l lu i Eminescu i n t i t u l a t Naţionalii şi cosmopo­liţii1, cu ocazia i n s t a l ă r i i ca p reşed in te a lui I o n i ţ ă B u m b a c , a p ă r ă t o r a l e t imo log i smulu i , şi în comi t e t a lui I . S lav ic i şi M. E m i n e s c u şi a l ţ i do i . î n vederea aceste i l o v i t u r i , ne poves teş te E m i n e s c u , se a d u n a r ă la socie ta te m e m b r i ce n u veneau n i c i o d a t ă şi î m p r ă ş t i a r ă z iare d in ţ a r ă , în ca re Maiorescu era a t a c a t în v i a ţ a pub l i că şi p r i v a t ă .

„Motivele ce s-au adus în contra noastră, scrie Eminescu, se pot rezuma într-aceea că:

a) nu suntem români buni, ci răi, asemenea cum chiar trădătorii de patrie şi de naţiune pot fi români de origine.

b) că trebuie să fim sau proşti, sau plătiţi de străini, pentru a susţinea principiile ce le susţinem.

c) că direcţia literară a „Junimei" (şcoala Maiorescu) nu merită decît să se scuipe cineva în ea, şi Societatea să decidă că scuipă în şcoala lui Maiorescu (ipsissima verba ale d-lui Ioniţă Bumbac!).

...Am susţinut întotdeauna că chestiunea cosmopolitismului e una ce nu există. Să nu fim inventivi în chestiuni al căror înţeles ar fi greu de definit pentru fiecare dintre noi. Poate că ar exista cosmo­politism — dacă ar fi posibil. Dar el e imposibil. Individul care are într-adevăr dorinţa de a lucra pentru societate nu poate lucra pentru o omenire care nu există decît în părţile ei concrete — în naţionali­tăţ i . . .

Individul e osîndit prin timp şi spaţiu de a lucra pentru acea sin­gură parte căreia el îi aparţine. în zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea, el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în care s-a născut. Nimic nu e mai cosmopolit decît matematica pură de ex., şi cu toate astea omul de ştiinţă va fi silit

1 Acad. Rom., ms. M. Eminescu, f. 224-232, 233-236, publicat de I. A. Rădulescu-Pogoneanu în Stuiii, 1910, şi republicat în I.E. Torouţiu, op. cit., IV, p. 85.

233

să o scrie într-o limbă oarecare şi prin acest mediu de comunicare ea devine întîi şi întîi proprietatea unui grup de oameni, a unei naţiona­lităţi şi acea naţionalitate priveşte omul de ştiinţă de al său, oricît teoriile lui ar putea să aparţină omenirii întregi.

Cosmopolitismul e osimulaţiune, şi nimic alta — el n-afost nicio­dată un adevăr. Străinii care au interese personale în ţara românească, de ex., VOT simula totdeauna cosmopolitismul, pentru că, declarîndu-şi adevăratele lor simţiri, ar putea să pericliteze interesele lor individuale. State slabe — cum era Germania în secolul al XVIII — vor simula cosmopolitismul pentru a denigra tendinţele naţionaliste ale inami­cilor ţării . Cu un cuvînt: cosmopolitismul nu există decît ca simulaţie, ca făţărnicie. El mai e pretextul pentru lenea şi indiferentismul celor care nu cunosc alt scop în lume decît acela de a trăi bine. A acuza însă de cosmopolitism oameni care se interesează de toate chestiunile vitale ale naţiunii noastre, oameni care lucrează, pe cînd alţii numai vorbesc, este sau un semn de rea-credinţă, sau unul de primitivitate. Maiorescu este încă tînăr, şi fructul unei însemnate vieţi interne se coace încet, iese tîrziu la lumină."

F ă r ă a in t r a în ana l iza specioasei teor i i a cosmopol i t i s ­m u l u i , r e ţ i n e m n u m a i a tmosfe ra de susp ic iune ce se făcuse în j u r u l a c t i v i t ă ţ i i lu i Maiorescu. Vom m a i reproduce apo i aceas t ă pag ină a lui Eminescu în a p ă r a r e a lui Maiorescu de o m a t u r i t a t e de j u d e c a t ă de m i r a t la u n t î n ă r ab ia t r ecu t de douăzeci de a n i :

„Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu este, după cit ştim noi, naţionalitatea In marginile adevărului. Mai concret; ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i injust nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional ; ceea ce-i urît nu devine frumos prin aceea că-i naţional ; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional.

Exemple. 1. Norma limbii scrise trebuie să fie cea care există obiectiv şi în realitate în gura poporului de jos şi a societăţii mai fine, iar nu fantaziile mai mult sau mai puţin ingenioase ale filologilor noştri. Aşadar, adevăr obiectiv şi arbitraritate subiectivă. în acest proces de a stabili o normă pentru limba scrisă, trebuie luate în consi­derare şi acele influenţe istorice care au rezistat tendinţei de expulsi-une şi s-au conservat în limba vie.

2. Principii fundamentale din dreptul public al Iui Barnuţiu sunt injuste din punctul de vedere al jurisdicţiei moderne. Ele nu

234

devin juste prin aceea că au fost profesate de un naţionalist mare, ale cărui merite pe alt teren nu i-a venit nimănui în minte de a le contesta.

3. Poezii urîte (Drăgescu, Botez, Grădişteanu, Macedonski, Cos-tiescu, Adrian s.a.) nu devin frumoase prin aceea că-s naţionale. Avem atîtea modele nobile în poeţii mai vechi şi mai ales în neîntrecuta poezie poporală, încît suficienţa cu care sunt privite asemenea ano­malii literare te umple de o spaimă lesne de justificat.

4. în fine, fapta rea ori greşită nu devine bună prin aceea că a fost comisă de un naţional sau în numele naţiunii, ci este şi rămîne rea. Limba noastră, cum ea există obiectiv, toată lumea o va recunoaşte de frumoasă şi dulce (I. Scherr, Allg. Literaturgeschichte).

Dreptul, întrucît e scris la noi în consonanţă cu adevăruri recu­noscute, este valabil pentru toată lumea; poezia noastră poporală şi artistică, întrucît e frumoasă, e frumoasă pentru toată lumea; în fine, binele obiectiv din noi ni-1 recunoaşte asemenea oricare om de bună-credinţă.

Cum că din acest principiu fundamental s-au tras cu intenţiune concluziuni falşe, nu trebuie să o mai pomenim, căci altfel publicul n-ar fi pînă azi în eroare în privinţa adevărului. Tocmai în concluzii false şi imposibile, în răsuciri ale vorbelor, în mistificare, c-un cuvînt, în rea-credinţă consistă gloria celor mai mulţi dintre contrarii lui Maiorescu, căci într-astă privinţă suntem în genere foarte inventivi.[...]

S-a zis că e francmason şi prin asta cosmopolit. De este, noi nu ştim, darposito că este: nu este adevărat că masonismul exclude naţio­nalismul. Unii din cei mai influenţi membrii ai partidei roşii (care trece de eminamente naţionalistă) au fost şi sunt francmasoni. In Ungaria, de ex., vom găsi un mare naţionalist, marele maestru al francmasonilor (D. Pulscky).

Celelalte nimicuri cîte se susţin despre viaţa sa ca orice priva, sunt meschine şi demne numai de cei ce le lăţesc. E acuzat că nu-şi vizitează prelegerile în curs de trei luni, cînd cei ce-1 acuză nu le vizi­tează cu anii. Regula este: că toate ce e permis generalităţii oamenilor din România liberă, toate ce ei fac nepedepsiţi şi necontrolaţi, toate comise de Maiorescu iau dimensiuni gigantice şi sunt taxate de crime.

Cum că în România există episcopi atei care îşi ţin metrese e un fapt ce nu uimeşte pe nimeni, dar cînd Maiorescu în locul lipsei abso­lute de religie pozitivă cearcă a pune principii filozofice morale pentru a aşeza stavila unei necredinţe oarbe şi a imoralităţii născute din ea, asta e o crimă."

235

E poa te ap a ra rea cea m a i b u n ă ce i s-a făcut lu i Maiorescu în a fară de cea f ăcu tă de e] însuşi .

4. Hasdeu , cu care se ciocnise încă de la Iaş i în 1863, n u se p u t e a l ips i de a a t a c a pe Maiorescu şi „d i rec ţ ia n o u ă " „de cosmopol i t i sm şi de g e r m a n i s m " . Cele două „farse" făcu te Convorbirilor literare sun t p rea cunoscute p e n t r u a in s i s t a a s u p r a lor a l t fe l decî t în n o t ă 1 . V o m reproduce a ic i , în s c h i m b , a r t i co lu l d in Columna lui Traian ( I I , n r . 32 , din 30 augus t 1871, cu t i t l u l Ştefan cel Mare şi d. TU Liviu Maiorescu:

„Sunt doi ani do zile de cînd junimea română, în momentul unei sublime inspiraţiuni, concepe o măreaţă sărbătoare a României pe mormîntul celui mai ilustru erou al vieţii latine de la Istru.

Şcoala naţionalistă de pretutindeni s-a grăbit odată a îmbrăţişa cu căldură ideea izbucnită din inima tinerei generaţii.

1 Intîia farsă e cea a traducerii din Gablitz povestită de însuşi Hasdeu într-un articol intitulat Un rămăşag şi apărut în Familia, în Trompeta Carpaţilor şi Telegraful. Farsa constă din a fi făcut să se publice în Conv. Ut. (15 iulie 1871, IV, p. 168) o poezioară intitulată Eu şi Ea, traducere dintr-un imaginar poet german Gablitz, făcută de un imaginar M.I. Elias, „nume evreiesc croit întradins pentru a măguli simpatiile şi aspiraţiunile israelite ale d-lui Titu Maiorescu".

Maiorescu răspunse prin întîmpinarea în contra unei copilării {Conv. Ut,., 1871, V, p. 199 — 200), arătînd că partea redacţională a revistei revenea exclusiv lui Negruzzi, după cum o dovedea decla­rarea apărută în Conv. lit., din 15 iunie 1867; în afară de asta, în timpul primirii şi publicării poeziei, nu se afla în ţară, ci la Berlin. Negruzzi arată că şi el în acea epocă era în călătorie de nuntă la Glei-chenberg. A bănuit mai tîrziu că poezia ar fi fost introdusă Ia tipo­grafie de I. Scipione Bădescu (Cf. I. Negruzzi, Amintiri din Junimea, p. 136).

A doua farsă e publicarea în Conv. Ut., cinci ani după aceea, a poeziei La noi..., sub iscălitura P.A. Călescu, în urma stăruinţei lui Pogor şi a lecturii admirabile a lui Eminescu. Poezia, în care se bi­ciuia megalomania literară a „direcţiei noi", dădea în acrostih La Convorbiri literare. Cum Negruzzi schimbase la începutul unui vers virgină timoroasă în fecioară sfiicioasă, acrostihul dădea La Conforbiri literare, ceea ce-i oferea ocazia lui Hasdeu de a dovedi încă o dată „germanismul" „Junimii".

Asupra acestor farse se poate consulta: Gh. Panu, Amintiri de la Junimea (I, p. 360; I I , p. 314); Iacob Negruzzi, Amintiri din Ju­nimea (p. 255-258); Barbu Lăzăreanu, Umorul lui Hasleu, p. 95 — 108. Elementele primei farse sunt adunate în I.E. Torouţiu şi Cardaş, op. cit., I, 1931, p . 269 — 271.

236

O serbare a Daciei în altarul de la Putna ar fi fost cel mai vigu ros simptom de reînviere pentru întregul neam al lui Traian.

...La 15 august nu a fost o sărbătoare naţională în memoria lui Ştefan cel Mare, ci o crudă parodie, ţesută şi pusă în scenă de cătră şcoala cosmopolită din Iaşi, sub perfida conducere a d-lui Maiorescu.

Românimea mergea să îngenunche la cenuşa lui Ştefan ca să-şi re­nască în suflet sacra văpaie a simţimîntului naţional, purificîndu-se cît mai în grabă de oribila cangrenă a cosmopolitismului.

Văzutu-s-a vreodată ca cel înveninat să primească balsamul dătă­tor de viaţă tocmai de la vipera ce mereu îl otrăvise?

Şi cu toate astea, astfel s-a întîmplat. După ce pălmuise în sînul Parlamentului cu o cinică vervă pe

însuşi părintele doctrinei naţionale, d. Titu Liviu Maiorescu izbuti să-şi strecoare în comitetul studenţilor din Viena pe vreo cîţiva din nenorociţii săi adepţi, care compromiseră cea mai frumoasă concep-ţiune a tinerimii române.

Pentru a face să tresalte inimile şi să se înalţe cugetele din aula strălucitei umbre a Sfîntului Ştefan, trebuia ca tocmai un d. Xenopulos să ţină cuvîntarea festivă, a cărei cetire ne amărăşte sufletul cu cea mai tristă înfrîngere. Nimic cu viaţă, nimic pronunţat, nimic românesc, totul palid, nedefinit, vag; un discurs ce s-ar fi putut rosti la serbarea memorabilă a oricărui bărbat însemnat din orişi­care parte a globului pămîntesc. In numărul viitor, vom publica o schiţă mai extinsă din partea unui martor ocular despre cele petrecute în sacrul altar al celei mai mari glorii naţionale, pîngărite cu atîta sfruntare de nelegiuitele buze ce îmbălau mai dăunăzi nepieritoarea memorie a marelui Bărnuţ. Curînd, foarte curînd, trebuie spălată crima d-lui Maiorescu şi tutti quanti/"1

5. In u r m a po lemic i i începu te cu Beţia de cuvinte, acu­z a ţ i a de g e r m a n i s m şi de cosmopol i t i sm avea să fie, f i reşte , r e l u a t ă de Revista contimporană (1 iunie 1873) p r i n p a n a lui P e t r e G r ă d i ş t e a n u .

„ N u m a i l i t e r a t u r a şi filozofia ge rmană sun t ce s u n t ; în şcoală ch ia r să în locuim pe au to r i i l a t in i cu au to r i i g e r m a n i ; l i m b a să nu se m a i p o a t ă î n a v u ţ i cu nic i u n neologism îm­p r u m u t a t de la l i m b a m u m ă , se contes tă chiar că l imba l a t i n ă să fie l i m b a noas t r ă m u m ă .

1 Dăm în Anexa nr. 11 alte articole ale lui Hasdeu pe chestia germanismului, evreismului, francmasoneriei.

237

Sub pretext de adevăr istoric se pune înainte că românii sunt o amestecătură de romani, de slavi şi de germani. Pe tăr îmul economic şi social, pedeapsă de moarte şi cosmopo­litismul. Iată în rezumat direcţia nouă."

Că tot ce se afirmă în aceste cuvinte e o ţesătură de neadevăruri şi de absurdităţi e clar. Stăruinţa în calomnie nu-i ostenea lui Maiorescu forţa de apărare. El se t rudi deci în Răspunsurile Revistei Contimporane să arate absurditatea învinuirilor aduse unui om care în Despre scrierea limbii române recomandase menţinerea cuvintelor latine vechi şi introducerea neologismelor din limbile romane; care în „disertaţiunea despre limba latină în gimnazii" din 1863, prima lui publicaţie în româneşte, făcuse din studiul limbii latine axa întregului nostru învăţămînt secundar, care se luptase împotriva germanismelor din limba publicaţiilor transilvănene. In zadar avea să strige Maiorescu că această calomnie „a fost inventată de aceia care, spre a depărta atenţia publică de la o critică poate incomodă pentru d-lor, s-au tupilat sub steagul «românismului» şi au strigat în o mulţime de jurnale că se atacă naţiunea cînd se atacau crudităţile d-lor literare şi ştiinţifice" — calomnia avea să mai continue multă vreme.

V. A. Urechia, de pildă, strivita victimă a lui Maio­rescu din Beţia de cuvinte, relua acuzaţiile în Revista con­timporana (1 august 1873), în articolul Noua direcţie din Iaşi:

„Vadă «Noua direcţiune» pînă unde merge puterea minţii asupra indignaţiei noastre sufleteşti; nu o acuzăm de pangermanism, nici după ce prinserăm pe capul ei în flagrant delict de amoare, de prefe­rinţă pentru operele germane şi angle ! Am citit cu un sentiment dure­ros aserţiunea că Eneida lui Virgil este inferioară Nibelungen-ilor, că Cicerone este de nesuferit, lipsit de stil şi de idei, care se află nu­mai în Lessing. Am citit asemenea cutezătoare aserţiune şi ne-am zis încă din 18631: ce voieşte omul acesta? De atunci l-am urmărit în tăcere, astăzi la pretenţia de a erige în şcoală aberaţiuni, tentaţii individuale, ne facem o datorie de a striga: pînă aice!"

1 Aluzie la disertaţia Pentru ce limba latină este chiar in privinţa educaţiei morale studiul fundamental în Gimnaziu?, din cunoscutul Anuariul Gimnaziului şi Internatului din Iaşi, 1862-63.

XXII

1. Atacuri literare împotriva „Direcţiei noi"; Hasdeu. 2. Replica lui Maiorescu: Beţia de cuvinte, 1873. 3.

Răspunsurile Revistei contimporane, 1873.

1. Dacă atacurile din în contra direcţiei de astăzi in cultura română (1868) au trezit protestările ale aproape întregii publicistici, ele s-au bucurat totuşi de prioritatea iniţiativei; adversarii erau puşi în poziţia de inferioritate a defensivei şi, punctele alese de critic fiind de minoră rezistenţă, lovitura nimerea eficace. Alta era însă situaţia lui după publicarea articolului Direcţia nouă, în care cri­ticul trecea de la poziţia negativă de distrugător al lite­raturii vechi la rolul mai anevoios de a pune în lumină va­lorile pozitive ale unei producţii de abia patru ani. E uşor să proclami teoretic principiile unei direcţii noi, dar e mult mai greu să o realizezi faptic. Obligaţia de a se răzima pe o literatură pe care o publica, deci de a clădi din elementele ce-i stăteau la îndemînă, ale unor oameni strînşi în jurul ace­luiaşi cerc şi reviste, îi îngreuia şi mai mult poziţia; dorinţa de a da impresia imparţialităţii îi impune rezerve. Oricît ar fi căutat să citeze şi alţi scriitori (Al. Odobescu, I. Strat), greutatea cădea însă tot pe colaboratorii revistei, expunîn-du-1 la suspiciuni legitime.

Tonul atacului avea să-1 dea tot impetuosul Hasdeu ; el privea şi „direcţia nouă" şi scriitorii propuşi ca modele.

„Convorbirile literare din Iaşi, scria el în Columna lui Traian, S3 laudă printr-un articol al d-lui Maiorescu de a fi creat o nouă direc­ţiune poetică, pe lingă care un Bolintineanu, un Sion, un Mureşianu Şi alţii sunt nişte pigmei.

în realitate, nici chiar această nouă direcţie nu este de tot nouă ; adevăraţii săi fundatori nu sunt reformatorii de la Convorbiri literare,

239

ci dd. Prodănescu şi Cristorian. Cu toate astea, întrucît cei în drept nu revendică ei înşişi laurii priorităţii, noi unii nu credem de cuviinţă a contesta şcoalei d-lui Maiorescu mult dorita paternitate în sfera galimatiei, şi pentru ca toată lumea să vadă ca ce fel de poezie anume este noua direcţie a Convorbirilor literare, vom reproduce din ea în fie­care număr al Columnei lui Traian, sub modesta rubrică a Varietă­ţilor, cîte o mostră din muza d-lui al-deBodnărescu, Bminescu, Pogor, Iacob Negruzzi, Matilda Kugler."1

La Varietăţi introduce astfel un capitol Poesia Maio­rescu, cu reproduceri din Convorbiri literare. In acelaşi număr cu anunţul, se publică Aş vrea de Matilda Kugler; apoi Cavalerul lui Iacob Negruzzi (Columna lui Traian, I I , nr. 24), iar în numărul 25, din 28 iunie 1871, poezia Noaptea a lui Eminescu.

In Buletinul interior, din I I , 28, 5 iulie 1871, la para­graful Minunile d~lui Titu-Liviu Maiorescu: „Pentru dînsul, Panteonul se compune din dd. Eminescu, Bodnărescu, Pogor, Iacob Negruzzi, Burlă, Kugler şi d-1 Titu-Liviu Maiorescu/"

î n n r . I I , 30, 11 august 1871, o dată cu istoricul faimoasei curse întinse Convorbirilor cu poezia pretinsului Gablitz tradusă de pretinsul Elias, atacă revista „în care d-1 Titu-Liviu Maiorescu, bătîndu-şi joc de Bărnuţ, de Şincai, de Ţichindeal, de Cipariu, de Sion, de Bolintineanu, de toate somităţile cugetării române, mai ales de poeţi, celebrează cu emfază aşa-numita Noua-direcţie inaugurată — risuin teneatis — de dd. Bodnărescu, Eminescu, Iacob Negruzzi şi tutti quanti!"

La apariţia Direcţiei noi, se organiză, fireşte, la Bucu­reşti, un front la început de rezistenţă şi apoi de atac îm­potriva mişcării de la Iaşi, din care vom reţine pe scriitorii din jurul publicaţiei bucureştene Revista contimporana (1873)2 a lui Petre Grădişteanu, nu pentru importanţa lor în sine, ci pentru norocul de a-şi fi fixat în istoria l i teraturii un loc prin cele două articole ale lui Maiorescu: Beţia de cuvinte in Revista contimporană. Studiu de patologie literară, 1873, şi Răspunsurile Revistei contimporane, al doilea studiu de patologie literară, 1873.

1 Columna lui Traian, nr. 22, din 9 iunie 1871. 2 Revista contimporană, litere, arte, ştiinţă. Apare la 1 martie 1873.

240

2. Inainte de a trage o lamă atit de ascuţită, spiritul polemic al lui Maiorescu se exercitase în ordinea literară in articolul său Observări polemice (1869) faţă de toate criticile trezite de studiul lui O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, şi de starea generală a l i teraturii noastre, a cărei expresie supremă se găsea în cele şase volume ale Lepturariului lui A. Pumnul, un fel de antologie şco­lară cu modele din literatură română, în care oameni ca Ion Pralea deveneau „bărbaţi geniali", „cu un spirit ce ţintea la universalitate" (Pralea fusese şi croitor şi cizmar), iar poeţii se recrutau dintre Dr. Vasile, Vasile Ianovici, A. Densusianu, Neofit Scriban etc.

Megalomania literară nu se mulţumea cu o simplă auto-admiraţie, ci devenea ofensivă faţă de alte l i teraturi . în Poezia şi proza (I, p . 146) a lui Iustin Popfiu, poeziile lui Sion, Tăutu, Baronzi erau puse alături de poeziile lui Horaţiu şi Dante, iar V. A. Urechia, în Adunarea naţională (8 iunie 1869), din comparaţia unei poezii a lui Văcărescu imitată după Goethe*, îl proclama pe Goethe un „german practic", pe cînd Văcărescu era sublim ; în Foaia pentru minte, inimă, şi literatură, o poezie a lui Vasile Fabian (Bob) imi­ta tă după Ovidiu era declarată superioară originalului. în altă ordine de idei, Dumitru Brătianu proclama la 1866: „Voi, născuţi de ieri la viaţa l ibertăţi i aţ i devenit învăţă­torii lumii civilizate" ; iar în Adunarea naţională din 24 iulie 1869 se declara că Revoluţia Franceză este o continuare a revoluţiei lui Iloria şi că Garibaldi şi Bismarck s-au inspirat din Unirea Moldovei şi a Munteniei.

Scopul mişcării de Ia Convorbiri era tocmai de a reac­ţiona împotriva acestui „românism", care dusese la fante­ziile filologice ale lui Cipariu, la. dreptul public al lui Bărnuţ şi la proclamarea atitor versificatori mediocri ca poeţi na­ţionali, în pactul tacit de admiraţie mutuală, critica masivă a lui Maiorescu produsese o vie reacţiune în toate foile, în Trompeta Carpaţilor, Federaţiunea, Familia, Transilvania, Arcliivul pentru filologie şi istorie, Traian etc., cărora Maio­rescu le răspunse în noul său articol polemic (1869) şi, înde­osebi, lui A. Densusianu, criticul de la Federaţiunea, şi

* De imitaţie nu poate fi vorba, deoarece poezia Iui Goethe a fost scrisă la 16 ani după moartea lui I. Văcărescu.

17 — Titu Maiorescu 241

reverendissimului I. M. Moldovanu, care-1 atacase în Archivul pentru filologie şi istorie privitor la Despre scrierea limbii române1.

Scuza, pe care o găseau unii slăbiciunii culturii noastre, sta în faptul că ne aflam încă într-o fază de tranziţie sau de început; începuturile sunt, în adevăr, mici sub raportul cant i tă ţ i i , dar nu trebuie să. fie şi sub cel al ca l i tă ţ i i ; o literatură mică e naturală, dar nu şi una slabă, nesănă­toasă şi cu pretenţii peste puterile ei reale... Misiunea cri­ticii e să lupte împotriva acestei inflaţii; inamiciţiile unanime nu înseamnă nimic ; ideile noi sunt duse la izbîndă de minorităţi . Pe un critic adevărat nu trebuie să-1 pără­sească credinţa în progresul adevărului.

Generaţia mea, a treia, ieşită din brazda lui Maiorescu şi formată de spiritul lui critic, n-a gustat nimic cu mai multă desfătare decît cele două mici studii de patologie literară. Problemele de limbă şi direcţie literară mult mai importante ne interesau mai puţin, fie prin austeritatea chestiunilor puse, fie prin lipsa lor de actuali tate: etimo-logismul lui Cipariu, fonetismul lui Pumnul, filozofia juridică a lui Bărnuţ, hipertrofia literaturii naţionaliste şi chiar procesul formei fără fond erau de mult chestiuni închise, depăşite de realităţi , probleme mistuite de t imp cu pecetea biruinţii maioresciene. Ele se clasau în domeniul istoriei literare, cu o importanţă de document ; nu mai trăiau vii în conştiinţa noastră. Cu totul altfel ni se părea Beţia de cuvinte. Nu era vorba de o luptă ideologică, de direcţie, ci de o simplă polemică pe chestii de amănunte, mai mult formală, deşi, de fapt, amănuntele se încadrau în nota mai generală de inflaţie a întregii l i teraturi pe care o combătea „direcţia nouă": acoperirea ignoranţei prin paradă de ştiinţă, impreciziune şi bombastic de expresie — într-un cuvînt, ceea ce a numit atî t de sugestiv „beţia de cuvinte".

Nu e, poate, fără oportunitate de a reveni cu această ocazie asupra raporturilor dintre „spiritul polemic" şi „spiritul pamfletar" faţă de „spiritul critic".

Spiritul polemic este expresia spiritului critic sau, mai bine, una din expresii şi cea mai obişnuită. în principiu, spiritul critic se poate manifesta şi prin simplă afirmare;

1 Archivul pentru filologia şi istoria, nr. XXIII —XXV, din 1862.

242

afirmarea conţine de la sine, implicit, dacă nu şi explicit, o negare. Orice judecată de valoare cuprinde în ea respin­gerea altor judecăţi : unii critici procedează numai prin afir­maţie, subînţelegînd doar negaţia; prin opera de poliţie a spiritului polemic, alţii încep prin a curaţi terenul de toate ideile false. Polemica fiind însă un mod de expresie, şi nu o valoare în sine, cum e spiritul critic, problema e o chestiune de temperament. Formula de ..spirit polemic" nu e, aşadar, proprie. Cel mai mare ..spirit critic" al nostru, Titu Maiorescu, s-a întîmplat, ce e drept, să fie şi pole­mistul cel mai puternic; dar şi în cazul lui, polemica nu trebuie înţeleasă în sensul obişnuit şi confundată cu pam­fletul, distincţie pe care am mai făcut-o. Polemica decurge din judecată şi e arma dialectică a criticului, prin procedeul pur intelectual al izolării punctelor slabe şi al combaterii lor numai cu argumente de ordin logic, ceea ce nu exclude tactica lăsării în umbră a altor elemente nu îndeajuns de doveditoare sau chiar contradictorii, şi al alegerii cîmpului de luptă — aşa cum proceda şi Maiorescu. Odată ales, lupta nu se mai dă decît prin argumentaţie logică, strînsă fără exces, cu singurul scop al convingerii.

Spiritul polemic — sau mai bine zis expresia polemică —, neacţionat de spiritul critic, nu reprezintă o valoare pozi­t ivă ; e o moară care, în loc de grîu, macină vidul.

Ce este însă spiritul critic? Este capacitatea de a exprima o judecată de valoare estetică, a cărei origină stă în gust. Deşi nu se poate critică fără gust, gustul nu înseamnă cri­tică. El reprezintă doar un punct de plecare, esenţial însă. Gustul este un element primordial, un principiu, educabil, dar pe care nimic nu-1 poate crea, după cum nimic nu poate crea viaţa. Există sau nu există. El e ochi, ureche, percep­ţie olfactivă, savoare, emoţie. Prin esenţă, el n-are nici o legătură cu cultura, cu inteligenţa şi atît mai puţin cu si­tuaţ ia socială ; se manifestă oriunde, pe toate treptele vieţii, la întîmplare şi dincolo de orice prevedere, la ţă­ranca meşteră de covoare sau la omul din popor ce ştie să-şi împodobească sărăcia, şi poate lipsi cu totul marilor cărtu­rari sau oamenilor bogaţi, orieît ar fi de deprinşi să trăiască în rafinament. El nu trebuie privit ca o funcţie a culturii, nu numai în sensul unei specializări — adică faptul, de pildă de a fi un matematician, un botanist, un istoric dis-

17* 243

t ins nu implică existenţa gustului estetic; dar nici chiar ca o funcţiune a culturii estetice; faptul, de pildă, de a fi cercetat toate muzeele lumii nu acordă prin sine gustul. Cu gust te naşti . Prezenţa lui nu implică, de altfel, şi pre­zenţa spiritului critic decît doar într-o stare larvară. Ajutat de forţa creatoare, gustul dă pe ar t is t ; ajutat de o cultură specializată, el dă pe amator, şi de o cultură generală, adică în toate sensurile istorică, filozofică, el dă pe critic. Cri­ticul este, prin urmare, un om de gust ce-şi poate raţiona preferinţele prin raportare la un mare număr de puncte de comparaţie luate şi din istoria arfei şi din toate domeniile ştiinţelor morale.

Dacă „spiritul polemic" nu este propriu-zis un spirit , ci instrumentul obişnuit al „spiritului critic" — „spiritul pamfletar" e nu numai o formă, un instrument, ci şi un spirit „propriu-zis". Oricît, prin faptul întrebuinţării ex­clusive a negaţiei, s-ar confunda în opinia publică şi cu polemica şi cu critica, spiritul pamfletar, după cum am mai spus, e la antipodul lor. Critica este expresia unui act in­telectual şi formulează o judecată de valoare sprijinită pe piloţii argumentării logice; pamfletul este expresia unei stări afective în nici o legătură cu logica şi chiar cu adevărul, cu care poate uneori coincide, dar numai din întîmplare. Prin definiţie, un pamfletar nu poate fi un cri t ic; viziunea lui e totalitară, fără nici un simţ pentru nuanţe, singurele valabile în lumea morală, în serviciul căreia nu pune un gust precis şi o disciplină intelectuală, ci o stare emotivă, o vibraţie, o exaltare. Aprecierile lui au rareori vreo valoare cri t ică; ele nu se valorifică decît prin felul cum sunt expri­mate. Pamfletul este, aşadar, o ar tă , ca poezia lirică sau ca sat ira; în acest sens, noi stăm în primul plan al l i teraturii europene.

In loc să se apere ori să-şi apere scriitorii daţi ca modele ale direcţiei noi, Maiorescu procedă, de data aceasta, prin ofensivă, la scoaterea din lupta a celor ce-1 atacau. Nu există, credem, în întreaga noastră literatură un exemplu mai desăvirşit de polemică, l imitată la chestii mărunte, ocolind la nevoie unele obiecte în discuţie, dar, în cadrul ei strict, mai zdrobitoare prin preciziune, prin imposibili­ta tea negaţiei, prin ironie, producînd acea evidenţă rar obţinută într-un domeniu plin de controverse. Aceste

244

două mici studii sunt paginile cele mai pline de vervă, vervă de altfel uscată, anglosaxonă, din opera lui Maio-rescu, pe înţelesul tuturor, pentru că nu se axează pe o dis­cuţie de idei sau pe distincţiuni estetice, ci pe fapte precise, irecuzabile. Oameni despre care nu s-ar pomeni, altfel, nici în istoria literaturii au rămas fixaţi în ţesătura unei construcţii polemice, pe care t impul n-a destrămat-o încă şi n-o va destrăma, atî t t imp cît va exista plăcerea sportivă a unei execuţii magistrale, în care cuţitul cade în punctul nevralgic al discuţiei. în acest fel, academicianul G. Sion, autorul versurilor „Mult e dulce şi frumoasă / Limba ce vorbim" şi al atî t de interesantelor Suveniruri contimporane, a fost pentru generaţia noastră şi va continua să fie scrii­torul care transformă în hexamètre trocheele din psaltirea lui Dosoftei:

Limbile să salte Cu cîntece nalte, Să strige-n tărie Glas de bucurie,

şi în pentamètre versuri ca: Ascultă-mi ruga, Dumnezeu sfinte, Şi nu mă trece, ci-mi ia aminte,

scriitorul care vorbea de: Junele adolescinte

sau înşira: Apoi cînd m-am ridicat din adolescenţă şi m-am aşezat în Capi­

tală

ori, pomenind despre ochi: Cine nu şi-a scăldat sufletul în deliciul acestor stele, care se zice

că sunt scaunul sufletului şi al inimii...

s a u : Toţi ştim cum ajunge cineva poet: el mai întîi trebuie să se nască

cu asemenea predilecţie.

Şi aşa mai departe pe cîteva pagini de ignoranţă, de incoerenţă verbală, de lipsă de preciziune noţională.

245

Cine m a i c i teş te az i romane le lu i P a n t a z i Ghica , f ratele lui Ion, cine m a i ş t ie chiar de ex i s t en ţa lor? Mul te gene ra ţ i i îl vor cunoaş te t o t u ş i d in cele c î teva c i t a ţ i i ale lui Maiorescu pe acest poligraf, t r e c u t pe la „Jun imea ' " de la Iaşi şi deven i t apo i u n u l d in cei m a i î nve r şuna ţ i adve r sa r i în P a r l a m e n t . P a n t a z i Gh ica t r e b u i a să r ă m î n ă p o s t e r i t ă ţ i i ca u n exem­p l a r un ic de be ţ i e p u r ă de c u v i n t e :

Boieri, femei, copii, bătrîni, oşteni ieşiră toţi în linişte, dar avînd pe figură aceeaşi durere, aceeaşi exasperaţiune, aceeaşi desperare...

Nici o voce nu răspunde, toată lumea tăcută şi cuprinsă de o adîn-că întristare păstra un silenţiu lugubru.

Armaşul Dincă Sîrbu, şarpe încolăcitor, •fiinţă tîrîtoare, astu-cioasă, hipocrită, furbă şi trădătoare, suflet damnat, spion şi confi­dent etc., etc.

Astfel de exemple po t aduce ch ia r n e m u r i r e a 1 . L a fel şi „junele L a u r i a n " (deveni t m a i t î r z iu j u n i m i s t ) ,

fiul lui A. T . L a u r i a n , care cerea lui Scurtescu să fi s t u d i a t m a i î n t î i în d r a m a lu i Rhea Silvia m o r a v u r i l e şi m e d i u l social (mediul social al une i epoce mi to log ice ! ) — sau dec la ra doc tora l , „ în t r -un mod ca tegor ic , că n -avea idei p reconcepu te con t ra n ic i u n u i a d i n m o d u r i l e în care se mani fes tă l i t e r a t u r a socială la no i " — apare şi el ca o mică gîză p r i n s ă în ch i l imba ru l du rab i l al po lemice i maiores-c iene , da r cel m a i def in i t iv f ixat r ă m î n e t o t Vasi le Ale-xandrescu , deveni t V . A . Urech ia , colegul de la Iaş i , c înd

1 în zadar se încearcă P. Grădişteanu să-1 apere de beţia de cu­vinte în articolul său Convorbiri literare şi Revista contimporană, nr. 4, iunie 1873, p . 304. Pentru a da un specimen şi de valoarea lui polemică, reproducem un fragment din răspunsul lui Pantazi Ghica intitulat: Cîteva cuvinte asupra criticei d-lui Titus Livius Maiorescu în beţia d-sale de cuvinte din „Convorbiri literare":

„Dacă d-1 Titus Livius Maiorescu nu poate fi un S-te Beuve, un Philarète Chasles, un Théophile Gautier, să fie d-1 Titus Livius Maiorescu şi să-i trecem cu vederea contravenţiunile d-sale către gra­matică şi logică, căci omul nu este tare în ele şi nu avem ce să-ifacem.

Am avea însă un consiliu amicale să dăm d-lui Titus Livius Maio­rescu.

Să nu ia în criticele d-sale acel aer doctorale, care nu-i convine, şi să fie de aici nainte tot atît de modest, pe cît sunt şi cunoştinţele şi puterile d-sale în materii literare etc., etc."

Articolul e însoţit de o notă a redacţiei, prin care ea se desolidari­zează de cuprinsul lui [Românul, din 3 iunie 1873).

246

prieten, oînd adversar, structural însă diferenţiat, profesorul, academicianul, ministrul , naţionalistul.

Cu studii făcute la Madrid, el reprezintă în istorie bombasticul supranationalist şi parada erudiţiei de nume proprii culese la întîmplare.

Pentru dînsul, Miron Coslin a ajuns la concluzii ştiin­ţifice „cu secole mai înainte de at î ţ i nemuritori lucrători în ogorul ştiinţific, în ogorul istoriei, la apusul Europei" . Şi pentru ce? Pentru că Miron Costin a spus că istoria ne învaţă „cu acele trecute vremi să pricepem cele venitoare" — adică locul comun al tuturor scriitorilor vechi.

La Urechia găsim pe Ammianus Marcellinus citat pentru epoca lui Att i la, deşi murise înainte de At t i la ; pe Voltaire ca istoric al veacului XVII, deşi în această epocă Voltaire n-avea decît 6 ani ; pe Descartes şi Leibnitz printre istorici; arhitectura noastră, de care ar putea fi invidioşi celebrii arhitecţi ai Italiei — printre care cita pe pictorul Cimabue !

3. Beţia de cuvinte era încă ofensivă ; Răspunsurile Revistei Contimporane, al doilea studiu de patologie literară, din acelaşi an, se menţine pe terenul strict defensiv şi, în acest cadru l imitat numai la unele chestii de amănunt, e magistral. Unul din semnele distinctive ale culturii noastre de atunci, ca de altfel şi de acum — este lipsa de constrîngere în faţa evidenţei, nu numai prin ocolirea obiectului în discuţie, ci prin tăgăduirea lui. Nimeni nu vrea să-şi recunoască eroarea ; preferă să nege evidenţa, prin diverse metode, prin ofensive imprudente şi impudente sau prin sofisme şi argumente lăturalnice, de răstălmăciri stilistice, pentru a masca adevărul, totuşi simplu şi gol, ca orice adevăr. Petre Grădişteanu îşi apăra redactorii prin intervenţia unor greşeli de t ipar sau prin suprimarea providenţială a unor rînduri ce restabileau lui Weber pro­prietatea lui Freischütz, pe care un cronicar o dăruise lui Mozart; în chipul acesta şi „hexametrele", pe care le desco­perise G. Sion la Dosoftei, puteau deveni „trochée, care nu sunt. . . hexamètre". V.A. Urechia se simţi obligat să-şi menţină toate cele şapte erori, fără intervenţia greşelilor de t ipar. Rar se poate vedea o luptă mai caracteristică de pisică cu şoarecele, o încercare de a scăpa din strâmtoare

247

prin diversiuni stilistice, prin contorsiuni intelectuale lăturalnice, o mai strictă aducere la obiect prin operaţia împinsă la refren: .jiu e în discuţie lucrul acesta, ci numai acesta".

Toate chestiunile sunt puse la punct şi victima fixată la zid. Putea Urechia să-1 apostrofeze:

...Era oare permis filozofului, literatorului din Iaşi a nu şti cine fură barzii la gali?

...Getit-a eruditul D. Maiorescu pe Tacit? ...D-sa care ştie toate nu ştie că la goţi în Dacia încă se cîntau

la ospeţe faptele strămoşilor etc., etc. Maiorescu răspunde invariabil: nu sunt în chestie nici

barzii la gali, nici Tacit, nici goţii din Dacia. în chestie e numai dacă Marcellinus poate fi citat pentru epoca lui Attila? Evidenţa spune: nu, deoarece Marcellinus murise la apariţ ia lui Atti la. Abia după cîteva pagini de invective şi de erudiţie inutilă, Urechia recunoaşte: „Eu n-am citat pentru epoca lui Attila pe Ammian Marcellin şi nr.5 după vorba lui Attila nu se raportă la Attila, ci la epoca hunilor".

Atunci de ce at î ta paradă de erudiţie inutilă? Şi, în definitiv, pentru ce citase pe Marcellinus? Pentru a sprijini afirmaţia că la huni „singuri lăutarii fac istoria; lăutarii şi t radi ţ ia fidelă". în realitate, nimic din aşa ceva nu există la Marcellinus, care ne afirmă, dimpotrivă, că la huni fiecare era aiurea zămislit, aiurea născut, aiurea crescut. La astfel de oameni nu poate fi vorba de „tradiţia fidelă" şi de lăutari care fac istoria.

Operaţia cu care criticul sparge plasa tuturor digresiunilor erudite, pentru a ajunge la singurul obiect în discuţie, se înfăptuieşte tot at î t de sigur, de magistral şi în celelalte puncte ale discuţiei; în eroarea relativă la începutul istoriei germanilor; în îngrămădirea nepotrivită de nume proprii ; în eroarea lui Urechia cu definiţia istoriei (în care Miron Costin a „anticipat cu o admirabilă inteligenţă concluziile ştiinţei moderne", deşi definiţia lui Costin. se găseşte în Polibiu, în Tacit, în Cicerone etc.), ori în trecerea lui Descartes printre istorici; în eroarea lui Cima-bue citat printre arhitecţii celebri ai Italiei, unde Urechia se apără at î ta de naiv: „apoi Giotto, şcolarul lui Cimabue, nu era arhitect"?

248

Argument ce nu mai îngăduie replica. Execuţia este făcută cu o siguranţă de mină aşa de

mare, încît trei sferturi de veac nu i-au luat nimic din prestigiul artei şi, deşi pe chestiuni destul de depărtate, e actuală, întruatî t judecata sănătoasă ajutată de talentul expresiei acordă o tinereţe veşnică.

Cît despre atacurile Revistei contimporane împotriva „direcţiei noi", îndreptate cu deosebire împotriva lui M. Eminescu, scriitorul cel mai original fiind totdeauna şi cel mai expus, se pot urmări în Anexa nr. 13.

XXIII

1. A doua înscenare împotriva lui Maiorescu (1869—70): destituirea lui. 2. Tratativele pentru intrarea în Minis­terul Manolache Kostake-Iepureanu. 3. Chestiunea rein­tegrării lui la catedră; fricţiunile cu P.P. Carp. 4. Evo­luţie în idei politice? 5. Programul lui ministerial. 6.

Studiul Despre învăţământul public.

1. în toamna anului 1869, simţind un început de sur­zenie la urechea stingă şi dorind sa consulte doctorii de la Berlin, Maiorescu prezentase un certificat al doctorului primar al oraşului, Flaischlen, rectorului Universităţii, Ştefan Miele, pentru obţinerea unui concediu, oferindu-se a face la întoarcere un număr îndoit de ore de curs1. La Berlin consultase pe d-rii Bardeleben, Kremnitz si, mai ales, pe specialistul dr. Lucae, în al cărui t ratament intrase; se întorsese apoi cu speranţa că nu va pierde şi auzul ure-chei drepte. în intervalul de t imp între noiemvtie 1869, epoca cererii concediului, şi ianuarie 1870, adică în două luni, pledase în diverse procese angajate de mai înainte în faţa tribunalelor din ţară — de vreo şapte ori în tot, recunoaşte el în Parlament. în lipsa lui din ţară , duşmanii sesizaseră Ministerul de Culte, in fruntea căruia se afla G. Mîrzescu2, fostul apărător în procesul din 1864, devenit

1 Referinţe asupra chestiunii se pot găsi în Discursurile parla­mentare ale lui Maiorescu, voi. 1, p. 370, şi voi. II, p. 440 — 458, şi în Soveja, op. cit., 70-74, dar mai ales în însemnări, I, p. 128, 141, 142.

3 în Ministerul Alex. G. Golescu, care ţine de la 2 febr. 1870 la 20 aprilie acelaşi an.

250

acum adversar politic1 . Mîrzescu telegrafiase tuturor tri­bunalelor şi curţilor din ţară , pentru a stabili numărul proceselor in care pledase Maiorescu, îl dăduse apoi în jude­cata unui juriu prezidat de G.Costaforu, rectorul Universi­t ă ţ i i din Bucureşti, pe baza actului de acuzare2 redactat de acelaşi Aaron Florian, duşmanul lui Ion Maiorescu ca şi al fiului său, semnat şi de Marcovici şi Zalomit. Ma­iorescu nu se prezentase şi se mulţumise să t r imită un me­moriu cu toate certificatele medicale3. Hotărîrea juriului din 24 martie 1870 dispusese ca Maiorescu să fie destituit din învăţămînt pentru că surprinsese „bună credinţa autori­tăţ i lor" şi compromisese „demnitatea caracterului pro­fesoral" — cu un drept de apel de zece zile, pînă la îm­plinirea cărora căzuse însă guvernul Al. G. Golescu4.

2. Principele însărcina tot pe Golescu cu formarea noului minister; după o criză de două săptămîni, el îşi depuse însă mandatul . în tratativele lui, oferise un por­tofoliu lui P . Carp, care pusese trei condiţii: 1. dizolva­rea camerelor; 2. intrarea în minister împreună cu T. Ma­iorescu şi V. Pogor; 3. o convorbire prealabilă cu princi­pele. Combinaţia neizbutind, reţinem doar propunerea ce i se făcuse lui Maiorescu de a intra într-un minister înainte de a fi fost deputat5 . In vederea tratativelor pentru for­marea ministerului Manolache Kostake-Iepureanu, Carp fu chemat la Bucureşti. Maiorescu notează că aflase prin C. Suţu că P . Mavrogheni îl propusese principelui prin­tre eventualii t ineri miniştri , dar că principele îi obiec­tase sentinţa de destituire a lui din învăţămînt . înaintea

1 G. Mîrzescu nu fusese numai apărătorul lui Maiorescu în pro­cesul din 1864-65, ci şi unul din primii membri relativ activi ai „Junimii". Din procesele-verbale ale şedinţelor acestei societăţi, îl vedem asistînd destul de des (de ex. şedinţele, de la 16, 18 noiem-vrie 1865, 3 şi 7 decemvrie etc., etc., iar la „prelecţiunile populare" pe 1865-66 îl găsim fixat cu două conferinţe: Cetăţeanul roman (Regu-lus) şi Geniul francez (Voltaire).

2 Apărut în Monitorul Oficial, din 17 febr. 1870. 3 Toate actele procesului, constată d. Mihail Popescu, subdi­rectorul Arhivelor, în lucrarea manuscris asupra proceselor lui Maio­rescu, au dispărut din Archiva Ministerului de Culte.

4 Sentinţa e semnată de Costaforu, Orăscu, dr. Teodori, dr. Capsa.

5 însemnări, I, p. 127. La data de 18 aprilie 1870.

251

plecării la Bucureşti, Carp se sfătuieşte cu Maiorescu şi P o g o r — c u păreri divergente de tactică politică. Dumi­nică 19 aprilie (stil nou), Maiorescu are o convorbire te­legrafică cu Manolache Kostake şi cu Carp, convorbire cam confuză, din care reieşea că propunerea nu era fermă, ci privea pe Pogor, aflat atunci în Basarabia. „Probabil, îi scrie Maiorescu lui Carp la 21 aprilie, sunt numai su­plimentar, în caz cînd refuză cineva". 1 se comunică apoi, indirect, că nu era vorba de dînsul decît dacă Pogor n-ar accepta. Întors din Basarabia, cu nevasta bolnava, deşi numit ministru, acesta ridica fel de fel de obiecţii. „Văr-sase de două ori, înseamnă Maiorescu, şi mi s-a părut cu tot dinadinsul slăbit la minte de at î ta excitare nervoasă; cred că avea şi ceva febră"1. Cuprins de panica unor răs­punderi ce-1 depăşeau, Pogor se îmbolnăvise de-a binele. Maiorescu i-o comunică în scris lui Carp şi-i arătă că, dacă e vorba să fie numit el în loc, nu putea primi decît după publicarea unei decizii de anulare a sentinţei prin care fusese destituit . La 29 aprilie, Pogor primea din non ; la 5 mai, refuza iarăşi; la 7 mai, Maiorescu înţelese că era purtat cu vorba şi răspunse lui Carp cu demnitate: „Eu însumi rămîn faţă de această chestiune mai mult decît dezinteresat, anume indiferent. Nu uita doară că eu nu sunt un om politic ca t ine ; eu sunt un simplu particular, a cărui advocatura şi ocupaţie de seriilor umple de ajuns cercul său de activitate."2 Şi mai departe: „Tu eşti ce! care puseseşi odată condiţia să fii în minister ori cu Pogor, ori cu mine. Dacă cumva priveşti încă asta ca un lucru de care trebuie să ţ i i seama, atunci, te rog, consideră-te cu totul dezlegat de el, şi de această deplină libertate morală de acţiune vei avea nevoie, întrucît Pogor îşi va da demi­sia..." Carp ii propusese numai deputăţia la Vaslui şi se oferise să o aranjeze la trecerea lui pe acolo. Rece, Maio­rescu îi răspunsese că nu era nevoie să se trudească, deoa­rece „vreun colegiu oarecare vasluian îmi este încă de mul tă vreme posibil, prin relaţiile mele cu Rosetti ; şi de curînd el mi-a reînnoit încă această asigurare. Numai că nu pot fi deputat ; mijloacele mele nu permit acest lucru.

1 însemnări, I, p . 150. 2 însemnări, I, p . 159.

252

Ca ministru, insă, pot exista; ca deputat, nu ; şi fiindcă nu sunt singur, ci t a tă de familie, asta nu e o consideraţie pecuniară, ci una esenţial morală. lTirea mea este, în pri­vinţa situaţiei familiei mele, şi al tminteri , croită pentru bună stare burgheză şi tinde spre o bază largă şi sigură. Pentru o existenţă catilinară nu simt nici o vocaţiune, şi să viu cîteva săptămîni la Cameră, şi apoi iarăşi să pledez la procese, îmi pare nesănătos."

Refuz plin de demnitate rece a candidaturii de la Vas­lui. Pogor demisiona definitiv; P . Carp îşi continuă inte­r imatul pînă la căderea ministerului.

Se pare că-şi pusese totuşi candidatura în alegerile din 22 mai 18701, fără ca să intre în Parlament; şi în lunga notă din 25 octomvrie 1870, formulează un rechizitoriu împotriva lui Carp.

„La alegerea de la Vaslui, Rost t t i hotărîse să fiu eu (candidat) la colegiul întîi, dar Carp n'en voulait pas dé­mordre şi, astfel, în contra sfatului lui Theodor Rosetti, a candidat el acolo şi a şi căzut deci; a reuşit abia la al 2-lea; pentru el era, de altfel, al 4-lea sigur2."

Guvernul Manolache Kostake cu majorităţi precare fu silit, de altfel, să se retragă puţin după aceea (18 decem­vrie 1870).

3. Din t impul tratativelor în jurul formaţiei ministe­riale, avem în chestia catedrei lui şi o scrisoare a lui Ma-iorescu către P . Carp, din 21 aprilie / 3 mai 1870, păs­t ra tă în însemnări3, din care se vede că, în cazul intrării

1 Două telegrame ale lui cătră îsT. Gane si T. Rosetti, însemnări! I, p . 163.

2 însemnări, I, p . 164. 3 Iată fragmentul din această scrisoare ce ne interesează: „Şi

acum o chestiune personală: la Ministerul Instrucţiei, precum ştii, e nerezolvată afacerea destituirii mele. Cu aceasta nu mi-e permis să am eu întru nimic a face, în cazul cînd se realizează combina­ţia astfel încît să-mi vină mie rîndul (la Ministerul Instrucţiunii). Rog, deci, ca acela dintre voi care, pînă la venirea titularului, e ministru ad-interim al Cultelor — sau, dacă nu se face asta, direc­torul ministerial care rămîne — să reguleze lucrul, la intervenţia ta. Anume astfel: Conform articolelor 14 şi 16 din Legea învăţămîntului (şi 402 şi 403 încă) e de ajuns un simplu veto al ministrului spre a opri totul. Pe raportul Comisiunii de judecată sau al Consiliului permanent, el scrie atît: «nu se aprobă », telegrafiază rectorului Ia Iaşi:

253

în Minister, el cerea numai satisfacţ a morală a reinte­grării la Universitate, urmînd a se considera apoi ca demi­sionat. La data conceperii scrisorii, ministerul M. Kos-take-îepureanu se formase, după cum ştim (20 aprilie 1870), cu Vasile Pogor la Instrucţiunea publică ; bolnav, el avea ca interimar pe P . Carp, ministrul de externe. E vorba de ministerul cunoscut în istoria noastră politică sub numele de „cloşca cu pui"1 . în ziua de 26 aprilie, Carp îi telegrafie, cerîndu-i indicaţii asupra celor ce urma să facă, deoarece nu-i putea primi demisia. Maiorescu îi răspunse în aceeaşi zi, arătîndu-i că, dacă ar fi să intre în Minister, Pogor neprimind să intre, atunci indicaţiile din scrisoarea pre­cedentă ajungeau, lăsîndu-i „mai tîrziu deschisă posibi­litatea de a fi iarăşi profesor la plecarea din minister". Dacă nu intră, atunci Carp urma să publice în Monitor o decizie redactată de însuşi Maiorescu, prin care, anulînd toată instrucţia urmată , Ministerul nu-i primeşte demisia şi-1 invită să-şi continue cursul de la Universitate3 . La

Ministerul nu aprobă destituirea d-lui M. şi ridică suspendarea ordo­nată prin depeşa din 31 martie; în acelaşi timp se telegrafiază prefec­tului de Iaşi că ilegala şi revoltătoarea sechestrare a salariului meu e ridicată. Aceste lucruri trebuie să şi fi fost făcute cînd eu sosesc (laBucureşti). E de la sine înţeles că eu de altfel nu uzez de asta mai departe şi că mă consider ca demisionat şi nu ridic salariul de la 17 februarie, cînd a apărut în Monitor actul de acuzarea mea." Cu alte cuvinte, pentru cazul că ar intra în minister, el cerea numai satisfacţia morală a reintegrării lui la Universitate, pentru a se considera apoi ca demisionat. {însemnări, I, p . 142.)

1 Ministerul ţinu de la 20 aprilie 1870-18 dec. 1870. 2 Iată decizia redactată de însuşi Maiorescu (însemnări, I., p .

154): „Gonsiderînd instrucţiunea disciplinară urmată în contra profe­

sorului Universităţii din Iaşi T.M.; Considerînd că prin compunerea actului de acuzare de către

Consiliul permanent şi prin publicarea lui în Monitorul oficial nr. 38, înainte de orice sentinţă s-a violat art. 25 din Regulamentul justiţiei, care, dînd acestui consiliu atribuţiile judiciare ale unei instanţe de apel, 1-a oprit implicit de a prejudeca cauzele disciplinare înainte de pronunţarea consiliilor academice (—universitare);

Considerînd că prin prezidarea şi subscrierea fostului ministru la actele acestei proceduri s-a violat art. 17 din Legea justiţiei;

Considerînd că profesorii care au compus în cazul prezent comisiu-nea de primă instanţă nu au fost luaţi din Facultatea de litere şi filo­zofie, de care se ţine d-1 Maiorescu, ci din alte facultăţi, şi prin aceasta s-a violat ar t . 398;

254

1

! \ 29 aprilie vizită pe Pogor, bolnav încă, şi ministru cu numele: „M-a întrebat de istoria destituirii mele şi zicea că ar trebui să viu pur şi simplu îndărăt la catedră. I-am spus că, după o asemenea publicare, lucrul nu mai merge aşa de simplu. Şi i-am povestit apoi cuprinsul ultimei mele scrisori către Carp. El mi-a spus că nu publică nimic în Monitor. Şi asta aşa de comic, ca şi cînd demnitatea mea personală n-ar mai fi acum de nici o_ importanţă, încît nu m-am putu t reţinea de a-i zice: «Écoute, moi je n 'ai pas besoin de vous autres, c'est vous qui avez besoin de moi ; vous voudrez donc bien réfléchir à ma dignité per­sonnelle». La asta el a zis că lucrul principal e ca eu să viu îndărăt la Universitate şi publicaţia în Monitor să o facă dar Carp."1 Lucrul îl iri tă, fireşte, după cum se vede din critica ce i-o face, imediat: „E fără nici un scru­pul, egoist, cînd e vorba de el, fără a face prin asta al­tu ia vreo nedreptate reală, oarecum juridică. Aşa ceva n-ar face niciodată, dar inde l ica te ţe—o grămadă. E ne-hotărît . Să ţ inem minte toate astea !" La 29 aprilie se plînse printr-o scrisoare lui Carp de ati tudinea atit de curioasă a lui Pogor, care îşi propunea să se consulte pen­tru Culte cu fostul ministru Mîrzescu — adică cu autorul înscenării împotriva lui. îşi propunea să se întîlnească la 13 mai cu Carp la Bucureşti, pentru a se înţelege asupra

Gonsiderînd că prin suspendarea ordonată de fostul ministru în 31 martie, înainte do a se fi comunicat d-lui Maiorescu sentinţa comisiunii, s-a violat art. 398 şi 402, care prevăd suspensiunea numai ca o pedeapsă pronunţată prin hotărîre regulată, hotărîre care în cazul de faţă nu se putea încă pronunţa de către Consiliul permanent, fiindcă terminul de recurs deschis d-lui Maiorescu înaintea acestui consiliu conform art. 15, nici nu începuse;

Gonsiderînd atestatele medicale prezintate de d-1 Maiorescu şi declararea d-sale către Rectorul Universităţii de la Iaşi din ianuarie 1870 că va suplini lacunele lăsate prin absenţele făcute, declarare şi atestare prezentate înainte de orice instrucţiune;

Gonsiderînd că astfel lipseşte motivul legal pentru o instrucţie disciplinară ;

Ministeriul, uzînd de dreptul ce i se dă prin art. 16, din Legea Instrucţiunii Publice, anulează toată instrucţiunea urmată în contra d-lui Maiorescu, nu primeşte demisiunea prezentată de d-sa şi-1 in­vită a continua funcţiunea' de profesor de filozofie la Universitatea (din) Iaşi."

1 însemnări, I, p. 154.

255

condiţiilor în care ar primi reintegrarea la catedră1. Pînă atunci, nemulţumirea i se vede în scrisoarea către Carp din 7 mai, arătîndu-i că nu umblă după minister2. „N-am nevoie de administrarea învăţămîntului, afirmă el, în nici o privinţă ; dacă ea va avea nevoie de mine, mă va şi căuta şi, din nenorocire, singurul ei efect va fi să mă încurce". La obiecţia lui Carp că ar exista oarecare „pre­venţii" împotriva lui, el răspunde categoric: „Dacă Caro-lus (Principele Garol) se lasă a fi prevenit de astfel de oa­meni, asta e treaba lui, nu a mea". Iar cît despre chestiu­nea reintegrării, nu omise de a-şi arăta iritarea: „După greutăţile despre care mi-ai scris şi după ameninţările cu interpelare ale lui Costaforu şi ale altor pehlivani şi după înaltele opiniuni ale lui Carolas, lucrul îmi repugnă aşa de mult, încît mă gîndesc să-mi menţin demisia. Pogor aprobă aceasta, Soutzo e în contra şi e de părere că trebuie să pri­mesc (a fi reintegrat la catedră), din moment ce tu ai luat poziţie..."

Însemnările au aici o regretabilă lacună de la 7 mai 1870—25 octomvrie 1870... în răstimp, Maiorescu nu fusese numit ministru; la catedră se întorsese prin simpla tele­gramă a ministrului Carp, fără publicarea în Monitorul Oficial a anulării deciziei juriului, aşa cum i-o ceruse Maio­rescu prin scrisoarea de la 26 aprilie. De aici o atitudine de nemulţumire şi îndoialè faţă de Carp, vizibilă în nota de la 20 octomvrie 18703. „Carp, a cărui bunăvoinţă de a mă impune ca ministru de culte e probabilă, care însă, au fond, s-a izbit, poate, de aristocratice fumuri de castă la colegii săi Lahovari s.a. m. d., a arătat în această chestiune următoarele contraziceri:

1. Mi-a scris că principele nu mă vrea îndată după darea mea în judecată de către Mîrzescu; că ar fi bine întîi să intru în Cameră, ca să spulber prevenţiunile. La Bucureşti însă mi-a spus că principele mă vrea, dar că Lahovari şi Cantacuzino nu m-ar fi vrut, cu nici un preţ. Unde e min­ciuna?"

Urmează şi alte critice aduse lui Carp şi unor măsuri ale lui ca: „lipsite de tact şi ridicole", pentru a încheia:

1 însemnări, I, p. 157. 2 însemnări, I, p . 159. 3 însemnări, I, p. 163.

256

„Din acestea se vede cum un cap capabil nu poate face nimic în domenii care nu-i sunt familiare şi asupra cărora n-a meditat". Amărăciunea e reală1 .

4. Din această epocă găsim reflecţia politică, destul de luminoasă, asupra concepţiei lui Maiorescu, pe care, deşi am mai citat-o o dată , o reproducem şi aici: „De altmin­teri , trebuie să concepi constituţia şi ca o şcoală de exer­ciţiu pentru popor. întrebare: este ea acum nepotrivită şi rea pentru noi? Răspuns: da.

Dar (altă) întrebare: dar, cu toate astea, sileşte ea, cu t impul, poporul să reflecteze asupra sa însuşi, deoarece, încolo gindeşte aşa de puţin — şi îngăduie ea apoi, mai mult decît o altă constituţie, poporului devenit mai matur să se înalţe prin propriile sale puteri? Eu cred că tot da. Şi, întru at î t , e bună. Şi plebiscitul francez a apărut timp

1 Sentinţa juriului a fost do mai multe ori evocată în Parlament de duşmani politici. în campania întreprinsă împotriva lui, în ianua­rie 1876, pe cînd era ministru, cu patru interpelări, trei propuneri de neîncredere şi o moţiune de blam în Senat, ce avea să-1 silească la demisia din 28 ianuarie 1876 din guvernul Lascar Catargi, se produse la 17 ianuarie interpelarea lui Aristide Pascal, în care acesta citi sen­tinţa juriului profesoral din 24 martie 1870. Maiorescu eluda dis­cuţia ca fiind în afară de chestiune şi de demnitatea sa de ministru: „Voieşte d-sa ca eu, de pe banca de ministru, reprezentant al puterii executive, susţinut aici cu încrederea majorităţii parlamentului, aici, unde nu am persoana mea privată în joc, nici funcţiunea mea ca profesor, nici biografia mea trecută, ci unde sunt în chestiune numai faptele mele ca ministru, să mă cobor în discuţiunea detaliurilor biografice ale persoanei mele? Mi s-ar cuveni aceasta?" [Discursuri parlamentare, I, p . 383.)

Apărarea i-o luă P. Carp, care, în calitatea de ministru de Culte, anulase decizia juriului, nu numai nedreaptă, dar şi luată cu călcarea procedării legale. Faptele sunt expuse aşa cum le ştim, iar elogiul lui Maiorescu e plenar: „D. Maiorescu, dacă ar avea vreodată îndoială despre meritul său, această îndoială ar trebui sigur să dispară, gîndin-du-se că în toată viaţa lui a fost expus la urile cele mai implacabile şi la atacurile cele mai violente, dar totdeodată a avut fericirea de a avea lîngă dînsul şi amici care l-au apărat totdeauna, fiindcă erau con­vinşi de dreptatea lui şi de meritul său. Şi aceasta, domnilor, nu da­tează de astăzi. De cînd d. Maiorescu a venit în ţară, a avut un ţel fixat şi spre acel ţel a ţintit continuu, fără să se dezmintă un sin­gur moment. Astfel d. Maiorescu n-a aşteptat venirea sa la putere pen­tru ca să deştepte uri înverşunate în contra sa, şi dacă d-sa este azi Ministru de Culte, este pentru că de la primul pas a ştiut ce voieşte şi a voit cu stăruinţă îndeplinirea scopului său. Prin urmare, era

18 257

de 18 ani ca u n mi j loc despo t i c . A c u m însă s-a adeve r i t d e o d a t ă ca u n mi j loc de progres . I l y a u n e force éduca t r i ce dans la m a s s e . " 1

A a d m i t e va loa rea e d u c a t i v ă a unor reforme şi a une i c o n s t i t u ţ i i a n t i c i p a t e e p o a t e o derogare de la ş t iu t e l e n o r m e evo lu t ive , care nu a d m i t decî t formele ieşi te d in fond. E însăş i m e t o d a l ibe ra l ă de a a n t i c i p a a sup ra r e a l i t ă ţ i l o r sociale p r i n p r i n c i p i i abso lu te , ideale şi perfec te , care p r i n însuş i exer­c i ţ i u l lor cons t i t u i e o şcoală şi o educa ţ i e p o l i t i c ă . Aceas t a e, de p i l d ă , jus t i f i ca rea aco rdă r i i v o t u l u i un ive r sa l unei ţ ă r i d o m i n a t ă de ana l fabe t i sm : p re supunerea că exerc i ţ iu l l u i v a forma o c o n ş t i i n ţ ă c iv ică şi po l i t i că în sinul mase lo r . P r i m e j d i a p e n t r u j u n i m i ş t i nu m a i e, a ş ada r , o c o n s t i t u ţ i e , pe care ei o găseau cu m u l t prea î n a i n t a t ă fa ţă de r e a l i t ă ţ i l e ţ ă r i i , ci p o s i b i l i t a t e a ei de a se l ă rg i , căci reformele a t r a g re forme, în sensul m i şcă r i i i n i ţ i a l e . E i se vor p u n e de-a c u r m e z i ş u l t u t u r o r încercăr i lo r de r e v i z u i r e : t r ans fo rmîn -du-se apo i î n t r - u n p a r t i d „ c o n s t i t u ţ i o n a l " , făc îndu-se , a d i c ă , a p ă r ă t o r i i une i c o n s t i t u ţ i i în care nu c redeau . T e a m a de m a i r ă u îi fixa pe o poz i ţ i e pe care ei înş iş i o judecau s l abă . T e a m a nu cons t i t u i e t o t u ş i o ideologie şi n u p o a t e fi u n

natural, domnilor, ca să se nască o luptă crîncenă între d. Maiorescu şi acei cari nu împărtăşeau credinţele sale, cu acei pe care d-sa trebuia să-i lovească spre a introduce în instrucţiune reformele ce-şi propuse." (P.P. Carp, Discursuri, I, p . 94.)

Mulţi ani după aceea, în şedinţa Camerei de la 16 ianuarie 1880, deputatul Emil Costinescu citi din nou sentinţa de la 24 martie 1870, pentru a-i ridica lui Maiorescu orice autoritate de a da cumva „lecţii de demnitate şi de bună purtare,cînd a fost condamnat ca «nedemn şi înşelător al bunei credinţe»". în replică, Maiorescu expuse chestia condamnării lui aşa cum s-a arătat în aceste pagini, expîicînd de ce în cursul concediului nu-şi făcea cursul, dar putea apăra procese: „ în aceste două luni, sau poate era şi ceva mai mult, am pledat, pe cît îmi aduc aminte, de vreo şapte ori înaintea tribunalelor din ţară. Cursul nu mi l-am ţinut ; pregătiri intelectuale pentru acel curs de fi­lozofie nu mai făceam, nu eram în stare să fac, dar procese luate de mai înainte, pe care nu le puteam amîna, le-am pledat." (Discursur parlamentare, II , p. 454 şi următoarele.)

Nu înţelegem totuşi de ce Maiorescu afirmă la sfîrşitul discursu­lui: „s-a pronunţat acea sentinţă în lipsa mea, însă ministrul a casat-o şi eu n-am avut nici măcar încunoştiinţarea de a întrerupe cursul meu, pe care l-am continuat înainte pînă în anul 1873". în însemnări, I, p. 142, cerea totuşi Iui Carp să telegrafieze Rectorului la Iaşi ca Mi­nisterul să ridice „suspendarea ordonată prin depeşa din 31 martie".

1 însemnări, I, p . 132.

258

principiu de guvern sau de program politic. Iată pentru ce Maiorescu n-o mărturiseşte în nota de mai sus şi preferă să se ralieze la un principiu liberal şi chiar revoluţionar al evoluţiei inverse a ridicării fondului la formă, prin exer­ciţiu şi practică.

5. Speranţa lui Maiorescu de a ajunge ministru trebuie să fi fost destul de mare pentru a-1 vedea formînd un tablou de personalul de care s-ar putea folosi în cazul unei eventuale puteri , cu aprecieri calificative, în vechea manieră theresi-ană, şi cu locurile unde ar urma să fie întrebuinţat . Cîteva din aceste aprecieri nu sunt lipsite de savoare, de p i ldă : 1

1. Nicu Gane, prefect la Iaşi (de altminteri , prinzînd greu lucrurile).

2. Leon Negruzzi.... „deoarece e un fanfaron într-ade­văr cam mărginit , dar cinstit şi cu simţul omeniei".

3. Poni, bun profesor de chimie, dar iezuit şi aşa mai departe; unii adaoşi mai apoi (Eminescu, Caragiale) sau şterşi sau cu calificativele schimbate; A. D. Xenopol, de pildă, e suprimat cu nota „idiotizat" etc.

După acest stat de personal, urmează şi un mic program ministerial sub t i tu la tura : Reforma învăţămintuliii şi gin-duri despre administraţie, din care — eliminînd chestiunile de persoane, ca şi altele secundare — extragem cîteva din intenţii caracteristice pentru concepţia maioresciană în materie de învăţămînt :

Trei scoale normale de învăţători bune, care să trimeată pe absol­venţii lor de-a dreptul la scoale comunale vacante.

Să nu deschid nici o şcoală primară pînă ce nu am pe învăţătorul care-i trebuie.

Scoale reale trei. Să desfiinţez şcoala de arte, tot aşa şi conservatorul. Pe profesorii

respectivi de acolo să-i transfer ca profesori de muzică la liceu şi la şcoala normală.

Să desfiinţez internatele statului, dar să le păstrez laşcoalele nor­male.

Să desfiinţez un liceu din Iaşi.

1 însemnări, I, p . 133 — 136.

18* 259

Să desfiinţez (seminarul de la) Socola şi în locul lui să introduc la Mitropolie un curs de un an sau doi, în care să fie primiţi (candi­daţi) cu patru clase gimnaziale.

Să desfiinţez unul din cele trei gimnazii din laşi . Să desfiinţez facultăţile de filosofie, cu excepţia profesorilor de

istorie, ataşaţi la facultăţile de drept, care rămîn în fiinţă. Să desfiinţez Facultatea de medicină din Iaşi. Şi pe cea exactă

( = Facultatea de ştiinţe), iar profesorii de acolo utilizaţi la şcoalele reale.

Să desfiinţez consiliul superior al învăţămîntului, consiliul permanent şi cel general. Nici un revizor; abia în zece ani posibili. In locul lor, consilieri de prefectură.

Poate de desfiinţat seminariilo, fiindcă libertate religioasă,, deşi religia ortodoxă e religia de stat şi ministerul se numeşte Ministerul Cultelor, şi nu Cultului...

. . . .Privit după şaptezeci de ani, acest program de „devas­tare" a învăţămîntului pare catastrofal... El nu mai pleacă de la posibilitatea evoluţiei inverse a fondului spre formă anunţată mai sus, ci de la aplicarea strictă a evoluţiei de la fond la formă, aşa cum o susţinuse în articolele sale. Tot ce se făcuse pînă acum şi nu răspundea stării reale a cul­tur i i noastre trebuia desfiinţat din rădăcină; iată pentru ce, în loc de a năzui de a crea, t înărul filosof evoluţionist îşi propunea să curate terenul prin desfiinţarea şcoalelor de bele-arte, a conservatoarelor, a internatelor statului (?), a seminariilor (pentru laicismul lui Maiorescu nici biserica ortodoxă nu reprezintă o realitate), a tuturor facultăţilor de filosofie, a celorlalte facultăţi de la Iaşi, afară de cea de drept — pentru cuvîntul că nu avem încă pictori, muziciani, filosofi, oameni de ştiinţă suficienţi şi nu eram în stare să avem nici chiar revizori şcolari decît peste vreo zece an i ! Ia tă unde ducea aplicaţia stricta a întoarcerii la realitate în sens junimist ; dezvoltarea ulterioară a ţăr i i noastre a dovedit zădărnicia unei astfel de concepţii pur teoretice; legile dezvoltării societăţilor sunt altele decît cele riguros logice şi nu-s egal aplicabile la toate civilizaţiile deopotrivă.

6. Unele din aceste idei reformatoare nu au fost numai obiectul unor însemnări într-un „jurnal" intim, ci au deve­nit obiectul unui studiu Despre învăţămîntul public, din

260

care au apărut numai două părţ i în Convorbiri literare1, întrerupt, deşi ul t ima poartă „va urma".

Atît cît a apărut , studiul începe cu critica administraţiei şcolare şi cu analiza unui proiect al Consiliului permanent de a se aduce modificări învăţămîntului . Nimic nu e u i ta t , nici stilul raportului , cu toate stringenţele şi ironiile logi­cei maioresciene. Proiectul e o înseilare de dorinţe plato­nice „să se", fără nici o indicaţie de ordin practic „cum să se". Fraze goale şi, în genere, tendinţa de centralizare administrat ivă. în partea lui constructivă, articolul arată preocuparea de totdeauna a autorului pentru pregătirea corpului didactic primar. „Ştiind că este mai bine a nu înfiinţa o şcoală de loc, decît a înfiinţa o şcoală rea, vom decide mai întîi a nu deschide nici o şcoală elementară înainte de a avea învăţătorul ei bine preparat ." De aici nevoia şcoalelor preparandale sau normale. Cele două şcoli normale de la Iaşi şi Bucureşti sunt forme fără fond; se predau diferite ştiinţe, numai ştiinţa de a preda nu — adică metodica ştiinţelor elementare în şcoala primară. Trebuiesc trimişi bursieri în străinătate pentru studiul pedagogiei şi apoi se vor înfiinţa cel puţin 6 şcoli preparandale. Pentru a se putea obţine economii bugetare, trebuiesc desfiinţate toate internatele liceelor, seminariile ecleziastice (în locul lor un curs teologic de 1 şi 2 ani ataşat pe lîngă mitropolii şi frecventat după absolvirea gimnaziului ori liceului laic), conservatoarele, şcoalele de bele-arte, facultatea de medici­nă, poate şi alte facultăţi.

„Cheltuielile pentru şcoala sătească sunt neapărate. Guvernul nu se poate dispensa de ele. In dificultatea noastră financiară, se suprima toate cheltuielile de lux şi toate, care nu sunt strict necesare, precum am arătat mai sus, şi se fac şcoalele săteşti, în proporţiune în care dobîndesc învăţătorii preparaţ i ."

1 Conv. lit., nr. 15, din 1 oct. 1870, p. 237, si nr. 16, din 15 oct. 1870, p. 253.

XXIV

1. Vizita domnitorului Carol Ia Iaşi şi propunerea făcută de G. Costaforu junimiştilor do a intra în Parlament. 2. T. Maiorescu şi „petiţia de la Iaşi" a lui Gr. M. Sturdza. 3. T. Maiorescu în Cameră (mai 1871). 4. îndepărtarea lui din învăţământ. 5. îndepărtarea lui adusă în discuţia Parlamentului. 6. îndepărtarea Iui rămîne definitivă pînă la numirea la Universitatea din Bucureşti la 10 oct. 1881. 7. Activitatea lui parlamentară: lupta cu „frac­ţiunea liberă şi independentă" de la Iaşi; subvenţia Insti­tutului academic. 8. Lupta pentru restabilirea şcoaielor normale şi împotriva învăţămîntului superior în favoa­rea învăţămîntului elementar. 9. Atitudinea lui laică şi lupta împotriva amestecului religiei în şcoală. 10.

Libertatea presei.

1. Format la 11 martie 1871, marele minister conser­vator Lascar Gatargi avea, în sfîrşit, să rămînă la putere timp mai îndelungat, cinci ani, adică pînă la 3 aprilie 1876. în afară de Lascar Gatargi, într-însul se mai aflau generalul I. Em. Florescu, la Război, generalul Chr. Tell, la Culte şi Instrucţia Publică, N. Kreţulescu, la Jus­tiţie şi Lucrări Publice, P. Mavrogheni, la Finanţe, G. Costaforu, la Externe, reprezentînd astfel „cea mai tara expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiei de la 1866"1.

Rămas în minoritate în şedinţa din 16 martie 1871, guvernul dizolvă Camera. însoţită de ministrul de externe Costaforu, Curtea veni la Iaşi la 12 aprilie pentru o şedere de zece zile. Din însemnări putem reconstitui evenimen-

1 T. Maiorescu, Istoria contemporană a României, p . 34.

262

tul şi restabili felul cum perechea princiară ştiu să închidă rana lui Maiorescu, pricinuită de împotrivirea la intrarea lui în ministerul Manolache Kostake. Invitat la recepţia din palatul Rosnovanu, „Eu însumi, notează el1, mă trase-sem la o parte şi eram gata să plecăm, cînd Principele, în camera de alături , începu a pr imi autorităţi le şi îndată şi pe profesori. Ne duserăm. Toţi am intrat , eu foarte plicti­sit. Principele veni îndată spre mine şi mă întrebă:

— Cum merge Universitatea la Iaşi? •—Binişor, măria-ta . — Binişor aici, în Bucureşti, rău. Politica a stricat

şcoalele. Eu am tăcut şi el a trecut mai departe. Pe vorbăria lui

m-am dezvăţat de mult să mai pun vreun preţ . Nu mă inte­resează. Mai pe urmă, se întoarse iarăşi la mine şi dintre to ţ i mă prezentă numai pe mine Doamnei, îi spuse că vor­besc perfect nemţeşte, după care dînsa, cu o amabili tate care te cîştigă, îmi spuse că ar fi bine să contribui la reforma cărţilor de şcoală. M-am înclinat. Vorbărie."

Miercuri 14 aprilie fu invitat la dejun: „Principesa a vorbit cu toate, notează el, Principele însă, dintre doamne, numai cu nevastă-mea, încolo, cu aproape toţi domnii". „La 19 aprilie sunt invitat la un ceai cu muzică destul de mediocră"; iar pe urmă, la „un déjeuner champêtre" oferit Principelui Ia Stînca de Roznovanu: „totul deveni tranda­firiu, şi gentil şi foarte binefăcător pentru deosebita dis­tincţie ce ni s-a făcut cu invitarea la Stînca", înseamnă mulţumit . „Principele valsînd, îndată după gazdă, cu nevas­tă-mea, mareşalul curţii a luat-o la cadril, în care am dan­sat şi eu cu d-na Negruzzi şi am rîs şi am dansat fals".

Iar ca încheiere: „Avurăm o adevărată satisfacţie. Eu am sprijinit cu toată sinceritatea şi fără nici o recunoaş­t e r e — ba din contra, cu persecutare din partea tuturor partidelor succesive (de la Trisfetite dat afară de Guşti, din profesorat ameninţat prin Mîrzescu şi Costaforu) — am sprijinit cu credinţă şi liniştit pe principe în contra roşilor şi a belferilor, încît e o dreptate a soartei dacă, în sfîrşit, principele a văzut cine e cu el necondiţionat si cine e contra lui ."

1 T. Maiorescu, Însemnări, I, p. 1C8.

263

Amărăciunea se topise astfel înaintea curteniei princi­are ; la plecare, se consideră printre „credincioşii" veniţ i la gară. „Principele şi principesa au vorbit mult şi afectuos cu nevastă-mea, principele şi cu mine. . . La plecare, strigăte de ura entuziaste, neprefăcute. Era foarte emoţionat, dînsul şi dînsa erau foarte mişcaţi, de asemenea şi noi." „Şi acum, destul despre aceste nimicuri îmbucurătoare, dar cu totul trecătoare."1

Aceasta e, oarecum, partea decorativă a vizitei princiare la Iaşi ; despre latura ei politică şi serioasă, însemnările nu mai spun nimic, trebuie deci să ne referim la expunerea din Istoria contemporană a României. Din prima zi a sosirii Curţi i la Iaşi, în lipsa lui P. P . Carp, în acea vreme agent diplomatic la Viena, Berlin, Petersburg, şi a lui T. Rosetti, comisar al guvernului la Berlin, G. Costaforu avu o între­vedere cu T. Maiorescu, îndemnîndu-1 pe dînsul şi pe prie­tenii lui de la „Junimea" să intre în politică şi unii în Par­lament. Propunerea lui Costaforu fu primită la început în cercul „Junimii" cu ilaritate, cu cîntece in cor, cu refrenul cîntat de Pogor şi cu anecdote. La o reflecţie mai matură a vorbelor lui Costaforu: „La ce folos literatura, dacă prin pasivitatea oamenilor de ordine se periclitează tronul şi prin urmare ţara?", unii dintre dînşii începură a o privi cu mai multă îngăduinţă. îndreptarul politicei noastre externe şi interne, îşi spuneau ei, nu putea fi decît cele cinci puncte fundamentale ale divanurilor ad-hoc din 1857: respectarea capitulaţiilor, unirea, dinastia ereditară dintr-o familie suverană a Europei, neutrali tatea garantată de Puter i şi

1 îmbunătăţirea situaţiei politice a lui Maiorescu în urma vizitei domnitorului, dar şi vechea lui ciudă faţă de P. Carp şi de V. Pogor, care-1 umiliseră în 1870, reiese din scrisoarea recent publicată (Toro-uţiu, op. cit., VI, 9) cătră soru-sa Emilia, din 20 aprilie 1871. „De la vizita domnitorului în Iaşi înainte de 8 zile, situaţia mea politică s-a schimbat în favoarea mea: de aceea te sfătuiesc să menţii şcoala (şcoala pe care o deschisese Emilia la Braşov), deoarece voi avea in­fluenţă în Ţara Românească şi deci voi putea-o ajuta să progreseze.

Ceilalţi amici n-ar fi fost în stare să facă nimic. Dar priete­nii, ce sunt altceva decît ceaiuri intime şi discuţii literare? în mo­mentul deciziv, rămîi singur şi trebuie să-ţi ajuţi cum poţi. în privin­ţa asta, m-am emancipat complet în ultimul timp şi în raporturile mele cu Prinţul Gr. M. Sturdza şi Principele Carol am importanţă prin mine însumi şi nu ca prieten sau anexă a lui Carp, Pogor etc., care s-au dovedit mai curînd molii decît capabili."

264

sistemul constituţional — program scos din experienţa tre­cutului. Unirea, Constituţia şi dinastia fuseseră dobîndite, mai rămînea de cîştigat „independenţa României recunoscute ca stat liber în concertul Puterilor europene".

Pînă la obţinerea ei era de prisos să umblăm după alte reforme sociale. „Eram noi deodată conservatori? — se întreabă Maiorescu1. Noi eram în prima linie susţiitorii programului hărăzit de la divanul ad-hoc. Şi fiindcă poli­tica liberalilor din primăvara anului 1871 periclita reali­zarea lui, iar guvernul conservatorului Lascar Catargi lucra în sensul acestei realizări, noi eram datori din princip să suţinem guvernul conservator. —-Ce avea să se întîmple după îndeplinirea cerinţelor de la 1857 rămînea o chestie deschisă şi nu avea interes pentru moment." Program, prin urmare, strict evoluţionist legat de o fracţiune de t imp, fără anticipaţii asupra viitorului şi fără reforme interne înainte de realizarea independenţei ţăr i i . Ceea ce domina în această concepţie era apărarea monarhiei ereditare, mereu subminată de liberalii munteni, de cîte ori se aflau în opoziţie, şi de „fracţiunea liberă şi independentă" a „bel­ferilor" de la Iaşi crescută în spiritul lui Simion Bărnuţ şi sub conducerea lui Nicolae lonescu, naţionalişti pînă la xenofobie şi teoretic „republicani". Junimişti i sfîrşiră, aşadar, prin a recunoaşte că trebuiau să lupte alături de conservatori, pe aceleaşi liste guvernamentale, pentru men­ţinerea domnitorului, a cărui abdicare o împiedicase cu at î ta t rudă Lascar Catargi în istorica zi de 1 martie 1871. Maiorescu, V. Pogor, I. Negruzzi, N. Gane, G. Racoviţă intrară deci în Adunare, pe listele guvernamentale, iar mai tîrziu, după întoarcerea clin misiunile lor din străinătate, P. P . Carp şi T. Rosetti.

2. Din prima zi (15 martie) a luării contactului cu vechea Cameră, care avea să-1 pună în minoritate, Lascar Catargi declarase că „va aplica constituţia cu toată sinceritatea". în spiritul, totuşi, al unor conservatori se trezise ideea că însăşi Constituţia prevedea în ea procedura modificării ei şi că, prin urmare, venise momentul unor remanieri restric­t ive. In fruntea acestei mişcări revizioniste se puse beiza-

T. Maiorescu, Istoria contemporană a României, p . 43 .

265

dea Grigore Sturdza, care, în urma unor îndelungate consfă­tuir i cu conservatorii ieşeni, redacta un program cunoscut sub numele de „petiţia de la Iaşi", cu o serie de modificări ale Constituţiei, ca de ex. trecerea delictelor de presă pe seama tribunalelor ordinare, pedepsirea cu moartea a crimi­nalilor, mărirea censului pentru fiecare categorie a colegii­lor electorale,, dreptul domnitorului de a numi 16 senatori cu anumite îngrădiri, colonizarea ţăr i i cu germani de la care sătenii noştri să înveţe gospodăria şi altele de acest fel... Discuţiile avuseseră loc în comun cu junimişt i i ; dar în urma unor disensiuni, peti ţ ia nu fu iscălită decît de 89 membri ai partidului conservator, cu adaosul în josul sem­năturilor: „subscrişii deputaţi , unindu-ne cu tendinţa acestei pet i ţ i i , o vom prezintă Adunării legislative: C D . Sturdza, V. Pogor, Manolache Kostake, General Mavrocor-dat, lacob C. Negruzzi, colonel G. Sturdza, G. Racoviţă, T. Maiorescu"1. Depusă la Cameră, în urma cererii lui Las­car Catargi, peti ţ ia nu fu însă luată în discuţie, ca inopor­tună , întrucît situaţia era dominată de criza financiară şi afacerea Strausberg.

Adeziunea lui T. Maiorescu la o astfel de peti ţ ie revi­zionistă, fie ea şi restrictivă, ca să nu zicem reactivă, ne arată deosebirea lui de vedere de cea a lui Carp, care avea să fixeze ideologia grupului pe bază de intangibilitate a constituţiei. Carp se exprimase cu patru ani înainte că „un partid politic se reazimă sau pe ideea că o ameliorare legală a pactului constitutiv a devenit necesară, sau pe ideea că acea ameliorare nu corespunde cu nivelul politic al naţiunii respective. Iată în două cuvinte diferenţa între conserva­tori şi progresişti din toată lumea."

Schimbare nu înseamnă numaidecît ameliorare — dar Carp ştia bine că — cu excepţia unor epoci de revoluţie inversă — societăţile merg înainte. Orice modificare a Con­stituţiei — în starea de spirit de atunci — nu se putea face

1 Faptul de a fi semnat „petiţia de la Iaşi" i-a adus mai pe urmă multe învinuiri politice lui Maiorescu.

Dar de la întrunirile de la Beizadea „Viţel", literatura română s-a ales cu admirabila pagină din Direcţia nouă (Critice, I, p. 74), în care Maiorescu evocă superioritatea artei asupra pasiunilor ome­neşti: eternitatea unei albe statui de marmoră dominînd frămîntă-rile trecătoare ale unor discuţii politice.

266

decît în direcţia lărgirii şi, prin urmare, era inoportun de a o primi în principiu, fără alte discriminări. Era mai prudent de a sta de pază pe o poziţie veche decît a căuta una nouă, aşa cum voiau liberalii — şi cum, imprudent, încerca şi „petiţia de la Iaşi". Iată pentru ce, la întoarcerea lui din străinătate, Carp dezaprobă „petiţia", „din convingerea că nu prin reforme constituţionale se puteau îndrepta relele de care sufere ţara".

3. Alegerile din mai 1871 îl aduseră pe t înărul profe­sor ieşean în Parlament1 , adică pe scena unei act ivi tăţ i politice pe care avea să o ilustreze pînă în pragul războiu­lui de întregire, fără să ţ ină primul loc, din lipsă de tempera­ment, dar cu o autoritate, cu o seninătate, cu un talent, cu o probitate, cu o decenţă în manifestări şi cu armonia adaptări i vieţi i publice la viaţa privată ce fac totuşi din-tr-însul una din expresiile cele mai nobile ale vieţi i noastre politice. Pentru epoca de la 1871 — 1899, izvoarele de infor­maţie ale biografului sunt in însăşi cele cinci volume de Discursuri parlamentare publicate de dînsul între 1897— —19152, material de prim ordin şi în introducerile fiecărui volum în parte, adunate apoi în Istoria contemporană a Româ­niei (1866—1900)3. Cetite după zeci de ani de la rostirea lor, ele trezesc încă admiraţia şi ne interesează ca şi cum ar fi actuale; prezenţa lor printre noi vine din economia verbală, din claritatea şi preciziunea de expresie, din sobrietate, din logică, din lipsa de exaltare şi de dezordine; e un model de elocinţă academică transpusă pe o scenă, în care dezlăn­ţuirea pasională era forma oratorică cea mai obişnuită. Linia t înărului parlamentar izvora dintr-o ideologie ames­tecată uneori cu porniri şi duşmănii, ce se confundau însă cu directiva politică. Chiar dacă îndărătul acţiunii se aflau sentimente ce au părut contemporanilor incerte sau păti­maşe, expresia lor n-a luat niciodată forma pasională şi nu s-a scoborît la violenţă verbală; în cele mai categorice din noţiunile, prin care îşi lovea adversarii, şi-a menţ inu t

1 S-a ales la colegiul al patrulea la Severin şi Piteşti. 2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, 5 voi, Socec, 1897—

1904, afară de voi. V, publicat la Minerva, 1915. 3 T. Maiorescu, Istoria contemporană a României, Socec, 1925.

267

şi cumpătarea expresiei, urbanitatea academică, expunerea logică şi necesitatea încadrării într-o concepţie politică de interes obştesc.

4. Pentru a putea împiedeca intrarea în Parlament a lui Nicolae Ionescu, lider temut al opoziţiei, generalul Christian Tell, ministrul Instrucţiei din guvernul Lascar Gatargi, luase o deciziune încă la 27 aprilie 1871, prin care invita pe rectorii universităţi lor, directorii şi directoarele şcolilor secundare, insti tutorii şi institutoarele superioare ale şcoalelor primare, ca pe viitor „orice cerere de conce­diu cu condiţie de suplinire sa nu se facă pentru un termen mai îndelungat de 20 de zile şi aceasta numai atunci cînd suplinitorii recomandaţi vor fi persoane care propun materi i identice sau_ analoage cu acelea ce se predau de cel care cere concediul. In cazul contrar, aceste cereri vor fi refuzate."

Ales deputat majoritar la Piteşti şi Mehedinţi, Maio-rescu avea să cadă victima acestei deciziuni luate împotriva al tuia . Pe ziua de 2 ootomvrie 1871, el trimise o peti ţ ie , recomandînd pe t înărul A. D. Xenopol cu suplinirea cate­drei sale în t impul sesiunii parlamentare1 .

In şedinţa din 5 octomvrie 1871, Consiliul permanent (Aaron Florian, A. Mareş, I. Zalomit, D. Petrescu) îşi dădu avizul ca Maiorescu să ceară concediul în regulă prin rec­torat şi să recomande ca suplinitor „pe unul dintre profesorii Facultăţ i i de litere, iar nu persoane străine corpului didac­t ic" . Rezoluţia ministrului Chr. Teil sună limpede: „Avînd în vedere circulara nr. 3183, nu i se aprobă cererea", ceea ce-i comunică şi lui Maiorescu în 8 octomvrie 1871 prin tele-

1 Iată un fragment de ironie maioresciană din acea petiţie: Domnule Ministru, în urma convocării Adunării Legiuitoare pentru ziua de 17 oct.

a.c. şi a invitării ce guvernul întreg, prin urmare şi d-voastră, face tutu­ror deputaţilor, prin urmare şi mie, de a veni la Cameră, sunt silit a întrerupe în timpul sesiunii prelegerile mele de la Universitatea Iaşi. Pentru ca să nu sufere învăţămîntul, am onoare a vă propune de su­plinitor, pînă la reîntoarcerea mea, pe d-1 Alex. Xenopol, doctor în filozofie şi în legi de la Universitatea din Berlin, autorul mai multor scrieri importante publicate îa timpul din urmă şi pe care dv. le cunoaşteţi, fără îndoială etc., etc.

268

g r a m a n r . 9360, la care Maiorescu r ă s p u n s e p r i n a l t ă te le ­g r a m ă a t î t de p r e g n a n t m a i o r e s c i a n ă .

„Am onoare a răspunde la telegrama dv. nr. 9360 că ministerul nu era în poziţia de a-mi acorda sau refuza un concediu, pe care nu l-am cerut şi nu-1 cer. Din momentul convocării Camerei, conce­diul îl am de drept, şi dv. nu puteţi crea o incompatibilitate ne­prevăzută de Constituţiune. Mă mărginesc dar a vă anunţa că plec la Bucureşti la Cameră, că voi şedea acolo în timpul sesiunii şi că tot salariul meu stă la dispoziţia suplinitorului ce veţi crede de cuviinţă a-mi numi."

î n u r m a a v i z u l u i Cons i l iu lu i p e r m a n e n t d i n 10 n o i e m -v r i e 1871 , Ch r . Te l l t r i m i s e F a c u l t ă ţ i i de l i t e re u r m ă t o a r e a ad resă d in 25 n o i e m v r i e 1 8 7 1 :

„Avind în vedere telegrama dv. 88, prin care arătaţi că d. T.M., profesor la acea Universitate, absentează de la postul său de la 18 oct. expirat, fără a avea cencediu; şi audiind pe Consiliul per­manent al Instrucţiunii, subsemnatul are onoare a vă face cunoscut că în virtutea ar t . 390 din legea instr. d. T.M. este considerat, cu începere de la data aceasta, demisionat din postul de profesor la acea Universitate. Pînă la rezultatul concursului ce urmează a se ţine pentru ocuparea acelei catedre conform legii, s-a însărcinat, d. N. Quin-tescu, profesor la acea Universitate, de a suplini această catedră tu onorarul pe jumătate, adică cu lei 272, bani 50."

Cu cîteva zile înainte, tot în urma avizului consiliului permanent, ministrul avusese grija să-i mai t r imi tă un avertisment prin adresa de la 12 noiemvrie 1871: „Avînd în vedere ati tudinea d-voastră în faţa Ministerului şi expre­siile puţ in cuviincioase de care v-aţi servit în telegrama sussitată, subsemnatul, audiind consiliul Permanent al Instrucţiunii , vă dă prin aceasta avertisment, conf. art . 397 din legea Instrucţiunii" .

5. Chestiunea — care în practică nu interesa decît pe doi profesori, Nicolae Ionescu şi T. Maiorescu1 —• fu adusă şi în dezbaterea Parlamentului în şedinţa Camerei de la

1 Mai fusese şi Iacob Negruzzi, care nu se prezentase la Cameră, ceea ce Maiorescu (însemnări, I, p . 179) o consideră ca „o purtare ordi­nară".

269

30 noiemvrie 1871, şi nu de Maiorescu, ci de un susţinător al măsuri i , deputatul I. Boldur-Lăţescu. Discursul, în esenţă, se punea pe baza anticonsti tuţ ionali tăţ i i dispoziţiei ministeriale: „D-l ministru al Cultelor zice că i-am cerut concediu. Să-mi dea voie să rectific aceasta. Eu am refuzat a-i cere concediu, fiindcă prin aceasta aş fi lipsit, cred eu, demnităţ i i de deputat , cînd Constituţiunea îmi dă dreptul de deputat şi nu pronunţă incompatibilitatea. Ce fel puteam eu ca deputat chemat a exercita controlul asupra actelor puterii executive să cer puterii executive favoarea de a fi ac i ! (Aplauze). Aceasta mi-a părut at î t de monstruos, încît nu mi-am permis nici a mă gîndi un moment de a o face şi nu am făcut-o, pentru demnitatea mandatului de reprezentant al ţ ă r i i . " 1 Arăt înd apoi că măsura ^era luată numai împotriva lui Nicolae Ionescu, încheia: „ în nici un caz însă nu se poate primi o cale deturnată prin o falsă interpretare a principiilor constituţionale, prin o procedură care ne aduce aminte că nu este destul de largă Dunărea care ne desparte de Bizanţ, nu se poate, zic, să procedăm în asemenea mod contra oamenilor care în Parlament ne sunt incomozi; nu găsesc, domnilor, că este demn de un guvern de a proceda în asemenea mod în contra cuiva, care, conform cu sistemul constituţional, vine a-şi exercita mandatul său de deputat aşa cum el crede că trebuie să o facă." După o discuţie, la care luară parte Manolache Kostake, pentru a aproba decizia ministerială, şi G. Vernescu şi N. Blarem-berg, pentru a o combate, Adunarea primi moţiunea lui M. Kostake, A. Lahovari, C. Văleanu, pentru simpla trecere la ordinea de zi, aşa căceidoiprofesori îş ipierdurăcatedrele. Iată cum îşi notează Maiorescu fizionomia şedinţei Came­rei, în nota de la 30 noiemvrie 1871 din însemnări": „Kogăl-niceanu, în urma cuvîntări i , foarte prietenos cu mine, asemenea Vernescu şi Blaremberg. Vrednic de dispreţuit Lahovari, care se temea acum că mă pierde şi se prefăcea insinuant de prietenos, pe cînd pînă aici se purta din t imp în t imp arogant şi voia să mă cîştige pentru moţiunea lui, a lui Iepureanu şi a lui G. Racoviţă, pentru ordinea de zi simplă. Eu am votat însă contra şi găsesc, în general, nelo-

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p . 114. 2 însemnări, I, p . 178.

270

gic că «juna dreapta» şi în această chestiune, şi astă-vară, la propunerea mea în favoarea vechei cifre mai ridicate pentru şcoalele primare, a luat poziţie în contra mea. Nu putem face mult t imp casă împreună."

6. La intrarea lui în ministerul Lascar Catargi, la 7 aprilie 1874, T. Maiorescu reintegra ne N. Ionescu la catedră, fără a se reintegra şi pe sine, rămînînd astfel în afară de învăţămînt t imp de 13 ani, pînă ce ministrul G. Chiţu îl numi la 10 octomvrie 1884 la Universitatea din Bucureşti la „catedra de Logică, cu adaosul istoriei filozofiei contemporane de la Kant încoace".

„Astfel, conchide biograful of icial Soveja1, a stat 13 ani afară din învăţămînt , pînă ce un ministru liberal, răposatul Chiţu, dind peste dosarul cu faimoasa rezoluţie a genera­lului Teii, îi trimite în 10 octomvrie 1884 următoarea adresă". Urmează adresa. S-ar crede că miniştrii români caută prin dosarele prăfuite pentru a descoperi vechile nedreptăţi ale predecesorilor lor. Realitatea e alta. La 14 iunie 1884, într-o odaie a hotelului Brofft, avusese loc cunoscuta întrevedere între primul ministru ion Brătianu, de o parte, şi P . Carp şi T. Maiorescu, de alta, în vederea reconstituirii guvernului cu participarea junimiştilor. Tratativele, după cum se ştie, n-au izbutit din pricina intransigenţei junimiste. In alegerile din noiemvrie 1884, la care toată opoziţia s-a abţ inut , dintre junimişti fură lăsaţi — ca să reprezinte opoziţ ia—12 în Cameră şi Senat, între care Carp, Maiorescu, Negruzzi, Pogor etc. Pe tema acestei complicităţi guverna­mentale, au fost şi atacaţi , după cum se vede, între altele, şi din discursul lui P . Carp din 28 noiemvrie 1885 şi al lui Maiorescu din 6 decemvrie 18842. Numirea lui T. Maiorescu la Universitatea din Bucureşti, ca şi mutarea lui Iacob Negruzzi la Bucureşti tocmai în această epocă se datoresc conjuncţiunei politice liberalo-junimistă, şi nu acţiunii dezinteresate a înlăturări i unei nedreptăţ i descoperite întîmplător. E, cu alte cuvinte, o tranzacţie potrivită tradiţiei locului; despre ea vom mai pomeni la t imp şi loc.

1 Soveja, op. cit., p . 78. 2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I I I , p . 320.

271

7. Cea dintîi grijă a tânărului deputat fu în chip natural strămutarea luptei ieşene dintre „Junimea" şi fracţiunea liberă şi independentă pe scena mai răsunătoare a tribunei parlamentare, cu at î t mai mult , cu cît şeful fracţiunii era unul din leaderii cei mai temuţi ai opoziţiei. Maiorescu se afla în situaţia de a se măsura, aşadar, şi cu o şcoală ideolo­gică, sau mai degrabă cu o mentali tate, pe care o combătea de a t î ţ i an i , şi cu oamenii ce-i înscenaseră procesul din 1864. Primul lui discurs parlamentar (din 27 iunie 1871) este, în adevăr, împotriva şcoalei Bărnul, aşa cum se manifesta în agitaţii politice la Universitatea din Iaşi, întreţinând antidinasticismul, xenofobia şi un fel de comunism sui-gene-ris. Stînjenit încă de t i tulatura de „conservator", cum, în deosebire de Carp, va fi multă vreme, el susţinea că, în reali­tate , partidul conservator era adevăratul partid liberal, „iar ceea ce la noi este stînga iese afară din stat şi, prin urmare, trebuie eliminat din stat"1 . Şi, într-adevăr, peste două zile, la 29 iunie, propuse un amendament (iscălit şi de I.Negruzzi, A. Balş etc.), eu suprimarea catedrelor de dreptul public constituţional, de economie politică şi finanţe, de geometrie analitică şi trigonometrie sferică, de literatura română — şi înlocuirea lor prin alte catedre, şi anume „o catedră de istoria universală, cu privire specială la cea română, şi o altă catedră de gramatică comparativă a limbelor romane". Suprimarea, aşadar, pur şi simplu a adversarilor. „Nu vin să propun mijloace iritante de anchete, care să constate prin confruntări nedemne de studenţi şi de profesori ceea ce s-a vorbit. Am un mijloc sigur de a vă dovedi că acest spirit fals domneşte, şi d-voastră veţi aprecia dovada."2

Dovada consta in expunerea ideilor din Dreptul public al lui Bărnuţ, ce nu se încadrau în doctrina statului nostru. Chestiunea era incontestabil principială, dar, în practică, du­cea, fără anchete, fără înscenări de procese dezonorante, la ace­laşi rezultat: la suprimarea adversarilor prin suprimarea ca­tedrelor, chiar dacă una din catedre ar fi fost cea de literatura româna ! Comisia bugetară respinse cu unanimitate propu­nerea lui Maiorescu, cu adaosul de consolaţie: „Faptele denunţate se recomandă serioasei atenţiuni a d-lui ministru

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p . 81. 2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p . 96.

272

al Instrucţiunii publice", iar Maiorescu, „mulţumit cu rezultatul dobîndit", îşi retrase amendamentul. Comisia avea dreptate: altceva era anchetarea act ivi tăţ i i unui profesor, şi altceva suprimarea catedrei lui pe cale bugetară.

Din aceeaşi confuziune a principiilor cu persoanele porneşte şi amendamentul din 28 iunie 187:1, prin care cerea reducerea subvenţiei de 20.000 lei la 10.000 acordate „Societăţii academice române", din care Maiorescu se re­trăsese sub cuvînt că nu se credea „destul de învăţat într-o asemenea societate"1. Motivul? „Societatea academică" se înfiinţase cu scopul de a se ocupa de gramatică şi dicţio­narul român; ea se modela acum pe forma Inst i tutului de Franţa, cu trei secţiuni „foarte savante" etc., pe cînd „în realitate nu se lucra nimic. . ." Atitudinea se încadra, fireşte, în aceeaşi luptă împotriva formelor fără fond şi era naturală unui bărbat ce-şi propusese, în caz că va ajunge ministru, să desfiinţeze conservatoarele, şcoalele de bele-arte, mai multe facultăţi, seminariile... •— dar nu e mai puţin adevărat că lua un caracter personal şi se manifesta oblic prin suprimări bugetare.

8. Dacă, ori de cîte ori are prilejul, intervine împotriva învăţămîntului superior în principiu sau a indivizilor, tot aşa ia apărarea învăţămîntului elementar.

Cel mai de seamă discurs al lui în această epocă de ini­ţiere politică îl rosti în ziua de 12 martie 1872 pentru re­stabilirea şcoalelor normale prin suprimarea alocaţiei lor de ministru] Teii.. . Tema intra în cîmpul de viziune a cri­ticului împotriva politicei urmate pînă acum de „a hrăni din veniturile statului ceea ce s-ar putea numi pentru noi o trebuinţă de lux şi a lăsa la o parte ceea ce era neapărat necesar". Structura culturii noastre reprezintă o piramidă înfiptă în vîrful ei şi cu baza răsturnată . Trebuie să supri­măm cheltuielile de lux şi să susţinem învăţământul ele­mentar, şcoalele reale şi şcoalele de meserii. Idee esenţial conservatoare, pe care însă, cu obişnuita lui stînjenire faţă de cuvîntul „conservator", confundat de opinia publică cu „reacţionar", Maiorescu stăruie să o numească liberală. „Rolul partidului conservator, afirma el specios2, îmi pare a fi,

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p . 89. 2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p . 154.

19 — Titu Maiorescu P- - 273

permiteţi să v-o spun, de a cuprinde în sine elemente libe­rale, ce nu ştiau pînă acuma ce să facă în viaţa publică a aces­tei ţări; toatele aveam, numai partid liberal nu; căci nu sunt liberale, şi aici este răul, nu sunt liberale partidele ce se dau de liberale pînă acuma, nu sunt încă liberali ro­şii, şi niciodată fracţioniştii n-au fost liberali. Prin urmare, partidul conservator, avînd misiunea acuma de a aduna spre sine elementele în adevăr liberale, care nu şi-au putut găsi locul în partidele vechi, face prudent de a evita şi aparenţa măcar de a lovi în interese pe care un partid li­beral cu drept cuvînt şi cu titlu de onoare le înscrie pe dra­pelul său". Susţinerea învăţămîntului elementar nu este o idee esenţial liberală, ci un simplu punct de plecare, de la sine înţeles, cu mult, cu foarte mult depăşit de libera­lism; a stărui asupra întăririi învăţămîntului elementar în dauna învăţămîntului superior declarat necopt încă şi, deci, inoportun, este o concepţie gospodăreşte sănătoasă, dar conservatoare şi în nici o legătură cu liberalismul anticipativ, pe baza căruia s-a clădit civilizaţia noastră după fatalităţi sociale ce nu ţin seama de legile teoretice ale evoluţionismului englez1. Dacă propunerea lui Maio-rescu era onest conservatoare, intenţia ministrului Teii de a desfiinţa şcoalele normale era de-a dreptul reacţio­nară, în urma cedării lui Teii, Camera îi dădu cîştig de cauză, şi alocaţia şcoalelor normale fu restabilită în buget. Discursul, documentat, academic, nobil ca gîndire şi ca

1 în polemica lui V.A. Urechia din Revista contimporană (1 sep­temvrie 1873), de unde avea să iasă atît de zdrobit, este totuşi un punct în care atacul lui nu-i lipsit de obiect. Nu e vorba de contradicţiile în care îl punea pe Maiorescu, reproducîndu-i părerile rostite în diferi­tele ocazii oficiale, ca rector al Universităţii, în favoarea învăţă­mîntului superior, ci de însăşi apărarea acestui învăţămînt, pe care din spirit doctrinar voia să-1 decapiteze. „Instrucţia poporului, susţi­nea Urechia, este un efect al culturii înalte a claselor superioare. Chiar şi în Prusia, unde s-a spus că după lena învăţătorul a scăpat ţara, uni­versităţile au făcut şcoala primară. Pentru casă existe o şcoală primară şi sscundară bună, trebuie să existe un învăţămînt superior pentru â pregăti dascăli destoinici. Aceasta a fost, de altfel, şi la noi concep­ţia lui Gh. Lazăr, care a ţintit din capul locului la un învăţămînt se­cundar şi superior, pentru a ajunge apoi la sate. După Lazăr, concepţia Iui a fost părăsită şi s-au creat mii de şcoli fără folos, întrucît corpul didactic nu avea nici o pregătire, aşa că suprimarea bruscă la 1848 a celor 4000 de şcoli s-a făcut fără nici o pagubă."

274

expresie, î] impuse pe Maiorescu ca orator parlamentar. „Am vorbit o oră şi jumătate, notează el în însemnări pe ziua de 12 martie 1872, Camera, într-o tăcere absolută şi atentă, la urmă, aplauze nesfîrşite. Costaforu (ministrul justiţiei) veni la mine şi-mi zise: «Cea mai frumoasă cu-vîntare ce-am auzit în viaţa mea». Iepureanu: «Vous étiez l 'admiration de toute la chambre». Mavrogheni (recele ministru de Finanţe) m-a felicitat, iar ministrul Cultelor Tell, împotriva căruia vorbisem, mi-a mulţumit în public pentru demnitatea, decenţa şi elocvenţa «îngerească» («a vorbit ca un înger») a cuvîntării mele." Dar bucuria lui e de a-şi fi înfrînt adversarul, pe Nicolae Ionescu: „Pe Ionescu l-am anulat cu totul în cuvîntarea mea, aşa încît, de ciudă, a doua zi, a plecat. Şi opiniunea generală între deputaţi era că trebuie să se dea bă tu t în faţa mea." Şi apoi, după felurite semne de aprobare a discursului lui, această încheiere: „Citez toate acestea fiindcă sunt un lucru nou pentru mine, să fi ajuns pentru cîteva zile omul popular al Bucureştilor. Mă birfiseră atît de mult, şi acum dintr-o dată ! Eu am rămas acelaşi, şi numai direcţia mea s-a întîlnit din întîmplare o dată cu curentul popular.1"

9. Acest discurs ne dă putinţa de a preciza atitudinea lui Maiorescu pur laică în concepţia învăţământului şi căutarea perseverentă de a înlătura amestecul bisericei în şcoală.

încă din t impul efemerului si atît de slabului minister Alex. G, Golescu (2 februarie 1870—20 aprilie 1870), cu ocazia dezbaterii bugetului Ministerului Cultelor, se pro­pusese în şedinţa din 14 februarie un amendament al ge­neralului I. Em. Florescu cu următorul cuprins:

„Preoţii să fie învăţători în şcoalele comunale; pentru aceea salariul prevăzut să se dea preoţilor. Se înţelege că aceasta să se realizeze t reptat la ieşirea tinerilor din seminare sau chiar cu preoţii care ar justifica de cunoştin­ţele necesare."

Argumentarea generalului Florescu pornea, fireşte, de la nevoia de economie, ce făcea cu neputinţă întreţinerea şi a şcoalei şi a bisericei, dar „religia este pe linia cea mai

1 T. Maiorescu, Însemnări, I, p . 188.

19* 275

dintîi şi apoi vin celelalte...". „Făcînd să coincidă aceste două înalte misiuni, dînd preoţilor resursele create pen­tru profesori, mi se pare că începe a fi posibilă, a fi demnă poziţiunea preoţilor."

Sufletul laic al lui Maiorescu îşi manifestă îndată revolta împotriva acestui amestec al bisericei în şcoală într-un vehe­ment şi strîns articol int i tulat : învăţămîntul primar amenin­ţat, în Convorbiri literare, din 1 aprilie 1870, adică chiar în luna cînd, fără a fi deputat, era în tratat ive pentru a intra în ministerul lui Manolache Kostake, care succedase lui Al. G. Golescu1. Argumentului că religiunea este pe linia cea mai „dintîi", el îi răspundea că „în stat religiunea nu este pe nici o linie, ci trebuie să rămînă afacere comunală sau privată". Scopul şcoalelor rurale nu este numai predarea elementelor de scriere şi citire, pe care le-ar putea face şi preoţii şi seminariştii, ci „este în prima linie dezvoltarea inteligenţei sătenilor prin înzestrarea cu toate cunoştinţele importante în sfera lor de viaţă". Şi se întreabă: „în ce raport stă preoţimea cu ştiinţele naturale şi cu literatura unui popor, elementele de viaţă ale şcoalei comunale?" „Misiunea preoţimii nu este de a dezvolta şi ageri inteli­genţa, ci de a produce credinţa dogmatică supranaturală. Metoda pentru aceasta este în state civilizate exaltarea fan­teziei spre detrimentul raţiunii, iar în state necivilizate, t împirea raţiunii prin memorizare mecanică şi prin întreţi­nerea superstiţiilor. Astfel credinţa dogmatică este compa­tibilă cu şcoala, a cărei obiect este înţelegerea lumească, numai pînă cînd se mărgineşte în sfera ei supranaturală, dar îndată ce se întinde mai departe şi cere credinţă oarbă în chestiuni care se raportă la ştiinţa naturală, devine incom­patibilă cu şcoala şi trebuieşte combătută." „Dacă sunt mijloace mai multe, se vor face scoale mai mul te ; dacă sunt mijloace puţine, se vor face scoale puţine. Insă multe, pu­ţ ine , cîte vor fi, trebuie să fie bune în sensul culturii mo­derne, şi sensul culturii moderne restrînge pretutindeni in­fluenţa bisericei asupra şcoalei."

Poziţia fostului elev de la Theresianum, care arăta o a t î t de ascuţită aversiune pentru fenomenul religios, ră-

xConv. Ut., 1870, IV, p. 33.

276

mîne fermă pe cîmpul liberii cugetări, fără nici o infiltraţie religioasă — în afară de cea a moralei creştine, pe care o recunoştea ca un îndreptar al vieţii spirituale.

Pe această poziţie va rămîne, de altfel, pînă la 1891, nu numai ca simplu cugetător, ci şi ca ministru al cultelor.

în ciorna de pe eventualul program ca ministru din aprilie 1870, el îşi propunea: „să desfiinţez seminarul de la Socola şi în locul lui să introduc la Mitropolie un curs de un an sau doi, în care să fie primiţ i (candidaţi) cu patru clase gimnaziale". Ceea ce însemna un fel de laicizare a preoţilor. Ba adăuga mai jos: „Poate de desfiinţat semina-riile, fiindcă libertate religioasă, deşi (religia) ortodoxă e religie de stat şi ministerul se numeşte Ministerul Cultelor, şi nu cultului"1 .

Ajuns deputat sub guvernul Lascar Catargi, el notează pe ziua de 6 martie 1872: „A doua zi, 6 martie, am vorbit cu Manolache Kostake despre învăţămînt. Aprobă atribuirea învăţămîntului primar la preoţi, căci acum stau goale (fără preoţi) 1 000 de biserici. Asta nu se poate. Preotul e ele­mentul moralizator aflător pe loc. Asta trebuie utilizat mai departe."2

Cum Generalul Teii, ministrul Cultelor şi al Instrucţiei publice, împărtăşind aceleaşi idei, voia să desfiinţeze şco­lile normale şi să lase învăţămîntul primar pe seama preo­ţilor, în această şedinţă Maiorescu îşi expuse din nou teoriile din Convorbiri,3 susţinînd că simţirea religioasă şi inteli­genţa pozitivă se separă radical una de alta şi că tendinţa statelor moderne e de a separa biserica de şcoală. Exem­plele nu şi le luă numai din politica culturală a lui Bis­marck pentru separarea teritoriului laic de teritoriul ecle­ziastic din stat, ci şi de la state mai mici, dovedind că unde s-a introdus sitemul reprezentativ s-a introdus şi cultura laică în scoale. In Serbia, unul din primele acte ale Scup-cinei legislative a fost luarea învăţămîntului din mîna preoţilor şi instituirea şcolilor laice prin sate.

1 T. Maiorescu, Însemnări, I, p . 138. 2 T. Maiorescu, Însemnări, I, p . 185. 3 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p . 141.

277

Succesul restabilirii şcoalelor normale şi al menţinerii învăţămîntului la menirea lui laică se încadrează, aşadar, într-o concepţie organica1.

10. Activitatea parlamentară a tînărului deputat nu e de altfel prea întinsă, limitată la puţine intervenţii dominate mai ales de lupta împotriva agitaţiei profesorilor fracţio-nişti de la Iaşi şi a adversarului lui de totdeauna N. Io-nescu, iar în chestii mai mari, pe stricta observaţie a pres­cripţiilor constituţionale. Acestei din urmă griji îi revine intervenţia de la 23 ianuarie 1873 pentru libertatea presei2. Cu scopul de a înfrîna licenţa presei dezlănţuită şi împotriva dinastiei, G. Gostaforu propusese modificarea unor articole din codul şi procedura penală, prin care i se acorda jude­cătorului de instrucţie dreptul de a sechestra ziarele şi de a elibera mandate de arestare preventivă împotriva ziariş­tilor. Poziţia lui Maiorescu e strict constituţională. „Li-

1 Lupta împotriva amestecului religios în şcoală se găseşte pre­tutindeni în scrierile lui din acea epocă. Iată cîteva rînduri dintr-o dare de seamă asupra Compendiului de pedagogie al lui I . Popescu (Conv. Zit., 1867,1,p. 145) : „într-o singură parte n-am putut recunoaşte spiritul de moderaţie, prin care altfel se distinge autorul în privinţa religiei. Pasagiul: «E constatat însă că moralitatea se întăreşte şi se asigurează în om cu deosebire sub binefăcătoarea influenţă a religiei creştine», ne pare greşit într-un compendiu de pedagogie. Mai întîi, ar fi un punct încă în discuţie pentru ce religia creştină să aibă o influ­enţă încă mai salutară decît d.e. Budhaismul ; dar apoi, ne pare că, în orice caz, pedagogia trebuie să fie o artă cosmopolită şi să se adre­seze tot aşa de bine la evrei şi la turci ca la creştini."

Gitîn'd apoi alt pasagiu încheia: „Pedagogia este o ştiinţă omenească şi ar face bine de a nu ames­

teca în sfera ei cea terestră chestiuni, care, după starea actuală a ştiinţei, nu sunt lipsite de controversă". Intr-o dare de seamă (Conv. Ut., I I I , p . 136) asupra manualelor de geografie şi istorie ale lui W . Pütz, editate de „Junimea" în traducerile lui I.G. Meşota, fostul lui coleg de clasa întîi gimnazială la Braşov şi acum directorul şcoalei, el laudă pe Pütz pentru că lasă libertate elevilor de a-şi forma singuri opinia asupra dualismului între păgînism şi creştinism, între stat şi biserică, între împăraţi şi papi, atacînd manualele franceze scrise sub influenţa religioasă. „La examenul de licenţă în litere, încheia el, se cere neapărat tratatul lui Fénélon despre existenţa lui Dumnezeu. Viţiul acestui sistem e manifest." „Prin urmare toată partea literară a învă­ţămîntului e falsificată." El se declară şi aici pentru libertatea de cuge­tare cu tot ce urmează dintr-însa: separaţia bisericii de stat, toleranţa religioasă, independenţa învăţămîntului, libertatea presei.

2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, 166.

278

bertatea presei fiind înscrisă în Constituţiunea noastră, este prin urmare o lovire indirectă adusă Constituţiunii." Arbitrarul ce s-ar institui prin acordare de drepturi discre­ţionare judecătorului de instrucţiune la dispoziţia guver­nului prin lipsa inamovibilităţii, ar constitui un remediu mai rău decit răul l ibertăţii excesive a presei. Măsuri cum ar fi trecerea delictelor de presă pe seama curţilor cu juri (cerută de „petiţia delà Iaşi") cer modificarea constituţiei, preferabilă anulării ei prin „legi deturnate". După 12 zile de discuţie, amendamentul lui Maiorescu fu primit şi modifi­cările cerute de Gostaforu înlăturate.

In tot, de la primul discurs rostit ca deputat la 27 iunie 1871 şi pînă la primul discurs rostit la 18 decemvrie 1874 ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice, adică t imp de doi ani şi jumătate de activitate parlamentară, trei­sprezece intervenţii la tribuna Camerei, puţin în comparaţie cu activitatea tenorilor parlamentarismului epocii (Nicolae Ionescu, Giorgio Brătianu, N. Blaremberg etc.).

X X V

1. Intrarea în ministerul Lascar Catargi, 7 aprilie 1874. 2. Acţiunea în favoarea şcoalelor din Braşov. 3. Restau-rarea bisericei episcopale de la Curtea-de-Argeş. 4. Pu­blicarea documentelor Hurmuzachi. 5. Raport asupra lu­crărilor ministerului, 15 noiemvrie 1875. 6. T. Maiorescu şi Teatrul Naţional. 7. Proiectul de lege pentru instruc­ţiunea publică, ianuarie 1876, în discuţia Parlamentu­lui. 8. Votul de neîncredere a Senatului de la 28 ianuarie 1876. 9. Maiorescu apără ca deputat proiectul. Căderea

guvernului Lascar Catargi.

1. Generalul Tell demisionind la 9 ianuarie 1874, după scurtul interimat al lui V. Boerescu, T. Maiorescu intră în guvern la 7 aprilie. Cunoaştem tratativele din 1870 pentru intrarea lui în ministerul Manolache Kostake; cu prilejul primului său succes parlamentar de la 12 martie 1872, găsim în Însemnări1 : „mi-a spus prinţul Ghica că e vorba de retragerea lui Teii, imediat după închiderea Camerei, iar Waldberg, care regulează zilnic afaceri financiare cu Lascar Catargiu, mi-a spus că ar fi vorba că o să fiu ministru". Cînd, după doi ani, Maiorescu ajunse, cu adevărat, nu mai găsim în Însemnări decît doar aceste rînduri:2 „La 10 ianua­rie generalul Teii dat demisia ca ministru de Culte. Cică eu o să fiu succesorul lu i ; Boerescu (ministrul de externe), în contra mea. Principele, principesa, Cantacuzino hotărît pentru mine, probabil şi Mavrogheni, posibil Lahovari şi L. Catargi.

1 T. Maiorescu, însemnări, I, p . 185. 2 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 212.

280

Des tiraillements infinis. Trebuie să rămîn în rezervă, dar prin aceasta sunt într-o situaţie foarte neplăcută. în aproximativ trei săptămîni lucrul se va hotărî ." Atît . De altfel, pentru epoca de aproape doi ani a ministeriatului (7 aprilie 1874—30 ianuarie 1876), notele din Însemnări sunt rare şi foarte puţine de ordin politic, aşa că nu-i putem reface activitatea decît după acte şi după Discursuri parla­mentare, care, de fapt, leagă firul 9 luni după intrarea în minister şi aproape un an după ultimul discurs asupra refor­mei legii comunale (31 ianuarie 1874). Prima lui manifes­tare la t r ibună, cu ocazia bugetului rectificativ al Instrucţiei pe 1875, fu o acţiune împotriva internatelor statului . Ati­tudine veche. încă din ciorna programului ministerial din 1870, cînd credea că va intra în ministerul Manolache Kos-take, găsim: „Să desfiinţez internatele statului, dar să le păstrez la şcoalele normale". Intenţia deocamdată e nemăr­turisi tă şi oblică ; reducerea sumei bugetare după numărul real de elevi interni (ministrul Teii luase măsuri să nu se mai primească de cîţiva ani elevi noi la Bucureşti, Iaşi, Craiova). Din suma prisosită, se vor da ajutoare elevilor săraci. Strîmtorat de Nicolae Ionescu, declară făţiş: „sunt contra internatelor la liceele statului şi mă opun să se pri­mească mai mulţi decît sunt astăzi". E primul act parlamen­tar al noului ministru şi va fi şi ult imul, şi chiar unul pos­tum, întrucît, după votul de blam al Senatului din 28 ianuarie 1876, va rosti un discurs ca deputat , apărîndu-şi proiectul de lege asupra învăţămîntului public, pe care îl susţinea acum noul ministru al Instrucţiunii Publice P .P . Carp (5 februarie 1876)1. Suprimarea internatelor (era vorba de vreo 40 de interni în Moldova şi vreo 100 în Mun­tenia) e un punct de program invariabil, dintr-un motiv şi cu o importanţă ce ne scapă, oricîte explicaţii ar încerca să ne dea: la început, spiritul de agitaţie întreţinut de „fracţioniştii" ieşeni prin internate, apoi lipsa de pedagogi etc. Chestiunea era, de altfel, de neînsemnată importanţă; inflexibilitatea lui Maiorescu ne poate însă mira. înainte de a ne ocupa de proiectul de lege a învăţământului, trebuie să notăm cîteva iniţiative din activitatea lui ministerială,

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p . 459.

281

acţiunea in favoarea şcoalelor române din Braşov, restau­rarea bisericei de la Curtea de Argeş şi publicarea documen­telor Hurmuzachi.

2. Interesul lui Maiorescu pentru şcolile din Braşov — unde îşi făcuse o parte din clasele primare cu Iosif Barac şi clasa întîia a Gimnaziului — era firesc. Dintr-o scrisoare recent publicată, din 20 aprilie 19711 cătră soru-sa Emilia, îi vedem intenţia de a face o atmosferă favorabilă în jurul şcolilor de acolo, cerîndu-i să scrie ea sau să-1 pună pe Meşota să scrie pentru Convorbiri literare un articol informativ asu­pra acelor şcoli. Se propusese, in adevăr, un proiect de lege din iniţ iat ivă parlamentară, cerînd sporirea subvenţiei guver­nului român de la zece la cincisprezece mii de lei (peste cei 23.500 ce se dădeau în baza unei legi anterioare). Proiectul de lege, al cărui raportor fusese Maiorescu, nu putuse însă veni la ordinea zilei decît la 31 ianuarie 1875, cînd fu sus­ţ inut de dînsul în calitate acum de ministru şi în Senat la 6 martie 18752. Subvenţia trecuse de atunci în bugetul fie­cărui an. Suprimată de ministerul de trei săptămîni al lui Al. Orăscu, la 22 aprilie 1876, succesorul lui, Gh. Chiţu, restabili însă sumele din amîndouă legile.

In afară de aceasta, încă de la 10 martie 1873, interve­nise la Cameră şi obţinuse ridicarea subvenţiei de 15.000 lei la aceeaşi cifră, deoarece fusese redusă „de doi ani" Ia zece mii. Cine o redusese? însuşi P . Carp, ministrul interi­mar al Instrucţiei în guvernul Manolache Kostake ! Sau, cum se exprimă Maiorescu în scrisoarea citată către Emilia: „Carp ar fi făcut neghiobia să-i suprime subvenţia noastră de stat". „ în cazul acesta, aş stărui să i-o redobîndesc. Să se facă aluzie şi la asta în articolul nostru." A redobîndit-o în adevăr3.

1 I. E. Torouţiu, op. cit,. VI, p. 8. 2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 291. 3 Solicitudinea pentru biserica Sfîntului Nicolae a îmbrăţişat în această epocă şi alte forme mai personale. într-o notă de la 19/31 august 1883'{însemnări, II, p. 193), găsim o scrisoare a lui Maio­rescu către Almăşanu, preşedintele Eforiei, prin care îi arăta că acceptă ca el împreună cu T. Rosetti să-i împrumute banii ce-i mai tre­buiau pentru cumpărarea moşiei Meleteu de la Zappa ; suma de 165.000 de lei o aveau lichidă, iar restul de 15.000 de lei îl putea împrumuţi pe creditul său personal. Afacerea s-a făcut, după cum se constată dau

282

N-a fost însă ultima intervenţie în favoarea şcolilor din Braşov. Un sfert de veac după aceea, la 23 noiemvrie 1898. avea să-1 interpeleze pe D.A. Sturdza şi pe ministrul de Culte şi Instrucţiune publică „asupra refuzului d-lor de a plăti bisericei Sf. Nicolae şi gimnaziului român din Braşov anuitatea de 38.500 lei prevăzută în două legi speciale ale statului român"1. In urma refuzului lui D.A. Sturdza de „a mai da un ban", Biserica Sf. Nicolae şi gimnaziul din Bra­şov însărcinaseră pe Maiorescu, Vasile Lascăr şi Dissescu ca să dea în judecată ministerul pentru plata alocaţiei legale. în acest discurs găsim o expunere istorică şi juridică a ches­tiunii luată din originile ei; o rezumăm, pentru a nu mai reveni. El cita mai întîi o scrisoare din 1860 a lui Vasile Boerescu, directorul Eforiei Şcoalelor din Bucureşti, prin care recunoştea „că, adevărat, Camera de la Iaşi a votat 500 de galbeni pentru «şcoala din Braşov». Poate să se facă şi aici tot aşa cu ocazia discuţiei bugetare." Cererea lui Ioan Maiorescu (12 iulie 1860) se sprijinea pe două hri­soave date de doi Domni ai Moldovei bisericii Sf. Nicolae din Braşov: nu era deci vorba nici de danie, nici de favoare, ci de un drept. Un hrisov provenea de la Aron-Vodă al Mol­dovei din 1594, acordînd un ajutor de 12.000 aspri pe an; altul, din 1731 al lui Mihail Racoviţă, scutea de vămi vinu­rile din viile bisericii din Moldova —• prima dovadă a unei proprietăţi imobiliare în Moldova. S-au mai găsit apoi şi alte acte, din care se vede că biserica avea şi în Valachia moşia Budişteni şi o vie la Scăeni, pe valea Greciu. Pe baza acestor proprietăţi, se înscrisese în bugetul Moldovei alocaţia din 1860 şi anul următor 1861 avea să se înscrie şi în Valachia.

Aşa se urmase şi în primul buget unificat al ţării din 1862 , cu sumele adunate din cele două bugete, adică 36.400 de lei. O dată cu crearea din 1867 a'dualismului austro-un-gar, se crezuse că subvenţia şcoalelor româneşti trebuie spo­rită, şi ministrul D. Guşti acordase în aprilie 1868 prin lege specială Eforiei şcoalelor centrale române din Braşov suma

nota do la 15/27 septemvrie a aceluiaşi an. „ Alaltăieri la Buzău trans­cris actul de vînzaro a Meleteului pentru Biserica din Braşov, noaptea la ora 2 îndărăt la Bucureşti. In acelaşi timp, înscris cu lîipoteca îm­prumutul meu şi al lui Th. Rosetti 7 1/4%, Bisericei din Braşov."

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, V, p . 285.

283

de 23.500 lei — cu titlul de subvenţiune, deşi era bazată pe o obligaţie. La 1871, sub ministeriatul lui Chr. Teil, din guvernul Lascar Catargi, pe lîngă suma dinainte se mai adăuga „idem gimnaziului şi bisericei Sf. Nicolae din Bra­şov 13.481", în urma propunerii din iniţiativă parlamentară a lui T. Maiorescu, M. Kogălniceanu, generalul G. Manu etc. Legea ungară din 1883 interzisese însă formal institu­ţiilor de cultură din Ungaria de a primi subvenţii de la state străine. Alocaţia se plătise cu toate astea fără nici o dificultate. într-un articol iscălit „Un bătrîn liberal", Voinţa naţională din 8 octomvrie 1894 susţinea totuşi că subvenţia fusese dată de liberali şi refuzată de conserva­tori! „Ministrul sub conservatori, ministrul care a şters din buget subvenţia a fost d-1 T. Maiorescu, actualul rector al Universităţii din Bucureşti."

Iată cum se falsifică istoria chiar sub ochii celor ce au făcut-o. „Eu, exclama Maiorescu, care am subscris acea propunere din iniţiativă parlamentară pentru adaosul de 15.000 lei, care eu am susţinut această lege specială în Senat şi am documentat-o şi am pus toată chestia pe adevă­ratul ei tărîm legal, eu, fiul lui Ioan Maiorescu, eu să fi şters subvenţia şcoalelor române din Braşov, şi să o reînfiin­ţeze alţii! Dar cu ce fel de neadevăruri, cu ce fel de falsuri hrăniţi d-voastră mintea cititorilor d-voastră în 1894?"

Refuzul lui D.A. Sturdza de a mai da subvenţia, pe care o acordaseră toţi miniştrii împotriva legei ungare din 1883, nu avea decît un motiv: în urma exceselor naţiona­liste, la care se lăsase tîrît în cuvîntarea de la Orfeu din 1894, pentru a putea veni la putere, i se impusese de Austro-Ungaria cumplitele scuze de la Iaşi. El nu mai avea acum autoritatea necesară în susţinerea drepturilor statului ro­mân faţă de monarhia vecină.

Pentru a expune pînă la capăt această chestiune şi a nu mai reveni, anticipăm cronologic. într-o întîlnire la P. Carp cu ministrul austro-ungar Aerenthal, la 16 noiemvrie, Maio­rescu îi explică originea juridică a chestiunii şi-i propuse ca, spre a evita greutăţi viitoare, statul român să acorde un capital al cărui venit să fie egal cu anuitatea servită pînă acum. Aerenthal îi aprobă modul de vedere. A trebuit să aştepte însă căderea lui D.A. Sturdza pentru facerea tran­zacţiei, dîndu-i-se odată pentru totdeauna bisericii Sf. Nico-

284

lae şi şcoalei române din Braşov un capital de 962.500 în rentă de 4°/0, cu un venit anual de lei 38.500, şi adăugind şi suma de 115.500 lei, anuitatea neplătită pe trei ani de D. Sturdza. Legea se vota de Cameră la 29 ianuarie 1900, prin silinţele lui Take Ionescu.

Astfel s-a sfîrşit chestiunea subvenţiei bisericii şi şcoa-lelor braşovene.

3. Restauraţia bisericei episcopale de la Curtea de Argeş intrase de mult în prevederile guvernamentale, de pe vremea scurtului ministeriat al lui Al. Odobescu din 18631. Con­tractul încheiat la 1872 cu arhitectul Montaureanu, „şeză­tor aici în ţară", cum se exprimă Maiorescu, nu avusese ca rezultat, în patru ani şi jumătate , decît cheltuiala unei sume de 400.000 lei, pe urma căreia nu se vedea decît o schelă ce costase 163.000 de lei, fără nici o reparaţie şi fără prezentarea unui plan de lucru. Maiorescu îi rezilie contrac­tul , intentind arhitectului şi un proces de despăgubiri; numai apoi o comisie, al cărei raport fu redactat de Odobescu, prin care se stabiliră bazele restaurării şi, în deosebire de vedere de ceilalţi membri ai comisiei, concludea că minis­terul să se adreseze lui Viollet le Duc, restauratorul bisericei Notre Dame de Paris. „Raportul, arată Odobescu, a servit pururea ca îndreptar al întregei operaţii întru ceea ce pri­veşte prenoirile şi completările exterioare". Pornită în 1875 de Lecomte du Nouy, unul din elevii lui Viollet le Duc, lucrarea a durat 11 ani, tîrnosirea bisericii avînd loc la 12 octomvrie 1886. Reconstruită pe baza raportului său, Odobescu aproba în totul lucrarea lui Lecomte du Nouy. „Neagra stafie, spunea el în cuvîntarea nerostită din 1879, s-a luminat azi prin ştiinţa raţională a echilibrului construc-ţ iunii şi s-a nălucit prin cercetări erudite în artele arhaice. Meşterul modern a aşternut un strat neted şi solid şi elegant, care ne strămută acum de-a dreptul într-o mîndră regiune artistică a trecutului nostru."

1 Articolul lui Odobescu din Epoca, 13 sept. 1887, în care îşi revendică partea de merit a lui şi a lui T. Maiorescu în restaurarea bise­ricii. La fel, cuvîntarea solemnă Biserica de la Curtea de Argeş şi legenda Meşterului Alanole, cuvîntare destinată să fie citită în şedin­ţa de închidere a sesiunii Academiei din 1879, în prezenta regelui, neţinută insă din pricina lipsei regelui. Publicată în voi. III, Opere complete, ed. Minerva, p. 263.

285

în articolul din Epoca (13 septemvrie 1887) lăuda la fel pe „osebit de meritosul arhitect d-1 Lecomte du Nouy, care cu inteligentă pasiune s-a devotat operei". Maiorescu era şi el de părerea lui Odobescu asupra „modului artistic cu care arhitectul şi-a executat întreprinderea de restaurare..."1. Nu mult după aceea, acest „mod" începu să fie privit în lumina unor noi concepţii, care nu mai admit distrugerea monumentelor vechi pentru a fi ridicate din nou, evident după aceleaşi planuri. în faţa furtunii stîrnite, Maiorescu fu silit de cîteva ori să intervină de la tribuna Camerei în apărarea arhitectului. Opunîndu-se unei interpelări a lui N. Ionescu sub ministeriatul lui Vasile Conta (şedinţa din 12 ianuarie 1881), el îl felicita pe Lecomte du Nouy de a fi dus la bun sfîrşit întreprinderea, „prin talent, prin energie, prin conştiinţă şi prin o iubire de artă mai presus de laudă". Solidaritatea lui cu arhitectul francez mergea pînă la aproba­rea policromiei exterioare. „D. Lecomte du Nouy, a cărui competenţă după antecedentele sale este mai presus de con­testare, ne afirmă că aşa a fost policromia, şi aşa a trebuit să fie restaurată, precum s-a făcut."2 De altfel, comisia de recepţie opinase în unanimitate „că lucrarea nu lăsa nimic de dorit". Creditul cerut de Conta se vota cu aproximativ aceeaşi unanimitate.

Arhitectul avea să fie totuşi atacat şi mai tîrziu cu oca­zia restaurării bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi. Mi­nistru de Culte în cabinetul T. Rosetti, Maiorescu trebui să-1 apere în şedinţa de la 14 februarie 18893, recapitulînd şi istoricul restauraţiei bisericii de la Curtea de Argeş, rea­firmând că ea „face admiraţiunea celor mai competenţi cunos­cători străini şi indigeni". Condusă mai ales de N. Ionescu şi de C. Esarcu, campania împotriva arhitectului francez se înteţi şi mai mult, aşa că Maiorescu fu din nou silit să-1 apere în şedinţa de la 29 ianuarie 18914. Era vorba de biserica Sfîntul Nicolae Domnesc, în controversa căreia se apelase şi la părerea arhitectului Révoil. Şi aci preţuia în Lecomte du Nouy „un om care merită recunoştinţa noastră pentru zelul extraordinar, pentru capacitatea artistică excepţio-

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p . 258. 2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, II , p. 458. 3 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, IV, p. 239. 4 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, IV, p. 435.

286

nală ce a dovedit-o în lucrările săvirşite de d-sa în ţara noastră".

La lumina concepţiilor moderne, metoda lui Viollet le Duc, aplicată la noi de elevul său Lecomte du Nouy, este azi rău privită şi în Franţa. Monumentele vechi nu se dis­trug şi nu se reconstruiesc, ci se păstrează aşa cum sunt, împiedecîndu-se doar acţiunea de măcinare a t impului ; cîteva pietre antice trezesc o emoţie istorică şi estetică mai puternică decît toate poleielile moderne făcute în „stilul" celor de odinioară. Nimeni n-a reconstruit Partenonul sau micul templu al Nikei Apteros.

4. Printre măsurile merituoase trebuie privită inserarea în bugetul pe 1876 a alocaţiei necesare pentru publicarea documentelor Hurmuzachi. Documentele privitoare la is­toria românilor fuseseră copiate din arhiva imperială prin stăruinţa lui Eudoxiu Hurmuzachi, iar, după moartea aces­tuia , se aflau în păstrarea fratelui său Gheorghe la Cernăuţi. în chiar ziua numirii sale ca ministru, Maiorescu se duse la Cernăuţi (7 aprilie 1874), spre a se înţelege cu Hurmu­zachi; lăzile cu documente fură trimise imediat la Bucureşti lui D. A. Sturdza, numit , împreună cu M. Kogălniceanu, Al. Odobescu şi T. Rosetti, membri în comisia de publi­care. Secretar al comisiei fu numit I. Slavici. De la 1880, publicarea a trecut pe seama Academiei Române şi ne-a dat atît de cunoscuta şi de preţioasa colecţie Hurmuzachi, temelia istoriografiei româneşti1.

0. Graficul activităţi i lui ministeriale e consemnat, de altfel, într-un Raport către Mâria-sa Domnitorul asupra lucrărilor Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunii publice, 15 noiemvrie 1875.

Iată rezumatul acestei act ivi tăţ i de la 7 aprilie 1874 pînă la 15 noiemvrie 1875:

1. Reorganizarea învăţămîntului rural. Obligativitatea instrucţiei primare era iluzorie; şcolile

săteşti erau create laîntîmplare sau după stăruinţi locale. Prin revizori şcolari s-a procedat la o nouă distribuţie şi s-a întocmit la minister un tablou general al reorganizării şco-

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p . 288.

287

Iilor, pus în aplicare la 1 septemvrie 1875. Reorganizarea cerea însă 5 pînă la 7 ani.

înfiinţarea cu grămada a şcolilor e o calamitate, prin lipsă de localuri şi de personal pregăti t ; se vor înfiinţa şcoli numai pe măsura ab solvenţilor şcolilor normale; şco­lile normale trebuie sporite; deocamdată, statul a l u a t pe seama sa pe cea din Bîrlad.

în cursul anului şcolar, a înfiinţat 177 de scoale rurale noi — exact numărul absolvenţilor (în 1875, aşadar, şco­lile au sporit de la 1960 la 2138). Pentru clădiri s-a întocmit un plan t ip după modelul şcoalelor suedeze. Grija pentru cărţile şcolare s-a tradus prin numirea unei comisiuni, aşa că la începutul anului 1875 s-au putut introduce ca obligatorii:

1. Abecedarul lui Barbu Constantinescu; 2. Metoda nouă de cetire a lui I. Creangă; 3. Gramatica română a lui Manliu, partea etimologică şi sintactică; 4. Cartea de cetire în 3 volume (Manliu, Mihăescu, Barbu Constantinescu, Lambrior, Panu, Matilda Gugler-Burla).

Invăţămlntul secundar: Pină la noua lege, care să împiedece prin studiile clasice

afluenţa spre funcţionarism, ministerul a introdus limba română ca materie de studiu în liceu. S-a numit o comisiune pentru examinarea cărţilor didactice.

Invăţămlntul superior: Reforma nu se poate face decît pe baza unei noi legi su­

pusă dezbaterii Corpurilor legiuitoare, în care partea esen­ţ i a l ă e înfiinţarea unei şcoli politehnice.

Burse şi ajutoare pentru studii în străinătate: Se menţionează bursele lui A. Lambrior, G. Panu şi

G. Dem. Teodorescu, cite doi ani la Paris, şi apoi un an sau doi la Universitatea din Praga, Lipsea sau Berlin, pentru studii slavistice; Spiru Haret, pentru a obţine licenţa în matematici la Paris.

Publicaţii sub auspiciile Ministerului: 1. Colecţia de documente relative la istoria română.

Numirea unei comisii compusă din M. Kogălniceanu, D. Stur-dza, Al. Odobescu şi T. Rosetti (B.P. Hasdeu refuzase) —

288

avînd ca secretar pe I. Slavici. Publicarea colecţiei Eudoxiu Hurmuzachi a şi început.

2. Monografia asupra tezaurului de la Pietroasa. Al. Odo-foescu a fost însărcinat cu această publicaţie monumentală în limba română şi franceză.

Lucrări In interesul artei naţionale: 1. Pregătiri pentru înfiinţarea unei secţii deosebite

de costume naţionale în muzeul naţional. 2. însărcinarea de a scoate copii după tablouri ctitori-

ceşti din biserici în vederea unei secţii în muzeu. 3. începutul unei colecţii sistematice de „gemme" şi

„camee" în reproduceri în ipsos după cele din cabinetul Stosch din muzeul din Berlin.

4. întemeierea unei secţii industriale pe lîngă muzeul din capitală.

5. însărcinarea învăţătorilor cu adunarea poeziilor şi cîntecelor populare.

Restaurarea Bisericei episcopale din Curtea de Argeş. Pornită de trei ani, restaurarea nici nu începuse. Maiorescu înlătură pe Montaureanu, şi, după indicaţiile lui Viollet le Duc, Lecomte du Nouy începu lucrările în mai 1875.

6. Un schimb de scrisori cu Vasile Alecsandri ne pune în măsură de a preciza preocupările lui Maiorescu faţă de teatru . Abia ajuns ministru, Alecsandri îi ceruse oarecare dispoziţii în „favorul" lui Millo1.

După ce i-1 acordă, într-o scrisoare din 22/6 18742, Maio­rescu îi ceru lui Alecsandri sfaturi pentru a da „o temeinică îndreptare teatrului român, deocamdată în Capitală". „In ce legătură să stea Conservatorul de muzică şi declamaţie cu teatrul? Ce întindere de atr ibuţi i să aibă Comitetul tea­tral? Din cine să fie compus? Cîţi şi ce fel de elevi ai Conser­vatorului trebuiesc trimişi în străinătate, cu toată strîmto-rarea finanţelor noastre?" î l ruga apoi să primească „sarcina unui organizator al mişcării noastre artistice, sub orice t i t lu şi cu orice competenţă veţi voi". „Ştiţ i că din par-

1 V. Alecsandri, Scrisori, I, ed. Socec, II. Chendi-Eugonia Car-calechi, p . 3.

2 Publicată de I. Massof, Matei Millo, ed. Naţionala-Ciornei, 1940, p . 258.

20 289

te-mi v-aş fi cel mai zelos urmaş la propunerile dv. şi că, în toate schimbările politice, singur numele dv. ar fi de ajuns pentru a păstra intactă organizarea ce aţi face". „Puneţi-vă din nou în capul mişcării, noi suntem gata a vă urma."

Ceea ce Alecsandri n-a făcut, fireşte1. Dar care erau adevăratele sentimente ale lui Maiorescu

faţă de teatrul nostru? „Toţi cunoaştem importanţa teatrului pentru un popor,,

scria el în Direcţia nouă (1872); toţi ştim, asemenea, c a n e lipseşte acest element de cultură. Vom traduce dar dramele eminente din alte literaturi, vom încuraja începuturile noas­tre cele bune, dacă le avem, vom descuraja pe cele rele şi ne vom interesa, la t imp oportun, de a forma actori adevăraţi. . . zeci şi zeci de ani vor trece înainte de a se putea compune o singură t rupă de actori care să merite acest nume." Rîndurile acestea fuseseră scrise la 1872. N-a fost, din fericire, nevoie să aşteptăm zeci şi zeci de ani ; abia peste cinci ani, Teatrul Naţional deveni o instituţie de stat, care n-a dezonorat cul­tura română.

în ciorna programului său ministerial din 1870, supri­marea conservatoarelor era un punct stabili t ; iar in discursul ţ inut ca ministru la 18 februarie 1875, declara: „După apre­cierea mea, astăzi nu ar fi justificată nici o înscriere în buget pentru încurajarea artei dramatice, care nu există, nici pentru orice dezvoltare artistică, care mi se pare că lipseşte".

Atitudinea pleca din aceeaşi concepţie junimistă a „realităţilor sociale".

7. Adevărata piatră de încercare a intregei concepţii asupra învăţămîntului a lui Maiorescu se condensează în proiectul de lege pentru instrucţiunea publică prezentat şi apărat în şedinţele Camerei de la 21 şi 22 ianuarie 18762. Elementele lui esenţiale îşi trag în parte fiinţa din ciorna de program din 1870. Puţin de observat în privinţa învăţă­mîntului primar, decît doar reînfiinţarea şcoalelor normale de învăţători, victime ale diverselor remanieri ministeri­ale. La învăţămîntul secundar, înlocuirea gimnaziilor vechi cu o învăţătură clasică prin gimnazii reale cu predarea „cu-

1 Răspunsul Iui Alecsandri, în Scrisori, I, p . 4. 2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p . 394.

290

noştinţelor complete trebuincioase" — ca o stavilă împo­triva funcţionarismului şi îndreptarea tinerimii spre înde­letniciri practice. Desfiinţarea, fireşte, a internatelor. Obligaţia titlurilor academice pentru toţi profesorii. La Universitate, vechea lui idee a desfiinţării Facultăţii de litere şi filozofie de la Iaşi, sub cuvînt că „ţara nu are des­tui profesori cu înaltă cultură cerută pentru a ocupa cate­drele a două facultăţi de filozofie şi litere organizate într-un mod suficient"; în schimb, extinderea facultăţii de ştiinţe de la Iaşi, spre a se putea transforma în şcoală politehnică, şi crearea unei Facultăţi de teologie tot la Iaşi.

Tendinţa generală a proiectului era întoarcerea spre realităţi, spre învăţămîntul practic, între altele, şi pentru crearea unui tiers état (comercianţi, fabricanţi, manufactu­rieri, industriaşi etc.), pentru „a nu face prin instrucţiune un stat incapabil de a putea exista ca proprie activitate economică".

8. După aprigi discuţii, Camera vota luarea în consi­deraţie a proiectului de lege, cu toate interpelările lui Aris­tide Pascal, G. Brătianu, Meitani, susţinuţi de V. Boerescu. La Senat primi însă votul de neîncredere, în şedinţa de la 28 ianuarie 1876, înainte de a se ajunge la luarea lui în considerare, în urma interpelării lui I. Deşliu, pe chestia suprimării unor catedre, după vechiul lui procedeu al supri­mării adversarilor prin suprimări bugetare. încercase ca simplu deputat; ca ministru, în bugetul rectificativ pe 1876 propusese suprimarea uneia din cele două catedre de drept roman de la Universitatea din Bucureşti şi a catedrei de economie politică şi de filozofia dreptului de la Univer­sitatea din Iaşi. Cea dintâi suprimare privea pe Danieleanu (cunoscut apoi ca romanist sub adevăratul lui nume Danie-lopol;) iar cea de a doua, pe Al. Gheorghiu, adept al şcoalei lui Bărnuţ („fost elev al liceului din Iaşi, fără bacalaureat, fost student al Universităţii locale, fără licenţă, şi întors doctor în drept din Italia"). Că măsurile lui Maiorescu por­neau dintr-un interes pentru bunul mers al învăţămîntului o neîndoios: dar nu e mai puţin adevărat că legile aveau un caracter special şi suprimau şi adversari personali. Cu toată opoziţia lui V. Boerescu, Camera ratifică suprimările cerute de Maiorescu în şedinţa de la 13 decemvrie 1875; în urma

20* 291

intervenţiei lui C. Bosianu, Senatul îi dădu însă un vot de blam (31 bile negre contra 21 albe). Maiorescu se retrase astfel în ziua de 28 ianuarie, înainte de a-şi fi trecut proiec­tul de reformă a învăţămîntului.

9. Ministerul Lascar Catargi demisiona şi el, dar se refăcu pe ziua de 30 ianuarie într-o nouă compoziţie, avînd pe P . Carp (întors din misiunile lui în străinătate) la Minis­terul de Culte. Carp îşi însuşi proiectul, iar Maiorescu îl sus­ţinu la votarea pe articole, cerînd încă o dată desfiinţarea internatelor în şedinţa de la 5 februarie1, ceea ce obţinu, şi înfiinţarea Facultăţi i de teologie, ceea ce se primi, dar nu se şi realiză, deoarece cabinetul Catargi căzu înainte de votarea reformei instrucţiei. Facultatea de teologie avea să se înfiinţeze de abia la 3 iulie 1890, sub ministeriatul interi­mar al lui T. RoseLti. Luă din nou cuvîntul pentru desfiin­ţarea catedrei de economie politică şi în contra profesorilor agitatori.

Zilele ministerului Catargi erau însă numărate. Proiec­tele financiare ale lui I. Strat fură admise după dezbateri aprinse de Cameră, dar la Senat ministru] de finanţe fu pus în minoritate (29 de voturi contra 25) ; Catargi dizolvă atunci numai Senatul şi, în faţa insuccesului în alegerile din martie, demisiona la 3 aprilie 1876. Faptul solidarizării guvernului cu Strat, prin dizolvarea Senatului, pe cînd lui îi primise doar demisia, oricîtă amărăciune i-ar fi produs, nu-1 făcu să se arunce în opoziţie, cum obişnuiau mai toţi foştii miniştri , chiar cînd se numeau M. Kogălniceanu, V. Boerescu sau Manolache Kostake. Continuă să-1 susţină pe Catargi şi în timpul celor două luni de la ieşirea din minis­ter, trebuind a-şi susţine, ce-i drept, propriul lui proiect de lege a învăţămîntului însuşit de P . Carp. Avu, îndeosebi, prilejul să apere guvernul în şedinţa de la 9 februarie 1876 împotriva moţiunii de blam a lui Gr. Ventura, G. Brătianu şi Aristide Pascal etc2. şi să aibă cîştig de cauză. „Luni 9 februarie 76, scrie el în însemnări3, am ţ inut marea cuvîntare spre apărarea ministerului Catargi şi moţiunea de blam a

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p . 458. 2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p . 480. 3 T. Maiorescu, Însemnări, I, p . 241.

292

lui Ventura, Meitani, D. Moruzi (de la Dorohoi), Pascal s.a.m., fu respinsă cu 66 de voturi în contra a 24. Mare emo­ţie de bucurie, probabil fiindcă întîia oară (se producea) faptul moral că un ministru demisionat sprijină mai departe pe foştii săi colegi. Pe cînd Boerescu şi G. Cantacuzino, dimpotrivă, uneltesc contra." Dar cînd, două zile după aceea, susţinu amendamentul pentru desfiinţarea catedrei de economie, amendament de caracter personal împotriva lui Al. Gheorghiu, încadrat, fireşte, in lupta lui împotriva „fracţionismului" ieşean, amendamentul fu respins. „Mier­curea următoare, constată el în Însemnări1, cuvîntarea lîn-cedă în contra bărnuţianilor din Iaşi."

„Am rămas în minoritate cu 7 voturi , amendamentul lui Boerescu fu primit . Învăţătură: după un mare succes, cîtva t imp să stai cu totul în rezervă. Oamenii se răzbună bucuros pentru admiraţ ia ce le-ai smuls-o."

Nu cuvîntarea fusese lîncedă, ci cauza putea părea pornită din reacţiuni personale.

1 T, Maiorescu, Însemnări, I, p . 241.

XXVI

1. O broşură politică a lui Maiorescu: Asupra broşurii: Germania, România şi Principele Carol de Hohenzollern

(1875) 2. Logica (1876).

1. Asupra broşurii: Germania, România şi Principele Carol de Hohenzollern e un răspuns făcut unui articol al lui D. A. Sturdza, sub pseudonimul Erdmann de Hahn, apărut în ziarul Politik, din Praga şi scos apoi în broşură, prin care domnitorul era atacat pentru că înşelase speranţele ce se puseseră într-însul de a împlînta la noi „cultura ger­mană, sinceritatea germană şi simţul german pentru dato­rie, ştiinţa germană şi arta germană". Cauza era: 1. reaua administrare a finanţelor de la 1871 încoace; 2. menţinerea ministerului Lascar Catargi de la 1871 pînă acum, aşa că „Principele Carol a căzut în mîinele unei camarile, care exploatează statul fără ruşine."

în privinţa scăderii influenţii germane, Maiorescu răs­punde categoric: „Onestitatea, sinceritatea şi ştiinţa nu sunt privilegiul exclusiv al germanilor." Cît pentru cultura şi arta special germană, întrucît este germană, în deosebire de alte naţiuni, pe aceste nu a putut trece nici unuiromân cu mintea sănătoasă prin cap de a le introduce în România. Nici un popor, dacă voieşte a mai trăi ca popor independent, nu poate abdica la cultura şi la arta sa proprie naţională.''

Ia apoi apărarea ministerului Lascar Catargi. Starea ţării stă în răspunderea oamenilor politici ce s-au succedat la cîrmă: „Toţi bărbaţii de stat ai României, atît cei însem­naţi, cît şi unii foarte puţin însemnaţi au avut ocazia liber deschisă de a guverna ţara lor. Cum au guvernat-o, aceasta priveşte responsabilitatea lor ministerială, şi anume res­ponsabilitatea nu ca o frază constituţională, ci responsa-

294

bilitatea proprie şi întreagă în toată puterea cuvîntului. Căci principele era încă străin, ei însă erau fiii ţării şi trebuiau să cunoască părerile ei." Laudă cu deosebire opera financiară a lui Movrogheni, prin care iscălitura statului a fost totdeauna onorată, iar sporirea datoriei publice se datoreşte unor investiţii productive, intensificării căilor-ferate. Dovadă a prosperităţii statului este plasarea favo­rabilă a rentei române la Paris, scăderea dobînzii.

Şi cum broşura lui Sturzda prezintă „avertismentele ce le dă un bărbat leal", Maiorescu încheia:

„Dacă d. Erdmann de Hahn este, în adevăr, un bărbat leal, atunci va lua d-sa în considerare aceste observări mode­rate la avertismentele d-sale mai puţin moderate.

Dar, dacă subt numele d-lui E. de Hahn s-ar ascunde alte persoane, dacă s-ar ascunde poate români, s-ar ascunde poate chiar vreunul sau altul din foştii miniştri de la 1870 şi 71, care sunt singurii bărbaţi lăudaţi în articolul d-lui de Hahn, atunci am da unor bărbaţi care arunca insinuări in contra prinţului şi guvernului ţării lor prin foi străine un alt epitet decît epitetul de leal. Atunci însă şi discuţia ar trebui să înceteze. Căci orice discuţie presupune buna credinţă şi un scop comun, spre care ţinteşte, şi care nu poate fi altul decît sincera aflare a adevărului."

2. Din lipsă de imaginaţie creatoare şi de forţă specu­lativă, preferinţile filozofice ale lui Maiorescu n-au mers spre metafizică, nici chiar spre psihologie sau sociologie, discipline încă în formaţie, ci spre logică, singura care i se părea destul de ştiinţifizată pentru a merita o ocupaţie aproape exclusivă; ea răspundea şi formalismului structurii lui intelectuale. Am văzut că primul contact cu logica lui Herbart şi cu prelegerile lui Suttner de la Theresianum tre­zise într-însul un fel de frenezie, o iluminaţie, care îi arată vocaţia precisă. „Altfel, notează el în decemvrie 18571 — prelucrez acum în româneşte Logica lui Herbart şi lucrez la o sistematizare a prelegerilor despre Logica ale lui Suttner. Filozofia (înţelege: logica) e o ştiinţă divină. Orice alt stu­diu pe de lături l-am părăsit acum." Pentru ca o ştiinţă atît de abstractă, de rigidă şi de formală să trezească o astfel

însemnări zilnice, I, p , 82.

295

de pasiune la un tînăr de 17 ani încît să-1 facă să părăsească toate celelalte veleităţi literare, drame şi poezii, înseamnă că răspundea structurii sale intelectuale. Vocaţia lui de logi­cian sau de profesor de logică, la catedră, în critică sau în viaţa publică, era fixată pentru totdeauna ; de la această dată nu se mai cunosc alte încercări literare ale lui Maiorescu. „Pentru direcţiunea mea ştiinţifică—-aruncă el o privire gene­rală asupra anului 18571 —, a fost de cea mai mare însemnă­tate cunoştinţa cu privirea generală asupra filozofiei şi cu logica, această ştiinţă aşa de extrem de interesantă. Ea m-a adus să năzuiesc spre cea mai bună formulare a cugetării, spre o formulare fără greşeli, scurtă, adevărată, spre o ferire de acele cuvinte umflate şi goale, pe care tinerii sunt aşa de aplecaţi să le întrebuinţeze; ea mi-a insuflat întîi întra-devăr iubirea pentru o direcţie de gîndire, de care nicio­dată nu mă voi despărţi." E greu de presupus ca cineva să-şi poată vedea destinul cu mai multă precizie, destin care nu vine din întîmplări exterioare, ci e proiecţia posibilităţilor noastre sufleteşti. Pentru anul următor, el îşi propunea să ducă la bun capăt sistematizarea prelegerilor de logica audiate: „Aş dori să las această lucrare la cîţiva din aşa-numiţii mei «şcolari» la plecarea mea... ca amintire".

Prin septemvrie 18582 lucra încă la Braşov la Logica lui Loehner (pentru că voia să o lase amintire prietenului său Loehner), „care va fi în curînd gata". Şi, in adevăr, pe cele două file răzleţe ale Însemnărilor, I, scrise de mîna lui Maio­rescu prin 1860,1861, găsim rubrica Lucrărilor literare pe anul 1858: „4. Grudzüge der Logik für Gymnasien. Prelucrată la Braşov."3

Problema publicării logicei lui 1-a preocupat mult şi apoi; după 14 ani în „proiecte pentru 1873, găsim: „5. Să public logica mea"4; abia la 1876 se confirmă: „Eu ocupat cu ultima coală pentru tipar a părţii I a Logicei. — Logica partea I în cea din urmă zi în Berlin, duminică 13/30 iulie 1876". (La Berlin fusese pentru scurt timp agentul nostru diplomatic5.)

1 Însemnări, I , p . 84 . 2 Însemnări, I , p . 107. 3 Însemnări, I, p . 348. 4 Însemnări, I , p . 205. 5 Însemnări, I, p . 256.

296

Astfel — după o gestaţie şi prelucrare de 18 ani — văzu, în sfîrşit, lumina zilei manualul de Logică de 110 pagini, obiectul de admiraţie, dar şi de spaimă al atîtor generaţii de şcolari (întrucît t imp de treizeci de ani a circulat aproa­pe singurul în învăţămîntul nostru), manual precis, abstract, arid, cu o rară economie verbală, cu note abundente pline de formule latineşti şi greceşti, ce intimidau şi măguleau totuşi forţele încrezătoare sau încrezute ale şcolarului român.

în istoria activităţii lui Maiorescu, manualul acesta didactic s-a înscris şi prin atacurile şi apărările ce i s-au adus: atacurile erau semnate de dr. Zotu în Columna lui Traian1, iar apărările de M. Eminescu în Curierul de Iaşi2

şi apoi în Convorbiri literare*. Şi cu Logica se repetă ceea ce se întîmplase cu cercetarea

lui asupra Poeziei române din 1867: după cum Aron Densusi-anu susţinuse că Maiorescu se folosise de estetica lui Vis-cher, întrebuinţîndu-1 uneori chiar în exemple şi aproape şi în text, tot aşa şi d-rul Zotu susţinea că se folosise în cîteva aliniate din introducere chiar de textul logicei lui J. St. Mill. Iată unul din cele cîteva citate:

„Fiindcă cea mai mare parte a cunoştinţelor noastre nu sunt ciştigate prin intuiţiune, scrie Maiorescu in Logica sa, la p . 5, ci se întemeiază pe argumentări din experienţele noastre sau din ale altora, mai toată ştiinţa şi toată prac­tica omenească sunt supuse autorităţii logicei." Acum textul lui Mill: „Cea mai mare parte din cunoştinţele noastre, fie a adevărurilor generale, fie a faptelor particulare, consis-tînd în chip notoriu în inferenţe, e evident că aproape tota­litatea, nu numai a ştiinţei, ci şi a conducerii omeneşti, e supusă autorităţi i logicei." Alăturare, din care se vede că Maiorescu a cunoscut textul lui Mill, fără ca să se vadă im­portanţa asemănării unor caracterizări atît de generale. Concluzia d-rului Zotu nu merge at î t la plagiat, cît la faptul că, folosindu-se în introducere de Mill, în restul lucrării

1 Columna lui Traian, nr. 6-7, iunie-iulie 1877, p. 293. Reprodus apoi în Pressa şi Telegraful.

2 Observaţii critice, în Curierul de Iaşi, 12 august 1877 ; articol reprodus în I. Creţu, M. Eminescu, Opere, I, p. 492.

3 încă o dată recenziunea logicei Maiorescu, sub semnătura y, înConv. lit., 1 sept. 1877, reprodus în I. Cretu, M. Eminescu, Opere, I, p. 504.

297

a urmat pe alţi autori din şcoala lui Herbart. „Această infi­delitate către Mill n-a putut rămîne nepedepsită. Teoriile susţinute de Mill şi adoptate de d. Maiorescu în Introdu­cere fiind contrare celorlalte teorii împrumutate de d. Maio­rescu de la alţii, Logica d-sale a dobîndit un caracter ne­logic."1

în lucrarea sa începuturile filozofice ale lui T. Maiorescu2, d. Mircea Florian arată că doctrinele logice ale lui Herbart şi Mill au mari asemănări între dînsele, aşa că Maiorescu nu s-a pus în contradicţie urmărindu-i pe unul şi pe celălalt.

Din cele ce cunoaştem din însemnări, din influenţa profesorului său, herbartianul Suttner, din rezumatul de logică herbartiană, pe care-1 prelucra încă din 1857, carac­terul Logicei sale nu putea fi decît herbartian. In lucrarea sa citată, d. Mircea Florian ne dă o serie întreagă de definiţii şi distincţiuni herbartiene, luate fie direct, fie din tratatul herbartianului Moritz Wilhelm Drobisch, Neue Darstel­lung der Logik nach ihren einfaclisten Verhältnissen. Mai carac­teristice şi evidente sunt exemplele reproduse pe de-a-ntregul din Drobisch (de ex.: teoria chimistului Stahl asupra com-bustiunii; definiţia virtuţii a lui Platon din Menon; defi-

1 Afirmaţia aceasta a fost combătută cu succes de M. Eminescu în primul său artieoi de Observaţii critice, arătîndcă Maiorescu nu urmă­reşte pe Mill pină la sfîrşit; adică, nu admite că nihil est in intellectu quod non prius fueril in sensu (senzualismul lui Epicur admis şi de Mill) decît cu adaosul lui Leibniz: nisi intellectus ipse, aşa cum 1-a admis şi Kant, scoţînd din el „critica raţiunii pure". „Consecvenţa d-lui Maiorescu, scrie Eminescu, constă tocmai într-aceea că nu admite sen­zualismul ca sistem, şi dacă admite argumentaţia lui Mill pentru Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu, nu-1 admite însă pentru intellectus ipse. Şi dacă nu-1 admite e o dovadă că, deşi Mill «cearcă cu mult spirit a demonstra că acele principii aşa-numite legi ale cugetării sunt nişte adevăruri bazate tot pe experienţă», autorul va fi avut raţiunile sale de a vedea nesuficiente argumentă­rile lui Mill în privinţa izvorului al doilea al cunoştinţei noastre."

Prin urmare, Maiorescu poate fi în contradicţie cu Mill, dar nu şi cu el însuşi din introducere.

„Căci nu stă nicăieri în manual că cele trei principii de sine evi­dente (identitatis, contradictionis, excluşi terţii) sunt generalizări ale experienţei. Din contră, aceste principii sunt condiţii, sub care experi­enţa este abia cu putinţă, şi se presupune pe tăcute existenţa lor, ca să putem judeca ceva". Cauza e judecată.

2Conv. Ut., număr jubiliar 1867 — 1937, LXX, ianuarie-mai 1937, p. 149.

298

niţia mamiferelor, o definiţie a punctului a lui Euclid şi alte definiţii luate mai ales din geometrie).

In Curierul de Iaşi şi apoi în Convorbiri literare, Eminescu arătă că Mill era citat la bibliografia generală de la sfîrşitul Logicei şi de şase ori cu indicaţii speciale. „Trebuie apoi să însemnăm în mod hotărîtor, apasă el, că citatele d-lui Maiorescu nici nu sunt scrise ca să arate care autori anume au servit la compilarea cărţii sale (căci orice carte de şcoală secundară e cu atî t mai bună, cu cît este un compilat mai bine aranjat al formulărilor celor mai exacte şi mai limpezi de ştiinţa respectivă); ci că ele sunt scrise, cu res-trîngere la acele pasaje din a căror studiare să se tragă în adevăr un folos pentru lămurirea întrebărilor atinse în text."

Şi mai departe: „A plagia va să zică a lua ideile sau for­mularea lor ca autor, fără a-1 cita nicăieri. De la Mill, în cele trei citate autorul logicei n-a luat ideile noi, căci acestea se găsesc în orice logică elementară ; ci numai for­mularea limpede. Ajungea deci să citeze o singură dată car­tea ca op întrebuinţat, pentru a-i lua oricui dreptul de a pre­supune plagiare." După concepţia obişnuită, teoria ar putea părea puţin cam specioasă; este însă procedeul întrebuinţat de Maiorescu şi cu Hegel şi cu Vischer, iar mai tîrziu faţă de Schopenhauer, de a topi unele idei împrumutate într-un text unitar, armonic şi personal: e concepţia pe care o putem numi a artei clasice; libertatea aceasta—prezentă mai la toţi scriitorii clasici — o găsim uneori (cum e în cazul de faţă) împinsă pînă la agregarea unor molecule întregi — mici definiţii etc. — într-un text personal mai mult prin ordonanţă decît prin originalitate de concepţie, ceea ce, vorba lui Eminescu, nici nu i se putea cere unui manual de şcoală.

Aşa şi cu Trendelenburg, ale cărui Logische Untersu­chungen sunt citate o dată ca op întreg întrebuinţat şi de patru ori cu indicaţii speciale. întrebuinţarea lui „este" ca terminus médius după Trendelenburg, îl aduce pe Eminescu în a pune faţă în faţă cele două texte, pentru a trage apoi concluzia: „Dintr-aceasta e evident că, dacă autorului logicei i-a rămas în minte în mod neconştient o idee a lui Trende­lenburg, el a întrebuinţat-o mai bine, mai limpede, mai cu temei de cum s-a întrebuinţat Trendelenburg pe el însuşi... Dacă acesta e un plagiat, atunci tot ce gîndeşte vreun om din

299

lume e asemenea un plagiat, căci toţi nu facem decît a gîndi pînă la capăt ceea ce altul a gîndit în mod embrionar."

E teoria artei clasice exprimată în toată l impiditatea sa, a progresului realizat prin asimilare şi prin personalizare, fie a expresiei, fie a organizării într-un tot.

Învinuirile ce i se aduceau lui Maiorescu veneau tot din acea atmosferă de inimiciţie pe care o trezise în jur accentul viguros al personalităţii lui. Aceasta o afirmă şi Eminescu în cuvintele pe care le reproducem ca încheiere:

„Şi un assmenea cap cu judecată vastă şi limpede este într-adevăr autorul manualului de logică, din care cauză republica literelor române e cît se poate în contra lui.

Insinuări, bîiguiri confuze despre cosmopolitism, bă­nuieli de neştiinţă, acuzări de plagiat, toate aceste se aruncă asupra unui spirit care în fiecare şir e de transparenţa cris­talului şi nu lasă nimăruia îndoieli asupra celor ce voia să zică."

II

( 1 8 7 6 — 1 9 1 7 )

I

1. Acţiunea lui T. Maiorescu ca negociator al convenţiei comerciale cu Prusia (30 martie 1876—31 mai 1876). 2. T. Maiorescu, agent diplomatie la Berlin (31 mai

1876—2 iulie 1876).

1. în al doilea guvern Lascar Catargi, reconstituit după votul de blam dat de Senat lui Maiorescu în şedinţa din 28 ian. 1876, guvern de două luni, noul ministru de ex­terne Ion Bălăceanu îi propuse, la 1 martie, ca să plece în aproximativ trei săptămîni la Berlin pentru încheierea convenţiei comerciale cu Prusia. La 1 mai, N. Kreţulescu, agentul nostru diplomatic, urma să fie rechemat şi Maio­rescu să-1 înlocuiască1. „Bălăceanu mi-a făcut aceste două propuneri ca inseparabile una de alta şi mi-a declarat că, a t î t t imp cît va fi el ministru de externe, nu va fi tr imis la Berlin nimeni altul decît mine.

Les Prussiens doivent voir là un agent érudit, et vous êtes reconnu comme le plus savant et le plus intelligent parmi nous."

Kreţulescu, după părerea lui Bălăceanu, se făcuse imposibil la Berlin, unde plecase pentru cel mult două luni: „parce que le Prince s'était laissé fléchir" După un răgaz de reflectare de două zile, miercuri 3 martie, Maio­rescu primi.

La Berlin mai trecuse ca ministru de Culte şi avusese convorbiri în chestia căilor ferate. „Patru zile la Berlin —

1 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 242. Părerile lui Maiorescu des­pre Kreţulescu nu erau favorabile. „Dar von Biilow a chemat la dînsul pe tontul nostru agent Nicolae Kreţulescu ca să exerciteze presiune asupra noastră", însemnări, I, p. 226.

303

nota el la 15 iulie 18751. Convorbire despre calea ferată cu Commerzienrath Schwabach, Justirath Salomon şi fostul primar Rüssel de la Discontogesellschaft. Ceilalţi l ipsă, la băi . Vorbit cu v. Radowitz şi Excel], v. Bülow la Mi­nisterul de Externe. Raport despre aceasta lui Lascar Catargi, în caietul meu de corespondenţă ministerială. . ."

Se afla încă în Bucureşti cînd, în urma noilor alegeri defavorabile la Senat, guvernul Lascar Catargi se retrase şi fu înlocuit, la 4 aprilie, prin guvernul de trei săptămîni al generalului I. Em. Florescu (4 aprilie 1876 — 24 aprilie 1876), în oare D. Cornea avea Ministerul de Externe, iar vechiul adversar de la Senat, Al. Orăscu, Instrucţia2 . In ministerul următor al lui M. Kostake-Iepureanu, Mihail Kogălniceanu deţinea Externele. Ministerul nu dură nici el decît trei luni'(24 aprilie 1876 — 24 iulie 1876).

Maiorescu plecă singur la Berlin, la 30 martie, unde nu rămase în tot (ca negociator şi ca agent diplomatic) decît pînă la 2 iulie 1876, cînd demisiona din pricina evenimente­lor politice din ţară , ce aduseseră în fruntea guvernului pe Ion Brătianu, iar la Externe, pe Nicolae lonescu.

Din scurta lui şedere la Berlin, avem notaţii numeroase în însemnări, de puţin interes politic, dar trădînd peniţa incizivă a scriitorului, cu caracterizarea pregnantă a unor personalităţi cunoscute. Iată-1 pe Lothar Bucher, secretarul lui Bismarck, întîlnit la masă la Justizrath Möllhausen: „Lothar Bucher îţi trezeşte interesul: mic, uscăţiv, blond-încărunţit , ochii bolnăvicioşi, faţă gălbuie de bolnav de ficat, o coţofană jumuli tă , dar izbitor". Iată-o pe d-na von Radowitz, întîlnită la contele Redern: „o frumuseţe care tocmai îşi scutură floarea, cam corpolentă, roşie după vin, impertinent-orgolios-atrăgătoare". E primit de Kronprinţul, care nu-i e simpatic: „cu reputaţia de inteligenţă şi amabi­litate uzurpată"; la 14 mai, e primit la masă de împărat, împreună cu N. Kreţulescu, în concediu de plecare, fiind

1 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 230. 2 Maiorescu notează în însemnări, I, p. 245: „Inperioada Orăscu

de trei săptămîni, în fostul meu minister al Instrucţiunii, s-au revocat atît de multe, cît a fost cu putinţă.Nica, Polizu, destituiţi, Slavici, îndepărtat din amîndouă locurile ş.a.m.d. Legea mea a instrucţiunii retrasă din dezbaterea Camerei. La ce aceasta? Cel puţin aici principele ar fi trebuit să fie mai energic."

304

de faţă şi Gorceacoff: „bătrîn, cu un surîs amabil, mici ochi inteligenţi prin ochelari, ca un mult călătorit negustor şiret-amabil", şi Andrassy, „şui şi cu maniere elegante, dar urît , nas mongolic, faţă galbenicioasă, ochiul de loc clar şi frumos"'. împăratul , „slăbit de bătrîneţe, o faţă neplăcut de crudă, ridicul de urîte mustăţile ce păreau ca rase de tot sub nas, de asemenea, şi o şuviţă de păr care e adusă peste chelie şi e prinsă de la cărare cu o panglicuţă cenuşie-închis, care se vede". Iar despre sine: „eu însumi liniştit tot t impul, nestingherit, drept vorbind ca într-un vis şi ca şi cînd toate aceste lucruri nu m-ar privi cîtuşi de puţin"1 .

2. La 29 mai îl găsim în Bucureşti. Principele îi mulţumi pentru „succesul de la Berlin, de care nu s-a îndoit nicio­dată". Fu primit şi de Kogălniceanu, ministrul de externe.. „Kogălniceanu, notează el2, foarte amabil cu mine. Mi-a propus numirea ca agent la Berlin". Şi, în adevăr, Ja 31 mai, fu numit pe data de i mai 1876: „Miercuri, prînz la Kogălniceanu; joi, cină la principe". Marii la 8 iunie plecă la Berlin, aşa că duminecă se şi instala în localul agenţiei diplomatice din Neustädtische Kirchstrasse 6 B. , etajul I. îşi predă scrisoarea de acreditare, în absenţa lui Bismarck, directorului ministerial v. Philipsborn; la 17 iunie era la ceai la Kronprinţ la Potsdam. „în zilele următoare, notează, lungi tratative diplomatice în chestiunea neutrali tăţ i i Dună­rii, pe care noi o voim, care în cele din urmă e chiar obţi­nută". Şi ca observaţie generală şi concludentă: „Oare sunt eu prea dificil, sau cei mai mulţi oameni sunt într-adevăr fără nici o valoare?"3

Situaţia in ţară se schimbase însă. Alegerile din iunie fuseseră atî t de favorabile liberalilor, încît Manolache Kostake preferă să se retragă la 23 iulie, trecînd puterea lui Ion Brătianu. Maiorescu îşi dăduse demisia încă de la 2 iulie şi plecă în ţară la 18 iulie. „La 2/14 iulie 1876 — îşi încheie notele privitoare la acţiunea lui la Berlin4 —

1 însemnări, I, p . 245 — 249. 2 însemnări, I , p . 251. 3 înseninări, I , p . 255. 4 însemnări, I , p . 256.

21 — Titu Maiorescu 305

mi-am dat demisia din Berlin: mi-a fost o zi grea din punct de vedere general-filozofic. Este oare cu putinţă, îmi zi­ceam, să facă ceva de valoare într-o ţară în care poţi fi aşa de extraordinar de nedrept judecat şi calomniat? însă după aceea m-am regăsit şi mă duc cu îndoit curaj şi seninătate în activitatea privată a advocaturei, şi sper în mai mult t imp liber, cu dispoziţie pentru activitatea ştiinţifică şi literară. Totdeauna asta a fost pentru mine marea fericire! — Berlin 18/30 iulie 1876 — în ziua plecării înapoi la Bucureşti."

Era vorba de darea lui în judecată cu unsprezece foşti, miniştri din guvernul Lascar Catargi.

II

1. Ministerul Manolache Kostake dă în judecată guver­nul Lascar Catargi (10 iulie 1876). 2. Situaţia materială a lui T. Maiorescu în această epocă. 3. Desfăşurarea ac­ţiunii de acuzare pînă la retragerea ei, 26 ian. 1878» 4. T. Maiorescu la conducerea ziarului Timpul, 27 ian. 1S77— 23 aprilie 1877. Atitudinea junimiştilor faţă de=

război.

1. Minat de exerciţiul prea lung al puterii, dislocat prin numeroase defecţiuni ale multora dintre miniştri,, turburat prin agitaţiile unei opoziţii exasperate de a sta prea mult departe de putere, care, părăsind lupta parlamen­tară , ducea o luptă extraparlamentară, condusă de oameni ca fraţii Brătianu, M. Kogălniceanu, C.A. Rosetii, Mano­lache Kostake, Ion Ghica, D.A. Sturdza, într-o conlucrare cunoscută sub numele de „coaliţia de la Mazar-Paşa", fără. a se da îndărăt de la agitaţia antidinastică (broşureîe şi articolele lui D.A. Sturdza, G. Mîrzescu etc., ati tudinea ziarelor Românul, Alegătorul liber, Ghimpele etc.), slăbit înăuntru pe chestia căilor ferate, pe punctul de a produce ruperea relaţiilor diplomatice cu Germania — guvernul lui Lascar Catargi trebuise să se retragă la 3 aprilie, în urma alegerilor pentru Senat din martie. După un scurt inte­r imat de trei săptămâni al ministerului, generalului I. Em. Florescu, se forma la 27 aprilie, ca expresie a coaliţiei de la Mazar-Paşa, un guvern Manolache Kostake, cu Kogălni­ceanu la Externe şi eu I.C. Brătianu, care dizolvă Camera; în alegerile din iunie, ieşi aproape o unanimitate liberală. Una din primele preocupări ale acestei Camere fu răzbunarea împotriva fostului guvern. După propunerea semnată de

21* 307

optzeci do deputaţi , citită de A. Stolojan în şedinţa de la 10 iulie, damera hotărî (în şedinţele de la 20, 21, 22 iulie, darea în judecată a unsprezece foşti miniştr i : Lascar Gatargi I . Em. Florescu, P. Mavrogheni, Al. Lahovari, V. Boerescu, .N. Kreţulescu, G. Costaforu, P. Carp, Th. Rosetti, G. Gr. Cantacuzino şi T. Maiorescu. Se institui un comitet de acuzare compus din şapte membri: Dimitrie Brătianu, prezident, N. Voinov (vice-prezident), A. Stolojan, N. Fleva, D. Giani, Emil Costinescu şi G. Missail (secretar). în dispreţul prescripţiei formale a Constituţiei, în şedinţa de la 22 iulie 1876, Camera acordă comitetului său de acu­zare dreptul mandatelor de aducere cu sila şi chiar al ares­tului în contra celor ce nu s-ar fi prezentat. în urma acestei hotărîri abuzive, Manolache Kostake, Kogălniceanu şi Pherekidi se retraseră, aşa că la 24 iulie 1876 se formă ministerul I.C. Brătianu, marele minister de doisprezece ani.

Lăsîndu-şi nevasta şi fata la Berlin, Maiorescu sosi la 21 iulie la Bucureşti. „Am găsit votată astăzi de Cameră punerea sub acuzare a 11 foşti miniştri , între care şi eu, notează el1. Eu personal, indiferent şi vesel faţă cu aceasta. Numai constrîns însă să aştept în neaetivitate pină S3 va te rmina şarlatania. întrucît însă i se iau în acest mod principelui Carol cele mai sigure proptele ale sale, îmi pare el însuşi primejduit.' ' E drept că mai tîrziu adaugă în notă „Din contra!"

2. Cu ajutorul cîtorva note din însemnări, neregulat ţ inute, putem reconstitui situaţia materială a lui Maiorescu , adică a unui bărbat politic care, după ce fusese ministru, apoi agent diplomatic al ţări i la Berlin, era pus sub acuzare pentru că abuzase de bugetul statului.

Pe ziua de 11 sept. 1876, înseamnă: „Să mă anunţ (in ziar) ca advocat în Bucureşti; mutat biroul meu în noua mea locuinţă, Sf. Vineri 29, şi acolo zilnic de la 8—11. După aceea, la tribunal şi încercări de cunoştinţă cu locul şi cu oamenii".

1 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 257.

308

Cu alte cuvinte, se punea să înceapă viaţă do avocat în capitală, cu „încercări de cunoştinţă cu locul şi cu oa­menii"; la 16 sept., pledează pentru întîiaşi dată la Casa­ţie, într-un proces politic al prefectului de Focşani, Nico-laide, dat în judecată o dată cu guvernul conservator. La 5 iulie 1877, notează: „Am început avocatura în Bucureşti şi de la ianuarie cam merge în termen de mijloc, în aceste 6 luni, 650 de franci pe lună. Importantă pledarea mea la Buzău înaintea juraţilor, pentru fostul prefect al Rimni-cului-Sărat, Popescu, de sub ministerul nostru. Achitare." Dar Ia 9 iulie 1877, cu îngrijorare: „Liniştit, aproape mulţumit , grijă nu multă numai în privinţa gardei naţio­nale1 , care abia luni se hotărăşte, şi apoi în privinţa bani­lor. Acum n-am chiar nimic, 6 franci, şi sunt curios-umo-ristic cum o să ies din această strîmtoare. Am de primit oarecare sume de la clienţi. Dar de două săptămîni nu vine nimic. Criză mare. în acelaşi t imp însă cerinţe. Pentru proprietarii! meu, impozite 90 de franci, pentru portărel, care tocmai fuse pe la mine, 20 de franci, Mitei pentru Slavici 67 de franci, şi traiul zilnic. De unde va veni uşu­rarea? M-am adresat lui Melik, lui S t e r n — î n zădar! Fusci acum la Scheinfeld — nu era acasă".

1 în ploaia de griji materialo şi morale ale acelei epoce, amintim şicanele ce i se făceau, chemîndu-I din trei în trei zile la serviciul găr­zii civice, de un pălărier devenit căpitan al companiei (Soveja, op. cit., p. 85). Urmele acestei neplăceri se văd în mai multe locuri din însemnări. Abia la 21 iulie 1877, notează: „Cu garda naţională lucrul s-a terminat cu bine, în sfîrşit. Abia azi putui să dau Consiliului de recensiment adresa Primăriei Bucureşti (semnată CA. Rosetti, nr. 10. 756, din 19 iulie 1877), care mă dispensează de serviciu, fiindcă nu domiciliez in Bucureşti", Însemnări, I, p. 279. De fapt, era numai un scurt răgaz, deoarece neplăcerile aveau să reînceapă. „Obţinui concediu de 2 luni pentru căutarea sănătăţii de la garda naţională care mă necăjeşte mult, notează el la 28 noiemvrie 1877. Voiseră totuşi să mă înliaţe sub un mod grosolan iarăşi pentru Bucureşti." Ches­tiunea era încă nerezolvată la 20 ianuarie 1878, deoarece găsim: „Me­reu încă necazuri cu garda naţională". Tar a doua zi, o mare depresi­une nervoasă, împinsă pînă la gîndul sinuciderii. „în timpul zilei, adaugă, mă chinuise din nou invitarea (nelegală) la garda naţională, dar seara lucrul era terminat, fiindcă Roşea, în urma unui bilet al meu, mă lăsase iarăş liber" {însemnări, 1, p. 292).

309

Iată ce fe] de ministru abuziv fusese omul care, la un. an de ia ieşirea lui din minister, avea în pungă şase lei!1

Două zile după aceea, la 11 iulie, notează: „Primit-160 franci de ia un nou client". în august, se reculegea: ,,Avocatura-mi merge bine. în iulie d.e. încasat 1400 de franci." La 12 septemvrie, scrie aceste rînduri, din care reiese firea lui optimistă şi credinţa în biruinţa dreptăţii şi ordine;: „Advocatura începe să aducă venit bun. Pare,, într-adevăr, ca şi cînd o luare liniştită, răbdătoare a lucru­rilor, abţinere şi strictă limitare a trebuinţelor sale de mai: înainte şi, înainte de orice, muncă cinstită pe lingă toate astea, ar avea un fel de putere moralizatoare, care duce înainte mica corabie printre împrejurări, în mijlocul dificultăţii, se produce apoi succesul. Astfel tocmai acum pentru mine, cînd într-adevăr am nevoie de el spre a plăti iui Volkmar chiria şi lemnele."2

Puterea moralizatoare a unei munci care duce, în sfîr-şit, la plata sumei împrumutate pentru chirie şi lemne !

3. După şase luni de cercetări pe la toate ministerele,, prefecturile, parchetele, consiliile comunale, şi după fel de fel de peripeţii, în amănuntul cărora nu intrëm, Comitetul de acuzare lansă, în sfîrşit, în ziua de 7 dec. 1876, un man­dat de înfăţişare pentru 16 dec. 1876, cu ameninţarea man­datului de aducere. Maiorescu răspunse la 12 d e c :

Domnilor, La chemarea ce-mi adresaţi de a mă înfăţişa înaintea dv. în ziua

de 16 ale curentei, mă grăbesc a întîmpina că — în lipsa unei legi — nu vă pot recunoaşte drepturile şi atribuţiile de judecători de in­strucţiune şi că prin urmare sunt hotărît a nu răspunde la nici un fel de interogatoriu ce mi-aţi face.

1 Aceeaşi situaţie se află descrisă şi în corespondenţă: „Mi-am închiriat aici o locuinţă, în strada Sf. Vineri 19, alături de sinagogă, plătesc 180 galbeni anual (mai înainte plăteam 450 galbeni), scrie el. surorii lui Emilia, la 6 oct. 1876. Mănînc ultimul rest de capital, şi în două luni de advocatura n-am încasat nici oleţcaie, astăzi urmează să primesc de la un pîrlit de ovrei de la Asigurare cei dintîi zece gal­beni, dacă va mai fi atît de prost să mai vie. Cu toate acestea, sunt, voios şi bine dispus ca totdeauna. " (I.E. Torouţiu, op. cit., "V, p. 11.)

- T. Maiorescu, Însemnări, I, p. 283.

310

Astfel fiind, este de prisos de a veni înaintea dv. Voi răspunde şi mă voi apăra numai înaintea judecătorilor mei legali, adică înaintea Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.

Primiţi, etc. T. Maiorescu, fost ministru.

Refuzul de a se p rezen ta a t r a se d u p ă sine m a n d a t u l d e aducere . î n z iua de 21 d e c , el se înfă ţ işă î m p r e u n ă cu L a s c a r Ga ta rg i . Scena d i n t r e d însu l şi comi t e t (N. F l e v a , D . Gian i , E m . Gost inescu şi G. Missail) a descris-o Maio­rescu şi în Istoria contemporană1 şi o găs im iden t ică şi în însemnări2 aşa că n-o r ep roducem, ca prea cunoscu tă , cu a t î t m a i m u l t , cu c î t se l i m i t a la conf i rmarea refuzului d e a r ă s p u n d e . R a p o r t u l c o m i t e t u l u i fu p r ezen t a t a d u n ă r i i a b i a în z iua de 10 m a r t i e 1877, cons t înd d i n p a t r u v o l u m e , r e d a c t a t e de î n v e n i n a t u l G. Missai l3 . Acuzarea nu se men­ţ i nea decî t p e n t r u : L . Ca t a rg i , Al . L a h o v a r i , I . E m . Fio-rescu, T . Maiorescu, P . Mavrogheni şi apoi şi p e n t r u V. Boerescu.

Reproducem d u p ă n o t a ed i to ru lu i însemnărilor* un r e z u m a t d in Raportul prezintat Adunării Deputaţilor in ziua de 10 martie 1877 r e l a t iv la „descoperir i le făcute de comi t e t în p r iv i r ea p r e v e n i t u l u i T . Maiorescu, fost m i ­n i s t r u al Cul te lor şi I n s t r u c ţ i u n i i p u b l i c e " :

Capitolul I. Numiri şi permutări de profesori... Capitolul II . Răsipă si deturnare de bani publici. 1. Trimiterea a două profesoare (d-ra Marquardt şi d-na Băico-

âanu, directoarea şcoalei centrale) în Germania şi în Elveţia „pen­tru studierea mai multor stabilimente de învăţătură" şi „spre a-i face raport despre şcoalele normale de fete de acolo". Celei dintîi îi ordo­nanţase pentru aceasta 700 de lei, iar celei de-a doua, 1400.

2. Suma de 2000 lei... pentru cumpărare de calcografii de la Berlin, Dresda şi Paris."

1 T. Maiorescu, Istoria contemporană a României, p . 94 , 2 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 272. 3 Raportul prezintat Adunării Deputaţilor în ziua de 10/22 martie

1877 de cătră comitetul de acuzare a foştilor miniştri daţi in judecată, S u c , F. Gobi, 1877.

4 T. Maiorescu, Însemnări, I, p. 258.

311

3. „Deschiderea unui credit extraordinar de 2307 lei, destinat a acoperi cheltuielile făcute la congresul geografic de la Paris1 ."

4. „Revizorii ce luau cîte 500 lei pe lună, în loc de 250, după buget" (sunt 9; între ei: M. Eminescu, la Iaşi-Vaslui; N.I . Filipide,. Botoşani-Suceava; I.C. Bănescu, Cahul — Ismail — Bolgrad; I. Eli-ade, Prahova-Buzău ; le dăduse salariul dublu, fiindcă erau revizori, precum se vede, pe cîte două sau chiar trei judeţe).

5. „Sumele luate de d. Maiorescu pentru plata transportului în inspecţiunea şcoalelor" (320 lei „pentru plata transportului său în inspecţiunea şcoalelor de peste Milcov, pe tirnp de 8 zile, calculat a 40 lei pe zi", 1500 lei pentru inspectarea şcoalelor de peste Olt şi din Basarabia şi alte două sume de Iei 1800 şi 767).

6. „împrumutul făcut d-lui M. Eminescu şi ajutorul făcut d-lui / . Slavici, studenţi la Universitatea de Viena şi Berlin" (40 de galbeni ajutor lui I. Slavici şi 100 de galbeni lui Eminescu, „pentru depunerea doctoratului şi tesă, cu condiţiune ca in urmă să înapoieze Ministe­rului aceşti una sută galbeni... Prin acest fapt, prevenitul Maiorescu a comis o adevărată răsipă de banii statului, dînd eu împrumut banii publici şi cu termen nelimitat la favoriţi de ai săi".)

7. Cumpărarea imitărilor de camee şi pietre gravate din mu­zeul de la Berlin (900 de lei).

8. Cheltuieli... cu mergerea d-lui Maiorescu la congresul geogra­fic din Paris (1500 de lei).

Capitolul I I I . 1. „Stipendiile studiniilor de la faleultăţile din stră­inătate şi ţeară."

2. „Hartele geografice comandate prin librarul Socec et Co." (16.200 lei pentru 1200 de hărţi).

3. „Subvenţiuni la studinţii din ţeară, făcute din sumele pre­văzute in buget pentru subvenţionarea studinţilor din străinătate."

4. Subvenţiuni acordate în străinătate d-lor T. Micher şi C. Meissner (1000 de lei lui Torna Micher, „pe baza eminentului succes cu care studiază la conservatorul din Viena, !a care a dobîndit în 1874 la concurs medalia premiului II , şi 2350 de lei d-lui Constantin

1 Despre această călătorie la Paris, găsim următoarea notă în însemnări, I, eu data de 20 iulie 1875 (p. 231): „Prin Carlsruhe, Ba­sel la Paris, la congresul Societăţii geografice. Callimaki-Catargi (agentul nostru diplomatic la Paris) cu doamna şi copil. Făcut cunoş­tinţa baronului Reille, vice-amiralului Laroncière la Noury, minis­trului Wallon cu soţia lui de un roşu-cărămiziu, ordinară, la serata ei în clădirea ministerului, cu Cortambert, mai ales însă Schweinfurth, v. Schagintweit si Nachtigall. Ministrul italian Menabrea."

312

Meissner, student în filozofie la Berlin, ocupîndu-se în specia! cu peda­gogia şi seminarele de învăţători", „ca bursă întreagă pentru timpul de la 1 oct. 1874 pînă la 30 sept. 1875, precum şi 300 franci spese de drum").

5. Comisiunile instituite pentru examinarea cărţilor didactice. 6. Chestiunea privitoare la reparaţiunea Teatrului Naţional.

A c ţ i u n e a se î m p o t m o l i a i c i ; cu t o a t e demersu r i l e acu­za ţ i lo r , ch ia r şi p r i n t r - o p e t i ţ i e co lec t ivă la 1 m a i c ă t r e d o m n i t o r , c o m i t e t u l de acuzare (de al t fel m e r e u descom­p l e t a t p r i n demis i i şi mereu î m p r o s p ă t a t p r i n n u m i r i suc­cesive) nu îndrăzneş te să deschidă p rocedura p rocesu lu i în faţa C u r ţ i i de Casa ţ i e , deşi , la u n m o m e n t , guvernu l se gîndise la crearea une i în t reg i secţi i no i . Foş t i i m i n i ş t r i r ă m a s e r ă , astfel , acuza ţ i , dar nu şi j u d e c a ţ i . In r ă s t i m p , la n iş te alegeri p a r ţ i a l e , doi d in t r - înş i i , Lascar Ca ta rg i şi V. Boerescu, fuseră aleşi la Sena t , încă d in ap r i l 1878, iar generalul I . E m . Florescu şi T . Maiorescu, la C a m e r ă , in ianuar ie 1878.

î n z iua de 26 i anuar ie 1878, I . B r ă t i a n u ceru Camere i „să sfîrseascâ o d a t ă cu aceas tă nenoroc i t ă ches t i une" — iar C a m e r a , cu 55 b i le contra 6 v o t a re t ragerea acuza ţ i e i foştilor m i n i ş t r i conserva tor i 1 .

t . „De la s f i r ş i tu l lu i i anua r i e , n o t a Maiorescu în In-semnări pe z iua de 5 iu l ie , p î n ă la u l t i m a apr i l i e ( t re i lun i ) , a m r edac t a t Timpul; m a i t o a t e a r t ico le le de fond a le me le d i n aces t i n t e r v a l . A v e a m pe l u n ă 800 de f ranc i [ . . . ]

1 Soluţia aceasta nu mulţumi pe foştii miniştri acuzaţi şi, îndeo­sebi, pe Lascar Catargi, care voia o reabilitare publică. Iată ce scria în această privinţă Maiorescu lui lacob Negruzzi, ia 8 febr. 1878: „Una din cauzele acestor covîrşitoare supărări ale mele este şi prezenţa lui Lascar Catargi aici, care ne adună în toate serile ca să dezbatem asupra atitudinii noastre ca partid şi ca foşti miniştri acuzaţi. In orice caz, vom protesta în contra retragerii acuzării. însă cum?" (I.E. Torouţiu, Studii şi doc. lit., 1, p. 10.) Şi, în adevăr, Lascar Catargi trimise o scrisoare principelui Carol la 9 febr. 1878, în care, după ce-i aducea aminte că el îl împiedicase să abdice în martie 1871, se declara nemulţumit cu simpla retragere a acuzării şi cerea să fie trimis în judecata Curţii de Casaţie. Cum nu i se putea da o astfel de satisfacţie, ei nu se mai prezentă domnitorului mulţi ani; în deosebire de ceilalţi foşti miniştri acuzaţi, ce se prezentară de îndată ce acuzaţia fusese retrasă.

313

Timpul din 27 ianuarie 1877 îşi anunţă, în adevăr, reorganizarea şi retragerea rezervei, pe care o făcuse în public P .P . Carp faţă de directivele ziarului. în acest» chip se semnala, de fapt, trecerea conducerii în mîinile lui Titu Maiorescu, aflat atunci în afară de Parlament.. Şi după conţinut, dar şi după amănuntul pur formal al datării editorialului din 29 ianuarie sub dubla da tă : Bu­cureşti 28 ian./9 fevruarie, felul lui obişnuit de a data orice, îi putem fixa primul articol la 29 ianuarie 1877. Chiar din al doilea găsim, de altfel, afirmarea cunoscutei poziţii junimiste de apărătoare a Constituţiei, deopotrivă de ostilă şi reacţiunii şi radicalismului liberal: ..Dacă ar cuteza cineva să ridice stindardul reacţiunii, scria el, asigurăm pe toţi că nu noi am rămînea cei din urmă pentru a combate tendinţele reacţionare şi ideile despotice, de la care nu putem aştepta nici un bine".

Articolele lui Maiorescu, aproape zilnice, se recunosc uşor şi prin revenirea temelor lui obişnuite, fără ca ele să aibă vehemenţa şi strălucirea pasională a articolelor iui Eminescu; una din ele era, fireşte, lupta împotriva „frac­ţiunii libere şi independente" de la Iaşi, al cărei exponent principal, N. Ionescu, intrase in guvernul lui Brătianu ca ministru de Externe. Interpelarea lui M. Kogălniceanu împotriva „fracţiunii", ai cărei membri cumulau diverse ocupaţii cu cea de profesor, fără a şi-o îndeplini, nu putea fi decît binevenită lui Maiorescu pentru a-i ataca: pe N. Ionescu, profesor şi ministru, pe P . Suci« şi pe Gr. Ureche, profesori şi membri la Curtea de Apel, pe Şt. Şendrea, profesor şi agent diplomatic, pe Al. Gheorghiu, profesor şi deputat, pe Andrei Vizanti, profesorul de literatura română, autorul unei singure broşurele, lecţia de deschi­dere, cu dedicaţia „hune munus" în loc de „hoc munus", pe St. Emilian etc. Masca ştiinţifică li se scosese mai de mult acestor profesori fără nici o activitate ştiinţifică ; li se smulgea acum şi masca „abnegaţiei naţionale", do-vedindu-li-se o politică de căpătuială. Senatul vota o mo­ţiune drastică, cerînd guvernului să ia măsuri „în privinţa profesorilor cari au părăsit catedrele lor şi astfel compro­mit viitorul unei întregi generaţii". N. Ionescu continua totuşi să rămînă pe băncile guvernului. Activitatea zia­ristică a lui Maiorescu era însă absorbită în bună par te

314

de chestia de la ordinea zilei a dării în judecată a guver­nului conservator al lui Lascar Catargi, ce învrăjbise şi înverşunase raporturile dintre part ide; de aici polemici zilnice împotriva „radicalilor" şi a membrilor comitetului de acuzare.

Evenimentele externe se precipitau însă în aşa chip, încît înăbuşeau larma certurilor interne: războiul ruso-turc bătuse la uşă. Oamenii noştri politici (M. Kogălni-ceanu, D. Sturdza, conservatorii şi chiar şi primul minis­t ru Ion Brătianu) erau pentru păstrarea neutrali tăţ i i ga­rantate prin t ra ta tul de la Paris. Singur domnitorul Carol dorea o participare la război alături de ruşi şi izbuti în­cetul cu încetul să-1 înduplece şi pe Brătianu, care în întîl-nirea de la sfîrşitul lui septemvrie 1876 de la Livadia cu Ţarul Alexandru II şi cu cancelarul Gorciakoff, pusese bazele unei viitoare convenţii pentru trecerea armatelor ruseşti prin România. Cinci veni momentul semnării acestei convenţii, domnitorul chemă în consiliu pe toţi fruntaşii polit ici; fiind încă sub acuzare, foştii miniştri conservatori nu fuseseră chemaţi, dar cei mai mulţ i liberali se decla­rară pentru păstrarea neutrali tăţ i i , afară de Brătianu, Rosetti şi Kogălniceanu, care şi înlocui pe N. Ionescu la .Ministerul de Externe.

Convenţia cu Rusia se încheiase la 4 aprilie, iar trupele ruseşti pătrunseră în ţară la 11 aprilie. Cum Senatul fu­sese dizolvat încă de la 23 martie, modificîndu-se legea electorală prin decret, alegerile avură loc la 8—13 aprilie. Senatul putu fi astfel convocat la 14 pentru a ratifica o convenţie care şi intrase în funcţiune. Prin aceste ale­geri pătrunseseră în Senat foştii miniştri conservatori Lascar Catargi, P . Carp, V. Boerescu şi G. Gr. Cantacuzino.

în Istoria contemporană a României, Maiorescu se arată favorabil convenţiei noastre cu Rusia, criticînd mai ales pe Ion Ghica (autorul broşurii O cugetare politică, 1877) şi pe D.A. Sturdza, pentru că se arătaseră partizanii absoluţi ai neutral i tă ţ i i ; în nota de la p . 115—116 arată că „Lascăr Catargi nu a fost chemat la acea consultare şi nici nu putea să fie chemat. De abia cu 12 zile înainte, Camera liberală votase acuzarea definitivă a celor şase miniştri conser­vatori pentru «crime şi delicte». Ar fi fost o monstruozitate cinst i tuţ ională ca în acelaşi t imp să fie chemaţi de guvern

315

la consultare politică ! Dacă ar fi fost chemaţi, unii dintre ei, deşi nu Lascar Catargi, s-ar fi arătat desigur partizani ai războiului în contra turcilor."

Dacă unii dintre conservatori ar fi înclinat spre Rusia, nu se poate spune tot aşa şi de junimişti . Termometrul at i tudinii lor îl avem în discursurile lui P .P . Carp din şedinţele Senatului din 17 aprilie şi 23 aprilie 1877, cu ocazia Convenţiei cu Rusia şi a Mesagiului1.

„Oricare ar fi votul dv., fie pentru, fie contra, el nu poate fi liber [...] şi oricare ar fi răspunderea materială ce va rezulta din votul nostru, eu resping cu toate puterile răspunderea morală a unui act făcut în asemenea condiţii, şi oricît de slab ar fi glasul meu, sunt sigur că în aceste priviri el va răzbate dintr-un unghi al ţării în altul". îşi exprima apoi teama ca această convenţie să nu se transforme într-o alianţă.

„Pentru mine, convenţia de faţă nu este decîL începutul unei politici pe care eu nu pot să o aprob, nu este decît începutul unei alianţe care are să se sfîrşească cu coope­raţia armatei noastre dincolo de Dunăre: şi atunci voi întreba, ce foloase putem primi noi din o asemenea alianţă, ce ne va impune sacrificii enorme."2

Şi încheie: „Votez contra acestei conTenţii, pentru că ea, fără nici

un temei, schimbă bazele pe care t ratatul de Paris a aşezat starea politică a României. Votez contra acestei convenţii, pentru că este primul pas al unei alianţe care, în schimbul unor mari sacrificii, nu ne va da nici un folos."

Cu aceeaşi ati tudine revenea în discursul la Mesagiu de la 23 aprilie: „Eu zic că nu era nevoie, pentru a ajunge la acest rezultat, de a părăsi, înainte de vreme, o garanţie colectivă şi a o înlocui cu o garanţie unilaterală".

S au : „Aţi zis că suntem părăsiţi de Europa, ca să deveniţi

beligeranţi. Să dea Dumnezeu ca evenimentele să mă dez­mintă ; dar sunt sigur că aveţi să treceţi ca aliaţi peste Du­năre."3

1 P . P . Carp , Discursuri, I, p . 129. 2 P . P . Carp, Discursuri, I, p . 131. 3 P . P . Carp, Discursuri, I , p . 134 şi 135.

316

Iată adevărata atitudine a junimiştilor faţă de con­venţia şi de participarea la război. [...]

Pentru a reveni la Timpul, ziarul publică la 19 aprilie convenţia cu Rusia; iar în numărul de la 26 aprilie publică o declaraţie scrisă probabil de Maiorescu, în care arată că se ratificase de Camere convenţia cu Rusia, după ce arma­tele ruseşti trecuseră Pru tu l ; încheia apoi:

„ în faţa acestor fapte împlinite, în faţa unor împreju­rări de la care poate atîrna viitorul statului nostru, noi conservatorii credem ca ar fi nepatriotic şi inoportun de a crea guvernului, căruia evenimentele i-au încredinţat soarta ţăr i i , dificultăţi în chestiile exterioare.

Opinia noastră despre acest guvern este cunoscută, ea nu s-a schimbat întru nimic. Pentru moment însă cre­dem că o polemică în contra politicei sale din afară nu este la locul ei."

Sub presiunea acestor evenimente, rolul lui T. Maio­rescu la Timpul se sfîrşise; se retrase deci, identificindu-i-se pentru ultima dată colaborafia în articolul de la 23 aprilie. Chiar din notiţa din însemnări se vedea, de alt­fel, că era, ca şi Carp, împotriva convenţiei cu Rusia1. [...]

1 însemnări, I , p . 276.

III

1. Reintrarea în Cameră la 24 ianuarie 1878 şi lupta pentru invalidarea lui. 2. Chestiunea ratificării tratatu­lui de la Berlin şi a convocării Constituantei pentru modi­ficarea art. 7. 3. Primul discurs al lui Maiorescu de la 28 sept. 1878 în chestiunea convocării Constituantei. 4. Al doilea discurs de la 7 febr. 1879. 5. Atitudinea

lui P.P. Carp în aeeastă chestiune.

1. Cu o majoritate precară în Senatul ales încă sub Las­car Catargi, Brătianu îl disolvă la 23 martie 1877 şi con­voacă colegiile electorale pentru 21—26 aprilie. Surprins Insă de mersul grăbit al evenimentelor, adică de inceputu! războiului ruso-turc şi de necesitatea ratificării de Parla­ment a Convenţiei de la 4 aprilie 1877 încheiată între noi şi ruşi, am spus că a trebuit să modifice legea electorală pentru a putea face noi alegeri, între 9—:13 aprilie, şi că dintre conservatori au intrat în Senat Lascar Catargi, P . Carp, V. Boerescu şi Gh. Gr. Cantacuzino. Convenţia fu ratificată la 16, 17 aprilie.

La 20 ianuarie 1878, Maiorescu notează: „aud că sunt candidat al conservatorilor la alegerea de deputat al co­legiului I de Iaşi la 23 şi 24 ianuarie". Iar la 24: „am fost ales, într-ade?ăr, deputat al colegiului I de Iaşi, după care, la 25 ianuarie, acuzarea în contra miniştrilor a fost pur şi simplu retrasă de către Cameră". Astfel se isprăvea îiîomenia dării în judecată a guvernului Lascar Catargi — iar Maiorescu intră iarăşi în viitoarea acţiunii parlamen­tare .

Reintrarea nu avea totuşi să se întîmple fără una din acele înscenări, care nu depăşeau poate nivelul cultural a l epojei şi se repetau destul de des. dar care, prin situaţia

aia

proeminentă a victimei şi prin răzbunarea firească a talen­tului de a-şi păstra în chihlimbarul operei sale trupurile fosilizate ale adversarilor, avea să rămină în amintirea tuturor cunoscătorilor istoriei noastre politice. Validarea alegerii lui întîrzia de a veni în discuţia Camerei1 [...] Cererea de invalidare fusese respinsă, dar în şedinţa de la 6 februarie 1878 „fracţionistul" ieşean A.D. Holban (de­venit mai tîrziu junimist) izbuti totuşi sa obţină institu­irea unui „comitet judiţiar", compus din Locusteanu, Patărlăgeanu, Dimancea, Pantazi Ghica şi Eraclide, ca să „ancheteze" alegerea. Raportul conchise la invalidare, iar în şedinţa de la 1 aprilie 1878, cu toată opoziţia preşe­dintelui C A . Rosetti, care spusese: „Nu este permis, mai cu seamă unui partid democratic, să atace o alegere pentru opiniunile filozofice ale candidatului", A.D. Holban îî atacă pe Maiorescu pentru că susţinea „materialismul abjectului Schopenhauer, care propagă concubinatul, drep­tul bătăi i cu biciul, dispreţul amorului de patrie şi senti­mentelor de onoare. Aceste lucrări sunt bune la sălbatici, nu la noi!" Au lipsit numai 3 voturi pentru ca propunerea

1 Iată ce scria lui I. Xegruzzi la 8 febr. 1878: „Interpelarea lui Beizadea Viţică (Grigore Sturdza) asupra condiţiilor de pace, care se va dezbate în Senat mîine, este signalul acţiunii noastre, pe care însă nu cred că e prudent a o comunica într-o scrisoare. En attendant, impresia tuturor este că [...] ministerul joacă o infamă comedie, cel puţin Kogălniceanu şi CA. Rosetti, dacă nu şi (principele Carol).

Dovada pentru aceasta e amînarea votării asupra alegerii mele, şi aceeaşi amînare pare a o face şi cu generalul Florescu.[...] Nu s-ar putea face o manifestare a alegătorilor din col. I în care să pro­testeze în contra nereprezentării în Cameră a celui mai important Colegiu în împrejurările de faţă? O depeşă a lui Beizadea Grigore cu ceilalţi? Ai cetit în Timpul articolul lui Eminescu (care nu-şi poate stăpîni indignarea) şi, prin urmare ştii, ce s-a petrecut. Şi România liberă le-a aruncat un strigăt de indignare." (I.E. Torouţiu, op. cit.r I. p. 10.) Scrisoarea e din ziua de 8 februarie 1878, adică a respingerii primului atac al lui A.D. Holban, care izbuti totuşi să obţină apoi instituirea unui „comitet judiţiar" şi să amîne validarea lui Maiorescu. Protestul alegătorilor de la Iaşi organizat prin Iacob Negruzzi a avut Ioc, după cum reiese din scrisoarea din 26 febr. 1878 a lui Maiorescu cătră acesta: „Şi eu găsesc protestul alegătorilor în chestia mea foarte bun şi cred că poate fi de oarecare însemnătate mai tîrziu de a-1 fi dat. E bine să putem arăta odată că înşişi radicalii au surpat temelia vieţii constituţionale, împiedicînd sub pretexte greşite alegerile opo­ziţiei. Trimiteţi protestul cu cîte subscrieri are: non numerantur sed ponderantur." (I.E. Torouţiu, op. cit., 1, p. 11.)

319

de invalidare să nu obţină cele două treimi de voturi ce­rute de lege1.

Cu astfel de greutăţi pătrunse, în sfîrşit, Maiorescu în Cameră şi, cum ceilalţi doi deputaţi conservatori, D. Donici şi G. Gîţă, nu erau vorbitori, ajunse singurul reprezentant al ideii conservatoare în cameră din 1878. Acuzaţia de adept al lui Schopenhauer avea să revină, de altfel, adese în pole-micile duse împotriva lui.

1 în această chestiune, articolele lui Eminescu din Timpul, S februarie şi 9 aprilie 1878. în primul, intitulat Contestarea alegerii d-lui Maiorescu (ed. I. Creţu, op. cit., II , p. 215), după ce face elo­giul rolului lui Maiorescu în cultura românească, intră în amă­nuntul celor cinci motive de contestare ale lui Holban, dintre care a! patrulea suna în redactarea lui Eminescu: „D. Maiorescu aparţini? unei şcoli filozofice periculoase, căci Schopenhauer şi Max Stirner spun că: «forţa primează dreptul» etc. Aicea citează o frază în fran­ţuzeşte, ce avea acest cuprins. întrebat de un deputat cine susţine aceasta, d-sa răspunse: Schopenhauer." La care Eminescu replică: „E absolut neadevărat că Schopenhauer ar fi zis vreodată că «forţa primează dreptul ». D. Holban a citat în franţuzeşte un pasaj din Max Stirner şi cu neruşinare 1-a atribuit lui Schopenhauer, spre a amăgi o adunare incultă, ce nu-i putea controla nici ignoranţa sa, nici reaua sa credinţă... D. Holban atribuie deci lui Schopenhauer idei, pe care acesta le numea şarlataneşti şi idei de stirpitură, insultă memoria unui geniu, al cărui nume nu e vrednic să-1 pronunţe, dă o idee min­cinoasă despre scrierile filozofului, pentru a contesta alegerea cole­giului I de laşi." După ce Holban reuşi să obţină instituirea unui „comitet judiţiar" şi chestia reveni în dezbaterea Parlamentului în şedinţa de la 1 aprilie, Eminescu mai scrise un articol Domnul Holban şi Arthur Schopenhauer, de la 9 aprilie 1878 (ed. 1. Creţu. op. cit., II, p. 300). Holbau spusese: „Eu în rîndul trecut v-am indicat printr-o citaţiune care erau doctrinele acelui candidat, şi acea indi­care mi-a atras critice şi graţiozităţi incivile din partea lui Maiorescu într-o foaie a sa, taxîndu-mă de ignorent. D-lor, nu voi trece nici de filozof, nici de învăţat universal, dar ţin să constat că tot ce zic este exact, ţin să probez că am dat o interpretare justă, veridică înaintea dv. în privirea doctrinei acestei scoale funeste, care în Moldova se numeşte Noua direcţie şi al căreia d. M. este şi fondatorul şi marele profet, fată, am aicea evanghelia acestei scoale, Convorbirile literare, unde sunt traduse şi propagate^ de d. Maiorescu principiile lui Scho­penhauer..." Şi mai departe: „înainte de toate, partidul naţional de­mocratic şi liberal are de cea dintîi datorie să apere proprietatea, onoa­rea, castitatea familiei, patria..., are datoria să propage în popor onoa­rea, moralitatea, virtutea... iar nu materialismul abjectului Scho­penhauer, care" e t c . . (vezi pasajul din text). Acuzîndu-1 că-1 confundă pe Schopenhauer cu Stirner, Eminescu exclamă: „D. Holban zice că filozoful în cestiune e contra proprietăţii! Neadevărat! Că e contra castităţii familiei. Xeadevărat. Contra onorii, a virtuţii, a morali-

220

Prezenţa în senat a lui P. P. Carp ne dă putinţa preciză­rii acţiunii lor comune şi a unor nuanţe în atitudinea politică. Potrivit liniei sale de o viaţă întreagă, P. Carp se opusese, după cum ştim, cooperării cu ruşii şi deci convenţiei de la 4 aprilie 1876; după armistiţiul de la Adrianopole şi după pacea de la San-Stei'ano, atitudinea lor, ca şi acea a conservatorilor, se îndîrji mai mult în opoziţie. La Senat, D. Ghica, Manolache Kostake, P. Carp, V. Boerescu etc. propuseră chiar o moţiune de blam, prin care susţineau că „guvernul nu mai are destulă autoritate pentru a apăra interesele ţăr i i faţă de viitorul congres de la Berlin". Singura victimă a acestor atacuri avea să fie mai tîrziu M. Kogălni-ceanu, semnatarul Convenţiei cu Rusia de la 4 aprilie 1877. Deocamdată el reprezintă alături de Brătianu ţara în faţa Congresului de la Berlin (i iunie — 1 iulie 1878), care fu o mare decepţie pentru noi, [...] adică ne impunea amestecul străinilor în chestiunile interne ale ţării . Tratatul ni se co­munică oficial la 4 august, iar Parlamentul se redeschise la 15 septembrie. Senatul vota o moţiune autorizînd guvernul de a se conforma tratatului de la Berlin. [...] Guvernul mai fu invitat ca ,,cel mult în cursul sesiunii ordinare de trei luni să adune o Adunare constituantă de revizuire", în vederea modificării articolului şapte.

3. La Cameră se propuse aceeaşi moţiune, cu deosebirea că nu se mai preciza data Adunării constituante de revizuire, în şedinţa de Ia 28 septemvrie 1878, Maiorescu (împreună cu ceilalţi deputaţi, D. Donici, Se. Rosetti, G. Gîţă) prezintă o moţiune, în care [...] afirmă numai că „este cazul de a se aplica imediat art. 129 din Constituţiune pentru convocarea Adu­nării legiuitoare de revizuire" şi şi-o susţinu printr-un

lăţii... De trei ori neadevărat... Şapte neadevăruri nemaiauzite prin colosala lor sfruntare, prin lipsa de ruşine a acelui ce cutează sa le pronunţe. Schopenhauer e unul din cei mai aprigi apărători ai proprie­tăţii, castitatea o arată ca p virtute principală şi ca temeiul familiei, sentimentul de patrie e-n ochii lui atît de mare, încît în scara virtuţi­lor omeneşti sacrificarea pentru patrie e aproape de sfinţenia depli­nă, de asceză ; el cere aspre legiuiri pentru păstrarea onorii cetăţeneşti, combate însă le point d'bonnneur al evului mediu, care etc. In fine, în veacul nostru nu există nici un singur filozof care să fi stabilit atît de înalte ideale de moralitate ca tocmai înţeleptul de la Frank­furt."

22 321

discurs1, arătînd nevoia de a nu complica situaţia prin amâ­narea inutilă a convocării Constituantei, prin care se cerea de statele apusene emanciparea evreilor2. Viitoarea lui atitudine faţă de această chestiune se străvede de pe acum3. „Eu unul, declară el, în chestia israeliţilor, am vederi radical deosebite de acelea ale «fracţiunii libere şi independente»' (care era antisemită). Le-am avut totdeauna, le voi avea întotdeauna, şi cred că sunt bun patriot că le am aşa. Cu toate acestea, tocmai eu mă văd chemat a vă declara că am fost foarte dureros atins, cînd am văzut tractatul de Berlin amestecîndu-se in această chestie internă a noastră. Eu, care de altmintrelea sunt de opinia că articolul 7 nu era bine să figureze de loc în Constituţia noastră, îmi pare rău că au venit străinii sa ne spună ce să facem cu acel articol.' ' Cu această rezervă de dem­nitate naţională, fără legătură însă cu fondul chestiunii, arată că era patriotic „de a ne supune imediat tratatului de

1 T. Maiorescu, Discursuri- parlamentare, II, p . 177. Despre această cuvintare, serie în însemnări, I, p. 317: .,Cuvîntarea mea din Ca­meră asupra tratatului de la Berlin şi în contra ministerului Brătianu 3a 30 sept. ţinută de la ora 4 — 6 a făcut senzaţie şi mi-a adus neîndoios succes din partea adversarilor. Monitorul despre acestea. O public româneşte şi franţuzeşte."

2 Atitudinea iui favorabilă faţă de evrei e cunoscută de mai de mult încă din lupta împotriva şcoaiei naţionaliste a lui Simion Bărnuţ, cînd se pusese pe terenul ideilor de umanitate şi liberalism. ..Contra ultimei consecinţe a şcoaiei Bărnuţiu de a opri comerciuî străinilor şi de a goni pe toţi străinii şi mai ales pe evrei afară din tară ca periculoşi existenţei române, opunem ideile fundamentale de umanitate şi de liberalism, pe care sub nici un cuvînt, pentru nici un timp şi cu nici un pretext nu este permis a le înfrînge". serie el încă din 1868 în Dreptul public al românilor şi şcoala lui Bărnuţiu. Liberalismul lui în chestiunea evreiască intenţionase să şi-1 mani­feste în Cameră în discursul din şedinţa de la 31 ianuarie 1874 asupra reformei legii comunale, după cum reiese dintr-o scrisoare a lui P .P . Carp din 20 ianuarie 1874: „în privinţa legii comunale eu aş fi de părere să vorbeşti numai într-un caz a.d. în cazul cînd ai avea spe­ranţa de a obţine ceva în principiu. Aceasta nefiind, nu ştiu pentru ce ai da adversarilor tăi de azi o armă mai mult în mînă şi de ce ai sacrifica interese practice pentru teorii platonice. Va veni vremea unde vei putea apăra pe evrei cu mai bun succes şi poate cu o sigu­ranţă de izbutire cu atît mai mare, cu cît vei fi tăcut mai mult astăzi (sapienţi sat)." (I.E. Torouţiu, Studii şi documente Ut., V., p . 63.) Maiorescu n-a mai amintit de evrei în acel discurs — dar nu e fără interes de a-1 vedea pe Carp dînd lecţii de oportunism politic lui Maiorescu !

3 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, II, p. 198.

322

la Berlin şi în acest punct, cu riscul de a atrage asupra noastră impopularitatea obişnuită în asemenea lucruri".

Era, aşadar, necesara imediata convocare a Constituan­tei, rămînînd ca dînsa să decidă dacă vrea să consimtă la modificarea art.7. „Iată pentru ce am avut curajul a va •cere să declaraţi că acea Cameră care a proclamat indepen­denţa României [...] să-şi sfîrşească viaţa ei constituţională şi să lase prima direcţiune a viitorului României indepen­dente însuşi poporului român, care să se exprime prin libere alegeri"1.

4. Tergiversarea lui Brătianu venea, susţine Maiorescu, •din nevoia de a lăsa ca nemulţumirea ţări i [...] să slăbească, dar se poate că şi din nevoia realizării climatului favorabil discutării unei astfel de chestiuni. în şedinţa de la 7 februa­rie 1879, sub forma interpelării, Maiorescu reveni asupra necesităţii de a se convoca o adunare Constituantă, măguliri-•du-se că, poate în urma intervenţiei lui, guvernul ceruse Parlamentului declararea de revizuire. Cu acest prilej, ţinu o cuvintare în şedinţa de la 24 februarie2 împotriva moţi­unii minorităţii mai ales fracţioniste de a se vota nu numai o simplă declarare de revizuire, ci şi motivarea ei, sub cuvînt că, dacă in votarea principiului revizuirii ar putea fi o una­nimitate dictată de condiţiile t ra tatului ele la Berlin, ..din motivări ar ieşi divergenţa de opinie". „Este probabil, zicea el, că asupra motivelor nu ne unim, să facem un armis­tiţiu, votăm şi noi propunerea majorităţii d-voastră şi în discuţia publică fiecare îşi va face profesia de credinţă şi apoi în viitoarele Camere ele revizuire acei din noi care vom mai veni vorn avea ocazia să spunem ceea ce credem''.

Din acest discurs se explică zelul revizionist al lui Maio­rescu. în afară de convingerea că orice întîrziere a soluţio­nării chestiunii o va complica, nerecunoseîndu-ni-se inde­pendenţa, deşi politica de amînare e poate, de fapt, politica cea mai bună a statelor mici, atitudinea lui Maiorescu era dictată şi de spiritul lui ele toleranţă religioasă de origine masonică. Constituţia din 18G6 introdusese o clauză religi­oasă, pe care o credea intolerantă şi barbară; schimbarea ei

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I I , p . 220. 2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I I , p . 272.

22* 323

oît mai repede i se părea un aei de civilizaţie. „Noi nu repre­zentăm astăzi, susţinea el, ca în trecut poate, la gurile Dună­rii, omisiune ortodoxă, ci una naţională, a «gintei latine»; noi am fost creaţi aici ca stat constituţional de generoasa Franţă nu pentru că suntem ortodocşii Orientului, ci pentru că suntem sentinela gintei latine înaintate în Orient; pentru că ni s-a spus că avem naţionalitatea latină de susţinut în Orient." Şi apoi se întreabă „gintea latină are ea a face în special cu ortodoxia şi cu creştinătatea?... Religia, oricît ar fi ea de importantă, este o notă accesorie a naţionali tăţ i i ; sîngele, limba, aspiraţiile la o cultură comună, aceasta este gintea latină."

Pentru ce am impune gintei latine din Orient o ex­cludere religioasă? „Luaţi legile şi le faceţi oricît de res­trictive pe tărîmul economic şi social; a pune însă asemenea restricţii cu privire la religie, aceasta nu intră în ideile secolului de astăzi, şi a fost o mare greşală ce s-a comis cînd s-a introdus aceasta la 1861* în pactul fundamental al ţăr i i ." Pe locul unde suntem noi nu ne putem apăra în contra panslavismului în numele ortodoxiei, ci al gintei latine, continuînd să primim „germenele de cultură de acolo de unde le-am luat şi pînă acum, adică de la Oc­cident, şi nu de la nord"1.

* Evident eroare, de fapt 1866. 1 Că Maiorescu credea —- contrar guvernului — că orice amînare

a revizuirii art. 7 va aduce o agravare a chestiunii prin exagerarea pretenţiilor Puterilor apusene în favoarea evreilor, o constatăm şi dintr-o scrisoare a lui din 16 ian. 1879 către Iaeob Negruzzi. „La Berlin am aflat: I) că Bleichroder umblă din toate puterile după vînzarea drumului de fier către statul român în forma convenită cu mărginitul şi (după indicii sigure) neonestul Costinescu. Fiind lucrul dar aşa de folositor pentru bancherii din Berlin, trebuie să fie păgubitor pentru noi; II) că i s-a dat a înţelege lui Rosetachi ca nici să nu vie la Berlin, neputînd obţine nimic; III) că în chestia ovreilor tocmai în urma anunţatei călătorii a lui C A . Rosetti s-a înţeles gu­vernul german cu cel englez şi francez de a respinge orice recunoaş­tere a României, pînă cînd nu se va rezolvi chestia izraelită. (Républ. franc, nu mai probează nimic de cînd este în opoziţie cu guvernul actual francez.) Acum însă prin tergiversarea guvernului nostru, Puterile nu se mulţumesc cu ştergerea art. 7 din Const., ci aşteaptă şi legea ulterioară asupra izraeliţilor. Et voilà ce qu'on a perdu en ne pas faisant ce que nous autres de l'opposition avions proposé au mois de Septembre de l'année passée (c'est-à-dire la convocation immédiate de la Constituante)." (I.E. Torouţiu, op. cit., I, p. 12.)

324

întreaga chestiune evreiască era, aşadar, privită numai prin prisma toleranţei religioase, atî t de scumpă lui Ma-iorescu, şi fără alte anticipări asupra modalităţii de rezol­vare a ei din punct de vedere al politicei naţionale sau economice.

Aceleaşi vederi le avea şi Carp, dar numai cu privire la urgenţa convocării Constituantei. Deşi membru al opo­ziţiei, el primi eh 13X Sri fie raportorul legii la Senat. Luînd cuvintul în şedinţa de la 28 februarie 1879, se dezvinovăţise de învinuirea de a colabora cu partidul liberal, el, care totdeauna se pusese pe terenul intangibilităţii Constituţiei. Nici acum nu era pentru modificarea ei în sens liberal; „precum nu le dau dreptul adversarilor s-o modifice în sens mai liber decît este astăzi, tot asemenea şi mie îmi refuz dreptul de a o modifica în sens mai restrictiv", declara el. Modificarea Constituţiei era numai o cerinţă a tratatului de la Berlin şi se limita la articolul 7. Revenise apoi asupra părerilor sale în chestia evreiască cunoscute încă de la 1866: „Singura cale ce poate să ne scape este munca pe cale economică; căci, în concurenţa evreilor, eu nu văd decît un stimulent de a dezvolta pe cîmpul economic o muncă mai intensivă decît aceea de astăzi. Convingerea mea este că, dacă am da toţi evreii afară, noi, în loc de a propăşi economiceşte, ne-am întoarce la lenea noastră tradiţională şi am reveni la starea de acum 50 de ani."

Acţiunea celor doi conducători junimişti în chestia necesităţii revizuirii imediate a Constituţiei era, aşadar, uni tară; lumina sub care aveau să-i privească rezolvarea nu va mai fi însă identică.

IV

1. Alegerile pentru Constituantă din mai 1879. 2. Proiec­tul de modificare a art. 7. redactat de V. Conta în numele minorităţii devenită majoritate. 3. Discursul rostit de T. Maiorescu la 10 sept. 1879 în numele partidului con­servator. 4. Proiectul guvernului şi discursul de apro­bare al lui T. Maiorescu de la 6 oct. 1879. 5. Aprecieri asupra schimbării atitudinii lui T. Maiorescu. 6. Atitu­dinea rectilină a lui P.P. Carp; discursul lui de la 28 sept. 1879. 7. Atacurile lui I.C. Brătianu împotriva lui T. Maiorescu. 8. Divergenţa de M. Eminescu şi de P. Carp. 9. Dislocări în sînul „Junimii" pe chestia

evreiască.

1. Alegeri le p e n t r u C o n s t i t u a n t ă a v u r ă loc în m a i 1879; d i n t r e conserva tor i , r euş i ră Lascar Gatarg i , Manolache K o s t a k e , V. Boerescu, I . S t r a t , N . Kre ţu lescu e tc . la S e n a t ; iar la C a m e r ă , P . Carp la Vas lu i , Al . L a h o v a r i , fraţ i i Ne-.gruzzi. Deşi „ f rac ţ iunea l ibe ră şi i ndependen tă ' ' ii opusese c a n d i d a t u r a lui Vasi le Alecsandr i , s u s ţ i n u t ă şi de guve rn , Maiorescu izbut i la colegiul I de Cameră la Iaş i . „ î n c ă d i n apr i l i e , a m fost d in nou la Iaş i , no tează el în însemnări1, unde c o m i t e t u l în ches t iunea evre iască a î m p i n s luc rur i l e m a i depa r t e decî t doream eu.

Apo i a m fost ales acolo la 3 şi 4 m a i , de colegiul î n t i i , cu 65 de v o t u r i con t r a 39 Vasile Alecsandr i . Mare u i m i r e , a i m e i bucuroş i , m i e ap roape indi ferent . " 2

1 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 323. 2 în privinţa aceasta, scrisoarea iui lacob Negruzzi de la 15 apri-

äie 1878 către Maiorescu, publicată în Torouţiu, op. cit., [II : „Carp ţi-a scris că Kogălniceanu, împreună cu belferii, au pus candidatura lui Alecsandri în coleg. I. Adunare contra ta. De îndată ani expe-

.326

2. Camera de revizuire se deschise la 22 mai 1879; şi în sînul ei se constitui o„comisie de iniţiativă parlamentară" pentru noua redactare a articolului 7; proiectul prezentat de ea şi combătut de guvern fu totuşi aprobat de patru secţiuni din şapte şi prin raportorul său Vasile Conta fu redactat definitiv astfel:

Proiect de dispoziţiuni constituţionale destinate a înlocui ari. 7 din

Constitutione Art. 7. Străinul, de orice credinţă religioasa, poate dobîndi

însuşirea de cetăţean român îndeplinind condiţiunile şi formele urmă­toare:

Va adresa către Domn cererea sa de naturalizare, arătind capi­talurile, statul său, profesiunea sau meseria ce exercită şi voinţa de a-şi statornici domiciliul pe teritoriul României.

Dacă, după o asemenea cerere, petiţionarul va locui zece ani în ţară şi dacă prin purtarea şi faptele sale va dovedi că este folositor ţării, Corpurile legiuitoare îi vor putea acorda împămîntenirea.

Vor putea fi scutiţi de stagiul de zece ani acei care vor fi adus in ţară industrii, invenţiuni utile sau talente distinse, care ar fi fon­dat în ţară stabilimente mari de comerciu sau de industrie.

Asemenea vor putea fi scutiţi de stagiul de zece ani străinii năs­cuţi şi crescuţi in România, din părinţi născuţi in România şi care nici unii, nici alţii nu s-au bucurat vreodată de o protecţiune străină. Asemenea vor putea fi scutiţi de stagiul de zece ani străinii născuţi şi crescuţi în ţară, care nu se vor fi bucurat vreodată de o protecţiune străină şi care vor fi obţinut bacalaureatul in şcoalele române.

împămîntenirea nu se poate acorda decît în mod individual, prin lege votată de Corpurile legiuitoare, sancţionată şi promulgată de Domn.

diat la Mirceşti pe Mitică Rosetti ca să roage pe Alecsandri să-şi retragă candidatura şi, la urmă, să-i explice că noi suntem angajaţi şi că, cu toată părerea de rău, nu-1 putem vota". Demersul n-a iz­butit ; Alecsandri a candidat şi a căzut. Iată cine candida din partea „belferilor", adică a „fracţiunii libere şi independente": Colegiul I, Cameră: V. Alecsandri; col. I I : Colonel Danga; col. I I I : Se. Pas-tia, A.D. Ilolban, Al. Gheorghiu, Al. M. Şendrea ; col. IV: V. Gheor-ghian; col. I Senat: V. Adamachi; col. i l : Dr. A. Fătu. Din partea grupului junimist: !a Cameră: T. Maiorescu, T. Ciupercescu, G. Mîr-zescu, I.C. Negruzzi, C. Cerchez, V. Conta. La Senat: P. Mavro-gheni, P.P. Carp.

327

însuşirea de român se conservă şi se pierde, conform dispoziţii­lor cuprinse în codicele civil. O lege specială va determina modul prin care străinii îşi vor putea stabili domiciliul pe teritoriul Româ­niei.

Numai românii şi cei împămînteniţi pot dobîndi imobile rurale în România. Străinii nu pot dobîndi asemenea imobile decît prin succesiune ab-in tes tat.

3. Proiectul fu primit de majoritatea delegaţilor la 3 iulie; neaprobîndu-1, guvernul Brătianu îşi dădu demisia, pentru a se reface la 11 iulie tot sab Brătianu şi cu intro­ducerea lui M. Kogălniceanu şi a foştilor miniştri conser­vatori daţi în judecată, V. Boerescu şi N. Kreţulescu. Noul guvern aprobă proiectul comisiunii, aşa că la 4 septem­vrie începură dezbaterile publice asupra lui. Intervenind în şedinţa de la 5 septemvrie 1879, Maiorescu ceru o amînare de cîteva zile pentru a da putinţa guvernului de a prezenta un contra proiect, dacă îl are, pentru că guvernul şovăia încă şi Brătianu se rostise cu o zi înainte: „Eu nu ader la proiectul d-voastră"1.

In ce-1 privea, Maiorescu îl aproba pentru că ştergea prohibiţiunea religioasă; proiectul mai admitea posibili­tatea naturalizării , dar garanta atî t proprietatea rurală, cît şi naţionalitatea noastră prin naturalizare individuală; el reprezenta opinia publică a ţăr i i . Adresîndu-i-se lui Brătianu, el îi imputa: „Cum? Adoptaţi programul ma­jor i tă ţ i i , t ra ta ţ i o lună sau două zile pe am ştiu ce bază, şi pe urmă veniţi cu alte idei ascunse?''

Propunerea de amînare fu respinsă la 6 septemvrie; dezbaterile asupra revizuirii art.7 se continuară de la 7—12 septemvrie, iar în şedinţa de la 10 septemvrie Maiorescu rosti al doilea discurs, de data aceasta în numele partidu­lui conservator2. „Primim propunerea, declară el, formu­lată de majoritatea comitetului delegaţilor, ca singura propunere care răspunde necesităţilor ţări i , ca singura pro­punere despre care sperăm că va găsi, prin argumentele ce i se vor da, înţelegere şi sprijin chiar în Europa occiden­tala. Ar fi fost negreşit mai potrivit ca această revizuire să se fi făcut din propria-ne iniţiativă, şi nu din obligaţii

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I I , p . 312. 2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I I , p . 338.

328

internaţionale. Dar aceste obligaţii le-am împlinit şi altă dată fără a înjosi demnitatea naţională, cum a fost cu ocazia Convenţiei de la Paris. Ne-am exprimat dorin-ţile noastre prin Divanul ad-hoc şi i-am recunoscut noi înşine Europei competenţa de a legifera pentru noi întru cele din afară. S-a făcut deci o demarcaţie: în ceea ce pri­veşte dreptul public internaţional, Europa să ne reguleze; iar noi, în ceea ce ne priveşte dreptul nostru public intern, faţă cu noi înşine, nu putem primi ca Europa să intervie." întrebarea e însă: era chestiunea evreiască o chestiune de drept public internaţional, ori de drept public intern; Art. 46 al Convenţiei preciza: „Moldovenii şi valahii de orice rit creştin se vor bucura deopotrivă de drepturile politice. Exerciţiul acestor drepturi se va putea întinde şi la celelalte culte." Convenţia dorea în principiu întin­derea drepturilor politice şi la evrei, dar pe cale de dispo­ziţii legislative. Şi, în adevăr, art. 16 din Codul civil clin 1865 dădea putinţă evreilor de a dobîndi naturalizarea individuală ca orice alt străin, cerînd-o Camerei. Numai Constituţia din 1866 prin articolul 7 introdusese o restricţie religioasa, care anula dorinţa Convenţiei şi dispoziţiile din art. 16 al Codului civil din 1865. Acest articol 7 ne-a adus toate încurcăturile de acum: „Cînd proclamăm azi că nu mai există restricţie din cauză de religie pentru ob­ţinerea drepturilor politice, cînd declarăm că orice străin de orice religie poate fi primit la bucurarea de drepturi politice prin naţionalizare, prin aceasta satisfacem cererea Europei' ' .

La apostrofa de amic al evreilor, el replică: „Din momentul cînd mi se garantează propria naţio­

nalitate, (evreilor) le doresc bună primire şi voi fi mulţumit cînd îi voi vedea bucurlndu-se în pace sub soarele României de ospitalitatea si de drepturile noastre".

Dar: „Ca amic al evreilor, ca unul care, cu neînsemnata mea

persoană, am fost citat în s trăinătate, de ori de cîte ori era vorba de chestia evreilor la noi: ca unul care am văzut cîteva afirmări ale mele, favorabile lor, citate în diferite broşuri asupra chestiei israelite; ca unul care păstrez aceleaşi sentimente şi aceeaşi atitudine faţă de dînşii şi astăzi", sfătuieşte pe evreii internaţionali, şi în specie

329

Alianţa israelită, să nu facă presiuni asupra noastră ca să nu revolte sentimentul demnităţi i naţionale.

„Nu poate România să admită ca străinii să se introducă în sînul ei prin impunerea străinilor, fără măcar să-şi dea osteneala să-şi documenteze dorinţa de a se împământeni.1"

4. Discuţia se continuă pînă la 12 septemvrie, cînd guvernul se văzu nevoit să-şi prezinte propriul Jui proiect, din care extragem părţile privitoare la evrei:

„în locul art. 7 din Constituţie, care se revizuieşte, se va pune următorul :

Art. 7. Diferenţa de credinţe religioase şi de confesiuni nu con­stituie în România o piedică spre a dobîndi şi a exercita drepturile civile şi politice.

§1. Străinii, de orice religie, vor putea dobîndi împămînteni-rea prin legi speciale şi individuale.

§ 2. Nu vor putea dobîndi, sub orice titlu ar fi, proprietăţi ru­rale — afară de vii, locuri sau case în oraşe — decît acei care vor fi cetăţeni români, respectîndu-se însă drepturile acelora, care le au după legile anterioare sau în virtutea tractatelor existente între Româ­nia şi alte staturi.

§ 5 . Se declară cetăţeni, pentru asta una şi singura dată, acei supuşi români de orice religiune care s-au asimilat cu naţiunea şi a căror nume şi calităţi se votează de către Corpurile legiuitoare de­odată cu această lege..." [...]

Cu prilejul votării acestui proiect ieşit din cedarea guvernului faţă de majoritatea delegaţilor, printre care erau şi delegaţii conservatori, Maiorescu ţinu al treilea şi ult imul discurs al său în chestia evreiască2, in şedinţa de la 6 octomvrie 1879, făcînd şi elogiul noului proiect, în care, în unele privinţi (de pildă, stagiul impus pentru împămîntenire, sau dreptul la proprietatea rurală), măsurile restrictive sunt mai mari decît în vechea Constituţie, şi «xaltînd şi meritul opoziţiei conservatoare, colaborînd cu majoritatea, a silit guvernul la concesii, i'ăcindu-1 să lucreze în conformitate cu simţimîntul ţări i .

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, IT, p. 370. 2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, 11, p. 374.

330

Proiectul fu votat în aceeaşi şedinţă (6 octomvrie 1879) cu o mare majoritate, iar de Senat la 11 octomvrie, după care Camera şi Senatul îşi continuară lucrările în calitate de Corpuri legiuitoare.

5. „Amic al evreilor", şi cu tot spiritul lui de toleranţă faţă de dînşii dovedit în atît de multe feluri, Maiorescu a luat de fapt o atitudine mai temperată şi mai restrictivă faţă de chestia evreiască, unindu-se cu majoritatea naţio­nalistă, împiedicînd împămîntenirea în bloc pe categorii şi căderea proprietăţii rurale în mîinile evreilor. Ce a putut interveni pentru a-i înăspri toleranţa manifestată de atî-tea ori înainte alături de Carp? în prima linie, probabil contactul cu ţara, adică cu ţara electorală, cu alegătorii ieşeni, în bună parte antisemiţi, şi cu prietenii lui politici ieşeni mai mult antisemiţi. O vedem din ultimele lui dis­cursuri cu claritate: „Această părere (proiectul majorită­ţ i i delegaţilor) nu este ea oare părerea majorităţii ţării şi nu este în spiritul mai unanim al ţării?" Sau: „Trebuie să recunosc că mai toţi oamenii inteligenţi şi independenţi din colegiu] I de Iaşi şi-au exprimat opinia lor în sensul opiniei formulate de majoritatea delegaţilor acestei Adu­nări , şi ştiu că această opinie a lor este cea mai sineeiă şi cea mai intens manifestată în ţară. Această opinie po­litică este, cu un cuvînt rezumător, opinia publică a ţării şi îndrăznesc să zic că încă unul din guvernamentalii d-voastră cînd s-ar prezenta din nou înaintea alegătorilor, zicînd că este contra acestei propuneri şi că ar vrea să dea mai mult evreilor, nu va mai fi reales."1

Adăpostirea lui îndărătul „opiniei publice" avea să-i atragă, după cum vom vedea, replica iui Carp: şefii nu se iau după opinia publică, ci opinia publică după şefi.

Se mai adaugă şi faptul că Maiorescu lucia în sînul partidului conservator şi, la urmă, chiar în numele lui, care, cum era şi firesc, luase nu numai o atitudine de opo­ziţie guvernului, dar şi în cadrul ideologiei lui. N-a in­fluenţat puţin nici presiunea imprudentă pe care voia să o exercite Alianţa israelită asupra noastră într-o chestiune internă: „Şi dacă pînă la un punct, apasă el, unii din noi

1 T . Maiorescu, Discursuri parlamentare 11, p . 329.

33 î

(adică el, în linia convingerilor de pînă acum) chiar de gîndeam la întinderea drepturilor evreilor în starea legisla­ţiei noastre de atunci, astăzi procedurile imprudente şi nedrepte ale Alianţei israelite ne silesc să ne punem în defensivă şi să ne gîndim mai Înainte de toate cum să ne apărăm în contra exigenţelor nelegitime şi injuste.

... Apoi aşa fiind, domnilor miniştri, cum voiţi d-voas-tră ca să faceţi introducerea elementului celui nou fie cu naturalizare individuală, fie în liste, fie în categorii, fără ca să fie cu buna şi voluntara primire a ţării? Şi ce soartă credeţi d-voastră că rezervaţi cu siguranţă noilor cetăţeni ce s-ar introduce violentîndu-se voinţa ţării?1 '

Cu totul neaşteptat, ii vedem apoi încheind printr-un apel la liberalismul paşoptist:

„Văd înaintea mea atîţia bărbaţi care au condus Ro­mânia de la 1848 încoace; văd pe aceia care se mîndresc că au venit în mijlocul poporului lor cu ideea libertăţii populare. Domnilor liberali de la 1848, aţi venit cu deviza Vox populi, coz Dei. Fost-a vreodată o chestie care să i'i fost aşa de populară ca aceasta? Puneţi-vă în fruntea aces­tei mişcări şi fiţi siguri că ţara vă va binecuvînta şi vă va sprijini Dumnezeu."1

Guvernul lucra poate din necesităţi internaţionale, a căror răspundere o avea mai mult decit opoziţia; libe­ralii s-ar fi putut insă reclama şi de la tradiţia lor paşop­tistă, a proclamaţiei de la Islaz, care cerea emanciparea evreilor. Un Maiorescu vorbind in numele ideii „libertăţii populare", al lui „Fox populi. vox Dei'' şi în frazeologia paşoptistă: „ţara vă va binecuvînta şi vă va sprijini Dum­nezeu" (el, liber cugetătorul!), e, în adevăr, un aspect cu totul neaşteptat, paradoxal.

6. Toleranţa lui Carp în chestia evreiască manifestată de la începutul acţiunii politice avea să rămînă egală cu sine pînă la urmă. Chestiunea evreiască devenise un punct nevralgic nu numai al politicei interne, ci şi externe încă din 1867, cînd, pentru a-şi asigura concursul „fracţiunii libere şi independente" antisemite de la Iaşi, I. Brătianu îngăduise izgonirea pe cale administrativă a cîtorva evrei

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare I I , 373.

332

de îa Bacău. Atitudine pe care Maiorescu o apreciase atunci1: „cu atît mai nechibzuita, cu cît, fără nici un folos, devine în ochii Europei apusene o provocare, tocmai în momentul cînd ţara avea trebuinţă de creditul din străinătate pentru drumurile de fer". Şi, în adevăr, semnele de dezaprobare ale Europei nu întîrziaseră să se arate din toate părţile şi mai ales din Franţa. Intrat în Parlament în toamna anu­lui 1867, Carp atacase guvernul în şedinţa de la 26 aprilie 1868 pe chestia „anarhiei administrative", deoarece „na­ţiunea nu poate fi răspunzătoare decît dacă noi, reprezen­tanţii ei, vom face o lege prin care să cerem persecuţiunea evreilor". Atitudine privită cu simpatie de principele Carol, care nota în Memoriile sale de la 16 aprilie: „în Cameră, Carp, singurul care e nepărtinitor în chestia evreiască, face o interpelare asupra întîmplărilor de la Bacău şi ceteşte circuîările confidenţiale ale lui Brătianu, în care acte, acela, ca ministru de Interne, însărcinează pe prefecţi să expulzeze pe evreii clin comunele rurale, pe cînd, pe faţă, ţinea cuvintări în contra «fracţiunii» antisemite. Astfel ministrul e atacat din toate părţile."

La 28 septemvrie 1879, Carp rosti unul din cele mai vehemente şi puternice discursuri prin rectitudinea intran­sigentă a caracterului dintr-o carieră însemnată prin atî-tea acte de intransigenţă ideologică:

„De la 1866, declară el, în luptă continuă cu fracţiunea, am zis că singura cale ce poate să ne scape este munca pe calea economică, căci în concurenţa evreilor eu nu văd decît un stimulent de a dezvolta pe cîmpul economic o muncă mai intensivă decît astă/ă. Convinge­rea mea este că, dacă am da pe toţi evreii afară, noi, în loc de a pro-păşi economiceşte, ue-am întoarce la lenea noastră tradiţională şi am reveni la starea de acum [50 de ani].*" E pentru darea dreptului evreilor în bloc, dar printr-o epocă de tranziţie ce trebuie fixată prin legi ordinare. „Cînd, după 10 —15 ani, vom avea convincţiunea for­mată prin experienţă, şi, dacă ne vom pune pe muncă, atunci incet-încet vom putea lărgi cercul, şi astfel, peste 30 sau 'i0 de ani, vom ajunge a împlini, în toată întinderea ei, dorinţa Europei".

„Votul art. 7. a fost votul unei Camere ce se supunea emoţiilor populare, şi azi putem vedea prin experienţă cîtă nedreptate au acei

1 T. Maiorescu, Istoria contemporană a României, p. 18. * Cuvinte omise de autor.

333

care vor să ne supunem emoţiunilor populare... Abia se votase arti­colul, şi s-a constatat că răul merge crescînd, căci răul a rămas şi ura a crescut. Noi am făcut din ura contra evreilor o dogmă de partid... Eu admit instinctul la o naţiune, admit ca ea să simtă că există un rău, precum fiece om cînd e bolnav simte că-1 doare; dar nu admit ca bolnavul să zică el: «iată doftoria ce trebuie să mi-o dea doctorul», Există un rău în ţară, un rău economic, un rău social; atît e dator curentul să ne arate, iar mijloacele de lecuire suntem noi datori a le arăta. Noi însă, în Ioc de a lumina poporul, cînd venim să primim inspiraţiuni de la dînsul, nu facem decît a prostitua inteligenţa pe care Dumnezeu a binevoit să ne-o dea. Şi acei care cred că au primit o cultură mai înaltă, aceia au datoria sacră dea veni, cînd poporul a ră­tăcit, să-i zică: nu merg după tine; tu ai facultatea de a simţi răub leacul rămîne la nevoie să-1 indic, iar datoria ta este să-1 urmezi."1

în urma acestei trufaşe declaraţii a primatului inteli­genţei, răspuns la adăpostirea lui Maiorescu după paravanul voinţei populare, Carp se abţinu de la votul revizuirii.

7. Al treilea discurs al lui Maiorescu în chestia evreiască (de la 6 octomvrie 1879) atrăsese din partea lui I. Brătianu această violentă replică2:

..Dacă onor d. Maiorescu ar fi vorbit în tot discursul d-sale în sensul cum a terminat, nu aveam decît să-1 aplau­dăm şi să-1 îmbrăţişăm. Dar în tot t impul cît d-sa a vorbit, m-arn gîndit la un lucru: întotdeauna am zis că aceia care vin de peste Carpaţi, dacă nu au simţimîntul l ibertăţi i dezvoltat, dar în simţimîntul naţionalităţii ne întrec pe toţ i . Ei bine, onor. d. Maiorescu a venit astăzi să facă la aceasta o patentă excepţiune: fiindcă tot discursul d-sale nu a fost românesc, nu a fost patr iot ic: d-sa a vorbit numai în numele d-Jui şi sunt încredinţat că în ţară nimeni mi este cu d-sa şi în străinătate cuvintele d-sale nu vor avea nici o autoritate."

Imputarea de a lucra în interesul străinilor eia i:na din armele politice ale t impului ; ce-î făcuse totuşi pe Brătianu să-1 învinuiasca pe Maiorescu de lipsă de patriotism, tocmai pe el care apărase proiectul majorităţii, aprobat la uimă şi de guvern, proiect prin care naturalizarea evreilor avea să se facă pe cale individuală, cu condiţii de stagiu şi de

1 P.P. Carp, Discursuri, I, p. 206. 2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, II, p. 388.

334

smerit şi prin vot al Parlamentului, ceea ce reducea şi aproape -anihila primejdia naturalizării în masă? Era poate prietenia -declarată în toate discursurile faţă de evrei şi mai ales stăruinţa neobosită de a grăbi şi provoca adunarea Consti­tuantei? încă de la 28 septemvrie 1878 el propusese un amen­dament: „Este cazul a se aplica imediat art . 129 din Consti­tuţie pentru convocarea Adunării legiuitoare de revizuire". Intenţia lui Brătianu era să amîne Adunarea Constituantei .şi poate chiar să o eludeze pentru a nu revizui articolul 7 sub injoncţiunea străinătăţi i . Dacă nu mergea pînă unde îl împinge intransigenţa ideologică pe Carp, care declarase: .„Eu cred că timpul acesta a venit, şi din t ratatul de la Berlin culeg binele care-1 conţine, şi acel bine este că ne sileşte să privim cu ochii deschişi acea chestiune, să o studiem mai bine şi să vedem ce măsuri trebuie să luăm ca să evităm răul întrucît ar exista" — nu e mai puţin adevărat că Maiorescu fusese mereu în coasta guvernului pentru a-1 sili la grăbirea alegerii Constituantei şi la revi­zuirea art . 7, cu argumente de logica şi de istorie, cu exem­ple luate din trecut şi mai ales din Tratatul de la Paris, pentru a dovedi că demnitatea naţională nu are nimic de suferit din amestecul străinătăţi i în legiferările noastre in­terne: „trag numai concluzia — declarase el la 28 septem­vrie 1878 — că este neserios a se zice că putem să nu exe-c i t ă m tractatul de la Berlin, fiindcă situaţia ţăr i i s-ar lă­muri foarte bine şi fără aceasta. Nu; situaţiunea ţări i va fi compromisă fără aceasta, şi, neexecutind complet t ratatul , ţara e în pericol." O astfel de grabă de a ne supune clauzelor t ra ta tu lui de la Berlin într-o chestiune în care rezistenţa publicului românesc era evidentă a calificat-o poate Bră­t ianu drept „neromânească", „nepatriotică"1, dar aceasta

1 Că toată acţiunea şi graba chiar a iui Maiorescu de a vota revi­zuirea Constituţiei venea din „europeianismul" lui, crezînd cu ne­putinţă de a rezista hotărîrilor Europei, ne-o dovedeşte, de pildă, şi o notă din însemnările lui pe data de 1 iulie 1878 (op. cit., I, p. 297): „în politică, ieri, alaltăieri şedinţe de noapte la Cameră, spre a vedea dacă avem să primim sau nu grelele hotărîri ale Congresului •de la Berlin. Eu nu mă duc de loc la ele, atit de mult mă scîrbeşte această comedie. Ca şi cînd am putea face altceva decît să le primim. Toată aceasta e numai agonia partidului roşu în România." E drept •că în sept. 1897 a adaus această notă: „Rău prevăzut ! Brătianu s-a menţinut încă aproape zece ani."

335

e, fireşte, numai o presupunere. Acuzaţia avea să se repete după obiceiul t impului şi mai tîrziu cu ocazia Convenţiei pentru răscumpărarea căilor ferate, cînd Maiorescu a repli­cat prin discursul împotriva „insinuărilor şi calomniilor", în şedinţa de la 16 ianuarie 1880 — legînd învinuirea de asum cu cea adusă în aceeaşi şedinţă: „In chestia israelitâ, spusese Brătianu, dîndu-se soluţia ce s-a dat, se credea că toţi vor fi împăcaţi ; cu toate acestea, s-au găsit români care nu numai că au vorbit acilea la tribună, dar au scris în străinătate zicînd: «guvernul şi majoritatea Camerei vă mistifică... r ' . 1

1 Procedeul de a ataca pe adversari ca nepatrioţi sau chiar v>n~ duţi străinilor intra în obiceiurile timpului şi în metodele lui I. Brătianu. Şi eu ocazia votării modificărilor Convenţiei pentru răscumpărarea căilor ferate cu societatea acţionarilor clin Berlin, Brătianu făcuse aluzii la lipsa de patriotism a unor români ce lu­crează cu străinii împotriva intereselor ţării, ceea ee adusese protes­tarea lui P. Carp şi Ï . Maiorescu în şedinţa Camerei de la 16 ianua­rie 1880. Era vorba de insinuarea că Maiorescu, avocat al societăţii drumurilor de fier, ar fi scris la Berlin pentru a se înăspri mai mult condiţiile m contra intereselor ţării. T. Maiorescu declarase categoric că era la mijloc o calomnie; că nu scrisese şi nici nu vorbise cu ni­meni în această chestiune. Brătianu pare a-şi retrage insinuarea, dar E. Costinescu produse înaintea Camerei vechea sentinţă, prin care Maiorescu fusese condamnat de un juriu „ca nedemn şi înşelă loi­al bunei credinţe"— despre care s-a mai vorbit in volumul ini ii. Totul, în T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, II , p. 418 — 457.

Relaţiile lui cu societatea drumurilor de fier au lăsat urme şi în nota din ianuarie 1879 (însemnări, Ï, p. 319). „La înapoierea din Berlin-A iena în Bucureşti am găsit aici pe Wölfel, fost deputat în Reichstag, din Merseburg (aşa-zisul izgonitor de socialişti), acum advocat şi membru al consiliului de supraveghere al societăţii pe acţiuni a căilor ferate române din Berlin, cu fiica lui Margareta (logo­dită, ceva cam înfiptă la vorbă, reiaţii cu Albert Träger). Avea scri­sori de recomandare de la Loewenberg cătră noi. Eu am devenii (prin indicarea lui Hansemann din Berlin) advocat al căii ferate, asemenea şi T. Rosetti (în loc de M. Corne şi P. Grădişteanu), Eu, pentru un an, do la 1 aprilie 1879 pînă la 31 martie 1880, cu 2 000 franci aur pe lună (liber parcurs clasa I şi dreptul de a călători în clasa întâia cu orice membru al familiei mele cu 1/2 clasa a treia)."

far în februarie revine: „E vorba să devin advocatul societăţii căii ferate, începînd de la 1 aprilie pe un an, cu 2000 franci pe lună. Rosetti, cu acelaşi salariu pe 3 ani, cu justitiarius, luat de la Curtea de Casaţie. Veşnica lui nehotărâre şi continuile mele dialoguri cu el despre această chestiune." (însemnări, 1, p. 321.)

336

8. Atitudinea lui Maiorescu, şi de grabă de a rezolva chestiunea evreiască în sensul cerinţelor t ratatului de la. Berlin, dar şi de anulare a lor prin dispoziţii dictate de instinctul de conservare naţională, avea să se manifeste nu numai într-o atmosferă de suspiciune, ci să-şi atragă şi critica celor două extrémisme: al lui Eminescu şi al lui P .P . Carp. Amărăciunea resimţită de Maiorescu transpiră în cîteva note ale Însemnărilor lui.

Astfel, în nota de la 1 iunie 1879, „Grea epocă Eminescu", găsim :

„Articol al lui în chestiunea evreiască în contra mea şi după asta (eu) totuşi aceiaşi simpatie pentru el, poate mai puternică.. .

Eu însumi, în Cameră, în situaţie nefavorabilă. în ches­tiunea evreiască, privit cu neîncredere, în orice caz, ciudat. De fapt, eu nu cunosc şi nu pricep de loc ura ce o au oamenii în contra evreilor. Sentimentul lor naţional e foarte puter­nic cînd vorbesc de rău despre evrei, dar niciodată destul de tare ca să facă ceva pozitiv pentru români. Din simplă negaţie nu se produce niciodată o evoluţie."

Iar prin martie 1880 ; „De atunci încoace (pînăacum, martie 1880), n-am mai

notat nimic. Ce s-a întimplat de atunci încoace! Politiceşte, marea

mea cuvîntare în dezbaterea chestiunii evreieşti, septem­vrie 1879, despre care Monitorul, Timpul, nemţeşte Epoche. Proasta cuvîntare a lui Carp în contra mea.. ."

9. „Proasta cuvîntare a lui Carp în contra mea" e vesti­tul lui discurs din şedinţa Camerei din 28 septemvrie 1879, cu următorul pasagiu privitor la Maiorescu1:

„A venit pe urmă d. Maiorescu, şi acolo lucrul ia un caracter mai solemn. Nu mai avem a face cu o părere individuală, avem a face cu o declaraţie formală făcută în numele unui partid întreg, şi sunt în drept a cere ca atunci cînd se face o manifestaţie de partid într-un mod atît de solemn sa nu ss zică numai: sic polo, sic jubeo..., dar să ni se dea şi argumente serioase, care să ne arate pentru ce e de datoria noastră de a urma calea ce ni se indică. însă ce s-a făcut? S-a făcut o teorie despre plebiscit. Nu voi să mă întind mult asupra acestui

1 P.P.Carp, Discursuri, I, p. 198.

23 — Titu Maiorescu 337

punct; în ochii mei şi în ochii partidului conservator, deosebirea din­tre Gonstituţiune şi plebiscit este ca aceea între război şi tratatul de pace. Războiul creează starea reală, tratatul îi dă sancţiunea legală. Plebiscitul creează faptul îndeplinit, Constituţia însă singură stabi­leşte rapoartele legale între ţară şi Domn. Aceasta este, dacă nu mă înşel, teoria conservatoare.

Pe urmă a venit un lung şir de explicaţii istorice şi politice, des­pre modul cum s-a stabilit poziţiunea noastră internaţională, înce-pînd cu tratatul de Paris, terminînd cu tratatul de Berlin etc., şi d. Maiorescu are aerul de a justifica, este drept, că pe de departe, cum vă zicea d-lui mai deunăzi, că are obiceiul de a face, intervenţiunea euro­peană: nu voi cerceta dar ce poate justifica această intervenţie; afirm însă că nici aci nu găsesc nici un argument în favoarea declaraţiei partidului conservator. A treia idee preponderentă în discursul d-lui Maiorescu a fost că trebuie să ne supunem voinţei poporului, şi aceasta ni se dă ca princip conservator. Ideea liberală este următoarea: în locul dreptului divin s-apus voinţa suveranităţii naţionale; noi conservatorii susţinem că precum s-a făcut abuz în dreptul divin, aşa au făcut liberalii abuz cu dreptul suveranităţii naţionale, şi ra­ţiunea noastră ne zice: avem în numele unui principiu o voinţă tira­nică în contra căreia mă revolt; avem în numele altui principiu o altă voinţă tiranică în contra căreia iarăşi mă revolt. Eu admit supu­nerea la voinţa poporului, cu rezerva însă că în orice moment să pot cerceta dacă acea voinţă nu este rătăcită, şi în numele ideilor conser­vatoare din lumea întreagă afirm că mă voi opune ei atunci cînd cred că, urmînd-o, expun ţara mea la pericole necalculabile.

Ce rămîne deci? Rămîne simpla declaraţie că partidul conserva­tor primeşte opinia majorităţii de ieri şi a minorităţii de azi, aştept însă argumente serioase, căci o simplă declaraţie nu-mi este destul, nu numai cînd vine în numele unui partid, dar chiar cînd vine în nu­mele ţării întregi."

A s u p r a d ivergenţe i de p ă r e r i d i n t r e Carp şi Maiorescu pe ches t ia evreiască şi a r u p t u r i i ce s-a p rodus î n t r e d înş i i , Maiorescu avea să r e v i n ă de m a i m u l t e ori , aşa , de p i l d ă , în d iscursul la Mesagiu d in 3 decemvr ie 1894, r ă spunz înd lui Gr . Păucescu , el a f i rmă 1 : „Se p re t inde că d-1 Carp ar fi zis că evrei i t rebuiesc prefera ţ i român i lo r . Mul te se m a i zic la noi ! Dar este ev iden t pen t ru orice om cu m i n t e a sănă-

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, IV, p . 347.

338

toasă că d-1 Carp nu a zis aceasta niciodată. Aici încep iar legendele cele false, obişnuite la noi. Nu a crezut şi nu a voit niciodată d-1 Carp să fie gintea ovreiască pusă înaintea românilor sau să fie favorizată în contra românilor. Această absurditate n-a putut trece prin mintea d-lui Carp. In chestia art . 7 din Constituţie, unde d-1 Carp avea soluţia d-sale şi unde eram şi eu în opoziţie de vederi cu d-sa, am rupt-o cu d-1 Carp în Cameră. Dacă este aşa, puteţi admite că înţeleg şi eu care pot fi deosebirile de păreri între d-1 Carp şi între alţii în chestia israelită."

Diferenţa era aceasta: Carp credea numai în mijloacele pozitive de întreţinere a activităţi i proprii a românilor în domeniul economic şi susţinea că mijloacele negative, res­trictive împotriva evreilor nu sunt în stare să dea vreun rezultat. Ceilalţi credeau că activitatea economică a româ­nilor poate fi sporită prin măsuri restrictive în contra evre­ilor. Dar atî t Carp, cit şi ceilalţi aveau acelaşi scop: biru­inţa poporului nostru în marea luptă economică.

La ce atac al lui Eminescu face aluzie în nota din însem­nări? Părerile lui Eminescu în chestiunea evreiască sunt cunoscute, dar situaţia lui de redactor al ziarului Timpul îl punea într-o situaţie destul de grea. Cînd Camerele votară în februarie 1878 Adunarea Constituantei, credem că Emi­nescu era în mod intim de părerea bătrînului deputat Docan, singurul care susţinuse să nu ne revizuim Constituţia. „O părere onorabilă, o declară el, dar a cărei răspundere e prea grea pentru oricine din noi, judecind starea precară a rela­ţiilor noastre internaţionale şi lipsa noastră de putere"1 . Revizuirea nu se justifica în ochii lui decît prin faptul că era condiţia pusă de puteri pentru a ne recunoaşte independenţa: „Propunerea de revizuire nemotivată am susţinut-o maî întîi pentru că nu prejudicia chestiunea, ci lasă la discre-ţiunea Adunărilor de revizuire, care sunt în drept de a declara chiar că nu e de fel caz de revizuire şi că menţin intact art . 7" etc. Cu alte cuvinte, Eminescu îşi mai făcea iluzia că o Constituantă de revizuire se poate aduna pentru a declara că nu revizuieşte ! Nu aşa credeau Carp şi Maio-

1 M. Eminescu în art . Revizuirea articolului 7 din Constituţie^ din Timpul, ti febr. 1878, ed. I. Creţu, op. cit., I I , p . 445.

23* 339

rescu, oare reclamau revizuirea cît mai grabnică pentru a modifica art. 7 în favoarea evreilor. Că refuzul revizuirii e în convingerea intimă a lui Eminescu reiese clar din alt articol, Secta roşie şi evreii1: „Libera e ţara să nu dea nimic ovreilor, să menţie articolul 7, să respingă stipulaţiunea art . 44 din tractatul de la Berlin. Şi într-adevăr ar fi fost. opinia noastră de a menţine art . 7, de a respinge art . 44 al t ra ta tului de la Berlin, asta ar fi fost opinia statornică, nestrămutată, dacă am trăi în vechea Românie, cu organi­zaţia ei de bresle, de solidaritate de bresle, cu obiceiurile ei drepte, cu datele ei naţionale etc." Urmează, fireşte, o vehe­mentă t iradă împotriva ideilor demagogice, a oamenilor fără pic de simţ istoric, care au stricat tot ce era temeinic în ţara noastră etc.

Cînd însă, în mai 1879, Camerele de revizuire se adunară pentru a revizui, nemaicunoscînd frînă, vehemenţa lui Emi­nescu se revarsă într-o serie de articole, care nu cadrau cu atitudinea partidului conservator. în articolul Conservarea Naţionalităţii, Suprema lege, din 27 mai 1879, găsim urmă­toarele rînduri: „O iubim (naţia adevărată) sans phrase. în privinţa frazelor frumoase şi protestaţiunilor de ul i ţă şi de profesii de credinţă, suntem atît de săraci, încît însuşi d-1 Simion Mihalescu şi bancherul Warşawski ne-ar putea da lecţii de retorică, dar o iubim fără a-i cere nimic în schimb etc., etc."2 în alt articol, din 6 iunie, Călăii alianţei israe-lite3, guvernul I. Brătianu devine guvernul Warszawsky-Mihalescu, care „e însărcinat de a răsplăti cu de prisos un act de înaltă trădare adresarea evreilor către străini că sau să li se dea drepturi sau să nu mai existe România". Iar mai departe pomeneşte de „oameni din opt ţ inutur i vînduţi prin contract lui Warszawsky". Camerele au datoria „să dea ţăr i i un guvern în care toţi să aibă încredere, să cureţe atmosfera de mirosul Warszawsky-Mihalescu, să despartă puşcăria de guvern, şi apoi va putea fi vorba de o cercetare liniştită a cestiunii israelite".

E probabil că la acest articol de la 27 mai 1879 se referea Maiorescu în nota lui din Însemnări de la 1 iunie: „Articol al lui Eminescu în chestiunea evreiască în contra mea".

1 în Timpul, 4 mai 1879, ed. I. Cretu, op. cit, II , p. 460. 2 Ed. I. Creţu, op. cit., I I I , p. 6S'. 3 Ed. I. Greţu, opt. cit., I II , p. 71.

310

Apariţia numelui lui Warszawsky în aceste articole îl atingea direct pe Maiorescu, avocatul lui Warszawsky1.

Vehemenţa lui Eminescu avea să se tempereze apoi, pînă a vedea în modificarea art . 7 Triumful cauzei româ­neşti în chestia art. 72, afirmînd că „grupul conservator din Iaşi, unit cu un grup de bărbaţi independenţi, liberali prin tendinţe, dar moderaţi şi circumspecţi în prevedere, au sta-

1 Situaţia materială atît de precară a lui Maiorescu după ieşirea lui din minister, despre care am cules aiuro informaţii din Însem­nări, se restabileşte în timpul războiului ruso-turc prin intrarea în relaţiuni cu reprezentantul societăţii de aprovizionare a armatei ru­seşti cu facerea contractelor: „Am mari venituri ca advocat. Luna asta, pînă acum d.e., notează el la 18 oct. 1877, două mii de franci. Advocat al lui I.A. Warschawsky cu o mie de franci pe lună şi al lui A. Rubinstein şi I. Hessen cu 700 de franci. Aşadar, mai mult prin ruşi." (însemnări, I, p. 284.) La 16 noiemvrie, găsim (însem­nări, I, p. 288) : „Venit de la avocatură pe oct. la 6 500 de franci. No­iembrie pînă acum peste 4 800. Deci bine. încep a respira dinspre partea datoriilor."

La 3 dec. 1877 notează: „Am scăpat de datorii, afară de 1300 de franci de la Marmorosch şi Blank. Wilhelm are la mine vreo 5500 de franci cu 10% dobîndă, dar numai pentru plasamentul său avan­tajos. Sunt acoperiţi prin suma mult mai mare a părţii mele la casa din Iaşi. Prin urmare, de la anul nou 1878 înainte, din nou economii şi plasamente nouă." Şi în sfîrşit, acest buletin de biruinţă din 20 ianuarie 1878: „încasat relativ multe parale, supraocupat de dimi­neaţă pînă tîrziu, mai mult de la evrei ruseşti; acum aproape cinci mii de franci deja pentru plasat. Advocat cu luna al lui Warschawsky {acum à 2000 de franci), Raffalovici (à 1000 de franci), Horwitz (à 800 de franci), Hessen şi Kalinowsky (à 600 de franci), Rubinstein (à 600 fr.), Hirschler (à 800 de fr.). Nu citesc nimic, abia dacă Allgemeine Zeitung, nu gîndesc nimic decît procese."

La 21 august 1878, îi scria soţiei sale la Ragatz: „Veniturile mele se menţin la acelaşi nivel. Am încă pe Warschawsky, cît şi pe Hor­witz. Cei 5000 de franci care sunt încă de plătit lui Worell îi am puşi la o parte, deşi termenul de plată e abia la 5 noiembrie..." (însem­nări, I, p . 309.) Iar în altă scrisoare, de la 14 sept. (însemnări, I, p . 313); „Ruşii importanţi sunt încă toţi aici, veniturile mele deci cam, deşi nu în întregime, aceleaşi, în orice caz Warschawsky şi Hor­witz încă vreo cîteva luni".

Situaţia avea să se schimbe o dată cu plecarea ruşilor, după cum reiese dintr-o notă din 1880 (Însemnări, I, p. 340).

„Financiar, mult mai nefavorabil; trebuie să mă restrîng. în anul 1879, am încasat din advocatura 6500 de galbeni, în anul 1880, numai 2700 şi în total (vînzarea casei din laşi, diurnele de la Cameră, Academia) 4*2.000 franci. Mi-o notez. Ruşii şi calea ferată nu mai sunt."

2 Timpul, 7 oct., 1879, ed. I. Creţu, op. cit., I I I , p . 185.

341

bilit lineamentele esenţiale ale unei soluţiuni, care astăzi se va vota poate ca definitivă şi sfîntă voinţă a ţăr i i . Re­amintim dar că, dacă biruinţă este, ea este a acestor două grupe, cărora, cu gratitudine adîncă o constatăm, nu le-a lipsit nici concursul «fracţiunii», nici acel tot at î t de preţios şi vrednic de laudă al liberalilor moderaţi din Ţara Româ­nească. Oricît de multicoloră ar fi fost opoziţia, un singur merit are, că, strîns unită, şi-a pus pieptul pentru ţară, că mica oştire a fost o oştire de eroi."

9. Chestiunea evreiască avea, de altfel, să producă dis­cuţii pasionale şi dislocări în însuşi sînul grupului junimist de la Iaşi, în care atitudinea lui P . Carp şi T. Maiorescu nu era aprobată în genere1. Cel mai înverşunat [...] dintre toţ i , Iacob Negruzzi, era prea legat de dînşii pentru a se desface din grup; în schimb, A.D. Xenopol, Vasile Conta şi Grigore Buicliu şi alţii părăsiră partidul politic, rămînînd numai în societatea literară. A.D. Xenopol îşi începu colaborarea la Steaua României, organul „liberalilor moderaţi", printre care se înscrisese la 1878. Iar cînd la 20 iulie 1880 Vasile Conta intră în ministerul I. Brătianu, grupul se desfăcu şi A.D. Xenopol se înscrise la liberali2.

1 Cf.A.D. Xenopol, Istoria ideilor mele, în I.E. Toroutiu, op. cit., IV, p. 390. 2 Discuţiile asupra evreilor erau, de altfel, de mult la ordinea zilei în şedinţele „Junimei", deoarece le vedem consemnate chiar în procese-verbale. Aşa, de pildă, în şedinţa de la 28 aprilie 1872, la care participase şi Maiorescu: „După aceasta se naşte o discuţiune asupra evreilor, asupra industriei noastre şi mijlocul de a le face con­curenţă. Se iveşte ideea unei societăţi care să aibă de principii a cumpă­ra numai de la creştini obiectele ce se află la ei, pentru a porni astfel renaşterea industriei naţionale. Asupra acesteia se decide a se reveni." (I.E. Toroutiu, op. cit., IV, p. 454). Aceeaşi discuţie e semnalată şi în procesul-verbal al şedinţei de la 7 sept. 1872 ; la fel în şedinţa de la 29 sept. 1872 etc.'

V

Eeconstituirea partidului conservator sub Lascar Catargi (20 dec. 1880). 2. Articolul lui Jlaiorescu din Deutsche Revue, 1 ianuarie 1881, şi discuţiile în comi­tetul partidului. 3. Refuzul conservatorilor de a intra în guvernul naţional pentru proclamarea regatului; rolul lui T. Maiorescu. 4. Discuţiile asupra programului în sînul comitetului partidului conservator. 5. întemeierea grupului constituţional — adică „junimist". 6. Programul de eră nouă expus în contraproiectul junimist de la 3 dec. 1881. 7. P.P. Carp primeşte să fie ministru plenipotenţiar la Viena, noiemvrie 1882; alianţa României cu puterile

centrale în oct. 1883.

1. Pe cînd guvernul liberal al lui Ion Brătianu se ma­cină ca toate guvernele, prin demisiuni precipitate, dar se şi refăcea prin iscusinţa şefului de a-şi asocia fie elemente mature şi valoroase ca Vasile Boerescu, cu tot trecutul lui de conservator, fie elemente tinere de talent ca Vasile Conta, partidul conservator se dezagrega pe încetul, fără putinţă de a se împrospăta prin alte elemente noi, atrase de obicei de perspectivele puterii. El încercă să se reorganizeze prin constituirea la începutul anului 1880 a unui Club, al cărui Comitet avea să fie şi Comitetul dirigent al partidului. Preşedintele clubului fu ales Manolache Kostake Iepureanu, boier moldovean, inteligent, cult, vioi, spiritual, conser­vator fireşte; elasticitatea caracterului îl făcuse totuşi să iasă din guvernul lui Lascar Catargi, fiindcă nu i se primise ideea înfiinţării unui credit funciar cu capitalişti străini, pentru a deveni şeful conjuraţiei de la Mazar-Paşa, formată împotriva aceluiaşi guvern, şi pentru a se reîntoarce acum la conducerea partidului conservator. Programul lui se

343

l imita, de altfel, la formule generale şi anodine ca: „armonia între proprietari şi muncitori agricoli", „o politică modestă şi chiar respectuoasă către toate Puterile, dar demnă şi stăruitoare", „o politică onestă şi consecventă, care să ne concilieze bunăvoinţa şi să inspire încredere" etc., fără vreo indicaţie de ordin faptic. La moartea lui Manolache Kos-take, întîmplată repede (7 septemvrie 1880)1, Comitetul clubului se reconstitui la 20 decemvrie sub preşedinţia lui Lascar Catargi2 şi cu participarea generalilor I. Em. Flo-rescu şi G. Manu, Al. Lahovari, T. Rosetti, principele Al. Ştirbei, Menelas Ghermani, Gr. Triandafil, Gr. Peucescu, P. Teulescu şi T. Maiorescu. Rezervîndu-se pentru o forma­ţie mai apropiată de vederile sale, P .P . Carp nu primi însă să intre în comitet.

2. în răst imp, deoarece, prin acţiunea principelui Gri-gore Sturdza susţinută de ziarul lui Democraţia naţională, se desemna chiar în sînul partidului conservator o acţiune de apropiere cu Rusia3, Titu Maiorescu publică atunci cunos­cutul său articol în nr. de la 1 ianuarie 1881 al revistei Deutsche Revue, prin care susţinea apropierea României de Puterile centrale, căutîndu-şi sprijinul existenţei sale în

1 In afară de aprecierile rezervate ale lui T. Maiorescu asupra personalităţii lui Manolache Kostake, cunoscute, semnalăm şi în însemnări aceeaşi neîncredere. In Jurnalul lui politic găsim, la data de 18 aprilie 1870: „Acum, 18 aprilie, e Manolacke Epureanu «entrain» dea forma ceva. T. Rosetti mi 1-a caracterizat ca fiind im bizantin, care vrea să joace totdeauna «au plus fin->; altminteri, onest. în privinţa şcoalelor primare, el e de părere că trebuiesc lăsate cu totul în seama comunei. în ţara noastră, asta ar însemna de-a drep­tul să le distrugi. Această stupidă procedare instinctivă a conserva­torilor de a aduce prejudiţii şcoalei primare ! Ei nu văd că poporul va cădea atunci, cu absolută siguranţă, pradă celor mai răi dema­gogi." (T.M., însemnări, I, p. 127.) O oarecare supărare se întrevede şi la formaţia guvernului Manolache Kostake (aprilie 1870), cînd, cu toată propunerea de a fi ministru de Culte, i se preferase totuşi V.Pogor şi apoi interimatul lui P.P. Carp, din motive de care ne-am ocupat aiurea.

2 La alegerea lui L. Catargi, luă cuvîntul si Maiorescu (însemnări, I, p . 339).

3 Democraţia naţională agita în special pe chestia Dunării şi aţîţa opinia publică împotriva Austriei, care avea pretenţia să fie însăr­cinată cu poliţia fluvială în apele româneşti.

344

sfera de acţiune a Austriei1. [...] Totul îndruma pe Maiorescu spre această politică: influenţa părintească, la fel cu ambianţa germană, în care îşi formase tinereţea, dar mai presus de toate, în aceste momente, însuşi simţul oportuni­tă ţ i i politice.[...]

Scris pe propria răspundere, fără consultarea partidului conservator, dar în comunitate de vedere cu prietenii de la „juna dreaptă", tradus de M. Eminescu şi publicat în Timpul, articolul avu un mare răsunet şi trezi multe atacuri. Românul, îndeosebi, se dezlănţui, în cinci articole de fond (12 ianuarie — 5 februarie 1881) — cerîndu-ne să nu fim nici muscali, nici austro-ungari, ci români ! Chiar şi în sînul Comitetului conservator, sîmbătă seara, 24 ianuarie, întâm­pină critica şi rezistenţa, mai ales din partea generalului LJorescu, generalului Manu şi chiar a lui Al. Lahovari2. Urmarea acestor discuţii în sînul unui comitet în care Carp nici nu voise să intre, trebuia să fie în chip logic retragerea junimiştilor, care s-ar fi realizat, dacă nu s-ar fi produs o intervenţie a lui Ion Brătianu.

3. A doua zi, duminică 25 ianuarie 1881, P . Carp con­vocă pe T. Rosetti, Al. Lahovari, T. Maiorescu, N. Gane, Gr. Triandafil şi Gr. Păucescu, pentru a decide în privinţa propunerii lui I. Brătianu a intrării în guvern a trei conser­vatori pentru a constitui un guvern naţional cu ocazia pro­clamării regatului3 . în loc de a i se fi adresat, cum se cuve­nea, lui Lascar Catargi, Brătianu i se adresase lui Carp. Venită în discuţia Comitetului în ziua de 27 ianuarie, după împotrivirea mai ales a generalilor Florescu şi Manu, comi­tetul hotărî că numai atunci să se pună în discuţie propu­nerea „cînd se va adresa întregului partid conservator repre­zentat prin comitetul său". Tratativele încetară sub această

1 Titlul articolului era Zur politischen Lage Rumäniens. Cam în aceeaşi epocă (26 dec. 1880), mai apăru şi alt articol în Augsburger Allgemeine Zeitung despre Succesiunea la tron în Româjiia. Cf. însem­nări, I, p. 339.

2 In privinţa acestor discuţii, cf. însemnări, I I , p . 5. 3 Din însemnări (II, p. 5), se vede că Brătianu ar fi dorit intra­

rea lui P . Carp, gl. Gr. Cantacuzino şi al treilea T. Rosetti ori Maio­rescu (acesta crede că l-ar fi preferat pe Rosetti) ; oferea dizolvarea Camerei, proclamarea regatului, reforma administrativă după prin­cipiile lui Carp.

345

formă de refuz, deşi, probabil, din îndemnul domni­torului, Ion Brătianu se adresă din nou, la 26 februarie 1881, întregului partid, dar tot prin intermediul lui Carp; comitetul răspunse că Lascar Catargi — care nu mai fusese la palat de cinci ani — era gata să ceară o audienţă, dacă domnitorul îşi manifesta dorinţa. Tratativele se suspendară din nou ; proclamarea regatului se săvîrşi astfel în ziua de 14 martie 1881, numai de partidul liberal, cu regretul lui Maiorescu de a-i vedea pe conservatori înlăturîndu-se singuri de la împlinirea unui mare act naţional. Conservatorii se mulţumiră doar a-şi da adeziunea lor prin Lascar Catargi şi G. Gr. Cantacuzino, la Senat, şi prin P . Carp şi Al. Laho-vari, la Cameră ; Maiorescu scrise din însărcinarea partidu­lui articolul din Timpul, 21 martie 1881, prin care pomenea încă o dată de serviciul făcut de partid ţări i , împiedicînd pe domnitor să abdice în ziua de 12 martie 1871: „dînd astfel putinţă d-lor Rosetti şi Brătianu de a felicita în mar­tie 1881 de rege al României pe principele de la 1871". După ce-şi exprimă speranţa că atunci cînd liberalii vor fi în opoziţie „vor continua a fi şi în această fază a formelor constituţionale supuşi tot aşa de credincioşi ai majestăţii-sale regelui României" —, îşi puse deodată întrebarea: „care mai este deosebirea de principii între partidul numit liberal, astăzi la guvern, şi partidul numit conservator, astăzi în opoziţie?"

4. întrebarea lovea, mai ales, în partidul conservator, care, după împlinirea tuturor punctelor divanului ad-hoc, nu-şi precizase un program nou. Lipsa lui, ca şi situaţia neclară în care se aflau în sînul partidului conservator îi făcură pe vechii prieteni să se adune tot mai strîns în jurul lui P . Carp, pentru a închega un nou program de reforme politice, al cărui miez fu expus în parte în discursul lui Carp de la 30 martie 1881, cu prilejul discuţiei asupra buge­tului1 .

Recunoscînd înfăptuirea revoluţiei sociale prin demo­cratizarea statului ca ceva irevocabil, deosebirea dintre partide pe aceste chestiuni nu mai avea înţeles. „Toţi conser­vatorii serioşi, adăuga el, trebuiau să consimtă la faptul

1 P .P. Carp, Discursuri, 1907, p . 251.

346

împlinit ; trebuiau să admită revoluţiunea socială, demo­cratizarea societăţii noastre, ca un ce irevocabil, şi lupta nu mai poate avea loc decît în privirea mijloacelor ce tre­buie să întrebuinţăm ca să micşorăm pe cît se poate relele rezultate ce sporesc din modul defectuos cum această demo­cratizare a fost făptuită. A fost o nenorocire la noi că demo­cratizarea s-a făcut de sus în jos, iar nu de jos în sus."

Rezultatul acestui proces de formaţie structurală este că „democraţia noastră este o democraţie bugetară, şi nu o democraţie a muncii". Ce e de făcut pentru a atenua relele acestui proces de formaţie? — ţinînd seama de realitatea celor trei clase sociale: clasa ţăranilor, clasa meseriaşilor şi clasa guvernanţilor, bineînţeles în cadrul constituţiei liberale existente, de care nu admitea să se atingă cineva, „nici în sens restrictiv, nici în sens lărgitor"?.

Pentru ţărani , el prezentase mai de mult o lege, care să garanteze proprietatea mică în mîinile ţăranului — prin înfiinţarea majoratului, apoi întărirea comunei rurale prin autonomizarea ei. Pentru sprijinirea meseriaşilor, tre­buia revenirea la corporaţii, oricît ar fi ele de medievale. Iar în ceea ce priveşte clasa guvernanţilor, Carp cerea ina­movibilitatea magistraturii , scoaterea administraţiei de sub influenţa politicei, în materie de învăţămînt revenirea la spiritul reformelor lui Maiorescu, respinse odinioară. Luptele pe tărîmul principiilor politice urmau să înceteze; ele trebuiau să se pună numai pe tărîmul organizării so­ciale.

O astfel de atitudine, punctul de vedere definitiv al vii­torilor junimişti , consta, aşadar, în recunoaşterea statului democratic şi liberal, rezultat revoluţionar din imperativul sincronizării vieţii europene, recunoaşterea deci a Consti­tuţiei din 1866 de teama lărgirii ei prin noi revendicări principiale şi organizarea terenului prin legiferări care să traducă în realitate principiile admise anticipativ.

Pe baza acestor principii ale lui Carp, se urmară în toamna anului 1881, la Maiorescu, o serie de discuţii între P . Carp, generalul Manu, Al. Lahovari, T. Rosetti, prin­cipele Al. Ştirbei, Gr. Peucescu şi Gr. Triandafil, din care avea să iasă programul junimist publicat în Monitorul Oficial abia la 3 septemvrie 1888, sub guvernul junimist . Accepta-

3-17

rea Iui ca un program de Eră nouă1 presupunea şi o schim­bare în reprezentanţa partidului conservator; Lascar Ca-targi se retrase de la preşedinţia comitetului conservator2, urmat de generalul I . Em. Florescu de la vicepreşedinţie; adunat la 6 noiemvrie 1881, prin votul lui Al. Lahovari, T. Maiorescu, T. Rosetti, Gr. Triandafil, comitetul alese ca preşedinte pe principele Al. Ştirbei. Cu toată opunerea lui T. Maiorescu şi Al. Lahovari, adunarea generală a par­t idului conservator din seara zilei de 15 noiemvrie nu admise însă aceste modificări, aşa că Lascar Catargi reveni în fruntea partidului la 22 noiemvrie, urmînd a face apoi o înţelegere cu Vernescu, cu fracţioniştii moldoveni şi cu Dimitrie Brătianu, pentru a înjgheba mai tîrziu coaliţia cunoscută sub numele de „opoziţia unită"3 .

5. T. Maiorescu şi cu T. Rosetti se retraseră din Comi­tetul clubului, şi, cu ei, toţ i partizanii lor de Ja Iaşi, din partidul conservator, pentru a forma o grupare cunoscută sub numele de gruparea junimistă*. A vorbi de partid ar fi

1 Titulatura de Eră nouă e probabil de origine germană şi se leagă de ceea ce s-a numit era nouă în Prusia, o dată cu suirea pe tron a lui Wilhelm (care avea să devină împăratul Wilhelm I), reprezen­tată prin ministrul prezident Anton de Hohenzollern, tatăl regelui nostru, ministrul de Interne Schwerin şi ministrul de Culte şi de In­strucţie publică Bethmann Hollweg (T. Maiorescu, Discursuri parla­mentare, III) .

2 Demisia i-a fost scrisă de T. Maiorescu (însemnări, II , p. 23). 3 Iată cum e descrisă adunarea generală de luni 9 noiemvrie (în

Istoria contemporană a României o fixase duminică 15 noiemvrie): „Th. Rosetti deschide şedinţa, Florescu, generalul Teii, Grandea

(!), Mura, Hiotu ş.a.m.d., în atitudine ameninţătoare. Eu vorbesc o oră înaintea adunării, pe care o simţeam ostilă mie. Ştirbey ia prezidenţia într-o atitudine de gheaţă (a adunării). Tacian, ca un căţeluş obraznic, contra. Şi general Teii, Florescu aplaudă şi a vorbit demonstrativ de alianţa cu Vernescu, care e mai importantă decît Carp şi Laurian. Nu s-a luat nici o hotărîre. Teii propune trium-fînd ca adunarea să invite pe L. Catargi să vină şi să arate motivele demisiunei sale. Sfîrşitul la 11 1/2, mie curgîndu-mi sudoarea, de istovit ce eram, — un animal bătut şi hărţuit , fără nici o vină, în cea mai curată intenţie." (însemnări, II , p. 23 — 24.)

4 Aceste frământări în sinul partidului conservator erau urmate, fireşte, şi de zvonuri de colaboraţie ministerială cu liberalii, al căror ecou îl găsim şi într-q scrisoare a lui Maiorescu către Iacob Negruzzi, din 28 august 1881 : „In urma înroşirii lui Mavrogheni, era plin Bucu-

348

desigur exagerat, fiind vorba de o grupare strînsă de mult în jurul personalităţii excepţionale a lui Carp, de nuanţă conservatoare progresistă, care, lucrînd în chip natural , în debuturile sale în colaboraţia partidului conservator, participînd în marele guvern al lui Lascar Catargi,conti-nuîndu-şi colaborarea sa după retragerea de la putere, fără a-şi pierde individualitatea, organizîndu-se acum separat pe o ideologie politică determinată şi păstrîndu-şi libertatea de iniţiativă pentru orice colaborare, nu din ambiţii poli­tice, ci în vederea unei acţiuni constructive cu partidul libe­ral al lui Brătianu, tot mai puternic. De aici nevoia recu­noaşterii Constituţiei în integralitatea ei, a democratizării statului nostru şi, prin urmare, a încetării luptelor politice pe principii, ci numai în modalităţile de realizare practică prin legiferare1.

6. Cea dintîi manifestare publică a noii grupări, care debuta sub auspiciile unei „ere noi" legate de întemeierea regatului, care istovise dorinţele Divanului ad-hoc şi cerea un nou statut , s-a produs o dată cu prezentarea contra-proiec-tului junimist la adresă, citit de Carp la Cameră în şedinţa de la 3 decemvrie 1881 şi apărat de T. Maiorescu. Contra-

reştii de numirea mea Ia Berlin sau la Ministerul Cultelor etc. Nu este şi nu poate fi vorba de intrarea mea izolată în vreo relaţiune mai de aproape cu guvernul. Dar grupul nostru celor mai tineri cred că tre­buie să ia o altă poziţie în urma pierderii lui Mavrogheni şi a căderii în alegerile din Iaşi." (I.E. Torouţiu, op. cit., I, p. 14.)

1 Iată ecoul şedinţei de la Club şi al organizării demisiilor ie­şene într-o scrisoare a lui T. Maiorescu către Iacob Negruzzi, din 16 noiemvrie 1881: „în şedinţa clubului care a fost ieri, duminică, nu s-a hotărît iarăşi nimic şi s-a amînat pe duminica viitoare. Flo-rescu se simte blesat pînă în rărunchi, dar totuşi clubul nu îndrăz­neşte a ne prea nesocoti. Lascar Catargi n-a venit. Rămîne ca noi să prevenim totul şi să ne constituim între noi în Cameră şi Senat înainte de duminică, fie vineri şi sîmbătă seara. Prezenţa ta şi a lui Gane se crede de absolut necesară şi aşa şi este. Il y va du parti pour le moment. Ad-o însă iscălită de toţi foşti (?) ai Clubului, o declarare cam aşa: «D-le Preşedinte al Clubului cons. din Bucureşti. Am onoare a declara că mă retrag din clubul d-voastră conservator şi vă rog să binevoiţi a mă şterge din lista membrilor lui». Important iscăliturile Tran. C. Şuţu, N. Gr. Şuţu, Vogoride, Balş Gr. şi T., Aslan Teod., Pogor, Gane, M. Kogălniceanu (?) etc. în fine, cîţi or fi. Rezervă dreptul de a prezenta această hîrtie la momentul oportun." (Aceştia sunt mem­brii fondatori ai Clubului.) I.E. Torouţiu, op. cit., 1, p. 18.

349

proiectul cuprinde ideile fixate în dezbaterile grupării în întrunirile de la Maiorescu, din toamna anului 1881, şi ex­puse de P . Carp parţial în diverse împrejurări.

Contra-proiectul debutează prin recunoaşterea demo­cratizării statului şi l imitări i acţiunii politice la organi­zarea lui. Va studia împreună cu guvernul modificarea toc­melilor agricole, stabilind relaţiile dintre proprietari şi locuitori după obiceiurile locale (e vorba de introducerea dijmei în Moldova). Comuna rurală trebuie ferită de agita­ţiile politice, şi modificarea legilor Consiliilor judeţene trebuie formată în spiritul descentralizării administrative. De asemenea, proprietatea rurală trebuie apărată prin legi împotriva unei parcelări excesive (nu se pomeneşte explicit de legea majoratului). Dispariţia lentă a meseriaşului român trebuie remediată prin protejarea lui prin constituirea cor­poraţiilor, cu scopul de a dezvolta ajutorul reciproc şi de a întreţine şcoalele de meserii.

In administraţie trebuie impuse condiţii de admisibi­litate, dar şi garantarea funcţionarilor în contra fluctuati-unilor politice. La fel, în magistratură, trebuiesc legi de admisibilitate, de înaintare şi de inamovibilitate, cu depăr­tarea oricărei forme de electivitate. în învăţămîntiil primar, sporirea şcoalelor normale pentru a da comunei personalul în cantitatea şi calitatea cerută ; în învăţământul secun­dar, îndrumarea spre scoale reale şi de meserii, păstrînd liniile clasice numai în vederea studiilor înalte universitare.

Semnat de P . Carp, T. Maiorescu, Gr. Triandafil, N. Gane, C. Bobeica, I. Negruzzi, C. Papadopol-Calimach, cetit la Cameră de P .P . Carp, proiectul fu „comentat" de T . Maiorescu, în discursul din şedinţa de la 3 dec. 18811. Aceasta nu înseamnă totuşi o ruptură definitivă de partid, întrucît Maiorescu era însărcinat să redacteze în martie 1882 apelul partidului conservator către alegători: „De la 1 V2—3, la Ştirbei, cu Lascar Catargi, Lahovari, mai tîrziu, general Mano. S-a hotărît ca eu să scriu manifestul către alegătorii conservatori şi să-1 semnez împreună cu ceilalţi."2

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I I , p . 88. 2 însemnări, I I , p . 53.

350

7. Cum, din insuficienţă numerică, gruparea „junimistă" nu putea deveni un partid de guvernămînt de sine stă­tător, ea ajunse o forţă de colaborare limitată la anumite probleme. Atît de spinoasa chestie a Dunării, prin pretenţia Austriei de a prezida cu vot preponderent o Comisie a poli­ţiei fluviale, pe porţiunea Dunării unde ea nu era riverană, fu una din aceste chestiuni în care tînăra grupare putea co­labora cu guvernul, nu fără a trezi totuşi învinuiri din partea opoziţiei, deprinsă cu opoziţia pentru opoziţie, peste intere­sele mari ale ţăr i i . Ion Brătianu se adresă lui P . Carp pentru postul de ministru plenipotenţiar, pe care, în urma unei consfătuiri la Maiorescu cu prietenii lui politici, îl primi, în noiemvrie 1882, tot aşa după cum primise Petre Mavro-gheni legaţia de la Constantinopole, iar Nicolae Kreţulescu, pe cea de la Petersburg1. Ecoul comentariilor răuvoitoare ale unei astfel de acceptări îl găsim în discursul lui Maiorescu la adresa din şedinţa Camerei de la 12 noiemvrie 18822, cu tema generală a stabilirii „punctelor de unire între partide" şi a votării, deşi în opoziţie, a unei adrese cu un cuprins nepolitic şi mai mult omagial. Acceptarea lui Carp i se părea firească, întrucît el „rămînea absolut corect cu toate ideile sale, fără nici o schimbare în ceea ce priveşte politica internă"; dezminţi însă că şi el ar primi o legaţiune, după cum se zvonise, „pînă ce nu va fi schimbată opinia publică în această privire" ; voia să aibă „dreptul neatins de orice fel de bănuieli personale, dreptul de a susţine cu toată tăria un princip de stat, fără a cărui păzire în această sferă, ca şi în celelalte menţionate mai sus, ducem ţara la pieire cu administrarea noastră constituţională". Sfîrşia prin a cere dispariţia dezbinărilor politice în materie de administraţie, de magistratură şi mai ales de politică externă.

Nu altfel avea să se apere Carp doi ani după aceea, la întoarcerea din misiunea lui de la Viena. „Cînd guvernul a făcut apel la mine ca să-mi pun slabele-mi puteri în serviciul unor cauze naţionale, avea să-i spună el în discursul din no­iemvrie 1884, am crezut de datoria mea de a răspunde la

1 Amănunte găsim în însemnări, I I , p. 128. Junimiştii ceruseră şi prefectura de Iaşi în vederea viitoarelor alegeri.

2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I I , p . 129. „Cel mai iz­bitor, mai straniu succes, şi atmosfera transformată ca printr-o lovi­tură magică" — notează el în Însemnări, II , p . 135.

351

acest apel. Ieşit însă din minoritatea acestei Adunări la plecare, reintru la întoarcere în minoritatea în care mă aflam înainte. Apariţia unui grup de oameni care credea distinc-ţ iunea de partid de pînă acum nu mai are nici o raţiune de a fi... Vechea stingă si vechea dreaptă si-au făcut vremea lor..."

Nu e locul de a urmări aici fazele chestiei Dunării privită ca pierdută, întrucît tratarea ei ar intra în studiul activităţi i exclusive a lui P .P . Carp. Ea n-a putut fi rezolvată decît prin acţiunea acestuia pe lingă prinţul de Reuss, ambasadorul german la Viena, şi pe lîngă Bismark, de care fu primit la Friederichsruhe, prin deschiderea perspectivei apropierii României de Puterile Centrale, politică la care sfîrşi prin a se alipi şi Ion Brătianu, deşi Românul o combătuse violent în 1881, cînd T. Maiorescu o propusese în articolul său din Deutsche Revue. Ca urmare a acestei noi atitudini, avu loc întrevederea regelui Carol cu împăraţii Germaniei şi Aus­triei (14—16 august 1885) şi a lui I. Brătianu eu Bismark la Gastein, la 26 august 1882. Austria renunţă, astfel, la pre­tenţiile sale întărite prin Tratatul de la Londra, iar România intră în Alianţa Puterilor Centrale înoctonivrie 1883, prin-tr-un tratat secret valabil pentru 5 ani, la care se alipi apoi şi Italia, la 15 mai 1888,

VI

1. Pacea căminului lui T. Maiorcscu. 2. Apariţia scriitoa­rei Mite Kremnitz în Însemnări zilnice, în epoca de la Iaşi. 3. La Bucureşti, 1874; elementele dramei conju­gale: Clara, Mite şi Ana Rosetti. 4. Planuri de sinuci­dere şi, în genere, despre sănătatea lui Maiorescu. 5.

Continuarea dramei pînă la divorţ (1887).

1. Vom fixa în aceste p a g i n i v i a ţ a de famil ie şi i n t imă a lui Maiorescu, a t î t cî t ne-o îngăduie p r i n însăşi memor ia ­l i s t ica lu i . Despre căsă tor ie şi despre p r i m i i ei a n i , nu găs im n i m i c în însemnări zilnice, î n t r u c î t caie te le p r i v i t o a r e la epoca d in t r e iu l i e 1859 — o i anuar i e 1866 au fost supri­m a t e 1 . Cînd se r e i a u , Clara devenise „Clärchen" şi apa re t ih-

1 Măcar sub forma unei note, trebuie să amintim puternicul simţ de familie al lui Maiorescu. El a avut copii: pe Livia, azi d-na Livia Dymsza, despre care se va pomeni mai des în aceste pagini, şi un fiu, Liviu (născut în 1871). însemnările, I, p . 183, ne păstrează urma dra­gostei lui pentru acest copil, printr-o pagină privitoare la boala copi­lului, la 12 februarie 1872, pe care o reproducem în întregime:

„Am încheiat cu acestea aici, ca să-mi pot nota neîntrerupt suc­cesiv boala drăguţului şi încântătorului meu Kiki:

Marţi seara 8/20 febr., spre miercuri, a început să tuşească uşor şi era foarte răguşit. Clara într-o frică mare, exagerată, n-a dormit aproape de loc toată noaptea.

Miercuri 9 febr., Kiki sculat cu tuse ce-i irita laringele, nu vio­lentă; el însuşi vesel şi cu totul dezgheţat. Fireşte, stat în cameră. Clara avut la ora 5 la masă un acces de plîns spasmodic.

Joi 10 febr. Clara tot foarte istovită, aproape uşor acces de rîs, noi primblat cu sania, dar frig pătrunzător. După prînz, însă la ora 4, Kiki avu ceva febră, îl văzui dintr-o dată schimbat şi trist.

De-atunci, neîncetat, friguri, tuşea însă mai uşoară (mult mai uşoară decît, de pildă, la catar al laringelui) ; deoarece însă avea pe lingă asta şi guturai, dar nu se plîngea de junghi în coaste, nu era

24 353

nit, gospodăreşte, cu funcţia ei de ménagera şi de mamă (se născuse Livia), cu atenţii stricte pentru „Clärchen a mea". In 2 iunie, se duc la Berlin — în plin război pruso-austriac ; după armistiţ iu, Clärchen şi cu Elena merg la Pyrmont; fac excursii prin pădurea Thuringiei ; iar cînd tînărul pro­fesor se întoarce acasă, Clärchen şi Livia mai rămîn pe acolo două săptămîni. Cînd prin aprilie 1871 sosesc la Iaşi principele şi principesa, soţii Maiorescu sunt chemaţi la Curte. „Nevastă-mea, notează el, avea încântătoarea ei rochie de culoarea floarei de piersică." La 14 aprilie, sunt invitaţi la masă. „Principesa a vorbit cu toate, principele însă, dintre doamne, numai cu nevastă-mea, încolo, cu aproape toţi domnii. Clärchen avea aceeaşi rochie decoltată", no­tează el, ca soţ şi satisfăcut de rochia nevestei, dar şi de cinstea ce i se aducea şi lui prin ea. Invitaţ i şi la ceaiul dat de principi, la 19 aprilie: „Clärchen a fost drăguţ îmbră­ca tă ; rochie albă de atlaz, cu buchete de trandafiri. Făcută pentru această ocazie". Bucuria lui Maiorescu devine oare­cum lirică la invitaţia lui Roznovanu la serbarea de la Stînca, în cinstea principilor. „Principele valsînd, notează el, îndată după gazdă, cu nevastă-mea, mareşalul curţii a luat-o la cadril, în care am dansat şi eu cu d-na Negruzzi şi am rîs şi am dansat fals, prinţul Sturdza a căzut cu d-na

pneumonie, ci probabil catar bronchial. Nu mînca aproape nimic, vărsa ceea ce mînca, scaun tare, i-am dat picături de rubarbă, 1 '/a sticluţă foarte mică, aproape fără efect.

Sîmbătă, foarte capricios, supărăcios, plăngăcios, istovit, cu privirea stinsă, totuşi însă putîndu-1 interesa cu o poveste şi chiar a-1 face să rîdă.

Sîmbătă seara, în sfîrşit, spre a ne linişti definitiv, trimiserăm după Tausig, care şi veni şi ne linişti cu totul. (Era vorba numai să nu care cumva să fieobronşită capilară.) Bănuie aproape o febră inter­mitentă, pe lîngă şi în afară de uşorul guturai. Mîine, în orice caz, o să examineze lucrul încă o dată. N-a prescris nimic; fireşte, din partea noastră, tratament, ca şi pînă acum. Dacă tuşea s-o înteţi, atunci cîte o picătură de laudanum (tinctură de opiu), într-o lingu­riţă de apă zaharată, de 2, 3, cel mult de 4 ori pe zi.

13 februarie 72. E febră intermitentă la Kiki, 2 supozitoare de chinină (date în interval de 5 ore) au făcut minuni. Vechea lui vese­lie glumeaţă i-a revenit îndată."

Nu avem însă şi „însemnările" la data morţii lui Liviu (26 no-iemvrie 1872). Abia la 26 noiemvrie 1876, găsim: „A patra aniver­sare a zilei morţii frumosului meu băiat, neîntrecut de inteligent".

354

Roznovanu. La plecare, la gară, „principele şi principesa au vorbit mult şi afectuos cu nevastă-mea... Nevastă-mea avea costumul ei cel nou de la Berlin, a fost mereu foarte drăguţ îmbrăcată, Ia fiecare dată t ra tată cu atenţie deose­bi tă . . . " încolo, numele Clarei revine numai în împrejurări de familie, cum ar fi boala micului Kiki (în Însemnări citate în note). Totul în notaţii simple, afectuoase pentru „draga mea Clara" — într-un cuvînt, oglinda unei căsnicii solide şi poate fără poezie. Poezia avea să vină curînd, sub forma scriitoarei Mite Kremnitz1 , soţia lui Wilhelm, cum­natul , dar o dată cu venirea ei avea să înceapă şi drama căs­niciei lui Maiorescu, punctul central al acestor evocări...

2. în reconstituirea dramei conjugale a lui Maiorescu prin apariţia „poeziei", sub forma chipului blond al Mitei Kremnitz, nu ne vom servi în chip exclusiv decît tot de izvorul Însemnărilor; neţinînd at î t la restabilirea faptelor în sine, ci la repercuţia lor cu sufletul eroilor, reconstituirea nu poate avea decît un caracter psihologic, şi nicidecum unul detectiv, fără importanţă în chestiuni neînsemnate, cînd sunt proiectate numai sub unghiul valorii documentare. Cum însă cele patru caiete ale însemnărilor relative la faptele întîmplate dintre iulie 1859 şi 5 ianuarie 1866 au dispărut, şi cum şi în cele reluate la 5 ianuarie 1866 şi pînă în septemvrie 1873, numele Mitei nu se pomeneşte, e un spaţiu de t imp de 14 ani în care nu avem informaţii asupra raporturilor lui Maiorescu cu dînsa la Berlin, fie pe cînd era încă Mite von Bardeleben, fie după căsătoria ei cu doctorul Wilhelm Kremnitz, încheiată în condiţii destul de anevo­ioase. Prima menţiune o face la 4 septemvrie 1873. Locuind încă la Iaşi, el e vizitat de perechea Kremnitz, instalată de mai mult la Bucureşti. Vizita pare a se fi prelungit destul de mult pentru a fi lărgit senzaţia unei oboseli şi a iritării reciproce în cadrul vieţii monotone de provincie. Ia tă textul acestei ciudate însemnări2: „Mite şi Wilhelm sunt aici. Am încercat muzică ; cu bucurie şi emo-ţiune nu consimt la asta nici unul ; e ca o povară. E nevoie ca eu să stăruiesc cu sila asupra acestui lucru, altfel se îneacă. Le-am scos

1 Mite Kremnitz (1852 [?] — 1916), fiica profesorului doctor von Eardeleben, doctorul şef al spitalului Charité din Berlin.

2 însemnări, I , p . 208.

24* 355

portrote egiptene — à peine, à peine le răsfoiesc. Am vrui să sap la flori, ultima mea îndeletnicire ce am cîştigat — ei cască la asta, în curînd se lasă de ea, nici unul nu pune mina cu voiciune şi cu bucurie de creaţie etc., e t c . . Iată scriu cărţi, Logica mea înaintează, alături de asta, articole de critică, editarea lucrărilor anterioare continuă la Bucureşti. Nici unul nu întreabă de asta, nici unul nu are dorinţa de a intra împreună cu mine în viaţa intelectuală, de a se lăsa trans­portat de mine acolo, de a simţi sufleteşte împreună cu mine. A năzui spre ceva împreună cu alţii şi a trăi sufleteşte împreună cu alţii este un ideal irealizabil."

N o t a ţ i a ne rvoasă a u n u i om s t în jeni t de p rezen ţa unor f i inţe b l aza te , indiferente faţă de v i a ţ a lui i n t e l ec tua l ă , poa t e şi cu enervarea de a nu- i t r ez i femeii in teres p e n t r u preocu­pă r i l e lu i , t o t u l pe vech iu l fond de sete de soc iab i l i t a t e ră­n i t ă de cons ta ta rea i m p e n e t r a b i l i t ă ţ i i sufletelor omeneş t i . D u p ă o excursie f ăcu t ă î m p r e u n ă pe la m ă n ă s t i r i l e n e m ţ e n e , f ami l i a K r e m n i t z se află încă la Iaş i pes te o lună , deoarece la 4 oc tomvr ie 1873 găs im aceas t ă c i u d a t ă însemnare :

„Cum se dezvoltă Mite altfel decît cum era de dorit ! 1. Vorbeşte despre cazurile de moarte în familia Volkmar, şi eu,

ca să aduc o diversiune, din cauza doliului soţiei mele, intervin cu obicinuitul ton glumeţ. Repezindu-se violent cu vorba asupra mea la masă, în faţa Liviei, în mijlocul păcii generale. De unde această cutezanţă?

2. La whist, nu sufere nici cea mai mică glumă, se supără cînd pierde în contra mea, încît izbucneşte în cuvinte jignitoare («în ţara noastră civilizată, asta e modă aşa» ş.a.m.d.).

3. Ţine la bani, are mereu gîndul la asta, ar vrea ca Thea să se mărite cu un om bogat. De obicei, şi mai cu seamă faţă de Wilhelm, fără tact.

4. Gîntînd cu Wilhelm la 4 mîini uvertura la Don Juan, face greşeli şi în pauză aruncă vina pe el.

5. La mănăstiri, furioasă că are o cameră proastă la Sihlea, nu vrea să bea cafea cu lapte la Secul, fiindcă laptele e fiert, şi ea bea nefiert. Pe lîngă astea, aproape bolnavă şi punînd pe bărbatu-său continuu în nelinişte pentru starea ei, nemîncare ş.a.m.d.

Cum mi-a apărut acum 2 ani tocmai în această privinţă altfel t

în contrast atunci cu Emily şi cu Ernst !

35!)

6. Nu mănîncă nici o mîncare streină, nouă, nu încearcă nimic, nu primeşte cu o dispoziţie sufletească generală mai mlădioasă ceea ce-i este ei străin. Strimteţe de spirit prusacă !

7. La Sihlea, unde eu, în lipsa ce era de toate, căutam, fireşte, să fiu vesel, «pour soutenir le moral», ea-mizice: «Da! ţie-ţi dă mîna cu filozofia ta: tu eşti, vezi bine, moldovean şi deprins cu astfel de lucruri ! »

8. Să nu simtă ea că, faţă cu brutalul tratament de care a avut parte bărbatul ei, lui Wilhelm nu-i e permis să obţină nimic prin ajutorul şi protecţia lui Bardeleben ! Să arunce totul în spinarea Ele­nei şi să nu bage de seamă că această femeie rea e mult mai puţin rea decît tatăl ei Bardeleben! Să prigonească cu ură «seminţia Kremnitz-ească» şi să se gîndească cu o tenacitate geloasă şi furioasă la tată-su! Şi cu toate acestea, s-a măritat cu Wilhelm, şi totul pe jumătate.

9. Cu groază, cînd o vorba să stea la ţară cu Wilhelm. Să strălu­cească ca femeie la teatru şi în splendidă plăcere.

10. Istoria cu Lina Kessler. Mai'nainte, prietenie cu Emily ! Ură acum !

Să nu uităm, cu toate astea, (că e) un cap pătrunzător, foarte inteligent. Dar nu spre lucruri înalte."

în cea mai pregnantă manieră maioresciană, de obser-vaţie tăioasă şi de stil categoric, însemnarea trădează o enervare, o înverşunare impulsivă împotriva unei femei ce nu-1 putea lăsa rece. Pentru ca totul să-1 irite la Mite: indiferenţă faţă de preocupările lui, pînă la ostilitatea împinsă la „cutezanţă", lipsa de tact faţă de dînsul, caşi faţă de bărbatu-său, lipsa ei, în genere, de gingăşie, inega­litate de umoare în lucrurile cele mai mici (jocul dewhist sau cîntarea la patru mîini la piano), trebuinţa de a străluci în societate etc., denotă interes sentimental viu, o ciudă amoroasă, ce-1 făcea să sufere prin solidaritate de sex chiar cînd o vedea nedreaptă şi cu bărbatu-său — vizibile şi prin constatarea : „cum mi-a apărut acum doi ani tocmai în această privinţă altfel !" Acum doi ani, situaţia era idilică şi eufo­rică — azi ea se încordase şi se întorsese spre ostilitate. Arătîndu-le un album de fotografii pentru studiul caracte­relor, după fizionomie, el notează: „Numai nevastă-mea s-a aplicat la asta mai serios. Mite a trecut uşuratec cu ochii peste ele" — cu aceeaşi nemulţumire de a nu se vedea urmări t cu interes în preocupările momentului.

357

Din aceste notaţi i acide, răuvoitoare, enervate, se pre­simte existenţa unei vechi legături sufleteşti ajunsă la punc­tu l critic al tensiunii şi nemulţumirii reciproce: indife­renţă sinceră sau simulată din partea femeii, nemulţumită, j ignită din partea bărbatului .

3. însemnările nu ne mai pomenesc de Mite aproape un an şi jumăta te . Mutat la Bucureşti şi de la 7 aprilie 1874 ministru de Culte şi Instrucţie, abia în ianuarie 1875 Maiorescu notează1: „Seara la 6 (ianuarie), apoi întreaga zi de 7 pînă în dimineaţa lui 8, am fost pînă la Iţcani să primesc pe Wilhelm şi Mite" — pentru ca apoi, peste alte şase luni, să noteze o excursie făcută în lipsa soţiei şi fiicei sale Livia — aflate la Pyrmont — cu Mite şi Wilhelm, în dimineaţa zilei de duminecă 6 iulie 1875 la Piteşti , apoi la Stîlpeni, Cîmpulung, Nămăeşti, continuată luni la Rucăr, mar ţ i la Dîmbovicioara, la Bran, la Rîşnov, Braşov, unde a doua zi miercuri notează: „am vizitat Braşovul, desenat o casă a unchiului meu, episcopul, Mite aquarell casa buni­cei mele «după ziduri»; nu urcat pe Tîmpa, vreme poso­morită." Joi, Mite şi Wilhelm se întorceau cu diligenta înapoi, iar el îşi continua drumul spre Pyrmont, la soţia şi fiica sa. Excursia e vioaie, dar şi meticulos descrisă, în genul lui de totdeauna (preţul cailor, al diligentelor, al camerelor de hotel), cu o coloratură satisfăcută şi idilică. Mite nu mai e nemulţumită ca la Sihlea, ci bucuroasă de „mica circiumă cu cerdac de lemn de la Stîlpeni". Bătea un v în t lin în relaţiile lor... Cu vechea lui pasiune pentru natură şi preumblări , excursia avea să se repete în august, de data asta şi cu Clara şi Livia. Duminecă 24 august 1875, pornesc la Ti tu , Tîrgovişte, Dealu, Viforîta, unde poposesc şi luni ; apoi mar ţ i , la Schitul Gorgota, cu carul cu boi, unde „Mite pictat mult , Livia fericită cu flori şi cîntînd, Clara cu atentă privire a munţilor înal ţ i : frumoasa vedere a munţilor Sinaei" ; miercuri 27 august „intrarea prin Tîr­govişte şi Ghergani — Bucureşti . . ." Totul prezentat idi­lic, cu care cu boi şi picturile Mitei, cînd iată că în soptem-

1 T. Maiorescu, însemnări, I, p . 225.

358

vrie şi începutul lui octomvrie norii se adună şi se ivesc primele semnale ale dramei conjugale. Clara bănuieşte sen­sul acestor excursii. „In septemvrie şi începutul lui octom­vrie din ce în ce mai mare violenţa a neveste-mei", notează el, adăugind cu candoare şi fără ironie, „probabil contri­bui t la asta efectul apelor de la Pyrmont". Apele de la Pyr­mont se numeau Mite Kremnitz. . . „Violenţa creşte. Izbuc­nirea ei împotriva mea la masă, în prezenţa lui Burghele şi a lui Slavici. Plecarea ei la Lausanne cu Livia, pe care noi, numai după două săptămîni de şedere în pensionul Emiliei (sora lui Maiorescu) la Iaşi, ne dusesem pînă la Paş­cani să o luăm înapoi.. ."

Lipsa, evadarea din căminul conjugal am putea spune, a Clarei, cuprinsă de gelozie pe Mite, ţ ine pînă la 23 noiern-vrie. în răst imp, „clipele luminoase" continuă în excursii la Măgurele, Herăstrău, Ţigăneşti, Crivina.

Pe ziua de 29 ianuarie 1876, părăsind ministerul, e înlo­cuit prin P . Carp. Ziua lui de naştere 15 fevruarie începe de dimineaţă, de la ora 8, cu o muzică de lăutari „coman­dată de Wilhelm şi Mite". Şi continuă cu o excursie, „admi­rabil de frumoasă" la Ciorogîrla... Muzica aceasta de lăutari şi alte evenimente lăuntrice, pe care nu le cunoaştem, acce­lerează drama în aşa chip, încît îl împing să scrie această neaşteptată pagină: „în casă, merge greu. Noul meu an începe în această privinţă tot mai rău . Sunt aşa de iritat f încît am dureri de inimă de această rănire sufletească şi , probabil din cauza supraîncordării politice, nu mai pot păstra vechea răbdare; ceea ce mă face să rămîn liniştit e momentana imposibilitate de a schimba lucrurile. îmi trec prin minte tot felul de gînduri: b a s ă laspenevastă-mea să trăiască despărţi tă de mine într-un alt oraş, ba să mă refugiez în America, uneori chiar să-mi iau via ţa . Mi-e peste put inţă să mai suport această stare şi trebuie acum să ispăşesc vina vieţi i şi a întregii mele slăbiciuni de mai înainte către soţia mea. Toate acestea însă vor împinge spre deciziune, îndată ce voi fi scăpat de datoriile de acum şi voi fi făcut soţiei şi fiicei mele o existenţă posibilă."1

1 însemnări, I, p . 243.

359

La această izbucnire desperată, editorul însemnărilor, d-1 I. Rădulescu-Pogoneanu, adaugă această notă în adevăr senzaţională:

„Cu cîtova săptămîni înainte, consemnase pe o foaie liberă (tot în nemţeşte) unul din aceste grave gînduri în care se zbătea:

«13/25 ianuarie 1876. Bucureşti. Să emigrez în America. întîi să fi demisionat din minister.

Clara ar avea: 1. de la casa din Iaşi anual 200 taleri 2. de la banii în acţiuni 500 „

anual t(aleri) 700 ar trebui să trăiască la Berlin.

Livia s-ar duce la Emilia pentru educaţie. Iar eu aş avea să plă­tesc întîiapensiune anuală, şi apoi să trimet pe celelalte din America ...

Mai înainte, ar trebui să aibă Wilhelm Kremnitz postul la spi­talul brîncovenesc.

De la Socec aş lua, pentru vreuna din operele mele vîndute, 100 de galbeni pentru călătorie.

Paşaport ca T.M. — Recomandări pentru acolo de la Callima-chi? de la Kanitz? de la Peisotto?

într-un institut, ca profesor de limba franceză.» (Pe întîia pagină a acestui «jurnal 5» sunt însemnate două adrese

de la New-York)."

Omul stăpîn de sine, echilibrat, olimpianul de mai tîrziu se gîndeşte la divorţ, după ce s-a gîndit mai întîi la si­nucidere şi chiar la expatrierea în America. Situaţia turbure se linişteşte puţ in prin faptul că ministrul de Externe Ioan Bălăceanu îi propune misiunea încheierii la Berlin a Convenţiei de comerţ cu Prusia. La 30 martie pleacă (fără Clara şi Livia) şi se întoarce în Bucureşti la sfîrşitul lui mai , pentru a fi numit definitiv de Kogălniceanu agent diplomatic ia Berlin (31 mai 1876), unde se duce la 8 iunie 1876, de data aceasta şi cu soţia.

Misiunea la Berlin nu ţine mult . Predînd scrisoarea de acreditare la 12 iunie 1876, la 2 iulie, adică după mai puţin de o lună, îşi şi prezintă demisia. Pentru viaţa intimă, Berlinul reprezenta totuşi o potolire. „Liniştită viaţă de fami­lie, notează el. Ii dau Liviei lecţii de istorie şi l i teratură; ea ia lecţii de piano şi cîntă minunat ." Lăsînd pe Clara şi

360

Livia în familia Kremnitz, el se întoarce singur la Bucu­reşti, la 21 iulie, instalîndu-se în casa cumnatului său, în str. Vestei nr. 13, unde „Mite aşteaptă să nască, şi Wilhelm e mereu apăsat de lipsa de clientelă... cu toate astea, în casă e pace, linişte şi fel amabil". De la Berlin, în schimb, veşti rele; gelozia Clarei se redeşteaptă: „scrisori de acolo, notează el la 11 august, apăsătoare, sfredelitoare, în fond fără iubire, fiecare gîndind la sine şi nelăsîndu-mă pe mine în pace. Aici, de duminecă 8 august, cred, Wilhelm şi Fräulein M. Wilhelm, foarte rafinat în ale sale écarts. Noua confir­mare a vechei convingeri că germanismul este înşelare de sine însuşi. Lor le lipseşte curajul naturi i lor." „Fräulein M." e domnişoara Marquardt, profesoară şi fostă guvernantă a lui Maiorescu (a cărei trimitere în misiune în Germania şi Elveţia constituiesc unul din capetele de acuzaţie împo­triva ministeriatului lui Maiorescu). E evident de aici şi din alte păr ţ i că, mai mult sau mai puţ in înstrăinat de nevas-tă-sa, Wilhelm îşi găsise compensaţii sentimentale Ia d-ra Marquardt. Uitînd că el e pricina acestei situaţii , uitîndu-şi şi propria-i situaţie, nu e fără umor observaţia moralistă şi oarecum agresivă împotriva expropriatului său cumnat, căruia nu-i îngăduie ceea ce făcea şi el. Oricum, starea lui sufletească trebuie să fi fost nespus de turbure, nu numai din pricina Clarei, ci şi a Mitei, pentru a putea scrie aceste rînduri de mare descurajare şi dezabuzare: „1856—1866—1876, douăzeci de ani petrecuţi cu conştiinţă de sine. Eu îmi par însă mie însumi ca un fruct copt gata să cadă. Ce-mi mai poate oferi nou viaţa? Cunosc femeia, ştiu ce însemnează şi căsătoria, cunosc prietenia, m-am urcat pînă în culmea ambiţiei şi am simţit asta. Am fost profesor şi scriitor — ce mai poate veni încă? Cine a ago­nisit în sine indiferenţa morţi i a încheiat socoteala cu via ţa . Ce am de făcut? Cînd însă creierul se umflă din nou, băşica de aer se urcă iarăşi în sus, priveşte din perspectiva aeriană în adîncime şi îşi pare sie-şi superbă. C'est une misère."1

Cîteva zile după aceea, notează laconic, meticulos, dar des­tul de semnificativ: „Vineri 3 septemvrie 1876, 10 minute înainte de ora 3 dimineaţa, Mite născut un băiat . 25 de ore dureri, serios 16 ore... Botezat cu numele de Georg Titus."

însemnări, I, p . 260.

361

Copilul avea să fie poreclit Baby. Despre dînsul pome­neşte Mite în Amintiri fugare că se afla cu dădaca în odaia de alături cînd a sărutat-o Eminescu ; cu el se juca uneori poetul şi lui i-a povestit basmul „caprei cu trei iezi" înainte de plecarea lui la Iaşi, la moartea lui Ştefan Miele.

La sfîrşitul lunii, Clara se întoarce la Bucureşti (Livia rămăsese într-un pension la Dresda). „E tot cea veche, notează Maiorescu la 23 septemvrie, neînduplecat de lipsită de dem­nitate cu Kremnitzii, excitată, pierdută — încolo, şi în afară de asta, harnică, rezonabilă".

La 25 noiemvrie 1876, are loc la Kremnitz botezul lui Baby o dată cu nunta Theei, sora Mitei, cu Volkmar. Pe copil 1-a ţ inut în braţe încă destul de inimoasa Clara, care a ridicat, de altfel ca şi Maiorescu, un toast. Totul pare potoli t ; liniştea se prelungeşte cîtva t imp, deoarece peste vreo opt luni, nota (5 iulie 1877): „Cu nevastă-mea, schimbare to ta lă ; rece, însă mai natural şi mai adevărat". E drept că ea e la Berlin încă din 8 iunie, iar Maiorescu, rămas în Bucureşti, dormea Ia el acasă (str. Sf. Vineri 19), dar prînzea la Kremnitz. Peste cîteva zile, duminecă 10 iulie, prin două cruci + + se declară lapidar „Fericit". Atmosfera din casa Kremnitz nu e totuşi senină. Neîndes­tu la t numai cu diversiunea d-rei Marquardt, Wilhelm se arată tot mai nemulţumit în sînul căsniciei. „La Kremnitzi, înseamnă Maiorescu la 11 iulie (adică a doua zi după ce fusese «fericit»), mai niciodată vioiciune. Wilhelm, cam indispus, drept vorbind, de luni de zile abia cîte o zi vioi, îndoit de greu, cu natura lui, şi fără astă, indolentă, aproape ursuză. Pe lîngă asta, copilul aproape mereu, nu bine de trei luni, acum destul de slab, mîncînd puţin. Mite, care, de cînd o cunosc, n-a fost niciodată o natură trandafirie, este, se înţelege, deprimată de aceste stări în casă. Ea, ce-i drept, se sileşte mereu să fie mai vioaie, deşi se lasă să fie încă mult prinsă de copil. Ce des urc greu scara la locuinţa lor, cu conştiinţa că acolo sus e iarăşi înăbuşitor şi eu nu mai am destulă putere ca să împing cu ei la căruţă. Abia t rag la a mea proprie. Mai pot oare, mi-e permis acum să împing la această altă căruţă? Face să citim, Mite şi cu mine, pe cînd acest lucru se vede că-1 plictiseşte pe Wilhelm în permanenta lui oboseală... O dificilă vară."

362

După ce se adunaseră de mult norii în căsnicia lui, atmos­fera devenise irespirabilă şi în căsnicia Kremnitz.

Micul Georg Titus-Baby se îmbolnăveşte. Olimpianul înseamnă febril la 22 iulie 1877: „Băiatul recidivă a cata­rului său intestinal. Diaree. Zăcînd palid şi istovit. Nopţi rele ale Mitei. Wilhelm doarme mereu separat şi nu se duce niciodată noaptea să vadă ce mai e." Diversiunea sentimenta­lă cu Fräulein Marquardt nu-i ajunge: doctorul se culcă sepa­rat şi, spre ciuda lui Maiorescu, se dezinteresează de boala copilului. Trei zile după aceea, se mută cu Wilhelm, Mite şi Baby într-o locuinţă de vară la capătul străzii Craiova, Casa Laptew. „Aici, notează el la 12 august, băiatul tot cu diaree (6—7 ori în 24 de ore), dar totuşi deja mai bine. Wilhelm, mereu mai dificil, mai comod şi mai bombăni­tor. De nerecunoscut." Nepăsarea doctorului, îndeosebi, îl enerva pe criticul ce număra diareele copilului; preferă să se întoarcă în oraş pentru a merge „la ţară" numai cîteva ore pe zi ! „Am acolo uneori, înseamnă el la 19 august, un sentiment de restrişte, care mă sfredeleşte." La 2 septem­vrie, cînd urma ca Mite cu Mariţa şi copilul să plece la Ber­lin, Baby are iarăşi peste noapte „o straşnică diaree". Plecarea nu se poate face decît miercuri 7 septemvrie, şi, cum avea un proces la Dorohoi, el (şi nu soţul) conduce pe Mite şi Baby pînă la Cernăuţi. „Grea călătorie", adaugă el. Clara şi Livia se întorc la Bucureşti (16 septemvrie), şi deoarece Mite e la Berlin, notează satisfăcut la 18 octom-vrie: „Viaţă de familie liniştită". în chip neaşteptat, gelo­zia Clarei se transmisese însă fetei, Livia, căreia nu-i plac Rumänische Skizzen ale Mitei. „Mie, înseamnă criticul, judecata îmi pare falsă şi am văzut dintr-asta că Livia era o molipsită de ant ipat ia familiei Kremnitzilor în contra Mitei" — şi mai departe: „Ce-i drept, mi-era acum ca şi cum este ceva străin între Livia şi mine". La 1 decemvrie, Maiorescu o întîmpină pe Mite la Bărboşi; iată-1 deci cu Mite, cu Baby şi cu Mariţa sosind la Bucureşti, unde. . . soţul era la gară. „Mite şi copilul, neaşteptat de bine", adaugă el.

O dată cu sosirea ei, norii se adună din nou asupra căs­niciei lor, aşa că, peste o săptămînă, la 8 decemvrie, el se găseşte „sufleteşte nefericit". „Advocatura bine, am scăpat de datorii, casa este în bună rînduială, însă dorul după feri-

363

cire mă chinuieşte ca o idee fixă. De casa mea mi s-a urît de moarte; e ciudat, cum din t impul ministeriatului meu, imposibil să mă mai găsesc mulţumit cu soţia mea. (La acest loc, fiica criticului adaugă în notă: «De la venirea doamnei Kremnitz în ţară»).

Tolerez numai, şi e numai modus vivendi. In fundul sufletului, mi-e groază de existenţa mea zilnică. Sunt însă mai aproape de soluţie. Dacă advocatura merge aşa mai departe, pot economisi un mic capital pentru soţie şi fiică. Asta e datoria mea, după aceea însă, n-aş mai vrea să exist. Nu mai pot." Ideea divorţului îl preocupă mult încă. Prin faptul posibilităţii de a asigura soţiei şi fetei o existenţă, ideea îl minează tot mai adînc, dar şi ideea sinuciderii îl „sfredeleşte" pe olimpian. La 14 decemvrie, Mite cade la pat , „iarăşi acces grav ca astă-vară (e vorba probabil tot de colită). Clara e de ieri acolo, dormit acolo." Anul nou (1878) îl petrec cu toţi i sănătoşi la Kremnitzi, unde Fräu­lein Marquardt e „comic-îndrăgostită", dar, de fapt, situa­ţ ia se întunecă tot mai mult şi încă o dată omul cumpănit, olimpianul, se gîndeşte la sinucidere, de data aceasta, şi la forma ei precisă: „Eu însumi m-am gîndit ieri mult la sinucidere, înseamnă el, şi mi-am zis a suta oară că nu pot face asta, cit t imp nu las destui bani familiei mele. Dar niciodată la sinucidere prin glonţ; din contra, cînd, pe la ora 5, m-am întors puţin în odaia mea de culcare, îmi zugră­veam cu dor moartea prin cloroform, o adormire în neant, cu un burete cu cloroform peste faţă." Obsesia sinuciderii nu era, de altfel, personală, ci o obsesie de familie, căci la 12 aprilie notează: „a venit Emilia (sora lui) la noi şi a rămas vreo săptămînă. Gîndurile ei de sinucidere." Situa­ţ ia lui casnică merge, fireşte, tot mai rău: „Curioasă stare de depresiune, înseamnă la 28 mai —, dar senin — ca de obicei". Soluţia găsită, deocamdată, e plecarea Clarei in străinătate. „I-am spus neveste-mi, scrie el la 6 iunie, că aşa nu mai merge mai departe, că trebuie să plece, că i-aş propune Berlinul. Astfel, însă, Dresda şi Geneva, sau ori­unde altminteri ar vrea dînsa. Ea a ales, cu relativă linişte, Geneva. Acum pregătiri de călătorie, dar totul liniştit , din cînd în cînd veselă cu Livia: încît cîteodală chiar nu o mai pricep." S-ar părea că liniştea Clarei îl irită puţin. în dimi­neaţa zilei de 10 iunie, Clara şi Livia pleacă la Geneva,

364

„pe mai mulţ i ani". „Despărţire foarte simplă, ea o istovire reciprocă dintr-o încordare mi prea de suportat." Urmau trei foi de însemnări, pe care criticul n-a voit să le lase pos­ter i tă ţ i i . Soluţia firească a dramei se apropia totuşi.

Rămas singur la Bucureşti, Mite devine „Mica", dar atmosfera e tot îngrijorătoare. Mite cade la pa t : „colită neglijată de mult de Wilhelm", înseamnă el cu aceeaşi ciuda curioasă împotriva soţului, care îşi „neglijează" soţia şi copilul; Emilia, sora lui, se zbate cu gîndurile sinuciderii; în schimb, scrisoarea Clarei de Ja Geneva, în care-i declară că „consimte la divorţ" nu-1 împacă. „încă mereu nelinişte din cauza Emiliei, notează la 1 iulie 1878, şi Mite nici nu deplin bine, iar eu nefericit în suflet, din cauza necesităţii divorţului de nevastă-mea". Zarul este însă aruncat şi în aceeaşi zi îi scrie Clarei la Geneva: „Despre pasul hotărîtor dintre noi, de care-mi scrii şi despre care, precum am aflat după aceea, şi soru-mea ţi-a scris, să decidem ceva mai tîrziu. Deocamdată, fiecare dintre noi avem nevoie de linişte şi de clarificare în sine însuşi."

Cu totul neliniştitor pentru psihologia lui Maiorescu şi aproape neexplicabil, în ziua cînd trimitea scrisoarea at î t de energică Clarei şi cîteva zile înainte de a pleca cu Mite într-o călătorie patetică în Germania, el scria şi unei necunoscute o scrisoare foarte înflăcărată, scrisoare netri-misă şi rămasă între hîrtiile Emiliei Maiorescu-Humpel1. „Cum să te las în pace, cînd vreau să fii a mea, trebuie să fii? Nu-mi imaginez cum îmi poţi rezista ! Iţ i mărturisesc doar că nu mai pot t ră i fără tine. Vreau inimii tale să-i fac culcuş cald în sufletul meu, unde s-o laşi cîtva t imp să stăruie în pasivitate, înainte de a lua o hotărîre defini­t ivă. Mite, care te adoră, vrea deocamdată să meargă la t ine, apoi împreună să plecaţi la Borsec sau aiurea. Voi veni şi eu la voi prin 20 iulie, pentru cîteva zile. Te rog răspunde-mi telegrafic, imediat ce primeşti scrisoarea aceas­ta . Nu mă las de t ine. Nu fii recalcitrantă, ci amabilă, cum ai fost totdeauna cu mine."

Necunoscuta ô probabil Ana Rosetti, viitoarea lui soţie (1887), al căiei nume apare în anul acesta (1878) în Insem-

1 Publicată acum în urmă în I.E. Torouţiu, op. cit., VI, p. 27.

361

nări şi intervine ca un element esenţial în drama sentimen­tală a lui Maiorescu.

Nimic din ce propune în scrisoare nu se realizează însă; după cinci zile (miercuri 5 iulie 1878), îl vedem plecînd în străinătate cu Mite, Baby şi îngrijitoarea copilului.. . Singura răzbunare a lui Wilhelm este de a fi ui tat să pună la bagaje şi cufărul lui Maiorescu. „Dar nici un minut neplăcut, înseamnă, din ambiţie în faţa Mitei şi pentru a nu strica de mult dorita bucurie a călătoriei cu dînsa". Lucrul e spus limpede. De altfel, „Mite e amabilă şi neobo­sită". De îa Viena, se despart în aceeaşi seară, el ca să plece la Nürnberg, Mite cu Baby la Elster.. . „Ar fi fost bine să mă odihnesc, scrie criticul, o zi în Viena cu Mite. Veşnica mea greşeală, din cauza altora (acum a Theei, sora Mitei), să mă las să-mi fie hărţui tă viaţa şi să nu ajung niciodată la liniştită fericire proprie."

După ce vizitează Nürnbergul, ajunge la Kissingen, unde e aşteptat de Thea, sora Mitei, cu copilul, doica şi o prietenă, d-ra Lot te; de abia marţ i 11 iulie, ajunge la Els­ter, unde „Mite la gară". Trag la hotel Kronprinz. „Ea la etajul I (3 camere, dintre care un frumos salon de mijloc, cu balcon cu splendidă privire" ; el sus. „La sosirea în Elster, notează, Mite mi-a făcut o impresie regală. Drăguţă în toţi muşchii, plini de spirit, însufleţită în convorbire." Prezenţa Theei îl irită însă. „Dispoziţie sufletească predominantă, plictiseală. Aş vrea să fiu şi să stau de vorbă numai cu Mite, în care m-am răsfirat sufleteşte..."1 Şi apoi: „N-o să pot t ră i şi eu niciodată trei săptămîni din viaţa mea pentru o deplină bucurie proprie a mea ! Aşadar, să stau la masă şi să dorm, să mă duc şi să stau cînd şi unde vreau ! Mereu constrângerea altora inoportuni!. . . Aproape sunt sătul de toate, viaţa îmi apare scurtă şi pierzîndu-se în faţa însumi în limitare lipsită de bucurii. însă Mite singură e mereu ceea ce mă atrage mai mult ." De la gînduri de sinucidere, viaţa i se pare acum prea scurtă. Pe cînd se simţea „întîia oară, după multe luni, iarăşi de o elasticitate tinerească" şi bea kis-singenul „cu plăcere şi cu vivacitate, făcînd tot felul de pla­nuri pline de bucurie pentru t impul băilor", o telegramă îl cheamă în ţară pentru procesul de la Dorohoi. Pleacă deci

1 însemnări, I, p . 303.

366

la 16 iulie, „cu dorita tovărăşie a Mitei pînă la Eger, nebu­nesc schimb de depeşe". Se poate vedea în acest episod aproape o călătorie de nuntă . La Bucureşti, află de inten­ţiile nevestei de a se întoarce în ţară şi, sub farmecul încă al vilegiaturii de la Elster, criticul refuză categoric, scriind cea mai autentică pagină maioresciană la 27 iulie: „Am aflat despre scrisorile tale către M-me Rosetti, Mite, Emilia. Vreau să-ţi observ la vreme ceva, fără asprime, dar cu hotă-rîre: comedia de la Lausanne nu se mai joacă a doua oară (Clara fugise, dar se întorsese acasă). Toată această agitaţie a ta pentru înapoiere, explicări, împăcare etc. e un punct de vedere depăşit. îmi pare rău că tu nu ai destulă tărie şi demnitate de mamă, pentru ca, chiar pentru binele Liviei, să nu zgudui mereu iarăşi starea respectivă a existenţei şi să ţi-o închipui numai ca un rău provizorat. La situaţia actuală nu se va schimba nimic de azi înainte, ani de zile. Pentru mine, asta e ul t ima încercare dacă mai pot exista încă. In ziua în care tu te înapoiezi la Bucureşti, eu sunt plecat din Bucureşti. Aranjează-te potrivit cu acestea. Rămîi unde te afli şi îngăduie fiecăruia dintre noi posibi­litatea de a se regăsi singur în sine însuşi."1 Acest„singur" însemna tot doi, dar nu cu Clara, ci cu Mite. Şi după ce se arată atît de categoric cu nevastă-sa, se întoarce la 30 iulie la Elster şi apoi la 2 august, cu Mite, la Berlin, „ora 12 1/4 noaptea, la Hôtel Royal", pentru o chestie de dentist şi de mode, pentru a se reîntoarce la 5 august la Elster, unde găseşte pe „Baby dormind liniştit cu Tinea" ; plecase a doua zi împreună la Bucureşti, cu oprire la Viena, la un hotel prost: „Grea noapte, înseamnă el la 10 august. Mite nu ia niciodată ceva mai uşor şi senin vreo dificultate inevita­bilă în viaţa amestecată a unor călătorii, d. e. sala de mîn-care prea caldă, faptul de a nu fi singură ş. a. m. d., ci o îngreuiază şi o face penibilă cu felul ei de a vedea toate în negru — o foarte supărătoare însuşire ereditară a Bardele-benilor." înclinarea de a vedea totul în rău a Mitei era, de altfel, o notă caracteristică a familiei. A doua zi porniră spre Bucureşti, aşa că sîmbătă 12 august soseau la ora 10 seara, Baby fiind „îneîntător", iar pe peron Wilhelm aştep-tîndu-i „gentil".

1 Însemnări, I , p . 307.

367

Baby putea fi încîntător şi Wilhelm putea aştepta „gentil" pe peronul Gării de Nord... Grijile, eare, după vorba poetului latin, se urcă şi pe corăbiile de aramă, îl urmăriseră şi ele. Acasă, „pustiu, mirosind urît , cu pî.nze de păianjen... Totul înăbuşitor. Scrisorile Clarei, totdea­una lucrul cel mai tr ist pentru mine — grea noapte de dezo­lată singurătate.. ." Pentru a alunga „pustiul", în casă venise de vreo 9 zile Fräulein Marquardt (cea comic-îndrăgostită), „în gindul meu ca ajutoare în casă, înseamnă el la 1 septem­vrie, ea însă era sufleteşte mai pretenţioasă şi mie de nesu­ferit — astfel încît mîine scap de ea, după ce am luat lucrul mai pe departe şi l-am împletit fin; ce-i drept, comedia asta mă costă vreo 640 de franci..."

După o şedinţă literară la Kremnitzi, Ia care participă Eminescu, Slavici, Caragiale, Ronetti Roman etc., Maio-rescu scrie: „«La bohème roumaine». Dar Mite cam obosită. Wilhelm gata să adoarmă, atmosferă grea, apăsătoare, la 9 3/4 eu am dat semnul de plecare. Nu merge cu Ger­mania, sau nu merge cu Kremnitzii? în orice caz, aşa nu merge." Şi cum, lucru cu totul nou. Maiorescu îi arătase Mitei jurnalul, ea scrie deasupra: „Cît eşti de nedrept: Cum ai fi căscat tu la o şedinţă de lectură engleză. Şi nouă ni-i mai străină româneasca decît ţ ie englezeasca." De altfel, tot de mîna Mitei e transcrisă o lungă scrisoare a criticului către Clara, cu privire la educaţia Liviei, din care nu lipseşte: „Baby de zece zile diaree, care nu se poate opri şi ceva febră..."

Prin octomvrie (25), neplăceri iarăşi din partea Clarei, care scrie lui şi Mitei, „din nou incohérent de nelinişti t". „Liniştea mea, la care visam, n-a venit, constată Maio­rescu; uneori îmi par ca un vagabond fără domiciliu... Mai presus de toate, îmi stă pe suflet să ştiu acolo deux femmes éplorées à cause de moi." In realitate, la vîrsta şi situaţia lui, îi trebuia un cămin; locul al treilea în căminul altuia nu-i putea ajunge decît în excursii şi la băi . Ia tă pentru ce la 9 noiemvrie (1878), în chip cu totul neaşteptat, o auto­riză pe Clara să se întoarcă în ţară, unde şi sosi la 8 decem­vrie; în schimb, pleacă el în străinătate pentru o scurtă călătorie, iar cînd se întoarce, se găseşte mutat în noua şi istorica lui locuinţă din strada Mercur 1. Grija avea să-I urmărească însă şi în noua lui casă. Pe cînd Wilhelm părea

368

a-şi fi găsit mîngîierea cu Fräulein Marquardt („W. mereu cu M. ; mai rău ca oricînd"), el nu-şi afla liniştea în căsnicia at î t de turburată . „La mine acasă, notează în februarie 1879, vechea viaţă cenuşie. Nu ajung de loc să mă întreb dacă îmi face plăcere sau nu în cei patru pereţi ai mei. Maşină de t ră i t . " Prin aprilie, pleacă la Viena cu Clara, Livia şi cu Caragiale, „pentru care, spre a-i face o surpriză, scose­sem eu bilet şi în orice caz voiam să-1 pun în situaţia de a vedea Viena (întîia privire asupra civilizaţiei pentru el)". In dumineca Pastelor, se duc la Burgtheater, la Visul unei nopţi de cară, spre cea mai mare bucurie a lui Caragiale.

Pe ziua de 1 iunie 1879, găsim următoarea pagină cu un aspect at î t de enigmatic:

„Grea epoca Eminescu. «Dacă ai fi fată, nu te-aş lăsa să trăieşti, ci te-aş ucide. » îngenunchează. Sărutare de... şi de mînă. Scoate un volum de poezii din bibliotecă şi zice (citind ceva

de acolo): asta a făcut-o el pentru ea ! «Cînd eu» ş. a. m. d. Să fugă cu el în Dobrogea. Articol al lui în chestiunea evreiască în contra mea,

şi după asta, eu totuşi aceeaşi simpatie pentru el, poate mai puternică."1

Rînduri fără şir, de neînţeles prin aluziile conţinute, dacă nu le-am avea cheia în Amintirile fugare ale Mitei, cu povestirea legăturii ei de dragoste cu Eminescu; nou este numai faptul că toate cele ce se petreceau între dînsa şi marele poet ea găsea de cuviinţă să le comunice lui Maio-rescu şi acesta să le consemneze în jurnal, fie şi sibilinic. Recunoaştem scena sărutării urmată de lectura pasagiu-lui Francesca de Rimini din Dante, diferitele vorbe şi pro­puneri incoerente ale lui Eminescu relatate acolo: „îmi şopti... că m-ar omorî", „îmi spunea cum ar vrea să mă răpească şi să mă ducă departe" etc.

Situaţia în vara anului 1879 continua să fie tot mai tur­bure: căsnicia se destrămase; toate încercările de a o resta­bili nu duc la nici un rezultat; ca totdeauna, în astfel de împrejurări, t impul lărgeşte spărtura. Rolul celui al treilea

1 însemnări, I , p . 324.

25 — Titu Maiorescu 369

în căsnicia altuia nu se putea prelungi prea mult la un om cu suflet conjugal; şi temperamentul şi situaţia îi cereau un cămin. In afară de acesta incompatibilitate, apariţia lui Eminescu în preocupările sentimentale ale Mitei trebuie să fi adus şi un zdruncin în raporturile lor, exprimată prin laconica frază „Grea epocă Eminescu". Oricît i-ar fi poves­t i t ea actele poetului, se putea bănui că nu erau toate. Din chiar Amintirile ei fugare, reiese iritarea lui Maiorescu împotriva lui Eminescu şi învinuirea dispreţuitoare de boe­mă şi declasare socială, prin care voia să-1 micşoreze în ochii femeii. In drama jucata de cei cinci eroi, deznodământul nu putea veni decît din afară, prin intervenţia unui al şaselea, ceea ce se şi întruchipa sub forma apariţiei Anei Rosetti, sora d-nei Iacob Negruzzi, viitoarea soţie a lui Maiorescu. Ca totdeauna, idila porneşte dintr-o excursie făcută în zilele de 8, 9, 10, 11 şi 12 iulie 1879, la Gurtea-de-Argeş, Rîmnicul Vilcea, Bistriţa, Horez, Drăgăşani, cu (în afară de perechea Negruzzi) şi „Mica ( = Mite), Clara, Livia şi d-ra Aneta Ro­setti" — adică toate afecţiile lui feminine de diferite categorii la un loc. „La urcare pe schelă, notează el, cu o atenţie egal împărţ i tă , curaj liniştit al Micei şi al d-rei Rosetti". Noti­ţele nu se mai urmează la zi, ci sunt aruncate întâmplător şi global pe epoci mai largi. Aşa, de pildă: „Politiceşte, marea mea cuvîntare în dezbaterea chestiunii evreeşti, septemvrie 1879, despre care Monitorul, Timpul, nemţeşte în Epoche. Proasta cuvîntare a lui Carp în contra mea. Caldul pasaj despre asta în scrisoarea din Craiova a d-rei A. Rosetti." Excursia din iulie la Curtea-de-Argeş avea, aşadar, pre­lungiri epistolare: „D-ra A. Rosetti, iarăşi în Bucureşti, după 26 octomvrie, şi mama sa. Ocazionat în parte prin dînsa şi prin prînzul la noi o dată pe săptămînă a lui Zizin Canta-cuzène, iau naştere iarăşi, regulat, seri literare, o dată pe săptămînă la mine şi o dată în aceeaşi săptămînă la Mite." Şi cum Clara şi Livia pleacă la Amsterdam într-o cură medi­cală, în t impul lipsei lor „serile literare" şi mesele continuă la dînsul. „Mite, uimitor de harnică", exclamă el, enumerînd activitatea ei literară din acest răstimp (pomeneşte şi de „frumosul Lebensbild", în care e t ra ta t sub o formă atît de pueril romanţioasă episodul dragostei ei cu Eminescu). Adaugă: „Şi o admirabilă activitate literară, pentru noi

370

românii, şi importantă, pe caro o exercită neobosită. De multe ori bolnavă şi din cînd în cînd cu nervi moleşiţi. Dar mereu iarăşi elastică şi plină de foc. între acestea, înnăscuta vedere în negru a lucrurilor." Iar cînd îşi încheie bilanţul anului 1879, notează între altele:

„Sufleteşte .-renaştere, încetare a moleşelei ştiinţifice după epoca ministeriat şi a acuzării (ministeriale) şi altmin­teri. Primăvară psihologică-fiziologică. Etic: o nouă viaţă .

Cîte trei elementele (alt element era situaţia materială) angrenate una într-alta, mai ales şi esenţial ul t imul. Astfel anul s-a încheiat bine."1 „Primăvara" şi „Viaţa nouă" se numeau Ana Rosetti.

Abia în aprilie 1880, criticul notează „toate zilele de sărbătoare ale Paştilor, pînă la 24 aprilie, cu d-ra Rosetti, Clara şi Livia prin NămăeşLi, Bran, Braşov, Zaizon, Sinaia"— adică excursia pe care o făcuse în parte şi cu Mite în 1875.

In lipsă, ea avea să trezească mari nemulţumiri , dar nu mai era geloasă Clara, ci...Mite ! „La înapoierea noastră din excursie (şi încă mai înainte prin depeşi, în răstimp), dis­poziţie sufletească înveninată în contra mea, că am între­prins excursia în acest fel şi am rămas atît de mult timp (d-na Livia Dymsza adaugă în nota Însemnărilor: «probabil din gelozie contra d-rei Rosetti). Intrarea mea joi seara la Kremnitzi, unde Mite, Emilia (sora lui), Cleopatra Lecca şi Wilhelm au fost bizari faţă de mine. Rea trăsătură de carac­ter din partea Mitei, lipsa de judecată matură din partea Emiliei, ridiculul lui Wilhelm", care probabil trecuse de partea Mitei împotriva... noii venite.

Maiorescu începe a fi prins acum între focurile concen­trice ale geloziei Mitei şi a Clarei — căci iată ce notează: „Două izbucniri ale Clarei în contra d-rei Rosetti, o dată duminică, pe terasa noastră, la convorbirea despre Rouge et noir, apoi sîmbăta următoare, la Mite, după ora de logică, fiind furtună. Preumblarea mea în trăsură după aceea, singur, la şosea, din cauza absolut insuportabilei stări sufleteşti. Hotărît în urmă să pun, în orice caz, ca­păt acestei vieţi , ori mă duc la fund, ori se rezolvă. N-o mai pot suporta. N-am nevastă, mă prăpădesc din punct de vedere

1 Însemnări, I, p . 330.

25* 371

fizic şi moral. Şi fără asta, sufleteşte sunt redus la nenoro­cire".1 Furtuna dezlănţuindu-se, aşadar, asupra căsniciei lui, el îşi pierde din nou echilibrul şi e hotărît la măsuri energice... Mai temporizează, fireşte, căci prin iunie îl găsim făcînd o excursie la Găldăruşani şi Ţigăneşti cu două trăsuri , cu Mite, Baby, Ana Rosetti, Clara, Livia — toate patru la un loc, şi pe deasupra Baby. Iar la 11 iulie pleacă — nici mai mult , nici mai puţin, cu Clara, Ana Rosetti şi Livia în s trăinătate, la Viena, Ischl, St. Moritz, Bellaggio, Milan, Veneţia, pînă la 2 august. El rămîne însă la Viena, conduce pe Mite ( !) la Linz în Tirol şi se întoarce la Bucureşti abia la 16 august.. . Are dreptate deci să-şi încheie bilanţul anului cu: „Anul despre oameni, stăpînit de d-ra A. Rosetti şi Grisebach şi ZizinCantacuzène. Impresia finală a anului sufleteşte mai proaspăt, din nou posibilitatea de lucru". Mai reproducem acum şi suplimentul adăugat în noiemvrie 1880 privitor la psihologia şi atitudinile mult răbdătorului lui cumnat, atît de aspru judecat în cursul acestor însemnări.

„Observarea izolată de atunci despre el este aspră şi jus tă ; ar da însă în această izolare o imagine falsă. La cîtva t imp după aceea, W. a devenit mai bun, apoi din ce în ce mai bun ; în vara 1880, după ce a fost de un devotament şi o iubire (dar mereu fără fidelitate în înţelesul german) mişcătoare, absolută, către soţia lui. Călătoria lui cu ea la Linz şi Gros-sglockner. Copilăreşte de drăguţ cu copilul lui, în acest t imp. (Maiorescu nu observă că apropierea lui W. de Mite coincide cu propria lui îndepărtare.) Veniturile Iui acum (noiemvrie 1880), fireşte, însemnate, va deveni chiar unul din cei mai căutaţi medici şi cu mine de o iubire care este ceva mişcător. Mereu însă sub influenţa nevesti-si. De aceea, contra Liviei, fireşte contra surorii lui Clara. De asemenea, din t imp în t imp, contra d-rei A. Rosetti, după cum sunt dispoziţiile de gelozie ale nevesti-si.

Poate era influenţat atunci la 1877 de d-ra Marquardt în contra noastră a tuturor. Aşa ceva însă la el nu ţine niciodată mul t t imp. . . El e un copil în privinţa sentimentelor.2"

1 însemnări, I, p . 334. 2 însemnări, I, p . 341.

372

Cu această reabilitate oarecum tardivă a mult răbdăto­rului său cumnat, primul volum al însemnărilor s-ar încheia, dacă n-am mai găsi această ciudată notare pe ul t ima pagină:

„Pentru adormire eventual în somnul cel veşnic Z. Hydrat Chloral

30 Aq. deşt. Syr Cort. Aur. A. à 45.0 aproximativ 2 fr. 75 Dacă bei jumătate din aceasta şi după 10' cealaltă jumătate,

ai somn fără nici o neplăcere. Poţi merge pînă la Hydrat Chi oral

8.0 şi ai numai somn, porţiune mare;

Dar dacă 16.0 sau 20.0?"

4. Cititorul a înţeles, că, la fel ca şi în alte împrejurări grave ale vieţii lui, Maiorescu se gîndeşte Ia sinucidere, şi anume prin soporifice. Aşa se întâmplase şi la 1 martie 1876, cînd la primele furtuni casnice se hotărîse „să-şi ia viaţa", aşa şi la 11 august al aceluiaşi an, şi din aceleaşi pr icini ; tot aşa la 8 decemvrie 1877: „După aceea însă n-aş mai vrea să exist. Nu mai pot" ; tot aşa la 21 ianuarie 1878: „m-am gîndit ieri mult la sinucidere." Gîndul de sinucidere îl avea şi sora sa Emilia, o sinucidere pe care o discutase cea­suri întregi cu fratele său, „în acea miercuri noaptea convor­bire cu Emilia — de la 10 pînă la 1 noaptea — (spre a o abate de la sinucidere) în parloirul ei (Casele Millo, la dreapta jos)".

Nu se poate pune, negreşit, prea mult temei pe astfel de intenţii, veleităţi comune multora; ele par totuşi curioase la un om echilibrat şi ne dovedesc că sub marmură putea exista şi o stare nervoasă cu mari depresiuni şi zguduiri ce ameninţau cu ruperea echilibrului; faptul de a le fi înfrînat nu poate decît să-i ridice frumuseţea morală; omul e ade­vărat un stăpîn al propriului său destin. Nu e vorba, de altfel, numai de aceste zguduiri nervoase produse de situaţia din afară, de atmosfera căsniciei sale trecute printr-o criză atî t

373

de grea, oi de însăşi starea fizică a omului, căruia jumătate de veac i s-a admirat şi un organism ce nu părea expus pre­carităţi i trupeşti . Din „însemnările" lui zilnice constatăm că nu numai psihologia criticului suferea de pe urma crizelor morale, ci chiar şi fiziologia lui a primit asalturile continui ale boalei, din copilărie şi pînă la vîrsta de 40 de ani, cînd se isprăveşte volumul I al autobiografiei. Oricît ar fi de fastidioasă spicuirea prin suferinţi şi mizeriile trupeşti , o vom face în scurte citate, întrucît e vorba de stabilirea unei imagine în contradicţie cu cea pe care au avut-o toţi cei ce l-au cunoscut pe Maiorescu, mai ales în manifestările ulti­mului său sfert de veac de viaţă olimpiană. Chiar în primele însemnări ale copilului de 15 ani (decemvrie 1855), luăm act de „o foarte mare ameţeală; abia mă ridicai în sus şi înce­pui să vărs, şi anume numai fiere; a trebuit să stau în pat" . „Aproape trei săptămâni de cînd sunt bolnav, notează el în martie 1857, tot nu mi-e bine, capul tot mereu mă doare cum mă apuc să scriu ; un doctor zice că am congestiuni de sînge către creier; altul, că am stomacul stricat.. . nu pot ceti ni­mica ; mi s-a urît cu boala; căzui într-o indolenţă desperată." Această boală fizică are şi tulburări sufleteşti. „Mi-e capul tot greu, scrie el în aprilie 1857;... mă apuc de studiu şi încă sunt bolnav. Mă duc toată ziua prin biserici şi văd la oameni nebuni şi rîd, rîd, pînă ce odată mă apucă cîte o tristeţe ! Fug şi las toată biserica, viu acasă şi mă arunc, fără nici o speranţă, pe pat . . . Doamne, scapă-mă de gînduri rele şi de nebunie... Noaptea mă scol pe la 12 ore; capul sălbatec; nişte gîndiri fără nici un conţinut îmi crucesc capul, trebuie să mă scol şi să mă ui t la lună şi aşa şed noaptea la fereastră cîte trei ore etc., etc." Turburări romantice, caresfîrşesccugîndul sinuciderii consemnat pentru prima dată: „Sunt convins ca niciodată să-mi scurtez viaţa". Şi prin decemvrie notează: „De două luni, am într-una dureri de cap. Abia mai pot rezista pînă voi pleca din inst i tut ; sunt într-o complectă stagnare" s.a.m .d. La maturi tate, pare să fi fost minat de continuă febră. „Eu însumi, nu prea bine, pe jumătate, cu febră, pe jumătate, cu gălbinare. Nefăcînd nimic, dormitînd, dormind mult peste zi" — notează el la 11 august 1876. „Febră şi lînce-zeală, la 14 noiemvrie 1878; Dilatarea de stomac şi friguri, prin april ie; pe l a 28 mai, „iarăşi febră", şi la 25 iunie 1878, „brisé de fièvre" ; „grozave dureri în gît" şi către 11 noiemvriPj

374

„La 15, 16, 17 august 1879, laringită acută". Apoi: „Febra Intensă, care-mi slăbeşte puterile. Sîmbătă, duminică şi luni 6, 7 şi 8 septemvrie.. ." ; „încă 10 zile de febră uşoară".

Această minare a sănătăţ i i de o febră rebelă, latentă şi mereu înviată şi acest dezechilibru sufletesc nu sunt numai fenomene de adolescenţă, ci-1 urmăresc în deplină bărbăţ ie , cînd naturile cele mai discumpănite se aşează. Ele apar stăruitor, obsedant chiar şi în al doilea volum de însemnări, adică pînă la vîrsta de 46 de ani, cînd se opreşte volumul. Oricît ar părea cane repetăm, mai reproducem cîteva însem­năr i , întruatî t fizionomia lui Maiorescu iese de schimbată faţă de cea pe care am cunoscut-o cu toţii .

„Eu mereu încă nu bine, iau într-una chinină", înseamnă la 20 ian. 1881. Puternic acces de friguri de luni seara, în­colo chinină", revine în altă însemnare de la 29 august, „încep a fi deprimat şi fără bucurie de viaţă, din cauza stării mele bolnăvicioase." Sau: „Fără plăcere de viaţă, din pri­cina indispoziţiei mele fizice", revine la 16 febr. 1882. Sau: „Am îmbătrânit oare, merg la vale, nu mă mai pot bucura de nimic, cînd nu sunt deplin sănătos? Sunt prea preocupat de mine şi mă simt foarte slab, foarte scăzut", înseamnă peste cîteva zile (26 febr.). Pretutindeni „friguri", iar „chinina" devine aproape un aliment; pe zdruncinul fizic se altoieşte ziruncinul moral, lipsa unei reacţiuni faţă de boală sau de împrejurări din afară... „Eu fără elasticitate", ori fără „tur-gescenţă" îi revin mereu sub pană. „Ciudat de indispus, fără viaţă, noteză la 16 noiemvrie 1885. Sufleteşte, cu totul apăsat. Fără raza de lumină a bucuriei, fără orice rază. Aşa nu poate merge mai departe... îmi lipseşte curajul şi bucuria vieţii . Sunt zero acum"; „Sunt trist şi obosit de viaţă", revine la 28 dec. Şi aşa mai departe. Olimpianul avea o sănătate şu­bredă şi o rezistenţă morală, pe care numai voinţa se încorda pentru a-i împrumuta acea seninătate şi stăpînire de sine pe care i-am admirat-o cu toţi i .

5. Drama casnică avea să continue încă mulţi ani pînă la dezlegarea finală a divorţului. Cîteva momente la putem reconstitui din scrisorile lui Maiorescu către soru-sa Emi­lia, publicate recent1, şi din volumul al doilea al Insemnă-

U.E. Torouţiu, op. cit., VI, p. 1 — 81.

375

rilor zilnice. Prin 1876, voia să o t r imită pe Livia la insti­tu tu l Emiliei la Iaşi, „pentru că trebuie să o îndepărtez pe Livia de starea hipernervoasă a soţiei mele", deşi îşi dădea seama de antipat ia pe acare Humpel, soţul Emiliei, o avea şi faţă de Livia şi faţă de dînsul1. O lungă scrisoare din 12 august 1882, de la Eastbourne, South-Coast of England, ne dă toate amănuntele unei operaţii a Clarei făcută la Londra de doctorul Spencer Wells, cu toate preciziunile medicale ; era vorba de tăierea unui chist ovarial, la care Maiorescu a asistat2. Operaţia e descrisă cu toate amănuntele în voi. II al însemnărilor (p. 83-84) şi ne arată t răsătur i de adîncă sensibilitate, pe care at î ţ i i-o tăgăduiesc. „Clara s-a îmbrăcat pentru operaţie (la această privelişte m-a podidit plînsu], pe cînd mai înainte, în t impul operaţiei şi după aceea, am fost liniştit). . . Eu, la început, am ţ inut mîna stîngă a Clarei, după 1/2 de minut i-am dat drumul, am apucat-o iarăşi după o altă 1/2 de minut etc., etc." Nu trebuie să uităm că la această dată căsnicia lor era de mulţi ani zdrobită. 0 lună după operaţie, din drum, de la Brienz la 9 august 1882 drama reapare3: „Nu trece nici o zi în care să nu simt disonanţa între orice fibră a sufletului meu şi cel al soţiei şi, din nenorocire, şi al fiicei mele. Facînd cu totul abstracţie de cine are ori n-are dreptate, ci numai ca dispoziţie sufletească organică. Se prea poate că adesea ele să aibă dreptate, iar eu să nu am — dar ce mi-e mie asta? Cu mine, aşa cum sunt făcute ele, ele nu se potrivesc... Şi, astfel, trag mai departe la lanţul de sclav al vieţii mele şi sunt condamnat să vreau să zbor şi să cad iarăşi la pămînt , din cauza greutăţii de plumb. Sfîr-şitul devine mereu mai pustiu."Căsnicia nu maimergea, prin urmare, chiar cînd nu se amestecau motive de gelozie.

La gară îi aşteptau Kremnitzii şi fireşte „Annette", care de­vine, hotărît , pivotul vieţii iui Maiorescu. Zilnic, „Annette" la prînz, „Annette la cină", „Annette" la toate mesele şirecep-ţiile la care ia parte şi el. Ca de obicei, viaţa li se organi­zează, şi intelectual, prin lecturi comune. La 27 august 1882, pornesc să citească împreună Premiers principes de Spencer. Apoi, la 30: „Obositor, descurajator. Ce vorbărie despre lucruri banale. Astea le-a spus de mult Herbart, mai bine

1 Scrisoare din 25 aug. 1876. 2 I .E. Torouţiu, op. cit., VI, p . 55. 3 însemnări, I I , p . 106.

376

în parte şi Hume şi chiar Kant. Chiar eu, în mica, nematura mea carte germană de la 1861." Numai „sfîrşitul capitolului «relativité de toute connaissance» şi capitolul 5-lea, «récon­ciliation» sunt splendid scrise" (3 sept.)1. Prinsă în atmosfera literară a casei, Ana se punea să scrie şi ea. S-ar părea chiar că e la mijloc şi o întrecere ; „transcriu frumoasa nuvelă de concurenţă a Mitei, Margarethe", înseamnă Maiorescu. Joi 9 sept. 1882: „a încîntat pe Eminescu, pe Burghele, pe Slavici";sîmbătă notează: „citit Cucoana Smaranda112. Re­citită în mai mulţi , schiţa Anei: „a plăcut tuturor". Lectu­rile din Spencer continuă seara, uneori „cîte trei ore", cu aceleaşi aprecieri: „confuz", „difuz", „superficial" şi „super­flu"3. „Ce seacă şi constînd numai din sarbede abstracţii devine, zău, filozofia, îndată ce vrea să fie pozitivistă şi pierde fantasticul, dar profund-necesarul farmec al meta­fizicei transcendente", exclamă el la 8 oct.4; iar mai tîrziu: „tot mai seci aceste Premiers Principes"5 şi ca încheiere defi­ni t ivă: „plictisitor şi rău scris"6.

Prieteniile se întreţin cu mici daruri la diferite sărbători de familie; toate sunt consemnate de critic: „Annette mi-a dat de ziua naşterii (15 febr. 1883) frumoasă mapă roşie, cu iniţialele în relief, adusă de la Paris". Sau: „de la Annette, frumoasă pernă brodată" (2 aprilie 1883). Sau : „De la Annette, frumos sfeşnic de bronz" (15 febr. 1884). Sau: „De la Annette primit ieri un frumos ceas vechi" (15 febr. 1885) şi aşa mai departe. Prin 1885, îl vedem sătul de atmosfera din jurul lui ; nu numai „de nervii Clarei", ci şi de „pretenţiile" şi „lu­crările Mitei" şi de grijile lui Wilhelm. „ în sfîrşit, e timpul suprem ca Germania să mă mai lase în pace !", exclamă el cu umor7. In ceea ce priveşte chestia divorţului, care se punea, nu va face nimic fără să se sfătuiască cu Emil ia .

1 Însemnări, II, p. 114. 2 Cucoana Smaranda, copie de pe natură, de A. (Ana Rosetti), a apărut în Conv. Ut., 1 dec. 1883.

3 însemnări, II, p. 123. * însemnări, II, p. 127. 5 însemnări, II, p. 130. 6 însemnări, II, p. 132. 7 în însemnări, II, p. 284, găsim la data de 29 ian. 1885: „Astăzi,

grea convorbire cu Clara ! Convenit între noi să ne despărţim la mări­tişul Liviei. în răstimp, eu să am serile libere şi în toate vacanţele să călătoresc singur, fără imputări şi greutăţi (ca de la sine înţeleasă libertate şi respirare pentru mine)."

377

Dintr-o scrisoare din 12/24 noiemvrie 1886, reiese că pă­răsise, în sfîrşit, domiciliul conjugal din strada Mercur nr. 1. şi se mutase singur în Calea Victoriei 55 bis. „Apartamentul are o frumoasă privelişte înspre grădina Episcopiei; mi-am cumpărat un dormitor şi s-au pus şi ferestre. Toate ar fi bune, dacă n-ar lipsi principalul, cum se petrece de obicei în viaţă. Odată şi odată o să fie şi asta, mai ales că tu eşti dispusă să-mi ajuţi." Principalul e, probabil, prezenţa Anei Rosetti. La 30 noiemvrie 1886, anunţă o criză a Clarei şi o scenă acasă la ea în strada Mercur 1, apoi o scenă de două ceasuri Ia regină de explicaţie asupra căsniciei lui, după care regina „mi-a mulţumit pentru încrederea cu care am tono-rat-o» şi mi-a spus plină de căldură «rămîi erou»".

Asupra acestor momente penibile avem informaţii şi în Însemnări, care ne arată sensibilitatea lui Maiorescu. „Ieri închiriat casa cu 3600 fr. şi mobile tocmite pentru iatac de 1000 fr. (pentru mine singur, în Calea Victoriei), notează el la 13 noiemvrie 1886. Sunt foarte apăsat sufleteşte de 5-6 zile, revine el la 17, ca un somnambul din cauza ideei mutatului şi a divorţului. De duminică spre luni, cea mai grea noapte pentru mine, dormit puţin, nelinişte cu friguri. Luni şi marţ i 25 noiemvrie 1886, mutatul meu în Calea Vic­toriei 55 bis, etajul I." „Marţi seara, în noua mea locuinţă. Desperare." Şi peste două zile: „Deoarece astăzi n-am văzut pe Clara, mi-a fost ziua ceva mai uşoară. între cei patru pereţi noi ai mei mă simt mai liber şi mai uşor şi sentimentul de copil: Numai de aş putea ! Numai de m-ar lăsa lumea !" în această „lume" intră şi prietenii lui Th. Rosetti şi P . Carp, care îi spuneau că: „1. voi suferi pentru tot t impul vieţii mele o capitis diminutio şi voi pierde din autoritate, fără putinţa de a o cîştiga din nou; 2. voi fi nefericit în a doua mea căsătorie; 3 . voi face imposibilă poziţia Liviei în lume; 4. voi fi pus, cu noua mea soţie, într-un fel de excomunicare socială. Toate absurdităţi . Cel dintîi punct, cea mai mare; despre al doilea, n-am nici o judecată. Voi controla iarăşi lucrurile în doi ani ."1 Iar după o întrevedere cu Clara, notează la 6 dec. 1886: „De la 12 1/2 pînă la 1 1/2, convorbire cu Clara, cînd după aceea şi cu Livia împreună, în strada Mercur. La înapoiere, am plîns spasmodic. Este un

1 1 nsemnări, II , p . 369 — 370.

378

pas greu, care mă zguduie pînă la ultima fibră, dar hotărîrea este fermă şi n-a ajuns în nici un minut în cumpănă. Livia drăguţă şi foarte înţelegătoare în aceasta."

Plînsul „spasmodic" nu e al unui olimpian, ci al unui om cu profundă sensibilitate.

Carp insista ca adunările politice să se ţ ină tot în str. Mercur, ceea ce el refuză... î l mai îngrijorează consimţăm în-tul scris pentru divorţ al Clarei. Vineri 5/17 decemvrie anunţă că luni va introduce divorţul. Se plînge de „prieteni", care „l-au servit de minune". Aranjează cu Rosetti (probabil Teo­dor) chestiunile financiare: zestrea Liviei, întreţinerea, chel­tuielile pentru toaletă (Livia era domnişoară de onoare la Palat) , ba se prevede şi cazul remări tară Clarei. Livia îi scrie cu violenţă să îndepărteze ca mijlocitori pe „dezgus­tători i prieteni", şi să discute chiar cu Clara. întrevederea are loc (scrisoarea de la 8/20 decemvrie 1886), în care Clara se arată aprigă în revendicări materiale. „Trăsătura de carac­ter moştenită de la mama Kremnitz s-a arătat biruitoare", încheie el, capitulind.

Cererea de divorţ e înainta tă ; mai lipseşte doar consim-ţămîntul . „Mite şi Wilhem nu s-au mai dus de zece zile în strada Mercur; în schimb, Mite a trecut pe la d-na Negruzzi (sora Anei Rosetti), pentru a-i da noul ei roman cu o dedica­ţie «prietenei care a rămas credincioasă, cu toate schimbările aduse de vreme»."

Maiorescu încheie ironic: „îngrijorată, îşi schimbă vechea atitudine şi caută să se pună bine cu noua familie !"

Clara şi Livia pleacă apoi din ţară pentru totdeauna, la 21 dec. 1886. „Astăzi dejunat la Clara, notează el la 20 d e c , mult mai liniştită şi sigură. Ele pleacă mîine. Regina trimis Liviei astăzi portretul ei cu inscripţia «Mai tare ca ( = decît) soarta»." La 22, pleacă şi el singur în străinătate, pentru a se întoarce la 2 ianuarie: „Am găsit casa mea muta tă din Calea Victoriei 55 bis iarăşi în str. Mercur, de Max (fratele Anicuţei) şi tapiţerul Bossel". Astfel s-a sfîrşit o căsnicie de un sfert de veac1.

1 Asupra căsătoriei cu Anicuţa avem o scrisoare din 10 sept. 1887 a lui Maiorescu către Iacob Negruzzi, prin care îi mulţumeşte că a venit la nuntă, care pare a se fi săvîrşit la Curtea de Argeş. I.E. Torouţiu, op. cit., I, p. 20.

VII

1. Reintrarea lui T. Maiorescu Ia Academia română (24 mai 1879). 2. Baportul asupra ortografiei citit de Maio­rescu (8 aprilie 1880). 3. Maiorescu autorul reformei din 1904: recunoaşterea fonetismului integral. 4. Rolul lui Maiorescu în problema limbii. 5. Neologismele, 1881. 6. Predecesorii Iui Maiorescu în lupta împotriva latinis­mului: I . Eliade, C. Negruzzi, Al. Russo, Al. Odobescu. 7. Maiorescu rămîne totuşi adevăratul exponent al aces­tei lupte. 8. Contestarea meritului lui T. Maiorescu de

O. Densusianu.

1. Neputîndu-se înţelege cu filologii ardeleni în chestiu­nile de limbă şi de ortografie, Maiorescu se retrăsese din Societatea academică încă din 1869. Cînd se reconstitui sub forma Academiei Române prin legea de la 29 martie 1879, el primi invitaţia de a-şi relua locul, sub cuvînt că locu­rile sunt „pe viaţă". Motivul retragerii nu mai era, de altfel, actual. în însemnări (I, p. 324) găsim: „la 24 mai am primit invitare să vin iarăşi la Academie şi am făcut-o în acelaşi timp cu Alecsandri. Dimineaţa, la ora 8, Academie." Climatul ortografic devenise, în adevăr, mai prielnic, şi în şedinţa de la 4 iunie 1879, împreună cu Hasdeu, Odobescu, Bariţ şiCaraiani, propuseră „să se aducă la ordinea zilei ortografia cu care să se publice de acum înainte toate publicaţiile Academiei Române."1 în şedinţa din 29 mar­tie 1880, se numi o comisie pentru proiectul ortografic com­pusă din Maiorescu, Hasdeu, Alecsandri, Quintescu, sub preşedinţia lui Bariţ ; ea ajunse a se înţelege asupra unui pro­iect, al cărui raport (datat 8 aprilie 1880) îl citi Maiorescu

1 Anale, seria I I , tom. I (1879-80), p . 2 5 - 2 6 .

380

in sesiunea generală de la 1880, adică 14 ani de la apariţia cărţi i Despre scrierea limbii române1. Din cercetarea lui putem vedea şi evoluţia ideilor lui Maiorescu în materie de ortografie şi măsura în care putuse influenţahotărîrile comisiei.

2. Noul proiect al Academiei se întemeiază pe un fone­tism temperat prin necesităţi etimologice, pe cînd proiectul din 1869 se baza pe etimologism temperat prin concesie fonetică. Se vede cît evoluase Academia, dar se vede că şi Maiorescu se menţinea încă în rezervă faţă de fonetis­mul pur, punîndu-se la adăpostul părerii lui Hasdeu, care afirmase într-o şedinţă că „în starea lucrurilor de astăzi nu e posibil în ortografie un fonetism pur, căci fiecare individ ar avea dreptul de a aplica idiosincrasiile sale personale de pronunţare" , ca şi cum Academia n-ar fi avu t tocmai calificaţia de a lucra la ortografia limbii li­terare unificate, şi s-ar îngădui oricărui gîngav să-şi fi­xeze prin scris infirmităţile sau simplele sale particulari­tăţi de rostire. Ortografia e pentru toţi, şi nu un act in­dividual; cercetarea particularităţilor dialectale rămîne pe seama filologilor pentru studiile lor comparate.

Raportul conţine două categorii: Litere şi deprinderi ortografice latine, care nu se mai

potrivesc cu limba română şi trebuiesc dar eliminate din scrierea noastră". Anume:

a) Eliminerea literelor latine y, ph, th, qu, k, ca ne-avînd sonuri corespunzătoare în limba română, cu excep­ţia numelor proprii;

b) Duplicarea consoanelor admisă numai cînd provine din alipirea a două cuvinte române. Vom scrie innotare, dar colaborare etc. ;

c) Menţinerea lui s intervocalic chiar atunci cînd se ros­teşte z (francesă, sintesă e t e j , sub cuvîntul că s-ar afla numai în puţine cazuri. Şi aici mica rezervă a lui Maio­rescu împotriva fonetismului integral se arată ca o eroare, pe care modificarea ortografiei academice din 1904 avea să o înlăture în sensul fonetic;

1 Anale, seria I I , tom. I (1879-80), p . 30.

381

d) Se admite consoana dublă x, cu latitudinea de a se scrie totuşi: expediţie şi espediţie, exemplu şi esemplu. Evo­luţia ulterioară a limbii a înlăturat această latitudine.

77. Sunete şi cerinţe ortografice ale limbii române pentru care nu se află litere în alfabetul latin.

După ce se pronunţă în sensul vechilor sale vederi, con­firmate şi de evoluţia limbii, asupra lui j , c, g, ş, ţ, admite, totuşi, numai din spirit de conciliere, şi pe z cu d (vedi, credi), adică se cedează unei erori etimologiste, pe care timpul şi modificarea din 1904 aveau să o înlăture.

Din acelaşi spirit de conciliere consimte să primească în formele flexionare şi pe se în loc de şt (cresc, cresci etc.), respins de t imp şi chiar de modificarea din 1904. Ceea ce arată că spiritul de transacţie în materie de bun-simţ nu duce la nimic.

Vechea eroare a confundării lui â şi i într-o singură literă cu semnul scurtării ă şi-o menţine, ba o şi impune chiar comisiei; în schimb, primeşte altă eroare a comisiei de a admite indicarea sunetului în formele flecţionare: păstor, dar vëd, adică de a admite un principiu etimologic, pe care-1 combătuse întotdeauna. In privinţa lui î, au fost mai lo­gici Alecsandri şi Quintescu, care au cerut un semn deosebit: i cu circumflex, aşa cum e şi azi. Nerecunoscîndu-i lui i dreptul de individualitate, Maiorescu impune să se scrie până, mană, lăudând. E una din curiozităţile acestui spirit lucid, după cum e şi menţinerea lui â numai la persoana III singular a perfectului conjugării I, pentru a-1 deosebi de prezent: afla—-perfectul, pentru a-1 deosebi de află.

Vechea Iui pornire împotriva însemnării lui î se înte­meiază, ca şi în Scrierea limbii române, pe cuvîntul că l n-ar fi o particularitate esenţială a pronunţării române şi că scrierea nu e chemată să exprime toate nuanţele pronun­ţăr i i : ceea ce este destul de ciudat. Ca exemple aducea tot pe Mutter şi Vater, pe care germanii le citesc Muttăr şi Vatăr, fără să o indice prin scris, făcînd şi aici eroarea pe care avea să o facă în filozofia lui socială. Ortografiile ger­mană, franceză, engleză sunt esenţial etimologice; ele au de apărat sute de ani de t rad i ţ ie ; de aceea mai toate încer­cările de fonetizare n-au izbutit şi nici nu pot izbuti, pentru că ar duce la deformare a sute de ani de literatură intrată sub un anumit aspect în conştiinţa publică. Un Shakespeare

382

sau un Racine fonetic nu se pot concepe. Cu totul alta era situaţia la noi: ortografia română cu litere latine începea la 1860, o dată cu circulara lui Ion Ghica, şi ne oferea o ocazie minunată de a proceda sănătos la lucru după princi­piul: fiecare sunet se înseamnă cu o literă. împotriva imen­sei erori a etimologiştilor de a ne pune în lanţurile unei tradiţ i i care nu exista în această materie, Maiorescu a reacţi­onat cu luciditate şi succes ; e de mirat, totuşi, că în amă­nunt el săvîrşea aceeaşi eroare din antipatie faţă de fonetis­mul pur şi din credinţa că servea unui „principiu logic", ca şi cum logica ar fi totdeauna prezentă în materie de limbă. Dacă germanii scriu Mutter, deşi citesc Muttär, o fac pentru a respecta aspectul unei ortografii multiseculare, pe cînd noi nu aveam nimic de respectat la 1866 şi nu tre^ îmia să începem prin a ne crea singuri greutăţi , scriind într-un fel şi citind în altul . Evoluţia următoare a limbii n-a respectat, de altfel, nici de data asta abaterea de la fonetism, pe care Maiorescu îl admitea în cea mai mare parte.

împotriva lui Bariţ şi Quintescu, Maiorescu impuse suprimarea lui ü şi l. Neavînd nici o cauză paleografică, se suprimau accentele, afară de cazul unei trebuinţe logice a lăudă, făcu, a simţi. Principiul logic, la care mereu apela Maiorescu, s-a arătat şi aici ineficace; uzul 1-a înlăturat. Accentele există sau nu există; dacă există, ele trebuie indicate la fiecare cuvînt; dacă nu, e de prisos să facem, excepţii „logice".

Împotriva lui Bariţ impuse diftongii ea şi oa, în locul lui é şi 6, cu argumente formulate încă din Scrierea din 1866: „Oricare va fi decizia d-voastră pentru astăzi, încheia prudent Maiorescu, cred că toţi vom fi inspiraţi de dorin­ţa de a publica Analele Academiei sub o formă a scrierii lor, care să nu ne dezbine de mişcarea generală a literaturii noas­tre în această privinţă, ci să pună Academia Română înlăuntrul şi în fruntea acestei mişcări".

3. Plenul Academiei neadmiţind în totalitate vederile raportului, care, după vorba lui Maiorescu, reprezenta „un fonetism temperat prin necesităţi etimologice", în locul „unui etimologism temperat prin concesii fonetice", Aca­demia rămase încă multă vreme în afara mişcării generale a opiniei publice, aşa că, abia după 24 ani, s imţi nevoia de

383

a-şi revizui ortografia. In sesiunea din 1903, se alese altă comisie, compusă din Maiorescu, Hasdeu, Quintescu, Iacob Negruzzi şi Ioan Bianu, pentru a depune un nou proiect de reformă a ortografiei. Deoarece Hasdeu nu participase la lucrări, iar Quintescu se arătă potrivnic din principiu tutu­ror propunerilor, se poate spune că raportul prezentat Aca­demiei în sesiunea de la 1904 e nu numai scris de Maio­rescu, dar exprimă integral vederile lui, nu cu transacţii ca raportul de là 1880. Maiorescu fu silit, în sfîrşit, să con­state că cea mai mare parte a publicisticei române e scrisă pur fonetic, fără nici un etimologism ; că cei trei profesori de la catedrele de filologie şi l i teratură română de la Uni­versităţile din Bucureşti şi Iaşi (A. Philippide, Ovid Densu-sianu şi I Bianu) erau adepţii fonetismului pur, şi trăgea concluzia că propunerile lui nu puteau fi decît în sensul fonetismului. Ceru, aşadar, ca:

1. Diftongii ea şi oa să nu se scrie é şi ô, propunere refuzată de plenul Academiei în 1880.

2. Grupul şt să se scrie totdeauna aşa, indiferent dacă vine dintr-o formă flecţionară se: deci creşti şi nu cresci; aceasta împotriva concesiunii pe care fusese silit să o facă la 1880.

3. Eliminarea lui d (verdi), pe care-1 admisese tot din spi­rit de conciliere la 1880.

4. Eliminarea lui ï şi ü, pe care plenul le admisese la 1880 împotriva raportului comisiei.

5. Să se scrie numai a nu şi ê, cum primise tot din spirit de conciliere la 1880.

6. Sunetul î să se scrie totdeauna aşa, afară de cazul cînd e după c şi g (când, gând etc.) şi, din convenienţe naţionale, în cuvîntul român.

Plenul Academiei primi cinci din propuneri, afară de a şasea, admiţând ca sunetul i să se scrie â în interiorul cuvin­telor, ceea ce constituie, şi în propunerea lui Maiorescu, şi în modificarea Academiei, o abatere de la fonetism, ul t ima abatere, tot atî t de neavenită ca şi celelalte. p.,i Se poate spune, în cîteva cuvinte, că în marea problemă a ortografiei limbii noastre cu litere latine la 1866, lupta s-a dat între cele două mari principii: etimologismul şi fone­tismul. Etimologismul avea de partea lui pe toţi învăţaţ i i , mai ales ardeleni, toate forurile constituite: Academia,

384

Ministerul de Instrucţie, Universităţile şi, în genere, şcoala şi toţi cei ce aveau o oarecare cultură clasică; de partea fonetismului era bunul-simţ al scriitorilor, instinctul lor artistic, ce-i oprea de a se depărta de popor, creînd un chinezism ortografic, şi t impul care lucra în sensul bunului-simţ unificator. L-a mai avut şi pe Maiorescu, care în memo­rabila lui broşură din 1866 a pus problema, în genere, în linia fonetismului şi a dus lupta pe terenul ştiinţific împo­triva etimologismului ardelean. Crezînd că poate institui deasupra principiului fonetic un principiu logic, intelec­tual , numai în cîteva chestii de amănunt a lunecat la greşeli similare etimologismului. în zadar îi spunea Schuchardt în România: „Il n'y a pas de grammaire hors de la langue parlée", el îi răspundea: „la moitié de la grammaire est en de hors de la langue parlée", susţinînd că „întreaga analiză gramaticală se face în afară de exprimarea fonetică, prin ceea ce adăogăm noi în mod intelectual la sonurile brute ale cuvîntului, aşa încît propria lui gramatică este dans la langue pensée, şi nu dans la langue parlée..."1

Impunerea unui principiu intelectual deasupra fonetis­mului ( = fiecare sunet se transcrie printr-un semn) l-a dus, aşadar, la stabilirea unor excepţii în sînul fonetismului primit în linie generală, pe care însă evoluţia limbii nu le-a acceptat, dovedind astfel că principiile intelectuale nu au ce căuta în astfel de probleme. Etimologismul pleca şi el tot de la un principiu intelectual şi ne împingea limba spre dezastre şi enormităţi .

Cu timpul, Maiorescu a revenit succesiv în rapoartele din 1880 şi 1904 asupra erorilor „principiului intelectual", recunoscînd biruinţa fonetismului pur; în raportul din 1904 revenirea ar fi fost chiar integrală, dacă n-ar mai fi admis încă o excepţie în privinţa lui î scris â după c şi g şi mai ales în român, pe care t impul n-a ratificat-o şi nu se respectă nici azi decît în publicaţiile cu caracter oficial.

Privită în total i tate, lupta lui Maiorescu în problema ortografiei, pornită într-un t imp atît de neprielnic, a fost o mare biruinţă a bunului-simţ susţinută pe o lucidate de viziune şi documentare, pe o claritate şi sobrietate literară de expunere ce o fac interesantă şi vie, actuală şi astăzi,

1 România, 5 ian., 1873, p. 75.

26 385

cînd aproape nimic din ce-i opuneau adversarii nu se mai poate citi.

Mai amintim şi participarea lui Maiorescu în problema dicţionarului. In sesiunea Academiei din 1884, el primi, împreună cu V. Alecsandri şi Hasdeu, însărcinarea de a stabili programul viitorului Eiymologicum magnum Ro-maniac, întreprins prin munificenţă regală. La propunerea lui Maiorescu, lucrarea fu încredinţată lui Hasdeu, „cunoscut prin lucrările sale linguistice şi prin cunoştinţele sale filo­logice", aşa că „ar putea duce cu mai multă energie şi succes această sarcină"1. Cum însă lucrarea lui Hasdeu mergea foarte încet, 13 ani după aceea, în 1897, hotărînd ca publi­carea să nu mai continue pe bazele prea vaste de pînă atunci, Academia numi o comisie compusă din: Hasdeu (care refuză), I. Kalinderu, T. Maiorescu, Quintescu, D. Sturdza, Gr. Tocilescu, pentru a stabili alte baze de lucru. Maiorescu redacta raportul pentru stabilirea noilor norme. Al. Phi-lippide fu însărcinat cu redactarea noului dicţionar, dar, după opt ani, în 1905, în urma împotmolirii ei din nou, lucrarea fu trecută în sarcina d-lui Sextil Puşcariu.

4. Pentru a încheia ciclul preocupărilor lui Maiorescu în problemele de limbă, vom aminti şi de articolul lui Neo­logismele, din 1881, cu care se mai ocupase în treacăt în Convorbiri literare încă din 18742.

Articolul se sileşte să stabilească unele norme în intro­ducerea neologismelor:

a) Acolo unde, pe lingă cuvîntul slavon, există în limba românească populară un cuvînt curat român, cuvîntul slavon trebuie să fie depărtat şi cuvîntul român păstrat. Aşadar:

1 Anale, VI, p. 100 — 102. 2 Cităm privitor la acest articol un extras dintr-o scrisoare din

23 sept. 1881 a lui Maiorescu către Negruzzi, din care se poate vedea propria-i părere despre articol: „Şi de art. Neologismelor îmi pare foarte rău că nu vi-1 pot citi însumi şi nu mă pot folosi de observă­rile voastre. Eu cred acest articol cel mai cu temei şi mai sfirşit în felul său din cite le-am scris pînă acum. Dacă îl citeşti din întîmplare acum sîmbătă la Junimea (şi este d.e. Lambrior sau Burlă de faţă), te rog spune-mi unde aţi crede că este ceva de schimbat. Cum ştii, eu sunt uşor de convins în privinţa unor asemenea schimbări (stilistice mai ales) şi aş mai avea timp să le fac înainte de a începe tiparul, care pentru numărul de la 1 noiemvrie se face cam pe la 3, 4 octomvrie.", I. B. Torouţiu, op. cit., I, p. 15.

386

binecuvîntare, şi nu blagoslovenie, preacurată, şi nu precistă etc. Situaţia e limpede şi dezideratul logic. In realitate, ambele cuvinte s-au succedat şi coexistă şi azi. Vitalitatea lor e condiţionată de terenul din care îşi scot hrana; cît t imp viaţa spirituală românească a stat sub influenţa sla-vonismului religios, blagoslovenie şi precistă au fost mai t a r i ; cu introducerea unui nou climat sufletesc, binecuvîn-tarea şi preacurată au învins parţial şi vor învinge total, cu atî t mai mult , cu cît aceste cuvinte nu sînt arbitrare, ci existente în l imbă.

b) Acolo unde avem în limba noastră obişnuită un cuvînt -de origine latină, nu trebuie să introducem un neologism. Atacurile împotriva neologismelor lui Heliade:

O belă eşti, dilecto, şi capelura-ti blondă etc.,

sau a creaţiunilor arbitrare ale lui A. T. Laurian şi Masim (cacumen = vîrf, dedecore = ruşine, gulos = lacom, gran-ditate = mărime etc.) sunt îndreptăţite.

Principiul e logic, dar e numai logic; în aplicarea lui intră o serie de consideraţii de ordin particular foarte greu de precizat, care-1 fac adesea impracticabil. Cuvintele nu-şi suprapun totdeauna noţiunile; sunt infinitezimale înţe­lesuri ce rămîn descoperite şi implică necesitatea neologis­mului ; sau chiar dacă se suprapun, ele au intrat în limbă în anumite combinaţii speciale, ce nu pot fi dislocate, fie că nu le îngăduie o nuanţă, fie că s-a deprins urechea cu ele şi nu se mai lasă înlocuite. Aşa, de pildă, Maiorescu propune să nu spunem a parveni, cînd avem pe a ajunge la. Logic, dar în accepţia de parveniţii, cuvîntul nu mai poate fi în­locuit; tot aşa propune împrejurare în loc de circumstanţă: dar în expresia: circumstanţe atenuante? Tot aşa în multe din cuvintele citate de Maiorescu: dinadins, în loc de cu intenţiune (dar: crimă cu intenţie: intenţia duşmanului este să... etc.?); aspru, în loc de sever; a înapoia, în loc de a restitui etc., etc., dublete scoase din aceeaşi tulpină latină, asupra cărora viitorul va decide, viitor sprijinit şi de scriitori, după legi uneori nepătrunse, dar, cele mai adese, după stabiliri de nuanţe şi fixare în anumite construcţii primite de-a gata: nimeni nu zice dreptul puterii (ar avea şi alt sens), ci dreptul forţei, sau forţa face legea etc.

26* 387

c) Acolo unde astăzi ne lipseşte un cuvînt şi ideea e indispensabilă, vom lua cuvîntul întrebuinţat în cele­lalte limbi romanice, mai ales în cea franceză. E poarta mare, pe care a intrat sutele, miile poate de neologisme o dată cu ridicarea ţăr i i noastre în planul civilizaţiei europene. Îngrădirile sunt două: neologismele să fie de origină latină, nu germană sau maghiară (de ex.: amăsurat = angemessen ; Maiorescu propune conform, uitînd cele spuse la punctul b, după care nici conform nu e necesar, întrucît avem pe po­trivit). Limba nu este însă un curs de logică; neologismele nu răspund totdeauna necesităţii de a exprima o idee nouă. în privinţa aceasta, sănătoasă în principiu, am arătat mai sus subtilitatea distincţiilor ce se pot pune în discuţie asupra celor mai multe cazuri, şi nimic n-a putut izgoni din limbă expresii noi ca: îmi asum răspunderea ( = î m i iau răspun­derea); situaţia politică s-a ameliorat (=s -a îmbunătă ţ i t ) ; un temperament impetuos (=apr ig) , chiar dacă unele n-ar ii îndreptăţite prin nimic.

Înlăturarea din limbă a slavonismelor nu e nici de dorit, nici nu se poate. Încercările primilor învăţaţi ardeleni, a lui Maior, în Istoria lui, ori a lui T. A. Laurian, în Ten-tarnen, se îndreptăţeau numai prin nevoia de a ne afirma o origine latină, pe care unii istorici străini ne-o contestau; această exageraţie latinistă nu-şi mai avea însă de mult rostul, întrucît nu ne mai contestă nimeni originea. Cînd Laurian şi Massim susţineau în Prefatione la Dicţionarul academic că: „Vorbele de origine neromanică nu pot şi nu se cade să aibă loc într-un dicţionar românesc", stăruiau, aşadar, într-un arbitrar neîndreptăţit de nimic. Lupta îm­potriva aberaţiei raţionaliste ne pare azi cu totul uşoară ; nu tot aşa era însă atunci. Slavonismele sunt prea adinei şi centenar intrate în ţesăturile limbii pentru a fi scoase în bloc. Cum să scoţi din gura ţăranului: bălan, balaur, bolovan, bob, brazdă, circiumă, cîrpă, clopot, cosiţă, crîncen etc,. etc.?

Celor ce susţineau că fenomenul unei neologizări în masă s-a realizat totuşi în veacul al XIX-lea şi nu este cu neputinţă ca procesul să se lărgească şi mai mult în viitor, pînă la completa înlăturare a slavonismelor, Maiorescu le aducea o argumentare de esenţă junimistă . Neologizarea în masă de la jumătatea veacului trecut s-a făcut la adă-

388

postul unei mişcări revoluţionare a ideilor apusene, cu care ne-au venit „libertatea", „constituţia", „reformele" şi tot vocabularul ideologic francez ; căldura entuziasmului re­voluţionar dintre 1848-1857 s-a răcit însă astăzi: „încît o mare parte a societăţii noastre este cuprinsă de un fel de lîncezime sceptică pentru tot ce se mai numeşte «reformă politică şi socială»." Cu alte cuvinte, epoca revoluţionară de la 1848 încetînd i-a luat locul generaţia critica junimistă, de la 1866. „Din contra, adaugă el, fenomenul cel mai caracteristic al stării noastre de astăzi este abisul între pătura de sus şi pătura de jos a naţiunii române, şi dacă este ceva în stare să deştepte o direcţie nouă şi mai salutară a spiritului public, nu numai în limbă, ci şi în politică, ar trebui să fie tocmai simţirea acestui abis şi sinceritatea de a-1 acoperi.

într-o asemenea stare de lucruri noi nu credem că astăzi s-ar putea introduce mai multe neologisme în limba po­porului şi nu vedem elementul esenţial pentru o asemenea reformă, adică mişcarea generală a simţimintelor sociale în această direcţie."

Consideraţii sociale în puţină legătură cu chestiunea: nu e vorba de vocabularul reformelor politice, de slabă greutate în discuţie, întrucît nu atinge structura adîncă a limbii populare, ci de infiltraţia, lentă, dar statornică, a neologis­melor prin contactul tot mai intim cu literatura şi cultura franceză. Că ele nu vor putea ajunge pînă la tuful de la te­melia limbii populare pare neîndoios şi nici nu e de dorit, dar că în domeniul mai ales al abstracţiei procesul de neo-logizare îşi continuă acţiunea sub ochii noştri e şi mai neîndoios, oricît am căuta să o îngrădim logic. Soarta cuvin­telor depinde de multe cauze obscure; ele sunt însă cu at î t mai rezistente, cu cît sunt mai împlîntate în conştiinţa po­porului, în folclor, basme, poezii populare, ghicitori şi chiar în poszia şi l i teratura cultă, cu toate că alături de dînsele apar dublete neologistice ce se menţin în anumite cazuri şi construcţii speciale. „Cine ar putea înlocui.sărăcia, exclamă Maiorescu, din «vorba multă sărăcia omului»!" Nimeni; dar nimeni nu va spune act de sărăcie, ci de paupertate, expresie consacrată de nevoia întrebuinţării unei nuanţe

389

mai eufemistice; tot din nevoia de eufemizare, greşeala devine eroare judiciară... Nimeni nu va scoate cuvîntul rai din:

Pe un picior de plai, Pe o gură de rai,

dar toţ i vor spune: Paradisul lui Dante, sau Paradisul pierdut al lui Milton, sau pasărea paradisului... Tirania unei forme prin fixarea ei într-o formulă uzuală este aşa de puter­nică, încît ne impune, înlăuntrul aceluiaşi cuvînt, cînd o formă, cînd alta. Toţi spunem: limba română, poezia ro­mână, dar, dacă am spune Viaţa română, Cartea română, nici n-am bănui că e vorba de revista Viaţa românească sau de editura Cartea românească.

Marea eroare a latiniştilor de la Dicţionarul academic de a fi voit să inventeze ei un vocabular scos dintr-o limbă moartă, fără circulaţie; ciconia în loc de barză, trabe în loc de birnă, popinariu în loc de clrciumar etc., nu se puteau introduce prin ucazuri academice; intrate prin întrebuin­ţare cotidiană sau prin infiltraţii literare, neologismele înving prin valoarea lor de nuanţă, prin calitatea lor es­tetică sau chiar prin simpla întîmplare, ca în atîtea lucruri omeneşti, ori dispar după un timp. Reglementarea lor poate cunoaşte oarecari indicaţii logice, limba nu se supune însă totdeauna logicei.

5. Lupta împotriva latinismului sau, mai general, a celor ce voiau să suprime slavonismele din limbă, n-a început, fireşte, cu Maiorescu. S-ar putea cita cuvintele atî t de cu­noscute ale lui I. Eliade din prefaţa Gramaticii din 1828, dacă în conştiinţa posterităţii amintirea lui n-ar fi legată de sistemul italienizant de după 1840, şi mai neîntemeiat decît fantezia ardeleană. Costache Negruzzi îşi punea şi el chestiunea slavonismelor în Scrisoarea XVIII, apărută în Foaia pentru minte a lui Bariţ, în nr. din 16 noiemvrie 1841, şi constata că „limba noastră e ţesută cu ziceri slavone" şi ca încheiere: „Cum să le lepădăm acum şi, de am şi voi, oare • putea-vom ? " 1

1Gonst. Negruzzi, ed. Opere, Ed. Minerva, I, p . 206.

390

La Alecu Russo, lupta împotriva şcoalei latiniste lua un caracter de vehemenţă cu totul neobişnuit. In stilul lui iluminat, abrupt, cu ceva mesianic, chestiunea era pusă şi cu mai multă violenţă decît o va pune zece ani după aceea T. Maiorescu. Vom cita cîteva pasagii din Cugetările lui apărute în România literară, din 1855, a lui Vasile Alecsan-dri, pentru a vedea tonul categoric, indignarea sacră cu care ducea polemica1:

„...Priveliştea adunării do la Blaj, auzirea cuvintelor româno-latine ce s-au rostit pe cîmpul libertăţii şi citirea scrierii d-lui A. Papiu {Istoria românilor din Dacia supe­rioară, Viena, 1851) ne-a întemeiat în ideea că sistemele linguistice au ameţit capetele a multor români cu cap, încît aceştia par a nu mai şti nici scrie, nici grăi.

Istoria d-lui Ilariu e personificarea unui sistem ; această istorie nu poate sluji de învăţătură românilor, căci sistemul limbii îneacă subiectul. Dacă şefii nu vorbesc limba solda­ţilor, dacă învăţaţi i şi autorii nu scriu pentru popor, apoi de ce mai pierd vremea în vorbe şi scrieri neînţelese?

...Ardealul nu ne poate da tălmăcirea istorică a rătăciri i sale, şi este greu de înţeles cum o familie patriarhală, unită într-un singur gînd, sentimentul nenorocirii sale, a ajuns la comedia linguistică de pe cîmpul Blajului ! Cu durere o mai spunem, odată, Blajul a fost o tribună, unde multe din căpetenii păreau a se lupta mai mult pentru un sistem sco­lastic, decît pentru drepturile neamului românesc...

.. .Neputînd crede că acest jargon va putea învinge vreodată vestita dreaptă judecată a românului, neputînd crede că copiii românilor vor ajunge a nu se înţelege cu părinţii lor, neputînd închipui că gramaticile vor fi mai tari decît vea­curile, că sistemele vor putea dovedi natura, putem să nu ne îngrijim de a vedea întronarea a unora din sistemele ardelene în şcolile noastre. Va trece şi ardelenismul, cum a trecut multe alte sisteme încîlcite, şi va rămîne numai românismul ! căci limbile care se înţeleg numai prin tipar sunt limbile moarte, şi românii sunt încă plini de viaţă."

Incingîndu-se apoi o polemică pe această chestiune între Kogălniceanu, în Steaua Dunării, şi G. Bariţ, în Gazeta Transilvaniei, interveni din nou Al. Russo, cu aceeaşi

1A1. Russo, ed. Acad. Rom., 1908.

391

vehemenţă în articolul sau Contra ardelenilor1, împingînd atacurile la personalităţi şi avînd în vedere şi pe Aug. Tre-boniu Laurian, devenit inspectorul general al învăţămîntului în Moldova, care voia să împlînte în şcoli latinismul:

„...România literară, îşi rezuma el acţiunea din trecut, a zis: Ardealul, pe lîngă o mare erudiţie, nu are nici cum filozofia lumii, nu are sau a prăpădit conştiinţa tradiţiei istorice, nu are nici a avut ispita educaţiei neamului: de aceea, erudiţia Ardealului este seacă, stilul său, o repetiţie desflorită de retorică, ştiută şi îngrijită din respectabila, dar moarta vechime, şi rodul, o secătură pedantă ce a născut barbarismul latinesc al şcoalelor.

... România, după Petru Maior, a zis: limba română e de viţă romană, iar nu latină, şi este mai mult decît o greşeală a predica latinirea: este un anahronism ; prelungit, anahro-nismul este un pedantism ridicul şi predicatorii anahro-nismului să cheamă pedanţi. . ."

Ca o acţiune anterioară şi pe urmă paralelă împotriva lati­nizării limbii, trebuie să cităm şi acţiunea lui Al. Odobescu, teoretic şi prin fapt, la Revista română2. Făcînd o dare de seamă asupra şedinţelor din 1862 ale Asociaţiei transil­vane pentru literatura română şi cultura poporului român, el scria: „auzeai oratori zicînd «In atari circustări momen-toase, debue să defigem oficielatelor» etc. ; ceea ce se traduce pe româneşte: «în atari sau în astfel de împrejurări grele, trebuie să hotărîm dregătoriilor» etc. Dacă vom merge tot aşa, apoi negreşit vom ajunge ca peste cincizeci de ani cel mult românii de dincolo şi de dincoace de Carpaţi să se înţeleagă între sine tot aşa de puţin cît şi spaniolii cu por­tughezii."

De altfel, întreaga această lungă dare de seamă e plină de respect pentru act ivi ta taa Asociaţiei, dar şi de bun-simţ. O comisie de filologi fusese însărcinată de guvernul austriac încă din 1860 de a stabili o ortografie română cu litere latine, care adoptă „ortografia inventată de d-1 canonic Cipariu", iar profesorul Gavril Munteanu invita Asociaţia de a o primi, impunînd-o ziarelor române, căr­ţilor de şcoală şi tuturor membrilor ei. Asociaţia primi

1 Steaua Dunării, nr. 5, din 1856. 2 Al. Odobescu, Opere complete, Ed. Minerva, II, p. 275.

392

sistemul lui Gipariu, aşa că Odobescu are dreptate să exclame: „Aşadar Transilvania, fiica cea mai jună a independenţi i române, ea care a zăcut sub jug străin atîtea mari de secole, păstrînd limba română ca un grai clandestin, neier tat nici pînă azi în sfaturile ţări i , Tran­silvania, fiindcă a dat naştere cîtorva filologi de merit, vine şi impune de sineşi o ortografie, judecată bună nu­mai de ardeleni şi nedezbătută cu românimea care a păstrat de secole, pe faţa Europei, numele respectat de România autonomă. Oare libertatea noastră a in t ra t în Saturnale?"

Acţiunea lui Odobescu continuă apoi paralel cu cea a „Junimei" împotriva etimologismului ciparian şi a dicţio­narului academic, „cel cu vorbe numai plivite, alese şi mai cu seamă croite de pe curată latinie" ; amintind şi de „Glo-sariul" acestui dicţionar, în care Laur ian şi Mass im arunca­seră cuvintele de altă origină decît cea latină, pentru a fi scoase din limbă ; glosariu „unde pricopsiţi! noştri de lexi­cografi şi scornitori de grai nou şi pocit azvîrlă cu borhot, mai bine de jumătate, biata frumoasa noastră limbă ro­mânească".

6, Citaţiile se mai pot scoate mai departe din Odo­bescu şi din alţ i scriitori, ca, de pildă, Vasile Alecsandri, anterior şi paralel. în ochii contemporanilor, ca şi ai istoriei literare, cinstea luptei şi a biruinţei va rămîne totuşi exclusiv a lui Maiorescu, şi prin amploarea campaniei întreprinse, şi prin strălucirea talentului lui, prin consec­venţă şi, mai ales, prin latura pozitivă a acţiunii; el dărîma pentru a propune altceva în loc ; bunul simţ al multor scriitori se înarma de data aceasta cu o argumentare ştiin­ţifică, nu se risipea în izbucniri sentimentale de revoltă, ca la Alecu Russo, ci într-o acţiune susţinută şi perseverentă de aproape două decenii, in cadrul unei reviste de mare prestigiu, şi transformată în materie vie, literară, de o pleiadă de talente, de cea mai strălucită pleiadă ce a apărut în literatura noastră în front organizat.

7. încercările ce se fac din cînd în cînd pentru a scoborî sau contesta cu totul meritul lui Maiorescu şi al Convorbi­rilor în materie de limbă n-au, aşadar, nici un rost şi nici n-au izbutit. Una din cele din urmă, deşi nu ult ima, a fost

S93

! cea a filologului O. Densusianu, în oare t răia spiritul pa­tern al lui Aron, mult amărîtul critic de la Federaţiunea pestană, poet al Negriadei şi victimă a faimosului articol In lături! o găsim în articolul Alecsandri şi Junimea, din Vieaţa nouă (1, anul 1905, p . 97), cu prilejul apariţiei volumului de Scrisori (I) al lui Alecsandri, publicat de Ilarie Chendi şi Ë. Carcalechi. Iată uîteva fragmente din scrisorile adresate lui Iacob Negruzzi în 1868 şi 1869:

„D. Maiorescu va face un mare serviciu limbii şi litera­tur i i noastre combătînd tendinţa transilvană de a le poci, sub cuvînt de a le latiniza orbeşte sau, mai bine zicînd, de a le braşoveni. D-lui, care este înzestrat cu un spirit anali­t ic şi ajutat de cunoştinţe variate, ar nimeri foarte mult dacă ar cerceta asemenea lucrările literare din Bucureşti. care mi se par cam hop deoparte, după cum zice românul."1

Alt fragment: „... Va fi o zi frumoasă pentru mine cînd voi vedea că

te-ai lepădat de Satana ardelean şi că Junimea noastră are destulă independenţă pentru a se ridica de zbîrciturile «ciuniştilor» de peste Carpaţi".

„... Nu neglija... Academia braşovenească din Bucureşti, acea fabrică de braşoave limbistice, condusă de Laurian şi Massim..."2

Sau : „M-am bucurat cînd am aflat că v-aţi decis a intra în

lupta ştiinţifică cu pedantismul. Nu mă îndoiesc de victo­rie, fiindcă nişte simpli gramatici care n-au produs nimic în literatură nu pot să stea faţă cu adevăraţii literatori. Curaj dar, scumpii mei amici; aveţi o frumoasă campanie de făcut, aveţi de apărat tezaurul cel mai scump ce aţi moş­tenit de la strămoşi, limba... ardelenii, sub masca românis­mului, lucrează la despărţirea românilor, cătînd a rupe acel lanţ puternic ce leagă strîns pe românii din diferitele provincii, limba strămoşească etc."

Ce reiese din aceste fragmente? Că Vasile Alecsandri se bucura în 1868 de o campanie, pe care Maiorescu o ducea încă din 1866, adică din lucrarea lui Despre scriere. Lupta împotriva „pedanţilor" ardeleni se dădea, după cum am

1 V. Alecsandri, Scrisori publicate de II. Chendi si E. Carcalechi, I, p . 33.

2 V. Alecsandri, Scrisori, I, p. 36 şi 66.

394

arătat , şi mai de mult , dar numai sentimental sau pe bază de bun-simţ art ist ic; acum se dădea însă pe bază ştiinţifică, organizat şi teoretic, dar şi practic, prin vehiculul celei mai serioase reviste ce am avut.

Atacul fiului lui Aron Densusianu avea să-şi sporească obiectivul asupra întregii activităţi a „Junimii" şi a Con­vorbirilor literare.

Maiorescu se exprimase, în adevăr, în Direcţia nouă, despre Convorbiri literare, că e „singura revistă critică ce am avut". In alt articol din 1905, intitulat O legenda li­terară1, O. Densusianu protestează împotriva acestei,i„im-posturi", citînd reviste anterioare, care au luptat cu acelaşi spirit critic. Aşa, de pildă, în Dacia literară din 1840, M. Kogălniceanu se ridica împotriva traducerilor şi cerea su­biecte naţionale. „într-o asemine epohă, cînd se publică atî te cărţi , afară de bune, nu este de neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare*, aspră, să le cerceteze pre toate şi ca într-un ciur să le vînture? lăudînd cele bune şi aruncînd în noianul ui tări i pre cele rele? şi una şi alta, după princi­piile sale si fără a lua sama la persoana si la starea autori­lor?"2

„Se putea vorbi mai limpede?", încheia O. Densusianu. Dar aceasta era un deziderat, nu o înfăptuire.

„După Dacia literară au venit apoi România literară (1855) şi Steaua Dunării în acelaşi spirit ; Iui M. Kogălni­ceanu i se adăugară V. Alecsandri şi Alecu Russo. Şi la Revista română din 1861, după cum am văzut, şi Al. Odo-bescu lucra în acelaşi sens. Ideile „Junimii" sunt anterioare apariţiei „Junimii". Pentru ce afirmă, aşadar, Maiorescu că revista Convorbirile au fost la apariţia lor «singura revistă critică ce a avut-o România», cînd înainte apăruseră reviste critice ca Dacia literară şi România literară?"

Şi după ce cita o serie de versuri mediocre publicate în Convorbiri, încheia:

„Să crezi că poţi orbi lumea, cînd stau revistele timpului să vorbească, operele atîtor scriitori să protesteze contra nedreptăţii care li se făcea, şi să facă pe alţii să creadă că

1 O. Densusianu, O legendă literară, în Vieata nouă, nr.14 —15, din 1905, p . 313.

* în text, eronat, năpăstuitoare. 2 Dacia literară, 1840, p . 205.

3!T>

a trebuit să aşteptăm anul slavei 1867 pentru ca să ne vie adevărata poezie şi proză — mana junimistă —, că nu însemna tocmai mare lucru ce scriseseră Alecsandri, Bolin-tineanu, Alexandrescu, Negruzzi, Bălcescu, Kogălniceanu —-rară îndrăzneală. Şi îndrăzneala a reuşit cîtva t imp."

A reuşit „cîtva t imp" şi rămîne şi azi în istoria litera­turi i noastre, oricîte încercări de minimalizare s-ar mai face; Dacia literară, România literară, Revista română cereau critica, dar n-o practicau. Nimeni nu cunoaşte în istorie rolul de critic literar al lui M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Odobescu, pe cînd cel al lui T. Maiorescu e neîndoios. Că la Convorbiri s-a publicat şi multă li teratură mediocră, judecată mai ales la lumina de acum, e firesc: e soarta tuturor revistelor ; secerişul făcut de pe urma acti­vi tăţ i i lor rămîne totuşi cel mai bogat ce s-a strîns vreodată la noi în cadrele unei acţiuni colective.

VIII

1. Lupta lui T. Maiorescu e cu deosebire dusă împotriva Ardealului. 2. Răspîndirea Convorbirilor literare în Ardeal. 3. Pătrunderea ideilor junimiste în diferite publi­caţii din Ardeal. 4. Societatea academică România jună de la Viena. 5. Tribuna din Sibiu, 12 aprilie 1884. 6. T. Maiorescu şi Convorbirile literare încurajează pro­

ducţia literară din Ardeal.

1. Prin atacarea etimologismului ciparian, a barnuţis-mului juridic, a naţionalismului istoric şi literar, a germa­nismului linguistic, acţiunea lui Maiorescu s-a îndreptat cu deosebire împotriva Ardealului, expresia cea mai tipică a „neadevărului" în domeniul limbii, istoriei, literaturii. Era, deci, firesc ca de acolo să vină şi polemicile cele mai numeroase şi rezistenţa cea mai viguroasă. Dacă lupta se dădea mai înverşunat în materie de limbă şi de ortografie şi rezistenţa era mai viguroasă, lucrul se datoreşte faptului că Ardealul era o ţară cu mulţ i cărturari şi cu puţini scrii­tori şi cbiar cu nici un scriitor mai puternic. Lupta în regat a fost de mai scurtă durată, pentru că puţini scriitori ar fi putut admite o rupere de contact cu limba vie a poporului, bunul-simţ a bi rui t destul de repede. în Ardeal, unde aproa­pe nu erau scriitori, ci numai filologi, istorici şi, în genere, „anteluptători", principiile de la Tîrnave au dominat multă vreme întreaga publicistică. Pătrunderea bunului-simţ s-a făcut mai încet, dar s-a făcut totuşi. Ne rămîne să arătăm în cîteva cuvinte fazele acestei pătrunderi a principiilor junimiste în publicistica ardeleană pină la biruinţa finală1.

1 Asupra acestei chestiuni avem o bibliografie destul de bogată, aşa că e lesne de urmărit. Vom cita, înainte de toate, studiul aproape exhaustiv al lui Ioan Breazu : Literatura „Tribunii" 1884—1893, în

397

2. Contactul Convorbirilor literare cu Ardealul s-a făcut totuşi de timpuriu ; încă din anul al doilea al existenţei ei, revista fusese trimisă societăţilor de lectură din Blaj, Beiuş şi Satu-Mare, în al treilea la Oradea, Orăştie, Caran­sebeş, Sibiu, apoi la Viena, Cernăuţi, Năsăud, Gherla,. Kecskemét. Abonamentele se făceau prin prieteni; fostul coleg de clasa I gimnazială de la Braşov al lui Maiorescu, Meşota, acum directorul liceului de acolo, făcu, de pildă,, în cîţiva ani 40 de abonamente la Braşov ; Ion Slavici ne vorbeşte de 40—50 de abonamente la Arad şi Oradea, iar Ilarion Puşcariu se străduia cu abonamentele la Sibiu.

Meşota, devenit chiar colaborator al Convorbirilor, introdusese încă din 1874 în liceul său ortografia fonetică, şi, ajutat şi de alţ i profesori, I.A. Lapedatu, I . Popea, I .C. Tacit, făcea propagandă printre elevi, dintre care I.C. Panţu, Andrei Bîrseanu, E. Codru-Drăguşanu, I.T. Mera aveau să devină mai tîrziu cunoscuţi ca propagatori ai ideilor junimiste şi chiar prin colaborarea la revistă.

Cea dintîi grupare de forţe se făcu în jurul Telegrafului român din Sibiu, t ipări t încă cu ortografia cipariană; abia în 1877—78, apăru suplimentul literar Foişoara Telegra­fului român, prima încercare în Ardeal de a se scoate o publicaţie cu ortografia fonetică şi în limba vorbită. Publi­caţia era scoasă de N. Cristea, avînd ca literaţi pe dr. Ila­rion Puşcariu, Eugen şi dr. Emil Brote, D.P. Barcian, I .Bechnitz, I . Popea, D. Comşa şi apoi şi At. M. Marienescu.

Dacoromania, voi. VII , 1936. Studiul e precedat do o expunere isto­rică a chestiunii, înainte de apariţia Tribunei, adică înainte de 1884. cu amănunte îndestulătoare asupra procesului influenţei maioresciene în Ardeal.

Ca amintiri personale sunt de citat Septimiu Albini, Direcţia nouă In Ardeal, în Lui Ion Bianu, amintire, B u c , 1916; I.C. Panţu, Cartea lui Maiorescu, în Gazeta Transilvaniei, Braşov, 1910, nr. 34 — 36; I. Slavici, Unitatea noastră culturală, în Tribuna, Arad, 1907, nr. 6 — 8; 10 — 12; închisorile mele, Viaţa românească, 1921; Lumea prin care am trecut, extras din Conv. lit., B u c , 1930. Apoi micul studiu al lui II. Chendi, Junimea şi Ardealul, în Impresii, B u c , Mi­nerva, 1908, şi, acum în urmă, studiul de ansamblu al lui Ioan Geor-gescu, Din legăturile lui Maiorescu cu ardelenii, în Conv. lit., număr jubiliar, ian-martie 1937, p . 285. Apoi I. Grămadă, Societatea aca­demică „România jună" din Viena (1870—1911), Arad, 1912; Olimpiu Boitoş, Activitatea lui Slavici la „Tribuna" din Sibiu, Cluj, 1927.

398

3. Formulele maioresoiene începură să pătrundă şi prin­tre aceşti publicişti. Eugen Brote condamnă „încurajarea superficialităţii şi a ignoranţei pretenţioase în literatura ardeleană din ult imul t imp". Numai o critică pozitivă „va da naştere unei lucrări serioase, bazată pe adevăr şi ştiinţă". Studiul lui critic asupra Asociaţiunii transilvănene (I, nr . 13—16, 28, 29) fu lăudat şi reprodus de Eminescu în Curierul de Iaşi. „Venerabilul comitet" era acuzat că „a preferat forma goală, înaintea fondului". In studiul său Despre sistemul etimologic (Foişoara, I I , p . 133—35 etc., etc.), Ion Bechnitz lovea în Timotei Cipariu, ajungând la concluzii identice cu cele ale lui Maiorescu.

Cînd la sfirşitul lui 1877 Foişoara dispăru, lupta continuă chiar în Telegraful român, care apărea cu ortografie fonetică temperată. Lupta continuă pînă în 1883, cînd directo­rul Nicolae Cristea trebuise să părăsească redacţia cu toţi colaboratorii săi junimişti . Paralel, Eugen Brote şi D. Comşa scoteau încă din 1877 Calendarul bunului econom, cu ortografie fonetică şi cu literatură luată din Convorbirii.

Opera începută de Foişoara Telegrafului român, s-a con­tinuat tot la Sibiu de Albina Carpaţilor, întemeiată în 1877 de Visarion Roman, avind ca redactor pe profesorul şi poe­tul I. At. Lapedatu, care muri însă după un an. Revista dură trei ani, de la 18 august 1877 — 10 septembrie 1880, şi strînse în jurul ei pe I. Meşota, St. Iosif, Iosif Popescu, At. M. Marienescu. Foaia însă nu avea un caracter strict junimist şi, cu toate încercările de a căpăta sprijinul lui Maiorescu, acesta i-1 refuzase, probabil pentru că Lapedatu conducea Orientul latin (1874 — 75) unde colabora activ şi Aron Densusianu1.

4. Penetraţia cea mai puternică a ideilor junimiste în Ardeal s-a făcut însă prin societatea România jună de la Viena, ieşită din contopirea celor două societăţi existente şi rivale: România şi Societatea literară şi ştiinţifică, care în prima ei şedinţă de la 8 aprilie 1871 se constitui sub preşe­dinţia lui I. Slavici şi cu un comitet, unde M. Eminescu

1 Încercările lui Ion Lapedatu pe lîngă Maiorescu şi Slavici se pot urmări într-o scrisoare a lui Ion Slavici către Iacob Negruzzi din 5 august 1877. I.E. Torouţiu, op. cit., II, p. 281.

399

f igura ca b ib l io tecar 1 . î n acea epocă, Eminescu t r imisese la Convorbiri Venere şi Madonă şi Epigonii. Se cunoaş te din Amintirile lu i Negruzzi în t î ln i rea lor în cafeneaua Troid l d in Viena 2 . P e Slavic i nu 1-a cunoscut decî t la t recerea lui î n d ă r ă t p r i n Viena . T ine r i i erau ocupa ţ i cu p regă t i r ea ser­bă r i l o r de la m o r m î n t u l lui Ştefan cel Mare , p l ă n u i t e pen t ru t o a m n a a n u l u i u r m ă t o r . L a p ropunerea lui Slavici şi a lui E m i n e s c u , se aleseră în comi t e tu l de examina re a discur­su lu i ce avea să se ţ i n ă la aceste serbăr i Alecsandr i , Maio-rescu, Negruzzi şi Pogor , iar d i scursu l p r i m i t fu cel a l lu i A . D . Xenopo l , s t uden t la Ber l in . Reac ţ iunea p rodusă de bucov ineanu l Ion i ţ ă B u m b a c î i sil i şi pe Slavici şi pe E m i ­nescu să se r e t r a g ă ; d in m a r i l e d iscuţ i i a v u t e , vedem afi­l i a ţ i m i ş c ă r i i j u n i m i s t e pe Ion Bechn i tz , I l a r ion Puşca r iu , Maior , apoi pe b raşoven i i S t e r i e C i u r c u , Teodor Nica , p recum şi a l ţ i a rde len i d i n d i fer i te cen t re . Lup te l e în sînul soc ie tă ţ i i p e ches t ia ortografiei m a i d u r a r ă m u l t ă v r eme . î n 1874, p reşed in te le , bucov ineanu l Pamf i l Dan , impuse alegerea lui T . Maiorescu ca „ m e m b r u de onoare" al Soc ie t ă ţ i i 3 ;

1 I. Grămadă, Societatea academică socială- literară România jună, din Viena (1871—1911), monografie istorică, Arad, 1912.

2 Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea, p . 267. 3 E cu deosebire frumos răspunsul de mulţumire al lui Maiorescu

către comitetul societăţii, pe care îl reproducem din anexele lucrării lui I. Grămadă, Societatea academică România jună din Viena (1871 — 1911), p . 93, în care Maiorescu dă sensul luptei duse pînă acum.

Bucureşti 2/1 1875 „Domnilor, Primesc cu bucurie a lua parte la Societatea dv. sub forma pro­

pusă prin adresa nr. 31/1874/5 şi vă mulţumesc pentru onoarea ce mi-aţi făcut-o.

Lucrările mele literare, la care binevoiţi a vă referi şi despre care din parte-mi aş dori să fie mai însemnate, nu sunt născute dintr-un spirit de blîndeţă. Ele sunt o critică, adeseori amară, în contra unor direcţii în literatura şi ştiinţa română pe care le-am crezut primej­dioase pentru naţiunea noastră. Căci misiunea cea mai mare a aces­tei naţiuni este astăzi de a-şi ocupa un loc în mijlocul popoarelor de cultură ale Europei. O asemenea sarcină însă cere de la oamenii publici o minte aspru disciplinată şi o inimă pururea onestă. Unde aceste însuşiri lipsesc şi se înlocuiesc prin simulări, acolo este datoria criticei de a lovi răul pentru a pregăti binele. Astfel, acele lucrări au intrat în luptă cu timpul prezent şi prin urmare nu puteau avea speranţă decît în viitor.

400

comi t e tu l fu r ă s t u r n a t , iar Maiorescu (era m i n i s t r u de In­s t ruc ţ ie ) dona 30 de napo leon i b ib l io tec i i R o m â n i a j u n ă . C a m pe la 1880 se formă în s înul soc ie tă ţ i i un g r u p de t i n e r i ce se a d u n a u p e n t r u l e c t u r ă şi d i s cu ţ i i în j u r u l lu i I . P a u l ; d i n g r u p făceau p a r t e I . T . Mera, S i lves t ru Moldovan , An­d re i B î r seanu , A . S t e r ca -Su lu ţ i u , I . Mois i l , Dionis ie F ă g ă -r ă ş a n u , I . C . P a n ţ u , S. I l a l i ţ a , E n e a Hodoş , S e p t i m i u Al-b i n i , i m p u n î n d în s înul soc ie tă ţ i i d i r ec ţ i a n o u ă . Serbarea j u b i l e u l u i de 15 a n i de ex i s t en ţă a Convorbirilor d i n 1882 fu u n semn de b i r u i n ţ ă a ideilor no i . E a c u p r i n d e a : Discur­sul festiv al p reşed in te lu i d r . G. Popazu d in Caransebeş (vă ru l lui Maiorescu) , d i s e r t a ţ i a lu i S. I l a l i ţ a : T. Maio­rescu şi direcţia nouă critică in cultura română; I . T . Mera : Scriitorii de la „Junimea" ; S. Alb in i : T. Maiorescu şi poezia românească; I . C . P a n ţ u d ă d u lec tură s t u d i u l u i : In contra direcţiei de astăzi în cultura română1.

Viitorul începe cu d-voastră, domnilor. De aceea sunt fericit cînd văd că tinerimea studioasă — deşi împotrivindu-se poate la cutare sau cutare idee izolată — recunoaşte în totalitatea acelor lucrări o luptă sinceră pentru ceea ce trebuie să fie obiectul celei mai înalte îngrijiri în viaţa publică a unui popor pentru adevăr...

T.M." 1 Interesante sînt foiletoanele intitulate Cartea lui Maiorescu,

„amintiri din viaţa de student" de I. C. Panţu, în Gazeta Transilva­niei, LXXVI, nr. 34, 35, din 1910. Autorul ne zugrăveşte mai intîi liric atmosfera liceului din Braşov între 1877 — 79, în care profesorii I. Meşota, Ion Lapedatu, I. C. Tacit întreţineau o atmosferă junimistă printre elevi, între care se distingeau prin zelul lor Augustin Bunea şi Andrei Bîrseanu. La Viena (1879), „cartea" cea mai citită în biblio­teca România jună erau lucrările lui Maiorescu. Ne povesteşte ser­bările de 15 ani ale Convorbirilor literare în cercul societăţii la 1882. După serbări, societatea primi o scrisoare de mulţumire din partea lui Iacob Negruzzi, apoi o telegramă colectivă semnată de Negruzzi, Pogor, Gane, Culianu, Creangă, A. Naum, St. Vîrgolici; şi o tele­gramă a lui Maiorescu, şi o telegramă din Braşov: „Salutăm pe cei adunaţi în onoarea Junimei din Iaşi; mai curînd sau mai tîrziu lu­mina trebuie să iasă învingătoare. Trăiască Convorbirile literare" ~- iscălită de toţi foştii membri ai României june'- N. Piliţia, V. Voina, dr. G. Băiulescu, Ciprian Porumbescu, G. Chelaru, Andrei Bîrseanu, I. Socaciu.

Dări de seamă despre serbare: I . C . Frunză (Panţu), în Gazeta Trans., 1882, nr. 66 şi 67, reprodusă fragmentar în Conç. lit., 1882, p. 157; Telegraful roman, 1882, nr. 69. Conferinţa lui I.T. Mera, reprodusă în Telegr. rom., nr. 72 — 73, şi Familia, 1882, p. 302 — 304.

27 — Titu Maiorescu 401

In 1883 apare ciliar Almanahul societăţii social-literare România jună cu colaboraţia Carmen-Sylvei1, V. Alecsan-dri, T. Maiorescu (Progresul adevărului), M. Eminescu (Luceafărul), I. Creangă, N. Gane, I. Negruzzi, A.D. Xe-nopol, adică a celor mai mulţi din membrii „Junimii". Pro­iectat să fie anual, Almanahul mai apăru o dată în 1888, cu colaboraţia lui M. Eminescu (De ce nu-mi vii? Kamadeva), T. Maiorescu (Din experienţă), Alecsandri, A. Naum, I.C. Negruzzi, A.D. Xenopol, Duiliu Zamfirescu, D.C. Ollă-nescu etc.

5. Triumful „Junimii" se afirmă o dată cu apariţia la 12 aprilie 1884 a ziarului Tribuna din Sibiu sub direcţia lui I. Slavici2, ajutat şi de I. Bechnitz3, cu principiul că „soarele românismului răsare la Bucureşti". Dintre scriitorii de la Tribuna însemnăm pe G. Coşbuc, I. T. Mera, Enea Hodoş, Virgil Oniţiu, G. Bogdan-Duică, I . Russu-Şirianu etc.

Deşi sub influenţă literară junimistă , legăturile poli­tice ale ziarului cu liberalii sunt totuşi neîndoioase chiar de la început4 ; în foileton se dădeau şi fragmente din scriitori adversari Convorbirilor, chiar şi foiletoane din

Serbarea a ridicat, fireşte, reacţiuni. Cea mai violentă fu cea a profesorului Grigore Silaş: D. Slavici şi serbarea „României june" in onoarea „Conv. Ut", inFâmilia, 1882, p'. 401 — 403, 414 — 415, 432 — 435; 444-447. î i răspunde I.T. Mera în Familia, 1882, p . 479.

1 „încă noaptea tîrziu tradus cu Eminescu poezii ale reginei, eu tradus alegoria ei Vremea şi iubirea. Livia le-a copiat, şi totul trimis dimineaţa la România jună la Viena, pentru Almanahul ei" (Însem­nări, I I , p . 134).

2 Despre el spunea Maiorescu într-o scrisoare către Negruzzi din 23 noiemvrie 1876: „Să nu uităm că Slavici este cel mai capabil scrii­tor al întregii Junimi". I .E. Torouţiu, op. cit., I, p. 6. Cf. Olimpiu Boitoş, Activitatea lui Slavici la „Tribuna" din Sibiu, Cluj, 1927.

3 Asupra lui Bechnitz, prietenul lui Eminescu de la Viena, unul din capetele cele mai luminoase ale generaţiei sale, foarte activ pro­pagator al ideilor junimiste, dar puţin cunoscut azi, lucrînd mai mult în umbră, cf. I . Slavici, „Tribuna" şi Tribuniştii, B u c , 1896, p . 27 ; Lumea prin care am trecut, p . 94 ; Ion Mateiu, Figuri din vechea ziaristică ardeleană: Ion Bechnitz, în Societatea de inline, X (1933), p . 33.

* Că Maiorescu a voit să împiedice plecarea lui Slavici la Sibiu vedem din următoarea însemnare: „26 febr. 1884. De la 12 1/2 pînă aproape 3, convorbire cu Dimitrie Sturdza, întîi în contra ducerii Iui Slavici în Transilvania (la Sibiu), spre a lua asupră-şi redacta­rea unui nou ziar" (însemnări, I I , p . 233.)

402

Românul. Silit de Negruzzi să-şi lămurească si tuaţia, Slavici îi răspunse echivoc: „ în t re noi nu mai e de discutat nimic. Toate principiile, pe care le-au susţinut Convorbirile literare, sunt astăzi admise de toţ i . Dacă ar fi vorba de şcoală, nimeni nu e mai mult de şcoala Convorbirilor decît însuşi d-1 Hasdeu. Şi poate tocmai de aceea îl supără că se vede pus pe aceeaşi temelie literară pe care o combătea. A dis­cuta mai departe ar fi să facem coterii literare."1 Explicaţia cu Maiorescu avu loc în 18S9; peste trei ani, acesta îl va ataca în Parlament ca agent politic al part idului liberal, iar în introducerea voi. IV de Discursuri parlamentare2, avea să se rostească astfel: „încă sub ministerul lui Ioan Brătianu (d-1 D. A. Sturdza) trimisese pe un novelist de talent la Sibiu ca să înfiinţeze ziarul Tribuna (v. voi. I I I , p . 65), şi oricît de folositoare ar fi fost acţiunea literară a d-lui Slavici (acţiune junimistă, după cum se ştie), din sămînţa aruncată prin acţiunea politică a Tribunei încol­ţeşte foarte repede învrăjbirea românilor de peste Carpaţi şi se transplantează şi acel spirit al sectarilor, care înveni­nează partidele politice din România liberă".

Lucrurile se înăspriră, aşa că la apariţia cărţii lui W. Rudov Geschichte des rumänischen Schrifttums bizur Ge­genwart, scrisă din punct de vedere junimist, Tribuna o critică şi reproduce din Revista nouă: Eine Trilogie, prin care Hasdeu, Gion şi Şăineanu loveau în direcţia „Junimii" .

6. Lărgirea cercului de penetraţie a ideilor convorbi-riste în tinerimea ardeleană nu se putea face fără ca revista să nu se preocupe de viaţa intelectuală locală şi să nu încu­rajeze generaţia t inără ce se ridica sub semnul „direcţiei noi". Am pomenit de traducerile camaradului său din Bra­şov, I. G. Meşota, făcute după manualele de geografie şi istorie ale lui W. Pütz, apărute în editura „Junimea", şi de recensiile scrise de însuşi Maiorescu în Convorbiri literare3.

Tot aşa cu I. Popescu de la Sibiu, despre al cărui Com­pendiu de pedagogie scrisese o dare de seamă chiar din anul al doilea al existenţei lor4. Mult mai tîrziu, în 1881, Maio-

1 E. Torouţiu, op. cit., I l , p . 289 — 290. 2 T. Maiorescu, Discursuri, IV, p . 89. 3 Convorbiri literare, I, p . 256; I I I , p . 136. 4 Conv. Ut., I I , p . 147.

27* 403

rescu avea să se ocupe şi de Psihologia empirică sau ştiinţa despre suflet între marginile observaţiunii, iar despre ediţia a doua a lucrării avea să afirme ca e cea mai bună carte de materie filozofică în limba română1 . loan Slavici deve­nise de timpuriu unul din cei mai preţuiţ i şi mai fecunzi colaboratori ai Convorbirilor literare, urmat apoi de Miron Pompiliu, Ion Pop Florentin, I. T. M era, Lucreţia Suciu. Mai tîrziu avea să preţuiască peste merit pe bănăţenii Vic­tor Vlad-Delamarina şi pe I . Popovici-Bănăţeanul, să con­sacre marele talent al lui G. Coşbuc şi să-i deschidă pagi­nile Convorbirilor, să amintească încercările novelistice ale lui Virgil Oniţiu de la Braşov, să consacre talentul lui Octavian Goga, să semnaleze pe Maria Cunţan etc., iar după serbările „Junimii" de la Viena, să-i acorde strălu­cita-i colaboraţie la cele două Almanahuri din 1883 şi 1888. Chiar şi cu Familia lui Iosif Vulcan îşi ameliora situaţia, colaborînd la numărul festiv de 40 ani de la fundarea revis­tei în care debutase Eminescu (27 mai 1904); în 1887, publică la fel un necrolog elogios al lui Timotei Cipariu2, căruia, de altfel, combătîndu-i sistemul etimologic, nu-i tăgăduise niciodată alte meri te; acum, la moarte, recunoş­tea că operele lui fuseseră „din cele mai roditoare pentru întreaga noastră dezvoltare intelectuală".

}Conv. Ut., 1881, XV, p. 241—252. Ediţia a Ii-a a acestei cărţi avea să o propună şi pentru un premiu academic (Analele Aca­demiei Române, seria I I , Tom X, 1887 — 88, p. 146).

°-Conç. lit., 1887, XXI, p. 646.

IX

1. Vicisitudinile mutării Iui T. Maiorescu la Bucureşti. 2. Şedinţele literare bucureştene. 3. Conferinţe la Bucu­reşti; cursul liber de logică la Universitate; numirea de profesor la Facultatea de litere pentru Logică şi Istoria

filozofiei secolului al XIX-lea (10 oct. 1884).

1. Intrarea în Cameră (1871) îl făcuse pe Maiorescu să-şi împartă activitatea între Iaşi şi Bucureşti; de Iaşi nu-1 mai lega însă catedra universitară pierdută şi nici exerci­ţ iul avocaturii, ci doar contactul cu alegătorii şi posesiu­nea unei case1. O dată cu numirea lui ca ministru (aprilie 1874) trebui să se mute cu totul în Bucureşti, păstrînd cu Iaşii doar intermitente legături culturale şi cu prietenii de la „Junimea".

Ca simplu element călăuzitor, dăm oarecare informaţii asupra locuinţelor lui din Bucureşti luate din propriile lui însemnări.

După ieşirea din minister (1876) şi după întoarcerea din Berlin, pe cînd Clara şi Livia erau încă acolo, îl găsim locu­ind cu familia Kremnitz în strada Vestei 13 (21 iulie 1876). In această epocă, născu Mite pe Georg-Titus, adică pe Baby (3 septemvrie 1876). Tot aici se porni un început de „Juni­me" bucureşteană (28 septemvrie 1876)2.

De Sfintui Dumitru se mută în strada Sfînta Vineri3 ; iată o noti ţă, după care se vede dragostea lui Maiorescu de cămin: „Sunt azi tocmai două săptămîni de cînd orînduim

1 Casa a vîndut-o în 1874. „Vîndut casa (din Iaşi) lui Demotriu Rosctti pentru 3800 galbeni în mînă; pe mine m-a costat 2500." În­semnări, I, p. 213, în ziua de 10 ian. 1874. 2 însemnări, I, p. 268. 3 Însemnări, I, p. 269.

405

locuinţa noastră din Sf. Vineri, 5 zile din acest timp eu le-am întrebuinţat numai cu cărţile mele, apoi am atâr­nat tablouri ş. a. m. d. Mie îmi face acum impresia unui interior în care te simţi ca vrăjit şi înduioşat."

Vara avea să-şi schimbe impresia. „Eu am rămas peste vacanţă singur aici, notează pe ziua de 5 iulie 1877. Prîn-zesc la Kremnitzi ; dorm însă în locuinţa mea, Sf. Vineri 19. Rea locuinţă, prea caldă şi rău mirositoare."1 La 25 iulie nota: „mutat cu Wilhelm, Mite şi Baby al lor, din cauza stări i bolnăvicioase a acestuia, în locuinţa de vară, capătul stradei Craiova, casa Laptew. Sus, un general rus ; jos, avem 3 camere (dintre care un mare salon, tapeta t în galben-auriu) à 35 de franci pe lună ( !) . Pe lîngă asta, bucătărie şi cămară gratuit . Vaci în curte pentru lapte proaspăt."2

La 19 august e „iarăşi în oraş", deşi Kremnitzii mai rămîn acolo două săptămîni .

El închiriase altă casă, în strada Herăstrău 27, prin iulie 18773; în 24 septemvrie 1878 însemna: „Casa din strada Herăstrău o ţ in pîna la primăvară, în schimb, Worell rămîne să locuiască în ea şi plăteşte creditorului hipotecat cei 1800 de franci ce ar fi trebuit să-i plătesc eu in noiemvrie".

La începutul anului 1879, după ce-şi petrecuse Crăciu­nul şi Anul Nou la Berlin şi Viena, la întoarcere, la 9 ianu­arie 1879, notează:

„La înapoiere, am găsit totul muta t în noua mea casă, strada Mercur l"4 .

Iată adevărata casă a lui Maiorescu, şi, putem adăuga, o casă istorică: o placă de marmora o mai arată azi trecătorilor, dar n-o va mai arăta mult ; destul de chipeşa încă, cu o dem­nitate burgheză respectabilă acum 40—50 de ani, în noul Bucureşti ea e strivită între blocuri şi pare de o modestie cu totul anacronică şi bătrînească.. . în aceste camere, ce impre­sionau tinerimea literară de odinioară, a trecut şi s-a plă­mădi t toată literatura epocei: Eminescu şi-a citit aici Luceafărul; Alecsandri, Fintîna Dlandimei şi Ovidiu; Cara-giale, Scrisoarea pierdută; aici au citit şi unii s-au şi format:

1 însemnări, I, p . 276. 2 însemnări, I, p . 280. 3 însemnări, I, p. 280. 4 însemnări, I, p . 319.

406

Hasdeu, Duiliu Zamfirescu, I. Slavici, I . Al. Brătescu-Voineşti, A. Vlatiuţă, G. Coşbuc, I. A. Bassarabescu, P . Cerna etc. ; aici s-a frămîntat întreaga acţiune politică juni­mistă, căci din instinctul de sociabilitate, pe care 1-a avut întotdeauna, de la Theresianum încă şi de la Iaşi, în aceşti modeşti penaţi s-au desfăşurat nenumăratele conciliabule cu oameni ca P . P . Carp, Lascar Catargi, Th. Rosetti, Al. Lahovari, Al. Marghiloman, N. Filipescu, C. Arion, P . Missir e tc . ; aici s-au succedat serii de t ineri studenţi , vii­tori profesori şi a doua şi a treia generaţie junimistă de cugetători (P. P . Negulescu, S. Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru, M. Dragomirescu, I. Petrovici etc.); aici s-au suc­cedat armiile de începători literari, care, dintr-o dată , se vedeau ascultaţi de oameni ca P . Carp sau Th. Rosetti , într-o egalitate neîngăduită decît în bine numita „republică a literelor". Se poate, deci, spune că între aceste modeste ziduri anacronice, ce vor dispărea curînd sub tîrnăcopul civilizator, s-a realizat cel mai mare focar de viaţă cultu­rală din cîte am avut pînă acum.

2. Nevoia unor întruniri literare o resimţi Maiorescu şi la Bucureşti; urmele lor le găsim ca punct de plecare dintr-o însemnare: „Altminteri, marţ i 28 septemvrie/10 octomvrie 1876, au fost la mine d-nii Angliei Demetriescu, D. Aug. Laurian şi Ştefan Mihăilescu cu Nica şi a fost una din cele mai animate convorbiri pînă la 12 1/2 noaptea. Pare a fi ca un început de «Junime» bucureşteană". Iar duminică 3/15 octomvrie, „ei au fost din nou seara la mine, cu încă St. Vîrgolici, Bodnărescu şi Verussi, care erau întîmplător aici de la Iaşi, şi cu I. Slavici. După convorbiri literare despre ceea ce este personal şi ce e impersonal in ar tă , s-a hotărît să ne întrunim o dată pe săptămînă lamine , şi anume vineri seara"1; vineri 26 noiemvrie nota: „Seara, «Junimea» care, în genere, merge neîntrerupt bunul ei mers". La 26 mai 1878, la fel: „ultima Junime la mine (ca totdea­una, în t impul din urmă, în acest sezon)". Printre cei pre­zenţi erau: Vasile Alecsandri, T. Şerbănescu, Eminescu, Slavici, N. Gane, OUănescu, Caragiale („bun traducător al Romei învinse"). „Splendidă seară!", rezumă el.

1 însemnări, I, p . 268.

407

Stimulatoarea acestor întruniri , ca şi a vieţii lui sufle­teşti , devenise, după cum se ştie, Ana Rosetti, viitoarea lui soţie. „D-ra Ana Rosetti, notează el în 18791, iarăşi în Bucu­reşti, după 26 octomvrie, şi mama sa. Ocazionat în parte prin dînsa şi prin prînzul la noi odată pe săptămînă al lui Zizin Cantacuzino, iau naştere iarăşi regulat seri literare, oda tă pe săptămînă la mine şi o dată în aceeaşi săptămînă la Mite." Tot în această epocă (mai ales că soţia şi fiica plecaseră la Amsterdam, în căutarea unui doctor pentru Livia), „stimulat la serile noastre literare am scris un «proverb» francez: «N'est pas ami qui veut»", în urma unor convorbiri despre iubire şi prietenie. între lecturi: „Splendidul Budulea taicfiii" al lui Slavici; Conul Leonida faţă cu reacţiunea al lui Caragiale, poezii ale lui Eminescu; traducerea în limba franceză a lui Zizin Cantacuzino din Schopenhauer şi „aforisme făcute de noi. înt î i ale mele, apoi de cele mai multe ori Caragiale, proaspăt improvizate, apoi cîteva franceze de Zizin."

Şedinţele se pomenesc apoi din cind în cînd în Însemnări la întîmplare sau după importanţa lor. în seara lecturii Luceafărului (sîmbătă 29 aprilie 1882*), de pildă, asistau şi Al. Ştirbei, P . Carp, Slavici, N. Mândrea etc., dar şi Ilasdeu2 — inconsecventul lui adversar, omul cu farsele făcute Convorbirilor—, pe care îl găsim foarte des la şedin­ţele din această epocă3; şi alte victime ale criticului vin temporar la şedinţă: V. A. Urechia şi chiar C. Exarchu (17 noiemvrie 1882, 8 ianuarie 1883 etc.); la 8 decemvrie 1882, „Hasdeu a citit Gioga, foarte drăguţ". La 23 martie 1883, şedinţă mare de 42 de persoane (sînt şi episcopul Melchisedec şi C. Exarchu, Al. Ştirbei etc. eu amestec de li teratură, politică şi mondanitate) — la lectura Fîntînei Blanduziei a lui Alecsandri.

Pe lîngă vechea matcă junimistă , se adaugă recruţi sau prezenţe întîmplătoare, academice: Ollănescu, Anghel De-metriescu, Du ii iu Zamfirescu, G. Gaster, P. Missir, P . Ispi-

1 însemnări, I, p. 321. * In text, eroare: „23 aprilie 1881". 2 Însemnări, II, p. 61. 3 însemnări, II, p. 43. Prin 1885, citea din dicţionarul limbii

româno (arici etc.). „Frumos, dar îmi face impresia că niciodată nu va fi dus la sfîrşit" (însemnări, II, p. 285).

408

rescu, Al. Candiano-Popescu, D. Rosetti-Max (fratele Anetei), Gr. Păucescu, I. Cerchez, Vlahuţă (la 23 noiemvrie 1883, citeşte 9 poezii), O. Gîrbea, G. Bengescu-Dabija, Bianu, Gion etc., fără să mai vorbim de doamne de societate, de obicei din familie: Rosetti, Negruzzi, Bengescu, Săvescu etc. Vasile Alecsandri citi de două ori Ovidiu: o dată după o masă, la 12 decemvrie 1884, în prezenţa a 12 persoane, şi apoi în şedinţa „Junimii" de la 15 decemvrie în prezenţa a 80 de persoane (printre care Episcopul Melchisedec, D. A. Sturdza cu doamna, Al. Lahovari cu doamna, C. Arion etc., etc.).

Pînă şi Al. Macedonski şi-a citi t Noaptea de noiemvrie în prezenţa lui Alecsandri şi Eminescu ! Ia tă nota de la 5 martie 18821: „Vreo 26 de persoane: Alecsandri, Ştirbei, Hasdeu, Bariţ, Al. Roman, Simion Florea Marian de la Cernăuţi (era de la Suceava), I. Cerchez, Th. Rosetti, I. Ne­gruzzi, Burghelea, D. Laurian, Anghel Demetriescu, St. Mihăilescu, Zizin Cantacuzène, t înărul Rosetti (fratele Anicuţei), Jipescu, Băican, Eminescu, T. Nica, Slavici, Chibici, Frollo, Al. Macedonski, Carp. Citit Macedonski (teatral şi arogant) poezia lui Noaptea de octomvrie (sau noiemvrie), Carp, neplăcut în ocazia asta etc., etc".

Reiese din aceste întruniri marea pasiune a lui Maiorescu pentru fenomenul literar, atî t de rară la noi, dar şi de nece­sară. Nimic nu se face fără pasiune; la temelia oricărei acţiuni literare, se cuvine să stea convingerea profundă că nimic nu e mai presus de înjghebarea armonioasă a cîtorva propoziţii; împerecherea inedită a unui substantiv cu un adjectiv trebuie să i se pară un fapt de importanţă cosmică. Fără această pasiune mistuitoare, unică, toate celelalte încercări de cenacluri literare nu s-au dovedit viabile, ci numai nişte simple întruniri de personalităţi culturale cu preocupări variabile, lipsite de coeziune. Credinţa lui Maiorescu în „faptul" literar se poate dovedi prin cîteva pilde de valoare inegală. Iată-1 în faţa Luceafărului. Prima lui lectură o semnalăm la 17/29 aprilie 1882: „Citit frumoasă legendă de Eminescu Luceafărul"; după 6 luni, la 8 oct.: „Seara, Luceafărul lui Eminescu, cu el şi Annette şi fami-

1 însemnări, I I , p . 46.

409

lia mea 1, citit, corectînd". în şedinţa de la 28 oct. se citeşte „frumosul Luceafăr al lui Eminescu, şlefuit". î n urma lec­turilor preliminare, poemul trecuse prin atelier şi revenea din nou în şedinţa publică. Peste cîteva zile iată-1 pornit în „lumea bună" ; la 31 oct., la Buftea, la Al. Ştirbei: „Le-am citit Luceafărul lui Eminescu"2. Criticul făcea deci operă de propagandist. La 12 ianuarie 1883,Luceafărul trecea şi hotarele; „înaintea acestora, citit traducerea germană a Luceafărului de Mite"3. Dar şi traducerea intra în atelier; la 25 ian.: „Mite mi-a citit traducerea Luceafărului'"1.

Aceleaşi însemnări s-ar putea culege şi în privinţa Flntlnei Blanduziei şi a lui Ovidiu ale lui V. Alecsandri sau a Scrisorii pierdute şi a farsei O noapte furtunoasa ale lui Caragiale: lecturi în comitet restrîns, apoi în şedinţă literară şi uneori chiar spectaculară, lecturi organizate la palat , aducerea reginei la reprezentaţie, banchete lite­rare. Cu privire la Ovidiu, avem chiar o lungă scrisoare din 13 dec. 1883. Numai la zvonul că va scrie o tragedie asupra poetului, el îi trimise lui Alecsandri un scénario, act cu act5. La succesul pieselor lui Caragiale contribuie cu un adevărat zel prozelitic, cu toată incompatibilitatea de caracter ce exista între dînşii. Putea, aşadar, însemna: „Caragiale cam neruşinat cu ceilalţi"6; ori: „Caragiale, violent, grosolan şi inutilizabil"7; ori „Caragiale lipsit de tact, ca la mahala, în discuţia cu Alecsandri"8 — zelul pentru izbînda operei lui rămînea neatins. Zelul se arată, de altfel, şi in minimis: e cazul, de pildă, al t înărului poet Iuliu I. Roşea, autorul unei drame naţionale istorice în 5 acte şi în versuri, premiată de Comitetul Teatrului Na­ţional, in care se afla şi T. Maiorescu şi V. Alecsandri. „Ieri, notează el la 18 noiemvrie 18829, la mine la masă, pe lîngă Annette şi Gane, tânărul Iuliu I. Roşea (24 de ani), cu care, seara am revăzut de la început pînă la sfîrşit drama

1 însemnări, I I , p . 127. 2 Însemnări, II , p . 134. 3 însemnări, I I , p. 149. 4 însemnări, I I , p . 151. 5 însemnări, I I , p . 213 — 216. 6 însemnări, II , p . 138. 7 însemnări, I I , p . 234. 8 însemnări, II , p . 237. 9 însemnări, II , p . 137.

410

lui premiată Fata de la Cozia, şi am redus-o la 4 acte" In atelierul lui Maiorescu, piesa se amputase deci cu un act ; rămînea să treacă şi în faza a treia a şedinţei publice: „Citi t în întregime Fata de la Cozia a lui Roşea", notează la 12 ian. 1883. Printre ascultători se aflau M. Eminescu, Al. Ştirbei, T. Rosetti etc. Tînărul debuta bine. . . Exem­plele s-ar putea înmulţi şi cu atî ţ ia a l ţ i i ; cazul lui Ion Popovici-Bănăţeanul a lăsat o urmă în istoria literaturii române şi de solicitudinea pasională a criticului şi de prestigiul lui pentru a putea impune printr-un singur ar­ticol un delicat scriitor minor, autorul unei singure nuvele viabile.

3. Nevoia contactului cu publicul atî t de profundă la un om a cărui calitate esenţială era arta cuvîntului şi tendinţa pedagogică a clarificării şi vulgarizării ideilor nu putea să nu se manifeste şi acum la Bucureşti, după cum se manifestase la Viena, Berlin, Paris, şi Iaşi. Pier-zîndu-şi catedra de la Iaşi şi oratoria parlamentară ne-satisfăcîndu-1 deplin, el nu putea decît să reia calea con­ferinţelor publice, ţ inute cu atî t succes la Iaşi, şi, din vocaţia de profesor, să deschidă un curs liber la Univer­sitatea din Bucureşti.

Despre cele dintîi conferinţe ţ inute la Ateneu, „mai mul t pentru însufleţirea micului meu cerc literar decît din alte motive" (de fapt în urma îndemnului Mitei), în­semnările ne pomenesc în ianuarie 18801. Ele au fost în număr de pat ru:

1. Conferinţa din dumineca 10 februarie 1880 (între 2 1/2—3 1/2): Despre cunoaşterea de, sine şi cunoaşterea altora, in care tratează despre „strimtul cerc al conştiinţei în deosebire de larga sferă a amintir i i" — teorie at î t de des venită sub pana lui Maiorescu2. „Eu personal foarte nemulţumit de la conferinţă, to ţ i ceilalţi însă îneîntaţi . E întîia oară cînd aproape toate ziarele româneşti vorbesc despre mine, recunoseîndu-mi meritul ."

2. Conferinţa a doua ţ inută duminică 17 februarie 1880, înţelesul cuvintelor, în care tratează despre a t reia cir-

1 însemnări, I, p . 331. 1 O găsim de pildă, în Logică, si, cu deosebire, în eseul Din expe­

rienţă (1888).

411

cumvoluţiune a vorbirii a lui Broca şi localizarea înţe­lesului vorbirii. „Multă fiziologie, apreciază el. Penlru mine, conferinţă de progres decisiv. Pentru public, mult prea ştiinţifică, mai ales grea din punct de vedere fiziologic."1

3. Conferinţa a treia, ţ inută la 24 februarie: Despre visuri. (Sala grozav de tixită.)

4. Conferinţa a patra, ţ inută la 2 mart ie : Artele în edu-caţiune. „Teorie nouă a forţei morale latente. Aplicare a cunoscutei teorii a eredităţii . Publicul încîntat. Intenţie a studenţilor de a-rni da o cunună de lauri."2

In afară de ciclu, îl vedem ţinînd o conferinţă tot la Ateneu, duminică 23 martie 1880, orele 8 3/2> cu subiectul: Despre ideal şi realitate, în beneficiul unui spital de copii din Iaşi, ţ inută la rugămintea d-nei EvaCallimaki—Catargi; „Conferinţă prea scurtă, decepţionant de rea."3 A asistat şi principesa. La fel, o conferinţă Limba şi inteligenţa, ţ inută la 21 februarie 1882, în salonul d-nei Maria Rosetti-Roz-novanu de la Iaşi, în folosul fondului „Comitetelor unite". „Sala pl ină; conferinţa mediocră", notează el 4.

Din activitatea atî t de mare de conferenţiar a lui T. Ma" iorescu nu ni s-a păstrat nimic integral; e destinul genului; şi chiar dacă ni se păstrează uneori cîte o conferinţă, îi lipseşte esenţialul: dicţiunea, gestul, acţiunea oratorică. De la Maiorescu avem numai aproximativ doar patrii con­ferinţe culese în broşura lui Mihai C. Brăneanu din 18835, conferinţe de vulgarizare ştiinţifică ; pline de claritate, preciziune şi exemplificare anecdotică.

Pr ima, Ipnotismul, a fost ţ inută la 11 april 1883, cu t i t lul „despre magnetismul animal"; „a durat două ore întregi, ceva cam lungă, nu destul de spirituală, dar precisă şi limpede. Capetele inteligente mulţumite de ea" •— no­tează el6.

1 Însemnări, I, p. 332. 2 Conferinţele au fost stenografiate, fără ca să se fi publicat to­

tuşi. 3 Însemnări, I, p . 333. 4 Însemnări, I I , p. 40. 5 Patru conferinţe de Mihai C. Brăneanu. Cu un apendice de d.

Angliei Demetrieseu, Buc., 1883, 3 f. + 170 p . + 1 planşă. 6 Însemnări, I I , p. 57.

412

Cea de a doua, Darwinismul in progresul intelectual, s-a t inut la 25 aprilie 1882. „Conferinţa a fostbună", notează el1.'

Temperamente e cea de a treia, la 2 mai 1882 ; „după pă­rerea mea, incomplectă, totuşi toţ i ceilalţi foarte mulţumiţ i : «charmant, supérieur» ş.a.m.d."2. A apărut şi în România liberă: „Corectat conferinţa despre Temperamente şi t r imis la România liberă"3.

Conferinţa a patra, Originea limbagiului, atinge o pro­blemă ce-1 preocupa de mult pe Maiorescu. Tratată sub ti t lul Despre limbă şi inteligenţă -— în conferinţa de la d-na Maria Rosetti—Roznovanu.

La 22 martie 1882, notează: „încep a-mi descătuşa iarăşi cugetarea. Intîiul cuvînt ! uriaşă forţă latentă a celulelor abstracţiunii omeneşti, care găsesc în cuvînt o descărcare." {Însemnări, I I , p.52); mar ţ i 30 martie 1882: „Pînă la ora 6 x/2, stat acasă şi început să fac planul despre Intîiul cuvînt şi, înainte de a scrie, am citit încă pînă la descurajare, să mă tîmpesc de atî ta lectură. Trebuie, prealabil, să studiez încă mai multă anatomie şi fiziologie a creierului."4

Sub formă numai de indicaţie, amintim că, în afară de preocupările logice, binecunoscute, atenţia lui T. Maio­rescu s-a îndreptat de t impuriu, din epoca Iaşilor, asupra fenomenelor sufleteşti, chiar cînd ele îmbrăcau o formă de aparentă anormalitate şi ţineau mai mult de viaţa incon­ştientă: visurile, a doua vedere, „second sight", „magne­tismul animal", ipnotismul, spiritismul etc. intră în continua lui preocupare, nu numai teoretică, ci şi experimentală. însemnările sunt pline de şedinţe deipnotism şi de spiritism, făcute nu numai în ţară, ci chiar şi în s trăinătate. „Lucrul cel mai important din ocupaţia mea intelectuală de acum este ipnotismul ca drum experimental pentru adevăruri psi­hologice", notează el la 13 noiemvrie 18855 •—şi tot acolo găsim ciorna unei scrisori netrimise către profesorul de la Breslau dr. Rudolf Ileidenhain, în care-i spunea: „De 22

1 însemnări, I I , p . 61. 2 însemnări, II , p . 62. în broşură e rezumată de Ignota (poate

Ana Rosetti). 3 Însemnări, I I , p . 64. 4 Însemnări, I I , p . 53. 5 Însemnări, I I , p . 317.

413

de ani m-am silit, cu tot dinadinsul, în continuu studiu şi prelegeri, sa ies din această, propriu vorbind încă neexis­tentă ştiinţă, prin insuficienţa aşa-zisei observare de sine lăuntrică". Cetise cartea lui Heidenhain despre Der sogennante thierische Magnetismus şi conchidea: „Trebuie deci să ipnotizez eu însumi. Căci aici în Bucureşti nu e nici o ocazie de a asista la experimentările altora. Trebuie să fac acest lucru cu seriozitate, cu stăruinţă şi de asemenea cu toată prudenţa cerută."1 î i reclama diferite indicaţii bi­bliografice şi tehnice. Se duse chiar la Breslau la Heiden­hain (la 28 dec. 1885), care lăsîndu-se de ipnotism, îl tr imise la Hering, la Praga, unde asistă la diferite scene de ipnotism descrise în însemnări cu minuţiozitatea lui obişnuită. Nu reţinem din toate aceste preocupări decît tendinţa lui ge­nerală de a cerceta substratul fiziologic al fenomenelor psi­hologice, eliminînd miracolul.

Cursurile libere de logică porniră la sfîrşitul lui 1880. „început, înseamnă el 2, ca particular, prelegerile mele la Universitate despre logică şi aplicările ei, o dată pe săp­tămână, pînă la sfîrşitul anului ţ inut 6, despre care dare de seamă în România liberă. Afluenţă şi succes." Cursul s-a urmat, şi însemnările se ocupă adese de dînsul. Pasiu­nea lui didactică era at î t de pronunţată, încît, după cum odinioară, ca student la Berlin, făcea un curs de filozofie într-un cerc de domnişoare, acum, la 40 de ani, după ce fusese ministru, nota la 12 iunie 18803: „Lecţie de logică o dată pe săptămînă (ţinuta de la 3 1/2—5), cu aceleaşi (adecă: Clara, Livia, Mite şi Ana Rosetti) şi d-ra Nini Haret" — dar aici era poate mai mult vorba de un curs de logică... pasională.

Numirea lui T. Maiorescu la Universitatea din Bucu­reşti se plănuise încă din 1882, din prima fază a tratati­velor cu junimiştii , cînd P. Carp fusese numit ministru la Viena. „Sturdza, ministrul de Externe, notează el la 15 oct. 18824, mi-a vorbit la Academie de intrarea mea din nou la Universitate. Mi-a spus că a vorbit de asta cu ac­tualul ministru al Cultelor, Aurelian". Cum „combinaţia"

1 însemnări, II , p . 319. 2 însemnări, I, p . 339. 3 însemnări, I, p . 334. 1 însemnări, I I , p . 131.

414

politică nu avusese loc, nu se mai pomeni de numire, decît peste doi ani, cînd legăturile între I.C. Brătianu şi juni­mişti se reluară. „Eu însumi, scria el la 7 iunie 1884 lui P . Carp, ce se afla încă la Yiena1, aş vrea, ca simplu de­putat , să reprezint în Cameră noul guvern de principii şi să nu părăsesc advocatura mea plină de succese, în orice caz, să mă întorc la locul de profesor la Universitate, la Bucureşti. Influenţa asupra tinerimii studioase îmi pare mereu foarte importantă." Combinaţia politică, în sensul unui nou guvern liberalo-junimist, nu se făcu nici de data aceasta; dar intrarea junimiştilor în Parlament ca „opo­ziţie miluită" şi numirea lui Maiorescu avură totuşi loc. „Ieri, eu, notează el, am primit adresa Ministerului Cul­telor, nr. 11. 866, din 10 octomvrie 1884, pentru reinte­grarea mea ca profesor definitiv, şi anume la Facultatea din Bucureşti, pentru Logică şi Istoria filozofiei secolului al 19-lea." Şi cu două rînduri mai jos: „Miercuri, avut cu Brătianu convorbire de alegeri, la minister". Aceasta e realitatea numirii lui T Maiorescu la Universitatea din Bucureşti. Cu rapiditatea lui conştiincioasă, peste cîteva zile (17 octomvrie) şi însemna2: „Mîine însă, joi 5—6 1/2, prelegerea de deschidere a cursului de Istoria filozofiei germane în secolul al XIX-lea (Fichte, Hegel, Schelling: în special Schopenhauer). Sîmbăta, la aceeaşi oră, Logica elementară şi metodologia — şi astfel mai departe în ace­leaşi zile şi ore".

De la această numire se înscrie pagina cea mai glo­rioasă a carierei profesorale a lui Maiorescu şi totodată a Universităţii române. Timp de un sfert de veac a fost pro­fesorul cel mai ascultat, nu numai de tinerimea studioasă, ci şi de oameni culţi din diferite categorii sociale şi pro­fesori, generaţii după generaţii, în valuri tot mai sporite; un nimb de prestigiu s-a răspîndit astfel şi în jurul cursului său şi al Universităţii ce-1 adăpostea. Despre valoarea de originalitate de concepţie a acestui curs nu se poate to­tuşi vorbi, întrucît el n-a fost vreodată publicat ; valoarea lui pedagogică era însă incontestabilă. Maiorescu fiind un mare clarificator de idei filozofice; despre aspectul

1 Însemnări, I I , p . 249. 2 însemnări, I I , p . 267.

415

general al cursului, ne vom ocupa în altă parte a studiu­lui de faţă.

La moartea vechiului său adversar politic, Al. Orăscu, care în trei săptămîni de trecere pe la Instrucţie îi desfiin­ţase toate actele şi numirile din t impul cît fusese ministru (1874—1876), T. Maiorescu fu ales rector al Universităţii din Bucureşti, în octomvrie 1892. în această calitate, făcu un regulament privitor la administrarea Universi­tă ţ i i , condusă pînă atunci patriarhal, şi publică cel dinţii anuar al Universităţii , după cum în 1863 publicase cel dintîi anuar al Colegiului Naţional de la Iaşi.

Alegerea lui ca rector se prelungi pe un nou period, pe care nu-1 duse însă pînă la capăt. Încă din 18 noiemvrie 1896, rectorul protestase împotriva invaziunii poliţiei în incinta Universităţii în urmărirea studenţilor, cu ocazia manifestaţiilor produse pe chestia depunerii mitropoli­tu lu i Ghenadie; în urma unei anchete, obţinuse de la ministrul P.S. Aurelian acordarea unei despăgubiri ser­vitorului maltratat şi demisia prefectului de poli ţ ie; în noiemvrie 1897, se făcu dovada în Parlament că prefec­tura poliţiei avea în solda ei studenţi, pe care îi întrebuinţa, după nevoie, ca să producă manifestaţii sau ca să le înă­buşe (era în epoca mişcărilor naţionaliste pe tema re­tractărilor de la Iaşi ale lui D.A. Sturdza şi a decorării lui Ieszenski). Ga protestare împotriva operei de corupţie a poliţiei printre studenţi, T. Maiorescu demisiona din rectorat şi refuză orice propunere de realegere1.

1 Soveja op. cit., 95 — 96.

X

1. Propunerea de modificare a Constituţiei: discursul lui T. Maiorescu de la 16 ian. 1883. 2. Camera revizionistă: discursul lui Maiorescu de la 27 mai 1883. 3 . Discuţia proiectului: intervenţia lui Maiorescu la 28 martie 1884. 4. Discursul lui de la 2 aprilie 1884. o. Discursul în ches­

tiunea Domeniului Coroanei la 5 iunie 1884.

1. Golaboraţia relativă, mai ales în politica externă, a junimiştilor cu guvernul liberal avea însă să fie pusă la o grea încercare prin revizuirea Constituţiei, întreprinsă sub presiunea lui C A . Rosetti, ideologul nelecuit, care punea procesul de democratizare a statului prin legiferare înain­tea organizării lui în chip evolutiv.

Prima lectură a propunerii de modificare a Constitu­ţiei avu loc la 22 decemvrie 1882; la a doua lectură, de la 16 ianuarie 1883, luă cuvîntul T. Maiorescu, pentru a o combate, în lipsa lui P . Carp, aflat ca ministru la Viena1.

Intangibilitatea Constituţiei, adică organizarea pe po­ziţiile pierdute, era punctul normativ al grupării „con­stituţionale". Dacă îi admisese şi chiar îi ceruse modifi­carea în privinţa articolului 7. o făcuse sub presiunea străinătăţi i şi prin existenţa unui curent de opinie publică în chestia evreiască, pe cînd modificarea Constituţiei în articolele privitoare la legea electorală nu era cerută de nimeni în afară de campania de presă a Românului. Con­sti tuţia de la 1866 avea o vechime de 17 ani ; ea nu putuse fi experimentată, întrucît nu fusese nici aplicată în punctele ei esenţiale. Cea mai importantă chestiune într-un stat modern este lăţirea culturii în masele de jos; Constituţia

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I I I , p . 163.

28 417

prescrisese învăţămîntul public obştesc şi obligatoriu, dar în curs de 17 ani nu se făcuse nimic în acest sens. La 1866, existau 4000 de comune rurale şi numai 2000 de şcoli; la 1883, nu erau decît 1950 de şcoli, plus 82 în Dobrogea. Analfabetismul reprezenta un procent de 97 la sută ; ce valoare mai putea avea atunci votul şi ce neatîrnare?

A doua cerinţă a statului este independenţa magistra­turi i , care să poată la rîndul ei garanta independenţa ale­gătorului. Nimic nu se făcuse de la 1866, după cum nimic nu se legiferase cu privire la numirea şi intrarea în toate funcţiunile admnistrative sau în privinţa descentralizării. Constituţia de la 1866 cuprindea dispoziţii esenţiale mult mai importante decît mecanismul electoral nou, pe care voia să-1 introducă revizuirea ei, dar ea nu fusese experimentată, pentru că nu fusese aplicată. „Prin urmare, conchidea Maiorescu, de ce să revizuiţi Constituţia? Face-ţi-o mai întîi să trăiască. înainte de a o reforma, trebuie să o formaţi." Să ne ferim de formule abstracte, de idei aduse din alte ţări , nerăspunzînd nici unei necesităţi reale. „Ţara trebuie scăpată de agitarea sterilă a unor formule electorale, fără nici o valoare practică în starea de astăzi a poporului român."

Propunerea de revizuire fu, însă, votată şi de Cameră şi de Senat în a treia lectură, aşa că la sfîrşirea legislaturii, se procedă la alegeri pentru Constituantă, la sfîrşitul lui aprilie 1883.

Reacţiunea produsă în sînul opoziţiei de intenţiile de revizuire a Constituţiei, cît şi de atotputernicia liberală ce ameninţa să se menţină la putere încă o legislatură se poate compara cu cea a coaliţiei de la Mazar-Paşa de la 1875 împotriva guvernului Lascar Catargi. Vechii conservatori se uniră cu grupul vernescan, cu M. Kogălniceanu, G. Mîrzescu, N. Blaremberg, cu „fracţioniştii" de la Iaşi, formînd la un loc Comitete unite ale opoziţiunii din Bucu­reşti şi Iaşi. La alegerile din aprilie, izbutiră însă numai doisprezece dintre dînşii (L. Catargi, M. Kogălniceanu, Al. Lahovari, G. Vernescu etc.), ceea ce-i determină să demisioneze din Parlament pentru a transporta lupta po­litică în afară. Atitudinea junimiştilor în alegeri se poate considera ca echivocă; Maiorescu ieşi la Vaslui, pe un program antirevizionist, dar fără contracandidat guverna-

418

mental, prin urmare, cu sprijinul guvernului1. Ea a şi fost criticată mai ales de vechii conservatori şi a rămas pecetluită cu vorba lapidară a lui Al. Lahovari de „opo­ziţie miluită".

2. Camerele revizioniste se deschiseră în ziua de 10 mai 1883, iar după trei zile, „opoziţia unită" demisiona. Lupta parlamentară urma să se dea nu cu opoziţia, ci chiar în sînul partidului liberal între cele două curente în continuă fricţiune, cel realist al lui Brătianu şi cel utopic al lui Rosetti, autorul moral al revizuirii. în urma retragerii opoziţiei, pentru a-şi îndreptăţi at i tudinea, Maiorescu ţ inu o cuvîntare la adresă în ziua de 27 mai 18832, tăgăduind că ţara ar dori schimbarea Constituţiei şi propunînd cu I . Negruzzi următorul amendament: „Propunem ca pasa­jele din proiect care încep cu cuvintele: «în această lu­crare» şi se termină cu cuvintele: «şi la păstrarea tuturor drepturilor lui» să fie înlocuite cu următorul al ineat:

«în această lucrare, Adunarea din nou aleasă are de îu-deplinit misiunea principală de a se pronunţa dacă şi pînă unde reforma Constituţiunii în articolele care au fost indicate de Camera precedentă, ar corespunde adevărate­lor trebuinţe ale ţăr i i şi ar fi oportună în împrejurările de faţă»".

Deşi alegerile fuseseră făcute cu ingerinţe, Maiorescu le absolvi sub vechea formulă junimistă că orice ţară are ale­gerile ce le merită şi „în orice ţară îşi permit guvernele at î ta ingerinţă, făţişe sau ascunsă, cit îl lasă alegătorii să-şi permită". Pe temeiul acestei teorii nu se putea decît recunoaşte ca adevărata expresie „momentană" a ţăr i i Camera şi Senatul. A le tăgădui legalitatea, cum făcuse opoziţia unită, era un început de anarhie. Aşa susţinuseră înşişi conservatorii la guvern după alegerile de la 1875, şi aşa era logic să susţină şi acum cînd se aflau în opoziţie. „Iată pentru ce, conchidea Maiorescu, noi credem că ră-mînein credincioşi principiului conservator, stînd aici în Cameră cum stăm şi luînd parte la discuţia de faţă".

1 Despre campania lui, amănunte în însemnări, II, p. 174 — 179. 2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, III, p. 209. T. Maiorescu apreciază aşa: „O oră, rece şi nimic deosebit. Dar asupra Camerei cred că a avut efect." însemnări, II, p. 186.

28* 419

In ceea ce priveşte revizuirea însăşi a Constituţiei, el răminea, fireşte, pe poziţia fixată în discursul de la 16 ianuarie. Situaţia de azi nu se prezenta ca în 1879 c'nd revizuirea fusese efectul unui puternic curent de opinie publică ; alegerile de acum nu se efectuaseră pe bază de principii precise asupra unor modificări anumite, ci numai pe idei generale: revizuire sau nerevizuire? Deputaţii nu aveau deci un mandat imperativ din partea alegătorilor, aşa că ei trebuiau să examineze deocamdată „dacă şi pînă unde" să se facă refoima constituţională.

într-un cuvînt, forme dilatorii, la care nu avea să se oprească o Cameră aproape în unanimitate revizionistă.

3. Deschise la 10 mai 1883, abia după aproape un an, la 28 martie 1884, Adunările revizioniste luară în discuţie proiectul însuşi de revizuire a 25 de articole, aşa cum ieşise din dezbaterile între delegaţii Camerei şi ai Senatului, în care fricţiunile fuseseră vii între cele două nuanţe li­berale. Urmă altă intervenţie pur formală a lui Maiorescu, în şedinţa de la 28 martie 1884, prin care cerea ca fiecare articol să fie votat separat ca o lege de sine stătătoare, cu excepţia cazului cînd mai multe articole se pot împreuna într-o unitate organică (cum ar fi, de pildă, articolele privitoare la legea electorală), dînd, astfel, deputaţilor putinţa de a vota unele articole şi altele nu ; propunere ce se primi, după cum se primi în aceeaşi şedinţă o uşoară modificare a textului articolului 1 din Constituţie, „Rega­tul României cu judeţele sale din dreapta Dunării consti­tuie un singur stat indivizibil", în loc de: „Regatul Româ­niei, cu tot teritoriul său de dincoace şi de dincolo de Du­năre, constituie un singur stat indivizibil".

După o nouă încercare în şedinţa de la 1 aprilie 1884 de a amîna discuţia revizuirii legii electorale după vacan­ţele Paştilor, adevărata luptă se dădu a doua zi, 2 aprilie... Ea se încinsese însă de mult în culise, aşa că Brătianu se văzuse silit să demisioneze la 26 martie 1884, şi numai un vot de încredere al Camerei, dar şi oarecare concesiuni făcute rosettiştilor în privinţa presei îl făcură să revină asupra demisiei. C A . Rosetti era pentru colegiul unic şi în jurul lui adunase 35 de partizani, printre care şi pe

420

G. Panii, apărut atunci întîiaşi dată în politică drept par­tizan al lui Rosetti. Sinceritatea acestuia era impresionantă. „Dreptul de vot, declara el în discursul de la 2 aprilie, este un agent de educaţie; el dă omului conştiinţa demni­tă ţ i i sale şi dorinţa de a se lumina asupra tuturor chestiu­nilor sociale: a-1 exercita este a se instrui". El mai vedea în lărgirea masei electorale o frînă a corupţiunii guverna­mentale, care nu s-ar mai fi putut exercita ca în vechile colegii cu cadre restrînse, deşi exemplul colegiului al trei­lea totdeauna guvernamental nu era un exemplu fericit; mesei îi mai trebuia şi conştiinţa cetăţenească şi indepen­denţa morală şi materială. Mai realist, Brătianu cerea reducerea colegiilor de la patru la trei , mulţumindu-se cu lărgirea colegiului întîi , al marilor proprietari tocmai pentru a înfrînge independenţa singurului colegiu scos de sub presiunea guvernamentală. Tendinţele celor doi şefi liberali erau, astfel, în divergenţă, cel puţin ca intenţie şi convingere, căci, de fapt, amîndouă ajungeau laaceeaçi subjugare a masei electorale influenţei guvernamentale.

4. Cu prilejul discuţiei şi votării celor 13 articole din legea electorală, Maiorescu rosti la 2 aprilie 1884 ultimul său discurs împotriva revizuirii1. Argumentarea lui nu putea fi alta decît în celelalte. Nu exista mai întîi, afirma din nou, un curent de opinie publică în favoarea modificării legii electorale; el era pe de-a-ntregul creaţia agitaţiei lui Rosetti şi a Românului. Constituţia de la 1866 ieşise prin consensul tuturor partidelor, pe cînd modificările ce i se aduceau acum, prin retragerea opoziţiei din Cameră, urmau să fie opera unui singur part id, divizat şi acela (unii deputaţi cereau un colegiu, alţii două şi alţ i i trei colegii). Argumen­tului lui Rosetti că la baza vechei legi electorale era corupţia, Maiorescu îi răspundea că pretutindeni există corupţiunea în administraţie şi indirect în magistratură, dacă nu în

1 „Astăzi, Cameră do la 1 pînă la 8 3/4. Votare asupra revizuirii legii electorale în discuţie generală şi obţinută cu sila asupra art. 1, eu cele 3 colegii. Grădişteanu, răguşit şi teatral, a vorbit 2 ore. Apoi, eu 3/4 de oră şi 5 minute, cuvîntarea principală. Lupă aceea, CA. Ro­setti, în sfîrşit, Brătianu. Toţi cel puţin foarte politicoşi cu mine." Însemnări, II, p. 240.

421

sînul ei, cel puţin din partea puterii executive la numirea ei, ca si în numirea funcţionarilor administrativi . Acestea trebuiau schimbate mai întîi. Revizuirea moravurilor trece înaintea revizuirii legii electorale.

Totul era, fireşte, în zadar. Camera şi Senatul votară în şedinţele de la 1 şi 7 iunie cele 25 de articole revizuite, promulgate apoi la 8 iunie 1884.

Maiorescu judecă această operă de revizuire „ca opera cea mai stearpă a partidului liberal"1, părere foarte discu­tabilă. „Sporirea numărului deputaţilor şi senatorilor (cu nou introdusa diurnă a acestor din urmă) a îngreuiat fără nici o necesitate lucrările Corpurilor legiuitoare, iar calita­tea discuţiilor parlamentare a scăzut în proporţie firească cu creşterea mandatarilor; decapitarea vechiului colegiu I a făcut alegerile şi mai dependente de influenţa guvernului; licenţa presei în t r ivial i tatea calomniilor private s-a văzut şi mai încurajată."

Mai rămînea totuşi educaţia conştiinţei cetăţeneşti prin însuşi exerciţiul drepturilor cetăţeneşti, şi aceasta e mul t .

5. Ca act ult im al acestor adunări revizioniste ce-şi împliniseră sarcina revizuirii celor 25 articole din Constitu­ţie, urmă votarea unei legi prin care se alcătuia un domeniu al Coroanei, propusă din iniţ iat ivă parlamentară in şedinţa de la 4 iunie 1884. Vechii conservatori începură o violentă campanie de presă împotriva acestei propuneri esenţial conservatoare; partizanii lui Rosetti şi Rosetti însuşi se retraseră din Parlament, consumîndu-se astfel spărtura de mult pornită între cele două ramuri liberale. Guvernul fundă Voinţa naţională ca organ al part idului national-libe­ral la 10 ' i u l i e 1884.

La 5 iunie 1884, Maiorescu interveni pentru cea din urmă oară în camera de revizuire pentru domeniul Coroanei2. l i veni cu atî t mai uşor să dovedească esenţa conservatoare a unei astfel de dotaţii , care întărea principiul monarhic, cu cît o majoritate a unei camere conservatoare propusese în 1870 din iniţiativa a 65 de deputaţi o dotaţie de 300.000 lei

T. Maiorescu, Istoria contemporană a României, p . 217. T. Maiorascu, Discursuri parlamentare, I I I , p. 305.

422

Doamnei Elisabeta, în momentul căsătoriei ei eu principele Carol. Regalitatea cerea şi sporirea mijloacelor materiale pentru exercitarea înăuntru şi în afară a prestigiului nostru, conform creşterii importanţei. Şi cum vechiul lui adversar Nicolae Ionessu afirmase că virtutea e adevăratul prestigiu şi că mărinimia, înţelepciunea, exemplele proprii, ce le-a dat şi le dă regele, sunt adevăratul lui prestigiu, Maiorescu răspunse: „Fără îndoială. însă aceste lucruri sunt ale re­gelui. El le are pe aceste, şi nu i le dăm noi. Dar noi cedăm?"

Camera vota proiectul cu 77 de voturi contra 16 şi 4 abţi­neri, după care fu închisă la 8 iunie, pentru a fi dizolvată apoi la 23 septemvrie1.

1„Dotaţia Coroanei, scrie el lui P. Carp la 7/19 iunie 1884, a împins agitaţia la culme. Eu, fireşte, am vorbit la Cameră pentru şi am fost îmbrăţişat şi sărutat de Brătianu, fiindcă (cum a zis el) aş fi salvat chestiunea, dar oportun n-a fost proiectul acesta." în­semnări, II, p. 248.

X I

1. Tratativele Carp-Maiorescu-Brătianu de Ia 14 iunie 1884. 2. Maiorescu în Camera din noiemvrie 1884; ace­laşi punct de vedere al lui Maiorescu, la 6 dec. 1884. 3. Activitatea lui parlamentară. 4. Xoul Parlament din ianuarie 1888 — fără Maiorescu. Căderea guvernului I. Brătianu, martie 1888. 5. Judecata istorică asupra ati­

tudinii „junimiştilor" faţă de guvernul liberal.

1. Cu toate succesele lui, s i tuaţia lui Brătianu, după o guvernare atît de îndelungată, era, prin uzura firească, tot mai anevoioasă. Părăsi t de vechii săi tovarăşi C A . Ro-setti, D. Brătianu, M. Kogălniceanu, avînd în faţă o zgomo­toasă opoziţie conservatoare condusă de Lascar Catargi şi Vernescu, era firesc să se gîndeasca la o apropiere de gruparea junimistă, cu care conlucrase şi conlucra prin Carp la politica externă, şi care, intrată în Cameră cu îngăduinţa guvernului, îi făcea o opoziţie pur principială şi academică, în deosebire de cealaltă opoziţie, scoborîtă în stradă la agitaţie revoluţionară1 .

lntr-o scrisoare de la 7 iunie 1884 către Carp, care se afla ca ministru la Viena, Maiorescu îi expuse situaţia şi, în eventualitatea unei colaborări, îi arătă programul sau:

1. Trei ministere: al Justiţiei, al Internelor şi, sau al Cultelor sau al Domeniilor sau al Lucrărilor Publice—pen­tru stîrpirea conrupţiei administrative .

1 Zvonurile intrării lui Maiorescu în minister erau foarte răspîn-dite încă din 1883. Presupunerile ni le confirmă chiar Maiorescu într-o scrisoare din 4 oct. 1883 către soru-sa Emilia, publicată recent (Torou-ţiu, op. cit., p VI, 43). „Ar trebui să fiu prea naiv ca să primesc porto­foliul ce mi se oferă. In prezent, pentru acest minister sunt prea bun, de aceea refuz şi din calcul. Sunt însă şi multe împrejurări potrivnice. Din arena politică mai întîi trebuie să se evaporeze excrocheria revi-

424

2. înlăturarea unor prefecţi cunoscuţi ca abuzivi. 3. Moldova la dispoziţia junimiştilor. 4. 30—40 deputaţi junimişt i . 5. Inamovibilitatea Curţilor de apel. Intrarea în minister a lui P. Carp, T. Rosetti şi Al. Ştir­

bei ; el se rezerva pentru deputăţie şi numirea la Universitate. P . Carp fu chemat de la Marienbad; într-o consfătuire

prealabilă îşi hotărîră programul; Maiorescu nu acceptă să intre în guvern fără Rosetti, iar Rosetti nu voia să pri­mească, întrevederea cu Brătianu avu loc la ora 9 dimineaţa, marţ i 14 iunie 1884: întrevedere în t re i : Brătianu-Carp-Ma-iorescu ; discuţiile rămaseră încă fără soluţiune1; D. Sturdza făcu apoi presiuni asupra lui Maiorescu ca să accepte, la fel şi asupra mult indecisului T. Rosetti, care, cînd primea, cînd refuza; întrevederea de vineri 22 iunie dintre Carp şi Brătianu tot nu rezolvă nimic, discuţiile avînd să urmeze; a doua zi, însă, pe neaşteptate, ele se rupseră, Brătianu făcînd un nou minister pur, fără junimişti . „Carp, furios, supărător de impertinent faţă de mine, abia stăpînindu-şi ciuda", notează Maiorescu2. Prin intransigenţa lor şi mai ales a lui Maiorescu, junimiştii rămăseseră afară de guvern; îşi asiguraseră totuşi vreo 30 de mandate în Parlament, rezervîndu-şi „dreptul de critică faţă de guvern, dar în nici un caz pactînd cu „opoziţia-unită". învăţă tura acestor t ratat ive a scos-o însuşi Maiorescu în însemnări3:

„1. Carp cu prestanţă, ferm în privinţa programului, absolut vrednic de încredere, dar de o ambiţie bolnăvicioasă şi izbucnind grosolan, cînd e necăjit că nu s-a realizat.

zionismului constituţional. Probabil asta se va-ntîmpla, şi eu voi fi văzut a doua oară limpede împotrivindu-mă." Lucrurile nu s-au realizat aşa. El prevedea, totuşi, în restul scrisorii că ar putea intra în minister, dar nu singur, ci cu prieteni care să facă majoritate în consiliul de miniştri ( !), ca să nu fie în „haita roşilor ca o aţîţătoare." El bănuia că importanţa pe care i-o dădeau I. Brătianu şi regele se datoreşte şi articolului din Deutsche Revue, prin care recomandase orientarea politicei noastre spre Germania, spre care înclina acum şi guvernul.

1 Istoricul acestei întrevederi, în T. Maiorescu, Istoria contempo­rană, a României, p. 220. 2 însemnări, II, p. 258. 3 însemnări, II, p. 259.

425

2. Pe Teodor Rosetti, ca unul care e copilăros de nedecis, a-1 lăsa cumva afară din joc şi a lucra fără a ţine seama de el. După aceea, vine el de la sine.

3. Celor mai mulţ i oameni le impune numai puterea, înainte, critică lucrul, ca şi cînd ministerul ar fi ceva rău şi, Doamne fereşte, nu trebuie să-1 primeşti. Dar pe urmă, după ce-1 primeşti, te preţuiesc mai puţ in ."

2. Prin noile alegeri din noiemvrie 1884, intrară în Ca­meră: Carp, întors definitiv de la Viena, T. Maiorescu, V. Pogor, Iacob Negruzzi, D.A. Laurian, I.M. Melik, I. Ianev, T. Nica, B. Bossy, iar la Senat: Dimitrie G. Rosetti, L. Negruzzi şi I. Iamandi — adică numai doisprezece juni­mişti . Opoziţia unită (trecuse şi D. Brătianu în opoziţie) se abţinuse, singur M. Kogălniceanu renunţase la abţinere şi se alesese deputat la Brăila.

Poziţia în Cameră a junimiştilor de „opoziţie milui tă" continua să fie delicată. Pentru a se justifica, atît Carp cît şi Maiorescu se văzură nevoiţi să se apere în discursurile la adresă. Apărarea lui Carp în discursul de la 4 decemvrie 1884 nu putea să nu plece de la aceeaşi idee expusă de atitea ori a necesităţii de a suprima sau atenua luptele dintre part ide: „O dată ce luptele constituţionale s-au terminat , este oare de demnitatea unui partid, este un act patriotic de a ne contesta mutualmente legitimitatea?"1 Sau: „Ori­care ar fi însă eticheta noastră, începem prin a susţine că era luptelor constituţionale s-a terminat, şi acesta este şi adevăratul sens al cuvintelor ce guvernul a pus in gura Coroanei, anunţîndu-ne că o eră nouă începe. Dacă începe o eră nouă, este că era veche s-a dus ; şi, în adevăr, era veche a luptelor constituţionale s-a terminat , şi începe era nouă a organizării statului nostru." Urmează apoi schiţa de program al acestei organizări, aşa cum mai fusese expusa şi la 1881, pentru că, spunea el, „noi considerăm organizarea acestui stat ca misiunea generaţiei noastre, precum crearea lui a fost misiunea generaţiei de la 48".

Două zile după aceea, în şedinţa de la 6 decemvrie 1884, T. Maiorescu ridica chestiunea zvonurilor şi calomnii­lor ce înveninează atmosfera politică, cum ar fi informaţiile

1 P .P. Carp, Discursuri, I, p . 327.

426

apărute prin ziare că va fi numit administrator al Domeniu­lui Coroanei, ieşite din faptul că susţinuse în Cameră legea dotaţiunii domeniului, sau că va fi numit la Viena. Se ale­sese la Vaslui şi la Huşi fără a fi fost combătut de guvern, iar Pogor, Iacob Negruzzi etc. candidaseră de-a dreptul pe listele guvernului, ceea ce se întîmpla foarte des în Germania şi „constituţionaliceşte corect". Şi încheie cu aceeaşi idee, aproape program al grupării, de conlucrare a partidelor pe tărîmul organizaţiei: „Cu cît o adevărată muncă pe un tăr îm practic ne Ara găsi pe mai mulţi şi, dacă se poate, pe toţi cei din viaţa publică gata a lucra; cu cît vom înlătura mai mult prea marile deosebiri între part ide; cu cît vom căuta mai mult a ne fixa în idei precise, pentru ca să avem o adevărată luptă de idei, iar nu de închipuiri vane, cu atît ne vom pregăti la ceea ce ne aşteaptă. Căci iluzii nu ne pu­tem face asupra viitorului: pe noi ne aşteptă încă lucruri mari şi lucruri grele." Cuvinte sănătoase, dar şi necesare unei grupări incapabile de a guverna prin sine. Vorbind de această conlucrare, Carp avea să recunoască ceva mai tîr-ziu: „Este că pînă acum nu am cules roadele lucrării noastre, din contra, suntem huliţ i din dreapta şi din stînga, astfel încît am ajuns a crede că în ţara aceasta toţi au caracter, afară de Petre Carp"1.

3. Intr-o situaţie întrucîtva echivocă şi într-o Cameră cu o capacitate de lucru sleită prin uzura lungii guvernări, e de la sine înţeles că activitatea parlamentară a lui Maio-rescu, intermitentă şi aşa, se reduse la discursuri la adresă şi la cîteva interpelări, cu spaţii de tăcere uneori de aproape un an (18 decemvrie 1884—27 noiemvrie 1885). Ideile sunt cunoscute, cum ar fi: independenţa puterii judecătoreşti prin inamovibilitatea magistraturii , mereu pusă în mesagiu şi mereu amînată. Atacul se îndreaptă apoi direct împotriva ministrului de justiţie E. Stătescu: „Mai adăugaţi acum curajul cu care o persoană de o aşa influenţă se foloseşte şi de poziţia sa spre a schimba cu ajutorul aparatului le­gislativ o dispoziţie interpretativă a legii pentru un proces ad-hoe, şi atunci îmi veţi da dreptate cînd zic că am căzut

1 P .P. Carp, Discursuri, I, p . 419.

427

mai jos decît hatîrul turcesc"1. Atac ce avea să atragă o scrisoare publică a lui Stătescu şi un duel2.

De aceeaşi natură personală e şi interpelarea din şedinţa de la 4 martie împotriva generalului Alexandru Anghe-lescu, pentru că declarase într-un ordin de zi că venise în fruntea Ministerului de Război „chemat din încrederea M.S. Regelui şi a domnului preşedinte al Consiliului de Miniştri"3

Alte rare intervenţii reveneau mereu asupra situaţiei morale a junimiştilor de opoziţie „miluită" în lipsa opo­ziţiei ce lupta extra parlamentar. „Da, am venit în Cameră, repeta el în şedinţa de la 5 iunie 18864, am fost şi sunt contra abţinerii celorlalţi, am venit în Cameră fiindcă aici este locul legal unde putem lupta. Am mai susţinut în Cameră şi vom mai susţine politica externă, nu cea veche dinainte de 3 ani, a cabinetului Brătianu. Asemenea, de cîte ori cabi­netul este şi va fi reprezentantul ordinei monarhice, va fi totdeauna susţinut de slabele noastre puteri, precum o puteţ i şti de mai nainte. Dar niciodată n-am făcut parte din majoritatea d-voastră, şi mărturisesc că procedeurile ce le-am văzut în t impii din urmă nu mă încurajează de a face parte din această majoritate."

Tonul împotriva corupţiei regimului, a absolutismului lui I. Brătianu, retras tot mai mult la Florica, schimbin-du-şi miniştrii fără motivări, nemaivenind la Cameră, se urca tot mai dîrz spre o opoziţie mai virilă si hotărîtă.

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, III, 386. 2 Iată cum e povestit acest duel: duminică 1 dec. 1885. „în Voin­ţa naţională de astăzi, întîia scrisoare deschisă a lui Stătescu cătră mine, plină de insulte... Lahovari şi Pogor de părere să-1 provoc la duel. Am făcut asta prin Carp şi Al. Marghiloman. El a trimis seara la Marghiloman pe generalul Bu'dişteanu şi Emil Costinescu. Eu, de la 10 — 12 seara la Marghiloman. N-am acceptat nici un fel de tran-sacţie. Duelul avut loc a doua zi, luni 2 dec, la ora 11 la hipodrom: Un foc de pistol la comandă între 1 şi 3, la distanţă de 20 de paşi. Eu nu l-am nimerit, pistolul lui n-a luat foc. După asta ne-am dat mîna." Iar ca încheiere, vechea indiferenţă faţă de viaţă: „In tot timpul acestei afaceri, cu deosebire şi pe teren, aşa de complet liniş­tit şi indiferent, dar cu desăvîrşire, încît îmi pot explica acest lucru numai prin profundul dezgust de viată." (Însemnări, II, p. 322 — 323.)

3 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, III, p. 392. 4 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, III, p. 422.

428

Recunoştea, de altfel, toate meritele trecutului lui Brătianu, aducerea partidului în ordinea monarhică, Independenţa, regatul, dar, de la proclamarea lui, în loc de a-1 organiza, acceptase revizuirea constituţională nefo­lositoare şi tolerase aubuzuri şi corupţia sub toate formele. Încă din 1886, Maiorescu recomanda oportunitatea retra­gerii guvernului, pentru ca opoziţia ce se lăsase t îr î tă în agitaţii antidinastice să intre din nou în ordinea monarhică. Ceea ce domina concepţia lui Maiorescu şi a junimiştilor era şi de data asta consolidarea dinastiei.,, Numai astfel se va întări situaţia în faţa pericolelor interne şi externe", încheia el.

Iar cînd, în urma atentatului de la 4 septemvrie 1886 al lui Stoica Alexandrescu împotriva lui Brătianu, bande de „cetăţeni indignaţi", organizate poate chiar de primarul Capitalei, Ion Gîmpineanu, devastară cîteva din redacţiile ziarelor opoziţiei {Epoca, Lupta, U indépendance roumaine), Maiorescu izbuti abia la 13 ianuarie 1887 să-şi dezvolte interpelarea1, pe un ton mult mai energic, punîndu-se în poziţia paradoxală de a apăra el, conservatorul şi antirevizionistul, libertatea presei împotriva celor ce-i lărgiseră drepturile prin modificarea Constituţiei. E drept că C. A. Rosetti, animatorul acestei revizuiri, murise: „Libertatea însemnează, încheia el, nu exagerarea dreptului meu, ci recunoaşterea dreptului tău, care-mi eşti adversar. Aceasta dovedeşte un partid liberal, dacă este liberal, iar cînd tratează pe adversari aşa cum au fost t ra ta ţ i adversarii de la presă în cazul de faţă, atunci a încetat de a avea dreptul să se mai numească un partid liberal şi nu se poate numi nici măcar legal." Moţiunea destul de moderată propusă de Maiorescu: „Camera regretînd devastările comise în ziua de 3 septemvrie 1886 la redacţiile unor jurnale din Capitală trece la ordinea zilei", fu respinsă şi se vota cu 250 de voturi contra a 35 şi 5 abţineri o moţiune de încredere.

Aceasta fu şi ul t ima intervenţie a lui Maiorescu în Ca­mera liberală. Fenomenele de dezagregare a guvernului se înmulţeau tot mai mult , o dată cu creşterea violenţei opo-ziţiei-unite pornită spre antidinasticism. Perspectiva pre-zidării viitoarelor alegeri tot de Brătianu împinsese pe oamenii de maturitatea şi importanţa unor bărbaţi ca Lascar

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I I I , p . 456.

423

Catargi, Dumitru Brătianu, general I. Em. Florescu, Alex­andru Lahovari, G. Vernescu etc. să publice un manifest, ca răspuns la mesagiul regal din 15 noiemvrie 1887, ce se încheia cu ameninţarea: „Suveranul, căruia ţara i-a încre­dinţat destinele sale, trebuie să ştie că, dacă nu-i va cruţa această dureroasă încercare, poporul român, blînd şi lung îndurător, va arunca, în fine, răspunderea, nu asupra ace­lora ce înconjoară Coroana, ci asupra Aceluia ce o poar tă !"

Repetate încercări se mai făcuseră şi înainte de a atrage pe junimişt i în opoziţia-unită. încă de la începutul anului 1887, ademenirile lui Alexandru Lahovari aduseseră sub conducerea lui Lascar Catargi pe Pogor, Leon şi Iacob Negruzzi, Dumitru G. Rosetti, I. Diamandi, ceea ce-1 fă­cuse pe Carp să declare în Cameră că, nemaifiind şeful unei grupări, vorbea în numele său personal. încercările între­prinse din nou de a-1 atrage în opoziţia-unită se izbiră de aceeaşi inflexibilitate a lui Carp, urmat numai de T. Maio-rescu, D. Laurian, T. Nica şi Stroici, de a nu voi să participe la acţiuni anarhice.

4 . Parlamentul fu dizolvat la 19 decemvrie 1887, iar alegerile încredinţate tot lui Brătianu dădură la 23-25 ianuarie 1888 o mare majoritate liberală. Opoziţia obţinu totuşi 54 de mandate; de data aceasta, Maiorescu nu se mai alese. Evenimentele se precipitară, şi nu intră în cadrul lucrării de faţă de a le urmări în amănunţime. Procesul şi condamnarea lui Maican şi a fostului ministru Al. Anghe-lescu în chestiuni de furnituri militare apărea ca unul din semnele cele mai făţişe ale corupţiei generalizate a regi­mului. Brătianu mai încercă o formaţie liberală sub condu­cerea principelui Dimitrie Ghica, preşedintele Senatului, cu P . Carp, T. Maiorescu, Th.Rosett i , Al. Ştirbei, Menelas Ghermani, D. A. Sturdza şi Phereehide, dar combinaţia nu izbuti pe chestiunea programului cerut de Carp ; alte în­cercări avură acelaşi insucces. în ziua de 13 martie 1888, opoziţia-unită ţ inu o întrunire la Orfeu, urmată a doua zi de aniversarea proclamării regatului, de o îmbulzire a mulţ imii în curtea Palatului, cu spargerea geamurilor, şi de şarja jandarmilor călări şi de multe răniri . A doua zi, o procesiune a deputaţilor opoziţiei in corpore, cu capetele descoperite „în semn de doliu pentru sîngele nevinovat

430

vărsat ieri de guvern", pornită de la clubul „Unirea" de pe bulevard, se izbi la bolta de sub turnul Mitropoliei de armată, cu un procuror înainte. In învălmăşeală, izbucniră detunăturile de armă, şi un uşier lovit de puşca unui soldat căzu mort în pragul Camerei. Se făcu percheziţia corporală a deputaţilor în însăşi incinta Camerei, iar N. Fleva şi N. Fili-pescu fură arestaţi, aruncîndu-se asupra lor vina omorului. In şedinţa de la 18 martie 1888, P . Carp (Maiorescu nu mai era în Parlament) atacă cu violenţă guvernul. Adunarea vota totuşi obişnuita încredere în guvern. Numai izbucnirea răscoalelor ţărăneşti din satele din jurul capitalei îl sili, în sfîrşit, pe Brătianu să dimisioneze după 12 ani de guvernare.

5. Nu intră în cadrul acestei lucrări de a aprecia lunga guvernare liberală sfîrşită, din nefericire, în corupţie, dezordine şi sînge, din faptul de a se fi prelungit cel puţin cu o legislatură mai mult decît era normal; ea a dat totuşi războiul, independenţa, regatul, armătura economică a ţăr i i , a pus temeliile unei burghezii naţionale şi a fixat configuraţia morală şi materială a ţări i , aşa cum o cereau legile sincronizării: se poate spune că regimul a fost or­ganul predestinat al unei modernizări care trebuia să se înfăptuiască oricum. Oricit ar fi fost de mari pasiunile politice, şi cele ale opozitiei-unite numai mici nu erau, nici P . Carp, nici T. Maiorescu n-au refuzat niciodată în viaţă şi, după aceea, în perspectiva t impului, atunci cînd im­parţiali tatea e mai lesne — n-au refuzat de a recunoaşte în orice împrejurare meritele istorice şi ale lui Ion Brătianu şi ale regimului l iberal; criticele lor de amănunt nu le în­tunecă bunul-simţ şi dreapta judecată de a vedea că prin oameni adeseori mediocri şi lipsiţi de moralitate publică, sub conducerea unui mare bărbat de stat şi printr-o masă disciplinată, pe măsura exactă a t impului , s-a realizat România modernă.

Ce ne interesează pe noi aici e judecata istorică asupra ati tudinii junimiştilor faţă de regim. Părerea contempora­nilor fusese destul de severă ; ea ieşea din concepţia t impului intransigentă faţă de meritul oricărei acţiuni politice a adversarului. Al. Lahovari, cu care, de altfel, junimiştii au colaborat adese, le-a aruncat o vorbă ce i-a pecetluit pentru multă vreme de „opoziţie mi lui tă" ; chiar bătrînul

431

Lascar Catargi, cu care au lucrat în două mari ministere, i-a acuzat în şedinţa Camerei de la 14 decemvrie 1889 ca „distrugătorii partidului conservator", dar cu beneficii per­sonale: Carp primind legaţia de la Viena, Rosetti fiind numit la Casaţie şi T. Maiorescu obţinînd procese de ale statului „grase". Dacă astfel de suspiciuni veneau de la oameni ca Lascar Catargi şi Al. Lahovari, e lesne de bănuit atmosfera din jur a oamenilor mărunţi , care nu explică totul decît prin interese materiale.

Adevărul e acesta. Pornită dintr-o mişcare culturală şi literară, acţiunea politică a junimiştilor nu s-a putut dezvolta decît în sînul unei elite intelectuale, şi nu se putea propaga înăuntrul maselor ce se pun în mişcare prin alte rnobiluri decît cele ideologice. „Pricep alegătorii pe juni­mişti?, se întreba Maiorescu într-o scrisoare particulară. Nu. Sînt prea înalte tendinţele junimiste pentru majori­tatea publicului nostru? Da."1 O recunoştea Maiorescu în 1898, şi era cu atît mai adevărat în epoca de la 1876—1888. Acţiunea lor a fost deci l imitată de la început, şi nici nu se putea întinde decît într-un cerc restrîns de intelectuali; politica nu li se sprijinea nici pe o armătură economică, sin­gura prin care se poate susţine spiritul partizan şi în t imp de opoziţie, şi mai ales a lunei opoziţii de doisprezece ani ; mi j ­loacele le erau de asemenea prea rigide şi prea corecte pentru a tolera corupţiunea, alt mijloc pentru a menţine în obe­dienţă spiritul partizan. Prin însăşi structura lor intelec­tuală, şi avînd în frunte şi pe un om ca P. P . Carp, intran­sigent, dispreţuitor, ideolog, fără posibilităţi de a cuceri masele şi de a lega aderenţi prin satisfacerea intereselor in­dividuale, junimişti i erau condamnaţi de a putea constitui o grupare solidă, omogenă de oameni superiori sau cel puţin dezinteresaţi, dar nu de a alcătui un partid tentacular, bazat pe apeti turi individuale, priceput orchestrate sub masca interesului general. Urmează că, neputînd face un partid, ei nu puteau veni nici la guvern prin propriile lor mijloace; nu puteau constitui decît o remorcă guvernamentală sau, mai degrabă, un element de aliaj . Cum ideile lor erau mai mult conservatoare, oricît i-ar fi plăcut lui Maiorescu să susţină că reprezentau mai legitim democraţia şi libera-

1 C. Gano, P.P.Carp, II, p. 211.

432

lismu] decît liberalii, care fuseseră la început un partid radical, iar acum un partid autocrat, era firesc să activeze mai adese în cadrul partidului conservator, fără a se contopi, întrucît se simţeau alţii prin metode, prin cultură, şi întrucî t ,mai ales Carp, nu voiau să recunoască şefia nimănui, decît doar foarte intermitent pe cea a lui Lascar Catargi, prin vîrsta şi trecutul lui istoric. Ieşiţi din ministerele conservatoare de colaborare, ei îşi reluau vechea lor poziţie independentă, credincioşi unei ideologii, dar gata de a colabora cu oricine în vederea realizării ei, fie şi parţial . Opozanţii sistematici ai t impului spuneau: opoziţie „mi­luită" şi de tranzacţie cu guvernul. Istoriceşte, ne inte­resează numai dacă această tranzacţie se făcea pe baza unei ideologii, a unui program, sau a unor avantaje materiale?... Răspunsul e categoric: colaboraţia cu guvernul, de altfel intermitentă şi lăturalnică, nu se producea decît atunci cind fie că aprobau anumite acţiuni guvernamentale ca intrînd în propriile lor idei, fie că determinau anumite ac­ţ iuni în sînul guvernului în vederea unei politice, cum a fost, de pildă, în politica externă. Ceea ce face nobleţă acestei grupări mai mult ideologice decît politice este tocmai con­secvenţa pe care au arătat-o în jumătatea de veac a activi­tă ţ i i lor. Cum nu aveau să aprobe actele guvernului liberal, prin care se întărea poziţia morală şi materială a dinastiei, cînd ei fuseseră sprijinitorii cei mai credincioşi şi mai dezin­teresaţi ai ei, asupra căreia n-au căutat niciodată să facă presiunile de intimidare, de care s-au servit celelalte par­tide, şi mai ales liberalii, nu numai în epoca lor revoluţi­onară, ci şi în epoca dinasticismului acut al lui D. A. Stur-dza? La toate încercările de a-i atrage în guvern, ei au pus înainte chestii de program, şi nu de persoane, şi pînă la urmă, n-au intrat cînd au văzut că nu li se dădea rodul de condu­cere programatică, la care aspirau. Colaboraţia lor parţială s-a mulţumit, deci, la faptul de a fi fost aleşi în Parlament fără a fi combătuţi de guvern; înăuntrul Parlamentului, opoziţia lor n -a lua t , ce e dreptul, caracterul unei opoziţii sistematice ca a celorlalţi, ci al unei opoziţii academice, cum le era şi caracterul, mai mult academic decît politic, dar intransigenţi pe anumite chestiuni de principii. Maio-rescu se poate, astfel, măguli de a fi impus prin sprijinul dat de dînsul minorităţ i i punctul de vedere în chestia re-

29 — Titu Maiorescu 433

vizuirii articolului 7 împotriva guvernului; iar, dacă n-a putut împiedica revizuirea Constituţiei de la 1884, opoziţia lui nu s-a arătat mai puţin categorică şi tenace; în poli­tica externă, autorul articolului din Deutsche Revue se putea crede premergătorul, inspiratorul politicei pe care avea să o adopte Brătianu: cum ar fi putut-o dezaproba? Colaboraţia lui P . Carp la Viena s-a făcut pe chestie de po­litică externă, şi politica aceasta era politica ţării . Numirea lui Maiorescu la catedra de istoria filozofiei la Universita­tea din Bucureşti în 1884 nu era oare un act de dreptate şi restabilirea ilegalităţii lui Tell de a-1 fi considerat demi­sionat prin faptul că primise să fie deputat în spiritul Constituţiei? Anii ul t imi ai guvernării lui Brătianu au găsit în Maiorescu o opoziţie fermă, iar în Carp, potrivit tempe­ramentului său, una chiar vehementă, fără să se fi retras din Parlament sau să se fi dat la manifestaţii publice pe străzi, aşa cum era în moravurile t impului. Aceasta atitudine cumpătată de opoziţie raţională i-a impus apoi la guvern, guvernul Teodor Rosetti, adică guvernul unei mîini de oameni care n-ar fi putut aspira niciodată la putere, sin­gurul guvern pur junimist , pentru că celelalte două ale lui Carp şi cel al lui Maiorescu de mai tîrziu au fost tot guverne de colaborare, fără omogenitate şi direcţie unitară.

Se poate deci spune că politica junimistă a fost o poli­tică prudentă şi cuminte, şi în propriul lor interes — ceea ce n-ar însemna mult pentru noi —, dar şi în interesul ţăr i i . Ea s-a desfăşurat într-o linie de demnitate personală, fără abandonarea programului, într-un cadru de consecvenţă politică incontestabilă. Puţini dintre ei au trecut la liberali pentru căpătuială personala ; punctul de contact cu guver­nul l-au luat în bloc şi numai pe chestii determinate. Nici nu se putea altfel cu un om ca P . P. Carp, a cărui linie de conducere era liniară şi al cărui caracter era turnat în bron­zul cel mai curat, sau c a T . Maiorescu, om întreg, caracter sobru, nebîntuit de ambiţii politice şi de interese mate­riale. Iată pentru ce istoria nu ratifică sentinţa unor contem­porani, gata de a explica totul prin interese personale, ci priveşte acţiunea junimistă din t impul marii guvernări libe­rale ca singura pe care o puteau avea în limita forţelor lor, compatibilă şi cu demnitatea, şi fără să se abată de la consecvenţa de principii.

XII

1. Guvernul junimist Theodor Rosetti (23 martie 1888). Programul. 2. Alegerile de la 14 oct. 1888; remanierea eu elemente conservatoare. 3. Discursul lui Maiorescu (31 ianuarie — 1 februarie 1889) în chestiunea dării în judecată a guvernului Brătianu; retragerea guvernului

T. Rosetti (29 martie 1889).

1. Chemarea lui Theodor Rosetti în fruntea guvernului în ziua de 23 martie 1888 înseamnă formarea primului guvern junimist — adică a acelei grupări de intelectuali ieşeni care de un sfert de veac se manifestase în viaţa publică a ţări i , la început sub forma unei asociaţii literare şi apoi subceaaunuires t r îns grup politic, unit printr-o indentitate de cultură mai mult germană şi de dezinteresare idealistă în jurul a două personalităţi: cea politică, viguroasă, alto­ită pe un mare caracter, a lui P .P . Carp, şi cea mai mult culturală şi literară, de mare talent oratoric, dar mult mai puţin impetuoasă în domeniul politic, a lui T. Maiorescu.

Chemarea lor la guvern însemna, aşadar, biruinţa par­ţ ială , de altfel, a rectitudinii sufleteşti, de care istoria politică a ţării noastre nu ne dă multe exemple.

Venirea junimiştilor la putere, puţin numeroşi, în locul opoziţiei-unite, adică a adevăratei opoziţii, se explică prin însăşi situaţia politică a momentului. Opoziţia-unită nu reprezintă o unitate de vederi constructive, ci numai negative: răsturnarea guvernului liberal, dincolo de care începeau divergenţele de vederi, de interese, de pasiuni. Numai ura împotriva lui Ion Brătianu lega pe cei trei conducători ai opoziţiei, pe conservatorul Lascar Catargi, pe liberalul Dimitrie Brătianu şi pe oportunistul G. Vernescu, şi cu atî t mai mult pe ceilalţi, oameni de credinţe şi

29* 435

de opinii divergente, ca G. Mîrzescu, N. Blaremberg, Gh. Pana şi N, Fleva. în afară de asta, preferinţa arătată lui Theodor Rosetti faţă de P .P . Carp era o măsură de destin­dere: membru al Curţii de Casaţie, retras din politică, Rosetti părea mai indicat să stăvilească reacţiunile violente co aveau să se dezlănţuie împotriva liberalilor căzuţi de la putere. Guvernul era, de altfel, pur junimist : P .P . Carp, la Externe, T. Maiorescu, la Culte şi, pînă la 3 iunie 1888, ad-interirn la Domenii; Menelas Ghermani, la Finanţe, Al. Marghiloman, la Justiţie şi Al. Ştirbei la Lucrări Pu­blice, fără un partid mai puternic în spate şi în mod evident cu un caracter de tranziţie şi de alegeri, ceea ce-1 făcu să fie privit de unii drept un guvern personal al regelui. înainte de toate, era un guvern ce trebuia să împiedice darea în judecată a ministerului Brătianu, după precedentul creat şi din anga­jamentele ce-şi luaseră membrii opoziţiei-unite. Cum era în martie şi bugetul nu se votase, el îi obţinu votarea la t imp, înainte de 1 aprilie, chiar de Parlamentul liberal. Singura intervenţie ministerială a lui Maiorescu în faţa Camerei liberale fu răspunsul dat în şedinţa Camerei de la 2 aprilie 1888, de mică importanţă, într-o chestie însă în care avea o situaţie delicată: votarea legii rămasă de la I . Brătianu pentru aprobarea convenţiei, cu răscumpărarea monopolului pulberilor şi a fabricii de la Lăculeţe de la concesionarii belgieni, al căror reprezentant fusese însuşi Maiorescu, cu două luni înainte, cînd nu mai era nici depu­ta t în ultimul Parlament liberal; ridicată de Fleva, ches­tiunea personală se arătă a fi fără obiect. La 4 aprilie, guver­nul închise sesiunea Parlamentului şi avu răgazul să lucreze la un program pe patru ani, program, de altfel, enunţat în Cameră încă din martie 1881, dată cînd avea să înceapă „era nouă" a regatului nostru. Dizolvarea Parlamentului se făcu la 8 septemvrie, iar alegerile viitoare fură hotărîte pentru ostomvrie. Programul de „eră nouă", elaborat în toamna anului 18S1 la Maiorescu acasă, fu publicat, astfel, după opt ani, în Monitorul oficial din 3 septemvrie 1888, ca program de guvernămînt, şi, după cum spune Maiorescu, creînd precedentul pentru toate partidele ajunse la putere de a-şi publica un program precis de reforme realizabile şi nu de promisiuni vagi şi de caracter general. Programul recunoaşte generaţiei noi obligaţia de a organiza statul în

436

cadrul constituţional cîştigat de generaţia precedentă prin regularea situaţiei economice, descentralizarea adminis­trativă şi independenţa magistraturii. Anunţa, deci, sta­bilirea unor raporturi mai echitabile intre proprietari şi săteni, apărarea populaţiei împotriva abuzurilor birocraţiei inferioare; o lege a meseriilor, care putea fi cea a breslelor, şi chiar o asigurare socială împotriva bătrîneţi i şi acciden­telor.

Ca reformă administrativă, organizarea comunei rurale: descentralizarea prin înfiinţarea unor „căpitănii" regionale; legea jandarmeriei, legea cadrelor funcţionarilor adminis­trat ivi , legea electorală comunală şi judeţeană. In materie judiciară, inamovibilitatea Curţilor de Apel, a preşedinţilor de tribunale şi a judecătorilor de instrucţie şi ameliorarea situaţiei materiale a magistraturii. în administrarea finan­ciară, remanierea impozitelor şi restabilirea valorii hîrtiei monede prin stîrpirea agiului. La Culte şi la Instrucţie Publică, se reluau ideile primului ministeriat al lui Maio-rescu: îmbunătăţirea soartei clerului de mir . organizarea eparhiilor; monopolul în favoarea preoţilor de mir al pro­ducerii şi vînzării unor obiecte necesare cultului religios. Pe urmă, vechea idee maioresciană: întinderea invăţă-mîntului real, pornit la liceul din Brăila, şi la celelalte gimnazii reale, prin completarea de 7 clase, avind ca debu­şeu facultăţile de ştiinţe şi de medicină, precum şi şcoala de poduri şi şosele; in întoarcerea de la învăţămîntul clasic exclusiv spre studii practice, Maiorescu vedea infrînarea tendinţei spre funcţionarism şi accelerarea mişcării econo­mice şi industriale.

2. Alegerile încheiate la 14 octomvrie 1888 aduseră în Parlament o majoritate de elemente conservatoare: juni­mişti , vechi conservatori, vernescani, destul de mulţi libe­rali (vreo 40), ba şi doi socialişti; singur Ion Brâtianu căzu la Bucureşti. Parlamentul se deschise la 1 noiemvrie, iar compoziţia guvernului se lărgi prin remanierea de la 12 noiemvrie 1888, primind in sînul lui şi pe G. Vernescu la Justiţie, pe generalul Manu la Război şi pe Al. Lahovari la Domenii. T. Maiorescu rămînea numai la Culte. Abia schiţată, activitatea guvernului fu împiedicată şi prin ne­mulţumirea lui Lascar Catargi, care demisionase de la

437

preşedinţia Camerei, şi de agitaţia pentru darea în jude­cată a cabinetului Brătianu „în cele două ultime formaţiuni ale sale". Toată atenţia politică se îndreaptă, aşadar, asu­pra unei chestiuni pasionale.

In t impul acestui scurt guvern minat şi de pat imi poli­tice şi de acţiunea interioară a lui G. Verneseu, ce ţintea la răsturnarea lui, avem cîteva scurte intervenţii parla­mentare ale lui Maiorescu, ca cererea de validare a doi deputaţ i socialişti I . Nădejde şi V.G. Morţun din cunoscuta lui toleranţă pentru libertatea de opinie: „Fiindcă este ştiut, insista el, că există un număr de alegători în colegiul III care sunt partizani ai ideilor reprezentate prin d-nii Nădejde şi Morţun; fiindcă este necontestat că asemenea idei au găsit o expresie sub forma alegerilor: ele sunt şi în drept să fie reprezentate în Cameră".

Lucrurile se încurcară mai tîrziu. Cînd fu interpelat asu­pra agitaţiilor profesorilor socialişti, în şedinţa Senatului de la 14 ianuarie 1889, el se puse la adăpostul precedentului creat printr-o sentinţă a juriului Universităţii din Iaşi, compus din liberali, prin care I. Nădejde fusese îndepărtat din învăţămînt pentru propaganda socialistă printre şcolari, anunţînd că, dacă se va dovedi că profesorul suplinitor, asupra acţiunii căruia i se atrăsese atenţia, s-a dedat, în adevăr, la astfel de propagandă, atunci îl va îndepărta din învăţămînt.

Toleranţa lui nu mergea pînă la îngăduirea agitaţiei socialiste în şcoală. Răspunsul lui Maiorescu atrase pe dată replica lui G. Mîrzescu ad-hominem: „D-ta, care ai debutat la Iaşi prin conferinţe publice, d-ta, care ai fost acuzat de mai multe ori că propagi idei în contra religiei creştine, d-ta, cel acuzat că propagi şi susţii ideile lui Darwin, acu­zat de pe chiar banca prelaţilor, tocmai d-ta e t c . . " Liber­tatea de opinie şi libertatea de a o propaga prin scris şi vorbă erau garantate prin Constituţie; orice restricţiune putea da loc arbitrarului. Maiorescu trebui să răspundă astfel în chestiune personală ; exprimarea unor idei prin conferinţe nu înseamnă agitaţie în şcoală, şi nimeni, de altfel, nu se plînsese vreodată împotriva conferinţelor lui. Liber cugetător cum era şi „mîndru de a fi aşa", lucrase întotdeauna în armonie cu Sfîntul Sinod, aducînd omagiul său „Sfinţilor prelaţi toleranţi ai bisericii ortodoxe". Aminti

438

şi de cererea de invalidare din Camera liberală din 1878 pentru că ar fi partizan al ideilor filozofice ale lui Schopen­hauer. „Eu nu împărtăşesc părerile pesimiste ale lui Scho­penhauer, declară el, dar am tradus numai o eminentă scriere a lui în interesul ştiinţei". Aminti şi de intervenţia lui C A . Rosetti: „Nu urmări ţ i pe un deputat pentru con­vingeri filozofice. Una este libertatea cugetării, pe care nimeni n-o contestă, şi alta agitaţia socialistă şi întrebuin­ţarea şcolarilor pentru lăţirea propagandei.'" însuşi Mîrzescu trebui să convină:

—- De acord cu d-voastră pentru a reproba asemenea procedări.

3. Marea problemă ce pasiona Camera şi dezbina minis­terul era însă chestiunea dării în judecată a guvernului Brătianu — în care Lascar Catargi, Gh. Panu, N. Blarem-berg se rostiră pentru, pe cind P . Carp, T. Maiorescu, Take Ionescu şi Mihail Kogălniceanu se opuneau. Discursul pro­nunţat de Maiorescu se desfăşură în şedinţele de la 31 ianua­rie şi 1 februarie 18891.

E de la sine înţeleasă poziţia lui Maiorescu, ca şi a tutu­ror junimiştilor în această chestiune. Carp declarase că „în politică greşelile se îndreaptă, şi nu se răzbună" ; şi eroarea săvîrşită cu darea în judecată a guvernului conservator din 1876 nu trebuia cu nici un preţ repetată. Refăcu deci istori­cul acelui proces, în care la urmă „le era mai frică acuzato­rilor de acuzare decit acuzaţilor, cărora nu le-a fost frică niciodată. Deci acuzatorii au căutat şi au găsit cel mai mic pretext ca să o retragă." Cum propunerea lui Blaremberg conţinea şi exageraţia de a pune între punctele de acuzaţie şi chestia [...] Dunării, îi fu lesne lui Maiorescu să arate că astfel de chestiuni politice — petrecute, de altfel, îna­inte de cele două ultime legislaturi — erau chestiuni naţio­nale ce nu intrau în resortul Curţii de Casaţie, ci al jude­căţii istoriei; nu ui tă să adauge că guvernul Brătianu obţi­nuse proclamarea regatului, la care conservatorii îşi aduseseră omagiul prin glasul elocinte al lui Al. Lahovari. Insinuării lui G. Panu că junimiştii avuseseră tratative pentru intrarea lor în guvernul liberal, îi răspunse că tocmai faptul că nu

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, IV, p . 214.

439

intraseră, pe motive de principii, le lăsa acum libertatea de apreciere faţă de actele acelui guvern. In rezumat, deoarece nu e destulă garanţie de nepărtinire în judecarea politică a unui partid de către celălalt; deoarece guvernul Brătianu aparţinea istoriei şi trebuie să se cultive sentimentul conti­nuităţ i i istorice, e mai bine să ne concentrăm silinţele spre o activitate pozitivă, decît să ne agităm pentru recriminări şi persecuţii politice.

După cererea vernescanului Ilairu Izvoranu, se hotărî ca propunerea de acuzare să fie t r imisă „în studiul unei comisiuni de informaţii" ; propunerea întruni 104 voturi , contra 41 —• numărul exact al junimiştilor, rămaşi credin­cioşi; raportor fu ales inevitabilul Blaremberg. Faptul acesta, ca şi fricţiunile provocate în minister de prezenţa lui G. Vernescu, îl făcură pe Rosetti să prezinte demisia Cabinetului, la 29 martie 1899 — adică după un an de guvernare. „Era nouă" nu putea realiza decît puţ in: resta­bilirea finanţelor ţări i şi stîrpirea agiului — celelalte legi fiind numai parţial votate sau neajunse chiar în faţa Parla­mentului.

XIII

1. Guvernul Lascar Catargi-G. Verneseu, 29 martie 1889—5 noiemvrie 1889. 2. Guvernul generalului Manu — 5 noiemvrie 1889. Discursul lui Maiorescu de Ia 14 tlec. 1889. 3. Maiorescu ministru al Cultelor. Proiectul de

lege a învăţămîntului. Votul de blam.

1. Lascar Catargi formă guvernul la 29 martie 1889, cu G. Vernescu, liberalul conservator, la Finanţe, dar fără nici un junimist, guvern slab şi efemer, care, pentru a avea o Cameră mai favorabilă în vederea dării în judecată a lui I. Brătianu, împotriva avizului lui Al. Lahovari, ceru rege­lui dizolvarea; cum regele nu i-o acordă, se ajunse la guver­nul generalului Gh. Manu.

In timpul guvernului lui Lascar Catargi, care îi atacase pe junimişti in privinţa „petiţiei de la Iaşi" — Maiorescu interveni în şedinţa Camerei de la 1 aprilie 1880, arătînd că ea fusese făcută în lipsa lui Carp, aflător agent al ţării la Viena, şi combătută apoi de dînsul1.

Refăcu istoricul petiţiei, vizita Domnitorului la Iaşi la 1871, intervenţia lui Costaforu pe lîngă dînsul şi Pogor pentru a intra în politică. La Iaşi, se afla un partid conser­vator sub conducerea principelui Gr. Sturdza; chemaţi, într-o seară, la dînsul, le citise petiţia concepută şi scrisă de el. Petiţia era pe baze conservatoare, dar exprima şi alte păreri, cum ar fi pedeapsa cu moarte pentru asasinate şi altele, pe care junimiştii nu le primeau. Se ajunsese la o formulă transacţională: junimiştii n-o iscăliseră, dar cei

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, IV, p . 286.

441

aleşi deputaţi arătaseră eă, aderînd la tendinţele ei, o vor prezenta Camerei. în urma intervenţiei primului ministru Lascar Catargi, peti ţ ia rămăsese în cartoanele Camerii.

In timpul acesta, junimişti i înfiinţară „clubul consti­tuţional1 ' şi porniră o acţiune în Parlament împotriva practi­celor vechi politice ale guvernului; acestei intenţii i sedato-reşte intervenţia lui Maiorescu de la 19 mai împotriva liotă-rîrii guvernamentale de a lăsa 13 prefecturi vacante pentru a ţinea sub presiunea perspectivei numiri i a tot atîtor par­lamentari, de ale căror voturi avea nevoie în vederea creării unei majorităţi1 .

2. Guvernul generalului Manu se constitui la 5 noiem-vrie 1889, cu participarea junimistă a lui T. Rosetti, Men. Ghermani şi Al. Marghiloman. înjghebare de scurtă durată şi ea, cu misiunea precisă de a împiedica darea în judecată a guvernului, ce făcuse războiul şi regalitatea, ceea ce şi obţinu. Cind raportul lui Blaremberg ajunse în discuţia Camerei la 17 ianuarie 1890, în urma unor mari discuţii (P. Carp, Take Ionescu, M. Kogălniceanu, Maiorescu vorbiră în contra), propunerea de dare în judecată fu respinsă de Cameră la 31 ianuarie 1890 — arătînd astfel mai multă maturi tate decît Camera liberală din 1876, care votase în unanimitate darea în judecată a guvernului conservator. Sub acest guvern avu loc un mare discurs al lui Maiorescu în şedinţa de la 14 decemvrie 1889, de apărarea personală, de apărare a „constituţionalilor", adică a junimiştilor.

Lascar Catargi atacase pe general Manu că introdusese in guvern trei miniştri junimişti , deşi ei fuseseră din interes personal distrugătorii partidului conservator. Discursul con­ţinea un istoric al fricţiunilor din partid din 1881 ce au dus la ruperea partidului în două şi la întemeierea „clubului constituţional". Totul s-ar fi făcut din interese personale: Carp fusese numit la Viena, Rosetti intrase la Casaţie, iar Maiorescu se mulţumise cu cîteva procese „grase" încredin-

1 T. Maiorescu: Discursuri parlamentare, IV, p . 295.

442

ţaţe de guvern1. Am povestit la t imp cum se petrecuseră lucrurile la 1881, cînd junimişti i se convinseseră că nu pot întreprinde o „eră nouă", cu un şef ca Lascar Catargi, om de şcoală veche; demisia lui Catargi, alegerea lui Al. Ştir­bei, realegerea lui Catargi; greşeala conservatorilor de a nu colabora la guvernul proclamării regatului; articolul din Deutsche Reçue şi orientarea politicei externe spre puterile centrale, neîmpărtăşită de Catargi. Nu le rămăsese junimiş­tilor decît de a se organiza separat. Conservatorii se aliaseră, în schimb, cu Vernescu, liberalul-conservator, care reprezen­tase totdeauna o forţă negativă. Examina apoi cazul lui Carp, Rosetti şi al său, pentru a dovedi că nu era vorba de vreo căpătuia lă ; intră în amănuntul celor t re i procese, pe care le pledase pentru creditul funciar rural, din partea statului cu privire la nişte moşii secularizate din Bucovina, contestate de Patriarhie, deoarece tribunalele austriace nu recunoşteau secularizarea făcută la noi, şi alt proces al Băncii Naţionale. Ele nu i-au schimbat atitudinea politică; ideile lor politice discutate la 1881 au rămas aceleaşi în programul prezintat de Carp la 1884 şi în cele cuprinse în apelul către alegători din 1888.

3. La 16 noiemvrie 1890, ministerul generalului Gh. Manu se remanie prin retragerea convenită dinainte a lui T. Rosetti şi prin intrarea lui T. Maiorescu la Culte şi ad-interim la Lucrări Publice. Aprobînd combinaţia, Carp nu voi să facă parte din ea.

Scurtul lui ministeriat fu foarte hărţui t , la Lucrările Publice, prin mai multe interpelări pe chestiunea liniei Galaţi-Bîrlad, devenită o armă de opoziţie a lui Lascar Catargi împotriva guvernului G. Manu, cît şi pe diverse chestiuni de învăţământ, cum e moţiunea lui G. Dem. Teodorescu pentru revocarea numirilor ilegale de profesori făcute cu mulţi ani în urmă. Lupta cea mare se dădu însă

1 Aluzia e mai ales la intervenţia lui T. Maiorescu în actul de vînzare a unor moşii din Bucovina aparţinând statului român, dar contestate în faţa tribunalelor austriace de Patriarhie. Vînzarea unor drepturi contestate se făcuse lui Nie. Hurmuzachi. Expunerea ches­tiunii se găseşte şi în Discursuri parlamentare, IV, p . 348, dar mai ales, în toate amănuntele, în însemnări, II , cu deosebire p . 154 — 160, cu prilejul unei călătorii la Cernăuţi... Atmosfera de acolo e viu zugrăvită.

443

la Senat cu ocazia proiectului de reformă parţială a legii învăţământului public, rămas de pe timpul guvernului T. Rosetti; o mare coaliţie se înjghebă împotriva legii, sau mai bine zis a guvernului, compusă din liberali-conser-vatori sprijiniţi de generalul I. Em. Florescu şi de Lascar Catargi, şi din naţional-liberali. Dezbaterile ţ inură 13 zile, dintre care singur D.A. Sturdza ocupă patru. Maiorescu trebui să intervină în şedinţele de la 12, 13 si 14 februarie 1891.

Pe lingă multe lucruri de mai puţin interes, el îşi apăra, împotriva interpelatorilor şi mai ales a lui P . Poni, şcolile reale, punctul cardinal al tuturor încercărilor lui de reformă şcolară. încă din 1875, înfiinţase pe cale bugetară cîteva gimnazii reale, rămase tot gimnazii, cu excepţia celui de la Brăila, căruia tot el îi adăugise recent clasa V şi a Vi-a. Prin proiectul lui vroia să legifereze soarta absolvenţilor: unii putînd să intre la Facultatea de ştiinţe, de medicină sau la Şcoala de poduri, cei mai mulţi luind calea carierelor practice. Cunoştinţele clasice nu duc decît la funcţionarism ; era deci nevoie şi de un învăţămînt îndreptat spre studiul naturii , folositor dezvoltării unei industrii naţionale şi a ştiinţei in genere. Reaminti că, pe cînd studia la Berlin în 1858, 59, 60, se produsese în Prusia mişcarea pentru crearea şcolilor reale; şi cum ta tă l lui era directorul Eforiei Şcoale-lor din Bucureşti, avusese cu dînsul o vastă corespondenţă asupra acestei probleme de mare actualitate atunci prin reformele celebrului ministru Bethmann-Hollweg. Poni opinase că şcolile reale germane nu îndrumează spre carie­rele practice, ceea ce Maiorescu contestă documentat. în afară de învăţăm intui real, proiectul lui tindea să legifereze instituţiile şcolare, ce se dezvoltaseră în afară de lege sau unele chiar împotriva ei: de pildă, şcolile primare urbane, care după legea din 1864 trebuiau sa aibă trei clase cu trei institutori, deşi pretutindeni aveau patru clase cu patru insti tutori; tindea la lăţirea învăţămînt ului rura l ; tindea să se intensifice controlul prin revizori şi prin crearea in­spectoratelor superioare, descentralizîndu-se lucrările admi­nistrative. Notăm şi una din rarele retractări de principii găsite la Maiorescu. îl cunoaştem liber-cugetător, cu o ati­tudine sinceră, nedezminţită niciodată, proclamată chiar ca ministru al Cultelor, în Senat, în faţa prelaţilor.

444

In ciorna de program din 1870, însemnase: „să desfiinţez seminarul de la Socola şi în locul lui să introduc la Mitro­polie un curs de un an sau doi, în care să fie pr imiţ i candidaţi cu patru clase gimnaziale", ceea ce însemna aproape laici­zarea preoţilor. Cînd amendamentul generalului I .Em. Flo-rescu propusese în 1870 ca preoţii să fie învăţători, Maio-rescu se ridicase împotriva amestecului bisericii în şcoală printr-un articol din Convorbiri literare (1 aprilie 1870), învăţămintul primar ameninţat, arătînd antinomia între religie şi şcoală şi cerînd ca dezvoltarea acesteia să se facă în sensul culturii moderne, şi „sensul culturii moderne res-trînge pretutindeni influenţa Bisericii asupra Şcoalei". Cînd generalul Teii voise să desfiinţeze şcolile normale şi să lase învăţămintul primar pe seama preoţilor, deputat acum, ţinuse primul lui discurs mai însemnat de la 12 martie 1872, în care ceruse şi obţinuse restabilirea şcoalelor normale, susţinînd din nou teoriile din Convorbiri că simţirea religi­oasă şi inteligenţa pozitivă se separă radical una de alta şi că tendinţa statelor moderne e de a separa biserica de şcoală.

Menţinerea învăţământului la o menire pur laică, fără nici un amestec religios, se încadra, aşadar, într-o concep­ţie organică. Experienţa vieţii schimbă însă chiar pe un om atît de neschimbat ca Maiorescu. Alta e tendinţa modifi­cărilor aduse legii din 1864, şi altul e tonul discursurilor lui din Senat pentru a şi le apăra. Poziţia lui nu mai e liber cugetătoare, ci se sprijină pe colaborarea bisericii cu şcoala, modificarea adusă recunoştea seminariştilor dreptul de afi învăţători, după ce vor fi urmat un an un curs de pedagogie. „Domnilor, declara el1, eu am recunoscut că un asemenea interes mai înalt, pe care l-am putea revărsa asupra şcoa­lelor din sate, este religia, simţămîntul religios în săteanul român şi prin urmare biserica". Regreta slăbirea credinţei în ţăran şi se ridica împotriva căsătoriei civile introduse de curînd în codul civil — adică „o căsătorie fără ştirea lui Dumnezeu". Trebuie să se apropie deci şcoala de sat, de simţămîntul religios, care mai e încă viu în sufletul ţăranu­lui: „şcoala nu trebuie înstrăinată de biserică, ci s-o alipim de ea, dînd posibilitatea ca preotul să fie pedagogiceşte pregătit". „Neaflînd dar alt interes ideal în ţăran cu care

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, IV, p . 519.

445

să-1 putem atrage spre şcoală, trebuie să ne întemeiem pe ceea ce găsim, pe simţămîntul lui religios şi cu el împreună să deşteptăm şi să întărim interesul pentru învăţămînt." Proiectul de lege cuprindea chiar obligaţia pentru institu­tori şi învăţători să se ducă duminecile şi sărbătorile cu copiii din şcoală la biserică, şi şcolarii să formeze, pe cit se va putea, corul bisericii. împotriva acestei intenţii i s-a adresat o petiţie a institutorilor din Iaşi, cerîndu-i ca să nu-i oblige de a merge dumineca la biserică, răpindu-li-se astfel singura zi de odihnă după o muncă istovitoare de o săptămână. El explică în discursul lui această petiţie prin acţiunea radicală a liber cugetătorului Gh. Pariu, care prin­dea tot mai mult în dăscălimea din Iaşi, recunoscînd „că o urmare a acestei democraţii radicale, că o aplicare a spiri­tu lui de politică pozitivă sau pozitivistă este şi împotri­virea în contra lăţ ir i i s imţămîntului religios şi a influenţii Bisericii în Şcoală". Panu nu făcea la 1891 decît să propage şi să intensifice ideile în materie religioasă ale lui Maiorescu din 1870; legitimitatea unor astfel de idei i-o recunoaşte, „dar şi noi trebuie să combatem principiile acestei direcţii şi Infiltrarea lor, cu toate mijloacele legale".

Schimbarea lui Maiorescu este, prin urmare, neîndoioasă. Cum putem s-o apreciem? La 1870, Maiorescu vorbea în numele său personal, în numele liberei cugetări,elementul esenţial al structurii lui încă de copil, de la Theresianum ; el arăta deci o consecvenţă cu sine însuşi. Ca ministru, era oare în drept să vorbească în numele unei convingeri perso­nale, mai ales ca un ideolog, ce-şi făcuse un program de a nu pleca decît de la reali tăţ i , de a nu face reforme decît în cadrul acestor reali tăţ i , de a nu anticipa asupra stărilor de fapt de la noi şi prezenţa sentimentului religios la po­porul nostru este o realitate incontestabilă? Iată de ce, după radicalismul de cugetare filozofică ce-1 făcuse să i se pară ca obscurantiste încercările generalilor I .Em. Florescu şi Chr. Tell şi ale lui Manolache Kostake de a lega soarta şcoa-lei primare de biserică, adică de ceva existent •— după două­zeci de ani, se întorsese la o adevărată politică de stat — mai ales că nu era un revoluţionar anticipator ca liberalii. O astfel de politică îl obliga să se ridice deasupra convin­gerilor şi preferinţelor sale personale pentru a nu dărîma singurul lucru ideal ce exista, făcînd din ţărani . . . liberi cuge-

446

tători . Contrazicerea o relevează singur în articolul său Contraziceri? din 1892. „Este deosebire între părerea noas­t ră din Convorbiri literare de la aprilie 1870, asupra admi­terii preoţilor ca învăţători săteşti, şi părerea din discursul de la februarie 1891 ţ inut in Senat asupra reformei învăţă-mîntului. La o distanţă de 20 de ani, după experienţa dobîn-dită în Administraţia generală, părerea din 1870 se vede acum modificată şi se arată de ce."

Totul fu în zadar. Cu 52 de voturi contra 50, Senatul vota moţiunea lui Petru Poni pentru amînarea discuţiei legii, „fiindcă proiectul nu corespunde la aşteptarea generală în privinţa rezolvării marilor chestiuni relative la direcţi­unea învăţămîntului secundar şi la organizarea facultă­ţilor". Era al doilea vot de blam primit de Maiorescu din partea Senatului. Consiliul de Miniştri propuse în unanimi­tate să se ceară regelui dizolvarea Senatului; generalul Manu preferă să-şi prezinte demisia, punînd capăt „ministe­rului de concentrare" în colaboraţie cu junimişti i .

XIV

1. Guvernul general I. Em. Florescu-Lasear Catargi (21 febr. 1891). Inaugurarea „clubului constituţional" sub şefia lui P. Carp (9 mai 1891). — 2. Guvernul Lascar Ca-targi-P. Carp (18 dec. 1891 — 3. oct. 1895). Inactivi­

tatea lui T. Maiorescu timp de 4 ani.

1. Se reveni atunci la formula colaboraţiei cu vernescanii prin formarea la 21 februarie 1891 a guvernului I. Em. Fio-rescu, cu Lascar Catargi la Interne şi Vernescu la Finanţe şi ad-interim la Just i ţ ie ; neputînd guverna singur, vechiul partid conservator era silit, alternant, să colaboreze ori cu junimismul doctrinar, ori cu oportunismul vernescan.

înt împinat de Cameră cu un vot de blam chiar în ziua prezentării, generalul Florescu ceru şi i se acordă dizolvarea Camerei, adică ceea ce nu voise să obţină generalul Manu. Noile alegeri de la 9 aprilie nu dădură junimiştilor decît cinci deputa ţ i ; Maiorescu căzu la Tîrgu-Jiu. în urma acestor ostilităţi faţă de dînşii, care aveau încă din 1855 ziarul lor propriu România liberă şi apoi Constituţionalul, se organi­zară într-un ..club constituţional", sub şefia lui P. Carp, la 9 mai 1891."

Iată toastul ridicat atunci de Maiorescu în cinstea noului şef:

„Acela dintre noi care a contribuit mai mult decît toţ i la pregătirea viitorului nostru politic ; acela care a dovedit înţe­legerea şi respectarea Constituţiei de la 1866, în toate fazele ei; liberalul modest (abstracţie făcînd de etichetele de partid), care a recunoscut pe deplin democratizarea societăţii noastre, dar a fost totodată monarhistul dinastic cel mai sincer şi cel mai fără şovăire ; omul de stat care a avut vederile îndrep­ta te spre cultura occidentală şi care, ca prim rezultat al

448

acestei ati tudini, a putut contribui la rezolvarea favora­bilă a chestiunii Dunării ; deputatul şi ministrul care în politica internă a concretizat în modul cel mai precis ide­ile de reformă economică şi socială ce răspund la trebuinţele naţionale ale României; bărbatul a cărui viaţă publică a dovedit rara împreunare a celor trei cal i tă ţ i : onestitatea politică, consecvenţa politică şi energia politică, şi care, astfel, se constată a fi conducătorul nostru este d-1 Petre Carp. Ridic acest pahar în sănătatea şefului partidului Con­stituţional."

Efemer şi slab, guvernul generalului Florescu nu intere­sează; în t impul lui, se întîmplă doar două mari doliuri naţionale: moartea lui Ion Brătianu, la 4 mai 1891, care nici în alegerile din aprilie nu izbutise să intre în Parlament; iar la 20 iunie 1891, moartea la Paris, în t impul unei operaţii, a lui Mihail Kogălniceanu, cel de al doilea repre­zentant istoric al epocei de renaştere naţională.

Minat prin fricţiunile cu vernescanii, şi după mici rema­nieri, guvernul fu răsturnat prin demisia lui L. Catargi, ne­mulţumit de a se afla sub şefia lui Florescu.

2. La 27 noiemvrie 1891, se instala noul guvern Lascar Catargi, într-o formă de tranziţie (cu generalul Manu şi cu Alex. Ştirbei şi cu noul ministru Take Ionescu) şi, după o moţiune de neîncredere a Camerei, provocată de vernescani şi în înţelegerea cu Carp, dizolvă Parlamentul la 10 decem­vrie, fixînd alegerile la 1 februarie 1892. La 18 decemvrie 1891 se formă, în sfîrşit, ministerul Lascar C a t a r g i — P . Carp, al doilea mare minister pe care avea să-1 dea part idul con­servator, pe programul de politică internă şi externă al lui P .P . Carp, mai puţin legea majoratului la ţărani şi legea des­centralizării administrative. Ministerul cuprindea trei juni­mişt i : P .P . Carp la Domenii, Menelas Ghermani la Finanţe şi Al. Marghiloman. Ne-am fi aşteptat să-1 vedem pe Maio-rescu la Culte; în locul lui, îl găsim însă pe t înărul Take Ionescu, susţinut de Al. Lahovari. Cu toate că structural se situa departe de dînsul, Maiorescu îi recunoaşte meritele nu numai de inteligenţă şi de talent, a căror negare ar fi fost grea, dar chiar şi de activitate practică; legea Organizării Ministerului Cultelor, votată în primăvara 1892, a învăţămân­tului primar, promulgată la 18 mai, şi a clerului mirean, la 29

30 449

mai 1893, împreună cu fixarea parohiilor de la 5 aprilie 1894 ii dobîndiră adeziunea plenară. Neintrarea lui Maiorescu în minister s-ar putea explica prin răcirea lui faţă de politica mil i tantă, din pricina celui de al doilea vot de blam obţinut pentru legea instrucţiei.

Aceasta şi reiese din cuvintele pline de scepticism puse ca prefaţă la voi. IV al Discursurilor parlamentare din 1903:

„In această privinţă, însă în decursul evenimentelor descrise aici, a făcut şi el (autorul) parte din cîteva guverne ca ministru al Instrucţiei Publice, nu a rămas după urma sa nici o reformă legislativă; încercările sale s-au izbit de rezis­tenţa unor majorităţi variabile. Ideile, de care a fost inspi­rat , le-a crezut şi le crede drepte; unele din ele s-au şi realizat prin legile altora, căci ideile nu erau personale, oi culese şi adoptate din tezaurul cormm al culturii europene; altele se vor realiza poate într-un viitor mai îndepărtat, in care putinţa participării sale personale va fi încetat de mult . Puţinul ce 1-a putut face în acest departament minis­terial (aducerea documentelor Hurmuzachi, restaurarea bisericii de la Curtea-de-Argeş, introducerea studiului lim­bii române în licee şi alte cîteva măsuri) le-a făcut pe cale administrativă, iar nu legislativă.

Astfel, autorul scrierii de faţă, cu respectul ce-1 are pentru realităţile date şi cu recunoaşterea dreptului majo­rităţilor de a fi cum sunt, a renunţat la orice gînd de legife­rare în materie de şcoli şi aşteaptă aici progresul de la îndrep­tarea metodelor şi personalului profesional, fără nici o pri­vire la vicisitudinile parlamentare."

Cu melancolia de a nu fi putut obţine nimic pe cale de legiferare, el se retrase de o parte fără mîhnire, ci cu acea nepăsare, pe care a arătat-o totdeauna faţă de situaţiile politice. Nu va mai fi niciodată ministru de Instrucţie Pu­blică.

Lipsa lui din minister şi aproape de orice activitate poli­tică de prim-plan în cursul acestor patru ani ai guvernului Lascar Catargi — P. Carp (18 decemvrie 1891'—3 octomvrie 1895) ne dispensează de a intra în amănuntul activităţ i i lui de guvernămînt, cum o face el însuşi în forma lui sobră, în paginile introductive ale volumului al IV-lea de Discursuri parlamentare.

450

in t impul legislaturii, Maiorescu se mulţumi numai cu rolul onorific de raportor al răspunsului la Mesagiu, rostind în tot patru anodine discursuri, cîte unul pe sesiune, în plină vigoare, la 50 de ani, cînd aiurea carierele politice abia încep, şi nu din adversităţile vieţii de opoziţie, ci la putere, cînd nimic nu i s-ar fi putut refuza. Nu există la noi un mai mare exemplu de abnegaţie sau mai degrabă de lipsă de ambiţie şi pasiune politică1.

Chiar şi aceste patru discursuri ale marelui orator sunt fără vreun deosebit interes politic: generalităţi de discursuri de raportor al adresei şi mici polemici cu „preopinenţi", cu restaurări de adevăruri istorice asupra luptelor din trecut şi a calomniilor de cosmopolitism cu care Păucescu încercase să-1 înfiereze pe Carp.. .2

O singură ati tudine mai răspicată o găsim doar în discur­sul din şedinţa Camerei de la 11 decemvrie 1893 privitoare la acţiunea lui D.A. Sturdza în chestia Transilvaniei. El ceruse anume în Senat ca guvernul să facă un demers oficial la Budapesta pentru a-şi oferi serviciul de intermediar între guvernul maghiar şi românii din Transilvania. Guver­nul, ca şi Maiorescu, respinse o astfel de intervenţie, după ce o respinseseră chiar ardelenii prin Gazeta Transilvaniei. Maio­rescu susţinu că nu trebuie să ne amestecăm, introducând printre fraţii de dincolo certurile partidelor noastre din regat. Se ştie însă cu ce violenţă avea să agite D.A. Sturdza chestia naţională şi la ce scuze avea să fie silit la venirea lui la putere, în urma demisiei guvernului Lascar Catargi, provocată prin cererea insistentă şi ameninţătoare chiar a junimiştilor din guvern în ziua de 3 octomvrie 1895.

1 Iată ce spune el în şedinţa Camerei de la 3 dec. 1894: „Dacă eu, omul cel mai puţin pasionat în politică şi — dacă îmi daţi voie s-o spui — lipsit de orice ambiţie ministerială, eu care nu mă amestec în certele personale şi nu stau nimănui în drum, care nu am nici o în­semnătate politică şi nici măcar nu citesc gazetele noastre, afară de una pentru ultimele informaţii etc., etc." (Discursuri parlamentare, IV, p. 643). 2 Gr. Păucescu se răzbuna pentru că P. Carp ceruse înlăturarea lui de la Ministerul Domeniilor în guvernul remaniat al generalului G. Manu din 16 noiemvrie 1890.

30*

XV

1. în lături! (1886). Executarea lui Aron Densusianu. 2. Eseistica: Despre progresul adevărului (1883). 3. Din experienţa (1886). 4. Oratori, retori şi limbuţi (1902).

5. Istoria contemporană a României (1866—1900).

1. Vehementelor critice ale lui Aron Densusianu, din Fede-raţiunea, 1868, Maiorescu nu le răspunsese în nici un fel şi nici nu trebuia să le răspundă; cu reaua credinţă şi cu porni­rea se poate discuta mai puţin decît cu nepriceperea. A aştep­ta t însă aproape douăzeci de ani pentru a-1 decapita în acel definitiv şi magistral articol din 1886 int i tulat : In lături! scris cu prilejul apariţiei cărţii lui: Istoria limbii şi literaturii române (Iaşi, 1885) ; nu era vorba de a argumenta asupra unui text, ci de a distruge un om în însăşi esenţa capacităţii şi gus­tului său literar: nu era vorba de a obţine un succes parţial pe un amănunt, şi de a scoate din lupta literară, fără contro­versă, un adversar. Ceea ce a şi izbutit.

Bătrîn frumos, alb ca un moş de zăpadă, distant, rezervat, de o severitate cunoscută, amestecată poate şi cu un sentiment de răutate, de amărăciune personală, impersonal, de altfej, adică absent faţă de noi, fostul nostru profesor de limba latină ar fi trebuit să ne impună prin multe însuşiri, mai ales prin aceea de a nu ne întreţine dincolo de domeniul ablativului ab­solut şi al acuzativului cu infinitiv. Nune impunea totuşi. îl ştiam autor de epopei (Negriada), necitite, şi de Bore oţelite imposibile; îl ştiam admirator al lui .Andrei Mureşianu şi de­făimător al luiEminescu în nişte studii, pe care de pe atunci le consideram ca inadmisibile, îl ştiam poet înăcrit şi, mai presus, citisem articolul (In lături!) al lui Maiorescu, cu fan­fare de marş funebru. în plăpînda noastră conştiinţă, omul era mort. în zadar îşi exercita severitatea asupra noastră ve-

452

nerabilul bătrîn, de altminteri de o viaţă exemplară, ne părea un strigoi scăpat dintr-o criptă.

Un critic mai puţin dibaci l-ar fi atacat în propria-i pro­ducţie poetică, în Negriada sau în propria-i lirică1. Atacul ar fi fost însă inoperant; distrugerea poetului Densusianu nu dovedea nimic în privinţa criticului Densusianu, singurul în discuţie. Maiorescu nici nu pomeneşte de activitatea lui poetică, ci-şi limitează obiectul polemicii la lipsa de discer-nămînt c r i t i c—lucru cu atît mai greu, cu cît dovada în această materie e mai anevoioasă. Ca în toate polemicile, Maiorescu evită, aşadar, controversa posibilă şi nu-şi pro­pune decît să producă evidenţa pe o arie strimtă, dar defi­nitivă, în materie de gust, opiniile sunt însă foarte variate; exemplele trebuie să fie probante pentru unanimitatea citi­torilor. Din sentimentul tactic al alegerii terenului de luptă, Maiorescu se mărgineşte la întrebarea: ce-i place lui Aron Densusianu şi ce nu-i place în poezia română?

Nu-i place Vasile Alecsandri. Ar fi putut spune Eminescu, faţă de care se arătase şi mai opac, dar în 1886 Eminescu era încă un punct de controversă în opinia publică, cu admiratori fanatici, dar şi cu detractori, pe cînd Alecsandri intrase pe deplin în „regalitatea" iui l i terară; viitorul avea să-şi revi­zuiască preferinţele: pe realitatea situaţiei în 1886 trebuie însă să-şi construiască polemica. Se mulţumi deci să citeze cîteva opinii ale adversarului său asupra lui Alecsandri: „Poetul nu s-a ocupat în lirică cu un anume gen, nu s-a spe­cializat, ci s-a legat mai vîrtos de tot felul de ocaziuni ex­terne, care, oricît le-ar nimeri poetul pentru moment, fiind ele trecătoare, slăbeşte şi interesul şi se răceşte şi sentimen­tul sau dispoziţia specială ce domina odată, şi, prin urmare, slăbeşte şi şterge şi valoarea poeziilor..." Iată tonul orientării lui estetice: îi preferă pe Cîrlova, pe Bolintineanu, pe Andrei Mureşianu...

Pe Alecsandri, Maiorescu nu-1 apără pentru că-1 apăra uma­nitatea conştiinţei publice; el atacă însă pe Mureşianu, pe care faima lui Deşteaptă-te române, şi totala necunoaştere a celeilalte opere îl ţinea într-o situaţie oarecum prielnică. Densusianu, de pildă, scria depre el: „Nime în oda naţională

1 Împotriva Negriadei, „epopee naţională, partea II, cu ultimele 6 cînturi, Buc, 1884" făcuse totuşi un raport negativ la Academie [Analele Academiei Române, seria II, Tom. VII, 1884 — 85, p. 186).

453

n-a atins înălţimea lui A. Mureşianu... Ei (Mureşianu şi ßolintineanu) refuză întreg spiritul, aprofundează şi cris­talizează sentimentul şi aspiraţiile întregului popor român, fără deosebire de provincie.

Singuri aceşti doi poeţi se înalţă la ceea ce este misiunea adevăratei poezii, la universalitatea sentimentului, ideilor, aspiraţiilor unui popor.

Limba lui este curată românească, ferită de cuvinte vul­gare sau de forme şi de sunete neestetice şi de neologisme, afară de vreo cîteva latinisme.

A. Mureşianu nu este numai un poet, el este un om in­spirat de divinitate, este profet pătrunzător de cele viitoare" etc. Ia tă , aşadar, idealul lui literar, criticul e lăsat la o parte, rămînea de deşurubat idolul. Dacă Mureşianu se prăbuşeşte, se prăbuşeşte şi Densusianu, şi judecata lui lite­rară, în orice altă chestiune, nu mai are nici o valoare. Ţinta atacului lui Maiorescu se fixează acum la Mureşianu: şase pagini compacte de citate, fără nici un alt comentar, în felul acestora:

Un monstru mă înteţeşte Pînă şi noaptea prin vis, Viul jude prea fireşte Ce-mi zace-n suflet închis.

(Vinovatul)

Aceasta e ziua în care românul, Pătruns de chemarea spiritului său, îşi scutură jugul, impus de păgînul Ce n-are nici lege, nici chiar Dumnezeu! etc.

(ÎS mai 1848)

Se teme matelotul d-a mării vijelie, Gînd barca-i se aruncă de valuri ne-ncetat, Ma tot sperează-n sine şi că-n scurt va să revie Bilanţul, ce pierise, minutul de scăpat, j

(Un suspin)

Georgie-i patronul, cu suliţa călare, Omoară pe balaur, înfrînge pe păgîn:

454

Géorgie — clientu-i pe cap cunună are Din mînile Minervei, de flori din al ei sîn etc.

(Domnului Stăptnitor Géorgie D. Bibescu, 1842J

Ma, nu ; tu şi soiul vostru să rămîi afurisit, A t răi ca Gain în lume, rătăcind sub largul soare, Făr-să aibă omul voie, ca 1-acel nefericit, Mîna la el a-şi întinde, cu prepus ca să-1 omoare etc.

(Răsunet)

Ah! căci nu sunt eu albină, Să-mi vîr acul veninos în viclenoasa ta splină, Atunci aş muri voios !

(O mustrare)

Şi apoi, după ce citează prefaţa catastrofală din 1862 a lui Andrei Mureşianu, Maiorescu încheie: „Acest «conce-pist guverniale», care, pe lîngă «salariul defipt», mai avea «o remuneraţiune anuale pentru oficiul de transla-tură» şi care astfel a putut «lucra mai mult în resorţiul poeziei»—acesta e autorul român pe care d-1 Densusianu îl pune cu mult deasupra lui Alecsandri şi despre care zice că are gustul estetic în limbă, că a rămas neimitat în odă, că a servit ca organ al unui ce superior, că a fost nu numai un poet, ci şi un om inspirat de divinitate, că limba lui este curată românească, ferită de cuvintele vulgare şi cît se poate de corectă din punct de vedere gramatical şi sintactic, pe cînd Alecsandri comite «enorme greşeli gramaticale şi sintactice şi are limba împestri ţată, cuvinte străine şi ordinare»."

Atît , şi nici nu mai era nevoie de altceva: un om s-a pră­buşit în groapă; nu-i rămâne decît să devină strigoi1.

1 Şi, în adevăr, cum la noi nu există constrângere în faţa eviden­ţei, Aron Densusianu deveni strigoi. în volumul de Cercetări literare, laşi, 1887, după ce-şi republica Critica, unei critice din Federaţiunea de la 1868, răspunse execuţiei lui T. Maiorescu printr-un articol inti­tulat Glorii de afiş (Scrisoarea XVI), p . 131— 479, în care reproduse toate vechile acuzaţii împotriva criticului pe chestiunea „plagiatului" lui Vischer sau pe chestia „plagiatelor" din Mill descoperite de Zotu, pe contradicţia arătată faţă de Bărnuţ sau pe duplicitatea faţă de

455

2. Nu este antologie în care să nu se reproducă în între­gime eseul: Despre progresul adevărului în judecarea lucrurilor literare — publicat mai întîi în Almanahul societăţii aca­demice „România jună" din Viena, 1883. Şi prin evidenţa de loc comună a subiectului, şi prin stilizarea literară şi armonică, şi prin proporţia compoziţiei, opusculul e un model eseistic, în care cititorul e bucuros să afle ceea ce ştia — redat însă într-o formă distinsă şi superioară, ră-mînînd cu impresia de a fi participat la elaboraţia unei mici teorii filozofice.

Iată subiectul: prin elementul revoluţionar pe care îl cuprinde orice noutate, operele de artă de un caracter mai

V, Alecsandri. La Critica unei critice adaose chiar un post-scriptum, în care, după ce constată că timpul îi dăduse dreptate (!), se întreba ce fel de literatură făcuseră în vremea aceasta „domnii de la Convor­biri literare", şi încheia cu această diatribă îndreptată global împo­triva literaturii noi şi în particular a poeziei lui Eminescu, pe care o reproducem ca un exemplu memorabil:

„încît pentru domnia-lor cavalerii, ei, în poemele lor, sunt sătui de lume, desmădulaţi de osteneală, sărbeziţi şi smochiniţi, încît privesc la iubitele lor «cu un rece ochi de mort ». Nici urmă de iubire verde, sănătoasă, viguroasă, care să te înalţe în o lume, nude fiinţe moar­te, împietrite, în care vii sunt numai ghiarele, viclenia şi dezgustul, ci, din contra, în o lume plină de viaţă, unde învie chiar şi lucrurile moarte, unde fiecare trăieşte zece vieţi deodată, atîta putere, atîta plăcere, bucurie şi vigurozitate simte în sine chiar şi în momente grele de dezamăgire; unde omul simte în sine o uriaşă putere de viaţă , iar nu o lîncezeală morţie, care încîteva momente desmădulă tot" etc., etc.

„...Ga variaţiune de boală, cînd versuitorilor li se urăşte în pufu­rile amorului, apucă cîmpii prin «nimicnicia lumii», voind să arate, că nu numai ei, dar şi lumea, toate sunt un mare nimic, predicînd pesi­mismul, evangheliile desperaţiunii enervate, a unei vieţi fără trudă, a unui suflet în care nu este alt foc, altă căldură, decît acea a putre­gaiului în întunerecul nopţii. Frumoasă încurajare pentru un popor care a luptat şi are încă atît să lupte pentru viaţa sa, pentru idealurile sale" etc.

...„Dacă însă ei au exclus subiectele istorice, sentimentele şi aspi-raţiunile naţionale din poezie, fără de care poezia narativă, epopeia, balada s.a., precum şi drama sunt cu neputinţă, puteau cel puţin să-şi concentreze activitatea pe terenul poeziei didactice, şi ne-ar fi făcut mari servicii dacă ne-ar fi dat ceva ce să samene cel puţin cu căţelul, cu pisica, cu Operele şi zilele lui Hesiod, cu Herum Natura a lui Lucre-ţiu, Arta poetică a lui Horaţiu ori Boileau, ori măcar o poemă comică ca Ţiganiada lui Deleanu, ori, mai aproape de cosmopolitismul dum-nealorsale, o Evreiadă; puteau să facă aşa ceva fără nici un pericol de «egoism sau barbarie naţională », fiindcă ţiganii şi evreii pare-mi-se n-au naţionalitate."

456

personal, adevărurile ştiinţifice, îşi fac anevoie drum in conştiinţa publică. Exemple se găsesc în toate domeniile civilizaţiei, în literatură, ca şi în ştiinţă, şi, dacă Maiorescu citează rezistenţa trezită de teoria gravitaţiei a lui Newton, şi drumul obscur şi lent pe care a trebuit să meargă pînă a fi recunoscută de toţi , s-ar putea cita astăzi şi mai pregnant rezistenţa trezită de teoria microbiană a lui Pasteur în sînul chiar al Academiei de medicină. Şi în artele plastice se în-tîmplă la fel : statuiei lui Balzac a lui Rodin i-a trebuit aproa­pe o jumătate de veac pentru a i se îngădui să apară pe una din pieţele Parisului. Orice noutate, operă de ar tă sau des­coperire ştiinţifică, trezeşte rezistenţa pasivă a inerţiei. Există, negreşit, şi oameni în stare să o înţeleagă; dar ei sunt absorbiţi în preocupările specialităţii lor; nu află la t imp, şi „adevărata piedică în progresul adevărului nu e ignoranţa, ci ignorarea" — adică nu e rezistenţa din igno­ranţă a celor mulţi , ci ignorarea celor aleşi.

Cu cît rezistenţa provocată de inerţie şi ignoranţă e mai puternică şi se organizează mai activ, cu atît progresul ade­vărului e pe calea cea mai bună. Duşmanii sunt aliaţi i cei mai folositori ai talentului; prin larma lor înverşunată, opinia celor îndreptăţiţi se deşteaptă. Şi cum sunt singurii ce pot emite o judecată de valoare cu sorţi de a impune opi­niei publice, ei deschid drumul biruinţei şi apoi al consa­crării. Fedra lui Racine îşi ia locul uzurpat de Fedra lui Pradon, Don Juanul lui Mozart intră în repertoriul interna­ţional şi s-ar putea spune tot aşa şi de Carmen al lui Bizet, de Tannhăuserul lui Wagner etc.

Iată „progresul adevărului". Loc comun t ipic, afirmaţie evidentă pe măsura oricărui observator. Eseul atî t de vulga­rizator şi de clarificator al lui Maiorescu îşi meri tă, totuşi, destinul antologic. El nu e „filozofic", deşi pare; e o bucată literară scrisă cu virtuozitate. Arta lui Maiorescu, ca şi cea a lui Eminescu, se află la 1883 în plină matur i ta te ; pe o idee familiară ea putea broda un vestmînt artistic atî t de suplu şi de graţios, iar uneori atî t de solemn, încît locul comun se ridică la o demnitate de expresie şi la o aparenţă de cugetare ce impune; arta e transfigurarea unei materii obşteşti.

Schematică, limpede şi cam rece, arta lui Maiorescu prinde aici un r i tm, o rotunjime de volută, o armonie în

457

căderea periodului cu totul neobişnuită, menţinîndu-şi rezonanţa de plin a stilului maiorescian. Iată, de pildă, descrierea reculegerii scriitorului după prima lui înfrîngere, pentru a-şi desăvîrşi opera în linişte:

„Nu cu pînzele desfăşurate îi pluteşte vasul spre marea senină, ci pe o luntre de scăpare reintră dinaintea furtunii în vechiul port al meditaţiilor singuratice. Aici însă se re­găseşte pe sine, şi durerea dă acum sufletului său ultima con-sacraţie şi o adîncime pînă atunci necunoscută. Din ea tre­buie să adune puteri nouă şi un sprijin întru îndeplinirea me­nirii sale. Cu îndoită concentrare îşi reîncepe lucrarea, şi resig-naţia, ce de acum înainte apare fără voie în toate manifestaţiile sale, le dă un farmec surprinzător. în curînd, felurite alte idei vin în ajutorul concepţiei primitive, dar numai năvă­lesc acum ca ploaia zgomotoasă de vară, ci se aşează lin ca fulgii de zăpadă peste lucrarea sa, o acopăr, o ocrotesc şi îi dau o nouă înrodire. A venit iarna vieţii sale sufleteşti, t imp de amorţire în aparenţă, dar în realitate t imp de ne­obosită pregătire pentru renaşterea primăverii ."

Tonul susţinut, fraza „numeroasă" şi cadenţată, analiza psihologică şi învelişul ei poetic dau micului eseu o factură de lucru sfîrşit. Asta e arta.

3. Alături de Progresul adevărului sau alternativ şi Din experienţă, publicat în acelaşi Almanah al Societăţii Aca­demice „România jună" din Viena (1888), constituie modelul preferat al cărţilor de lectură. Eseu de aceeaşi factură de filozofie populară şi de esenţă literară, cu aceleaşi calităţi de expunere şi de plenitudine stilistică. Subiectul e unul diu locurile comune filozofice maioresciene: t ra ta t pe larg în Logică şi incidental în multe articole şi conferinţe, el se raportă la limitarea cîmpului de viziune a conştiinţei omeneşti. Peste pragul (faimosul prag al Logicei) nu trece în conştiinţa actuală decît un număr foarte restrîns de idei, una, două, cel mult şapte; cu toate că sufletul omului e compus dintr-un număr imens de cugetări, simţiri, emoţii, din peştera amintirii , ele nu vin decît pe rînd la lumina conştiinţei. De aici, neputinţa de a cunoaşte oamenii după o singură întîlnire sau conversaţie; trebuie să-i vedem des şi să avem cu ei nenumărate convorbiri; trebuie să-i studiem în diverse situaţii. Numai aşa îi putem cunoaşte; numai aşa putem

458

scăpa de deziluzii ; numai aşa nu pornim la afaceri cu oameni ce nu merită încrederea; şi nu facem căsnicii nefericite, fără o cunoaştere suficientă sau, „numai aşa noi ne legăm soarta sub o formă esenţial permanentă pe temeiul unor situaţii sufleteşti trecătoare". într-un cuvînt, dezvoltarea unui loc comun prezent în diverse înţelepciuni populare. Nu e nevoie totuşi să ştim părerile cuiva despre orice pentru a-1 cunoaşte; e de ajuns să-i descifrăm înclinările, direcţiile, aptitudinile, gusturile relativ uşor de surprins, pentru a-i bănui reacţiunile; nu-i nevoie să-i experimentăm limitele cunoştinţelor lui, ci numai caracterul, singurul care inte­resează în raporturile dintre oameni. Nu trebuie, deci, să-1 foiletăm ca pe o enciclopedie, ci să-1 surprindem în diferite împrejurări şi poziţii. Nu trebuie să-1 vedem, de pildă, numai în raporturile lui cu egalii şi cu superiorii, ci şi cu inferiorii ; resemnaţi şi discreţi în adversitate, pe unii norocul ii umflă şi-iface insuportabili; optimişti şi egali în prospe­ri tate, alţii devin amari şi invidioşi în adversitate. Situa­ţ i i , de altfel, destul de limitate şi, în orice caz, fără legătură cu pragul conştiinţei, peste care nu trec decît cel mult şapte idei deodată ; a cunoaşte un om nu înseamnă a-i inventaria numărul noţiunilor în toate domeniile, ci a-i experimenta reacţiunile în diverse împrejurări, pe baza cărora putem spera o oarecare stabilitate de raporturi — speranţă zădărnicită prin dezechilibrul produs de preponderenţa elementului afectiv ce-i împinge pe unii în direcţii arbitrare. Din lipsa lor de unitate de reacţiune, „experienţa" serveşte doar în a ne îndemna să-i ocolim în raporturile zilnice. Nici impor­tanţa acestui eseu nu vine de la originalitatea, ci de la va­loarea lui literară. Maturitatea expresiei din Progresul e chiar sporită acum (1888); din domeniul poeziei, lunecă în domeniul expresiei aforistice cu un sunet mai grav.

„Tinereţea e totdeauna o enigmă, vîrsta matură e dezle­garea enigmei, scrie el, de pildă într-un loc. Şi acest fapt nu e decît o urmare a acelei condiţii primordiale a sufletu­lui omenesc, după care viaţa lui este legată de forma suc­cesivă a t impului şi nu se poate deschide simultan ca spa­ţ iu l ; omul este istoric, şi nu poate fi s tat ist ic; formula lui este o formulă de mişcare, şi nu de echilibru stabil."

Densitate în expresia locului comun comparabilă cu cea a lui Maurice Meterlinck în eseurile lui filozofice. Sau,

459

pentru a sfîrşi, iată cum e exprimată necesitatea unui fir comun, care să lege cunoştinţele noastre:

„Nu cite idei felurite ai adunat în memoria t a este lucrul cel mai important, ci importantă este legătura între idei, afirmă aiurea. Tu poţi şti multe în multele momente ale vieţii: dacă nu-ţi aduci aminte de ceea ce-ţi trebuie într-un ase nenea moment şi dacă această aducere-aminte nu trage după sine in şir regulat tot ce se află în tine pentru susţine­rea, amplificarea şi ilustrarea obiectului în discuţie, degeaba îţi sunt toate cunoştinţele rămase în partea ascunsă a sufle­tului . Cunoştinţele tale trebuie să aibă o toartă, de care să le prinzi, trebuie să ai lanţul cu care să le aduci în mişcare regulată din întunericul memoriei la lumina îngustă a conştiinţei actuale.

O mie de boabe stau împrăştiate în diferite locuri, tu îţi pierzi vremea ca să le cauţi una cîte una; dar dacă au fost prinse de un fir comun, cu o singură apucare a miinii stăpineşti totalitatea şiragului."

„Singura apucare" a mîinii scriitorului dă o rară valoare literară „boabelor" împrăştiate ale locurilor comune.

4. Beţia de cuvinte (1873) şi Răspunsurile „Revistei con­timporane11 (1873) ale primei faze a criticei lui Maiorescu şi-au continuat linia în Oratori, retori şi limbuţi (1902). L-am văzut adese în tinereţe pe ciudatul octogenar, care era acum N. Ionescu, prin prisma admirabilei caracterizări a lui Maiorescu. Un moşneag dintr-o bucată, ca o hermă antică, îmbrăcat în şiacuri de rînd, ponosite, cu un stog de fîn alb căzut peste ochii acoperiţi de geamuri groase, stânjenit în mişcări fruste, izolat, tăcut , mut, el care fusese „sirena cu-vîntului", cu o înfăţişare de scorbură fulgerată şi arsă. Sala Parlamentului şi a întrunirilor publice răsunase jumătate de veac de glasul judecat de contemporani ca cel mai armo­nios din cîte se auzise vreodată. Fără titluri universitare, fără lucrări t ipări te , afară de cîteva broşuri ocazionale, el străbătuse Universitatea, Academia, Camerele, ajunsese ministru de Externe în preajma războiului, mulţumită modulaţiilor sonore ale glasului său, dominase Constituanta de la 1866, întemeiase un fel de partid la Iaşi, Fracţiunea liberă şi independentă, întreţinînd o agitaţie antidinastică sub fel de fel de forme, pină la refuzul Domeniului Coroanei,

460

naţionalistă, xenofobă, luptînd pe baricada tuturor interpelă­rilor şi a unei opoziţii sistematice, victimă a talentului său oratoric, ce nu se simţea bine decît într-un climat de frondă, încă din 1862 întîlnise in cale pe un tînăr de douăzeci şi doi de ani de altă formaţie intelectuală şi de altă disciplină ; şi de la 1864, de la cunoscutul proces înscenat, cei doi oameni aveau să se măsoare, în toate intrigile şcolare locale, în şe­dinţele Academiei şi, mai ales, t imp de cîteva decenii, de la tribuna Camerei, unde, în orice împrejurare, erau potrivnici; poziţia unuia atrăgea replica celuilalt; se luptau nu numai doi adversari, ci două mental i tă ţ i , două discipline intelec­tuale, două talente deosebite, logica strînsă, incisivă, cu retorica sonoră, fără orientare, slobodă în voia întâmplării sau a impresionabilităţii. Cînd îl vedeam, prin 1902, „frac­ţiunea liberă şi independentă" dispăruse demul t , acţiunea sa parlamentară încetase, marele lui glas se stinsese; rămă­sese un moşneag singuratic, ursuz; mort din viaţă, nu trăia decît prin portretul adversarului său, şi numai astfel va trăi şi de acum înainte. Răzbunare a talentului literar asupra gloriilor efemere ale oratoriei şi agitaţiei politice ! O jumătate de veac de succes oratoric s-ar fi scuturat fără răsunet în neant, dacă Maiorescu nu i-ar fi fixat amintirea în cîteva pagini de mare artă portretistică.

Artă, de altfel, sobră; în afara de cîteva indicaţii asupra personagiului şi de aprecieri asupra oratoriei lui, ni se dă numai analiza unui singur discurs al „sirenei cuvîntului", cu o pregnanţă în izolarea amănuntului şi cu o evidenţă în concluzie, încît întreaga clădire a unei cariere publice se prăbuşeşte în faţa reducerii schematice numai a unuia dintre discursuri.

Proiecţia unei raze, prin care apare pe placă realitatea nudă a scheletului. Exemplul e atît de bine ales, încît nu-1 mai putem arunca pe seama întîmplării, ci ne sileşte la o con­cluzie generală. Nu e atacată valabilitatea unor argumente variabile de la discurs la discurs, ci însuşi elementul gene­rator, adică incoerenţa structurală, incapabilă de a se conduce în mijlocul incidentelor improvizaţiei şi ale între­ruperilor în direcţii opuse. Modelul luat este discursul rostit în şedinţa Camerei revizioniste de la 5 mai 1884, relativ la fixarea numărului deputaţilor, a cărui logică ar fi asta:

461

„Numărul deputaţilor în raport cu al alegătorilor e o credinţă populară, însă maxima vox populi nemaifiind adevărată, de vreme ce poporul nu se exprimă cu maiesta­tea lui Dumnezeu, trebuie să ne proporţionăm după alegători"

Sau: „Eu nu sunt materialist, eu admit importanţa judeţelor

sub raportul suvenirilor patriotice, prin urmare, nu voi cere să daţi Moldovei un număr de deputaţi după importanţa ei patriotică".

După ce insistase asupra „suvenirilor patriotice", cerea brusc ca bază „interesele economice, pentru că numai inte­resele economice etc., etc." Cînd s-ar fi crezut că se fixează la criteriul intereselor economice, încheia:

„Aş putea să vă propun (baze economice), dar nu o fac, pentru că nu voi sa aduc aici teoriile filozofilor moderni, precum a făcut-o onor raportor".

Cînd unul dintre deputaţi îl întrerupse propunînd acor­darea dreptului de vot şi la femei, el prinse ideea din aer şi o dezvoltă în acest neînchipuit galimatias:

„Eu, departe de a blama, arăt că trebuie să proteguim pe votanţi , pentru că ei nu sunt singuri ; pe lîngă dînşii, sunt şi expresiunile altor fiinţe, poate mai multe, afară de cercul electoral, şi trebuie să ne gîndim la inteligenţa aceea care este pe din afară, trebuie să ne uităm la mulţimea cealaltă a populaţiei, trebuie să ne uităm la partea cealaltă, pe care o reprezintă mamele române, totdeauna tinere la cugetare, căci mamele române au totdeauna aceeaşi iubire şi aceeaşi iuţeală de cugetare".

Cu alte cuvinte: deoarece mamele sunt tinere la cugetare, trebuie sa protejăm pe vo tan ţ i !

Prin reducerea la schematismul ei logic, o astfel de in­coerenţă sonoră nu se putea decît prăbuşi. Din tot N. Ionescu nu va rămîne decît pagina aceasta de analiză, încheiată de adversarul său, în declinul unei vieţi mohorîte de octogenar, lipsit de singura lui armă cu care fermecase atîtea generaţii de ascultători: armonia glasului de „sirenă".

Prin pregnanţă, analiza aceasta domină întregul studiu. Eseul e, în felul tuturor eseurilor lui Maiorescu, fragmentar şi cu un aer incidental, ocupîndu-se întâmplător de unii şi omiţindu-i pe alţii mult mai caracteristici. Partea strict negativă a analizei cîtorva oratori din generaţia de la 1866—

462

1884 e negreşit mai izbutită: oratoria găunoasă a epocei era mai uşor de dovedit. Evocarea lui Giorgio Brătianu, a omului care, desfăşurîndu-şi batista roşie, se lăsa legănat în perioade interminabile: „Istoria umanităţi i nu e decît o lungă procesiune de umbre, care trec între ziuă şi noapte, pentru a cădea toate succesivamente în acel abis obscur, vag, insondabil, care se numeşte noian, singura atmosferă a universului"; sau evocarea agitatului, rosului de ambiţii , veşnic opozantului şi antidinasticului (pînă la obţinerea unui portofoliu ministerial de 15 zile), a austerului N. Plarem-berg, cu neisprăvitele citaţii din fe! de fel de autori şi cu oratoria împestriţată de neologisme inadmisibile, procla-mînd că „va rămînea, chiar şi cînd { = quand même), omul adevărului, al l ibertăţii şi al justiţiei", este minunată.

Izbutită, fără să mai fie atî t de strălucită, e zugrăvirea categoriei limbuţilor (Iancu Brătescu, V.T. Cancicov, Aurel Eliescu); deşi nu se raportă la mari figuri parlamentare, ci la modeste debuturi, din noua emisiune politică, elemen­tul grotescului e atî t de abundent, încît ne interesează prin el.

Critica e mai uşoară decît lauda; o simţim cînd e vorba de generaţia tînără de oratori ridicată o dată cu Constituanta de la 1884: Take Ionescu,Al. Marghiloman, Const. Dissescu, Const. Arion şi Al. Djuvara. Dacă eseul ar fi fost unitar, şi nu fragmentar, am fi avut o caracterizare a oratoriei lor; din motive neconvingătoare, scriitorul se opreşte numai la Al. Djuvara, pentru a-şi retracta unele laude din 1887 aduse unui discurs al acestuia, ţinut într-o epocă pe cînd oratorul putea constitui încă o speranţă junimistă1 .

E o mare pierdere pentru literatura noastră lipsa de continuitate în activitatea literară a lui Maiorescu, lipsa de ambiţie de a ne da ceva complet; nimeni n-ar fi fost mai

1 Lauda din 1887 se referea, cum se şi cuvenea, numai la forma discursului şi se sprijinea pe o serie de imagini şi formule reuşite, fără să fie chiar prea convingătoare. încurcat de elogiile aduse atunci, Maiorescu reluă după 15 ani cazul lui Al. Djuvara, analizîndu-i un dis­curs, pentru a ajunge la concluzia că, dacă în 1887 era un orator ascul­tat, acum nu mai era decît tolerat prin evoluarea gustului public şi ridi­carea nivelului cultural al ţării. Argumentaţia e neconvingătoare. Lui Al. Djuvara însuşi Maiorescu îi relevase talentul în 1887, şi nu un auditor neformat. Critica ce i-o aduce apoi conţinutului discursului analizat nu dovedeşte nici ea nimic în privinţa talentului ; pe cînd lauda discursului din 1887 se referea la formă, imagini, formule, critica dis-

463

capabil decît dînsul de a scrie o istorie a oratoriei noastre, din care n-ar fi lipsit niciMihail Kogălniceanu, nici P. Carp, nici G. Costaforu, nici V. Boerescu, nici Vasile Conta, nici chiar G. Vernescu, nici Al. Lahovari, nici pleiada nous a tinerilor oratori ca Take Ionescu, Al. Marghiloman, Barbu Delavrancea. O scrisoare a lui către Negruzzi asupra con­gresului junimist de la 1902 ne caracterizează at î t de defi­nit iv în puţine cuvinte pe fiecare din oratori şi eseul acesta are păr ţ i atî t de strălucite, mai ales în nota grotescă, încît cu siguranţă că am fi avut şi noi un Brutus.

5. Cei patruzeci şi cinci de ani de activitate politică lovită de sterilitate reformatoare n-au rămas cu totul nefo­lositori; ei au alimentat o experienţă ce nu s-a tradus în legi, a căror amintire ar fi dispărut de mult , ci într-o operă în care a judecat cu imparţial i tate, competenţă şi, mai ales, cu talent istoria noastră contemporană, într-o lucrare ce va dura în conştiinţa urmaşilor mai mult decît faptele, pe care devenirile istorice, atî t de catastrofice, atî t de nease­muit mai mari decît tot ce a fost în trecut, le-a şi îndepăr­tat din actuali tate. Pentru multe generaţii de acum înainte, istoria politică a ţăr i i noastre dintre 11 februarie 1866 şi februarie 1901 nu va fi probabil cunoscută din dezbaterile parlamentare ale Monitorului oficial, ci din introducerile Discursurilor parlamentare ale lui Maiorescu, adunate sub forma de volum cu ti t lul de Istoria contemporană a Româ-

cursului de la 29 noiemvrie 1901, îndreptat împotriva junimiştilor, se referă la conţinut, la unele afirmări controversate ale oratorului: el susţinuse, de pildă, că actul de obstrucţiune al opoziţiei conserva­toare împotriva guvernului Sturdza a fost „cel mai anarhic aet politic comis vreodată în ţara noastră". „Cum, exclamă Maiorescu: dar detro­narea lui Cuza, dar coaliţia de la Mazar-Paşa, dar... etc., etc.?" Şi în alte ţări s-a făcut obstrucţionism: urmează apoi pagini întregi cu exemple din Anglia, Germania etc., etc. Ca şi cele ridicate cu prilejul altor afirmaţii ale autorului — nici aceste argumente n-au nici o legă­tură cu talentul oratorului, singurul în discuţie. Parabola orbului şi a paraliticului, aplicată la fuziunea Cantacuzino-Carp, şi trecerea trenului liberal, care-1 ia cu dînsul pe paralitic (cartelul lui Carp cu guvernul) — dovedeşte, dimpotrivă, prin plasticitatea ei, că talentul de expresie al oratorului nu slăbise nici în 1891, cum susţinea Maio­rescu pe baza criticii unor fapte şi a unei atitudini politice.

464

Tiiei (1866—1900)1. Arta se răzbună ; peste tumultul pasional al oamenilor, care săptămâni, luni şi ani au discutat într-o larmă de ură şi răzbunare darea în judecată a guvernului Lascar Gatargi sau a guvernului I.C. Brătianu [...] dovadă că experienţele istorice servesc la puţin —, peste această larmă de ambiţi i şi de intrigi, omul, structural imparţial , şi-a aruncat ochiul rece, încă destul de obiectiv pentru a înregistra toate gesturile eroilor şi paiaţelor politice şi a le aşterne pe hîrtie, nu chiar în momentul producerii lor, ci mai tîrziu, cu o impersonalitate sporită.

Cartea n-a fost, de altfel, concepută ca o istorie, aşa cum dorise de mult . Maturitatea îi redusese pretenţii le; n-a ieşit decît o juxtapunere de consideraţii disparate, integrate însă într-o unitate temperamentală şi de concepţie şi într-o deplinătate de expresie. Scrise în răstimpuri şi în chip fragmentar, simple indicaţii de atmosferă pentru înţelegerea discursurilor sale, introducerile se îmbină într-o frescă de istorie contemporană ; în astfel de lucrări îmbucătăţ i te , iden­t i tatea morală ţ ine locul uni tăţ i i de inspiraţie în continui­ta te de lucru.

Deşi n-a reuşit să fie un element esenţial al politicei româneşti, nici prin vigoarea de concepţie politică, dincolo de cadrul ideologiei, nici prin principiul pasional, care răs­coleşte şi se realizează, deşi a renunţat atî t de lesne la orice iniţiativă reformatoare, a ajuns istoricul unei politice ce i s-a refuzat; lipsa lui de temperament i-a dat tocmai impar­ţiali tatea ea care trebuie t ra ta tă materia vie şi controver­sată a istoriei contemporane.

Imparţiali tatea e, fireşte, relativă, ca orice imparţiali­tate omenească. Ideolog şi om de partid, nu i se putea pre­tinde să judece altfel decît cum gîndeşte. Istoricului unor fapte la care a participat nu trebuie să i se ceară decît ca, rămînind pe linia convingerilor lui ideologice, să aibă des­tulă luciditate pentru a recunoaşte şi greşelile săvîrşite în­tr-o linie politică acceptată ca bună şi mai ales destulă uitare de sine pentru a preţui şi faptele altora, din altă for­maţie politică. Pe lîngă meritul de a fi participat la eveni-

1 Socec, 1925. Titlul acesta n-a fost dat de T. Maiorescu şi nici nu răspunde conţinutului. Adevăratul titlu ar fi trebuit să fie: Contri­buţii la istoria politică contemporană a României. I se cuvenea lui Maio­rescu această proprietate verbală.

31 — Titu Maiorescu 465

meritele descrise, la Maiorescu se adaugă şi lipsa de pasiune partizană. Tonul lui sobru, cumpătat, rece, chiar cînd ascunde reziduul unor mici resentimente, sugerează şi mai mult impresia de obiectivitate, at î t de necesară, chiar cînd e iluzorie. Istoria lui e făcută, fireşte, în linia ideologiei juni­miste, şi nici nu putea fi altfel; faptele nu se înregistrează mecanic, ci trăiesc printr-un comentar; ajunge, ca să nu fie deformate. în cadrul acestor consideraţii, lipsa de pat imă politică 1-a făcut să stea deoparte de curentele pasionale ale epocei, conştiinţa propriei sale valori i-a îngăduit dreptatea cu adversarii, fără sentimentul unei scoborîri.

Operă de matur i ta te a unui om, a cărui matur i ta te s-a manifestat atî t de timpuriu aproape fără dibuiri şi deve­nir i — această Istorie participă din tot ce e mai caracteristic maiorescian. „Oare pîrăul de la munte ar fi aşa de limpede şi de voios dacă n-ar fi rece?" — se întreabă el într-un aforism. Limpiditatea se asociază în adevăr cu răceala: e calitatea esenţială a istoriei. Cu toată participarea la faptele poves­ti te, e evidentă detaşarea de dînsele, grija de a nu se lăsa cucerit şi de a se menţine într-o atitudine pur expozitivă; nu poţi umbla pe lîngă explozibile cu flacăra pasiunii po­litice. De o limpiditate clasică, de o înfăţişare schematică şi filigrană , redusă la simple linii, fără coloare şi pitoresc, fără amplificare şi redundanţă, fără patetic şi evocare, arta lui Maiorescu e o artă de reţinere, cu impresia dificultăţii învinse, şi nu a simplicităţii elementare. Sub claritatea ei, se simte adîncimea de fapte şi de experienţe, redusă voit la o aparenţă de linie, la un luciu de oglindă peste bogăţie.

Dacă, după vorba lui Voltaire, citată adese de dinsul, „le secret d'être ennuyeux, c'est de tout dire", el nu 1-a pose­da t ; schematică şi străvezie, arta lui nu dă impresia isto­virii obiectului de care se ocupă şi nu te izbeşte de un zid, după care ştii că nu mai e nimic; nu potoleşte setea, ci o stîmpără numai puţin, pentru a o lăsa să apară din nou; scriitorul spune numai cit crede că e esenţial; ştie însă mai mult . Ne-a dat, astfel, o istorie a faptelor, a luptelor parla­mentare, sumară, t iv sobru al unui comentar judicios în jurul clocotului pasiunilor în continuă agitaţie. E însăşi formula talentului clarificator; trebuie să o primim aşa cum e în elementul ei artistic.

466

Pe lingă t ivul evenimentelor istorice, scurte popasuri portretistice ale unor personalităţi mai însemnate sau mai caracteristice: al lui Lascar Catargi, Dumitru Ghica, G. Panii sau chiar al lui Ion Kalinderu, cu aceeaşi artă sobră, rezu­mativă, filigrană, reducînd omul la esenţial, procedînd prin comparaţie şi pendulînd lauda şi critica, pentru a pro­duce impresia imparţ ial i tăţ i i . Iată-1 pe Lascar Catargi1:

„Dintre fruntaşii conservatori de la 1866 j încoace, Mano-lache Kostake era mult mai cult ca educaţie, generalul Florescu mult mai distins ca apariţ ie, Petru Mavrogheni mult mai fin ca inteligenţă. Dar Lascar Catargi îi întrecea pe toţi , cu puterea sa de muncă, dovedită printr-o neobosită activitate, semănînd întru aceasta cu Ioan Brătianu şi cu d. Dimitrie Sturdza. La o aşa de importantă însuşire — importantă mai ales într-o societate nedeprinsă cu sîrgu-inţa —, Lascar Catargi adăuga o afabilitate totdeauna egală, simplă şi cumpătată, prin care se deosebia de spiri­tuala distracţie a lui Manolache Kostake, ca şi de eleganţa superficială a generalului Florescu şi de răceala dusă pînă la indiferenţă a lui Mavrogheni. Atrăgîndu-şi astfel simpa­tiile multor oameni, el ştia să le menţie, inspirînd încre­dere printr-o energie fără şovăire în acţiunile sale. Lipsit de talentul oratoriu, chiar de exprimarea corectă, el avea cel puţin destulă modestie pentru a nu vorbi decît foarte scurt şi destul tact pentru a nemeri exact punctul în dis­cuţie, deosebindu-se întru aceasta de divagaţiile lui Ion Brătianu şi de nesfirşitele admonestări, mai mult scolastice, decît politice, ale d-lui Dimitrie Sturdza. Sobru şi corect în viaţa sa privată, el purta o firească rezervă şi demnitate în toată apariţia publică, şi niciodată n-ar fi imitat pe Ion Brătianu în folosirea unei colecte «pentru încurajarea vir­tuţilor cetăţeneşti». Crescut, de altminteri , în tradiţ ia ră­masă de pe urma domniilor fanariote, el nu se credea legat prin declaraţiile sale politice şi nu ştia să-şi subordoneze totdeauna sentimentele şi resentimentele personale intere­selor obşteşti". Şi aşa mai departe, între merite şi scăderi, şi eroarea de a se fi lăsat t îr î t de ură politică în darea în judecată a lui Brătianu, pe care au împiedicat-o junimiştii , şi „în abnegaţia de sine şi destulă preţuire a valorii oame-

T. Maiorescu, Istoria..., p . 284.

31* 467

nilor pentru a se apropia iarăşi de junimişti , a primi cu încredere ideile lor şi a scrie cu ei împreună ult ima pagină însemnată în cartea vieţii sale". E drept că am fi înclinaţi să luăm aceste rînduri ca parţiale, dar cînd ne gîndim că ministerul lui Lascar Gatargi avea ca miniştr i pe: P . P . Carp, Al. Lahovari, Menelas Ghermani, Al. Marghiloman, Take Ionescu, Gen. Lahovari şi G. Olănescu, nu putem să nu ne întrebăm şi noi: cînd a avut ţara noastră un minister com­pus din personalităţi mai însemnate?

Iată un fragment din portretul închinat lui D. Ghica, lui Beizadea Mitică: „Grezîndu-se prin originea sa mai presus de obişnuitele partide, întrebuinţînd adeseori cuvin-telepompoase «Ţara mea», Beizadea Mitică trecea fără multă greutate dintr-un partid în altul şi a prezidat cu aceeaşi încredere în sine at î t adunări conservatoare, cît şi adunări liberale. Căci în aceste vicisitudini, el îşi păstra pururea ideea sa de căpetenie de a fi un sprijin al dinastiei. . . Ast­fel, coborîtorul unui Domn pămîntean a îndeplinit în viaţa sa publică cea mai înaltă misiune ce i-o îngăduiau însuşirile sale personale, şi «Beizadea Mitică», prin statornica urmă­rire a unei juste conceptiuni, a putut deveni o figură isto­rică."

Cele mai multe portrete sunt însă mai scurte, reduse la simpla enumerare laconică a variaţiunilor politice, fără cornentar, ale celui zugrăvit — pentru a încheia cu un cuvînt lapidar, adese un citat. Aşa, după afirmarea variaţiilor politice şi a lipsei de caracter a lui G. Panu, adaugă scurt: omnia pro pecunia; după zugrăvirea în cîteva linii a laturii comice prin vanitate şi susceptibilitate a lui Kalinderu: „Ion Kalinderu nu se poate caracteriza mai bine decît prin vorbele prezidentului Hénault, amicul lui Voltaire: «si Von ôtait à certaines gens leur ridicule, il ne leur resterait rein». Iar după descrierea hărniciei în lucruri mici a lui D.A. Sturdza: „maximus in minimis, minimus in maximis". Lespede peste o întreagă activitate. E arta acestor portrete sumare, flegmatice, ironice, reduse uneori la aplicarea unui simplu epitet caracteristic.

XVI

1. Poeţi si critici (1836): sfîrşitul „criticei generale". 2. Caracterele criticei „generale" sau culturale a lui Ma-

iorescu.

1. Patrusprezece ani de la apariţia articolului Direcţia nouă (1872), într-un mic eseu intitulat: Poeţi şi critici (1886), după bilanţul realizărilor de pînă atunci, Maio-rescu încheia: „în proporţia creşterii acestei mişcări, scade trebuinţa unei critice generale. Din momentul în care se face mai bine, acest fapt însuşi este sprijinul cel mai pu­ternic al direcţiei adevărate. Poeziile lui Eminescu, Paste­lurile şi Ostaşii lui Alecsandri vor curaţi de la sine atmosfera estetică viţiată de Macedonski, Aricescu, Aron Densusianu, etc., etc.

Nu e vorbă, aprecierile critice izolate nu vor lipsi şi nu vor trebui să lipsească niciodată dintr-o mişcare intelec­tuală... Dar aceste sunt lucruri de amănunte. Sinteza gene­rală în atac, izbirea unui întreg curent periculos o vedem acum ştearsă de la ordinea zilei, pentru părţile esenţiale în literatura proprie şi în ştiinţa teoretică..."

Oricît de ciudate ne-ar părea astăzi aceste rînduri, ne precizează concepţia despre critică şi rolul ei istoric. Nu ne întrebăm cum scade nevoia criticei o dată cu dezvoltarea literaturii şi, în genere, a culturii — deoarece grija de pro­prietate verbală, cu care adăuga calificaţia de „generală", ne specifică de ce fel de critică, anume, era vorba, singura pe care o făcuse: critica de direcţie „adevărată". Prezenţa poeziei lui Eminescu avea să excludă poezia lui Aricescu ; prezenţa Cuventelor den bătrlni avea să excludă dicţionarul Laurianu-Massim ; se acorda, aşadar, însăşi artei o valoare critică, educatoare chiar, în domeniul ei exclusiv de acţiune,

469

ea şi cum existenţa unor oameni de o probitate desăvîrşită ar Înlătura nevoia codului penal ; dacă fapta bună s-ar propaga prin însăşi prezenţa sa, studiul ei, morala, deter­minarea condiţiilor de producere şi de calificaţie, măsurile legislative în care se încadrează ar deveni inutile. Discuţia s-ar putea închide aici, dacă n-ar fi momentul să tragem linia configuratoare a acţiunii critice a lui Maiorescu, evi­dentă oriunde, dar fixată chiar de el însuşi, cu deosebita claritate a stilului său.

{ 2. Critica lui Maiorescu a fost exclusiv culturală, nor­mativă şi s-a exercitat numai în cadrele orientărilor gene­rale. Ea a plecat de la constatarea unor realităţi şi s-a dez­voltat în sensul principiului evoluţionist; teoretică oarecum, n-a lunecat totuşi la speculaţie, ci a lucrat numai în prag­matic , pornind de la determinarea situaţiei reale a culturii noastre, urmată apoi de o acţiune potrivită acestei situaţii , adică, în cadrele „adevărului"; tot ce nu răspundea unei stări de fapt, gradului anumit de cultură, era primit ca o improvizaţie fără fundament, o „minciună'', o „fantas­magorie", nu numai inutilă, ci şi „stricăcioasă" pentru viitoa­rea formă.

De aci lupta împotriva a tot ce părea că anticipează, că reprezintă o „formă fără fond": a Academiei, a Univer­si tăţ i i (privite în hipertrofia lor), a conservatoarelor, a şcoa-lelor de belearte, neîncrederea în valoarea oricărei legiferări anticipative, ostilitatea faţă de orice reforme constituţi­onale de lărgire de drepturi, şi sprijinirea, în schimb, a scoalei primare, a învăţămîntului elementar necesar oricui, şi apoi a învăţămîntului secundar real pentru îndrumarea tineretului spre îndeletniciri practice, şi nu bugetare sau inutil speculative. De la această supunere la realitate vine în domeniul cultural şi lupta lui împotriva tuturor minciu­nilor: a etimologismului ardelean, în domeniul limbii, a dacoromânismului, în domeniul istoriei, a barnuţismului politic, plecate de la idei preconcepute, şi, anume, de la naţionalismul rău înţeles, luat în sine, şi nu în cadrele ade­vărului , care nu putea duce decît la simularea de ştiinţă. In l i teratură, eroarea capitală i se părea acelaşi naţionalism, sub ocrotirea căruia se dezvolta o bogată floră poetică fără valoare estetică. Meritul lui Maiorescu în această epocă

470

€ de a îi disociat categoric, energic, conceptul estetic de cel „naţional" şi de a-i fi dat o autonomie, ce i se recunoaşte în principiu şi azi, deşi, subconştient, în evaluări, se con­fundă încă. Lupta împotriva poeţilor patriotici, a barzilor naţionali a fost salutară pentru epocă; e salutară orieînd, deoarece confuziile nu se stirpesc niciodată cu totul, ci renasc sub forme felurite. Pentru a-i acorda o valoare şi mai categorică şi a n-o lăsa să pară o preferenţă personală, antinaţională şi cosmopolită (ceea ce s-a întâmplat totuşi), i-a dat luptei un caracter principial, înlocuind pe cît se putea cuvîntul de „patriotic' ' sau naţional, prin „politic": a lupta împotriva „politicei" in poezie e mult mai natural decît de a lupta împotriva „patriotismului". Nerecunoscînd în artă decit expresia unui sentiment, şi nu a unei reflec-ţ iuni , şi în „politică" expresia unui element intelectual — excludea cu onoruri teoretice „politica" din poezie. Viţiul de judecata în această argumentare constă în faptul că lucru­rile nu intră în artă prin existenţa lor obiectivă, ci prin sentimentul nostru faţă de dînsele. Şi chimia şi matematica pot fi motive poetice, cu atît mai mult patriotismul, a cărui primejdie e, dimpotrivă, lesnea lunecare la declamaţie şi patetism sentimental. Patriotismul şi „politica" pot fi deci motive de inspiraţie; sunt totuşi de evitat, şi pentru con­fuzia la care dau loc între conceptul estetic şi cel naţional, şi din primatul tendinţei, pe care o continuă adese cu falsi­ficarea calităţi i emoţiei estetice. La apariţia poeziei lui Octavian Goga s-a crezut că-şi reneagă trecutul: el nu com­bătuse, în realitate, decît elementul reflexiv, declamatoriu sau tendenţios, formele obişnuite ale poeziei patriotice sau politice; recunoscindu-i de data aceasta sinceritatea, adică expresia în cadrele „adevărului" a sentimentului patriotic, o aprobă. Disociaţia conceptului estetic de cel naţional nu trebuie înţeleasă ca exclusivă ; conceptele nu se suprapun, dar nu se exclud; ele se pot interfera. Intră, aşadar, în obli­gaţia criticului de a analiza întrucît sentimentul naţional s-a realizat in materie estetică —• singura lui prezenţă neimplicînd nimic. Cît despre elementul etnic, sau ceea ce s-ar numi astăzi caracterul specific, arta este negreşit o expresie etnică; în orice creaţie se reflectă creatorul, în orice operă literară se reflectă scriitorul, adică o psihologie particulară înglobată într-o psihologie etnică; cu voinţă

471

sau nu, ducem în noi moştenirea unei experienţe milenare dictate de condiţii biologice, geologice, istorice.

Prezenţa elementului etnic este, prin urmare, un postulat psihologic, fără să fie însă şi un determinant estetic. O categorie psihologică nu se poate converti într-o categorie estetică. Specifice, cîntecul din fluier sau înjurătura nu devin şi valori estetice; cît timp specificul nu e un principiu de valorificare estetică, el nu rămîne decît în funcţia sa psihologica; cît timp nu putem zice: „e frumos pentru că e românesc", constatarea prezenţei elementului specific rămîne indiferentă sub raportul estetic.

Critica lui Maiorescu a recunoscut existenţa elementului etnic in orice operă de artă, cum era firesc, dar a subliniat poate prea exclusiv contactul necesar al acestei literaturi cu sufletul popular.

Şi aici, ca in toate domeniile de activitate, el a plecat de la sentimentul „realităţilor", al „adevărului", umile, dar evidente, de la un fel de „şcoală primară" a literaturii — de la poezia populară, realitate indiscutabilă. A apăsat că trebuie să ne înţepenim pe o treaptă, pe care evoluţia începuse să o depăşească încă de pe timpul lui, întrucît literatura noastră începuse să intre şi ea în faza de dezvol­tare a tuturor literaturilor culte în sensul diferenţierii; fără a fi, de altfel, şi de data aceasta un criteriu estetic, diso­ciaţia literaturii culte de literatura populară e pe cale de a deveni semnul epocei noastre. Aceasta nu înseamnă înlă­turarea elementului etnic; etnosul este şi va rămîne tot­deauna un postulat; un material prim de neînlăturat; dar el nu se limitează numai la o singură pătură şi la manifes­tările ei elementare, ci se întinde şi la suflete mult mai cultivate, mai complicate şi cu manifestări mult mai impal­pabile.

Etnicul este, în ultima analiză, limbă şi fond sufletesc vizibil numai uneori, în care se realizează valorile estetice şi a cărui însemnătate se precizează pe măsura realizării lor. Cum expresiile cele mai caracteristice sunt şi cele mai primitive, prin însuşi faptul acesta, ele sunt, în genere, şi cele mai puţin estetice; dacă punctul de plecare al artei poate fi în ele, tendinţa sa este de a se depărta cît mai mult de dînsele, nu însă de spiritul rasei, ci numai de manifestă­rile ei primitive: toate literaturile se dezvoltă în cadrele

472

larg înţelese ale datelor rasei, ale conformismului etnie, fără ca să se mai pună problema specificului naţional în sens exclusiv; numai la noi, ea mai poate figura încă în discuţii. Indiferent de realizări, timpurile noi au disociat nu numai eticul de estetic, ceea ce făcuse cu mult înainte Maiorescu, ci şi etnicul de estetic, care la Maiorescu se aflau încă într-o simbioză devenită apoi un principiu agresiv de valorificare; în epoca de dezvoltare în care ne aflăm, oricît de puţin numeros ar fi, t ipul estetic a ajuns o specie capabilă de a percepe valorile estetice în sine.

Pe această axă de orientare, a adevărului, a realităţi­lor, a formei ieşite din fond, critica lui Maiorescu s-a desfă­şurat cu o mare siguranţă de mişcare şi cu o preciziune de diagnostic şi de terapeutică a examinat toate fenomenele morbide de la baza culturii noastre. Acţiunea ei a fost salu­tară şi putem zice istorică: Maiorescu a fost cel dintîi spirit critic cu o acţiune susţinută, sistematică, plecînd de la con­cepţii generale şi aplicîndu-le cu consecvenţă la toate expre­siile culturale. Lăsîndu-i la o parte activitatea politică pornită din aceleaşi principii, critica lui culturală s-a for­mulat în cursul a cinci ani de publicistică intensivă în Convorbiri; o dată cu apariţia articolului Direcţia nouă din 1872, ea şi-a încheiat ciclul evolutiv, prin dărimarea erorilor trecute şi prin indicarea zărilor unor manifestări mai sănătoase. Se poate spune, deci, fără exagerare de sim­plificare, că acţiunea lui critică se opreşte în pragul acestor zări (1872), deşi formularea „demisiunii" criticei nu se va face decît în 1886, prin afirmaţia că: „în proporţia creşterii acestei mişcări, scade trebuinţa unei critice generale", ciu­dată numai în aparenţă.

Trebuinţa criticei generale scade, dar rămîne şi se înte­ţeşte nevoia criticei speciale, adică a criticei propriu-zise. „Izbirea unui întreg curent periculos o credem acum ştearsă de la ordinea zilei pentru părţile esenţiale în literatura proprie şi în ştiinţa teoretică" — scria, cu drept cuvînt; în asta ii constă meritul esenţial şi unic, misiunea istorică de îndrumător. Critica „specială" o rezuma la „apreţieri izo­late", la datoria „de a lărgi cercul activităţilor individuale, de a deştepta tinerimea încă prea amorţită de pîcla trecu­tului şi de a îmbărbăta spiritele spre lucrarea roditoare", adică la o misiune fie incidentală, fie de ordin practic şi

473

social, cu alte cuvinte, la puţin lucru şi la altceva decît e critica modernă. Nu este deci o exagerare de a afirma că, pe cînd critica europeană se organiza într-o vastă disciplină, fără elemente definitive de pozitivare, dar cu destule şi interesante ramificaţii în domeniul esteticului, psihologi­cului, biograficului, istoricului, socialului, Maiorescu îi minimaliza pînă la ignorare obiectul. Atitudinea îi ieşea din însăşi structura sufletească, de om de cultură şi de idei generale, fără nici o aplicaţie şi rădăcini în dom en iul vreunei discipline anumite. Ca şi în istorie, filologie, politica, filo­zofie, şi in critică cugetarea lui s-a mişcat pe axa ideală a consideraţiunilor logice şi s-a dezvoltat in abstracţiuni normative; a fost un teoretician, un îndrumător, şi nicide­cum un critic plecat deasupra unui cîmp limitat de investi­gaţie. Obiecţia i s-a făcut de mult de specialişti, fără a i se putea înlătura marele lui rol, peste munca pozitivă a „spe­cialistului".

In toate luptele cu „specialiştii", cu istoricii şi filologii ardeleni şi academici, chiar cînd erau oameni de ştiinţă ca Hasdeu, a ieşit biruitor, tocmai din faptul de a nu fi fost un specialist, ci de a se fi menţinut în cîmpul larg al princi­piilor logice şi al unui bun-gust nedezminţit în orice dome­niu s-ar fi manifestat. Acţiunea unui astfel de spirit general se afirmă, mai ales, în epocile de nediferenţiare, de la înce­putul formaţiei unei culturi ; e rolul covîrşitor de îndrumă­tor, pe care 1-a şi jucat Maiorescu în procesul cultural al noului nostru stat, rol care nu putea decît să scadă în im­portanţă o dată cu consolidarea lui în toate domeniile, cînd eroarea ardeleană fusese sugrumată în ultimele zvîrcoliri academice, iar în literatură „se făcea" mai bine. Rolul istoric al lui Maiorescu era indicat; critica normativă intra şi ea într-o nouă fază de relativă pozitivare, de studii bio-biblio-grafice, de cercetări estetice şi psihologice, de analize lite­rare şi filologice, de raportări istorice şi sociale — pentru care nu era făcut, după cum nu fusese nici pentru filologie sau istorie şi nici chiar pentru politică aplicată, adică pentru legiferare... Om de direcţie, rămînea altora-—şi mai ales t impului — sarcina specializării şi organizării muncii.

Oamenii trebuie văzuţi prin structura lor şi prin nece­sităţile t impului. Structura lui a corespuns exact necesi­t ă ţ i i momentului, a cărui limită nu trebuie trecută peste

474

1880 — deşi ult imul lui articol constructiv datează din 1872. O dată cu organizarea culturii noastre, critica trebuia să iasă din faza ei normativă şi strict directivă, pentru a intra într-o fază de specializare, de disciplină mai mult sau mai puţ in ştiinţifică. Nu e o micşorare, ci o definire; rolu­rile istorice sunt legate de t imp, şi importanţa lor este in a fi fost împlinite în' momentul necesar. Maiorescu a fost un îndrumător cultural — dar nu şi un critic literar pro-priu-zis. Critica de astăzi îşi recunoaşte numai originea spi­rituală în atitudinea lui estetică şi în directivele lui. Crearea criticei a rămas sarcina generaţiei următoare. După marea luptă de direcţie din jurul lui 1870, el şi-a părăsit acţiunea în pragul noului continent descoperit, lăsînd altora grija de a-1 explora; în mijlocul furtunilor ideologice ce se ridică ri tmic, aducînd la suprafaţă probleme de mult dispărute aiurea, dar la noi încă posibile, ochii noştri se înalţă şi azi la steaua polară a îndrumării lui de acum şaptezeci de ani.

După 1872, activitatea lui devine întâmplătoare, măr­ginită la prefeţe, comemorări, rapoarte academice şi obli­gaţii; de altfel, foarte relativ simţite, de a răspunde la ata­curi din partea unei critice ce se organiza pe alt plan. E vorba de lupta împotriva criticei socialiste sau sociale a lui C. Dobrogeanu-Gherea, pe atunci I. Gherea, pe care o vom urmări in cele trei manifestări mai importante: Come­diile d-lui Caragiale (1886); Eminescu şi poeziile lui (1889), şi Contraziceri? (1892).

XVII

1. Comediile d-lui Caragiale (1886). 2. Despre inîhienţa filozofiei lui Schopenhauer asupra „Junimii" şi a lui Maiorescu, îndeosebi. 3. Estetica lui Schopenhauer în articolul asupra lui Caragiale: impersonalitatea; arta

pentru artă; raportul între artă şi morală.

1. In afară de merit şi talent, unul din motivele atrac­ţiei lui Maiorescu pentru teatrul lui Caragiale trebuie să fi fost şi faptul că opera dramaturgului este cea mai puternică expresie literară a criticei sociale a junimismului. Cu Emi-nescu avea numai întretăieri; reacţionarismul lui vizionar depăşea cu mult evoluţionismul junimist; xenofobia lui pasionată contrazicea filosemitismul lui P. Carp, ca şi li­beralismul şi spiritul de toleranţă religioasă şi etnică, ma­nifestat întotdeauna de Maiorescu; voivodalismul lui apo­caliptic nu avea puncte comune cu filozofia socială a junimismului, ale cărei origini nu se adînceau dincolo de 1848; misticismul lui naţional contrazicea luciditatea aproape ştiinţifică a junimiştilor; ţărănismul lui, de aceeaşi calitate mistică, nu avea multă rezonanţă în sufletul unor intelectuali, de extracţie burgheză, şi care exercitau un mandarinat cultural şi uneori latifundiar fără aderenţe rurale. Junimismul politic se deforma. în Eminescu la căl­dura unor pasiuni, pe care cugetătorii ponderaţi, mai mult ştiinţifici, decît vizionari şi mesianici, nu le cunoş­teau. Literar, Caragiale reprezintă mult mai exact cri­tica socială a junimismului îndreptat împotriva defectelor paşoptismului, şi mai ales, împotriva celui mai evi­dent: al formelor fără fond, adevărata axă a criticei maio-resciene.

476

Pe cînd Maiorescu o urmărise însă teoretic în domeniul culturii şi al politicei, Caragiale o traducea în teatru, adică în arta cu acţiunea cea mai directă asupra publicului. Nae Caţavencu, Tipătescu, Trahanache, Pristanda, Dandanache, Rică Venturiano sunt ilustraţia puternic colorată a formu­lei junimiste a „formei fără' fond" şi a unei vieţi „curat constituţionale"; prin nimic nu se putea scoborî mai adînc în mase critica socială junimistă decît prin această satiră incisivă, ce se încadra, de altfel, in teoria unei literaturi autoctone ieşite din condiţiile vieţii noastre naţionale.

Studiul lui Maiorescu îşi trage însă adevărata lui impor­tanţă din punerea succintă a unor probleme, a căror soluţi­onare constituie şi astăzi poziţia criticei estetice. Nu e vorba de a-i găsi vreo originalitate în expresia esenţei artei şi, subsidiar, a raporturilor dintre artă şi morală. Pe cînd în domeniul ştiinţilor exacte descoperirile şi invenţiile sunt curente, în domeniul ştiinţilor morale, originalitatea e rară şi se rezumă la ipoteze şi noi combinaţii numite „sisteme", cu o valabilitate temporală. Problema origina­l i tăţ i i se pune cu at î t mai puţin la Maiorescu; disociator, limpezitor de nori aristofanici, prin vigoare logică, vulgari­zator de principii şi norme, îndrumător, el n-a fost un crea­tor, în prima parte a activităţi i lui, a vulgarizat în Eini­ges... filozofia mai mult realistă a lui Herbart şi, în unele puncte, pe cea a lui Feuerbach; în primele lui încercări critice, ideile estetice ale lui Hegel şi aplicaţiile stilistice ale hegelianului Vischer; în epoca de maturi tate , 1-a domi­nat influenţa ideilor estetice ale lui Schopenhauer. Rolul lui în răspîndirea în ţară a filozofului german e atî t de im­portant, încît şi-au unit destinele o jumătate de veac în laudă, dar mai ales în critică, întrucît filozofia lui Scho­penhauer a fost pr ivi tă la noi rnai mult în latura ei antiso­cială decît în cea speculativă sau estetică şi a devenit o armă împotriva junimismului.

2. Pentru a reda atmosfera şedinţelor literare ale „Ju­nimii" din jurul lui 1870, Maiorescu scrie în una din intro­ducerile Discursurilor1: „Istoria civilizaţiunii de Buckle, în legătură cu cercetări asupra vechilor culturi indice (Bud-

1 T. Maiorescu, Istoria contemporană a României, p . 40.

477

haismul) şi egiptene, părerea lui Schopenhauer asupra istoriei, noua carte a lui I. St. Mill în contra subjugării femeilor erau mult comentate". Teoriile lui Buckle fuseseră nu numai obiectul discuţiilor „Junimii", ci provocaseră şi studiile lui V. Pogor şi A.D. Xenopol, ca şi conferenţele lui T. Maiorescu şi V. Pogor. E, probabil, cugetătorul care a avut cea mai mare influenţă asupra formaţiei politice a „Junimii" . Rămîne Schopenhauer; despre învinuirea adusă junimiştilor şi îndeosebi lui Maiorescu de a fi adepţii „pesi­mistului Schopenhauer" şi, prin urmare, demoralizatori ai tinerelor generaţii, am aminti t în altă parte, la t imp. Aici vom da mai întîi cîteva notiţe mai mult de ordin infor­mativ şi statistic asupra interesului trezit de Schopenhauer în cercul „Junimii" , fie după proceseîe-verbale ale şedinţe­lor, fie după însemnări1.

Maiorescu 1-a cunoscut pe Schopenhauer încă de la Berlin, unde, după cum mărturiseşte, influenţa lui Hegel era pe cale să fie înlocuită cu cea a lui Schopenhauer, spre care îl îndrumase profesorul Karl Werder2. încă din 1862, în articolul său despre herbartianul Cornelius din Der Gedanke, el scria: „se apropie vremea cînd nimeni nu va îndrăzni să se atingă nepedepsit de Schopenhauer, îna­inte de a reflecta din toate puterile sale asupra celor rostite".

. La Iaşi, in procesul-verbal al „Junimii " de vineri 12 noiemvrie 1865, la Pogor, îl găsim trecut în programul „prelecţiilor" populare cu o conferinţă asupra Pesimismului ideal: Schopenhauer3. Prima data, poate, cînd se vorbea în public despre filozofia lui Schopenhauer.

într-o notă din octomvrie 1866 a însemnărilor, cita pe Schopenhauer printre „scriitorii preferiţi"4. Din 1870 por­neşte traducerea Aforismelor asupra înţelepciunii în viaţă, „fiind mai potrivite cu gradul de cultură de la noi". însem­nările sunt pline de preocupările lui de traducător. „Lu­crez, notează el la 4 decemvrie 18705: zilnic tradus din Schopenhauer, şi joile citit la Junimea, cu un surprinzător

'W x D. Murăraşu, Mviorescu, şi Schopenhauer, în Convorbiri literare, LXXII , nr. 1, ianuarie 1939, p . 40.

2 I . Petrovici, Tita Maiorescu, 1931, p . 160. 3 I .E. Torouţiu, op. cit., IV, p. 434. 4 T. Maiorescu, însemnări, I, p . 125. 6 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 167.

478

interes, care se menţine". Prin mai 1872 menţionează într-o notă marginală: „Aforisme terminat"1 . Procesele-verbale ale şedinţelor „Junimii" ne consemnează şi ele lecturile din Schopenhauer şi interesul lor2; publicate pe rind în Convor­biri, ele au avut succes de lectură şi la Bucureşti, iar tradu­cătorul se arată nemulţumit de traducerea lui.

în prefaţa ediţiei a Ii-a recunoaşte a fi făcut îndreptări în urma poveţelor lui Al. Odobescu3. De altfel, în anul al IV-lea al Convorbirilor, apăru şi traducerea lui Maiorescu Asupra filozofiei în universitate. Mişcarea trezită de filo­zoful german în cercul „Junimii" e atestată de mulţ i . Intr-o scrisoare din 1871 a lui Iacob Negruzzi către A.D. Xenopol4, ne confirmă că „ocupaţia principală este citirea lui Scho­penhauer, care ne ocupă pe toţ i , cu acelaşi mare interes ca mai înainte". Despre puternica impresie făcută asupra lui I. Slavici sau A.D. Xenopol, avem urme scrise în Amintirile5

celui dintîi şi în corespondenţa celui de al doilea6. Despre M. Eminescu nici nu mai amint im; studiul influenţei lui Schopenhauer asupra marelui poet cuprinde el singur o întreagă bibliografie.

Interesul lui Maiorescu pentru Schopenhauer se men­ţine şi la Bucureşti. Numit la 1884 profesor la catedra de Logică şi de Istoria filozofiei secolului al XlX-lea, anunţă chiar din prima lecţie că va da preferinţă studiului siste­mului lui Schopenhauer, care, „prin actualitatea lui, e în legătură cu preocupările auditorului"7. Traduse în această epocă Estetica, după cum o amintea singur în articolul Contraziceri?, publicată, în parte, la Convorbiri literare, X I X , şi apoi într-o serie de articole din România liberă, începînd de la 12 aprilie 18858.

1 T. Maiorescu însemnări, I, p. 180, notă. 2 I.E. Torouţiu, op. cit., IV., p. 445, 446, 453. 3 I.E. Torouţiu, op. cit., V, p. 36. 4 I.E. Torouţiu, op. cit., III, p. 422. 5 I. Slavici, Amintiri, 1924, p. 105. 6 I.E. Torouţiu, op. cit., II, p. 18,100, 184; şi despre toate, D. Murăraşu, articolul citat. 7 România liberă, I, nr. 6, p. 65, 1884, şi apoi diverse informaţii despre cursul lui Maiorescu, România liberă, 12 aprilie 1885, şi Conv. Ut., 1 aprilie 1885.

8 Despre Geniu; Despre Estetica poeziei; Despre Istorie, în Conv. Ut., 1 apr., 1 mai, 1 august 1885.

479

Zelul lui pentru Schopenhauer mergea pînă a stărui şi a-1 povăţui pe J.A. Cantacuzino-Zizin în traducerea lui în franţuzeşte a operei principale Le monde comme volonté et comme représentation, prima traducere în limba franceză a acestei lucrări monumentale. înainte tradusese Aphoris-mes sur la sagesse dans la vie (1880); De la quadruple racine du principe de la raison suffisante (1883); iar mai tirziu, Critique de la philosophie kantienne (1889)1.

3. Maiorescu n-a publicat nici un studiu asupra operei lui Schopenhauer, nici o cercetare de amănunt sau măcar o expunere a filozofiei lui (în afară de prelegeri universitare şi de conferinţe de vulgarizare). Nu era obiceiul lui ; modul lui firesc de expresie era vorba rostită, şi nu cea scrisă; cuvînta uşor şi scria greu. Funcţiunea lui normală era de a asimila cîteva principii generale în substanţa proprie. Nimeni nu-şi analizează celulele corpului sau globulele sîn-gelui pentru a discrimina contribuţia distincta a diverselor elemente ale alimentaţiei; e sîngele nostru, e carnea noas­tră ieşită clin reacţiuni şi combustiuni, pe care nimeni nu le-ar putea revendica drept ale lui. Aproape nu-1 pomeneşte pe Schopenhauer, după cum nu-1 pomenise pe Hegel, pe Mill sau pe Trendelenburg: concepţia lui Schopenhauer (de pildă, caracterul de dezinteresare al artei) purcedea, de altfel, în parte, din Kant, iar fondul însuşi venea de mai sus, din teoria ideilor a lui Platon; eu toţi se integrau deci într-un idealism estetic, în nuanţe considerate ca bunul comun al unei familii de spirite.

Cu simplu titlu de indicaţie şi de recapitulaţie, rezumăm în cîteva rînduri estetica lui Schopenhauer după cartea III a monumentalei lui l u c r ă r i — a t î t cît e necesar pentru a lega de ea textele maioresciene.

Deşi-1 combătuse pe Hegel, estetica amîndorura porneşte de la teoria ideilor a lui Platon şi de la deosebirea dintre „conceptul ce e o abstracţie şi conceptul ce e un concret, ce e o Idee".

In deosebire de conceptul abstract, susceptibil de a fi perceput de inteligenţă, „ideea este strict intui t ivă; ea e

1 însemnări, I, p . 127, nota editorului lor.

480

totuşi determinată de pretutindeni, cu toate că reprezintă un nesfîrşit număr de lucruri particulare; individul ca indi­vid n-o poate cunoaşte; ca să o cunoască, trebuie să se dez­brace de orice voinţă şi să se înalţe la starea de subiect cunoscător pur ; ea nu e deci accesibilă decît geniului şi ce­lui care printr-o înălţare a forţei conoscive, datorită de obicei geniului, se găseşte într-o dispoziţie genială". Pentru a ne exprima mai simplu, arta este o reprezentare a lumii, nu privită în caracterul ei individual, ci în caracterul t ipic, etern; ea nu reproduce lucrurile în contingenţa, ci în esenţa lor, în ideea — ideea platoniciană — ce le subsuma şi e permanentă îndărătul exemplarelor variate, care circulă în jurul nostru. La cunoaşterea „ideii platoniciene", adică a tiparelor obiectelor, nu se ajunge pe calea inteligenţei, ci numai pe calea intuiţiei în momentul contemplaţiei pure, cînd contemplatorul nu e un individ, ci un subiect cunoscător, pur, eliberat de voinţă, de durere, şi de t imp. în contemplaţia estetică, el distinge, aşadar, două elemente inseparabile: „cunoştinţa obiectului nu ca un obiect indi­vidual, ci ca o idee platoniciană, adică drept formă perma­nentă a întregei specii de obiecte; apoi, conştiinţa intimă a subiectului cunoscător nu ca o conştiinţă individuală, ci ca o conştiinţă a subiectului pur cunoscător şi independent de voinţă". Iată textul rezumativ al esteticei idealiste a lui Schopenhauer; concepţia lui estetică se integrează într-o întreagă concepţie metafizică a „lumii ca voinţă şi repre­zentare": contemplaţia estetică este privită ca un mijloc de eliberare din cătuşele voinţei de a fi, a cărei expresie tragică suntem noi, adică fărîmiţarea voinţei oarbe într-o figuraţie absurdă de fiinţe, episod care turbură fără folos beatitudinea şi repaosul neantului. Instrumentul voinţei oarbe este intelectul; cunoaşterea e în serviciul voinţei; ea nu e dezinteresată, ci se trudeşte să-i aducă noi elemente pentru a se satisface în dezlănţuirea ei: scopul tuturor ştiinţe­lor puse în slujba voinţei de a t ră i . „Orice ocupaţie abstractă a spiritului, afirmă el, este călăuzită de voinţă, care îi dă direcţia folositoare intenţiilor sale şi care concentrează a tenţ ia ; abstracţia e de aceea totdeauna întovărăşită de o sforţare şi sforţarea presupune o activitate a voinţei." Nu-

481

mai cunoaşterea intuitivă, pur contemplativă ne poate dez­robi întrucîtva de imperativele voinţei exclusiv egoiste şi ne face să „intrăm într-un anumit chip în altă lume, unde nimic din ceea ce turbură voinţa şi prin aceasta ne munceşte at î t de violent, nu mai există." Arta este, aşadar, ocatarsis, o purificare a omului de relele existenţei, expresie a voinţei de a fi, o evadare din egoismul vital, o uitare de sine într-o contemplaţie dezinteresată, prin care intrăm în contact cu ideile platoniciene, tiparele eterne.

Aceste puţine idei, dar esenţiale, minunat expuse şi exemplificate de Schopenhauer în monumentala Iui operă, le găsim risipite în articolele activităţii din urmă a lui Maiorescu, fără referinţe şi fără prezentare teoretică; ele i-au fixat atitudinea definitivă faţă de fenomenul estetic — al aşa-zisei „arte pentru artă", ce avea să provoace una din cele mai mari discuţii din cîte au fost la noi în materie estetică.

Textele maioresciene se referă la impersonalitatea emo­ţiei estetico şi la raportul dintre ar tă şi morală.

Caracteristica emoţiei estetice este capacitatea ei de a-1 face pe contemplator „să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumina ficţiunii ideale". „înălţarea imper­sonală este însă o condiţie aşa de absolută a oricărei impresii artistice, încît tot ce o împiedică şi o abate este un duşman al artei, îndeosebi al poeziei şi al artei dramatice." Esenţa artei este „de a scoate pe omul impresionabil în afară şi mai presus de interesele lumii zilnice, oricît de mari ar fi în alte privir i" .

In filozofia lui Schopenhauer, arta se integrează ca un principiu de eliberare de sub acţiunea unei voinţe oarbe, fatale şi fără nici o finalitate; contemplaţia estetică, fie a artistului în momentul creaţiei, fie a contemplatorului, îl înalţă pe om deasupra pasiunilor, spaimei, dorinţei, a tor­turi i pasiunilor. „In clipa cînd, desprinşi de voinţă, ne lăsăm în voia cunoştinţei libere şi pure — scrie Schopenha­uer—-,intrăm oarecum în a l tă lume, unde nimic din ceea ce turbură voinţa, şi prin aceasta ne chinuie a t î t de violent, nu mai există." Aceeaşi acţiune eliberatoare prin desper­sonalizare, prin impersonalizare are arta şi in concepţia lui Maiorescu, aşezată, fireşte, într-un cadru mai restfîns,

482

fără perspective asupra filozofiei voinţei şi a pesimismului integral.

Şi el vedea în „egoism şi în egoismul exagerat izvorul a tot ce e rău" — iar în ar tă , o descătuşare din lanţurile lui . „Căci numai o puternică emoţie impersonală poate face pe om să se ui te pe sine şi să aibă, prin urmare, o stare sufletească inaccesibilă egoismului.. ."

Spirit mai mult empiric decît speculativ, Maiorescu trase imediat concluziile practice ale poziţiei lui estetice: ar ta îşi are scopul în sine, adică în emoţia estetică, şi nu în alt­ceva; arta este pentru a r tă . Şi cum piesele lui Caragiale erau acuzate de imorali tate, greutatea apărăr i i t rebuia sa cadă în această direcţie, adică asupra raporturilor dintre ar tă şi morală. Are ar ta vreo misiune morală? se întreabă el. „Da, arta a avut totdeauna o misiune morală şi orice adevărată operă artist ică o îndeplineşte." Rămîne însă de văzut în ce constă morali tatea artei . . . Morala rezidă în însăşi esenţa a r te i ; din moment ce egoismul este principiul oricărui rău şi natura emoţiei estetice e de a ne ridica prin uitare de sine deasupra lui în lumea ficţiunii ideale, măcar pentru o clipă, at i t cît ţine emoţia estetică, urmează de la sine că arta este morală prin însăşi definiţie. „Aceasta este cu a t i t mai important in zilele noastre, adăuga el cu vechea lui rezervă, cu cît simţimîntul religios, care mai înainte îndeplinea misiunea de a înălţa spiritele deasupra intereselor egoismului zilnic, dispare din ce în ce mai mult în clasele culte şi trebuie înlocuit cu alte emoţiuni imper­sonale."

Pusă astfel, şi nici nu poate fi a l tminter i , concluzia e că arta nu are alte scopuri morale decît cel ce e însăşi esenţa ei, a înăl ţăr i i impersonale, a dezrobirii omului din cătuşele egoismului; arta nu poate avea alte intenţ i i ce-1 împlîntă pe om în contingent, intenţi i politice sau morali­zatoare. „Chiar patr iot ismul, cel mai important simţimînt pentru cetăţeanul unui stat în acţiunile sale de cetăţean, nu are ce căuta în ar tă ca patriotism ad-hoc, căci orice amin­t i re reală de interes practic nimiceşte emoţiunea estetică." Maiorescu rămîne, aşadar, egal cu sine, cu cel din 1867, teo­reticianul unei arte dezinteresate, lipsită de orice tendinţă

32* 483

practică, adversarul l i teraturii de caracter polit ic, moral şi chiar patr iot ic .

Aplicată la tea t rul lui Caragiale, moralitatea lui nu trebuie evaluată prin imoralitatea celor mai mul ţ i dintre eroi. „Poetul dramatic, scria Schopenhauer, să şt ie că el este oglinda neamului omenesc, şi, prin urmare, să introducă foarte multe caractere rele, uneori perverse şi scelerate, precum şi mulţ i nebuni, capete sucite, smint i ţ i şi numai aşa, din cînd în cînd, cîte un om cuminte, unul onest, unul bun, şi numai ca excepţia cea mai rară un ca­racter nobil şi generos." •

Moralitatea eroilor dramatici nu stă în caracterul moral, ci în gradul de realizare art ist ică, prin care izbutesc să ne smulgă din sfera intereselor noastre, pentru a ne transplanta într-o lume fictivă: „Singura morali tate ce se poate cere de la ele (comediile lui Caragiale) este înfăţişarea unor t ipur i , s imţiminte şi si tuaţii în adevăr omeneşti, care prin expunerea lor artistică să ne poată transporta în lumea închipuită de autor şi să ne facă, prin deşteptarea unor emoţiuni puter­nice, în cazul de faţă, a unei veselii, să ne ui tăm pe noi înşine în interesele noastre personale şi să ne înălţăm la o privire curat obiectivă a operei de a r tă . "

Intrucî t t ipurile lui Caragiale sunt reale, ne dau impre­sia autent ic i tă ţ i i , izbutesc să ne fixeze în lumea lor închi­pu i tă , sunt şi morale, moralitatea artei stind în gradul de perfecţie art ist ică. Învinuiri i de a fi avut scopuri poli­t ice, Maiorescu îi răspunse prin afirmaţia dreptului scrii­torului de a-şi alege materialul de oriunde ar vrea: obligaţia iui este de a-1 scoate din rea l i ta te ; fraza demagogică este tot a t î t de ridiculizabilă ca şi fraza reacţionară. Caracte­rul de autentici tate a tipurilor reprezentate rezolvă şi chestiunea t r iv ia l i tă ţ i i , de care fusese învinuit Caragiale. Pentru a menţine iluzia real i tăţ i i , eroii trebuie să vorbească limba situaţiei lor. „ în lumea artei adevărate, nici nu poate fi vorba de t r iv ia l , încheie el. «Trivial » este o impresie relat ivă din lumea de toate zilele, ca şi decent şi indecent. Dacă pseudo-artistul rămîne el însuşi în această lume de rînd, dacă el însuşi nu este cuprins de inspirarea impersonală şi prin urmare nu ne transportă nici pe noi în lumea curată

484

a ficţiunilor, atunci se înţelege că lucrarea sa poate să fie t r ivială , indecentă, lascivă, după cum ii este felul şi ţ inta. Dar aceasta nu at îrnă nici de la obiect, nici de la expre­sie, ci de la chiar genul inspirării sale; şi atunci o împără­teasă cu expresii academice, manierate, după gustul trecător al unui public trecător, poate să fie în adevăr t r ivia lă , pe cînd soţia chiristigiului Dumitrache nu este."

A trecut mai bine de o jumătate de veac de la redactarea acestor r îndur i ; critica generaţiei noastre n-a găsit încă o formulare mai justă şi mai lapidară a autent ici tăţ i i ca singura condiţie a expresiei artistice.

XVIII 4

1. Eminescu şi poeziile lui (1889): conceptul sehopenhaue-rian al „şeniului". 2. Aplicaţia conceptului la Eminescu. 3. „Pesimismul" lui Maiorescu. é. Maiorescu şi Eminescu.

l .Deşi imaginea lui Eminescu este fixată după datele abstracte ale „geniului" privit în sine, aşa cum îl plăsmuise unilateral Schopenhauer în monumentala sa operă, arti­colul lui Maiorescu asupra marelui poet (1889) e şi acum preţui t ca un model de portretistică morală1 .

In loc de a vedea în geniu un echilibru de forţe sufleteşti, un produs armonic, aşa cum se găseşte la marii cugetători şi mai ales la marii oameni de şti inţă, Piaton, Kant, Spinoza, Pasteur, Goethe, Newton, Darwin etc., considerînd numai geniile poetice pe bază de nevroză, Schopenhauer a văzut într-însul un dezechilibru şi o dezarmonie.

„Esenţa geniului, afirmă el, este anormală, întrucât consistă în emanciparea intelectului din serviciul voinţei, căruia îi este destinat in chip firesc şi în lucrarea lui din propriu impuls." Intelectul normal lucrează din scopuri egoiste, în slujba voinţei de a fi, individual; intelectul omului genial însă „îşi găseşte întrebuinţarea, aplicîndu-se la generalitatea existenţei'*, a întregului neam omenesc. Omul normal se scufundă în zgomotul şi nimicurile vieţi i , omul genial se poate reculege în sine: puterea contempla­t ivă este nota lui caracteristică şi tot aşa şi adevărata serio­zitate, care nu stă în „sfera personală şi practică, ci în obiectivitate şi în teorie", în stare de a percepe „esenţa lucrurilor şi a lumii, aşadar adevărurile supreme." Omul

1 T. Vianu, Personalitatea lui Eminescu, în Fragmente moderne ed. Cultura Naţională, 1925.

486

de geniu „îşi jertfeşte binele său personal scopului obiectiv"; ^.geniul este propria sa răsplată".

Geniul vede în lucruri mai mult partea generală decît cea individuală, în t imp ce serviciul voinţei cere mai ales cunoaşterea individuali tăţ i lor — de oricîte oriîşiscoboară focul inteligenţei lui anormale asupra înprejurărilor vieţi i viziunea Iui devine disproporţionată. „Geniului îi lipseşte cumpătarea sau răceala prudentă, care consistă tocmai în a atr ibui lucrurilor numai ceea ce li se cuvine in real i tate, mai ales în pr ivinţa scopurilor noastre posibile: de aceea, nici un om rece şi cumpătat nu poate să fie geniu." Con­cepţie, în adevăr, unilaterală. Pasiunea şi violenţa (Scho­penhauer se gîndea la sine) sunt o condiţie a geniului: de aici exagerarea dispoziţiei, violenţa afectelor, schimbarea repede a stărilor sufleteşti. „Geniul trăieşte din fire sin­gurat ic": preocupările lui nu se îndreaptă spre indivizi, ci la omenirea întreagă (Schopenhauer se descrie din nou pe sine); geniul nu poate fi pămînteşte fericit; el nu se înca­drează în t i m p ; l-am numi azi un inconformist. Schopen­hauermai insistă şi asupra caracterului copilăresc al geniului. „Orice geniu este de aceea un copil mare, fiindcă se u i t ă în lume ca în ceva s trăin, într-un tea t ru , aşadar cu interes curat obiectiv", şi, prin dezinteresare, prin naiv i ta te şi simplicitate sublimă, el rămîne toată viaţa un copil mare.

2. Pe acest schematism şi-a construit Maiorescu por­tretul lui Eminescu ... „Lumea in care era el, după firea lui şi fără nici o silă, era aproape exclusiv lumea ideilor generale. In aceeaşi proporţie, tot ce era caz individual , întîmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a per­soanei sale ca persoană, ii erau indiferente."

Cînd refuză o decoraţie, Maiorescu comentează faptul cu un patetism neobişnuit în expresia lui firesc sobră: „Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt Rege ar fi putu t să-1 distingă? Şi aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvârşire lipsit, nu din sumeţia unei inteligenţe excep­ţionale, de care numai el singur nu era ştiutor, ci din nai­vitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pentru care orice coborîre în lumea convenţională era o supărare şi o nepotri­vire firească." „Lipsit de orice interes egoist, el se interesa

487

cu atît mai mult la toate manifestările vieţii intelectuale". Pesimismul schopenhauerian nu 1-a redus „la plîngerea măr­ginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte!... Seninătatea abstractă, iată nota Iui caracteristică, în melancolie, ca şi în veselie." La fel afirma şi Schopenhauer că melancolia este caracteristică geniului şi o explica. „Melancolia, scria el, care însoţeşte geniul provine din faptul că voinţa de viaţă cu cît se află i luminată de un intelect mai limpede, cu at î t vede mai lă­murit mizeria stării sale". Cu alte cuvinte, melancolia nu e de ordin subiectiv, nu porneşte de la o situaţie personală, ci e obiectivă, pornită de la starea omenirii întregi, de la neantul universal. Iată-1 acum şi cu naivitatea schopenhaueri-ană ce-1 apropia de copilărie: „Cînd venea în mijlo­cul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi câştigase de mult inima tuturor, şi ne aducea ult ima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutînd mereu o formă mai perfectă, o citea parcă ar fi fost o lucrare străină de el. Niciodată nu s-ar fi gîndit măcar să o publice: publicarea îi era indife­rentă. . ." Dezinteresarea, obiectivarea lui mergea atî t de departe, încît nu se l imita numai la viaţa materială sau la creaţia literară, ci îngloba şi viaţa sentimentală atî t de individuală: „Dacă el se considera oarecum ca organul acci­dental, prin care însăşi poezia se manifesta, aşa încît ar fi primit cu aceeaşi mulţumire să se fi manifestat prin al tul , ne este permis a conchide nu numai că era nepăsător pentru întâmplările vieţii externe, dar şi chiar că în relaţiile lui pasionale era de un caracter cu totul neobişnuit". Femeia era pentru dînsul o copie a unui ideal (aceasta e metafi­zică, dar nu şi realitate), aşa că „îl iubea întîmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămînea, şi el, cu melancolie impersonală, îşi căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării şi a poeziei".

Văzut într-o formulă atît de impersonală, de superioară contingentului, concluzia nu putea fi decît că Eminescu n-a cunoscut mizeria, pentru că n-a simţit-o şi, prin urmare, nimeni nu are a-şi imputa ceva: „A vorbi de mizeria mate­rială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie

488

nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care ei cel dintîi ar fi respins-o... Să fi avut ca redactor al Timpului mai mult decît a avut , să fi avut mai puţin, pentru micile lui trebuinţe materiale, tot atî t era... Prin urmare, legenda că mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie trebuie să aibă soarta multor alte legende: să dispară înaintea reali tăţi i ." Legenda trebuie, în adevăr, să dispară: nimeni nu nebuneşte din lipsuri, dar nici nu se poate spune că Eminescu nu le-a resimţit dureros: scrisorile lui ne-o dovedesc doar atî t de patetic. Maiorescu piane cauza nebuniei în ereditate, adică în ceva nedovedit: că au mai fost încă două cazuri în familie nu ajunge. Nu ştiu de ce am ocoli adevărul atî t de limpede: infecţia luetică e un fapt mărturisi t , cunoscut şi ineluctabil. Ea explică totul, fără intervenţia mizeriei sau a eredităţii.

Maiorescu a cunoscut pe Eminescu ; multe din trăsăturile psihologice înregistrate sunt, cu siguranţă, ale lui. Dar chiar dacă nu l-ar fi cunoscut de loc, i-ar fi putut zugrăvi un portret identic numai după indicaţiile lui Schopen­hauer asupra omului genial: el e, aşadar, t ipic.

După cum în articolul asupra lui Caragiale se oprea la cîteva consideraţii estetice, fundamentale, ce e drept, şi chiar definitive, fără a intra însă în studiul propriu-zis al operei, pe care o aprecia numai în trăsături generale, tot aşa şi în articolul asupra lui Eminescu, criticul s-a oprit la portretul moral al poetului: consideraţiile ce urmează, îndreptăţite, de altfel, şi cu gustul sigur de totdeauna, sunt didactice şi elementare; în ele nu se pot găsi decît rudimen­tele evoluţiei ulterioare a criticei în genere şi a eminescolo-giei în particular.

3. Pornită din sînul „fracţiunii libere şi independente", ajunsă în faţa parlamentului prin A.D. Holban ca motiv de invalidare, învinuirea de a fi fost un adept al lui Schopen­hauer, „un pesimist", se transformase cu timpul într-o temă de atacuri de presă anonime sau iscălite, printre care stră­lucea cu deosebire verva pamfletară a lui Hasdeu.

Învinuirii de „cosmopolitism", Maiorescu i-a răspuns de multe ori, disociind la început înţelesul noţiunii , pentru a determina întrucît era sau nu cosmopolit; înţelegînd că noţiunile au anumite sensuri globale în ochii publicului, protestase apoi integral împotriva acuzaţiei şi accentuase

489

'

caracterul naţional al acţiunii lui culturale. In Direcţia nouă (1872), amestecase încă amîndouă tendinţele, caracte-rizînd-o „prin înţelegerea ideilor ce omenirea întreagă datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional". Cu timpul va sub­linia şi mai mult importanţa elementului etnic: „Suntem convinşi, spunea el, de pildă, într-un discurs de la 3 decem­vrie 18941, că numai prin cea mai rodnică muncă naţională, prin dezvoltarea caracterului etnic, în limbă, l i teratură, în munca fizică, in costum, în istorie, în forma socială şi în forma de stat trebuie să meargă ţara aceasta". S-a văzut şi se va mai vedea la el primatul etnic: formule ca: „e ro­mânesc", e „de la noi", e „local", e din „realităţile noastre naţionale", „nu e creat prin vreo influenţă străină" revin mereu sub pana lui, de unde şi preferinţele pentru litera­tura populară, pentru romanele sau schiţele populare şi chiar dialectale ale lui Slavici, Ioan Popovici-Bănăţeanul etc.

Dar, dacă în privinţa acuzaţiei de cosmopolitism, Maio-rescu s-a apărat totdeauna cu energie polemică şi şi-a afir­mat poziţia şi practic printr-o acţiune tot mai înclinată spre valorificarea elementului etnic, în privinţa „pesi­mismului" răspunsul lui a fost mai reticent sau chiar absent. Rolul lui în difuziunea filozofiei lui Schopenhauer era at î t de evident şi prin „prelecţiuni", şi prin cursuri, şi prin tra­duceri, şi în discuţiile de la „Junimea", încît nu se putea lepăda de o filozofie, oricît ar fi fost ea de privită ca o filo­zofie antisocială şi dizolvantă. Simpla lui replică consta în afirmaţia repetată că „e un optimist". Rămîne totuşi să-i conciliera optimismul indiscutabil şi manifestat prin atîtea acţiuni şi îmbrăţişarea unei filozofii pesimiste, care priveşte existenţa ca o nenorocire şi ne îndeamnă să o combatem, să o anulăm prin suprimarea voinţei: conciliere mai uşor de făcut la Maiorescu, dar care se poate împinge pînă la explicarea cazului mult mai greu al lui Eminescu.

Oricît de mare admirator şi propagator al lui Schopen­hauer ar fi fost în decursul întregei lui vieţi , nu vom găsi în opera lui Maiorescu elementele esenţiale ale filozofiei lui Schopenhauer în latura ei speculativă, a lumii ca voinţă

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, IV, p . 647.

490

şi ca reprezentare, şi in concluziile ei pesimiste, atî t de in­fluenţate de budism. Lucrul în sine e voinţa oarbă de a fi, voinţa care e în afară de spaţiu şi de t imp, scoasă de sub cauzalitate; ea e una şi nedivizibilă, invariabilă în sînul unei variaţii aparente. Intelectul este instrumentul acestei voinţe; „pe cînd voinţa este substanţa omului, intelectul este accidentul". Voinţa este oarbă şi n-are nici o finalitate, adică nu realizează nici un scop — ceea ce înseamnă anu­larea ideii de progres, pe care o găsim totuşi afirmată de mai multe ori la Maiorescu (şi mai ales în Progresul adevărului, 1883), fără de care nici nu se poate concepe o activitate politică; ştim, de altfel, că, în maturi tatea vieţii lui, Maio­rescu s-a apropiat tot mai mult de evoluţionismul englez al lui Spencer.

Filozofia lui Schopenhauer nu este at î t de cunoscută prin speculaţii, cît prin concluziile ei, prin felul cum nega valoarea existenţii, adică prin ceea ce se numeşte pesimismul ei. Marele lui talent se înverşunează de a ne zugrăvi aventura tragică a vieţii, adică a unei voinţe care se nimiceşte pe sine însăşi, intrucît indivizii nu sunt decît expresia aceleiaşi voinţe, unice.

Nimic din speculaţiile metafizice şi din concluziile pe­simiste ale lui Schopenhauer nu transpiră în opera lui Maiorescu; în conferenţe şi cursuri, avem o expunere obiec­tivă, şi nu un prozelitism; in traduceri, găsim numai Afo­rismele, ori fragmente din estetică, ori Despre geniu, ori Despre istorie, adică chestiuni subsidiare ; în articole cri­tice, găsim esenţa esteticii schopenhaueriene, fără vreo afirmaţie asupra concluziilor pesimiste: prin artă ne eli­berăm din cătuşele egoismului, dar aceasta nu implică concluzia budistă a Nirvanei, a anulării voinţei prin con­templaţie şi inacţiune, ca la Eminescu, ci numai ridicarea deasupra egoismului, a contingentului, a temporalului în intemporal şi dezinteresare personală. Alte întretăieri cu filozofia schopenhaueriană nu sunt de natură exclusivă, ci aparţ in unei întregi familii de cugetători. D. Ion Petrovici1, de pildă, arată că, intrucît filozofia schopenhaueriană reliefa valoarea instinctelor, afectelor şi în genere a facto­rului iraţional, Maiorescu a aflat o bază pentru tendinţele

1 Ion Petrovici, Schopenhauer, „Bibi. p . toţi", p . 253.

4SI

sale conservatoare, care tăgăduiesc posibilitatea de a se reforma o societate după normele raţiunii , făcîndu-se ab­stracţie de datini, tradiţ i i , de tot ce alcătuieşte viaţa or­ganică şi inconştientă a sufletului unui popor. în această atitudine, se întîlnea negreşit cu Schopenhauer, dar şi cu mulţi alţii , cu Hegel mai ales1. Lupta lui împotriva frene­ziei reformatoare a liberalismului nostru putea tot at î t de bine izvorî din aceste rînduri ale lui Hegel din Filozofia dreptului: „ întrucî t spiritul este în realitate ceea ce el se cunoaşte a fi şi întrucît statul , ca spiritul unui popor, este legea care pătrunde suma tuturor relaţiilor sale de viaţă, moralitatea şi conştiinţa indivizilor care îl compun, urmează că constituţia unui popor anumit atîrnă de particularităţile şi formaţia conştiinţei sale de sine. în aceasta stă libertatea sa subiectivă şi o dată cu ea, realitatea conştiinţei sale. A voi să dai apriori unui popor o constituţie care, prin conţi­nutul ei, ar putea fi mai mult sau mai puţin raţională, în­seamnă a trece cu vederea tocmai momentul prin care o Constituţie este ceva mai mult decit un simplu obiect al cugetării." La fel, faptul de a fi fost antirevoluţionar nu se poate pune pe seama exclusivă a filozofiei lui Schopenhauer ; lupta împotriva raţionalismului revoluţionar se încadrează într-un întreg sistem de filozofie politică, foarte expresiv reprezentat de Hegel, ca şi de Auguste Comte; însuşi Maie-rescu se considera ca un „evoluţionist", influenţat mai ales de Istoria civilizaţiei în Engluera (1857) a lui Buckle, iar mai tîrziu, de Spencer.

Am dat aceste indicaţii asupra urmelor schopenhaueriene în opera lui Maiorescu şi s-ar mai putea da şi altele, cum ar fi, de pildă, în problema valorii istoriei; nu vom găsi însă nimic din concluziile pesimiste ale acestei filozofii, care considera viaţa ca un rău şi recomanda obligaţia de a stîrpi din rădăcini voinţa de a t ră i , după cum le găsim la Eminescu, al căror punct final nu e totuşi sinuciderea (pe care el o socoteşte, nu fără ciudăţenie, o dovadă vădită a dragostei de viaţă), ci asceza fachirilor indieni şi a martirilor creştini. Nu ştim, aşadar, dacă şi întrucît adera Maiorescu la filozo-

1 Hegel, Philosophie des Rechts, p. 274, ed. Meiner, p . 225. Citaţia ce urmează e după T. Vianu, Influenta lui Hegel In cultura română, p . 31.

492

fia speculativă a lui Schopenhauer. Voim să ajungem la concluzia că, chiar dacă ar fi aderat (cum era cazul lui Emi-nescu), această adeziune n-a avut şi nu putea avea nici o repercuţiune asupra activităţi i şi at i tudinii sale practice faţă de viaţă.

Problema s-a pus aproape de toţi criticii la Eminescu: un pesimist, un negator al vieţii, un adept teoretic al Nir-vanei budiste cum s-a putut dovedi în viaţa practică un om at î t de pasionat de probleme politice şi sociale, un naţio­nalist at î t de exclusiv, la care dragostea faţă de ai săi mergea pînă la ura faţă de alţii? Luptele lui Eminescu împotriva evreilor sau a claselor suprapuse, a demagogiei liberale, a paşoptismului şi a fanariotismului dovedeau o pasiune ce nu se potrivea cu asceza budistă nici cu doctrina tat twam asi a identităţii tuturor oamenilor, sau mai bine zis a tu­turor fiinţelor. Oricît de mare ar fi contrastul între nega­torul din poezii şi luptătorul — meliorist ca orice luptător —, concilierea trebuie făcută printr-o disociaţie a planului speculativ de cel practic. Speculaţia intelectuală poate merge mult mai departe sau chiar în direcţie opusă celei urmate de temperament, legat de fiziologia şi psihologia individuală. Speculaţia poate merge pînă la negarea sensu­lui vieţii, temperamentul se mulţumeşte însă cu realitatea ei, fără a-i mai sonda inutil neantul. Pesimismul rămîne, aşadar, cele mai adese o concepţie a lumii fără repercuţiuni asupra vieţii practice. Aproape nu există un ginditor care să nu fi simţit ameţeală în faţa neantului universal, chiar dacă s-a recules apoi în clădirea unei opere constructive. Mai toate religiile au o viziune pesimistă a lumii. „Sub­stanţa şi adevăratul sens al creştinismului, scria Schopen­hauer, sunt aceleaşi ca cele ale budismului şi ale brahma-nismului; toate trei ne învaţă că omul este vinovat prin faptul însuşi al existenţei sale; numai că creştinismul, spre deosebire de celelalte două religii mai vechi, nu procedează at î t de direct şi de sincer: el nu dă vina pe faţă pe existenţă, ci o face să fie săvirşită de prima pereche de oameni." Aproape nu există o viziune a lumii fără un fond de pesi­mism ; dar, după această constatare de caracter pur teoretic şi speculativ, omul nu reacţionează decît din impulsul tempe­ramentului său, al sîngelui, al cărnii, al afectelor. Lumea poate fi o vale a plîngerii, un „vis al nefiinţii", o absurdi-

493

tä te fără sens — dar, chiar dacă n-ar avea sens, ea e o rea­li tate, pe care trebuie să o t ră im, intr-un spaţiu, l imitat ce-i dreptul, dar at î t cît este, el încă ajunge pentru a ne interesa şi a umplea nevoia noastră de activitate, după anumite criterii şi grade. Fachirii şi martir i i îşi puteau nimici voinţa de a t ră i prin asceză ; nu toţi însă pot avea aceste vir tuţ i negative. însuşi Schopenhauer e un exemplu elocvent de disociaţie dintre teorie şi practică; împotriva negaţiei vieţii şi invocaţiei Nirvanei, el a fost un iubitor de v ia ţă ; speriat de o molimă de holeră, duşman al milei, pe care o recomanda altora ca singura evadare posibilă de sub tirania voinţei oarbe, a fost un egoist, un avar ; împotriva misoginismului proclamat teoretic, a fost un mare senzual, după cum era şi un vanitos, un coleric, cu tot dispreţul ce-1 arăta situaţiilor oficiale şi pentru tot ce „pare" numai1 . în practică omul se valorifică prin temperament, şi nu prin speculaţie. La fel se explică şi contrastul dintre pesimismul integral pur speculativ al lui Eminescu şi activitatea lui pasională in ziaristică şi luptele politice; n-avea un temperament de fachir anihilat în Nirvana lui, ci de luptător.

La Maiorescu nu se prezintă nici măcar această anti­nomie; pesimismul nu se găseşte nicăieri în opera lui, ci numai afirmaţia optimismului, însăşi formula temperamen­tului său echilibrat, armonios, complet, cu mari resurse intelectuale, cu rafinate plăceri artistice, mare iubitor de femei, cu succese proporţionate talentelor, care a izbutit în viaţă, nu fără lupte, sporindu-şi plăcerea biruinţei. La ce ne putem aştepta de la un om astfel înzestrat? La asceza fachirilor sau a martirilor creştini? Viaţa poate fi un nonsens şi după ea nu rămîne decît neantul, dar atî t cît durează, ea poate fi şi un izvor de satisfacţii superioare, oferindu-ne unc imp de activitate ce ne face să ui tăm neantul de la urmă.. .

învinuirile aduse lui Maiorescu de a fi fost „un adept al pesimismului" şi, prin urmare, un element dizolvant al societăţii nu au vreun fundament; speculaţia n-a avut nici o urmare în activitatea lui culturală şi politică, plină, dim­potrivă, de un robust optimism practic, potrivit tempera­mentului său viguros.

I. Petrovici, op. cit., paginile finale.

494

4. Atitudinea de înţelegere literară şi de bunăvoinţă personală împinsă pînă la ocrotire a lui Maiorescu faţă de Eminescu îl cinsteşte şi pe critic şi pe om. Nu o dată a fost totuşi învinuit de a nu fi preţuit şi de a nu-1 fi ajutat pe Eminescu pe măsura marelui său talent. S-au publicat chiar şi scrisori, din oare ar reieşi că însuşi Eminescu judeca la fel. „Tot acum pricep de ce Jacques Negruzzi — ar fi scris el Veronicăi Miele — îmi tot da a-nţelege că d. Maio­rescu m-a ajutat mult, făcînd să fiu cunoscut, adică un fel de celebritate, pe care eu n-am rîvnit-o nici cînd, dar mai ales din partea d-lui M., care s-o fi lăudat cu talentul meu, fără să ştie că mie nu-mi prea place lauda d-sale lipsită de sinceritate (?), avînd tot interesul să cîştige cu numele meu un credit moral revistei Convorbiri literare. Am fost condus, cu toate că aveam dreptul să conduc, fiind superior multor din acel cerc literar. D. Maiorescu a căutat să-mi impuie modul său de a vedea, dar eu îl priveam în ochi fix, aşa ca să creadă că-1 înţeleg, pe cînd de fapt zburam cugîndul în alte păr ţ i . Din îndemnul lor n-am scris nici un rînd, nici n-am fost inspirat. . . Acum, cînd sunt departe, îmi sună în urechi sfaturile spuse pe un ton dulce, ademenitor, cu scopul de a mă atrage, ca păianjenul prada; iată cine e chemat să stăpînească. Mărire, cît se poate; prin ce mijloace, nu în­treba, sunt mai murdare şi mai negre decît glodul..."1

1 E de regretat că insinuaţii împotriva lui Maiorescu se găsesc chiar în vindicativul Caragiale, şi anume în Ironie şi Două note, în Note şi schiţe, Sfetea, 1892, apoi în Opere, ed. „Cultura naţională", 1932, voi. I I I , Reminiscenţe şi notiţe critice.

Ce să mai spunem de pururi inconsecventul Hasdeu? După ce în tot timpul vieţii îl contestase sau îl minimalizase, la moarte se face apologetul lui pentru aatacapeceice-1 lăsaseră să moară, nebun, adică şi pe Maiorescu şi pe junimişti.

„El va trăi, îşi încheia necrologul din Revista nouă (II, nr. 6, 15 iunie 1889), deşi a murit nebun. Şi a trebuit să moară nebun.E grozav a o zice ! Să nu fi înnebunit, el nu avea ce mînca. Mai rău decît at î ta; ca să aibă ce mînca, el fusese silit a-şi mînca inima, înlocuind avînturile poeziei, avînturi măreţe, avînturi care nu se pot vinde, prin acea proză de toate zilele a sterpelor lupte de actualitate, care îi aducea o fărîmă de pîine, stropită într-adins cu amare lacrimi — pre­faţă nebuniei.

El va trăi, deşi a murit nebun. Şi cum oare putea să nu înnebu­nească? în toate epocile au fost poeţi pe care flămînda sărăcie, uneori numai deşertăciune, pentru o ticăloasă pîine însoţită de o mai tică-

495

Nimic din aceste rînduri nu pare să răspundă simţirii şi expresiei lui Eminescu, iar omul care a publicat-o nu e la întîia mistificare l i terară; pînă la producerea originalului, privim scrisoarea ca apocrifă, şi ehiar dacă s-ar face dovada autenticităţii , ea n-ar putea fi decît cine ştie ce izbucnire a unei mari depresiuni morale sau chiar tulburări mintale. Eminescu privindu-se ca o pradă şi pe Maioreseu ca un pă­ianjen — este o imagine nepotrivită cu realitatea şi cu no­bleţă de simţire a poetului.

In ceea ce priveşte părerea lui Maioreseu asupra poeziei lui Eminescu exprimată în 1872: „pînă acum aşa de puţin format... dar, în fine, poet în toată puterea cuvîntului" — ea ne poate părea azi insuficientă, dar fusese temerară atunci cînd Eminescu nu publicase decît trei poezii. Ani de zile, Convorbirile literare au fost atacate din pricina lui Eminescu, privi t ca un punct de minoră rezistenţă, cum e privi tă în­totdeauna originalitatea. Aprecierea lui Maioreseu e un act de discernămînt estetic şi de răspundere critică inimoasă ; ea a evoluat, fireşte, o dată cu t impul, încît, după 17 ani (1889), i-a îngăduit să plăsmuiască din Eminescu însăşi imaginea geniului.

loasă laudă, îi încovoia tămîitori dinaintea celor puternici. în toate epocile s-au văzut însă şi de acele firi semeţe, înalte, vrednice de solia ce le-a dat Dumnezeu, care niciodată n-au întins o mînă cerşetoare către vreo mărire pămîntească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Isus, ci Isus a spălat picioarele săracilor. Aşa poet a fost Eminescu.

El va trăi, deşi a murit nebun; vor muri însă pentru vecie nenu­măraţii înţelepţi care au lăsat, lasă şi vor lăsa totdeauna să înnebu­nească un Eminescu."

Trei ani după aceea, în articolul O restauraţiune (în Revista nouă, V, 1892, p . 217, şi apoi în Sarcasm şi ideal, 1897), îşi relua vechile atacuri împotriva junimiştilor pentru că exagerau şi exploatau valoa­rea „multă-puţină" a lui Eminescu: „înainte de a'recurge la străină­tate, se încercase mai întîi, cu vai cu chin, o restauraţie în ţară prin umbra lui Eminescu; dar umbra e tot umbră, fie ea oricît de lungită şi lărgită, oricît de disproporţionată cînd priveşte cineva de departe zeificarea postumă a nenorocitului poet, căzut victimă morală şi inte­lectuală a veninului pesimist, cu care-1 îmbuibase tocmai Noua direc­ţie — o mumă lacomă de a moşteni averea copilului omorît de ea însăşi — această zeificare a ajuns deja la ridicol şi este în preziua de a plesni ca broasca din fabulă. Nici un fetiş nu durează. O reacţiune firească nu va întîrzia să tăgăduiască bietului Eminescu pînă şi mult-puţinulcît i se cuvine cu dreptate, făcîndu-1 astfel pentru a doua oară jertfă inconsecventă a aceleiaş cîrdăşii." (!!)

496

Nu ne-am propus în această lucrare de a intra în rapor­turile intime ale lui Maiorescu cu prietenii şi, în genere, cu contemporanii să i ; facem o excepţie doar pentru Eminescu, în linii de altfel sumare şi cu un caracter demonstrativ împo­triva unei legende perpetuată şi astăzi în unele cercuri.

După lecturile făcute de Eminescu la „Junimea", în şedinţele din 1 septemvrie 1872 (Fragmente din Diorama, şi anume Egipetul şi începutul Evului de mijloc; Sărmanul Dionis) şi 7 septemvrie (înger si Demon şi Floarea albastră), i se acordă în şedinţa din 22 septemvrie o subvenţie pentru a merge la Berlin (Maiorescu figura cu un galben pe lună, ca şi V. Pogor, P . Carp sau T. Rosetti)1. De cum simţi că s-ar putea să vină în fruntea Ministerului Cultelor, el in­sistă pe lîngă Eminescu să zorească cu doctoratul. „ în acest caz, îi scria el la 17 ianuarie 1874, am dori să-ţi propunem du-mitale catedra de filozofie din Iaşi, căci, după cît te cunosc, gimnaziul nu este pentru d-ta." î i propunea, aşadar, pro­pria lui catedră, de unde fusese scos arbitrar prin dispoziţia ministerială a generalului Christian Tell. Iată termenii delicaţi şi de mare preţuire cu care insista: „Cum ştii însă, doctoratul — în sine nimica toată — este folositor pentru regularitatea unei asemenea numiri . Te rog să nu vezi în această întrebare mai mult decît cuprinde, în privinţa rea­lizării practice. Sigur, nu este încă nimic, deşi este foarte cu putinţă. în orice caz, însă, te rog să vezi şi în această întrebare un semn de atenţie şi de considerare, ce o avem toţi din cercul nostru pentru d-ta ; asemenea cuvinte ar fi de prisos pentru alţii , căci ei ar simţi de la sine ceea ce se cuprinde în ele; dar pesimiştii de felul d-tale trebuie, poate, să fie din cînd în cînd deşteptaţi din visul prea concentrat al microcosmului lor interior şi îndreptaţi în atenţia lor spre legăturile intime, ce-i uneşte cu noile încercări de viaţă în patria comună."2 Totul într-o justă notă de preţuire şi de nobleţă. Eminescu vedea însă complicat şi greu; în răs­punsul lui din 5 februarie 1874, se arată dilatoriu, cerînd răgazuri pentru studii felurite. Abia ajuns ministru, din primele zile, Maiorescu îi scria din nou din Cernăuţi, pe data de 19 april 1874. „ în ziua cînd îmi vei anunţa t i t lul d-tale

U . E . Torouţiu, op. cit., IV, p . 457. 2 I .E. Torouţiu, op. cit., IV, p. 169. Publicată de I. Al. Rădulescu-

Pogoneanu, în Studii, 1910.

33 — Titu Maiorescu 497

de doctor, vei fi numit pentru un an profesor suplinitor de filozofie la Universitatea din Iaşi; iar după acest răstimp, vei trebui să te anunţi la concurs... Şi acum: cîţi bani îţi trebuie? Ca avans, care se va scade treptat din viitorul d-tale salar de profesor. în forma aceasta, chestiunea nu poate fi pentru d-ta penibilă." Demersul e şi stăruitor şi delicat, cruţînd susceptibilitatea poetului. Dar Eminescu nu era din stofa doctorilor şi profesorilor de filozofie. Ceru 300 de taleri pentru a-şi lua doctoratul la lena; Maiorescu îi trimise o sută de galbeni. Rezultatul fu că Eminescu nu-şi luă nici un titlu şi se întoarse în ţară; la căderea guvernului Lascar Gatargi, unul din capetele de acuzaţie pentru darea în judecată a lui Maiorescu fusese şi risipa ce făcuse prin trimiterea unei sume de bani lui Eminescu. In loc de a ajunge profesor universitar, aşa cum o dorise, Eminescu abia putu obţine un post la Biblioteca Centrală a Iaşilor şi apoi un post de revizor şcolar. Privite azi, pos­turile par ridicole faţă de imensa lui valoare; lipsit de di­plome, poetul nu putea însă aspira la ceva mai mult; la fel şi Caragiale nu putuse ajunge decît revizor şcolar şi, în tim­puri mai recente, deci mai înţelegătoare, sub-şef de birou la Regia Monopolurilor — concediat pe motive de economie bugetară. Eminescu avea să fie dat chiar în judecată. Nu vom urmări cariera lui Eminescu la Bucureşti, la Timpul, adăpostirea lui temporară în propria-i casă şi atîtea împre­jurări, în care asistenţa criticului a devenit cunoscută şi dovedită prin corespondenţa publicată. Participarea lui sufletească şi bănească la nenorocirea din 1883 e iarăşi un capitol de istorie literară bine luminat pentru a mai fi dez­voltat: ea se integrează, de altfel, mai mult în biografia poetului...

Dintr-o corespondenţă destul de variată în jurul boalei lui Eminescu, ne mulţumim să dăm fragmentar o singură scrisoare a lui Maiorescu, pe care o socotim de cea mai mare importanţă psihologică. Iată condiţiile ei: e din 1884, din timpul revenirii din boală a poetului în sanatoriul de la Ober-Döbling, cînd, o dată cu primele zile de luciditate, apărură şi primele lui îngrijorări, nu numai asupra viito­rului, cum era firesc, ci şi asupra situaţiei actuale legate de un scrupul: cine-i mijlocea şederea într-un sanatoriu cos­tisitor? Toţi prietenii ce l-au văzut în acea apocă ne rela-

498

tează în scrisorile lor turburarea poetului în faţa problemei întreţinerii lui la Döbling. Simţul moral, ce avea să i se piardă apoi, o dată cu progresele bolii, e încă viu, aşa că delicateţa omului revenit la conştiinţă, după multe luni de rătăcire, ca şi altoirea unor astfel de scrupule pe fundalul tragediei lui sufleteşti, ne sporesc simpatia faţă de suferinţa poetului. Pentru a o alina, Maiorescu intervine, ţinînd de la început să i-o pună pe seama: „căldurilor mari din iunie 1883", ce i-au produs „o meningită sau inflamaţia pieliţei creierilor, mai întîi acută, apoi cronică", cu urmarea „unui delir continuu de peste cinci luni, pînă cînd s-a terminat procesul inflamaţiunii". Nebunia poetului a fost „un vis îndelungat de o veselie exuberantă", aşa că: „e păcat că n-a păstrat nici o aducere-aminte a trecutului imediat". Discreţia faţă de un bolnav relativ însănătoşit e, desigur, normală, precum normale sunt şi asigurările de viitor: o călătorie în Italia, cîteva luni de întremare la moşia Soleşti a lui Rosetti şi obţinerea funcţiei de bibliotecar al Universităţii din Iaşi. Cu totul altă semnificaţie de dis­creţie o au însă rîndurile criticului menite să-i amorţească scrupulele asupra originei banilor cu care era ţ inut în sana­toriu :

„Vrei să ştii, îi scria el, cu ce mijloace eşti susţinut deo­camdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi aşa străini unii de alţii? Nu ştii d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să între­buinţez cuvîntul exact, deşi este mai tare), admiraţia adeseori entuziastă ce o am şi eu şi tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toţi prietenii d-tale (şi numai aceştia) am contribuit pentru puţinele trebuinţi materiale ce le reclama situaţia. Şi n-ai fi făcut şi d-ta iot aşa din multul-puţinul ce l-ai fi acut cînd ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale?u

Scrupulelor poetului ce-i întunecau bucuria însănătoşirii i-a răspuns, aşadar, delicateţa egală a criticului, care, deşi crezut rigid, a găsit cuvintele potrivite pentru amorţirea panicei de a se vedea ajutat: gestul pornea dintr-un senti­ment de iubire şi admiraţie a tuturor prietenilor din cerc, şi nimeni altul decît prietenii, şi a contribuit „pentru puţinele trebuinţi materiale ce le reclama situaţia". Nu putea fi

83* 499

deci vorba de vreo subscripţie publică. Ca să-i uşureze şi mai mult scrupulul, criticul are discreţia de a prezenta şi posibilitatea reciprocităţii. Dacă a da repede înseamnă a da de două ori, a da cu o delicateţă atît de rafinată, cu un sentiment atît de precis al nuanţelor şi al susceptibilită­ţilor, înseamnă a da înmulţit, întrucît gestul e sporit de însăşi elasticitatea şi confortul lui moral.

Intre oameni obişnuiţi, situaţia n-ar fi avut poate im­portanţa pe care o are, cînd e vorba de Eminescu şi Maio-rescu, şi cînd mai intervine şi rezonanţa trezită în noi de ideea ce ne-o facem de dînşii. De la delicateţa învăluitoare, gestul criticului trece apoi la o largă şi orchestrată recunoaş­tere literară. După ce-i doreşte o călătorie izbutită prin Italia, îi urează: „şi la întoarcere, mai încălzeşte-ne mintea şi inima cu o rază din geniul d-tale poetic, care este şi va rămîne cea mai înaltă încorporare a inteligenţei române". O preţuire atît de integrală şi de categorică din partea unui om bănuit, ba chiar învinuit de a fi avut rezerve oportuniste asupra valorii marelui poet, spulberă o calomnie şi ne pune în adevărata lumină comprehensiunea critică a lui Maio-rescu, după cum pasagiul de la început ne luminase cali­tatea lui sufletească.

XIX

1. Critica culturală a lui T. Maiorescu. 2. C. Dobrogeanu-Gherea şi critica literară. 3. Polemica Maiorescu-Gherea.

1. Acţiunea lui Maiorescu în cultura noastră se poate considera isprăvită în 1872, o dată cu articolul Direcţia nouă] în 1886, el singur decreta, după cum am văzut, scă­derea „trebuinţii unei critice generale". Cu apariţia lui V. Alecsandri, M. Eminescu, Caragiale etc., a unei literaturi clădite pe adevăr şi sinceritate, ieşite din realităţile noastre, opera de îndrumare a criticei i se apărea sfîrşită. „O dată ce se făcea mai bine", şi-a crezut încheiată acţiunea, presupu-nînd noii literaturi o valoare de îndrumare. Limita acţiuni­lor noastre e în noi ; nu ne putem depăşi umbra. Culturală şi normativă, critica lui Maiorescu nu se putea dezvolta decît în epoca turbure de formaţie; depăşind-o, sau s-a abţinut, sau s-a l imitat la cîteva articole întîmplătoare. Sumară şi intermitentă, cu drept cuvînt ea a fost numită „judecă­torească", adică enunciativă, şi nu demonstrativă şi fără să atingă problemele ridicate de critica europeană intrată pe cale deliberativă, dacă nu şi a pozitivării. Rolul acesta a revenit lui C. Dobrogeanu-Gherea, pe atunci I. Gheree.

2. Oricît de mare ar fi disproporţia şi antagonismul din­t re aceşti doi oameni, e tot at i t de neîndoios pe cît e de peni­bil faptul că C. Dobrogeanu-Gherea a luat din mîinile lui Maiorescu torţa unei critice pe care o crezuse sfîrşită o dată cu dînsul. Dincolo de „critica generală", adică de critica culturală, el nu văzuse organizarea unei critice „speciale" care cercetează opera literară, ca un obiect de studiu, cu multiple probleme de ordin estetic, psihologic, social, cu cercetări biografice, istorice, stilistice, linguistice, aşa cum

501

se practică în toate ţările de cultură şi chiar şi la noi1 . Iniţiatorul mişcării de emancipare a criticei din faza genera­lului şi a culturalului şi de îndrumare a ei pe calea cercetă­rilor speciale a fost C. Dobrogeanu-Gherea.

Străin[...] venit tîrziu în România, necunoscîndu-ne limba şi neajungînd niciodată să o simtă în intimitatea ei, agita­tor marxist cu preocupări mai mult sociale decît literare, autodidact cu toate îndrăznelile autodidacţilor de a se ră tăci în domenii abia defrişate, lipsit de talent de scriitor, întrucît nu avea o limbă, în care să se poată exprima în chip original şi în spirit de creaţie literară, polemist totuşi cu o argumentaţie masivă şi primară, în ton familiar şi elementar al cursurilor serale sau al întrunirilor socialiste, luminată de o robustă credinţă reformatoare, cu obiective exclusiv sociale, întru nimic chemat să se manifeste în este­tică, Gherea a fost, totuşi, întemeietorul „criticei" noastre, în accepţia modernă a metodei analitice şi în punerea unor probleme, indiferent de originea şi rezolvarea lor, cu o vigoare polemică ce le-a dat o voiciune rar găsită după aceea. Nu numai din pricina confuziei punctului ei de ple­care, cit mai ales din lipsa de expresie, de talent literar, critica lui nu se mai poate totuşi ceti astăzi. Ajung cîteva exemple de improprietate naţională sau de vulgaritate stilistică pentru a-i înţelege inactualitatea:

„Fanatismul religios, scria el2, pe care a vroit să i-1 insufle mama lui (a lui Flaubert) şi care s-a arătat în

1 Una din cele mai evidente dovezi de lipsa de interes a lui Maio-rescu pentru studiile critice propriu-zise, ce presupun analiza ştiin­ţifică, vaste cercetări biobibliografice, e faptul de a fi păstrat manu­scrisele lui Eminescu cel puţin 13 ani, fără a le fi cercetat, deşi le bănuia marea importanţă. Abia în şedinţa de la 25 ianuarie 1902, oferi Aca­demiei cele 43 de volume manuscris, cu un total de vreo 15 000 de foi, însoţite de următoarea scrisoare: „De la Mihail Eminescu posed — dăruite mie de dînsul în diferite ocaziuni — multe manuscripte, parte poezii publicate, parte încercări, fragmente şi variante de poezii nepu­blicate, parte studii, traduceri şi articole de proză. Toate aceste manu­scripte, aşa cum se află: în cărţi cartonate, în caiete cusute şi în foi volante, vi le trimit alăturat şi le dăruiesc la rîndul meu Academiei Române, pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cercetări amănunţite asupra vieţii şi activităţii marelui nostru poet..." (Ana­lele Academiei Române, s. II, t. XXIV, 1902, p. 95.)

2 Gherea, Critice, I, ed. IV, p. 35.

502

crcaţiunea poetului prin iubirea de fantastic, îi vom afla pricina în starea religiei, în faptul că religia avea mai mare înrîurire asupra femeilor". In mintea scriitorului, „fana­tismul religios" ar fi, aşadar, acelaşi lucru cu „fantasticul", deşi între aceste cuvinte nu e nici o legătură noţională, nici etimologică — ci doar de simplă asonantă.

„Acuma eşti aici între noi — întreabă criticul opera de artă în alt pasagiu —, vrînd-nevrînd, trebuie să te primim aşa cum eşti, spune dar, tu , copil răsfăţat şi sublim al mu­zelor, ce ai să faci între noi şi cu noi? Ne vei face oare să rîdem ori să plîngem? Ne vei face să binecuvîntăm ori să blestemăm? Ne vei face să iubim ori să urîm? Ne vei face oare să ne închinăm, lui, marelui idol, izvorul luminii, iubirii şi dreptăţii , ori să ne închinăm Satanei sau viţelu­lui de aur? Spune!"1 etc.

Sau: „... Atunci arta n-are decît să-şi ia tălpăşiţa pentru că"

etc.2

„Nu vom da răspuns afirmativ — scrie undeva C. Dc-brogeanu-Gherea —, nu din aceeaşi pricină pentru care Macbeth nu putea rosti vorba «amin» —no i n-am făcut nici o crima împotriva artei —, dar pentru" etc.

Nici o crimă împotriva artei? Dar rîndurile citate mai sus sunt tot atîtea crime. A fost, astfel, dat „criticei" li­terare să debuteze sub această formă proletară şi să-şi con­tinue chiar t radi ţ ia pînă în zilele noastre. Vulgaritatea poate fi o clasificare, dar e şi o degradare; mitica atingere a mîinilor nu mai transformă totul in aur, ci murdăreşte însuşi aurul.

Citaţiile acestea fixează lipsa de talent, expresia prole­tară , insuficienţa de cultură a criticului ce înfrunta pe Ma-iorescu. Lupta era inegală: de o parte, talentul, gustul, cultura, logica, fără a mai vorbi de o înaltă situaţie morală; de cealaltă, improvizaţia şi insuficienţa sub toate rapor­turi le; în schimb, un viguros spirit polemic, un fanatism social şi, mai ales, o robustă convingere în ştiinţifizarea criticei. Dintr-o astfel de luptă, s-ar fi crezut că nu putea

1 Gherea, Critice, I, ed. IV, p . 38. 2 Gherea, Critice, I I , ed. IV, p . 67.

503

ieşi biruitor decît Maiorescu; peste inegalitatea de mijloace şi valoarea personală, biruinţa a rămas, totuşi, de partea acţiunii lui Gherea, pentru că răspundea evoluţiei criticei.

3 . Nu avem a ne ocupa de critica socială a lui Gherea decît doar în incidenţa ei cu critica estetică a lui Maiorescu. Celor două articole ale acestuia din 1886, Comediile d-lui I.L. Caragiale şi Poeţi şi critici, Gherea le răspunse prin articolul Personalitatea şi morala in artă (1886). Replica lui Maiorescu veni abia peste şase ani prin Contraziceri"? (1892). Scris într-un ton superior şi peremptoriu, într-un plan pur formal, răspunsul este o lecţie de logică şi dovada insufi­cienţei de informaţie estetică a celui ce voia să-1 pună în contradicţie cu el însuşi. Polemica asupra unor noţiuni elementare de estetică e în amintirea tuturor. Gherea se ridicase împotriva expresiei „emoţia impersonală" (cheia de boltă a esteticii maioresciene, după Schopenhauer, bineînţeles), sub cuvint că orice emoţie e personală întrucît se petrece „într-un organism individual". Disociaţia dublu­lui înţeles noţional al cuvîntului „impersonal" e executată de sus şi definitiv; la fel şi demonstraţia asupra contestaţiei lui Gherea că „egoismul e rădăcina oricărui rău", sub cu-vînt că „şi faptele egoiste sunt trebuitoare pentru păstrarea individului şi, prin urmare, şi a speciei"; într-o astfel de afirmaţie, în realitate, „întreaga sferă a noţiunii rău este legată de sfera de egoism, dar nu însemnează că şi întreaga sferă a noţiunii egoism este legată de rău, ci din contra, numai o parte". Prin stringenţă, discuţia aceasta pur for­mală aminteşte maniera polemică din Beţia de cuvinte (1873) şi din Răspunsurile Revistei Contimporane (1873).

In afirmaţia din studiul asupra lui Caragiale privitoare la „impersonalitatea" poetului ce-1 înalţă în lumea ideală şi afirmaţia din articolul Poeţi şi critici (1886) că poetul trebuie să fie personal în redarea impresiilor primite, Ghe­rea găsea o contrazicere, fără să ţ ină seama de dublul în­ţeles al cuvîntului: poetul este impersonal în perceperea obiectului, uitîndu-se pe sine şi concentrîndu-se în obiect pînă la descoperirea „tipului", a ideii platoniciene ca se ascunde într-însul; după perceperea obiectivă, urmează

504

însă operaţia de redare, de expresie, care nu poate fi decît personala, cu un caracter de unicitate pentru fiecare poet adevărat .

Polemica lui Maiorescu se mărgineşte, ca de obicei, la izolarea unor discuţii strict formale, în care se poate produce evidenţa, pe cînd în materie estetică ea e aproape cu nepu­t inţă . Era deci de prisos de a discuta idealismul estetic al Iui Platon, obiect de controversă; ajungea dovada peremp­torie a ignoranţei lui Gherea în materie estetică prin cîteva cazuri de imprecizie noţională.

Şase ani îi trebuise lui Maiorescu ca să răspundă la pri­mul atac al lui Gherea (1892), dar şi Gherea zăbovi vreo doi în replica lui* în articolul Asupra esteticei metafizice şi ştiinţifice (1894)1. Polemica e tot formală. Poate exista sau nu „o emoţie impersonală?" Toată strădania lui Gherea, cu citate din Maudsley, pentru a dovedi că dacă pot fi „idei impersonale" nu pot fi şi „emoţii impersonale" prin esenţă strict individuale, este zadarnică, deoarece „impersonali­tatea" nu se raportă la subiect, ci la obiect; toate emoţiile sunt personale prin subiect, dar pot fi impersonale prin obiect; sensul impersonalităţii e de dezinteresare, aşa că şi ,,o spaimă" poate fi impersonală, cînd nu ne priveşte pe noi, ci e de ordin altruist .

Al doilea exemplu ar părea mai confuz. Maiorescu afir­mase că „tot răul este din egoism"; Gherea îi obiectase că, tinzînd la conservarea individului, unele fapte egoiste apără şi specia şi, prin urmare, sunt folositoare. Maiorescu îi replicase că o propoziţie ca „tot răul iese din egoism" intră în formula logică: toţi s sunt p, ceea ce nu înseamnă că toţi p sunt 5; dacă toţi leii sunt animale, nu înseamnă că şi toate animalele sunt lei; Gherea îi răspunde că sunt şi

* Explicaţia acestei întîrzieri o dăduse Gherea însuşi, în intro­ducerea articolului său: „dacă nu i-am răspuns pînă acuma, pricina este că n-am avut unde.

De la încetarea revistei Contemporanul din Iaşi, n-am avut o re­vistă unde să scriu.

E adevărat că aş fi putut să răspund într-o gazetă ; dar un articol care se împarte în zece sau cincisprezece numere ale unei gazete nu e citit nici de acei puţini cititori cari ar avea bunăvoinţă să citească articolele de polemică ştiinţifică."

1 I. Gherea, Critice, II, p. 203.

505

judecăţi universal-afirmative (toţi S sunt P), în care raportul de extensiune al noţiunilor S şi P e astfel încît sfera lui P e întreagă legată de sfera lui S. Aşa, de pildă, în propoziţia „tot omul se naşte din femeie", raportul de extensiune a sferelor e acelaşi; femeile nasc numai oameni, şi nu şoareci sau papagali.

Parada logica e dilatorie ; afirmaţia lui Maiorescu „egoismul e rădăcina oricărui rău" sau „tot răul este din egoism" (adică toţ i S sunt P) nu trebuie înţeleasă că ciuma sau holera vin din egoism. Nu e vorba de răul din ordinea fizică, molime sau cutremure de pămînt , ci de răul din uni­versul moral, provocat de stări sufleteşti; în acest sens, şi la Schopenhauer egoismul, adică voinţa, e la origina dramei existenţei. Afirmaţia lui Maiorescu rămîne, prin urmare, inatacabilă: răul moral naşte din egoism, ceea ce nu înseamnă că egoismul nu poate pricinui şi acte salutare ; cu alte cu­vinte, dacă toţi S sunt P — nu însă şi toţ i P sunt S •— sfe­rele lor fiind diferite.

Suprimîndu-şi adversarul pe chestiuni secundare, dar evidente, lupta se sfîrşeşte aici din partea lui Maiorescu. Gherea îşi continuă însă atacurile împotriva „fanteziilor metafizice ale lui Platon" şi a „fanteziilor bolnăvicioase" — şi, în genere, împotriva esteticei metafizice şi în servi­ciul esteticei ştiinţifice, cu aceeaşi vulgaritate de gîndire şi de stil cu care mai îngropase odată „madama estetică". „Era o damă exaltată şi simţitoare, scria el, şi de aceea se ofensa foarte uşor, însă ierta ofensatorilor, pentru că socotea că nu ştiu ce fac, că ei n-o înţeleg. Fiindcă mai nimeni n-o înţelegea, ea socotea că e din cauză că e prea adîncă şi în­văţa tă şi se îngîmfa mai mult . Avea cîteodată o idee genială mult mai des însă idei absurde... dar a murit , şi despre morţi nimic sau bine şi, deci, Dumnezeu s-o ierte, fie-i ţărîna uşoară."1

Un ecou al luptei împotriva artei tendenţioase, susţi­nute de Gherea şi devenite apoi un punct de program al po­poranismului Vieţei româneşti, nu-1 găsim în Maiorescu decît mult mai tîrziu, în 1907, în raportul asupra literaturii lui I.A1. Brătescu-Voineşti, scriitor răsărit din vechea tulpină

1 I . Gherea, Critice, I, ed. IV, p . 55.

506

a Convorbirilor, împotmolit multă vreme în viaţa mediocră a provinciei şi readus în literatură de stăruinţa revistei ieşene prin nuvela In lumea dreptăţii, exaltată ca reprezen-tînd „zguduitoarea tragedie" a „proletariatului intelectual român"... Disociaţia esteticului de toate elementele cu care se amestecă de obicei, eticul, patrioticul, socialul etc., se găsea la însuşi punctul de plecare al acţiunii critice a lui Maiorescu din 1867; arta era privită prin emoţia estetică, şi nu prin alte tendinţe. Se afla deci pe linia lui (deşi i s-ar fi putut obiecta că cel mai de seamă defect al nuvelei lui I. Al. Brătescu-Voineşti era de a fi fost publicată în Viaţa românească, şi nu în Convorbiri literare) ; din această pricină văzuse poate într-însa „o momentană slăbire a autorului. Tocmai persoanele care ar trebui să deştepte simpatia citi­torului şi-o înstrăinează printr-o simili cultură de pretenţie occidentală (Andrei Rizescu şi Elena cîntă Mondschein Sonate de Beethoven, Rizescu citeşte la tribunal pe Spencer, Elena aruncă advocatului Peneş vorba de amoral), şi toată expunerea are defectul de a fi ostensibil tendenţioasă; iar unde începe tendenţa, încetează arta!'1

Cum Maiorescu se mulţumise numai cu această discuţie formală, sarcina polemicei în apărarea esteticei metafizice îi reveni primei generaţii de publicişti maiorescieni.

Lupta împotriva criticelor lui Gherea o deschise G. Bogdan printr-un articol din Convorbiri literare (1892), căruia Gherea îi răspunse prin articolul Asupra criticei metafizice şi celei ştiinţifice1. Două articole: Impersonalitatea şi morala în artă şi Socialismul şi arta2 ale lui P .P . Negulescu, în linia esteticei lui Maiorescu şi precizînd în Proudhon punctul de plecare al ideilor estetice ale lui Gherea, fură adunate apoi într-un volum de Polemice3; în acelaşi an, M. Dragomirescu ducea lupta împotriva gherismului şi a criticei „ştiinţifice" mai întîi în articolul Criticele d-lui

1 I. Gherea, Critice, I, ed. IV, p . 7. 2 P .P. Negulescu, Impersonalitatea şi morala în artă, în Convor­

biri literare, 1892 (XXVI), p . 131; Socialismul si arta, în Convorbiri literare, 1894 (XXVIII), p . 545.

3 P.P. Negulescu, Polemice, Bucureşti, 1895. Mai vezi, P .P. Negu­lescu, Ceva despre Junimea, în Convorbiri literare, jubilar, 1937 (LXX), p . 53.

507

Titu Maiorescu1 şi apoi în Critica ştiinţifică şi Eminescu2. Nu intră însă în cadrul lucrării de faţă de a urmări polemica postmaioresciană, în care se înfruntau cele două concepţii: a artei pentru ar tă , cu primatul estetic, şi a artei privite şi in funcţia ei socială atunci, după cum va fi privită mai tîrziu în funcţia etnică sau etică. Polemica e deschisă şi acum cu recrudescenţe neaşteptate şi va fi mereu deschisă, ca totdeauna în astfel de chestiuni insolubile, răspunzînd unor concepţii deosebite.

Luptînd pe frontul autonomiei esteticului, pe drept toţ i criticii de astăzi îşi găsesc în Maiorescu punctul de plecare al acţiunii lor. Recunoaştem într-însul pe îndrumătorul literaturii moderne. Fire echilibrată, clasic prin cultură şi structură sufletească, el a combătut însă mai mult excesele de oriunde ar fi venit, fără să fi mers pe propria-i linie ideo­logică pînă la ultimele concluzii, cu riscuri de inumanitate şi de absurd. Iată pentru ce, din unele ati tudini şi propoziţii ale lui, se pot scoate şi dovezi contradictorii, în susţinerea ambelor tabere. în teoria caracterului etnic al artei, nu nu­mai prin latura lui psihologică, ceea ce e neîndoios, ci şi prin limitarea acestui etnos la poezia populară şi, în genere, la literatura poporană, cu preponderenţa eroului pasiv şi reprezentant al claselor de jos, nu e de mirat că ţărănismul şi chiar poporanismul exclusiv de mai tîrziu să fi găsit un punct de sprijin în luptă, deşi între dînşii se afla linia de de foc a dezinteresării şi prăpastia de netrecut a impersona­l i tăţ i i artistice şi a contemplativităţii fără tendenţe.

Tot astfel din expresiile, care ni se par astăzi at î t de naive, devenite apoi un fel de formule critice la postmaio-rescienii beletrişti, din expresii ca: „pretutindeni concep­ţie naturală şi un aer răcoritor de putere şi sănătate sufle­tească" (Asupra poeziei noastre populare, 1867,)*, sau ca „lasă impresia unei binefaceri sufleteşti" (din recenzia Nuvelelor d-lui I. Al. Brătescu-Yoineşti) şi din alte locuri,

1 Criticele d-lui Titu Maiorescu, în Convorbiri literare, 1893 (XXVII), p . 8, p . 284. Criticele d-lui Maiorescu (Partea generală), în Convorbiri literare, 1896 (XXI), p . 1.

^Convorbiri literare, 1894 (XXVIII); 1895 (XXIX); în volum, B u c , 1895. Despre acestea şi altele, se poate consulta articolul lui M. Dragomirescu în Conv. Ut., nr. jubiliar, 1867—1937, LXX, p . 88, Legăturile mele cu „Convorbirile literare".

* Studiul a apărut în 1868 (Conv. Ut., I, nr. 22).

508

unde ni se vorbeşte de „sănătate", de „răcoare sufletească", de „înviorare" — a răsărit în convingerea câtorva confu­zia că autorul articolului Comediile d-lui I. L. Caragiale ar cere artei o tendinţă morală.

Iată pentru ce în luptele de acum cîţiva ani împotriva „literaturii pornografice", unii din luptători, chiar de pro­venienţă maioresciană, s-au pus, în cruciada împotriva pornografiei, la adăpostul criticului, care ne învăţase că, deşi există „artă", deşi există „pornografie", nu există „artă pornografică", întrucât, antinomice, noţiunile nu se pot contopi. Arta reprezintă o combustiune de elemente eterogene într-o unitate spirituală, morală prin ea însăşi; funcţiunea ei esenţială stă în despersonalizarea şi în ridi­carea, prin contemplaţie, într-o lume ideală. Nu poate fi, deci, vorba de existenţa pornografiei în ar tă , după cum nu poate fi vorba de existenţa oricăror alte elemente ten­denţioase. Cînd combustiunea nu s-a făcut în sensul imper-sonalizării emoţiei, opera nu este realizată estetic şi deci nu mai e ar tă .

Pentru delimitarea hotarului dintre artă şi pornogra­fie, se cere negreşit o competinţă estetică, de vreme ce el se suprapune exact pe hotarul dintre talent şi mediocritate. Arta nu e o problemă de material, ci de tratare. După această doctrină, adevăratul duşman al artei este tendenţa •— care, pornografică sau moralistă, îi e deopotrivă de dău­nătoare sub raportul estetic, dacă nu şi social.

XX

1. Etnosul şi naţionalul în concepţia critică a lui T. Maio­rescu. 2. T. Maiorescu şi Vasile Alecsandri. 3. Literatura română şi străinătatea (1882); teoria romanului poporan. 4. Ion Popovici-Bănăţeanul (1895). o. în memoiia poetului dialectal Victor VI ad Delamarina (1898). 6. Raportul asupra Nuvelelor lui M. Sadoveanu (1906) şi Poeziilor lui Octavian Goga (1906): contradicţia apa­

rentă.

1. încă din 1867, Maiorescu punea accentul pe caracterul etnic al artei: pentru a ajunge la o valoare absolută, ea tre­buie să fie expresia sinceră, reală a sufletului unui popor; valoarea universală sporeşte pe măsura afirmaţiei elemen­tului particular etnic. Atenţia pentru literatura populară, ca şi pentru literatura inspirată din popor se poate urmări de la articolul asupra culegerii de poezii populare a lui V. Alecsandri (1868) şi pînă la discursul academic, In chestia poeziei populare, de la 16 mai 1909. Anexînd acestei probleme şi problema inspiraţiei naţionale, patriotice, în care s-a crezut că şi-a schimbat atitudinea spre sfîrşitul vieţii, îi vom examina toate manifestările critice privitoare la caracterul etnic şi sentimentul naţional în literatură.

2. în articolul Asupra poeziei noastre populare (1868), el punea în lumină meritul culegerii, dar şi meritul personal al lui Alecsandri, faţă de care avea să-şi arate pînă la urma consecvenţa critică. „Nicăieri, declamaţie politică, simţiri meşteşugite, extazuri şi desperări de ocazie, pretutindeni con­cepţie naturală şi un aer răcoritor de putere şi sănătate sufle­tească", susţinea el în Direcţia nouă din 1872. Patrusprezece ani după aceea, unor atacuri ale lui Delavrancea şi Vlahuţă,

510

el le răspundea în Poeţi şi critici (1886): „ în Alecsandri vibrează toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi, cîtă s-a putut întrupa într-o foimă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbii române în poezie populară-—el ni le-a deschis; iubirea românească şi dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi — el le-a înt rupat ; frumuseţea proprie a pămîntului nostru natal şi a aerului nostru — el a descris-o; [...] cînd societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti —el a răspuns la această dorinţă, scriindu-i ccmedii şi cheme; cînd a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în războiul din urmă -— el singur a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei.

A lui liră multi-cordă a răsunat la orice adiere ce s-a putut deştepta prin mişcarea poporului nostru în mijlocia lui.

în ce stă valoarea unica a lui Alecsandri? în această totalitate a acţiunii sale literare." Faptul de a reprezenta o total i tate de merite în funcţie

de aspiraţiile momentane ale unui popor îi acordă unui scriitor importanţă în istoria literaturii lui, adică o valcare relativă, şi nu una absolută. Reţinem doar nevoia criticu­lui de a lega literatura de etncs, de pămînt, de aspiraţii.

3 . Pornind cronologic şi pe dubla linie, a literaturii populare şi a literaturii inspirate din popor, interesul lui Maiorescu se menţine consecvent. în articolul Literatura română şi străinătatea (1882), el se încumetă chiar •— deşi se arătase totdeauna at î t de prudent -— de a „formula de-a dreptul un nou principiu estetic în privinţa rcmanului modern, în deosebire de tragedie".

Plecînd, anume, de la literatura lui Slavici şi Creangă, de la romanele rurale ale lui George Send (Lamare au diable; La Petite Fadette), de la unele povestiri ale lui Paul Heyse, Bret-Harte, Fritz Reuter etc., ajungea la concluzia existen­ţei unui întreg curent în Europa, „curent, pe care noi îl credem foarte sănătos",în urma căruia rcmenele ţărăneşti şi descrierile tipice au ajuns să fie cele mai preţuite produ­ceri ale literaturii de nuvelişti. De aici teoria deosebirii dintre tragedie şi roman.

î n tragedie, eroul e izvorul propriu al faptelor sale; tragismul e cu at î t mai puternic, cu cît însuşi eroul e mai puternic şi mai liber să lucreze după firea sa individuală;

511

eroul specific e, prin urmare, rege. In roman, de esenţă pasivă, eroul nu domină împrejurările, ci e dominat de dîn-sele; „subiectul propriu al romanului este viaţa specific naţională, şi persoanele principale trebuie să fie tipurile unor clase întregi, mai ales a ţăranului şi a claselor de jos. Căci o figură din popor este de la început pusă sub stăpîni-rea împrejurărilor ca sub o fatalitate, ea poate fi pasivă fără a fi slabă, fiindcă înfăţişează în sine toată puterea impersonală a tradiţiei de clasă şi totdeodată exprimarea simţirilor* şi a pasiunilor ei poate fi mai clară, fiind mai primitiv firească şi mai puţin meşteşugită prin nivelarea culturei înalte."

Ce este exact din această teorie privită în latura ei exclu­sivă, şi nu posibilă? Aproape nimic. De unde comandamentul eroului pasiv ca singurul acceptabil pentru roman? De unde exclusiva aruncată puterii? Din lipsa de conflicte? Dar conflicte sufleteşti nu există? „Regii" nu pot suferi, în afecţiile lor umane, ca oricine? După o astfel de formu­lare a teoriei, a specificului naţional şi a necesităţii ca eroii romanelor să fie de preferinţă ţărani şi în orice caz repre­zentanţi ai claselor de jos, harta epicei universale se rezumă la nuvelele lui Slavici, la Santa lui N. Gane, la povestirile lui Bret Harte, la idilele rurale ale lui George Sand, sau la cîteva lucrări ale lui Paul Heyse sau Fritz Reuter !

A curs prea multă cerneală de cîteva decenii pe această chestie, privită în latura ei excesivă, pentru a o mai relua aici. Problema nu mai există în ţările de veche formaţie şi de li teratură seculară; idilele ţărăneşti în genul celor ale lui George Sand sunt în Franţa rare şi de un caracter parti­cular. Ea nu mai persistă decît în literaturile începătoare şi la popoarele de o structură socială ne îndeajuns de fuzio­nată , cu un caracter etnic mai bine păstrat la ţărani decît Ia orăşeni. Dacă problema mai exista la noi, ea nu mai avea încă de pe atunci nici o actualitate în literaturile străine:, nu se poate deci scoate o teorie a romanului universal bazat pe obligativitatea eroului pasiv de provenienţă de jos. Arta este b expresie etnică prin fatalitatea înglobării psiholo­giei individuale în psihologia etnică; valoarea ei rămîne însă de natură estetică, şi nu folclorică sau chiar reprezentativă.

* în text, eronat, simţurilor.

512

Pretenţia ca erqul să fie din clasa de jos, fără cultură, sub cuvînt că într%isul reacţiunile sunt mai naturale, e inconsistentă. Cultura nu poate decît subţia jocul sufletesc şi să-i sporească rezonanţa. Exemplului luat cu Octave Feuillet pentru a dovedi că „tipul poporan este materialul artei novelistice, şi nu figura din salon" i se poate replica cu Marcel Proust. în artă nu e decît o singură chestiune esenţială: chestiunea talentului, şi nu cea a subiectului.

Pe nuvelele şi schiţele lui I. Slavici, N. Gane, Bret-Hartes, Paul Heyse, Fritz Reuter nu se poate construi o teo­rie a romanului universal, cu obligaţia eroului pasiv şi poporan — a romanului care străluceşte azi prin Marcel Proust, Thomas Mann, Aldous Huxley, Ch. Morgan, şi la noi prin Hortensia Papadat-Bengescu — a romanului, care a îmbrăţişat clasele sociale şi şi-a sporit cîmpul de investi­gaţie prin analiza unor cazuri de conştiinţă mai complicate.

Zădărnicia generalizării a simţit-o, de altfel, şi Maio-rescu, adugînd: „Teoria romanului expusa aici, ca toate teoriile estetice, nu vrea să fie o formulare absolută, îndeo­sebi nu vrea să condamne romanele moderne, care nu ar fi o reprezentare a figurilor tipice dintr-un popor dat, şi să recunoască exclusiv romanele claselor de jos".

Controversa e atunci de prisos. Subliniem doar dintr-o astfel de improvizaţie elementul persistent al dragostei pen­tru tot ce e etnic; după cum apărase poezia populară, apără acum şi va apăra pînă la sfîrşit toate producţiile literare, oricît de modeste, izvorîte dintr-o stare de fapt. Apărarea lor se încadra în însăşi ideologia lui, a realită­ţilor naţionale, prin care legase odinioară viitorul culturii noastre de şcoala primară, şi nu de Universităţi şi de şcoli speciale. Poezia şi epica populară constituie, în adevăr, t3melia unei l i teraturi ; de la ele se porneşte, dar se ajunge aiurea.

4. Aceleiaşi preferinţe pentru etnic, rural, particular, pentru expresia modestă a realităţilor sociale aparţin şi cele două articole, unul de l i teratură regională şi celălalt de li teratură dialectală: Ioan Popovici-Bănăieanul (1895) şi In memoria poetului dialectal Victor Vlad Delamarina (1898).

Prezenţa lor in opera critică a lui Maiorescu e cu atî t mai semnificativă, cu cît, dincolo de directive culturale,

34 513

el nu şi-a îndeplinit funcţia critică nici măcar faţă de scrii­torii Convorbirilor literare. Cele două studii asupra lui Emi-nescu şi a lui Caragiale sunt unice şi sunt provocate de împrejurări; pe ceilalţi i-a pomenit, în genere, în cîteva rînduri, în armătura documentară a unor articole teoretice (T. Şerbănescu, Matilda Cugler-Poni, S. Bodnărescu etc.); chiar lui V. Alecsandri, figura tutelară a „Junimii", nu i-a închinat un studiu ; Amintirile din copilărie sunt abia pome­nite ca „nepreţuite", ori cu generalităţi ca: „pentru graiul cuminte şi adeseori glumeţ al ţăranului moldovean, Creangă este recunoscut ca model", cum avea să se rostească mulţi ani după moartea povestitorului (1907), într-un raport aca­demic1 , într-o abţinere voluntara a t î t de consecventă faţă de literatura t impului, articolul mai întins asupra lui I. Popovici-Bănăţeanul nu se poate explica decît prin prefe­rinţa lui faţă de literatura regională, reprezentativă pentru etnos, cu un erou „pasiv", ieşit din clasele de jos. Tinereţea sfioasă şi boala scriitorului meritau, cu siguranţă, simpa­tia criticului, fără a-1 îndreptăţi să scrie: „De la Eminescu încoace, a cărui influenţă de al tminteri se simte şi în aceste poezii, nu s-a mai cîntat iubirea cu atî ta adevăr şi atîta frumuseţe" — deoarece cele zece poezii publicate n-au nici un fel de originalitate: armonia, materialul verbal, sin­taxa sunt supărător de eminesciene2.

Ia tă cum ne evocă lectura nuvelei în lume : „Şi ce frumoasă e povestirea pe care a venit să ne-o citească întîi şi ce fru­moasă a fost cetirea ! Novela din viaţa meseriaşilor bănă-

3 Pe cînd atîţi din prozatorii „Junimii" nu mai reprezintă nimic, nici măcar un nume individual în istoria literaturii, valorificîndu-se doar prin colectivitatea din care au făcut parte, Creanga apare totuşi ca cel mai mare povestitor pe care l-am avut şi ca unul din cei mai mari artişti ai cuvîntului românesc. Nu fără mirare se poate vedea într-o scrisoare a lui Maiorescu către lacob Negruzzi, prin care trimi-ţîndu-i îndărăt din Bucureşti nuvela lui Creangă Moş Nichifor Coţca-riul, după oarecare laude de rigoare, îl povăţuia să n-o publice în re­vistă, pentru a nu jigni pudoarea cititorilor — Moş Nichifor Cojcariul, una din bucăţile de proză ce onorează mai mult paginile Convorbirilor literare şi întreaga literatură română.

2 Iată două strofe din Cum nu vine el: Şi cum el frumos apare, Se trezeşte amintirea... Unde este întîlnirea Şi întîia sărutare?

514

ţeni, care s-a publicat apoi în Convorbiri literare are titlul vag, dar potrivit cu èa In lume, şi cetirea ei a făcut din acea seară de 16 ianuarie 1893 o sărbătoare literară.

De la început ne-a încîntat cumpătarea, aş zice liniştea intensivă a stilului, plastica descriere a amănuntelor şi acea limbă adevărat românească, plină de miez, care mai ales pe cei deprinşi şi cu alte limbi îi trezeşte ca din vis şi le dă impresia unei vieţi sufleteşti de cea mai mare adîn-cime a simţirii."

Era, în adevăr, în Popovici o fire de artist, de altfel, cu simţ al limbii şi al stilului, cu o suavă delicateţe, care făgăduiau o carieră de scriitor de esenţă lirică, de un lirism anemic, ireal, dulceag, ce îndreptăţea revolta lui Duiliu Zamfirescu. Eroul era însă „pasiv" şi din clasa de jos a meseriaşilor: avea deci „o simţire adîncă" şi ilustra o teorie.

Numai de aici putem însă măsura importanţa autorită­ţ i i critice a lui Maiorescu: pentru o singură nuvelă, modestă făgăduinţă regională, Ion Popovici-Bănăţeanul e trecut şi azi în manualele de istorie literară, pe cînd alte activităţ i incomparabil mai mari, mai complexe şi de o strivitoare superioritate epică sunt trecute cu vederea.

Cum nu vine el s-o vadă Albă ca şi albul cerii, Şi de farmecul durerii înaintea ei să cadă? etc.

Iată o strofă din Cu aducerile-aminte: Cu aducerile-aminte De viaţa din trecut Tu mă cerţi, mă cerţi acuma Parcă nu m-ai cunoscut... etc.

O strofă din Sub nuc: încetişor o ia de mină — „Mi-eşti dragă, cît nu pot să spun N-aş vrea, dar uite, mă supun, Să-mi fii de-a pururea stăpînă".

O strofă din Pe al lui umăr: Braţul el şi-1 încovoaie Şi uşor spre sine-o strînge, Pare trupu-i că se frînge Şi din mijloc se îndoaie.

Dovada e definitivă: poeziile lui Ioan Popovici sunt pastişe reu­şite piuă la dezolare după versurile lui Eminescu, cu armonia, sintaxa şi rumeguşul lui verbal. 34* 515

5. De la literatura regională, interesul criticului trecu lesne la literatura dialectală; de-aici articolul: In memoria poetului dialectal Victor Vlad Delamarina (1898), articol încadrat, de altfel, în consideraţii generale asupra renaş­terii literare din Ardeal, marcată prin apariţia poeziilor Lucreţiei Suciu, în care recunoştea „atîta adevăr al sim­ţirilor în unele din ele şi pe alocurea atî t naturalism senin, pînă aproape de libertatea antică, încît mica broşură de la 1889, cu toate defectele ei, merită să fie considerată ca primul simptom al renaşterii de care vorbim", marcată de Ioan Popovici-Bănăţeanul, a cărui „moarte prematură a tă ia t firul unei dezvoltări de o excepţională valoare", de Virgil Oniţiu, eu totul ui ta t astăzi, şi mai ales de „incontes­tabil marele talent al poetului Coşbuc" — deşi numai „relativ format", „căci la deplina formare, la acea înălţime a manifestării artistice la care se urcase Eminescu, nu a ajuns Coşbuc şi nu credem că va ajunge vreodată din lipsa culturii generale" ( cu toate că lăudase literatura poporană tocmai pentru lipsa de cultură a poetului anonim, ceea ce atrăgea lipsa de influenţe străine). într-o astfel de „renaş­tere", care putea fi rolul lui Victor Vlad, mort „abia ieşit din copilărie, neavînd timp să se formeze", decît în crearea poeziei dialectale? După o serie de mici lucrări, fără consis­tenţă, de traduceri şi de foiletoane cu impresii de călătorie apărute în ziarele din Ardeal, ne-a lăsat cîteva poezii dia­lectale: „aruncate numai aşa din condei, scrise de el poate mai mult în glumă, dar totuşi concepute cu instinctul sigur al omului de talent , ele îi desemnează un loc deosebit în mica noastră l i teratură".

Poeziile lui Victor Vlad „au fost scrise poate în glumă", dar mai interesantă e preţuirea criticului pentru valoarea lor dialectală: „Căc i—scr ie e l — , cultura artelor nu se pregăteşte , după cum pare la prima vedere, din sus în jos, ci din jos în sus, şi precum coroana înflorită la înălţimea copacului îşi are rădăcinile de hrană în pătura pămîntului, aşa arta cea mai dezvoltată îşi primeşte sucul trăiniciei din viaţa populară în toată naivi tatea ei inconştientă ; de aceea trebuie să fie şi naţ ională; iar dialectele îndeosebi sunt un izvor de întinerire pentru toată fiinţarea limbii literare".

516

Concepţia evolutivă a criticului e, aşadar, s tructurală; am găsit-o la 1867, o găsim şi în 1898 sau 1909; interesul lui mergea mai mult „din jos în sus", decît „din sus în jos" ; la pătura pămîntului, de unde îşi scoate copacul hrana, şi nu la coroana înflorită din vîri'ul copacului. Mai mult de zece pagini sunt închinate lui Victor Vlad şi mai mult de cincisprezece lui I. Popovici-Bănăţeanul ; nu vom găsi, în schimb, nici un rînd despre Viaţa la ţară a lui Duiliu Zamfirescu, despre Delavrancea sau Vlahuţă, trei-patru rîn-duri despre Creangă, cinci-şase, despre G. Coşbuc şi aşa mai departe, adică „despre coroana copacului".

(>. Aceste erau, aşadar, preferinţele lui Maiorescu, manifestate încă din 1867. Faţă de noua mişcare literară din jurul lui 1900, cu accentuarea elementului etnic în ce are el mai strict rural şi mai exclusiv folcloric, atitudinea lui Maiorescu nu putea fi decît principial favorabilă, ceea ce se şi vede din cele două rapoarte academice asupra lui M. Sadoveanu şi Octavian Goga (1906).

Nuvelele lui M. Sadoveanu îi păreau cu atî t mai însem­nate, cu cît erau „manifestarea unui talent curat românesc" — adică iarăşi o subliniere e tn ică—, un talent „izvorît din fondul propriu al ţăr i i în care s-a născut..." La urmă, îi urează totuşi scriitorului să mai treacă peste graniţe, pen­tru a lua „contactul cu o civilizaţie mai înaintată, pentru ca să-şi lărgească sfera concepţiilor şi să fie scutit de mono­tonia, în care pot cădea cele mai viguroase talente, dacă rămîn reduse la un orizont prea mărginit" — cuvinte în care în etnicism se vărsa şi vechiul filon „european" al vechiu­lui Maiorescu1.

1 Se cunoaşte mai puţin raportul lui T. Maiorescu asupra volu­mului Mormîniul unui copil al lui M. Sadoveanu din anul următor (An. Ac. Rom., seria II, XXIX, p. 304) ; „Noul volum al d-lui S. este scris cu vechea ortografie cu care au fost publicate povestirile sale anterioare în Semănătorul: i scurt şi i pretutindeni însemnat cu î, şi nu cu â etc. Chiar şi nuvela Păcat boieresc, apărută în Convorbiri literare cu ortografia Academiei, este retipărită în volumul de faţă cu vechea ortografie a autorului. Prin urmare, conform art. 11 din Regulamentul pentru premii de la 8 martie 1906, cartea d-lui S. nu se poate admite la concurs." Maiorescu nu admitea, probabil, princi­piul: „anul, volumul şi premiul".

517

Raportul pentru acordarea unui premiu Poeziilor lui Octavian Goga (1906) a iscat o mare vîlvă în presa noastră, prin controversa trezită; în tinereţea lui, criticul dusese o campanie susţinută împotriva „patriotismului", negîndu-i posibilitatea de a căpăta o expresie estetică, aşa că părea silit să renunţe la bătrîneţe la vechile teorii. „Ce e drept, sublinia el acum, patriotismul, ca element de acţiune poli­tică, nu este materie de artă, ori cîte abateri s-au comis şi se mai comit în contra unei régule aşa de simple. Mai ales cei ce n-au destul talent literar caută să-şi acopere lipsa prin provocarea unor dispoziţii sufleteşti, foarte impor­tante în alte priviri, dar nu în cele estetice. Cu toate acestea, patriotismul este în inimile sincere, în afară de orice ten­dinţă politică, un sentiment adevărat şi adînc şi, intrucît este astfel, poate fi, incer te împrejurări, născător de poezie. Şi în asemenea împrejurări excepţionale ne pare a se afla autorul nostru cînd într-o parte a poeziilor sale reprezintă şi rezumă iubirea şi ura, durerile şi speranţele unui neam ameninţat în existenţa sa."

Contradicţia e numai aparentă. In studiul din 1867 despre poezia română, el nu se ridi­

case împotriva patriotismului, ci a politicei pe vechiul principiu „că politica este un product al raţiunii, iar poezia [este şi trebuie să fie un product] al fantaziei". „Este proba­bil, scria el în 1867, că politica ne-a surpat mica temelie artistică ce o puseseră în ţara noastră poeţii adevăraţi : Alecsandri, Bolintineanu, Gr. Alexandrescu. Atît cel puţin este sigur că cele mai [rele aberaţiuni, cele mai] decăzute produceri între poeziile noastre de la un t imp încoace sunt cele ce au primit în coprinsul lor elemente politice. [...] De aceea vedem că poeziile politice, precum şi cele rele istorice, au toate viţiul corespunzător: de a fi lipsite de sen­sibilitatea poetică."*

Textul vorbeşte de „politică", şi nu de „patriotism", poate numai din teama unei rele interpretări din pricina

* Citat cu omisiuni, involuntare, restabilit în conformitate cu originalul.

518

greutăţii disocierii „politicului" de „patriotic". Maiorescu combătea, în realitate, ceva mai general: „concepţia", „raţionalul" ca idee şi declamaţia ca formă, sau, şi mai gene­ra l : lipsa de inspiraţie. Dacă apăsa mai mult pe specia ei politică se datora faptului că de dînsa se abuza mai mult , din pricina confuziei ieşite din amestecul unor noţiuni onorabile „în alte priviri", dar nu şi în cea estetică. îndrep­tată împotriva nesincerităţii, a ' abuzului de declamaţie patriotică, lupta lui Maiorescu trezise impresia unei lupte împotriva naţionalismului; apariţia poeziilor lui Goga i-a dat numai prilejul de a-şi preciza adevărata lui poziţie de totdeauna.

XXI

1. Controversa T. Maioreseu-Duiliu Zamfirescu în privinţa poeziei populare. 2. Discursul de recepţie al lui Duiliu Zamfirescu. 3. Beplica lui T. Maiorescu. i. Ati­tudinea eventuală a lui Maiorescu faţă de poezia moder­

nă. 5. Drama Duiliu Zamfireseu-T. Maiorescu

1. Am ajuns acum la documentul principal al cercetării: la schimbul de discursuri academice între Duiliu Zamfi­rescu şi T. Maiorescu asupra Poporanismului în literatură, din şedinţa de la 16 mai 1909, urmat de polemici, de campa­nii de presă, în a căror relatare nu vom intra. Duelul public a fost, de altfel, punctul final al unui schimb de scrisori, şi, dacă n-a dus la rezolvarea unei controverse estetice, a dus la ruptura unei legături literare ce dura de un sfert de veac.

Ideile lui Duiliu Zamfirescu nu-1 puteau surprinde pe Maiorescu ; ele intraseră de mult în ţesătura corespondenţei lor1, in care deferenta şi respectul afectuos ale lui Zamfirescu se îmbinau şi cu afirmarea unor opinii divergente mai ales în problema poeziei populare şi a scriitorilor poporani, de felul lui I. Slavici şi Ioan Popovici-Bănăţeanul.

„S-ar părea, scria el la 12 mai 19022, adică şapte ani înaintea conflictului academic, că o miopie colosală face pe toţi românii de talent să nu vadă pe semenii lor decît prin cristalul falsificator al poeziei poporane". Nota poe­ziei noastre, ca şi a celorlalte popoare balcanice, e dorul, dar: „Nenorocul sau nepriceperea noastră de scriitori stă tocmai în aceea că am creat pînă acum tipuri de români

1 Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori (1884—1913), ed. Em. Bucuţa, în Fundaţiile pentru literatură şi artă „Regele Carol II", Bucureşti, 1937. 2 Em. Bucuţa, op. cit., p. 259.

520

derivate din această notă colectivă apriorică, care face că toate nuvelele lui Slavici se aseamănă între ele, iar Căpi­tanul Măgură a lui Mehedinţi se aseamănă cu ciobanii amo­rezaţi ai lui Slavici şi cu nici un Căpitan real." Şi mai departe: „Eu socotesc că a venit vremea să lăsăm dulcegăriile artifi­ciale ale ţăranilor amorezaţi şi blegi şi să facem oameni vii în li teratură, dacă se poate, români voinici şi cinstiţi, dacă nu, viţioşi sau sceptici, dar vii, cu voinţă şi muşchi."

Iată tema viitorului discurs: Poporanismul în literatură.

2. Nu vom scoate dintr-însul decît elementele esenţiale pentru înţelegerea răspunsului lui Maiorescu şi fixarea poziţiei lui definitive.

Zamfirescu pleca de la o viziune personală a „românului" urmaş al romanilor, „popor conservator şi esenţialmente politic" — el „nu e nici mai mult nici mai puţin poet decît alt popor" — poate chiar mai puţin, deoarece latinii au fost de toate, numai poeţi şi artişti , nu. Yasile Alecsandri s-a arăta t „un rău culegător de poezii poporane şi mai ales s-a înşelat fundamental cînd a crezut că poate introduce unele dulcegării sentimentale în viaţa versificată a po­porului nostru".

Plecînd de la concepţia românului ca „voinic", Duiliu Zamfirescu nu admitea ca reprezentativă pentru psihea colectivă a poporului nostru decît balada voinicească ; cîntecele de dor şi de dragoste i se păreau „dulcegării".

Dînd patru variante din Mioriţa, susţinea că Alecsan­dri a prefăcut-o, a devirilizat-o. „Mioriţa lui Alecsandri, ca născocire populară, este o imposibilitate. Iată un flăcău, voinic, trăind pe corhane cu turma sa, căruia oiţa bîrsană îi spusese că au să-1 omoare baciul ungurean şi cu cel vrîn-cean şi care, în loc să pună mîna pe bîtă şi să se apere, pune mîinile pe piept şi face poezii."

Nu vom intra în discuţia valorii psihologice aversiunii lui Alecsandri; cu toate că şi-a îngăduit mari libertăţi cu poeziile populare „adunate şi întocmite", nu putem admite că le-a schimbat fundamental. Variantele Mioriţei sunt numeroase şi cu schimbări esenţiale; ele există alterate în diferitele unghiuri ale ţă r i i ; Alecsandri a cules una, re-făcîndu-i probabil cîteva versuri, care, dacă sub raportul

521

psihologic dă loc la controverse, rămîne totuşi cea mai izbutită estetic. m

împingîndu-şi concepţia „românului eroic", a „voini­cului" şi în literatura cultă, Zamfirescu nu admitea nici eroii lui Slavici şi Ion Popovici. „Modul lor de a fi, anemic şi nefiresc, provoacă milă. Te întrebi ce este? Şi cetind şi recetind, spre a găsi dezlegarea enigmei, începi a înţelege că atî t d-1 Slavici, cît şi Popovici-Bănăţeanul sunt victi­mele poporanismului." Şi-au sentimentalizat eroii; poporul acesta vînjos de ardeleni „ne este înfăţişat de romancierii şi nuveliştii locali ca o adunare de suflete pribege şi nepu­tincioase". Şi apoi, sub apăsarea atmosferă epocii, care voia să limiteze izvorul de inspiraţie al literaturii la pătura rurală, ca adevărata expresie a poporului nostru, cîteva cuvinte înţelepte, care, înţelese fără exagerare, ar fi tre­buit să încheie orice discuţie în această chestiune: „Nu merg ati t de departe, încît să afirm că sufletul ţărănesc nici nu e interesant în l i teratură; fiindcă, pentru mine, totul e in­teresant în natură. Cu toate astea, cei mai mari critici şi cei mai mari creatori de caractere omeneşti nu se ocupă de sufletele simple, pentru că acele sunt, ca neantul, fără eve­nimente."

Poziţia era limpede: ideile lui erau vechi1, dar se mani­festau acum pentru întîiaşi dată în public, înfruntînd ati­tudinile esenţiale ale lui Maiorescu, şi anume:

a) Micşorînd valoarea estetică a poeziei populare („Ma­terialul său folcloristic este interesant; el poate fi consi­derat chiar ca produs estetic"), ataca poziţia luată de Maio­rescu în această privinţă încă din 1867.

b) Atacînd pe Vasile Alecsandri ca adunător de poezii populare, el atacă poziţia luată de Maiorescu din 1868 şi susţinută în cursul unei jumătăţ i de veac.

c) Atacînd literatura lui I. Slavici şi I. Popovici-Bănă­ţeanul, ataca literatura pe care o patronase criticul.

1 în acelaşi fel îi scria lui Maiorescu la 7/19 febr. 1898 (adică cu unsprezece ani înaintea discursului) :„Slavici şi-a închipuit toată viaţa că a da icoana sufletească a ţăranilor în amorurile şi poezia lui vagă, iar de fapt, a plăsmuit fiinţe himerice, false din punct de vedere al asemănării, monotone şi neclarificate din punct de vedere al tipului" (Em. Bucuţa, op. cit., p . 199). O execuţie a literaturii lui I. Popovici-Bănăţeanul şi a literaturii dialectale, în genere, în scrisoarea de la 13/25 iunie 1898 (p. 204), şi aşa mai departe.

522

d) Minimalizând literatura inspirată din clasa ţără­nească: „sufletele simple [...] sunt ca neantul, fără eveni­mente", ataca poziţia lui Maiorescu, care împinsese preţui­rea literaturii inspirate din popor pînă la formularea unui fel de teorie a romanului cu eroul obligator pasiv şi din cla­s e i de jos, în genul eroilor lui I. Slavici şi I. Popovici-Bă-năţeanul1 .

Discursul lui Duiliu Zamfirescu era, aşadar, o provo­care a omului ce-1 susţinuse un sfert de veac: momentul, îndeosebi, se nimerea inoportun. Replica lui Maiorescu faţă de nişte păreri aduse „cu at î ta hotărîre, aş putea zice cu atî ta curaj", înaintea Academiei era obligatorie. Lăsîndu-i, deocamdată, la o parte fondul, discursul lui Duiliu Zamfi­rescu se prezintă cu o eleganţă, de altfel discutabilă în amă­nunte ; discursul lui Maiorescu e magistral, de o vehemenţă stăpînită şi cu căldura firească a omului ce-şi apăra, în reali­tate , jumătate de veac de activitate directivă. El e ultima manifestare literară a marelui îndrumător: e cîntecul lui de lebădă. Va trebui deci să-1 cercetăm mai amănunţit , fixîndu-i poziţia definitivă faţă de o chestiune esenţială.

3. Discursul începe, fireşte, prin lauda integrală a lui Vasile Alecsandri ; lauda se intensifică în ceea ce priveşte culegerea Poeziilor populare din 1868. Că a dat poate prefe­rinţă poeziilor de dragoste, şi nu baladelor eroice, cum ar fi dorit Duiliu Zamfirescu, e cu putinţă: era dreptul lui de a aduna ceea ce i se potrivea mai bine sufleteşte, ori ceea ce întimplător a găsit. In privinţa asta, nu poate fi discuţie: Cum Zamfirescu pleca de la o concepţie apriorică asupra naturii energice a „ţăranului român", concepţie discutabilă şi unilaterală, şi Alecsandri putea pleca de la alta, dacă în adevăr a plecat. „Fireşte, sublinia cu drept cuvînt Maio­rescu, că o asemenea înrudire sufletească între lirismul poetului şi poeziile culese de el nu l-ar fi îndreptăţit nici­odată să introducă în textul baladelor schimbări, care le-ar falsifica. Toate poeziile în adevăr populare, prin urmare foarte răspîndite, se întîlnesc însă în gura poporului sub cele

1 Aceste observaţii i le face însuşi T. Maiorescu în scrisoarea de la G aprilie 1909. (Em. Bucuţa, op. cit., p. 359.)

523

mai felurite variante. . . în această consolidare de formă, Alecsandri, cu deplină bună-credinţă, s-a lăsat condus de partea sentimentală a poeziilor noastre, precum d-ta, cu aceeaşi bună-credinţă, te laşi mai curînd condus de partea eroică. Dar nici la unul, nici la al tul , nu poate fi vorba de falsificare."

Cit t imp variantele unei poezii sunt foarte numeroase înseamnă că există atîtea „falsificări" mai mari sau mai mici (la Mioriţa sunt capitale) cîte variante sunt ; un culegător nu poate fi însă decît foarte rar dovedit de falsificare, deoa­rece mai toate variantele sunt posibile, cu atî t mai puţin un om de conştiinţa literară a lui Vasile Alecsandri: în­vinuirea nu este, aşadar, fundată principial.

De la apărarea lui Alecsandri, Maiorescu trecu la apă­rarea poeziei populare, arătînd importanţa culegerii lui Alecsandri apărută în 1868, dar făcută mult mai înainte, comunicată lui Quinet şi Michelet încă din 1848; publicată în parte de însuşi Alecsandri în limba franceză (Ballades et chants populaires de la Roumanie) din 1855, pomenită de Wilhelm de Kotzebue în Rumänische Volkspoesie, din 1856, şi de Stanley, în Rouman Anthology, din 1856, aju-tînd la crearea unei atmosfere de bunăvoinţă în Occident tocmai în momentele în care aveam mai multă nevoie. Culegerea lui Alecsandri nu ne-a servit numai în afară, ci şi înăuntru, atrăgînd atenţia claselor înalte asupra limbii şi frumuseţii poeziilor populare, servind mai ales împotriva aberaţiei ardelene, primenind inspiraţia literară şi pătrun-zînd şi în literatura cultă prin Eminescu, Coşbuc, Goga şi a t î ţ i al ţ i . Binefacerea inspiraţiei populare au simţit-o şi alte neamuri: în urma apariţiei culegerii lui Brentano şi Armin (Des Knaben Wunderhorn, 1806), a pornit o renaştere a poeziei lirice în literatura cultă a Germaniei şi s-a stator­nicit în societatea cultă a Germaniei predominarea limbii şi literaturii naţionale, cu înlăturarea celei franceze, aşa de puternic ocrotită mai nainte de însuşi Frederic cel Mare.

Apărarea e definitivă, incontestabilă. Contestabilă ar părea numai nevoia ei, dacă nuanţele şi bănuielile nu s-ar ascunde adese îndărătul afirmaţiilor. Căci cine ar putea tăgădui şi importanţa din punct de vedere psihologic a folclorului, şi latura lui estetică, şi rolul pe care 1-a jucat

524

în dezvoltarea literaturii culte şi, îndeosebi, la noi, în fixa­rea limbii în lupta cu rătăcirea latinistă? Distincţiunile n-ar porni decît de la caracterul absolut şi exclusiv ce se acordă unei anumite categorii de inspiraţie mai mult verbal sau dintr-un exces de zel momentan, deşi cu destule rezerve mintale. Am aminti t , de pildă, teoria lui Maiorescu asupra adevăratei natur i a romanului: „De aceea, susţinem acum noi, subiectul propriu al romanului este viaţa specific naţională, şi persoanele principale trebuie să fie tipurile unor clase întregi, mai ales a ţăranului şi a claselor de jos." De ce „mai ales"? Pentru că „tipul poporan este nemeşte­şugit şi se impune cu realitatea unui produs al valorii pri­mitive". Teoria nu pare temeinică, şi o simte şi criticul: „teoria expusă nu vrea să fie o formulare absolută ; îndeosebi nu vrea să condamne romanele moderne, care nu ar fi o reprezentare a figurilor tipice dintr-un popor dat, şi să recunoască exclusiv numai romanele claselor de jos". Teo­ria pare anulată ; se simte totuşi că e vorba numai de o concesie tactică, pentru a nu o împinge la absurd. Teoria romanului popular, pivotînd pe idilele lui George Sand, pe schiţele lui Bret-Harte, Auerbach, Ganghofer, revine, de fapt, şi în discurs. De unde aplecarea aceasta spre clasele de jos? „Din convingerea intuitivă a marilor scriitori că în cugetul poporului — fie oricît de lipsit de cultura cărtură­rească, ba încă îţi vine să zici tocmai fiindcă e lipsit de ea — germinează şi poate prinde rădăcină dezvoltarea celor mai curate şi mai alese simţiminte omeneşti. Precum se găseşte în popor o adîncă evlavie, tot aşa se poate găsi o mare decenţă şi cea mai surprinzătoare sfială în legătura din­tre sexe."

Nimeni nu susţine contrariul; omenia, delicateţa, cu­viinţa se găsesc adînc înrădăcinate în sufletul ţăranului ; ele nu-s legate însă de starea socială, nici de cul tură; prin aceasta, însă, sub cuvînt că n-ar fi etnice, nu trebuie să tăgăduim dreptul la existenţa literară a altor clase cu mult mai complicate sufleteşte.

„Fără îndoială, adaugă el, complicările sufleteşti ale societăţii înalte sunt o problemă din ce în ce mai interesantă în proporţie cu creşterea culturii, şi ele îşi vor afla înfăţi­şarea firească în literatura noastră".

525

Iarăşi o concesie verbală. în fond, criticul rămăsese pe poziţia vechii lui ideologii istorice şi evoluţioniste, a dezvol­tărilor lente pe trepte formale, adică tot pentru şcoala pri­mară şi împotriva Universităţilor ca anticipate. A repeta în 1909 ideile asupra poeziei populare din 1868 şi teoria „ro­manului poporan" din 1882 înseamnă a nu avea prea multă încredere în importanţa progresului realizat.

Valoarea estetică şi mai ales însemnătatea istorică a poe­ziei populare în procesul de dezvoltare a limbii şi literaturii unui popor e în afară de orice discuţie; ea rămîne însă în funcţiune de t imp ; mare la 1867, e mai mica la 1909 şi îşi continuă procesul de descreştere. Ea este, aşadar, legata ori­unde de începuturile culturii şi l i teraturi i ; în Franţa, e in­existentă încă de acum cîteva sute de ani, de cînd, trecînd printr-un clasicism, arta s-a fixat în forme mai evoluate; la greci, poemele homerice nu sunt „populare", decît din faptul că n-au un autor istoriceşte stabilit, încolo sunt expresia unei civilizaţii destul de înalte şi a unor aezi anu­miţ i . Fără să fi cunoscut, profitabil, o poezie populară, ro­manii ne-au dat Eneida; cartea lui Herder şi culegerea lui Brentano şi Arnim au produs o renaştere în literatura ger­mană ca şi aiurea; descoperirea folclorului a adus pretutin­deni motive noi de inspiraţie. Renaşterea avusese însă loc acum o sută de ani şi nu se mai putea vorbi de ea în 1909 decît istoriceşte.

Produs al unei prime faze culturale, poezia populară a dispărut de oriunde aproape cu totul : nu se mai scriu Mio­riţe. Budulea Taichii sau In lume puteau fi, la fel, modele citabile la 1882 sau 1895, azi şi-au pierdut însă importanţa în cadrul dezvoltării l i teraturii noastre epice.

Neîncrederea faţă de progresele realizate e probabil sin­gura obiecţie ce i se poate face lui Maiorescu. în raportul pentru premierea poeziilor lui Goga, el se exprimase: „Dar poezia noastră n-are a face cu efeminarea scrierilor deca­dente, precum n-are a face cu vreo tradiţie de reguli înţe­penite: ea este de-a dreptul izvorîtă din cîntecele populare" etc.

E uşor de vorbit de „efeminare" şi de „decadenţă", dar e greu de precizat punctul de unde pornesc. Poezia noastră a început, poate, din cîntecele populare; nu trebuie însă să rămînă acolo, la locul obîrşiei sale.

526

Dacă discursurile n-au „lichidat" chestiunea poporanis­mului — au lichidat o legătură de peste un sfert de veac. Recitindu-i discursul, în manuscris, în liniştea Şina iei, Maioroscu îi comunicase autorului la 6 aprilie 1909 intenţia de a renunţa la răspuns: „Dar partea ceaialaltă, toată teo­ria d-tale literară, afirmarea de la început că poezia populară «ca produs estetic nici nu există la naţiunile civilizate», pă­rerea filozofică despre t imp şi spaţiu, împotrivirea în contra poeziilor lui Goga şi novelelor lui Popovici-Bănăţeanul etc., etc. sunt diametral opuse nu numai convingerilor mele in petto, ci scrierilor mele de vreo 40 de ani încoace, înce-pînd cu lauda lui Alecsandri pentru adunarea poeziilor populare (1868)*, continuînd cu aprobarea romanului popular de felul lui Slavici (1882), cu recunoaşterea fără rezervă a lui Popovici-Bănăţeanul (1895), cu relevarea poeziei populare ca rădăcină a poeziei mai înalte (articolul despre po­etul dialectal Victor Vlad, 1898), toate aceste publicate în Convorbiri literare, şi încheind cu propunerea de premiere a poeziilor lui Goga, publicată în Analele Academiei." Rezerva lui Maiorescu era îndreptăţ i tă ; pentru dînsul, discursul lui D.Z. constituia o provocare publică; îi propuse deci sâ-i lase lui D. Onciul sarcina de a-i răspunde la Academie.

„Nu înţeleg acest scrupul tîrziu — îi replică băţos şi inoportun Duiliu Zamfirescu la 7 aprilie 1909. El mă întris­tează ca om şi mă ambarasează ca membru al Academiei. Mă întristează, fiindcă ne desparte în intimitatea unei lumi curate, în care cred că t ră im amîndoi, lumea imponderabi­lului ideal; mă ambarasează, fiindcă mă obligă să caut un domn în Academie care să fie în apropiere sufletească cu mine."

Revenind asupra refuzului şi comunicîndu-i răspunsul său la discurs, Zamfirescu îi scrie (15 mai 1909): „Voiam să vă rog să ştergeţi sfîrşitul din răspunsul d-v., care nu mi se pare admisibil într-un discurs ce mi se adresează mie, per­sonal, în public. înţeleg să răspundeţi punct cu punct şi să spulberaţi părerile mele asupra literaturii noastre, dar nu înţeleg să-mi faceţi lecţie în faţa a 100 de persoane. Este dreptul meu să vorbesc în Academie despre orice şi este drep-

* în text, eronat, 1867.

527

tu l d-v. să nu împărtăşiţi părerile mele şi să o spuneţi, fără a mă mustra."

Mustrarea venea din faptul că, la sfîrşitul discursului, criticul reluase ideea articolului Poeţi şi critici (1886), în care opinase „că tocmai poeţii sunt mai puţin chemaţi să apre­cieze poezia altora". Cu indignare reţ inută, pe scrisoarea lui Zamfirescu Maiorescu adause cu creionul: „N-am şters ni­mic, nu înţelesese el bine, după ce a citit sfîrşitul, a recu-noscut-o".

Şedinţa avu, aşadar, loc la 16 mai 1909, urmată — pro­babil — de o răcire sau chiar de o rupere de relaţ i i ; amîn-două discursurile apărură însă, ca ceva firesc, în Convorbiri literare1.

Discursul lui Duiliu Zamfirescu trezi un mare răsunet în publicistica timpului şi mai ales în Viaţa românească2. în afară de răspunsuri polemice, scriitorul mai reveni asupra ideilor sale în altă comunicare, ţ inută la Academie la 13 mai 1911: Metafizica cuvintelor şi estetica literară. „Cînd d-1 Maiorescu, spunea el, şi oamenii de gust ai Convorbirilor au impus generaţiei lor să se întoarcă la popor au avut dreptate ; dar ei au operat ca nişte medici cu un bolnav, trimiţîndu-1 la munte să se lecuiască ; omul însă, moleşit, nu-şi putea pe­trece toată viaţa la o tîrlă ; acum vrea să revină la oraş, vrea să lucreze, vrea să înveţe, vrea să gîndească".

Chestiunea se află pusă pe adevăratul ei teren ; Maiorescu părea a fi rămas la terapeutica trimiterii poetului la munte şi la 1909, cînd izvoarele de inspiraţie ale poeziei puteau fi căutate şi aiurea, mai spre oraş.

4. Care ar fi fost atitudinea criticului faţă de poezia mo­dernă sau mai bine zis modernistă? Pe cea franceză, proba­bil , n-a cunoscut-o (din Baudelaire, at î t de rău văzut de ti-

1 Duiliu Zamfirescu, Poporanismul In literatură, în Conccrbiri literare, 1909, p . 1207.

2 Semnalăm în Viaţa românească: Duiliu Zamfirescu şi popora­nismul, XIII , 1909, p . 271 ; D. Duiliu Zamfirescu-Byzanţ, XIII , 1909, p. 461 ; Ideile d-luv.D.Z-, XIV, 1909, p . 125 ; Psihologia de contramarcă, XIX, p . 287 ; Mioriţa şi sufletul ironic, XIV, p . 299. Răspunsurile lui D. Zamfirescu: O piatră in baltă, în Conv. Ut., p . 599, 1909; Nicanor & C-it, Ibidem, p . 755; Poporanismul în lit., Ibidem, p . 1202; Ultim cuvint, Ibidem, p . 952; S. Mehedinţi, Di la critică la hartă, în Conv. Ut., 1909, p . 191. etc.

528

nerii lui discipoli, s-au publicat totuşi traduceri în Convor­biri literare din 1870); despre cea a noastră, nu avem nici un ecou în opera lui. Despre Macedonski, se exprimase defavo­rabil, afirmînd că Pastelurile şi Ostaşii lui Alecsandri vor curaţi de la sine atmosfera estetică vi ţ iată de Macedonski, Aricesc«, Aron Densusianu e tc .^ t impul nu i-a confirmat însă părerea în ce-1 priveşte pe Macedonski. Dintre contempo­ranii lui Eminescu, posteritatea n-a păstrat — deşi la mare distanţă — decît pe Macedonski, care, în momentul cînd se exprima astfel (1886), nu publicase însă Noaptea de mai, dar citise chiar la Maiorescu Noaptea de noiemvrie (1882). Explicabil şi prin repulsiunea c e v a fi simţit pentru om şi personagiul lui moral — faptul e o indicaţie asupra atitu­dinii sale probabile faţă de poezia modernistă. Pasagiul din raportul academic asupra lui Goga (1906), citat puţin îna­inte, ne mai dă încă o lumină: „Dar poezia noastră n-are a face cu efeminarea scrierilor decadente, precum n-are a face cu vreo tradiţ ie de reguli înţepenite; ea este de-a dreptul izvorîtă din cîntecele populare şi avînd aici o accentuare de cuvinte mult mai variată decît o are d.e. limba franceză, cu perpetua intonare a silabei din urmă, a devenit mai pronun­ţ a t ă în r i tmul ei şi mai liberă în rimele ei. Aşa este şi aşa tre­buie să rămînă, păstrîndu-şi aerul de sănătate şi de vigoare şi ferindu-se de a parada cu un exotism neadaptabil."

Pasagiul se referă, probabil, la poezia lui Ovid Densu­sianu şi la simbolismul academic al Vieţii noi] tendinţa nu trebuie confundată însă cu exemplul ales.

A afirma că poezia noastră a izvorît din cîntecele popu­lare şi că „aşa e şi aşa trebuie să rămînă" nu poate fi decît anacronic. Ieşită de sub o piatră , Dunărea se varsă în mare prin trei guri largi cît o ţară.

Peste structura clasică a lui Maiorescu, s-a altoit şi ro­mantismul, nu însă în ce avea el tumultuos, sumbru, ira­ţional, ci în elementul lui etnic, folcloric, istoric şi de pură ordonanţă retorică. „Poezia, scria el în 1867, are şi ea (ca şi sentimentul, singurul ei obiect) cu necesitate un punct de culminare în care se concentrează ideile ei şi pe lîngă care toate celelalte expresiuni erau numai elemente pregă­titoare, oarecum trepte de înălţare ; şi desigur strofa cu care

1 T. Maiorescu, Critice, I I I , p . 62.

35 — Titu Maiorescu 529

culminează poezia este cea dintîi care s-a înfăţişat în fantezia poetului în momentul concepţiunii şi pentru răsădirea căreia poetul a compus pe celelalte; ea este esenţa, este fapta poe­ziei şi totdeodată măsura pentru efectul ce-1 produce; de la ea atîrnă lungimea sau scurtimea lucrării; de la ea şi tonul în care e concepută; atîtea strofe şi acea coloare trebuie să aibă o poezie cîte şi caro se cer pentru ca strofa culminantă să ne facă impresia cea mai mare"3 .

Pornind de la o astfel de concepţie pur retorică şi meca­nică a artei de a compune, e de la sine înţeles că Maiorescu n-ar fi putut avea vreo receptivitate pentru simbolism, poe­zia stărilor muzicale subconştiente, poezia de atmosferă, în care emoţia iese din suprapuneri succesive şi independente şi în care, în locul unei dezvoltări dinamice, avem o compo­ziţie statică; clasicismul e arta expunerii; simbolismul, cea a sugestiei.

5. încordarea raporturilor dintre T. Maiorescu şi Duiliu Zamfirescu ar fi rămas necunoscută, dacă un eveniment ne­prevăzut nu i-ar fi dat un deznodământ public, greu de ex­plicat şi acum în substratul lui psihologic. Lucrurile s-au petrecut la începutul lui iulie 1913, în t impul războiului cu Bulgaria, pe cînd Maiorescu era prim-ministru şi Duiliu Zamfirescu, membru în comisia Dunăreană. Din pricina raportului unui colonel (viitorul general Stratilescu) împo­triva atitudinii nepatriotice a lui Duiliu Zamfirescu într-o convorbire auzită în tren (Duiliu Zamfirescu susţinea că pro­testase doar în privinţa felului barbar cum se făcuse reclîizi-ţiile de cai), pentru a-1 putea provoca la duel pe colonel, Duiliu Zamfirescu ceruse punerea pro forma în disponibili­ta te , ceea ce Maiorescu se grăbise să facă, în chip discipli­nar, în urma unui raport către rege al ministrului de Răz­boi.

Patetică este scrisoarea lui Duiliu Zamfirescu către „domnul prim-ministru", din 5 iulie 1913: „Oricare ar fi vina mea, trebuia să mi se comunice actul de acuzare". Cerea să fie dat în judecată; dacă regele a iscălit decretul, se va duce la suveran să se apere: „dacă nici acolo nu voi găsi

1 Asupra unei apropieri între această artă poetică şi cea expusă de Edgar Poe, cf. Vladimir Streinu, Edgar Poe şi'scriitorii romani, în Rev. Fund. Reg., II, 1935, p. 621.

530

dreptate, voi recurge la toate celelalte mijloace de apărare ce sunt îngăduite unui om exasperat". Plîngerea către rege avu loc, dar fără rezultat.

După şase săptămîni de aşteptare, colonelul refuză să se ba tă în duel, afirmînd totuşi că nu bănuise de loc „sentimen­tele patriotice ale d-lui Zamfirescu cunoscute de noi". O nouă scrisoare către „domnul prim-ministru" cerea reintegra­rea cu aceste înfrînte vorbe: „Acum cînd pacea s-a întors pentru toată lumea, poate că ar fi drept să se întoarcă şi pentru mine. Sunt 6 săptămîni de cînd nu dorm." Numai atunci T. Maiorescu îl integră (17 august); Duiliu Zamfi­rescu îi răspunse la31 august 1913 ; „.. .Delà întîmplareamea, sunt ca un om după cutremur: mi se pare că toate aşezămin-tele se surpă... Vă mulţumesc că mi-aţi redat pacea [•••]• In acest mare interes românesc, se pierd mizeriile noastre personale."

Frumos cu vînt de epilog. Fiul lui Duiliu Zamfirescu, d. Al. D. Zamfirescu, vede în

rigoarea lui Maiorescu o „vendetta corsicană", adevăratul răspuns la discursul de recepţie la Academie din 16 mai 1909. Lucrul nu e sigur; în atitudinea lui pur oficială şi mai ales în faptul de a-1 fi suspendat fără să-1 fi ascultat, nu se mai găsea totuşi la Maiorescu bunăvoinţa ce i-o arătase pe toate treptele carierei lui literare şi diplomatice.

35*

XXII

1. Acţiunea Iui Maiorescu în timpul guvernului liberal D. A. Sturdza, 4 oct. 1895—30 martie 1899. 2. Guvernul G. Gr. Cantacuzino, 11 aprilie 1899, şi guvernul P. Carp, 7 iulie 1900—14 febr. 1901. T. Maiorescu, ministru de Justiţie. 3. Guvernul D.A. Sturdza, 1901—20 dec. 1904. Ruptura conservatoare: reorganizarea unui partid con­servator în jurul lui P. Carp (7 oct. 1901). 4. Al doilea guvern Gh. Cantacuzino (dec. 1904—12 martie 1907); guvernul D.A. Sturdza, martie 1907. Fuziunea conser­vatoare în jurul lui P. Carp, martie 1907. Constituirea

partidului conservator-democrat, primăvara lui 1908.

1. în timpul regimului liberal de la 4 octomvrie 1895 pînă la 30 martie 1899, acţiunea politicăa lui Maiorescu se prezintă tot redusă. Alegerile din noiemvrie 1895 — alegerile liberale ale lui N. Fleva — aduseseră în Parlament unanimităţ i liberale, cu excepţia a trei senatori şi patru deputaţi conser­vatori , printre cari T. Maiorescu, Menelas Ghermani şi Al. Marghiloman; Lascar Catargi căzuse la Galaţi, Al. Laho-vari , la Giurgiu şi P . Carp, la Botoşani; de abia in alegerile parţiale din 1897 se aleseră Lascar Catargi, P. Carp şi Take Ionescu.

Discursul de debut din Senat (21 decemvrie 1895)1, ca discurs „contra adresei", nu se putea, fireşte, decît menţine în generalităţile obişnuite asupra ingerinţelor guvernului şi în constatarea unei deosebiri dintre programul de opoziţie şi cel de guvern. în timpul guvernării conservatoare, libe­rali i se agitaseră pe trei chestiuni: pe legea maximului, care produsese o mică răscoală la Bucureşti şi printre ţăranii din

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, V, p . 105.

532

Bacău; pe legea minelor, declarată neconstituţională şi ca motiv ai retragerii colective din Cameră ; şi pe chestia na­ţională, considerînd ca „nemernică" lipsa de reacţiune a gu­vernului în favoarea românilor asupriţi din Ungaria. Nici una din aceste chestiuni nu mai era pomenită acum în progra­mul de guvernămînt liberal. Dacă se violase Constituţia prin legea minelor — de ce n-o suprimau? Dezamăgirea se accen­tua şi mai mult în chestia naţională. După ce o exploatase cu o vehemenţă rară, cerînd guvernului să intervină la Buda­pesta, la 13 octomvrie, cîteva zile de la venirea la putere, D. Sturdza făcu ştiutele retractări de la Iaşi şi declară: „O dorinţă însă ne cuprinde pe toţi : ca neînţelegerile şi vrajba dintre români şi maghiari să înceteze şi ca armonia frăţească să domnească intre ei, căci interese reciproce cer ca regatul României să întreţie cu regatul vecin relaţiunile cele mai ami­cale!" Era tocmai limbajul ţ inut de Al. Lahovari, pe care D.A. Sturdza îl înfierase în opoziţie ca „nemernic".

Pe chestia naţională, Maiorescu avea să-1 atace pe Sturdza şi doi ani după aceea, în şedinţa de la 4 decemvrie 1897, reamintindu-i vechiul lui discurs din 1894 rostit în Senat prin care miniştri conservatori erau t ra ta ţ i de „nemernici" pentru că nu interveneau în Ungaria — şi apoi „retractările" de la Iaşi: „S-a mai răspîndit încă o vorbă, că ne ameste­căm în afacerile interioare ale regatului ungur. Nici aceasta nu e exact." „Concluzia, încheia Maiorescu, e că d-1 Sturdza nu are autoritatea care am dori-o s-o aibă ministrul de Ex­terne al regatului român în împrejurările de faţă1".

Discursul din 1897 reproducea, în esenţă, discursul din 1895 şi se menţinea în stabilirea lipsei de conformitate a pro­gramului de guvern cu cel de opoziţie, repede părăsit, în faţa realităţilor şi răspunderilor.

în afară de interpelarea din 23 noiemvrie 1898 în ches­t ia şcoalelor române din Braşov, despre care ne-am ocupat aiurea, mai amintim de discursul de la 10 aprilie 1896 în contra violării inamovibilităţii Curţii de Casaţie, a legii personale a lui Eugeniu Stătescu, prin care înlăturase de la Casaţie doi membri, stabilind incompatibilitatea rudeniei cu efect retroactiv; protestarea avea să fie urmată de faptă;

1 T. Maiorescu, Discursuri, V, p . 202.

533

după patru ani, în 1900, ca ministru de Justiţie, T. Maio-rescu abrogă măsura arbitrară a lui Stătescu.

Mai substanţial şi caracteristic şi prin imparţialitatea cu care apreciază un om împiedecat pînă acum de a legi­fera în materie de şcoală e discursul din 17 martie 1898 asu­pra legii învăţământului secundar şi superior, prezentată de Spiru Haret, prin care propunea luarea în considerare a le­gii, pentru că intenţiona organizarea învăţămîntului real aşa cum o încercase şi dînsul odinioară ; apoi pentru că pre­vedea introducerea cursului de opt ani, tinzînd să apropie liceul nostru de nivelul liceelor occidentale; înlocuia baca­laureatul printr-un examen de capacitate; înlătura ocuparea catedrelor în urma unor concursuri individuale, prin exa­mene de capacitate colective şi alte măsuri aprobate o dată cu recunoaşterea meritelor lui Haret. Cele cîteva rezerve nu însemnau nimic pe lingă luarea în consideraţie a proiectului de lege „din toată convingerea şi cu toată inima".

Venit la putere prin agitarea chestiunii naţionale, D.Sturdza se prăbuşi tot prin ea. La Budapesta apăruse o bro­şură a lui Benedikt Ianczo, Bânffy Desiderius,Politica naţio­nalităţilor, prin care se afirma că Goluchowski şi Bânffy ştiau că chestiunea naţională nu fusese întrebuinţată de D. Sturdza decît pentru a ajunge la putere şi că, pe urmă, va fi părăsită, cum se şi întîmplase: mai mult, cu prilejul vizi­tei perechei regale române, decorase pe consilierul minis­terial Ieszenszky Sândor, conducătorul secţiei naţionalită­ţilor înfiinţată de Bânffy.

Revelaţia produsese o mare indignare la Bucureşti. La 14 martie avu loc o primă întrunire de protestare la Dacia. La o consfătuire la Maiorescu acasă, în seara de 15 martie (P. Carp, G. Gr. Cantacuzino, Emil Costinescu, Al. Mar­ghiloman, Take Ionescu, N. Fleva), se primi propunerea lui P. Carp de a se face o declaraţie formală de obstrucţie par­lamentară—citată apoi de Al. Marghiloman la Cameră şi de G. Gr. Cantacuzino la Senat, considerînd „prezenţa la guvern a d-lui D.A. Sturdza ca o atingere a demnităţii naţionale". Declaraţia era iscălită de întreaga opoziţie, cu excepţia „dra-peliştilor". Din această epocă de obstrucţie a lucrărilor par­lamentare (Camera discuta articolele modificatoare ale le­gii minelor, iar Senatul se ocupa cu discutarea legii şcolilor profesionale) avem trei discursuri obstrucţioniste ale lui

534

Maiorescu: Explicarea obstrucţionismului, la 20 februarie 1899; Observări asupra sumarului şi asupra regulamentului, la 21 martie 1899, şi Propunerea de animare, la 21 martie 1899, şi o interpelare în contra scrierii unei istorii din ordin guvernamental şi în spirit de sectarism politic (23 martie 1899). în afară de asta, întrunirile politice se succedau, una prezidată chiar de T. Maiorescu. Pentru a pune capăt agita­ţiei, chiar în mijlocul discuţiei legii învăţămîntului profe­sional, Sturdza citi decretul de închidere a ultimei sesiuni a Corpurilor legiuitoare la 24 martie. O adunare a opoziţie în duminica de 28 martie în sala Dacia, urmată de o cioci nire cu lovituri şi rănire în strada Enei, îl siliră totuşi să-ş-dea demisia a doua zi, iar regele i-o primi la 30 martie 1899i

2. După retragerea guvernului D. Sturdza, în ziua cînd regele chemă pe Lascar Catargi la palat, bătrînul şef al par­t idului conservator închise ochii (30 martie 1899). în pragul puterii , partidul se văzu aruncat astfel într-o nouă criză de şefie, endemică în sînul unei elite de oameni ambiţioşi. Două ore după moartea lui Catargi, şi înainte de a lua con­tact cu Carp, cu care Catargi se înţelesese asupra programului de guvernământ, cîţiva membri (9, din 22) ai comitetului executiv, îl aleseră ca şef pe G. Gr. Cantacuzino. Joi 1 apri­lie 1899 regele îi chemă la palat simultan, îndemnîndu-i să se înţeleagă pentru a forma un guvern împreună. Deşi i se oferise lui Carp şefia guvernului şi lui Cantacuzino şefia partidului, înţelegerea nu se putu face totuşi, mai ales din pricina atribuirii Ministerului de Interne, care avea să im­prime viitoarea fizionomie a Camerei. Regele îl însărcina atunci pe Gh. Cantacuzino cu formarea cabinetului, a cărui compoziţie ministerială n-avea cum să facă faţă marilor gre­ută ţ i ale momentului. Prezenţa lui N. Fleva la Domenii cu chestia finului şi a takiştilor cu oamenii lor de afaceri reuşi să arunce o pată asupra bunei reputaţii a administraţiei conservatoare; condiţiile oneroase ale împrumutului con­tractat la Berlin de generalul Manu prin I. Kalinderu con­sti tuiau şi ele o umilire prin dispoziţii ce atingeau statul în suveranitatea Iui; condiţiile tot atî t de umilitoare ale pro­cesului de arbitraj al antreprenorului francez Hallier, care prefăcuseră din nou pe mult hulitul D. Sturdza pe chestia demnităţi i naţionale într-un exponent al aceleiaşi demnităţ i

535

naţionale, aclamat cu mare entuziasm la întrunirile de la Dacia — slăbiseră întru atî t guvernul Cantacuzino, încît, la sfîrşitul lui aprilie 1900, N. Filipescu veni la Maiorescu cu propunerea unei apropieri de junimişti . După tratat ive ce se urmară apoi între Carp şi Marghiloman, de o parte, şi Cantacuzino şi Filipescu, de alta, se ajunse la constituirea guvernului Carp (7 iulie 1900), fără Take Ionescu, care refuzase Ministerul de Externe. După cum odinioară pendula între grupul vernescan şi grupul junimist, partidul conser­vator pendula acum între grupul junimist şi cel takist.

Iată-1, în sfîrşit, pe P. Carp prim-ministru, fără să fie de altfel şi şeful partidului fuzionat, şi cu un Parlament ales şi dominat de takişti . Se uimi şi Maiorescu cum de a putut primi Carp o astfel de combinaţie nesigură, după ce refuzase cu un an înainte o situaţie mai bună, de teama unui Parlament ales de un ministru de Interne de altă nuanţă. Teama nu mai era acum viitoare, ci prezentă; Parlamentul urma pe Take Ionescu, care, cu toate că promisese în şedinţa de la club a fuziunii elementelor conservatoare că o va sprijini „din tot sufletul", nu-şi putea împlini făgăduinţa. „E o abatere de la tenacitatea sa obişnuită", declară Maio­rescu mirat, şi „pedeapsa inconsecvenţei" nu va întîrzia să se arate.

Pornită în astfel de condiţiuni falsificate chiar de la în­ceput, guvernarea lui P .P. Carp nu va dura decît vreo şapte luni, nerodnice şi ele mai ales din pricina fricţiunilor in­terne; Parlamentul vechi nefiind dizolvat, el nu avea decît vreo 8 partizani la Cameră şi vreo 6 la Senat. în acest gu­vern de 4 junimişti şi 4 conservatori, Titu Maiorescu luă Ministerul de Justiţie.

Situaţia financiară era din cele mai rele; trebuiau 225 milioane de lei, din care vreo 175 pentru acoperirea împrumu­tului din 1899. Maiorescu fu t r imis în august Ia Berlin pen­tru a t ra ta cu „Disconto" cedarea venitului Monopolului hîrtiei de ţigare pe un termen de 12 1/2 ani, în schimbul unei sume globale de 15 milioane de lei. Şi fiindcă ne ocu­păm exclusiv de activitatea lui Maiorescu în aceste şapte luni, amintim şi încercarea lui de îndreptare a moravurilor în magistratura prea mult expusă influenţelor politice, prin-tr-o serie de pedepse disciplinare. încercarea trezi repede-

53G

ostilitatea elementului takist ; unei interpelări, el îi răs­punse în şedinţa de la 6 octomvrie 1900. Cu puţina lui res­piraţie în materie legislativă, Maiorescu se mulţumi a anula legea personală a lui Stătescu, prin care pe motive de in­compatibilitate legală se înlăturaseră doi membri de la Casaţie şi fuseseră înlocuiţi cu doi partizani politici: unul dintr-înşii fu reintegrat la 'postul lui ; celuilalt, care prefe­rase să rămînă în avocatură, i se dădu o deccraţie ca recom­pensă pentru nedreptatea suferită. Combătut de Ion Laho-vari şi Take Ionescu, proiectul de lege, prin care li se inter­zicea miniştrilor de justiţie de a mai face avocatură t imp de cinci ani după ieşirea lor din funcţiune, nici n-a mai ajuns în discuţia Camerei. Consecvent cu principiile sale, Maio­rescu şi-1 aplică totuşi sie-şi; dintr-o obligaţie morală şi-1 mai aplicară apoi şi alţi miniştri . Lucruri neînsemnate faţă de problema financiară, pe care se străduia Carp să o re­zolve, combătut în culise şi de elementul takist, şi de gene­ralul G. Manu, şi chiar de Gh. Cantacuzino, ce regreta cedarea şefiei guvernamentale.

Scenele Camerei, în care Carp îşi apără proiectele finan­ciare, discursurile lui vehemente, ostilitatea conjuraţilor, ce nu voiau să aprobe o mică sporire la patente — au rămas încă în amintirea generaţiei noastre. Din ele figura lui Carp iese mări tă , şi elocvenţa lui împinsă la un patetism impre­sionant ne zguduie şi acum dintre foile t impului. Votul de blam se produsese totuşi cu 75 de bile negre contra 74 albe, la care ar fi trebuit să se adauge şi cele opt ale miniştrilor ce se abţinuseră; P .P . Carp demisiona la 14 februarie 1901.

3. Conjuraţii obţinuseră răsturnarea lui Carp, nu însă şi un guvern al lor. Liberalii fură chemaţi la putere; ţara cunoscu astfel al doilea cabinet D.A. Sturdza (1901—1904).

în alegerile ce urmară, nici unul din fruntaşii conserva­tori (Cantacuzino, G. Manu, Take Ionescu) nu intră în Par­lament; iar de la junimişti , numai Carp şi Marghiloman, ca de obicei, prin cartel cu guvernul.

Abia fuzionat, în urma şedinţei de la 12 februarie 1901, partidul conservator lunecă la noi convulsiuni intestine; dintre foştii miniştri , N. Filipescu, C. Olănescu şi I. Gră-dişteanu rămaseră în jurul lui Carp, numai Iacob Lahovari se întoarse la „matcă". La 30 septemvrie 1901, şeful parti-

537

dului Gh. Gr. Cantacuzino denunţă Fuziunea într-un ban­chet dat la Iaşi ; iar ia 7 octomvrie, partizanii lui Carp se adunară în casele lui C. Olănescu şi se constituiră în partid conservator sub şefia lui P .P . Carp (procesul-verbal e sem­nat de P .P . Carp, T. Maiorescu, N. Filipescu, Al. Marghi­loman, Ion C. Grădişteanu şi C C . Arion, ca foşti miniştri în guvernul trecut). Constituirea noului club fu urmată de o acţiune în ţară prin patru întruniri politice, la Brăila, la Craiova, la Iaşi şi Bucureşti. Maiorescu vorbi la Brăila1

şi la Bucureşti la întrunirea de la 11 noiemvrie 1901, din sala Dacia. La 23 şi la 24 iunie 1902, avu loc, în sfîrşit, con­gresul din sala Teatrului Liric, la care s-au manifestat mai toate forţele trecute şi în formaţie ale partidului, adică: Matei Cantacuzino, Ion Bogdan, S. Mehedinţi, P .P . Negu-lescu, C. Rădulescu—Motru, Ion G. Miclescu, N. Filipescu, C. Hiotu, Al. C. Florescu, P . Missir, C C . Arion, Barbu Dela-vrancea, Titu Maiorescu şi P . Carp.

Programul lui Carp era: moralitatea publică, înlăturarea politicianismului din administraţie prin inamovibilitatea tuturor funcţionarilor, impunerea claselor avute, înzestra­rea armate i ; în privinţa lipsei unui partid numeros, el făcu această profesie de credinţă, susţinută, de altfel, totdeauna: „Noi n-am zice suveranului că avem numărul, am zice suve­ranului că chestiunea numărului , pînă a nu veni la guvern, e absolut indiferentă, absolut indiferentă!...

Dacă zic că numărul vine pe urmă, este că eu am mare încredere în vi tal i ta tea acestui popor; credea, dacă-mi dai un guvern bun, numărul vine pe urmă." Eroare de psi­hologie, care i-a împiedicat totdeauna pe junimişti de a avea o acţiune mai însemnată asupra evoluţiei noastre politice.

Cîteva săptămîni după aceea, într-o scrisoare datată de Ja St. Moritz, 16/29 iulie 1902, Maiorescu îi zugrăvea lui Negruzzi congresul în scurte caracterizări în adevărat stil maiorescian, cu destulă incizivitate2. Vom cita cîteva, ce amintesc şi caracterizările din însemnări, din viaţa de şcoală, în care colegi şi profesori, actori şi cîntăreţi erau notaţ i , lapidar, definitiv:

1 Avem discursul lui publicat în broşură. 2 I.E. Torouţiu, op. cit., I, p. 31.

538

„Da, congresul a fost un succes. Pe lîngă interesul po­litic al manifestării, era nespus de interesantă înfăţişarea intelectuală şi oarecum artistică (în înţelesul artei orato­rice) acelor ce au vorbit, cu at î t mai mult , cu cît «debutanţii» erau alături şi în comparare cu oratori eminenţi ca Dela-vrancea sau încercaţi ca N. Filipescu, Arion, Missir. Fără voie, deveneai membru al unui juriu de concurs şi clasai candidaţi cu numărul de ordine al meritului lor relativ."

E situaţia de arbitru, în care se poate zice că s-a născut. Iată-1 pe d-1 S. Mehedinţi, faţă de care a arăta t totdea­

una atî ta simpatie: „Din acest punct de vedere, după impresia mea, cel din­

ţi i între cei tineri a ieşit S. Mehedinţi. Şi idee, şi simţire (căci nu erau idei abstracte, ci simţiri prinse în idee), şi dicţiune bună, şi, mai presus de toate, acel farmec nepri­ceput al oratorului născut, care, după cele dintîi vorbe rostite, a subjugat auditoriul şi-1 face să se înalţe şi să se coboare, să rîdă si să plîngă cu el parcă ar fi un singur su­flet."

Admiraţie pură ; iată şi acul maiorescian în caracteri­zarea lui P .P. Negulescu:

„începutul discursului, foarte inteligent şi sugestiv (în public se şoptea: viitor ministru) ; dar, după cea dintîi treime, o lungă, anostă expunere a relaţiei lor cu liga culturală, pe care ei au întemeiat-o (Mehedinţi, Negulescu, Dragomi-rescu etc.), dar care n-avea ce căuta la congres; tonul devenit doctoral, aproape pedant; din viitorul ministru ieşea actua­lul profesor".

Despre Jean Miclescu, cumnatul lui Carp: „Tremurînd de emoţie, frîngîndu-şi într-una mîinile în

loc de altă gesticulare, idei paradoxale azvîrlite în public cu glas strident, neputînd sfîrşi şi tot hmgindu-şi strania declamare cu speranţa inconştientă de a scăpa din prăpas­t ie: un histeric înspăimîntat."

Despre CC.Arion şi P . Missir: „Arion şi Missir, ca totdeauna. Buni oratori de mîna a

doua: unul prea franţuzeşte dulceag, altul prea nemţeşte nebulos. Le-ar fi prins bine să fi schimbat unul cu altul ţara în care şi-au făcut studiile universitare."

539

Despre N. Filipescu: „Era copilul casei, viitorul stăpîn. Ce a vorbit a fost şi

cu minte şi cu inimă. Omul şi-a găsit acum noima vieţii publice, studiază mult , îşi hrăneşte vorbirea cu roadele acestor studii şi pare că a înviat din morţi de cînd s-a identi­ficat cu junimismul politic. Acum are nu numai o doctrină, are un cult, o religie şi aceasta e tainica legătură care-1 ţ ine împreună cu Mehedinţi, Negulescu şi ceilalţi urmaşi ai noştri din noua generaţie."

Iar despre Carp: „Fără îndoială, cel mai însemnat din cele 14 discursuri,

cel mai aclamat şi cel mai pătrunzător. Nu numai înalt ca idee, dar şi foarte abil ca mod de exprimare faţă de rege şi faţade ţară . S-a simţit în auditor că, în sfîrşit, după 21 de ani de t rudă, e pricepută politica junimistă, inaugurată prin contra-adresa de la 1881 şi concepută de Carp. De astă dată, la toate vorbele lui răspundea un răsunet adecuat din publicul auditor, şi congresul s-a transformat de la sine în apoteoza lui Carp. De acum, omul poate zice că n-a t ră i t în zadar."

4. La retragerea cabinetului D.A. Sturdza (29 decemvrie 1904), regele chemă la guvern pe Gh. Cantacuzino, care reprezenta tradiţ ia şi numărul ; întors din audienţa sa la rege, după ce puterea fusese dată altuia. Carp declară prie­tenilor săi adunaţi la Maiorescu: „l-am spus regelui că poli­tica mea de 30 de ani de a izgoni strada din preocupările partidului meu a dat faliment şi că voi fi deci silit să las mînă liberă amicilor mei, care de mult îmi reproşează această ati tudine"1 . Uşor de zis, dar nu era Carp făcut să se scoboare în stradă. Regele o ştia prea bine.

Care este slaba activitate a acestui slab minister, minat de certuri interne, nu intră în cadrul povestirii noastre.

Spre sfîrşitul lui 1906, se convenise cu Cantacuzino o nouă fuziune a partidului sub şefia lui P. Carp ; răscoalele ţărăneşti din primăvara anului 1907 răsturnară guvernul şi planurile de venire la putere ale partidului fuzionat. Guvernul Gh. Cantacuzino demisiona la 12 martie 1907 şi în aceeaşi zi fu însărcinat a treia oară D.A. Sturdza. în

1 A l . Marghiloman, Note politice, I, p . 45.

540

faţa primejdiilor prin care trecea ţara, dar şi marea pro­prietate, se făcu şi fuziunea conservatoare în jurul lui P. Carp, cu un comitet executiv unde intrară Gh. Cantacuzino, T. Maiorescu, Al. Marghiloman, N. Filipescu şi Ion Lahovari. în alegerile din 20 mai 1907, mai mult din îngăduinţa guver­nului, veniră în Parlament vreo 24 de conservatori, dintre care Carp în Cameră şi Maiorescu în Senat. Fricţiunile din interiorul partidului fuzionat între elementul junimisto-conservator şi cel takist izbucniră şi se dezlănţuiră din nou în primăvara anului 1908, ducînd la o dezbinare şi la înte­meierea partidului conservator-democrat, sub şefia lui Take Ionescu, care, printr-o propagandă electorală abilă şi dema­gogică, repurta apreciabile succese în alegerile parţ iale, mai ales în Capitală. Propagandei takiste i se răspunse printr-o serie de întruniri conservatoare în provincie, cu participarea lu iCarp , Marghiloman, Filipescu. îns înulpar t i -dului liberal şi al guvernului se petreceau, de altfel, mari schimbări; boala bătrînului prim-ministru D.A. Sturdza şi internarea lui într-o casă de sănătate la Suresnes provo-caseră, nu fără oarecari convulsiuni interne, alegerea lui Ion C. Brătianu ca şef al partidului şi însărcinarea lui ca preşedinte al Consiliului de miniştri (5 martie 1909) ; guver­nul liberal trebui, totuşi, să părăsească puterea la 28 decem­vrie 1910, fără ca problema succesiunii să fi fost clarificată, din cauza succeselor electorale continui ale conservatorilor-democraţi, decît în ultimele luni ale guvernării liberale, regele neadmiţînd existenţa unui al treilea partid, nu însă fără îndelungi t ratat ive anterioare între cele două partide conservatoare. „Pretenţiile takiştilor" de a li se da indicaţii că şefia viitoare nu poate fi legată de privilegii de naştere, revizuirea Constituţiei pentru a se realiza în cadrele ei reforma administrativă, inamovibilitatea funcţionarilor, revi­zuirea legii electorale prin fixarea a două colegii: unul urban (din contopirea colegiilor I şi II) şi altul rural , se loviră de intransigenţa lui P. Carp. Nu mai era altă posibi­li tate decît un guvern Carp.

X X I I I

1. Retragerea din învăţămînt la 31 oct. 1909: sărbătorirea de la Bucureşti la 13 noiemvrie 1909. 2. Sărbătorirea de la Iaşi, 20 noiemvrie. 3. Sărbătorirea de 70 de ani a lui T. Maiorescu la Bucureşti. 1. Sărbătorirea de Ia „Româ­

nia jună" la Viena.

1. Retragerea lui Maiorescu de la catedra sa de la Univer­sitate fu pricinuită de următoarea împrejurare. Propus în iunie 1909 (pe eînd se afla în străinătate) de Senatul Uni­versitar pe o listă de trei membri în vederea unei comisii de judecată de pe lîngă Ministerul de Instrucţie, el declină această sarcină abia în toamnă, cind urma să aibă loc un cunoscut proces împotriva unor profesori ploieşteni. Minis­trul Haret puse următoarea rezoluţie pe demisie: „D-voa-stră sunteţi obligat să acceptaţi acum, dacă aţi acceptat să fiţi ales astă vară ; la din contra, ar fi un refuz de serviciu". Jignirea ce i se făcu îi precipită retragerea din învăţămînt .

Maiorescu îşi prezentă, aşadar, demisia de la catedră pe ziua de 81 octomvrie 1909, motivînd-o pe faptul că, îm­plinind la 15 februarie a anului următor vîrsta de 70 de ani, atingea limita de vîrstă. Intenţia lui de a se retrage fu urmată de un demers al decanului Ion Bogdan, însoţit de doi profesori, C. Dumitrescu-Iaşi şi N. Iorga, pentru a-i exprima părerea de rău a Facultăţi i şi a-1 ruga să primească a fi sărbătorit, o dată cu ultima lecţie de închidere a cursu­lui său; Maiorescu declină invitaţia, preferind să se retragă la terminarea examenelor de toamnă. întruni t la 2 noiem­vrie 1909, Senatul universitar hotărî în unanimitate sărbă­torirea lui de către întreaga Universitate; o delegaţie a ei compusă din rector cu cei patru decani îi obţinu la 13 noiem-

542

vrie adeziunea „cu condiţiunea ea să fie cu adevărat uni­versitară, adică deschisă pentru toţi şi mai cu seamă pentru studenţii Universităţii". Sărbătorirea avu, în adevăr, loc la 22 noiemvrie, în sala de şedinţe de atunci a Senatului, în prezenţa întregului corp profesoral şi a multor studenţi şi personalităţi culturale şi politice (P. Carp nu lipsea). Au rostit discursuri C. Dumitrescu-Iaşi, rectorul, Ion Bog­dan, decanul Facultăţi i de litere, C. Dissescu, decanul Facultăţi i juridice, un fost şi un actual elev al lui Maio-rescu. Urmă răspunsul de mulţumire şi cel mai interesant, al lui Maiorescu, pe tema dragostei pentru ramura pe care o îmbrăţişează fiecare: „Cred că singurul criteriu al adevăratei vocaţii este următorul: interesarea caldă pentru acea parte a omenirii asupra căreia eşti chemat să lucrezi. Nu gîndul la situaţia individuală să te hotărască, căci aici vanitatea sau te miri ce alte porniri egoiste te pot înşela — ci gîndul la ceilalţi, înspre al căror folos este instituit în societate felul funcţionării ta le ." 1

2. O săptămînă după sărbătorirea de la Bucureşti, retra­gerea lui din învăţămînt fu sărbătorită la 20 noiemvrie şi la Iaşi. Ni s-a păstrat discursul profesorului P. Răşcanu, în care e schiţată amintirea debuturilor sărbătoritului2 . El era elev de clasa VI la Colegiul naţional, la sosirea lui Maiorescu în 1862 ca director:

„Cînds-au descărcat mobilele, care abia au încăput în cinci camere, cînd am văzut biblioteca ce ocupa o cameră întreagă, atunci mi-am zis: acest director are de gînd să stea mult? «întrebare» pentru noi foarte importantă, pentru că în cinci ani avusesem patru directori, dintre care numai unul se retrăsese de bună voie: trei fuseseră revocaţi şi unul bătut. D-voastră veniaţi după acest din urmă."

In şcoală domnia anarhia. Hasdeu nu voia să ştie nici de program, nici de orar ; venia cînd voia şi făcea ce voia ; în clasa V făcea un curs de arheologie şi în clasa VI istoria literaturii engleze (în loc de istoria naţională). Noul director puse repede ordine. „Veşnic în clasă şi în cancelaria profesorilor, eraţi necontenit printre noi în şalele de medi­taţie. Gînd am văzut noi că biblioteca d-voastră ne este la dispoziţie;

1 Sărbătorirea profesorului Titu Maiorescu la Universitatea din Bucureşti, In ziua de 22 noiemvrie 1909, Socec, 1910.

2 î n nr . j ub i l a r al Conv. Ut., 1910, p . 243.

543

cînd n e a m încredinţat că vă gîndiţi numai la propăşirea noastră, fiind veşnic în sălile de meditaţie, punîndu-vă alăturea cu noi, întrebîn-du-ne de lecţiunile ce le avem, explicîndu-ne greutăţile, făcînd din nou lecţiunile şi dîndu-ne, în interval, poveţe pentru viitor presărate cu cuvinte de acele care rămîn săpate pentru de-a-pururea în mintea elevilor ; cînd, la arminden, ai mers împreună cu noi pînă la via Mitro­politului Veniamin, Iîngă Socola, şi te-ai întors cu noi prin noroi, pe jos, căci plouase mai toată ziua, atunci ai devenit al nostru şi noi ai d-voastră, pentru de-a-pururea. Şi încercarea cîtorva nemernici de a zădărnici examenele de vară din 1863 a fost zădărnicită prin interve-nirea marei majorităţi a elevilor. Colegiul naţional, vechea Academie, avea, în fine, un director."

3 . D u p ă s ă rbă to r i r ea re t rager i i d in î n v ă ţ ă m î n t , să rbă­t o r i r e a î m p l i n i r i i v î r s t e i de 70 de an i se făcu în t r -un cadru fest iv şi în p r o p o r ţ i i — sub r a p o r t u l c a l i t ă ţ i i pu r l i t e ra re — neega la te de n i m e n i î n a i n t e . Convorbirile literare a p ă r u r ă î n t r - u n m a r e n u m ă r ocazional , d in care 156 pag in i erau o c o n t r i b u ţ i e la s t u d i u l v ie ţ i i şi operei s ă r b ă t o r i t u l u i , a d u s ă d e deosebi ţ i f run taş i a i sc r i su lu i românesc , şi a n u m e :

1. Titu Maiorescu, notiţe biografice, de S.M. ("S. Mehedinţi), stu­diu care e punctul de plecare al tuturor încercărilor biografice asupra lui Maiorescu.

2. T. Maiorescu şi Academia Română, de D. Onciul. 3. Oratorul Titu Maiorescu, de Barbu Delavrancea. 4. Cit?v% cuvinte despre „Criticele" d-lui Maiorescu, de D . Evol-

ceanu. 5. D. Titu Maiorescu in politică, de N. Filipescu. 6. Un adevărat „învăţător" al neamului, de E.A. Pangratti. 7. D .T. Maiorescu, istoric al României contemporane, de I.S.Floru. 8. Profesorul Titu Maiorescu, de Ion A. Rădulescu-Pogoneanu. 9. T. Maiorescu şi arta in România, de Al. Tzigara-Samurcaş.

U r m e a z ă apo i pes te c inci su te de p a g i n i de co labora ţ i e l i t e r a ră v a r i a t ă , i scă l i t ă de vechi co labora tor i sau de ele­m e n t e a le no i i gene ra ţ i i ca : A. K a u m , I . S lavic i , G. Vo len t i , D u i l i u Zamfi rescu , Iacob Negruzzi , G. P a n u , Andre i Bîr-s e a n u , P . Missir , P . P . Negulescu, Sext i l Puşca r iu , A l . Vla-h u ţ ă , I . Pe t rov i c i , I . B i a n u , I . L u p a ş , P . Ce rna , E m . Gîr-l e a n u , I .A . Bassarabescu , D. Nanu , E . Lovinescu , Gh . Vîl-s a n , Cons t . A n t o n i a d e , C. Giurescu. C. Meissner, A u r e

544

Popovici, Al. Lapedatu, N. Bănescu, C. Litzica, I. Urban Iarnik etc., etc.

In dimineaţa zilei de 15 februarie 1910, la ora zece, cola­boratorii revistei şi prietenii se prezentară in corpore la locuinţa lui Maiorescu, unde Barbu Delavrancea îi înmînă numărul festiv al Convorbirilor, spunîndu-i că „e lumina gindirii româneşti" şi că volumul oferit „e un slab reflex al acestei lumini" şi „inima tuturor celor ce i-1 oferă". Maio­rescu ii răspunse, încheind: „Mi-aduceţi inima d-voastră, eu mai am puţin de iubit, fiindcă sunt în vîrstă: voi iubiţi înainte. Eu trebuie să iubesc concentrat, şi aşa vă iubesc."

Seara, de la 9 la 12, avu Ioc un banchet la Hotel Bule­vard, la care participară P.P. Carp, N. Filipescu, Al. Mar­ghiloman, T. Rosetti, I. Negruzzi, Barbu Delavrancea, Dui-liu Zamfirescu, Al.F.lorescUjC. C. Arion, S. Mehedinţi, D. On-ciul, Erm. Pangrati etc.

Vorbiră: S. Mehedinţi, B. Delavrancea, M. Săulescu, pentru Craiova, C. Meissner, pentru Iaşi, D. Onciul, Iacob Negruzzi, Em. Antonescu, Aurel Popovici din partea „juni­mii" din Viena, I.A. Rădulescu-Pogoneanu şi, mai frumos decît toţi, P .P. Carp. Din discursul lui avem un pasaj păstrat într-o relaţiune asupra banchetului a lui Aurel C. Po­povici1.

...„O sală mare plină de literaţi. Lîngă Maiorescu şedea P. Carp, pe care at î ta lume necunoscătoare îl proclamase de mult cosmopolit incorigibil. Se rostiră mai multe cuvîntări. Se scoală şi cosmopolitul Carp. După o introducere în care spune că ştiinţa niciodată nu e mediocră, în schimb medio­crităţile sunt totdeauna ştiinţifice, se întoarce spre vechiul său amic Maiorescu şi-i zice, cu felul său lapidar: «Ştii tu de ce te iubeşte lumea aşa de mult? Am să-ţi spun eu. Pen­tru că tu ai fost un caracter. Pentru că atunci cînd au înce­put unii şi alţii să batjocorească limba noastră românească, cultura noastră, tu ai avut. curajul să te ridici cu ştiinţa ta contra lor. Lumea simţia că tu lupţi dintr-un sentiment de datorie publică». Textual. Labătr înulCarp, se vedeau lacrimi în ochi. El luă pe prietenul său şi-1 sărută în mijlocul adunării. A fost un moment de mare entuziasm obştesc; aplauzele nu se mai isprăveau."

1 Aurel G. Popovici, Naţionalism şi democraţie, p . 64.

30 545

4. La Vi'ena, cei şaptezeci de ani ai lui Maiorescu fură sărbătoriţi, prin festivitatea organizată de „România jună" în sala de şedinţe a dietei Austriei de Jos, în asistenţa recto­rului Universităţii , Svoboda, a lui Wettstein, decanul facul­tă ţ i i de filozofie, a lui Urban Iarnik, profesorul de la Praga, a lui Mişu, ministrul României, şi a altor personalităţi. Marele romanist W. Meyer-Lübke ţinu o cuvîntare asupra meritelor lui Maiorescu. Seara avu loc un banchet.

Serbarea a fost consemnată în broşura România Jună lui Titu Maiorescu, scriere omagială (tipărită la Suceava, 1910), cu următorul cuprins:

1. Prefaţa, de preşedintele societăţii Vespasian Pauliuc-Burlă. 2. D.M. Marmeliuc, cuvînt rostit în şedinţa literară din 27.11,

în localităţile (?) societăţii. 3. Dr. Ilie Bacinschi, conferinţă ţinută la Universitatea din Viena

28.11 (în limba germană). 4. Coris. aulic dr. Wilhelm Meyer-Lübke, discurs festiv ţinut la

matineul festiv în sala parlamentului provincial al Austriei de Jos, în 1 .III (în limba germană).

5. Dr. Mihai A. Popovici, cuvînt rostit la convocarea socială în seara de 1 .III.

6. Prof. univ. dr. I. Urban Jarnik, cîteva amintiri în aceeaşi seară.

7. Aurel C. Popovici, din toastul rostit la banchetul dat în onoa­rea d-lui Maiorescu, Buc, I .III.

X X I V

1. Al doilea minister P. Carp, 29 dec. 1910—28 martie 1912. T. Maiorescu ministru de Externe. 2. Ministerul T. Maiorescu, 28 martie 1912. 3. Ministerul de concen­trare T. Maiorescu-Take Ionescu, 10 oct. 1912—4 ianua­rie 1914. 4. Activitatea diplomatică în timpul războiului balcanic. 5. Pacea de la Bucureşti. 6. Retragerea din viaţa politică. .7. Ultimele manifestări şi moartea lui Maio­

rescu.

1. în ziua de 29 decemvrie 1910, se constitui al doilea minister P. Carp, în care Titu Maiorescu intră ca ministru de Externe (AI. Marghiloman, la Interne, Ion Lahovari, la Domenii, G.G. Arion, la Instrucţie, N. Filipescu, la Război, Delavrancea, la Lucrări Publice, D. Neniţescu la Industrie şi Comerţ, M. Cantacuzino, la Justiţie). Din pricina carte­lului electoral încheiat între liberali şi conservatori-demo-craţi, alegerile mînuite de abilitatea electorală a lui Al. Marghiloman se desfăşurară sub o mai mare presiune decît cea obişnuită: guvernul putu ieşi, astfel, biruitor.

Programul lui Carp era cel expus de atîtea ori în curs de decenii, încă din 1881 şi 1884 — epoca „erei noi": reforma administrativă, adică descentralizarea, întărirea armatei, asupra căreia i se îndrepta de mult solicitudinea, legea me­seriilor, cu asigurări sociale, pensiile şi creditul muncito­resc, legea încurajării industriei naţionale, exproprierea bunurilor de mînă moartă, scutirea de impozite funciare pentru ţăranii cu mai puţin de şase hectare etc., şi alte multe legi de amănunt (desfiinţarea taxei pe făină, pe petrol etc.). Nu ne vom opri asupra luptelor parlamentare ale acestei epoci, în care personalitatea lui P. Carp ocupă primul plan, mai ales în votarea legii meseriilor, cu breslele, cor-

36* 547

doraţiile, cu asigurările sociale şi a legii încurajării indus­triei naţionale (amîndouă ieşite din colaboraţia lui D. Neni-ţescu cu P. Carp).

în această acţiune reformatoare intră şi o restabilire a ordinei morale şi o disociere a „afacerilor" de trebile publice, concretizată sub forma chestiunii „tramvaielor comunale", pornită prin încheierea contractului din 1909 de Primăria Comunei Bucureşti cu nişte particulari în vederea alcătuirii unei Societăţi de tramvaie comunale, aprobat prin legea din 14 aprilie 1909. Privind-o ca o spoliaţie a Comunei, dar şi din resentimente personale, Marghiloman, aprobat de Carp, se hotărî să o anuleze şi să constituie altă Societate printr-o nouă lege. Iniţ iat iva lui stabili o situaţie anormală în raporturile dintre guvern şi opoziţie, Ionel Brătianu găsind un aliat firesc în dorinţa de răzbunare a lui Take Ionescu. în mijlocul acestor convulsiuni parlamentare, se produse faimosul discurs al lui Carp, din 28 noiemvrie 1911, al aşa-zisului „fier roş", aplicat amestecului afacerilor în politică. „Şi acum? Fierul roş! exclamase el. Domnii mei, e o primejdie, pe care v-o semnalez, o primejdie atunci cînd partidele politice nu caută să se întărească prin idei, prin convingeri, dar caută să se întărească prin afaceri". La replica de a doua zi (29 noiemvrie) în Senat a lui Ionel Brătianu, în care i se contestase autoritatea morală de a vorbi aşa cum vorbise, Carp rosti celebra lui invectivă: „Autoritatea morală a unui om politic nu se judecă decît după două lucruri şi nu se cîştigă decît printr-un singur mijloc: în viaţa ta pr ivată , să fii totdeauna corect, în viaţa ta publică, să fii totdeauna dezinteresat".

Cînd guvernul veni în decemvrie cu o nouă lege a tram­vaielor, anulînd-o pe cea veche, opoziţia (liberalii şi con-servatorii-democraţi) se retrase din Parlament, pe cuvîntul că guvernul uzurpa prerogativele puterii judecătoreşti — întrucît chestiunea fusese deferită instanţelor judecătoreşti. Voind să o rezolve pe calea unui incident, guvernul ceruse tribunalului să respingă acţiunea Societăţii comunale de tramvaie pe motivul că legea din 15 decemvrie 1911 anulase legea din 1909, aşa că Societatea nu mai avea calitatea legală de a intenta vreo acţiune.

548

Tribunalul respinse însă incidentul Ministerului de In­terne, constatînd că prin votarea unei legi noi puterea legislativă se substituise puteri i judiciare; făcînd recurs, Casaţia îl respinse la 16 mart ie 1912, declarînd că tribu­nalul „poate judeca consti tuţionali tatea legilor". Nu-i mai rămînea lui Carp decît să-şi prezinte demisia.

Succesiunea era foarte grea: nefiind încă destul de consolidaţi, liberalii o refuzaseră; pe Take Ionescu nu-1 voia regele, a treia soluţie, pe placul regelui şi al majo­r i tă ţ i i par t idului , era constituirea unui nou guvern con­servator sub preşedinţia lui T. Maiorescu. P . Carp ar fi dorit solidarizarea part idului cu dînsul, pe chestiunea a t î t de inoportună a tramvaielor comunale, şi retragerea în opoziţie. La 25 mart ie , acasă la Maiorescu, îl sfătui, totuşi , să primească însărcinarea regelui.

2. Ministerul T. Maiorescu se constitui la 28 mart ie 1912 cu: T. Maiorescu la Externe; T. Rosetti, Ia F inanţe ; C. C Arion, la Interne şi ad-interim la Industr ie ; Ion Lahovari, la Domenii"; M. Cantacuzino, la Jus t i ţ i e ; D. Ne-niţescu, la Industrie şi Comerţ; Erm. Pangrati la Lucrări Publ ice; general Argetoianu, la Război. P . Carp rămînea, bineînţeles, şeful par t idului .

Iată-1, aşadar, pe T. Maiorescu, la 72 ani, după o viaţă parlamentară de 40 de ani, în fruntea unui guvern. Lipsi t de un adevărat temperament poli t ic , om de reflecţie şi de studiu, fără ambiţ i i , el se retrăsese de mult din arena luptelor politice, renunţînd încă din al doilea minister Lascar Catargi de a intra în guvern şi figurînd apoi numai silit de împrejurări în scurte apari ţ i i fără nici c ini ţ iat ivă legislativă. Impasul în care se pusese Carp pe chestia t ram­vaielor şi condamnarea acţiunii lui printr-o sentinţă ju­decătorească, dar mai ales dorinţa regelui Carol îl îm­pinseseră acolo unde, cu siguranţă, nu rîvnise să fie. Di­nastic ca şi P . Carp, îndeosebire însă de acesta, era mul t mai mlădios şi mai accesibil sugestiilor regale, în t imp ce intransigenţa lui Carp nu-i plăcea regelui. Nimic nu ne face să bănuim că s-ar fi impus prin vreo intrigă sau neleal i ta te; cît despre afirmaţia lui Marghiloman din Note politice: „Prea e mul ţumi t Maiorescu să fie Preşedinte

549

de consiliu"1 , e o simplă apreciere de ordin psihologic, fără repercuţie în domeniul faptic.

Guvernul Maiorescu nu putea avea, fireşte, decît un caracter provizoriu şi o misiune determinată : să lichideze afacerea tramvaielor, reluind astfel şi relaţiile normale cu part idul liberal, şi să realizeze şi o concentrare conser­vatoare pentru a putea forma un nou guvern în colaboraţie cu Take Ionescu. Chestiunea tramvaielor fu t ranşată de just i ţ ie şi raporturile cu liberalii normalizate. Concentrarea sub şefia lui Carp nu s-ar fi putu t însă face şi din pricina intransigenţei lui binecunoscute şi, de data aceasta, şi dincea a lu iTake Ionescu şi din excluziva liberală împotriva omului cu „fierul roş". Si tuaţ ia se mai complica şi prin izbucnirea războiului balcanic, care cerea urgenta prezenţă a unui guvern tare. „Dacă d-1 Carp nu face concentrarea, spuse regele în consiliul de miniş t r i de la 22 septemvrie 1912, atunci trebuie s-o faci d-ta, d-le Maioţescu, dar cu Marghiloman şi Filipescu"2. Altminteri , se deschidea per­spectiva unui guvern liberalo-takist. La un moment dat , Carp se gîndeşte să o realizeze el, acordînd lui Tache Io­nescu ministerul de Interne şi alte două-trei ministere; rămînea însă intransigenţa lui Brăt ianu, care reclama scuze publice pentru insultele ce i Se aduseseră. Carp nu putea accepta o astfel de retractare. „Văd că persoana mea este un obstacol, recunoscu el la întrunirea de la G. Cantacuzino din 6 octomvrie. Fac sacrificiul şi mă dau la o parte."3

3. La 10 octomvrie 1912, se formă, aşadar, ministerul T. Maiorescu-Take Ionescu, compus din: Maiorescu, pre­şedinte şi Externele; Marghiloman, F inanţe ; Filipescu, Domenii; M. Cantacuzino, Jus t i ţ i e ; Take. Ionescu, In­terne; C. Dissescu, Ins t rucţ ia ; Al. Bădărău, Lucrări Pu­bl ice; N. Xenopol, Industrie şi Comerţ ; generalul C. Hîr-jeu, Război. Era, de altfel, singura soluţie posibilă, în afară de cea a retragerii de la putere, pe care ar fi dorit-o poate numai Carp şi prea puţini part izani personali. Sa­crificiul lui era una din aceste1 fa tal i tă ţ i , pe care le-au

l A l . Marghiloman, Note politice, I, p , 112. 2 Al. Marghiloman, Note politice, I, p. 121. 3 Al. Marghiloman, Note politice, I, p. 125.

550

cunoscutşi al ţ i mulţ i oameni mar i : Bismark şi Clemenceau, de p i ldă ; greutăţ i le veneau din intransigenţa caracterului său. Faptul de a fi admis în principiu o concentrare sub şefia lui, deşi ştia că regele n-o voia, că Take Ionescu nu o accepta şi că liberalii ar fi continuat să se abţ ină de la viaţa poli t ică, constituie o slăbiciune şi o abatere de la linia lui obişnuită. O greşeală identică săvîrşise şi la 1901, cînd acceptase guvernul cu un Parlament mai mult takis t . Fuziunea nu se putea face decît fără dînsul ; personalismul lui acut, orgoliul nemăsurat nu-i îngăduiră să vadă si tuaţia cu resemnarea necesară; în sufletul lui concepu o ură faţă de fostul lui prieten, nepotolită nici de moarte.

Debuturile guvernului T. Maiorescu-Take Ionescu nu se prezentau sub auspicii fericite; guvernul era compus din două elemente ireconciliabile; totul le despărţea şi învrăjbea: structura sufletească, ideologia, moravurile po­litice. Ţara a asistat , astfel, la una din cele mai penibile operaţii de împărţ i re a ei în „loturi" conservatoare şi „lo­tu r i " takis te ; nu se împărţeau numai ministerele ca obiecte de pradă, oi şi prefecturile şi primăriile — totul în nes-fîrşite conciliabule, comploturi şi certuri publice, pe care trebuia să le arbitreze placiditatea lui Maiorescu ; stîn-jenit şi micşorat în convulsiunile unor apet i turi dezlănţuite, el şi-a împlinit cu resemnare datoria, mai ales că războiul balcanic cerea un cîrmaci.

Cu cîteva zile înaintea formării noului cabinet T. Ma­iorescu-Take Ionescu, P . Carp demisionase din şefie, dar demisia îi fusese respinsă decomitetul executiv al par t idului ; în jurul Iui continuau să se facă manifestaţii de simpatie, şi cuvintele de la Brăila ale lui N. Filipescu trădează cel puţ in o stare de spiri t , dacă nu şi o acţiune politică. „N-am cuvinte, declara el, pentru a slăvi pe omul care, în asemenea vremuri, n-a transijat niciodată cu rectitudinea principiilor sale, pe omul care, de-i va fi interzis să-şi servească ţara , va exercita peste ea dictatura morală şi care, ori ce ar fi oriunde ar fi mîine, va avea a lă tur i de dînsul sufletele noastre".

Alegerile noi avură loc între 8-18 noiemvrie; iar Cor­purile legiuitoare fură convocate pe ziua de 26 noiemvrie. Carp nu vru să candideze; şef al par t idului , el rămase în afara Parlamentului .

551

4. Noul guvern avu de înfruntat de la început problema războiului balcanic, provocat de Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru, înţelese să lichideze existenţa europeană a Turciei1 .

încă din 13 septemvrie 1912, Maiorescu îi comunicase lui Sefa-bey, ministrul Turciei la Bucureşti , că, în eventu­al i ta tea unui conflict în Balcani, România era decisă să păstreze neutra l i ta tea ; acelaşi lucru îl comunicase şi lui Kalinkoff, ministrul Bulgariei, „atî ta t imp cît nu va fi vorba de schimbări teritoriale"2 . Cum s-ar fi pu tu t face-un război balcanic fără schimbări teri toriale (şi încă ce schimbări!) e greu de înţeles. Asigurările însărcinatului de afaceri austro-ungar, contele Czernin, şi ale ministrului Rusiei Şebekocăvor interveni în Balcani pentru a se menţine pacea fură de ordin platonic, deoarece războiul izbucni la 5 octomvrie 19123. Maiorescu îi confirmă şi de data aceasta şi din aceeaşi lipsă de ini ţ ia t ivă lui Kalinkoff intenţia României de a rămîne în neutral i ta te , „cu re­zerva schimbărilor teri toriale în Balcani"4 .

Cum războiul se dezlănţuia însă fulgerător în dauna turcilor, şi propunerea de intermediere a lui Poincaré şi a Rusiei pleca de la o muti lare simţitoare a Turciei, Maiorescu îi comunică din nou lui Kalinkoff la 16 oc­tomvrie că: „O dată ce se înlătura cu desăvîrşire dispozi­ţi i le Tra ta tu lu i de la Berlin, se înlătura şi legitimarea fruntariei noastre dobrogene impusă prin acel t r a t a t , şi o nouă regulare devine necesară5. [...] Bulgarii deciseră, t r imiterea lui Daneff, preşedintele Sobraniei, în misiune la Bucureşti, deşi ministrul nostru de la Sofia D. Ghica nu-şi făcea iluzii, cum era şi firesc, asupra a t i tudini i Bulgariei. înt î lnirea lui Daneff cu Maiorescu avu loc la 26 noiemvrie. [...] Daneff se arată „recalcitrant" ; mergea acum la conferinţa de la Londra pentru pace; spera că tu rc i i vor ceda „en bloc" — s i c ă mai t îrziu, la t r a t a tu l

1 Ministerul Afacerilor Străine: Documente diplomatice. Eveni­mentele din Peninsula Balcanică. Acţiunea, română 20 sept. 1912 — 1 august 1913.

2 Raport către rege, nr. 1. 3 Raport către rege, nr. 3. 4 Raport, 7, din 16 oct. 1912. 5 Raport, nr. 10, din 27 oct. 1912.

552

între a l ia ţ i , s-ar putea începe t ra ta t ive şi cu noi. Deo­camdată, însoţit de Maiorescu, el asistă la citirea mesa­jului regal la Cameră şi văzu entuziasmul deputaţi lor, cînd regele rost i : „Glasul României va fi ascultat"1 . Tratat ivele urmau să fie continuate la Londra prin ministrul nostru N. Mişu; Austria însăşi îşi invitase ambasadorul de acolo să-1 îndemne pe Daneff la o ati­tudine conciliantă faţă de noi2. [...] Daneff protesta că nu avea mandat să trateze şi că guvernul bulgar să-1 însărcineze pe al tul cu aceste negocieri. Maiorescu deveni mai energic: „Faţă de acestea, telegrafie el lui Mişu, pre­textul d-lui Daneff cu noile instrucţii ne pare un simplu mijloc de tărăgănire , şi România, în starea spiritelor de astăzi , nu poate admite asemenea tergiversări [. . .]".

Sfaturile începură să vină din toate părţ i le , şi, mai ales din partea Germaniei3, ca să nu luăm calea armelor înainte de a epuiza mijloacele tratat ivelor.

Tratat ivele noastre începuseră însă prea tîrziu ; ele ar fi t rebui t să aibe loc înainte de izbucnirea războiului balcanic şi să-1 condiţioneze; avînd în spate Austria şi Rusia, învingătoare, Bulgaria căpătase prestigiu şi si­guranţă. [...] Misiunea lui Take Ionescu la Londra nu fu­sese prea fericită; în epoca aceea încă împotriva intrări i noastre în acţiune, „bulgarofil", cum îl învinuiau ad­versarii, în umilitoarele lui t ra ta t ive cu Daneff, lăsase impresia că noi nu eram ireductibili în pretenţiile noastre [...]• Cum guvernul începu a se nelinişti de această acţiune tranzacţională, Maiorescu se văzu silit să-i t r imi tă cunos­cuta telegramă :

„Autorisé par S. M. le Roi, je cous prie rentrer Bucarest. En ce moment votre présence plus utile ici.''

Carp porni şi el agitaţ ia în favoarea războiului împo­tr iva bulgarilor. [...] De aceeaşi părere era în guvern şi N. Filipescu, ministrul Domeniilor. Aşteptau numai să vadă ce se obţine pe calea negocierilor.

întors la Bucureşti, Take Ionescu făcu un raport lui Maiorescu asupra misiunii sale, arătînd ostilitatea Marilor

1 Raport, nr. 13, din 26 noiemvrie 1912. 2 Raport, nr. 16, din 11 decemvrie 1912. 3 Telegrama lui Beldiman, nr. 35, din 28 dec. 1912; Idem, nr. 39, din 30 dec.

53,')

Puteri relativ la o acţiune mili tară, încăpăţânarea lui Daneff [...], dar că, totuşi, „din limbajul său am tras con­cluzia că nu era ultimul său cuvînt1 [...]".

Maiorescu insistă din nou pe lîngă Mişu pentru reluarea negociaţiunilor cu Daneff, care mereu tergiversa, fixîndu-şi pretenţiile2 [...]. După at î ta timp. pierdut, se încheie, în sfîrşit, la 16 ianuarie 1913, un protocol între Daneff şi Mişu [...].

Astfel de propuneri nu ne puteau, fireşte, mul ţumi ; tratativele se mutară, de altfel, la Sofia, conduse de mi­nistrul nostru D. Ghica. De pretutindeni ne veneau, acum, sfaturi de moderaţie, îndemnîndu-ne să nu bruscam o in­tervenţie armată, dar mai ales din partea Franţei3[. . .] .

Conflictul între aliaţi i balcanici devenind în răstimp iminent, atitudinea guvernului înclina spre expectativă; în loc să atace, el se hotărî : „să-şi unească stăruinţele cu ale Marilor Puteri pentru restabilirea păcii. Astfel va creşte autoritatea României în Europa şi aceasta îi va fi de cel mai mare folos în momentul oportun."* Pe ziua de 9 fe­bruarie 1913, Maiorescu comunică guvernelor străine ac­ceptarea propunerii de mediaţie, sprijinită şi de ceilalţi reprezentanţi ai Marilor Puteri — şi aceasta pe baza art . 3-7 ale Convenţiei de la Haga, iscălită de noi la 18 octomvrie 19075. Locul propus pentru conferinţă fu Petersburgul. Memoriul remis de guvernul nostru asupra diferendului cu Bulgaria guvernelor celor şase Puteri cuprindea6:

1. Revendicările culturale şi confesionale pentru ro­mânii macedoneni.

2. Istoricul frontierei dobrogene, pornind de la tra­ta tu l de la Berlin [...].

Care era atitudinea Marilor Puter i faţă de aceste reven­dicări? Germania ne anunţa că va face presiuni pe lîngă Rusia.7 [...] Italia era favorabilă, Rusia, ostilă, Franţa,

1 Raport nr. 50, din 9 ianuarie 1913. 2 Telegramă nr. 53, din 11 ian. 1913. 3 Telegramele lui Al. Em. Lahovari, ministrul de la Paris, nr. 67, 80 etc. 4 Raportul nr. 89, din 8 februarie 1913. 5 Raportul nr. 90, din 9 febr. 1913. 6 Raportul nr. 95, din 15 febr. 1913. 7 Telegrama lui Beldiman, nr. 96, din 15 febr. 1913; Idem, nr. 109, din 25 febr. 1913.

554

nehotărîtă, Anglia, ostilă. Bulgarii ne cerură un arbitraj al Marilor Puteri , noi ne menţinurăm însă pe terenul „mediaţiei" — neavînd cu bulgarii un conflict, ci un di­ferend; acelaşi refuz îl prezentarăm s i lu i Blondei, minis­trul Franţei, care ne vorbea în calitate de decan ai celor şase miniştri1 .

Mai adăugăm că în tot t impul tratativelor ce continuau încă la Londra, unde Mişu fusese primit la conferinţa amba­sadorilor, pentru chestiunile ce ne priveau, preocupările guvernului mergeau şi spre crearea unei Albanii, cît mai mare cu putinţă [...]• N. Mişu înainta în acest sens un me­moriu lui Edward Grey2 şi-i prezentă lui şi ambasadorilor o delegaţie macedo-română (Murnu, Valaori, Papahagi).

Conferinţa de la Petersburg se întruni la 18 martie 1913 şi, după mai bine de o lună de negocieri, încheie proto­colul de la 26 aprilie 1913 [...].

Hotărârea de la Petersburg produse o vie nemulţumire în ţară şi o mare agitaţie politică. N. Filipescu demisiona de la ministerul de Domenii, unde fu înlocuit cu C C . Arion. Acţiunea lui se alătură făţiş de cea a lui P. Carp [...].

Ce propunea el? Să refuzăm rezultatul mediaţiei (noi acceptasem mediaţia, adică posibilitatea de a refuza, şi nu arbitrajul, care e obligator). „Oricum ar fi, de aici nu poate ieşi mai bine, nu poate ieşi mai rău".

In acest t imp, se întîmplă şi moartea fostului şef al conservatorilor Gh. Gr. Cantacuzino, care fu înlocuit la preşedinţia clubului conservator cu Ion Lahovari.

Ca şef al partidului — deoarece demisia nu-i fusese primită —, P. Carp convocă atunci cluburile din ţară pe ziua de 23 aprilie, fără să avizeze guvernul şi pe Ion Lahovari. în faţa unui număr redus de partizani, între cari era şi N. Filipescu, el ceru respingerea protocolului de la Peters­burg şi denunţarea colaborării cu Take Ionescu, urmînd ca, în caz contrar, să-şi dea demisia din şefia partidului — unde, de altfel, situaţia lui era de mult numai nominală; în a-celaşi t imp, avu loc la Marghiloman o întrunire a guvernului şi a partizanilor lui ; ei arătară că nu pot urma politica lui P . Carp; peste cîteva zile, Camera aprobă atitudinea gu-

1 Telegrama circulară nr. 101, din 20 febr. 1913. 2 Pro memoria. Piesa nr. 122, de la 14 martie 1913.

555

vernului şi se desolidariza de cea a lui Carp. După alte cîteva demersuri, între care şi o convocare a comitetului executiv şi a majorităţilor parlamentare la Olănescu, demersuri ce nu-1 puteau decît micşora, Carp îşi prezintă, în sfîrşit, demisia irevocabilă la 14 mai 1913, pe motivul dezacordului ce era între dînsul şi majorităţi, „atît în po­litica internă, cît şi în cea externă".

Maiorescu depuse la Senat acordul conferinţei ambasa­dorilor de la Petersburg şi-1 susţinu în şedinţele de la 13 şi 14 mai, încheind: „Guvernul nu vă cere nici vot de în­credere, nici aprobarea acţiunii lui şi nici descărcarea res­ponsabilităţii lui. El vă cere autorizarea ca să pună în lucrare protocolul... Pentru viitor avem mîinile libere, şi România poate hotărî atitudinea ei, cum va crede de cu­viinţă." [...]

Acordul fu votat la Senat cu 77 de voturi contra 9 şi la Cameră, la 16 şi 18 mai, cu 127 voturi(cuprinzînd şi votu­rile liberale) contra 17.

în şedinţa de la 4 mai, Ionel Brătianu exclamase: — Guvernul a scăpat trenul. Maiorescu îi replicase: — Vă înşelaţi; trenul României acum soseşte1. între­

bat în şedinţa secretă dacă e mulţumit cu rezultatul medi-aţiunii de la Petersburg, el mai răspunsese: „un guvern şi un popor nu trebuie să fie niciodată pe deplin satisfăcuţi, trebuie să aibă totdeauna aspirări pentru viitor, îndeosebi în momentele de faţă nu este închisă chestia balcanică [...] şi cele 200 de milioane întrebuinţate în decursul acestei ierni pentru întărirea armatei sunt un semn lămurit al situaţiei".

De data aceasta, împrejurările [...] îl ajutară. Situaţia între aliaţii balcanici începu să devină tot mai încordată şi se îndrepta spre catastrofă. Şi Serbia şi Grecia ne făcură propuneri în vederea unei alianţe împotriva bulgarilor2. Conferinţa pentru pace de la Londra se închisese la 27 mai, fără să fi ajuns la vreo înţelegere; delegaţii lăsară guver­nelor lor respective sarcini de a încheia acorduri între ele3. Maiorescu comunicase Marilor Puteri încă de la 23 mai că

1 Raportul nr. 135, din 19 mai 1913. 2 Raportul nr. 137. 3 Telegrama lui N. Mişu, nr. 138, din 28 mai.

556

„situaţia din Balcani n-ar putea lăsa România indiferentă" şi „că nu va mai persista în atitudinea rezervată de pînă acum"1 . Cu alte cuvinte, învăţase că se cere la t imp, adică înainte, şi nu pe urmă, şi de la biruitori.

Rezultatele demersului nostru începură să se vadă prin adeziunea Franţei, „care n-avea nimic de obiectat privitor la politica fermă şi energică a guvernului român"2. Rusia chiar era indispusă împotriva bulgarilor şi o arătă prin telegrama împăratului trimisă Regelui Ferdinand: „Ţin să stabilesc, spunea el, că statul care va fi început războiul va fi răspunzător în faţa cauzei slave, şi că îmi rezerv li­bertatea at i tudinii ce va adopta Rusia faţă de rezultatele eventuale ale unei lupte atît de criminale". Telegrama ţa­rului suspendă deocamdată ordinul dat de regele Carol de chemarea rezervelor corpurilor I, I I , I I I , pentru a aduce efectivul la 200 oameni de companie.

La sondările guvernului bulgar asupra viitoarelor noastre condiţii în cazul unui nou conflict balcanic, Maiorescu reveni la condiţia maximum cerută la Londra3; [...] comu­nică şi lui Ghica că „în ziua cînd războiul va izbucni între Serbia şi Bulgaria, România va mobiliza şi va intra în acţiune"4 ; în urma intervenţiei lui Şebeko, repetă amenin­ţarea şi Bulgariei5; toţi vedeau în noi arbitrul păcii bal­canice. Războiul izbucni, totuşi, fără declaraţie, la 19 iunie, aşa că în ziua de 20 iunie, după o mare manifestare de stradă condusă de Take Ionescu şi sprijinită de N. Fi-lipescu şi Ion Brătianu, Maiorescu ceru regelui mobili­zarea ; iar ordinul de intrare a armatei române în Bulgaria se dădu la 27 iunie [...].

Intervenţia noastră fu bine văzută de toată Europa, îndeosebi de împăratul Germaniei, care dorea să venim în ajutorul cumnatului său, regele Constantin [...]. Pentru discuţiile preliminare şi încheierea păcii, Maiorescu pro­puse, la 8 iulie, oraşul Bucureşti; după oarecare şovăiri, pro­punerea fu primită şi de ceilalţi aliaţi balcanici. [...] Austria era şi ea mulţumită de intervenţia noastră. Contele Ber-

1 Circulara nr. 136, din 23 mai 1913. 2 Telegrama Iui Al. Lahovari, nr. 142, din 29 mai 1913. 3 Raportul nr. 153, din 8 iunie 1913. 4 Telegrama nr. 156, din 11 iunie 1913. 5 Telegrama nr. 161, din 13 iunie.

557

chtold ţ inu chiar să-şi arate satisfacţia printr-o telegrama: „Doresc să transmit d-lui Maiorescu, remarcabilul con­ducător al tratativelor, cele mai călduroase felicitări ale guvernului imperial şi regal"1. Trenul României venise cam tîrziu, dar venise, şi istoria, care nu înregistrează amănuntele, şovăirile, hărţuielile, ci se ocupă numai de rezultate, va înregistra intervenţia tardivă a României ca un act de cuminţenie diplomatică.

5. Lui T. Maiorescu — adică omului care stătuse în umbră aproape jumătate de veac şi nu avusese ambiţia de a juca roluri politice prime, îi reveni, aşadar, cinstea de a prezida tratativele de pace, la Bucureşti, cinste unică, neîmpărtăşită de nici un român, nici înainte, nici după aceea. Evenimentele istorice poartă în cutele lor astfel de surprinderi; trebuie să recunoaştem că bătrînul de 73 de ani aducea cu dînsul o mare autoritate morală, o înţelep­ciune, un temperament egal şi curtenitor, putem zice chiar un fel de frumuseţe senină, virilă, nestoriană, un talent de expresie, ce-i înlesnea rolul de arbitru, care era, de altfel, cel al României satisfăcute de la început prin acor­darea rectificării de frontieră şi în situaţie de a potoli pasiunile şi lăcomiile [...].

Conferinţa de pace se deschise la Ministerul Aface­rilor Străine la 17 iunie 1913, delegaţia română fiind compusă din T. Maiorescu, Al. Marghiloman, Take Ionescu, C. Dissescu, generalul C. Coandă şi colonelul C. Chris-tescu, subşeful Marelui Stat Major, A. Pisoski fiind secre­tarul general al Conferinţei, şi I. C. Fil i t t i , secretarul ajutor2.

Maiorescu propuse mai întîi un armistiţiu de cel puţin cinci zile, pe care delegaţii mili tari îl acordară prin anexa la protocolul nr. 1, şi apoi de alte trei, şi la urmă pe t imp nedeterminat. înţelegerea cu noi fu încheiată repede prin anexa Protocolului nr. 5, din 21 iulie [...].

Tratativele între balcanici mergeau însă mult mai greu; acordul între Serbia şi Bulgaria se încheie totuşi

1 Telegrama din 31 iulie 1913. 2 Le traité de paix de Bucarest de 28 juillet (10 Août) 1913, pré­

cédé des Protocoles de la Conférence.

558

la 24 iulie (Protocolul nr. 7); iar cel cu Grecia, la 25 iu­lie (Protocolul nr. 8).

Ultima şedinţă a conferinţei avu loc la 27 iulie, nu fără prudenta rezervă a Bulgariei, citită de Toncef: „Delegaţii Bulgari consideră că dorinţa generală de a vedea restabi-lindu-se in Balcani o pace durabilă şi un echilibru just s-ar realiza în chipul cel mai fericit pe baza principiului naţionalităţilor.

Totuşi, ţmînd seamă de situaţia prezentă şi pentru a face un act de deferentă pentru Marile Puteri , de ale căror sfaturi îşi fac o lege să le asculte, au consimţit a stabili cu aliaţii , pentru împărţirea condominiului ' teritorial ob­ţ inut de la Turcia, un acord motivat numai pe conside­raţiile de fapt.

Delegaţii bulgari îşi exprimă speranţa că Bulgaria va găsi pe lîngă Marile Puteri un sprijin capabil de a-şi îmbu­nă tă ţ i situaţia potrivit sacrificiilor făcute de dînsa şi necesităţilor dezvoltării lor economice şi naţionale."

6. Misiunea lui Maiorescu era încheiată ; şovăitor multă vreme, pentru că regele era împotriva intrării în acţiune, el părea acum un bărbat de stat prevăzător ; succesul Păcii de la Bucureşti îi adusese ţăr i i tot ce reclama prevederea omenească. Cum nu avea ambiţii propriu-zise de putere, voi să se retragă la iarnă. „Maiorescu, notează Marghiloman1, crede că la decemvrie trebuie să ne retragem; ar fi ele­gant şi ne-am desface cu bine de o tovărăşie (Take Ionescu) care nu mai poate merge. Am înţeles că el ar dori să dis­pară în plină apoteoză. Gînd i-am spus că în mintea unora şefia lui subînţelegea vicepreşedinţia mea, a zis că în astă combinaţie ar rămîne poate. Dar îndemnul lui este să aş­teptăm toamna..."

Lucrările se amînarăpe la toamnă. în preziua deschiderii Corpurilor Legiuitoare, adică la 14 noiemvrie, Comitetul executiv al partidului, de faţă fiind 23 de membri, alese pe Maiorescu ca şef al part idului; N. Filipeseu timise doar o scrisoare, prin care arăta că nu mai face politică.

In acest t imp, se anunţau mari prefaceri sociale; după încheierea păcii de la Bucureşti, în numele partidului

1A1. Marghiloman, op. cit., I, p. 196.

559

naţional-liberal, Ionel Brătianu trimisese o proclamaţie către ţară , prin care făgăduia „votul universal şi expropri­erea marei proprietăţi , care va fi împărţi tă ţăranilor". Adunaţi la Ion Lahovari, parlamentarii conservatori se declarară unanimi împotriva programului liberal, pe cînd takişti i se declarară pentru adoptarea lui. în afară de in-compatibilităţile morale, tovărăşia nu mai putea merge nici pe chestiuni principiale. în ziua de 31 decemvrie 1913, Maiorescu îşi prezentă demisia. Regele îl îmbrăţişa, spu-nîndu-i: nai fost nu ministru, ci prietenul meu".

La 4 ianuarie 1914, Ionel Brătianu îşi formă noul guvern naţional-liberal.

Maiorescu plecă în s t răinătate; se dezinteresa de ale­gerile din februarie, în care, refuzînd cartelul guvernului, conservatorii obţinură totuşi 18 locuri. El îşi dăduse, de altfel, de pe atunci demisia din şefia partidului conser­vator, rămasă însă nedivulgată. Abia la 4 iunie 1914, deveni publică, şi, în urma renunţării lui N. Filipeseu şi Ion Lahovari, fu ales în unanimitate Al. Marghiloman.

De la această dată , încetează orice activitate politică a bătrînului înţelept, care ştiuse atî t de bine să se retragă „în apoteoză".

7. La pateticul Consiliu de Coroană de la Sinaia din 21 iulie 1914, el nu participă, aflîndu-se în străinătate ; ati­tudinea lui ne e însă cunoscuta, din faptul de a o fi exprimat în nenumărate ocazii şi chiar cu cîteva săptămîni înainte de a muri, într-un memoriu România şi politica de neutra­litate în conflictul european 1914—19171. Cerea anume men­ţinerea ţar i i într-o politică de strictă neutrali tate, aşa cum o ceruse de altfel şi Al. Marghiloman, dar nu şi P . Carp.

Se întoarse bolnav în ţară în octomvrie 1914: „Lungă întrevedere cu Maiorescu, notează Marghiloman. Este foarte mişcător: boala de cord, pe care o suportă cu stoicism."2

în faţa războiului mondial, partidul conservator intră într-o lungă şi nou criză de direcţie; o parte dintre par­tizani urmînd pe N. Filipeseu în simpatiile lui pentru „Antanta", iar alta rămînînd în jurul lui Al. Marghiloman,

1 Conv. Ut., 1920, LII , p. 81. 2 Al. Marghiloman, op. cit., I , p. 320.

560

care, fiind pentru neutralitate, înclina de fapt, mai mu l t spre Puterile Centrale. Maiorescu fu, fireşte, de partea lui Marghiloman; îl sprijini în Comitetul executiv, refuză şefia ce i se propusese din nou şi pe care-o cedase şi Mar­ghiloman, se opuse veleităţilor lui Ion Lahovari la direcţie. Cînd criza de şefie se puse strîns, în şedinţa Comitetului executiv de la 20 aprilie 1915, el fu de partea lui Marghiloman, care primi o moţiune de încredere cu 32 de voturi contra 26.

In congresul de la 19 mai, deşi Marghiloman convenise să primească împărţirea şefiei cu Ion Lahovari, se produse totuşi rup tu ra ; Ion Lahovari fu ales şeful partidului con­servator; murind peste cîteva săptămîni, la 14 iunie, fu înlocuit cu N. Filipescu.

Din Notele politice ale lui Marghiloman se poate con­stata că Maiorescu a rămas statornic alături de politica neutrală, dar, de fapt, mai mult filogermană a lui Marghi­loman, în toate conciliabulele partidului redus, dar uni tar în vederi.

în preajma intrării în război, Marghiloman îl chemă în ţa ră . Consultîndud în vederea unei acţiuni comune, Carp îi răspunse: „niciodată nimic cu Maiorescu"1 şi-1 sfătui să dea o proclamaţie către ţară cerînd acţiunea alături de Puterile Centrale. Comunicîndu-i-se la 27 iulie 1916 lui Maiorescu aceste păreri (afară de ceea ce-1 privea pe dînsul), el „găsi că-i face onoare lui Carp, că rămîne întreg. Afirmă că orice manifestaţie colectivă cu Carp ar fi pentru moment o greşeală." Primit de rege la 30 iulie, ieşi cu impresia „că nimic nu e iminent" ; la 9 august, înţelese, în sfîrşit, că vom avea o criză şi că va veni... Marghiloman la putere. „Avem un schimb de vederi asupra cîtorva persoane din viitorul guvern !" Cînd, la 13 august, fu chemat în audienţă la palat îşi închipuia că era pentru formarea noului guvern, pe care, generos, Marghiloman i-lceda: „de la el la mine, chestiunile de prioritate neputînd exista"2. Abia la audienţă îşi dădu seama că era vorba de cu totul altceva. „La toate rugămin­ţile lui: nu aruncaţi ţara în foc ; este o mare nenorocire pentru România—• regele răspunse: M-am hotărî t ."

1 Al. Marghiloman, op. cit., II, p. 131. 2 Al. Marghiloman, op. cit., II, p. 139.

37 — Titu Maiorescu 561

La Consiliul de Coroană de la 14 august, atitudinea lui Maiorescu nu putea fi decît pentru expectativă. Iată cum îi rezumă Marghiloman cuvîntarea: „Este controversă asupra situaţiei militare, şi pe o controversă nu se riscă soarta ţări i . Cunosc pe ardeleni: Popovici, Vaida, care văd în ceea ce se petrece sfîşierea lor. Nu se constată unanimitatea de la 1913; azi sufletele sunt împărţi te. Cine va ratifica decla­raţ ia de război? Camerele actuale: pe altă chestiune au fost alese. Intrăm în foc sau nu? Se poate zice oare că ţara a fost consultată? Cum ne este justificată ieşirea din neutra­litate? Cer continuarea expectativei !"

Tot el sfătui pe Marghiloman să nu intre într-un guvern naţional al lui Brătianu, şi aceasta în repetate rînduri.

După dezastru, la 29noiemvrie, mareşalul Mackensen îi invită, prin Al. Tzigara-Samurcaş, pe Carp, Maiorescu şi Marghiloman pentru a le afla opinia în privinţa propunerii de pace pe care o făcuse împăratul aliaţilor ; Carp răspunse că e „o prostie"; Maiorescu ceru să se consulte cu Carp acasă la Marghiloman. „Cu Maiorescu, niciodată", îi răspunse Carp. „Cît voi mai t ră i , cu Maiorescu n-osă mai am vreö conver­saţie politică."

Maiorescu şi Marghiloman răspunseră mareşalului prin Tzigara-Samurcaş că sunt gata să facă „presiuni asupra Coroanei" în favoarea păcii, dacă li s-ar îngădui să comu­nice cu regele prin Mitropolit sau prin Marghiloman. De îndată ce se porni o acţiune antidinastică cristalizată în jurul lui Carp, Maiorescu se declară hotărît împotriva; el éra dinastic ireductibil.

La 4 ianuarie, mareşalul îl invită din nou prin Brociner sa vină să-1 vadă. „Mareşalul n-are decît să-şi depună cartea säü să o t r imită —răspunse el — şi atunci o conversaţie poate avea I03, căci eu, supus credincios al regelui, n-am nici o iniţiativă de luat." Nu dezaprobă, totuşi, audienţa lui Marghiloman la mareşal, căruia îi spunea as t fe lde cuvinte: „Cîtă vreme regele va rămîne pe pămîntul românesc, ni­meni nu va întreprinde nimic în contra lui ; dacă însă regele ar trece Prutul , atunci ţara va putea fi consultată ca Franţa în 1870. Şi dacă Germania ar da atunci un rege, ţara ar putea, făcînd pacea, să reconstituiască o armată, şi în caz de prelungire a războiului, să reia vechea ei politică ( !)" P . Carp n u m a i aşteptă nici măcar această eventualitate; împreună

562

cu Lupu Kostake, el punea la eale o nouă împărţire ad­ministrativă, cu 14 judeţe, patru guvernăm întej noi cir­cumscripţii. Marghiloman nu-şi poate da adeziunea la o astfel de reformă fără bază legală; iar în adunarea Comi­tetului (de 22 persoane), Maiorescu îi luă apărarea, cu multă înţelepciune. „Altceva este, declară el1, să provoci tu răs­turnarea legilor tale, altceva să te supui unei impuneri. Dar nu trăim pentru ziua de azi, ci trebuie să vedem ce va fi ţara la pace. Rău atunci de cei ce vor rătăci pe căile antidinastice, rău de cei ce vor fi pus la cale răsturnarea legilor noastre, care nu vor sta un minut în picioare după ce se vor retrage germanii." In discuţiile din sînul aceluiaşi comitet executiv al partidului, care găsea că era oportun să se discute o refacere a Constituţiei, hotărîaidu-se adop­tarea votului universal, Maiorescu „se declară indiferent, căci d admite toate sistemele, dacă se ajunge a se schimba mentalitatea oamenilor" — adică acelaşi scepticism faţă de puterea miraculoasă a votului ; în chestia evreiască, lî regăsim pe vechiul Maiorescu al tinereţii: „Evreii trebuie naturalizaţi", afiimă categoric2.

în aceste ultime luni ale vieţii, mai înregistrăm citera din manifestările lui, aşa cum se reflectă în Notele lui Marghiloman3. Uneori îi revenea în minte, ca o soluţie posibilă, soluţia tatălui său, a unei Gross-Oesterreieh: „O Românie avînd ca rege, ca şi Ungaria, pe împăratul Austriei." La 20 aprilie el citi la Marghiloman (prezenţi fiind C. Arion, G. Ştirbei, S. Mehedinţi) introducerea is­torică la al VI volum de Discursuri*. „Este istoria primului minister Gh. Cantacuzino, de t r is tă memorie. Expozeu foarte sever. Portretul lui Iancu Kalinderu, sîngeros. Carac­teristica Regelui Carol, aşa de indiferent faţă de slăbi­ciunile unor oameni politici, de asemenea foarte severă. Volumul nu va vedea, din fericire, lumina zilei decît mai tirziu, altfel s-ar face destul zgomot în lagărul nostru con­servator."5

1A1. Marghiloman, op. cit., II, p. 400. 2 Al. Marghiloman, op. cit., II, p. 470. 3 Al. Marghiloman, op. cit., Il, p. 508 (18 aprilie 1917). 4 Al. Marghiloman, op. cit., II, p. 509. 6 Al. Marghiloman, op. cit., II, p. 568.

37* 563

Această introducere, ca şi cea asupra primului ministru P . P . Carp (7 iulie 1900—13 februarie 1901), avea să apară în volumul său postum Istoria contemporană a României ((1866—1900), dar volumul VI de Discursuri n-a apărut nici p înă acum.

La 3/16 iunie, Marghiloman nota: „Maiorescu este subit äp®eat de un acces de angină de piept destul de grav. I-am dus cam cu sila pe doctorul Hammer."

La 18 iunie/l iulie se stinse subit. .„Azi dimineaţă la ora 5, Maiorescu s-a stins subit. Starea lui era staţionară. De aici grija medicilor săi.

I se făcea injecţii de cafeina, şi Schachmann propusese ieri ventuze scarificate; Hammer propuse să-i lase sînge, <dar Maiorescu a refuzat. Domnişoara Neumann, care nu se mişcase de lîngă patul lui de la începutul boalei, a fost deşteptată de o respiraţie mai grea; el nu a mai avut putere decît să respire puţin metil, şi-a aşezat capul pe pieptul •domnişoarei Neumann, şi totul s-a sfîrşit."1

Inmormîntarea avu loc a doua zi la 19 iunie/2 iulie, „de o simplicitate absolută. Mulţime multă şi mare recu­legere. Multe flori... Singur Carp s-a abţinut de la orice semn de simpatie. Paul Theodoru şi Golescu l-au rugat cu insis­t en ţ ă ; el le-a răspuns cinic: «De ce aş face lui Maiorescu o politeţă pe care el nu poate să mi-o întoarcă?»"

Printre cei de faţă era şi căpitanul Kremnitz, venit cu turnata de ocupaţie, fiul Mitiei, Baby, de ale cărui colici intestinale se arătase Maiorescu atît de îngrijorat în însem­nările lui.. .2

1 Al. Marghiloman, op. cit., III, p. 10. 2 Soţia sa Ana murise încă din 1914, într-un sanatoriu din Heidel-herg; după moarte, Maiorescu îşi vînduse casa din strada Mercur <nr. 1 şi se mutase în casa Racota (stradela general Lahovari nr. 7), la una din nepoatele sale, născută Bengescu, măritată cu d-1 N. Ra­bota. D-ra Neumann, de care se vorbeşte mai sus, era domnişoara de companie a lui Maiorescu din ultimii ani.

XXV

S. 0 sinteză asupra vieţii şi operei lui Maiorescu: „Perse­cuţiile" îndurate în cariera lui. 2. Portretul lui moral. 3. Sterilitatea literară. 4. Caracterul fragmentar şi, totuşi, unitatea operei lui. 5. încercare de a-i explica sterilitatea. 6. Cea mai însemnată operă a lui e el însuşi.

1.Biografiile subliniază duşmăniile şi persecuţiile îndu­rate de Maiorescu în strălucita lui carieră; faptul că aceasta e şi nota biografiei lui Soveja şi, acum, în urmă, a Intro­ducerii şi a notiţelor d-lui I. A. Rădulescu-Pogoneanu la Însemnări zilnice ne arată că era tradiţia orală a lui Maiorescu însuşi lăsată viitorilor lui biografi. Icoana vieţii marelui critic ar putea apărea, astfel, generaţiilor tinere ca străbătută de mai multe adversităţi decît viaţa altora; icoană înnegrită nu numai de zelul ucenicilor, ci şi de excep­ţionala lui personalitate, în contrastul căreia umbrele au prins un relief mai puternic. în realitate, cariera lui a fost plină şi lesnicioasă, cu o armonie venită nu numai din echilibrul forţelor sufleteşti, din cumpănirea aspiraţiilor ou realizările, ci şi din împrejurări, din timp şi din oameni, •care adese împiedică dezvoltarea normală a personalităţii.

Fiu al unui profesor sărac şi fără cămin sigur, cînd la •Craiova, cînd la Bucureşti, cînd la Braşov, cînd la Iaşi ori la Viena, nu e o lipsă de noroc faptul de a-şi fi făcut studiile la Theresianum, adică la una din şcolile cele mai bune austriece. Marile lui succese le-a datorat, desigur, calită­ţ i lor excepţionale, dar putinţa de a urma într-o astfel de şcoală se datoreşte şi fondului Simion Romanţai din Cluj ş i dărniciei domnitorului Barbu Ştirbei. Doctor în filozo­fie de la Giessen numai după opt luni de şedere în Germa­nia (1859), se întorsese anume pentru a obţine de la Eforia

565

Şcoalelor — al cărei director era ta tă l său — o bursă pentiu continuarea studiilor în străinătate. Echivalîndu-şi docto­ratul german cu licenţa în litere franceză, nu mai avusese nevoie să urmeze la Sorbona; se înscrisese deci la Drept, şi-şi trecuse licenţa (16 noiemvrie 1861); se pusese, astfel în situaţia de a putea practica avocatura, singura care des­t ină carierei politice şi acordă independenţa materială. întors în ţară la 27 noiemvrie 1861, biografii înregistrează ca un prim act de „persecuţie" faptul că nu fusese imediat numit în învăţămînt, pentru că, intrînd în conflict cu Eforii, din cauza abecedarelor lui Eliade, t a t ă l său demisionase. Aştep­tarea nu durase totuşi prea mul t ; peste şase luni (2 iunie 1862) îl găsim supleant la Tribunalul Ilfov şi apoi pro­curor, iar, un an de la sosirea din străinătate, profesor de istorie la Universitatea din Iaşi (4 decemvrie 1862) şi după o lună la catedra de filozofie. La 23 de ani, Maiorescu era profesor de Universitate, director al Colegiului naţional şi al internatului, membru şi apoi preşedinte al Comitetu­lui de inspecţie şcolară; iar anul următor, adică la 24 de ani , director al Şcoalei normale Vasile Lupu şi Rector al Univer­sităţii din Iaşi. Carieră excepţională a unui tînăr cu meri­te excepţionale, dar şi în t impuri excepţionale. In 1864 -— 65, i se înscenase procesul guvernantei de la Şcoala centrală, intrigă locală împotriva unui om cu o atitudine publică ostilă atmosferei locului, intrigă obişnuită şi acum în provincie, ieşită din ambiţia unei doamne de a ajunge di­rectoarea Şcoalei centrale, sprijinită pe orbirea soţului şi a-totputernicia amantului — dar şi pe imprudenţa sentimen­ta lă a t înărului profesor. Sentinţa unui tribunal prezidat de un camarad de la Viena şi Paris, viitor junimist, G. Raco-vi ţă , respinse intriga zgomotoasă şi-1 redase rectoratului, Comitetului şcolar de inspecţie, Şcoalei normale — şi mai ales notorietăţii publice, întreţinute prin strălucite confe­rinţe şi prin începuturile literare ale „Junimii". La vîrsta de 27 de ani, pe cînd nu scrisese în româneşte decît o bro­şură, fusese numit membru fondator al Societăţii academice (adică al Academiei Române), alături de veteranii scrisului românesc, cu care intrase în luptă: I. Heliade-Rădulescu, G. Bariţ , T. Cipariu, A. T. Laurian — şi înaintea lui M. Ko-gălniceanu şi Hasdeu; anul următor crezuse de cuviinţă să demisioneze. . =

566

O intrigă, de data aceasta cu caracter oficial (1869), con­dusă de însuşi ministrul Gh. Mîrzescu, căutase să-1 scoată din învăţămînt, sub cuvînt că lipsise de la cursuri trei luni. Consultîndu-se cu doctorii din Berlin pentru boala de ureche ce-1 atinsese, avusese imprudenţa să pledeze în răstimp şi cîteva procese angajate dinainte.

întîmplarea nu ieşea din obişnuit. Lui Mihail Kogăl-niceanu i se suprimase catedra de la Academia Mibăileană după prima, lecţie (1843), iar pentru un articol publicat fusese trimis în surghiun la mănăstirea Rîşca pe trei luni; pe Mihail Eminescu îl destituiseră liberalii din postul de bibliotecar aï Universităţii şi-1 dăduseră în judecată pentru furt de scaune şi de cărţi , aflate totuşi in locul lor în rafturi. Bogdan Petriceicu Hasdeu fusese destituit de la catedra de la Colegiul naţional, în urma referatului Comitetului şcolar redactat chiar de Maiorescu pentru atentat adus bunelor moravuri în nuvela Duduca Mamuca; tradus şi înaintea Curţii criminale, fusese totuşi achitat. Deputat în 1871, nu se ferise nici el de a-şi urmări adversarii (Al. Vi-zanti, Al. Gheorghiu, P. Suciu etc.), propunînd să li.se su­prime catedrele pe cale bugetară, nu fără transcendenta ironie a afirmării că el nu căuta să-i umilească prin anchete (cum procedase G. Mîrzescu cu. dînsul), ci se mulţumea doar sa le ceară desfiinţarea catedrelor. Ca ministru, reve­nise asupra metodei, propunînd suprimarea catedrei lui G. Danielopol la Bucureşti şi a aceluiaşi Al. Gheorghiu la Iaşi; cu toată împotrivirea lui V. Boerescu,Camera îi votase suprimările la 13 decemvrie 1875 ; în urma opunerii lui C. Bosianu, Senatul îi dăduse însă cunoscutul, vot de blam de la.28 ianuarie 1876. Retras din guvern, susţinuse din nou amendamentul , pentru desfiinţarea catedrei de economie politică (catedra lui Al. Gheorghiu); dar, în urma interven­ţiei lui V. Boerescu, Camera îl respinse definitiv. Situaţii de felul acesta erau, aşadar, normale într-o epocă de mare instabilitate şi răzbunare politică; ele se mai văd şi astăzi destul de des.

Intriga împotriva lui Maiorescu nu izbutise totuşi ; guvernul A. G. Golescu căzuse, şi Manolache Kostake îi oferise Ministerul de Culte (1870) — la 30 de ani. şi înainte de a fi fost deputat. Nu fusese numit, dar noul ministru P.P. Çarp nu aprobase decizia juriului prezidat „.de G. Costa-

567

foru, rectorul Universităţii din Bucureşti, aşa că fusese reintegrat la catedră.

La 1871 era deputat ; silit de dispoziţia generalului Chr. Tel] să opteze, preferind politica, fusese considerat demisio­nat . Mare pierdere pentru Universitate; faptul că nu fusese reintegrat de P . Carp la 1876 dovedeşte numai că viaţa politică îl cucerise cu totul şi că nu mai vroia să se întoarcă la Iaşi. La 1874, adică la 34 de ani, era Ministru de Culte şi Instrucţiune Publică. Cele ce urmaseră nu trecuseră mă­sura obişnuită. Fusese învinuit că e ateu, mason, cosmo­polit, „schopenhauerian", învinuiri de ordin spiritual şi nu lipsite de fundament, deoarece era ateu, mason şi, într-un sens, şi cosmopolit şi schopenhauerian, fără alterarea senti­mentului naţional şi a optimismului originar. Contestarea alegerii de deputat de către A.D. Holban pe motive de „schopenhauerianism" constituie un incident hazliu al vieţi i lui parlamentare. Atacuri ineficace şi mici convulsiuni ale unei vieţi politice normale. M. Kogălniceanu fusese invali­dat de două ori în explozia unui sentiment de ură faţă de „crima" de la 2 ma i ! După atotputernicia de 12 ani, înte­meietorul României moderne, omului războiului, al Indepen­denţei şi al regatului i se ceruse darea în judecată, [...] iar în alegerile de după retragerea lui de al putere, fusese învins în chiar Capitala ţări i de bancherul levantin Zerlendi.

Viaţa ministerială şi parlamentară i-a fost mai puţin agi ta tă ; darea în judecată din 1876 se înglobează în răzbu­narea îndreptată împotriva întregului guvern Lascar Catargi,. fără nici un prejudiciu adus unei cariere desfăşurate şi mai departe în condiţii de linişte şi demnitate. A fost ministru mai puţin decît o merita, dar de mai multe ori decît a dorit-o. Nu avea ambiţii politice şi se ţinea bucuros de o parte, cînd nu-1 reclama imperios situaţia partidului în convulsiuni per­petui. După retragerea lui P . Carp, destinul îl împinsese în 1912 în prim-plan; intrase în istorie fără să o fi dorit. Unii l-au bănuit de a se fi lăsat muşcat de ambiţia puter i i ; sigur e că nu provocase el situaţia prin procedee neleale,, ci ea îl căutase. A prezidat, astfel, un guvern junimisto-takist , în colaboraţie cu nişte oameni pe care nu-i st ima, hărţui t între tabere rivale, redus la operaţii umilitoare de împărţire a ţăr i i ca o pradă în „loturi" coservatoare şi „loturi" takiste. Greutăţilor interne, războiul balcanic le-a

568

adăugat şi greutăţi externe; o politică şovăitoare, divizată în guvern de cele două nuanţe ale lui, sub agitaţia străzii, şi cu o atitudine neutrală a regelui, căreia Maiorescu i se subor­donase. Cînd totul părea compromis şi pentru ţară, şi pentru demnitatea lui personală, [...] a urmat [...] triumful păciii de la Bucureşti şi prezidarea plină de demnitate a unui mare act internaţional — cinste ce nu i s-a mai întîmplat niciodată vreunui român... După apoteoza păcii, s-a retras la t imp, încheindu-şi cariera politică în lumina unui succes neaştep­ta t . Pe lîngă multă înţelepciune, se poate spune că a avut şi ceva noroc. In Consiliul de Coroană din august 1916, a fost pentru neutral i tate; din fericire, cuvîntul lui nu avea în acel moment greutate; n-a putut deci împiedica destinul ţăr i i , altul decît cel prevăzut la 1881 în Dutsche Revue. Tim­purile noi cereau concepţii şi riscuri pe care numai tinereţea le putea înfrunta. Nu i-a dorit totuşi ţării lui de a fi zdrobită pentru a face dovada temeiniciei propriei sale politici. A su­portat nenorocirea ocupaţiei germane cu durere şi cu o mare demnitate personală; n-a complotat împotriva dinastiei şi a ţăr i i legale; a recunoscut totdeauna celor de la Iaşi, regelui şi Parlamentului dreptul de a vorbi în numele ţăr i i . Nici nu era altceva de aşteptat de la o cumpătare dovedită o viaţa întreagă.

Numai moartea n-a fost dreaptă cu dînsul ; s-a stins la 18 iunie/2 iulie 1917, în plină ocupaţie germană, înaintea luptelor de laMărăşeşti ; nu-i bănuim o satisfacţie a orgoliu­lui „de a fi avut dreptate", ci o mare şi nemeritată durere; dragostea lui de ţară era mai presus de dragostea de sine. Pe P . P . Carp soarta 1-a mai ţ inut în viaţă încă doi ani, zi cu zi (19 iunie 1919), pentru a-1 pedepsi de orgoliul cu care se rostise în Consiliul de Coroană de la 14 august 1916:

— Mă voi ruga de Dumnezeu ca armata română să fie bă tu tă .

In faţa realizării integrale a unirii tuturor românilor, în care el nu crezuse [...], istoria nu ne-a transmis nici o vorbă a lui Carp de recunoaştere, de regret pentru atitu­dinea lui trecută, de bucurie pentru cele realizate de ţară , dar împotriva lui — decît doar următoarele cuvinte:

— România are a t î t noroc, încît nu-i trebuie oameni de stat .

560

Se poate, aşadar, conchide că Maiörescu n-a avut de lup ta t cu adversi tăţ i şi persecuţii mai prejos de meri tul l u i ; geniul lui Eminescu, de pi ldă, se zbătuse în tragedii nease­mui t mai mari . Esenţialul vieţ i i lui este însă creaţia propriei sale personal i tă ţ i ; la ea n-au colaborat nici „fraeţioniştii" de la Iaşi, nici polemiştii ardeleni.

Pînă la apari ţ ia Însemnărilor, linia existenţei lui păruse a se desface de la sine, s t ructural , fără a l t meri t decît cel al norocului de a se fi născut aşa de armonioasă.

însemnările ne-au adus lumini noi: bronzul sufletesc al copilului nu sunase de la început a t î t de p l in ; în locul impa­sibi l i tăţ i i de mai t îrziu, se chinuise cu mai puţ ine ambiţ i i şcolare decît cu frenezii sentimentale, afecţiuni romanţioase faţă de unii din camarazi, crize religioase şi mai ales depre­siuni morale împinse la obsesia sinuciderii; o complexitate feminină, o relativ slabă reacţiune faţă de împrejurări din afară constituie a l tă imagine decît cea a olimpianului, cunoscută de t o ţ i ; în această schimbare, fizionomia lui morală n-a pierdut, ci a cîştigat ; personalitatea nu i-a ieşit, numai dintr-o structură, ci a fost şi opera unei discipline, a unei îndelungi modelări .

2. Măsura, echilibrul forţelor sufleteşti sunt şi opera t înăru lu i dornic de afecţii ideale, zguduit de lacrimi şi des­perări , voluntarul unei discipline morale şi intelectuale înregistrate în însemnări. în locul răcelii de mai- t î rziu, găsim o sensibilitate vie, exal tată; o inteligenţă excepţio­nală, ordonată şi clară, un zel şcolăresc normal, temperat însă dé un anticipat sentiment al re la t iv i tă ţ i i ; aplecat s tudiului , era şi un pasionat al na tur i i , iubitor de ar tă plas­tică şi de muzică, dar mai presus de toate, de via ţă pur şi simplu, în bucuriile sociabilităţii şi mai ales ale femeii.

Cînd îl vedeam urcînd scări leUniversi tăţ i i , l ab ra ţu lune î fine doamne uscăţive, cunoşteam numai portul fericit în care ancorase; nu bănuiam că îndără tu l lu i se dezlănţuiseră valurile unui sfert de veac de zbucium,,de drame familiale, de intenţi i sinucigaşe. însemnările ne-au adus şi aici lumini nouă; porturile nu ne ies în cale decît după mari furtuni, şi cu cît sunt mai l inişti te, cu at î t înseamnă că furtunile au fost mai puternice. Din 's t ructura trupească, din adaptarea gestului la vorbă, din tot ce ştiam din cariera lui publică,

570

ni se desprindea o.icoană de armonie, de oare nu ne putem desface nici acum, după lectura însemnărilor, chiar cînd găsim unele acte de răzbunare în dezacord cu fizionomia lui etică. Prezenţa nici unei mari cali tăţ i n-a rupt echilibrul for­ţelor sufleteşti şi n-a creat genialitatea artistică ; a dominat numai printr-ö total i ta te de cal i tă ţ i topite in t im; superi­oritatea omului asupra operei i-a adus fidelităţi rămase statornice şi dupămoar t e ; l a u n loc, un om întreg, armonic, ce s-a impus mai mult prin proporţii decît prin însuşiri ex­cesive; om de caracter, cu o act ivi tate subordonată convinge­rilor, idealului, fără interese materiale, meschine, dar un caracter uman, în care subi imul nu s-a amestecat cu monstru­osul şi intransigenţa eu orgoliul anormal; dezinteresat, a fost, totuşi , tolerant şi conciliant cu orice opinie sinceră şi cu oameni de a l tă concepţie. După ruptura cu Carp, nu ne-a ajuns de la dînsul nici o vorbă de u r ă ; în cadrele pu-t in ţ i i omeneşti, a t ins spre impersonalizare, fără care nu se poate clădi nimic bun şi nobil ; chiar în actele lui de răzbu­nare politică, a plecat de la adînci convingeri ideologice; a arăta t o ambiţie l imita tă şi n-a r îvni t si tuaţi i nepotrivite cu temperamentul său; a stat în umbra lui Çarp, pentru că i-a recunoscut superioritatea poli t ică; cu toate că i-a plăcut confortul şi decenţa decorului vieţi i , n-a alergat după bunuri mater ia le ; n-a agonisit decît ce i-a trebuit pentru o viaţă fără griji şi capabilă de a-i da plăcerile intelectuale şi art ist ice de care avea nevoie; contactul repe­ta t şi prelungit cu străinătatea îi devenise a doua na tură ; a fost un mare călător şi un cercetător de muzee şi de con­certe. A realizat poate cea mai nobilă icoană de epicureism intelectual, în care simţul de datorie faţă de ţară şi de socie­ta te s-a amestecat cu o nobilă cultivare a personalităţi i în ce are mai înalt şi mai onorabil. N-a slujit banului şi ambi ţ ie i ; a făcut a t î ta avocatură cît i-a trebuit ca să poată t ră i fără obligaţii bugetare, şi a t î ta polit ică, cît i-a trebuit ca să fie ut i l fără a se dezlănţui în pasiuni şi campanii de ură şi de parveni re ; acţiunea lui proprie şi sfatul dat altora a mers spre calm, spre toleranţă, spre stăpînire de sine. Totul dintr-un sentiment profund faţă de zădărnicia vieţ i i , prezent încă de la Theresianum şi sporit apoi prin contactul prelungit cu filozofia lui Schopenhauer; optimismul lui

571

vi ta l a găsit o mare frînă în sentimentul lipsei de însemnătate a unei vieţi netrăi te estetic, în contemplaţia eliberatoare din voinţa de a fi.

3 . Marea ar tă a creaţiei personali tăţ i i prin gest, fapt, este individuală şi legată de prezenţa fizică. Noi nu-i putem ui ta armonia şi echilibrul, dar ne exprimăm teama că, o dată cu dispariţ ia generaţiei ce 1-a cunoscut, s-ar putea ca imaginea lui să se aburească pentru posteritate — căci omul şi-a dominat opera; omul a fost întreg, şi opera fragmen­tară. După cum din activi tatea lui politică n-a rămas nici o lege, din activitatea li terară nu avem nici o operă conce­pută unitar . De copil, rîvnise totuşi să scrie că r ţ i : o isto­rie universală sau, mai ales, o Istorie a românilor, la care se gîndea încă prin 1880. N-a scris-o. Istoria contemporană a României e o înseilare fragmentară, postumă, din introdu­cerile Discursurilor lui . Renunţarea la planul unei Istorii complete şi-a pus-o apoi, fireşte, la adăpostul unei teorii. „Subscrisul, afirma el în prefaţa volumului al VI-lea al Discursurilor, este încredinţat de adevărul tezei susţinute de Lessing că cineva nu poate scrie bine decît istoria pro­pr iului său t imp . . . Ceea ce însă, după părerea noastră, o îndreptăţeşte e mai marea siguranţă a faptelor. Trăind încă autori i lor şi în orice caz mul ţ i martori oculari, controlarea exact i tă ţ i i se face de la sine şi eventualele rectificări se produc mai uşor. Tocmai acest folos creşte cu apropierea evenimentelor." Deşi îl elibera de obligaţiunea de a scrie istoria făgăduită, teoria nu poate anula nici pe Tucidide, nici pe Titus Liviu, nici pe Mommsen şi nu poate reduce istoria la memorialistică, iar, pent ru t impuri mai vechi r la o publicare de documente ; teorie de circumstanţă, pentru a-i îndreptăţ i lipsa de la datorie. In afară de cele patru sau cinci articole de la începutul ac t iv i tă ţ i i , întreaga lui operă critică nu e numai fragmentară, ci e şi ocazională: recenzii, necroloage, rapoarte academice, polemici, colaboraţie cerută pentru diverse publicaţi i festive. Cu at î t de mari mijloace intelectuale şi însuşiri de scriitor, după o jumătate de veac de act ivi tate l i terară, el se prezintă, aşadar, posteri tăţ i i numai cu trei volume de articole: fenomenul merită să fie subliniat şi cercetat. De sterilitatea lui li terară îşi dădea şi el seama- Articolele sunt prezintate cu o modestie ce ca-

572

u tă parcă să le reducă şi mai mult importanţa; studii le chiar sunt considerate ca simple păreri personale, notele, indicaţiile unui cetitor, ale unui simplu om din publ ic . At i tudine, probabil , voită ca o reacţiune în contra nese­r iozi tă ţ i i epocei, ce făgăduia şi nu ţ inea, cu planuri mar i şi realizări mici. Din acest gust al modestiei veneau şi denu­mirile de „Junimea", Convorbiri literare1. Inexistent pînă la dînsul, chiar şi t i t lu l de Critice se menţinea într-o gene­ralizare discretă: din importanţa lor şi a pr imului critic român, t i t lu l a căpătat, numai cu t impul o solemnitate ce îi acordă azi mai mul t decît conţine. Modestia venea însă şi din conştiinţa unei reale fărâmiţăr i a unui bloc ce nu s-a realizat niciodată. In unele din scrisorile lui, el îşi scu­za lipsa de act ivi ta te prin numeroasele preocupări polit ice şi avocăţeşti , sau căuta să şi-o atenueze, dînd importanţă unor îndeletniciri literare de fapt puţin absorbante,

întrebarea i-o pusese şi Duiliu Zamfirescu, cu îndrăz­neala lui tinerească, în scrisoarea din 21 noiemvrie 1891. „Numărul din urmă al Convorbirilor, îi scria el, dovedeşte că aţ i început din nou să lucraţi . Eu mă bucur, fiindcă e-totdeauna ceva de învăţat din cele ce faceţi d-voastră ş i , dacă trebuie să-mi spun cu sinceritate ideea întreagă, ade­sea mă întreb : de ce, cu o aşa armonică şi superioară minte,, lucraţi aşa de puţin? Cunosc teoria muncii pentru proză, dar nu mă îndestulează, şi de aceea îmi pun o a doua între­bare: oarece eaşa de frumos armonizat nu e prea armonizat? Dacă mă socotiţi prea îndrăzneţ, iată obrazul să-mi daţ i părinteşte o palmă, şi punct.2"

0 întrebare la fel i-o mai pusese şi cu un an înainte, într-o scrisoare pierdută , căreia Maiorescu îi răspunsese din Rei­chenhall, 20 august 1890:

„Cu 103.090 franci pe an ai vrea să mă dezrobeşti din avocatură,, ca să am răgazul de a scrie. Ţi-o las mai ieftin cu jumătate; o fac şi* cu 50.000. A la rigueur, şi cu 40.000. Dar cînd ai pînă acum numai; 5000 ca procente din capital, 7300 din profesură, trebuie să trimiţi

1 Titlul de Istoria contemporană a României, singurul titlu pom­pos şi inexact, a fost dat de alţii, şi nu de dînsul, unei culegeri dé­fragmente. 2 Duiliu Zamfirescu şi Titu in scrisori (1884-1913), ed. E. Bu-cuta, Fundaţia pentru literatură si artă „Regele Carol II", 1937,. p. 95.

57»

11.000 fr. pe an la Berlin (fostei soţii şi fiicei lui), înţelegi că restul trebuie să-1 scoţi din salahorie. Şi. nprimum vivere, deinde philoso-pharei>\ Ceea ce,,de altminteri, precum ştii, nu m-a împiedicat încă de la seninătatea vieţii. Fiecare din noi e mărginit în limitele firii sale şi a unei poziţii devenite definitive de la 40 ani încolo: şi gîndu-rile ce ar fi dacă n-ar fi fost ce a fost, sau cum ar fi, dacă ar fi cum nu ë, le-am alungat de mult. Dar adevărat este^ că mă apucă — aşa la două luni odată — dorul de a scrie ceva mai cu temei şi o adîncă părere de rău că pentru aşa ceva nu am timpul liber. Toate merg «o bîtons rompus» în viaţa mea literară. îmi pare însă că aş avea multe de spus şi de scris, care uneori tind să-mi spargă ţeasta de tare eeba t l auşa , îa>ă eprobabil că mulţi se coboară îngroapă ca o puşcă î.iaărcată şi ruginită în dorul de a face explozie -<- proastă imagine, dar exactă idee."1

Scrisorii din 21 noiemvrie 1891, Maiorescu îi răspunsese la 29 ale lunii, descriindu-şi din nou ocupaţiile ce-1 abăteau de la altă muncă literară decît cea pe care o îndeplinea, părîndu-i-se, de altfel, destul de mare:

„Mă scol de regulă dimineaţa la 5 1/2 şi lucrez în iatac cu lampa aprinsă pînă la 8, în fiece zi, apoi cafea. De la 9—11 1/2, iar lucru (Carp, Marghiloman, studenţi, transilvăneni, vizite). De la 1 înainte, sau procese, sau pregătiri la cursul universitar, care e frecventat de o lume nebună (pînă în coridor, cu uşa deschisă), seara, o dată pe slptămînă literatură, o dată muzică, o dată club politic, de vreo 2 — 3 ori cetire cu nevastă-mea (terminăm Carlyle, revolut, f ranc) .

Dar ce iese din acest lucru? întîi , cursul universitar. Mare lucru pentru mine; cursul tot­

deauna din nou rumegat, ţinut în curent, sugestiv pentru tinerime. De aici o alipire a celor mai inteligenţi absolvenţi ai facultăţii de litere de mine, care acum chiar e pe cale a se traduce în colaborarea lor regulată la Convorbiri, poate peste un an în încredinţarea revistei pe numele lor.

Al doilea. Am scos în anul acesta Aforismele Schopenhauer în nouă ediţie şi revizie. Mic lucru, dar trebuia făcut, 436 pagine de tipar revăzute, coaiele imprimate corectate, etc.

Al treilea, o cărticică cu discursul meu asupra reformei învăţă-mîntului, 193 pagine imprimate, scrise şi acelea, corectate în 3 probe... timp şi muncă, mare, mică, dar trebuie făcută.

1 Em. Bucuţa, op. cit., p. 318.

57*

Al patrulea: noua ediţie a criticelor, revăzută cu cea mai mare băgare de seamă; 3 volume vor ieşi, primul începe cu «poezia română» din 1867, sunt de abia la corectura coalei a 7-a... şi cele multe înainte.

Al patrulea: Socec cere o nouă ediţie (a şasea) a lui Eminescu ; şi a cincea e sleită; corecturi peste corecturi la tipografie. --

Al cincilea: tot acum, chiar acum, i-a venit lui Haiman ideea să tipărească în volum pe Lascar Viorescu de Kotzebue, tradus de nevastă-mea, şi vrea să apară la dechemvrie. Sunt vro 360 pagine de tipar. Pe fiecare zî, o coală de corectură. Nu e vorba, nevastă-mea şi-o face, sade colo vis-à-vis de mine la masă, ea corectează Lascar, eu corectez Criticele, ne mai întrebăm unul pe altul, mai modificăm, muncim ca nişte salahori cu ziua.

Al şaselea: în marele proces al moştenirii Sturdza-Vodă, sunt avocatul lui Dimitrie M. Sturdza. Am cîştigat în prima instanţa un proces, la apel, în altul. A fost şi vorba de figura istorică a lui Mihalache Sturdza. Se publică toate pledările în volum. Refă şi scrie o pledare de 3 ore — un mic volum. Tot acum, în acelaşi timp.

Aceasta e ştiinţă, literatură, revizuire, scriere sau rescrierë, tipăritură şi corectură — într-una, într-una, fără repaos. Dar eu nu cred să fie astăzi doi oameni în România care să lucreze mai fără preget decît nevastă-mea şi cu mine.

Toate acestea în vremea de la 1 martie,-cî-nd am ieşit dinnVinîs-ter, pînă acum. Şi mai aştept în curînd să mă apuce o nouă (a patra) ediţie a Logicei. • . :;s

Dar va fi de folos? Mai ştii? Unii vor avea o impresie de Iaxurs, alţi i , din Critice, alţii, din ideile asupra instrucţiunii, alţii, din Schopenhauer, alţii, din pledarea Sturdza, alţii, din ediţia Eminescu, alţii, din Kotzebue... > •- ••. . .«..-..

; Multe raze şi r.ăzuţe împrăştiate, dar oricum: o neobosită acti­vitate. Şj vezi, că nu ţi-am vorbit de întruniri, politice^ de articole prin Constituţionalul, de pledările zilnice, de scrisori şi relaţii lite­rare. . ; . .

:, Dar şi eu aştept să se termine această prea. mare muncă,4e-Re­editări, pentru a face ceva nou, dacă pot. Deocamdată, şînt împleticit pe această roată ,de Ixion."1 ; ...... •.• -, ... , ; ; . . ; : ' .•••.

Duiliu Zamfirescu nü păruse prea convins de aceaotă expunere de activitate şi, nu fără'ironie, ii'îăspuri'sese (6 decemvrie 1891) că-i va păştea scrisoareay„fiindcă, dâc&vre-

1 Em. Bucuţa, op. cit., p. 327.-

-S7'i

«dată posteritatea vă va acuza că, avînd mijloace cu totul excepţionale, a ţ i creat puţ in , să fie un inventar autograf, cu care să i se poată dovedi contrarul"1 — şi apoi, mai de­par te , luînd punct cu punct lucrările de care îi pomenise, nega importanţa şi u t i l i ta tea unora dintr-însele.

4 . Dacă opera lui e fragmentară şi în buna parte ocazi­onală , nu înseamnă că nu are o un i t a t e ; nu sunt articole disparate reunite întâmplător, fără legătură, ci elementele u n u i tot , din care se poate construi blocul sfărîmat. Nu există poate în l i teratura noastră o personalitate mai ro­tun j i t ă , mai precisă, prezentă şi aceeaşi în studiile de la început , ca şi în simplele rapoarte academice, de la primul lu i rînd t ipăr i t şi pînă la cel din urmă. A existat deci un focar interior, din care s-a împrăştiat căldura în toate peri­feriile. „Lupta pentru adevăr" n-a fost o vorbă aruncată la întîniplare, ci o idee-forţă, care a s t răbătut pretut indeni , în orice cuvînt, creînd în jurul ei o mişcare rodnică pentru evoluţia noastră. Nemenţinîndu-se în domeniul abstracţi­ilor, s-a scoborît şi s-a manifestat în domeniul culturii şi a l politicei. Primele lui studii impresionează cu deosebire pr in convergenţa spre o uni ta te de direcţie.

Despre scrierea limbei române (1866) se ocupă de cea ma i importantă chestiune a t impulu i : păşind spre civili­zaţ ie , era firesc să ne părăsim şi haina străină a caracterelor chir i l ice ; o l imbă lat ină tu rna tă în t ipare slave ar fi fost o absurd i t a te ; puţ in a lipsit însă ca să nu fie înlocuite printr-o absurditate şi mai mare, prin încercarea învăţaţi lor ardeleni de a ne falsifica l imba, disociind rostirea de scrisul •ei în forme neaderente. Pr ivi tă numai cu luciditate şi i u n - s i m ţ , lupta lui Maiorescu a dus la b i ru in ţă .

O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 pleacă d in aceeaşi nevoie a determinări i valorilor poetice în sine ş i a îngrădirii „naţionalismului" literar în cadrele adevă­ru lu i ; şi ea se integrează în focarul unic al izgonirii minciu­n i i instalate în l i teratura t impulu i sub aparenţe onorabile.

Contra şcoalei Barnuţiu (1868) restabileşte adevărul în domeniul juridicului , al poli t icului , al socialului, combă-

1 Em. Bucuţa, op. cit., p . 97.

576

t înd o ideologie falsă şi o acţiune politică primejdioasă, pentru că ducea la separatism, antidinasticism şi xeno­fobie.

în contra direcţiei de astăzi... (1868) strîngea la un loc toate argumentele împotriva neadevărului încuibat în fenomenul cultural românesc ca un principiu consti tut iv, pentru ca în Direcţia nouă (1872) să se definească elementele noi ce puteau trezi speranţa primeniri i . Scrise în spaţiul cîtorva ani , aceste cinci articole reprezintă o revoluţie uni ta ră , pornind de la o idee-forţă aplicată în toate dome­niile culturi i noastre, de un caracter pragmatic . Teoriile se găsesc în căr ţ i , afirma el adese; valoarea lor nu stă decît în aplicări .

Cu toate că ar fi pu tu t forma o carte, el şi-a publicat articolele fragmentar, cu incidenţe fatale, reveniri pole­mice, cum cerea ocazia şi distanţa t impului ce le separă. Opera lui de îndrumare culturală era isprăvită la 1872, adică în mai puţ in de şase ani ; în cei 40 următori , n-a făcut decît să-şi vulgarizeze ideile prin discuţii de amănunt şi prin exemplificări polemice.

Dominată de ideea adevărului mai presus de orice consideraţie, pr ima fază a ac t iv i tă ţ i i lui a avut un caracter de luptă culturală ; cea de a doua a ieşit din faza cul turală , pentru a intra exclusiv în estetic, fază mai neînsemnată şi incidentală, man'festată cu to tul fragmentar prin arti­colaşe ocazionale sau prin obligaţii academice; raportate la un t imp a t î t de vast, ele nu reprezintă nici douăzeci de pagini pe an ; îndărătul lor, de altfel, licăreşte cugetarea estetică a lui Schopenhauer.

5. Cu o operă at î t de pu ţ in extensivă, se pune întrebarea dacă Maiorescu a fost un scriitor în sensul profesional al cuvîntului?. . . Cu toate excepţiile ce se pot cita (Alecsandri, de pildă), scrisul la noi nu luase, în genere, un caracter profesional; el era intermitent şi întrucîtva di letant ic . Activitatea l i terară se insera în alte ac t iv i tă ţ i mai serioase ; ar ta nu era o ocupaţie exclusivă sau o meserie. Celula era poate aceeaşi, dar nu exista un public şi o răspla tă morală sau materială . A scrie reprezenta încă un „otium" ; litera-

38 577

tu ra era încă a „boierilor" sau a unor oameni cu situaţii1

sociale certe, cu răgazuri , dezinteresaţi: P . Carp, T. Rosetti V. Pogor, I . Negruzzi, A. D. Xenopol, V. Conta, St. G. Vîrgolici, A. Naum, Ţ. Şerbănescu, Scheletti etc., etc.,. profesori, proprietari , oameni polit ici , mil i tar i ce făceau din l i teratură „un repaos al minţ i i" , cum spunea Maiorescu încă din 1867. Şi în 1894, în răspunsul la discursul de recep­ţie la Academie a lui Anton Naum, el mai putea afirma: „nu ţ i -ai înjosit lira în urmărirea intereselor mater ia le . Acea auri sacra fames, care începe să bîntuie pe unii autori ' din t înăra generaţie, nu te-a at ins. Ai fost totdeauna dea­supra cetei de scriitori care de abia ţ in condeiul cu o mînă şi pe cealaltă o şi înt ind spre cîştig, care cred că numai chestiunile de capital şi de salariu pot să mişte omenirea şi care, sub cuvînt de proletariat intelectual , vor să facă şi a r tă proletară şi cerşetoare. Ai rămas nemolipsit de această vremelnică rătăcire a unor spirite, ai rămas în toată acti­vi ta tea d-tale literară un idealist."

A scris adică fără răsplăt ire bănească, la fel cu V. Alec-sandri, M. Eminescu, Ion Creangă. Şi apoi, cu acelaşi re­flex Schopenhauer ian de totdeauna:

„Pentru d-ta, ca şi pentru noi, arta are în sine însăşi toată valoarea,: precum este creată din entuziasm imperso­nal , t rebuie să şi deştepte o emoţiune dezinteresată; întru aceasta stă înalta ei moral i tate ."

Afirmaţie ieşită din confuzia a două operaţii cu t o tu l deosebite. Arta e creată dintr-un entuziasm impersonal şi are o funcţiune moralizatoare prin.dezinteresarea sa; aceasta priveşte însă momentul de concepţie şi actul creaţiei.

Din clipa cînd a fost însă creată, opera de ar tă urmează destinul tu turor producţiilor omeneşti de a fi valori ma­ter iale , de.la statuele lui Fidias si de i a operele lui Michel Angelo sau Rafaël; prejudecăţile m j u r u l l i teraturizau,fost dictate poate din lipsa ei de,necesitate socială ; au dispărut însă de mul t în a l te ţ ă r i , unde l i teratura :a devenit o profe­sie şi scriitorii o breaslă cu interese materiale de, apărat .

Din confuzia, dintre dezinteresarea creaţiei, indispen­sabilă, şi cea. a.desţinulu.i ei de după;realizare, s-a pus la noi o oarecare in t î rz iere în pr.oce.sul de dezvoltare, firească

578

a literaturii pe calea profesionalizării, pe care păşeşte acum, fără -să fi ajuns încă la un punct mulţumitor de evoluţie. Idealist în creaţie, materialist ca orice producător în prefa­cerea artei în posibilităţi de viaţă, formula împacă natura dezinteresată a oricărei inspiraţii cu nevoia de a trăi inde­pendent şi exclusiv pentru artă, nu prin buget, avocatură sau aite profesii absorbante ; numai astfel scriitorul trăieşte prin şi pentru scrisul său, în deplină independenţă. E drept că lipsa unui public cititor nu îngăduia pe atunci o echi­valenţă materială scriitorului (Convorbirile literare au por­nit cu un tiraj de 300 de exemplare şi n-au depăşit 500), dar o necesitate a timpului nu trebuie transformată într-un principiu exclusiv.

A explica „sterilitatea" lui Maiorescu prin situaţia epocei nu ajunge; a produce douăzeci de pagini anuale şi ocazionale nu se poate explica prin lipsa publicului cititor, cu atît mai mult, cu cit scrisul lui a fost totdeauna în cen­trul atenţiei obşteşti, iar polemica lui cu Gherea a consti­tuit unul din momentele cele mai pasionale ale controver­selor noastre literare. Explicaţia e alta: adevărata lui vo­caţie n-a fost cea a cuvîntului scris, ci a cuvîntului vorbit ; a fost mai mult un orator, decît un scriitor. Vorba era ele­mentul propriu al comunicării personalităţii.

6. Dar şi peste literatură şi oratorie, adevărata lui operă rămîne crearea personalităţii, manifestată în multe laturi şi într-un stil de viaţă compus din elemente legate într-un puternic fascicul: a fost un om al datoriei profesionale, un mare profesor, de o punctualitate care constituie ea însăşi o formulă de existenţă, şi un om politic fără pasiunea po­litică propriu-zisă, în cadrul ideologiei şi al dezbaterilor constituţionale, un avocat de afaceri atît cît îi trebuia pentru decorul vieţii, un scriitor de mare talent şi autoritate, care, după îndeplinirea unui rol istoric în cultura ţării, s-a dat la o parte într-o atitudine distantă, ocrotind cu sfatul scrisul altora mai mult decît scriind el însuşi, un neobosit călător şi preţuitor al naturii şi al vieţii trăite, al femeii îndeosebi, un epicureu inteligent şi lipsit de ambiţii din

38* 579

profundul sentiment al vani tă ţ i i universale — totul ex­primat zilnic timp de peste jumătate de veac, printr-o con­şti inţă a demnităţ i i personale, adică prin uni ta te de reac-ţ iune şi caracter, fidel pînă la urmă credinţelor lormulate din t inereţe, incapabil de tranzacţi i în materie de convin­geri, cu o vădi tă sforţare spre imparţ ia l i ta te şi impersona­l i tate . Cal i tă ţ i în care şi-a sculptat personagiul, fără a se confunda cu nici una din preocupări în par te , fără reliefări dominante, armonizîndu-le într-un stil de viaţă superioară, ce i-a impresionat pe contemporani.

XXVI

1. A fost Maiorescu un „filozof", un cugetător original? 2. Ar fi fost oare dacă ar fi rămas în Germania?

1. Tînăr, abia de douăzeci-douăzeci şi unu de ani, doc­tor în filozofie din Germania şi licenţiat în drept al Uni­versităţi i din Paris, cu un remarcabil talent de expresie oratorică, clarificator de abstracţ i i filozofice, conferenţiar de vocaţie şi pedagog prin temperament, bine orientat în mişcarea filozofică a t impului , herbartian integral, dar şi cu infiltraţii hegeliene prin Feuerbach, ini ţ ia t şi în Kant şi în Schopenhauer, cu o cultură bogată, serios clasată şi armonic topi tă , cu o sociabilitate ce-1 făcea conferenţiar pururi disponibil în orice mediu, dar şi un dialectician în stare de a înfrunta discuţii academice cu personali tăţ i filo­zofice, ca Adolf Lasson sau profesorul Michelet — era de aşteptat de la Maiorescu să-şi continue activitatea filozofică şi în ţa ră . De la grăbitul autor al volumului Einiges philoso­phische in gemeinfassl.icker Form se putea spera contribuţii noi.

Realitatea a fost a l ta : Einiges... a rămas singura lui încercare filozofică; în jumătatea de veac ce a urmat , el nu ne-a dat , în afară de cursuri universitare, decît conferinţe de vulgarizare, cu un evident caracter pedagogic, infuziunea cîtorva idei estetice hegeliene sau schopenhaueriene în nişte articole personalizate doar prin stricta lor aplicare la fenomenul nostru cultural şi literar. întreruperea bruscăa ac t iv i tă ţ i i lui filozofice e o problemă cercetată de mai mul ţ i , a cărei soluţie dreaptă o găsim însă la d. I. Petrovici1 .

1 I. Petrovici, Tilu Maiorescu, 1840—1917. Discursul de comemo­rare a centenarului lui Maiorescu, ţinut la Academie, e în acelaşi sens.

581

Abţinerea lui de la orice act ivi tate filozofică şi specula­t ivă se explică de obicei — şi a explicat-o el însuşi — prin lipsa de mediu prielnic. Disproporţia de nivel cultural dintre ţăr i le în care se formase, şi ţara noastră pe la 1861, era a t î t de mare, încît nu-i mai rămăsese t înăru lu i herbar-tian decît să se adapteze condiţiilor vieţ i i noastre spiri tuale şi cu temperamentul lui mai mult pragmatic decît specula­t iv să se devoteze ridicări i nivelului cultural prin „prelec-ţ iun i " populare şi simple traduceri din Schopenhauer sau vulgarizări , împlinindu-şi adevărata lui misiunede educa­tor şi îndrumător.

Ruperea nu se putea, totuşi , face fără încercări uneori desperate de încordare, fără planuri de act ivi tate dincolo de cadrulpragmat ismului l imi ta t la „prelecţiuni" populare, la articole de vulgarizare şi la t raduceri . E de regretat lacuna însemnărilor zilnice între anii 1861—1866, adică a epocei de conflict mai acut cu real i tă ţ i le ţ ă r i i ; prezenţa lor ne-ar fi luminat primele reacţiuni ale t înărului filozof faţă de atmosfera ieşeană. Cînd reîncep, în 1866, peste dîn-sul trecuseră toate miasmele locale, calomniile, procesele infamante, fricţiunile, aşa că drama sufletească a nevoii de speculaţie înăbuşită de mediu începuse să se dizolve. Din două „însemnări", se văd totuşi sforţările de a ieşi din cercul preocupărilor culturale naţionale pentru a publica cercetări personale în limba germană.

„La 1 ianuarie (1866), notează el1, am găsit ca adevăr nou concepţia clară a natur i i şi a despărţiri i stricte dintre hieroglifa fonetică şi l i teră. O să compar încă cu Steinthal, pe care l-am comandat la Berlin. Dacă are şi el, înaintea mea, aceeaşi părere sau o al ta , dar slabă, atunci trebuie să o public pe a mea In limba germană, căci este noua."2

1 T. Maiorescu, Însemnări, I, p. 121. 2 Rezultatul observaţiilor asupra naturii hieroglifelor le-a con­

semnat el într o digresiune înserată în corpul părţii a treia a lucrării lui Dispre scrierea limbii române (ed. II, din 1872) şi într-o notă mai mare de la sfîrşitul întregului studiu, de vreme ce deosebirea din­tre hieroglife şi litere nu i se păruse clară la nici unul din autorii ce s-au ocupat cu chestiunea (Champollion, Steinthal, Lepsius, Brugsch,

582

Şi ceva m a i d e p a r t e : „ A s t ă z i mi -a v e n i t în m i n t e că a d e v ă r a t a c a r t e de logică

a r f i : Logica şi gramatica. T r e b u i e î n c e p u t de Ia eg ip t en i şi a r ă t a t c u m la ei scr iere şi l i m b ă se ţ i n î m p r e u n ă şi a p o i d i n l i m b ă ( g r a m a t i c a ) , ca u n a ce e logică î n c a r n a t ă , scoasă L o g i c a . P r e c u m d i n a r i t m e t i c ă şi geome t r i e a fost l u a t ă me ta f i z i ca a p r i o r i c ă (es te t ica t r a n s c e n d e n t a l ă ) , t o t aşa t fe -b u i e scoasă Logica d i n l i m b ă . N u m a i as t fe l d ă m f iecăre ia d r e p t u l e i , în spec ia l ce le i d i n u r m ă , în dezvo l t a r ea ei a c t u a l ă . " 1

„ î n s e m n a r e a " e d i n 1866 ; t r e i a n i d u p ă aceea , Maio-rescu n o t a cu m e l a n c o l i e în j o su l p a g i n e i : „Aşa a î n c e p u t J o h n S t . M u l a sa Logică i n d u c t i v ă şi d e d u c t i v ă , p r e c u m v ă d în iun ie 1869, la l ec tu ra e i " . Ideea servise deci a l t u i a ; ceva m a i t î r z i u , se consola în t r -o n o t ă . „ D a r g r a m a t i c a şco la ră g reacă a a p ă r u t după Logica a r i s t o t e l i c ă " — c e e a ce a r a t ă că p rocesu l de la g r a m a t i c ă la logică nu e obl iga­t o r i u .

Geiger, Ebers etc.). El arată că alfabetul şi hieroglifele, fie chiar şi cele fonetice, sunt lucruri de natură cu totul deosebită. Hieroglifa e o scriere obiectivă, ce a pornit de la principiul de a imita obiectul prin semne văzute; cînd obiectul este nematerial, el este materiali­zat prin simbol; numai cînd a trebuit să exprime numele proprii, au fost siliţi ca, pe lîngă.hieroglifele chiriologice (reproducerea obiec­tului), hieroglifele simbolice (pentru idei abstracte: curajul, forţa etc.), să mai născocească şi hieroglifele fonetice. Scrierea alfabetică, dimpotrivă,"-nu imită obiectele, ci cuvintele noastre despre obiecte, ea e deci subiectivă: nu zugrăveşte o masă, ci sunetele m-a-s-ă ale cuvîntului cu care numim acest obiect... Hieroglifele fonetice între­buinţate la început pentru nume proprii e drept că s-au lăţit apoi şi la alte obiecte, dar erau însoţite şi de hieroglifele simbolice ale •obiectelor; lucrurile se-exprimau în acelaşi timp şi prin sunet şi prin figură. Deasupra hieroglifei simbolice a unui obiect, ei au însemnat cu timpul şi hieroglifele fonetice, care ar reprezenta oarecum literele, dar care nu reprezintă o scriere alfabetică, ci numai auxiliare psiho­logice pentru înţelegerea legăturii între desemnul simbolic şi concep­tul simbolizat. Teza lui' Maiorescu este, aşadar, de a deosebi radical scrierea egipteană şi cöa alfabetică, distingînd două sisteme cu totul deosöbite•:..înfăţişarea obiectului, prin hieroglife figurative, simbolice şi fonetice, ori reprezentarea prin litere, adică semnele văzute ale sunetelor cuvîntului, prin care omul se exprimă despre obiect.

1 însemnări, I, p . 121.

593

P r i n 1870, r a n a de a se vedea ţ i n t u i t în p r e o c u p ă r i c u l t u r a l e c u r e n t e , f ă ră o r i z o n t u r i e u r o p e n e , era incă des­c h i s ă şi s ingera a b u n d e n t în a c e a s t ă p a g i n ă d i n însemnări, p e d a t a d e 25 o c t o m v r i e 1870:

„După serbarea anuală de ieri a «Junimii», am simţit îndată şi simt încă un gol care te duce la desperare. Eşti, n-ai încotro, prea singur şi veşnic redus numai la tine însuţi, cu toate că eşti cu toţi ceilalţi şi în mijlocul lor chiar.

Traducerea din Schopenhauer e îmbucurătoare, dar ceva insu­ficient pentru mine. Să scriu o Logică e datoria mea ca profesor; să fi scris o Psihologie aş fi voit mereu. M-a reţinut greutatea firească de a explica pasiunile; cred că asta e imposibil în starea actuală a psihologiei. Din contra, se poate da o Teorie a percepţiei în strînsă legătură cu disputa nominaliştilor (şi cu Logica lui Mill şi cu Max Müller), sau poate nu cu asta, ci trebuie t ratată direct, fiindcă dez­voltarea istorică e şi cea a bunului-simţ, întîi concepţia lui Locke (şi continuatorii lui, Condillac, Condorcet, Des progrès de Vesprit humain, vide Schopenhauer, II , par[agraf] 25), apoi insuficienţa ei, ca probă negativă, în Inquiry into the human mină a lui Thomas Reid, ediţia a 6-a, 1810, şi Hume încă. Apoi trecere la Kant (cacomentariu Schopenhauer, II, 1 şi 2 mai ales, şi împătrita rădăcină [a principiu­lui raţiunii suficiente]). Vezi Cousin, Philosophie écossaise. După aceea, explicare a fenomenelor intelectuale, cu citate continui din litera­tură, care, văzute în lumina psihologiei, se sprijinesc reciproc. Aceasta (ar fi) originalitatea cărţi i .

Pe lingă aceasta, în partea I, mereu atît de multe lămuriri fizio­logice, cîte au fost date pină acum; ce-i drept, puţine.

De accentuat că aceasta nu e decît ceea ce e rezultat sigur al stră­duinţelor de pînă acum.

Atunci, într-adevăr, aş fi făcut ceva, ceva folositor. Dsspre (conceptul) materie: ea e numai ß, Schopenhauer, I,

251, jos; tocmai de aceea nu ceva dat. Polemică în contra lui Büch­ner. Ea nu e explicată de Fizică niciodată, iar atomi şi molecule nu sunt decît contraziceri. Herbart."1

Zece ani trecuseră de la întoarcerea tînărului filozof de la Berlin; această pagina constituie în însemnările lui intime cîntecul de lebădă, ultima lui izbucnire de a rupe

1 Însemnări, I, p . 164.

584

cercu l u n e i a c t i v i t ă ţ i locale spre zăr i l a rg i , d e d i s c u ţ i i ş i p o l e m i c i cu filozofii g e r m a n i şi englez i , în c i r c u i t u l v i e ţ i i i n t e l e c t u a l e a p u s e n e . D u p ă aces t u l t i m a v î n t , a r i p i l e se s t r î n g , şi î n s e m n ă r i l e se l i m i t e a z ă l a :

„Lucrez: zilnic tradus din Schopenhauer şi parte citit la «Juni­mea», cu un surprinzător interes, care se menţine"1.

O r i în p r o g r a m u l l uc r ă r i l o r lu i pe 1872 2 :

„Prelegeri publice 2 sau 3. Manual de bacalaureat pentru filozofie. Să termin traducerea Aforismelor şi a Parenezilor lui Schopen­

hauer. Să scot la Socec a doua ediţie a lucrării mele: Despre scrierea

limbii române. Gramatica română pentru şcoalele elementare, ediţie nouă."

Ce d i s t a n ţ ă î n t r e m a n u a l u l de b a c a l a u r e a t p e n t r u filo­zofie sau Gramatica română pentru şcoalele elementare şi Teoria percepţiei, aşa cum o p l ă n u i a în 1870 în c r e d i n ţ a că n u m a i as t fe l „va fi f ăcu t ceva folosi tor !"

A d a p t a r e a l u i la nevo i l e m e d i u l u i şi r educe rea facu l tă ­ţ i l o r lu i s p e c u l a t i v e la o a c t i v i t a t e pu r p r a c t i c ă nu avea să r ă m î n ă fără ecou în însemnări ş i nu avea să nu se înca­d reze în t r -o p e r s p e c t i v ă t e o r e t i c ă , m î n g î i e r e ce şi-o a d u c e fiecare l i m i t ă r i l o r p r o d u s e de î m p r e j u r ă r i sau de insufi­c i e n ţ e . .. I a t ă t eo r i a f o r m u l a t ă în t o n super io r î n t r -o n o t ă d i n însemnări*:

„Tot ce e de valoare trebuie să fie gîndit şi săvîrşit în mod ori­ginal, în orice ţară, mai ales şi cînd e vorba de a aduce într-o ţară mai puţin cultivată cultura superioară a alteia. Traducere, locuri comune searbede, deşi ar fi locuri comune numai în ţara cultă şi lu­cruri nouă pentru cea incultă, n-au nici un efect şi sunt deci pierdere de vreme păgubitoare.

Pentru ce? Pentru că orice noţiune (şi într-asta se rezumă aşa-zisa cultură) este o formulă abstractă care nu mai are nici un înţeles cînd ii lipseşte intuiţia premergătoare. Pentru un om care şi-a făcut educaţia într-o ţară mai cultă, problema, cînd e vorba de activitatea

1 Pe data de 4 decemvrie 1870, însemnări, I, p . 167. 2 T. Maioroscu, însemnări, I, p. 200. 3 însemnări, I, p . 179.

585

sa într-o ţară mai puţin cultă, sună aşa: Cu care domeniu dintre cele ce există de fapt în această ţară trebuie să faci legătura, pentru ca elementele sale intuitive să fie. grupate spre abstragerea muncii de cultură generală mai înaltă? Aceasta însă este o muncă originală, scoasă din izvorul străvechi al intuiţiei".

Bucureşti, dec. 18 7 2."

Originalitatea nu se concepe, cu alte cuvinte, decît în cadrul unei culturi date ; pentru ca activi tatea cuiva, a unui om cu studii încheiate în s t ră inăta te , să fie rodnică, trebuie să se dezvolte din elementele de cultură existente în ţară . E , aşadar, mai rodnic şi chiar mai „original" să compui „o gramatică română pentru şcoalele elementare" sau un „manual de bacalaureat pentru filozofie" — decît să te ocupi de „teoria percepţiei" într-o ţară în care astfel de spe­culaţ i i nu au nici un răsunet.

Pentru a ajunge la demnitatea unei teorii, nu numai personale, ci şi generale, at i tudinea ţîşnea, în real i tate , dintr-un temperament, dintr-o vocaţie: vocaţia de clari­ficator, de vehiculator de idei, vocaţia de îndrumător, de educator, de vulgarizator. Là Berlin, la Paris, la Bucureşti, là Iaşi , din primele luni ale sosirii, îl vedem ţinînd prele­geri de vulgarizare filozofică, fie şi în cercuri restrînse de fete, fie şi fără remuneraţ ie; cultura ordonată, darul ex­punerii clare, elegante îi determinaseră de la începutvo-caţia de conferenţiar şi de profesor, rămasă pînă la urmă ca notă esenţială. Preferinţa lui pentru filozofia lui Herbart ne arată o dispoziţie pragmatică; pasagii din Einiges... ne dovedesc interesul special pe care-1 punea în valoarea so­cială a ideilor şi a act ivi tă ţ i i omeneşti. Abia sosit la Iaşi , în afară de obişnuitele „prelecţiuni" populare, por­nise o act ivi tate practică din cele mai modeste şi în dis­proporţie cu valoarea şi cultura lui rea lă ; cursuri elemen­tare de limba română la şcoala preparandală sau chiar la şcoala centrală de fete, cursuri, de altfel gratuite şi între­prinse numai din dorinţa de educaţie. Atitudinea lui tem­peramentală s-a încadrat apoi într-o adevărată a t i tudine teoretică, o concepţie culturală, socială, politică, atitudinea critică a ceea ce se numeşte „junimism": o pornire de la real i tă ţ i le noastre, aşa cum sunt,recunoaşterea lor cinst i tă , fără ruşine, şi ducerea mai departe a firului evolutiv, prin

586

formaţie istorică * şi nu revoluţionară. La temelie stă ne­voia unui învăţămînt elementar; nu seva feri deci den ie i o t rudă , ca doctrinar sau ca minis t ru , pentru întărirea şcoalei pr imare, pentru elaborarea de cărţi didactice se­rioase, pentru îndrumarea spre învăţămîntul rural. Şcoli­le superioare nu corespundeau unor necesităţi v i ta le : de aici intenţiile lui oblice sau directe de a desfiinţa conserva­toarele, şcoalele de bele ar te , unele facultăţi , Academia Română, considerate ca simple forme fără fond, ca min­ciuni.

Eroarea unei astfel de judecăţi venea din asimilarea formaţiei civilizaţiei noastre cu cea a altor state mult mai vechi. însuşi Maiorescu a recunoscut mai tîrziu că formele trebuiesc întăr i te , şi nu distruse.

Devenită strict pragmatică, activitatea lui nu s-a mai abătut de la modestele îndeletniciri de traducător, vulga­rizator, organizator, educator, în cadrul necesităţilor noas­tre naţionale.

Marile lui lupte împotriva barnuţismului , etimologis-mului , a direcţiei vechi în l i teratură şi cultură au un carac­ter local şi vremelnic, legate de un singur moment al evo­luţiei culturi i noastre. La baza lor se află însă un număr redus de principii străine, idealismul hegelian şi schopen-hauerian, în estetică, istorismul german şi evoluţionismul englez, în problemele sociale şi cul turale; legătura cu Apusul nu se rupsese to tuş i ; principiile străine nu intrară însă niciodată într-o dezbatere teoretică; admise ca atare, fără să le fi pomenit sursa, anonime deci, nu sunt conside­rate ca avînd vreo importanţă decît prin aplicarea lor în cadrele culturii noastre.

„Originalitatea" lui Maiorescu şi a „junimismului" în genere sta în adaptarea la real i tăţ i le ţăr i i a unor principii străine, presupuse la temelia formaţiei tuturor civilizaţiilor.

2 . întrebarea pe care istoricul trebuie să şi-o pună, totuşi , este dacă transplantarea lui Maiorescu din mediul unei înalte cul turi apusene în cel al unei ţ ă r i foarte înapo­iate şi lunecarea lui de la Einiges... la „gramatica română pentru şcoalele elementare" constituie o dramă sufletească pentru dînsul, o pierdere pentru noi şi pentru filozofie în genere? Nu ne putem rosti categoric asupra situaţiilor ce nu

587

s-au realizat : care ar fi fost act ivi tatea lui Maiorescu, dacă s-ar fi dezvoltat într-un mediu de cultură mai înaltă? întrucî t se pot face totuşi presupuneri pe un fascicol de date şi constatări , le facem, rămînînd în linia părerii exprimate de d-1 Ion Petrovici în studiul său 1 : rolul lui Maiorescu a fost neasemuit mai folositor pr intre noi, în criza de creş­tere a culturii noastre, decît dacă ar fi rămas în Germania, de pi ldă. Oricît de vie îi erau inteligenţa, curiozitatea ştiin­ţifică, clari tatea min ţ i i , simţul estetic şi disciplina, i-au lipsit totuşi imaginaţia şi spiritul creator. Chiar şi în Eini­ges..., adică în singura lui lucrare filozofică, nu găsim nici un fel de invenţie, ci simple influenţe ale altor filozofi, combi­nate , altoite unele pe altele şi cu o vădi tă înclinare spre elementul social. Dacă ar fi rămas în cadrele mişcării fi­lozofice germane, nu se poate prevedea o privire originală asupra problemelor metafizice, ci o muncă de sinteză, de dialectică, o contribuţie în logică şi în istoria filozofiei poate, dar mai ales o carieră profesorală, de prim-plan şi prin talent oratoric şi pedagogic, şi prin disciplină ştiin­ţifică. Mai mult nu.

Lipsa unui mediu prielnic înăbuşe numai o act ivi tate u rma tă ; intui ţ ia , imaginaţia, spiri tul creator şi constructiv n-au nevoie de mediu; ele se pot dezvolta oriunde, mai ales într-un domeniu unde nu se cer laboratorii , ci numai st imulentul cîtorva cărţ i . Cu mult mai puţină pregătire filozofică, dar cu mai multă imaginaţie creatoare, în ace­laşi mediu, Vasile Conta a aruncat curcubeele unor teorii metafizice destul de congruente. Jertfa unei strălucite cariere profesorale la Berlin a fost, în schimb, răscumpă­ra tă de un mare rol de educator al unei na ţ iuni în criză de creştere, desfăşurîndu-se cu o rară vocaţie de pedagog, fără dispreţ faţă de cele mici , cu o predilecţie întoarsă repede spre at i tudine şi teorie, curăţind terenul de atîtea erori la lumina cîtorva principii aplicate cu discernămînt şi consecvenţă.

1l. Petrovici, Titu Maiorescu, 1840—1917.

XXVII

1. A îost Maiorescu un om politic? Inactivitatea lui în domeniul politicei interne. 2. Orientarea în politica

externă.

1. Aceeaşi întrebare se poate repeta: fost-a Maiorescu un adevărat om politic? Privind noţiunea omului politic în esenţă şi absolutul ei, răspunsul e: nu.

Nu e numai vorba de lipsa de temperament şi de ambiţ ie politică, mărturis i tă în repetate rînduri şi dovedită prin atî tea acte de dezinteresare faţă de putere. N-a avut pasiu­nea ei şi nu 1-a împins la lupta politică rîvna de a ajunge, de a-şi face o carieră; n-a intrigat ca să fie minis t ru .

în afară de enervarea de la debut (avea 30 de ani), cu ocazia propunerii nerealizate de a intra în ministerulManc-lache Kostake (1870), nicăieri n-a arăta t o dorinţă, o ne­mulţumire, un calcul personal, o combinaţie, într-o epocă, în care, părăsind banca ministerială, oameni ca V. Boerescu, Manolache Kostake treceau de-a dreptul în opoziţie, împo­t r iva colegilor lor. Nemulţumit că nu i se admisese punctul de vedere într-o lege, Manolache Kostake se retrăsese din guvernul Lascar Catargi la 1875, se înscrisese în rîndurile coaliţiei de la Mazar-Paşa pentru a-şi răsturna propriul lui part id şi a deveni apoi prim-ministru al unui guvern li­beral (cu I. Bră t ianu, M. Kogălniceanu, G. Chiţu, M. Pherekyde etc.), la discreţia unei Camere în sînul căreia se simţise repede „orfan"; era na tura l ca după trei luni să se retragă (22 iulie 1876). Nimic de felul acesta în cariera lui Maiorescu ; simţul consecvenţei în viaţa publică 1-a pus şi pe dînsul ca şi pe ..Carp într-o situaţie cu totulspecială în istoria noastră politică plină de contraste. Meritul e cu a t î t mai mare, cu cît, neavînd un partid propriu-zis, cu care

589

să vină la putere singuri, ei menţinîndu-se în starea larvară a unei grupări reduse, au fost siliţi mai totdeauna să cola­boreze cu a l ţ i i : direct cu conservatorii pe bază de program comun, indirect cu liberalii în t impul marelui minister Brăt ianu, niciodată însă în cadrul puteri i însăşi — c u toate repetatele propuneri ale lui Brăt ianu, ci în Parlament şi numai pe anumite chestiuni mai ales de politică externă. Elastici tatea lor n-a trecut de aceste forme pur principiale, dincolo de orice interes personal; nu grupul lor avea să devină liberalo-eonservator sau conservator-liberal sau conservator-democrat şi să intre în alte combinaţii hibride pentru a part icipa la putere. Junimişt i i au constituit r n grup doctrinar cu o individuali tate ideologică păstrată în toate vicisitudinile vieţi i noastre politice, at î t de agi ta te şi de pline de convulsiuni şi de sincope morale.

Lipsit de ambiţ i i şi de voinţă de putere, fost-a Maio-rescu lipsit temperamental de orice combativitate? Nu. Fiu l lui Ioan Maiorescu a avut o natură de luptător. Comba­t iv i ta tea şi-a arătat-o în aurora carierei lui literare şi s-ar putea spune chiar că a căutat lupta cu „acea grobienătate a t inereţ i i" , de care he pomeneşte el însuşi într-o scrisoare către Iacob Negruzzi; atacurile lui se înmulţeau cu o oare­care plăcere de a trezi duşmănii noi, şi nu din cele mai de dispreţui t ; nu mai pomenim de atmosfera locală fracţio-nistă , în mijlocul căreia căzuse de la început şi împotriva căreia a pur ta t lupte mulţ i ani, pină la completa ei elimi­nare din via ţa publică, lupte duse nu numai ideologic prin scris şi vorbe, ci şi prin acte de guvernământ care, porni te din adînci convingeri, păreau totuşi răzbunări personale. A a taca t şi oameni de mari s i tuaţ i i culturale, faţă de care avea obligaţii fie de familie, fie de recunoştinţă. Bărnuţ fusese un prieten al t a tă lu i său, căruia Ioan Maiorescu îi închinase chiar un s tud iu ; cu venerabilul Timotei Cipariu ta tă l lui avusese legături de rudenie şi de prietenie; G. Bariţ fusese cel mai bun prieten, confidentul lui Ioan Maio­rescu. Nici o consideraţie personală nu 1-a împiedecat to­tuş i de la lupta împotriva ardelenilor, după cum nu-1 îm­piedecase să demisioneze de la Academie la vîrsta de 27 de ani, să părăsească la 31 de ani — şi în ce ton de demnita te personală ! — cariera universitară, pentru a putea fi deputat şi în scurt t imp ministru. Nri se poate, deci, spune că i-a

890

l ipsit , mai ales în t inereţe, elementul combativ exprimat însă, aproape exclusiv, în domeniul cul tural , dar a t î t de categoric, încît, într-un anumit sens academic,recunoaştem într-însul pe cel mai inciziv polemist al nostru ideologic. Minte esenţial logică, reflexivă, rece, polemica lui nu pleca din pasiune.

Combativitatea lui pur ideologică n-a avut , to tuşi , un echivalent poli t ic . Cu toată incisivitatea spir i tului său, •discursurile lui n-aveau căldura ce mişcă masele; oratoria nu i se adresa, de fapt, întruniri lor publice, iar la Parlament strălucea mai mul t în expunerea chestiunilor teoretice, rar s t răbătute de o vehemenţă comunicativă.

Ton academic; respect faţă de persoane, de auditor, de s ine; deferentă faţă de preşedinte, sub „a cărui conducere ş i protecţie" se punea mereu ; deferentă faţă de toate perso­nal i tă ţ i le mar i , cu care discuta sau pe care le combătea, cu Kogălniceanu, cu Brăt ianu, cu C A . Rosetti , cu Lascar Catargi şi, în genere, urbanitate şi toleranţă faţă de oricine. Combativi tatea nu uita regulile cuviinţei şi nu luneca Ia vehemenţa pasională a marilor oratori, în care se mistuie simţul dreptăţ i i . Fără voinţa de putere, în serviciul căreia se pune combativitatea — cu toate calităţi le lui intelec­tuale şi eu tot ta lentul de orator, într-o lungă carieră par­lamentară, de 45 de ani —, Maiorescu n-a fost decît de puţ ine ori şi pentru puţin t imp ministru, şi anume:

1. Ministru de Culte şi Instrucţiune Publică, 7 aprilie 1874—30 ianuarie 1876, în cabinetul Lascar Catargi.

2 . Ministru de Culte şi Instrucţiune Publică, pentru a doua oară, şi ad-interim la Domenii, 23 mart ie 1888— 29 martie 1889, în cabinetul Theodor Rosetti.

3 . Ministru de Culte şi Instrucţiune Publică, pentru a treia oară, şi ad-interim la Domenii, în al doilea guvern G. Manu, 16 noiemvrie 1890—21 februarie 1891.

4. Ministru de Just i ţ ie în primul minister P . P . Carp, 7 iulie 1900—13 februarie 1901.

5. Ministru de Externe, în al doilea minister P . P . Carp, 30 decemvrie 1910—28 mart ie 1912.

6. Prim-ministru şi ministru de Externe, 28 mart ie 1912—31 decemvrie 1913.

în tot, în spaţiul a aproximativ 45 de ani de viaţă parlamentară, mai puţ in de şapte ani de exerciţiu al pu-

591

teri i . Puţ in — deşi nu e răspunzător decit par ţ ia l , răspun­derea căzînd şi pe faptul de a nu fi avut un part id omogen şi din pricina marilor lupte din sînul par t idului conservator pentru şefie, şi a lungului guvern Brăt ianu, care-1 aruncase în opoziţie t imp de doisprezece ani . Vina lui priveşte numai abţinerea de a intra în marele guvern conservator Lascar Catargi — P . Carp (18 decemvrie 1891 — 3 octomvrie 1895), cînd ar fi avut la dispoziţie patru ani de ministeriat conti­nuu, într-un guvern tare. De ce n-a făcut-o şi s-a abţ inut tocmai cînd avea posibilitatea să-şi dea măsura politică? E punctul nevralgic al chestiunii.

Adevăratul ei accent nu cade pe lipsa de voinţă de pu­tere, înţeleasă ca o nevoie de a domina, de a trage benefi­ciile ei, inexistentă la Maiorescu, ci ca o necesitate de a traduce gîndul în fapt în domeniul socialului, al politi­cului.

In acest sens, Maiorescu n-a fost un om politic. Concep­ţ ia lui de ordin general se referea la procesul de formaţie a s tatului nostru; t ransplantată pe terenul politic, lupta lui a rămas tot teoretică, urmărind directivele transpuse din domeniul cultural — a formei fără fond, a minciunii in­stalate în aparenţele progresului; în domeniul poli t icului: lupta în parlament împotriva bărnuţismului , manifestat prin separatism, mai înt î i , apoi prin naţionalismul intole­rant al „fracţiunii" de la Iaşi ; lupta împotriva revizuirii Constituţiei la 1884 — plecată tot din principii generale, de ordin doctrinar, după care moravurile trebuiesc schim­bate , şi nu legile, care se cuvine numai să consfinţească moravurile existente, şi nu să le anticipeze, din refuzul de a recunoaşte în lege un principiu de prefiguraţie şi creator de noi rea l i tă ţ i . . . Activi tatea lui par lamentară s-a mişcat slobod în cadrul acestor discuţii teoretice, observarea strictă a prescripţiilor consti tuţionale, fidelitatea prin nimic clinti tă faţă de dinastie, pr ivi tă ca un principiu de consolidare şi de continui tate a na ţ iuni i , f ixitatea în orien­tare politică obţinută nu numai din înclinări personale, ci şi din cîntărirea multă vreme chibzuită a forţelor în luptă ce ne înconjoară... Cîmp de act ivi tate mai mult speculativă. Ce acte polit ice au t radus o astfel de concepţie? Cu toate că însăşi concepţia ii l imita din principiu sfera legiferării, Carp a putut răscoli domeniul socialului în toate direcţiile

592

cu inovaţii , legi, proiecte ; a legiferat sau a încercat să legi­fereze nu numai cu largi vederi teoretice, ci cu propuneri practice de o mare bogăţie de resurse intelectuale şi de experienţă socială; în domeniul economic, financiar, admi­nis t ra t iv , agrar, t r identul ascuţi tului său simţ politic a învolburat apele în toate direcţi i le; a frămîntat realita­tea socială cu mîini robuste de om de guvernământ nemulţu­mit numai cu chestiuni teoretice de ordin constituţional. Carp a fost, în adevăr, şi prin caracter, şi ta lent , un mare om politic. Nu şi Maiorescu. Cu tot talentul lui oratoric, a preferat să rămînă în umbra lui Carp. De pe urma unei vieţi politice de peste 40 de ani, n-a rămas o singură lege. Dacă de la bărbaţ i de stat ca M. Kogălniceanu, I. Bră t ianu, in primul rînd, Lascar Catargi ori P .P . Carp, în al doilea, a căror viziune politică s-a tradus la urmă în adevărate revoluţii de stat sau, în orice caz, în sute de legi şi de pro­iecte, dacă ne scoborîm de pe aceste piscuri, pe arena vieţ i i politice şi parlamentare, la oameni politici obişnuiţi , la un Vasile Boerescu, la un D. A. Sturdza, V. Lascar, Take Ionescu, Spiru C- Ilaret , Em. Costinescu etc. , eu ta lente mai mici, la toţ i vom găsi o act ivi tate incomparabil mai bogată.

Nu i-a lipsit totuşi voinţa de a legifera; proiectul de lege pentru instrucţiunea publică se inspirase din vechea tendinţă ideologică de a ne întoarce spre rea l i tă ţ i , spre învăţămîntul practic, „pentru a nu face prin instrucţiune un stat incapabil de a putea exista cu proprie act ivi ta te economică". încercase să înlocuiască gimnaziul clasic cu gimnaziul real, de t ipul gimnaziului prusac al lui Bethmann ïîollweg, la a cărui inovaţie asistase cu cincisprezece ani în urmă ca student la Berl in; încercase să înfiinţeze şcoli normale de învăţători , şi, încolo, să desfiinţeze internatele, unele facultăţi , sub cuvînt că nu răspundeau real i tăţ i lor noastre, şi aşa mai departe. Privi t azi, spiri tul lui refor­mator ne pare min im; legea ar fi t recut, dacă pe lîngă ea n-ar fi introdus poate şi alte proiecte de desfiinţări de cadre ale cîtorva profesori, ce se întîmplaseră să fie adversari politici ; de aici, votul de blam.

Şi în al doilea guvern general Manu (16 noiemvrie 1890 — 21 februarie 1891), Maiorescu căutase să-şi aplice ideile printr-o „reformă parţială a legii învăţămîntului public",

39 — Titu Maiorescu 593

dar se izbise de o coaliţie a opoziţiei şi de un nou vot de blam. A doua şi ultima lui încercare de a legifera. Singur recunoaşte, nu fără melancolie, în prefaţa volumului IV al Discursurilor: „nu a rămas după urma mea nici o reformă legislativă" ; deziluzionat, obosit, a preferat să nu mai intre în ministerul de patru ani Lascar Catargi—-Carp (18 decem­vrie 1891—3 octomvrie 1895), lăsînd pe Take lonescu să umple întreaga legislatură cu zgomotul activităţii lui, cu „o deosebită inteligenţă şi sîrguinţă". îşi revendica doar cîteva măsuri pe cale administrativă: adunarea documen­telor Hurmuzachi, continuarea refacerii mănăstirii Curtea-de-Argeş, introducerea limbii române ca materie de studiu în licee sau, în altă ordine, întemeierea cîtorva gimnazii reale pe cale bugetară (1875), sporirea şi menţinerea subven­ţiei acordate bisericii Sfintului Nicolai şi şcoalelorromâne din Braşov sunt măsuri ce-i fac cinste, dar disproporţio­nate cu o activitate politică atît de îndelungă.

La Ministerul de Justiţie, n-a luat dispoziţii decît de ordin moral, sancţiuni împotriva unor magistraţi, supri­marea unei legi personale a lui Stătescu şi o singură lege tot de ordin moral, care împiedeca pe miniştrii de justiţie de a pleda cinci ani de la ieşirea lor din funcţiune, lege nevotată însă din pricina căderii guvernului Carp (13 fe­bruarie 1901).

2. Dacă în domeniul reformelor sociale nu găsim nici o realizare, în ordinea orientării externe s-ar putea cita articolul din Deutsche Reçue din 1881, prin care recoman­dase alipirea la politica Puterilor Centrale ca un zăgaz împotriva panslavismului. Orientarea nu era numai a lui, ci a tuturor junimiştilor, oameni de structură culturală germană, în genere moldoveni, cu teama instinctivă de Rusia vecină; ea aparţinea şi multor alţi factori politici izolaţi din generaţia lui şi chiar din generaţia trecută, ca, de pildă, Ioan Maiorescu.

O orientare oportună, fără originalitate şi fără răspun­dere, care n-a devenit o politică decît atunci cînda îmbrăţi­şat-o Ion Brătianu (regele Carol o avusese înainte) şi cînd s-au consumat toate tratativele diplomatice şi întrevederile ce au dus la alianţa din 1883 cu cele două Puteri Centrale, sub pavăza căreia am stat pînă la 1914. [...].

594

Atitudinea lui Maiorescu la Consiliul de Coroană de la 14 august 1916 decurge din articolul din Deutsche Revue din 1881 şi din politica externă urmată de la 1884 încoace, politica tuturor junimişti lor, neînsemnată minoritate în total i tatea opiniei publice de atunci , care cerea întregirea românilor. Soarta războiului s-a cumpănit mult înainte de a ne fi favorabilă, dar, chiar dacă ar fi fost a l ta , dezastrul s-ar fi învăluit cel puţin în flamura unui mare ideal naţio­nal împărtăşit de toţ i . Războiul e, fireşte, un mare risc şi rezultatul suprimă controversele asupra oportunităţ i i lu i ; dacă în cenuşa învinşilor nu mijeşte flacăra avîntului pentru care au murit , n-o poate aştepta, în cazul cel mai bun, decît ui tarea. Situaţia învinşilor Consiliului de Co­roană de la 14 august 1916 e însă moartea fără onoarea amintir i i recunoscătoare a generaţiilor viitoare.

Nu putem să nu ne gîndim, totuşi, cu acest prilej , la limitele facultăţilor sufleteşti ale oamenilor. Nimeni din generaţia ce i-a urmat, cu care s-au şi înfruntat în acel Con­siliu de Coroană, nu avea înălţimea de caracter a lui Carp sau construcţia armonică a lui Maiorescu; au fost totuşi b i ru i ţ i de Ionel Brătianu, Take Ionescu, N. Filipescu, care aveau de partea lor un singur lucru: t inereţea şi, prin urmare, o mai activă înţelegere a elementelor noi intrate în jocul forţelor internaţionale, o aspiraţie mai caldă pen­tru idealuri naţionale integrale, un mai tineresc gust al riscului. Septuagenarii P . Carp, T. Maiorescu, T. Rosetti apucaseră epoca domniilor pămîntene şi a principatelor, trăiseră multă vreme, mai ales Maiorescu, aspiraţii le spre o Românie întregită mai mult sau mai puţin într-o confe­deraţie austriacă sau, în orice caz, sub protecţia germană [...] — concepţia lor politică, ajutată şi de formaţia lor intelectuală la • universităţile germane, nu trecea peste Deutschtum. Era , desigur, o politică salutară în 1881, cînd o cerea Maiorescu, dar constituia în 1916 un anacronism, pe care 1-a nărui t generaţia mai t înără a bărbaţi lor poli­t ici , tot at î t de iubitori de ţa ră , dar care ştiau că înfăptuirile mari nu se realizează decît cu îndrăzneală; iar dacă se pră­buşesc, rămîne în scrumul lor scînteia idealului, în jurul căreia se pot ralia generaţiile celor şi mai t iner i .

39*

XXVII I

Talentul oratoric

Oratorul politic a fost evocat de mulţ i contemporani, dar mai ales profesorul în cadrul cursului său. Scund, b ine închegat, cărnos fără a fi revărsat, cu o evidentă înfăţişare de sănătate fizică, cu elasticitate în mişcări pînă la adinei bătrîneţe, împinsă chiar la un fel de mobilitate şi sprinte­neală. Fără eleganţă vestimentară, în costume semi-aca-demice, păşea musculos, împrăştiind autoritatea pr int re rîndurile subit amuţi te ale unui tineret zgomotos altfel. Cîteva clipe de tăcere convenită, în care prezenţa i se im­punea întregului auditor suspendat. Gap t ă ia t dur, ener­gic, dominat de o admirabilă frunte, sculpturală, desenată voluntar, imperial chiar, ochi adînci sub streaşină unor sprîncene stufoase, mobile, din jocul cărora scotea mari eîecte de expresivitate; nas lat, cărnos, a cărui vulgari tate era mascată de o mustaţă deasă, barbişon caracteristic, mare, bogat, unit aproape cu mustaţa într-un tot capilar, sub masivul căruia dispărea gura, mîni vorbitoare, expre­sive, agitate, modelînd cuvintele, mîni de sculptor şi de prestidigitator, mîni ce frământau materialul mai mult plastic deeît sonor al vorbelor. Oratorul nu se mişca de Ia t r ibună pe largul podium; corpul îi vorbea însă prin ochi, prin sprîncene şi mai ales prin mîni cu ostensibUitate. Lecţia se desfăşura într-un r i tual de exactitate cronome­t r a t ă , de tăceri calculate cu o gesticulaţie sobră, de altfel, şi fără dezordine, profund adapta tă conţinutului , într-un amestec dozat de abstracţie şi de anecdotă biografică odih­nitoare, într-o combinaţie deci esenţial pedagogică, ce întreţinea atenţia fără eforturi prea mari , cu o clari tate

596

de expunere suverană, de păreau toate evidente, cu o gra­daţie a interesului, studiată pentru a culmina pe ultima bătaie convenită a ceasornicului din fund, ce ne reamintea prezenţa timpului abolit un ceas şi jumătate. Prin entu­ziasmul reînnoit al generaţiilor de ascultători, toate au tre­cut de mult în istoria literară. Din desăvîrşirea cam sub­liniată a lecţiilor se crease legenda unui Maiorescu ce şi le prepara înaintea oglinzii: omagiu adus perfecţiei. Nu vor­bea, desigur, nepregătit, şi nici nu trebuia: se respecta şi ne respecta; lecţiile lui nu se pierdeau în improvizaţii şi digresiuni, ci constituiau un bloc organic, cu un început, o tratare, o culminare, cu o compoziţie constructivă, darul vocaţiei lui pedagogice; nu voia să sperie, nici să obosească, ci să lumineze şi, mai ales, să se facă înţeles; însăşi struc­tura lui era, de altfel, clarificatoare, de la sine, fără sforţări. Legenda pregătirii în faţa oglinzii voia să explice siguranţa apăsată a expresiei, gesturile cu aparenţe de a fi studiate pentru cei ce nu ştiu să le facă, repetarea unor mijloace de acţiune oratorică şi chiar exploatarea unor anecdote, spuse întotdeauna cu prospeţimea improvizaţiei, deşi ser­viseră de mult. lntr-o lecţie a lui ne impresionase poves­tirea minunat modelată a unui caz de televiziune: tînăr încă şi fără rost, Goethe se văzuse într-o zi de vară, venind din faţă, pe drum, în haine de curte, călare, aşa cum avea să fie mulţi ani după aceea la Weimar. Pentru a evoca su­gestia exercitată asupra publicului de„prelecţiunile" popu­lare de la Iaşi, ţinute cu un sfert de veac înainte, G. Pana ne descrie în Amintiri cu cîtă emoţie ascultase poves­tirea aceleiaşi anecdote goethiane făcută de Maiorescu, Ea îşi păstrase frăgezimea în gura oratorului; o ridicase din categoria clişeului spre a-i da tonul comunicativ al im­provizaţiei. Că avea anumite explicări demonstrative inter­calate în cursuri pentru repaosul minţii e firesc; meritul lui era de a şti să le însufleţească. Dincolo de scheletul lecţieibine îmbinatşi de anumite bucăţi de efect nue admi­sibil ca să-şi fi învăţat frazele; cît despre gesticulaţie, ea se integra în persoana lui, egal expresivă, şi în simpla conversaţie, cu sublinierea cuvintelor celor mai uzuale, cu punctuaţii energice şi uneori chiar cam teatrale, cu între-

597

ruperea obişnuitelor lui exclamaţii: „doamne!", „asta da, asta nu", ce-i îndulceau solemnitatea în oarecare cordia­l i tate. Vorba era elementul lui natural , spaţiul v i ta l al existenţei lui, de unde pasiunea de a conferenţia. Impre­siile celor ce l-au ascultat în debuturile lui la ,Iaşi în „pre-lecţiunile populare" sunt identice cu cele ale auditorilor de mai t î rziu. Caracterul de „vulgarizare" al acestor con­ferinţe venea din put in ţa de a face accesibile probleme abstracte, cu el iminări masive şi schematizare l iniară . Sistemele filozofice cele mai neguroase au trecut, astfel, prin expresia lui fără a-şi lăsa nimic din negură. Pe cît dezghioca ideile de toate aderenţele, pe atî t le prezenta însă de elegant, cu nimic popular sau familiar. Arta lui trezea în ascultător satisfacţia de a înţelege idei reputate adinei, redate însă simplu şi clar.

Şi discursurile lui politice au aceeaşi tonal i tate acade­mică ; multe pe teme ideologice, consti tuţionale; altele, cu caracterul pledoariilor de afaceri, cu studiul serios al dosarului, fără balast de amănunte şi statist ici , fără di­gresiuni. Simplificator şi unificator şi la t r ibuna Camerei, nu u i ta niciodată obiectul precis al cuvîntări i , nu se abătea în disertaţ i i istorice; nu avea elocinţa impulsivă, vehe­mentă şi bru ta la a lui Al. Lahovari, sau cea lapidară, plină de formule puternice, agresivă a lui P . Carp, ci o elocinţa aşezată, expozitivă, a cărei forţă stă mai mul t în argu­mentare şi în logica faptelor înşirate.

Totul era prezentat uni t , în cadrul unei urbani tă ţ i universale, nu însă fără o oarecare intenţie ironică şi ton superior. Prin cali tatea lor academică, lipsită de elementul esenţial al pasiunii , discursurile lui au convins, fără să mişte. O astfel de elocvenţă poate trezi emoţia intelectuală a unui public restrîns, dar rămîne ineficace în cadrul dis­cuţiilor agitate de pa t imi politice. Vorba nu-i ţ îşnea din inima lucrurilor, cu vehemenţa, pe care uneori o găsim chiar şi la Carp, cum e, de pi ldă , în discuţia Camerei din ziua de 15 mart ie 1888, cînd uşierul N. Popovici fusese ucis de un foc de revolver: „Domnilor deputaţ i , strigase Carp, dacă îndrăzneala ar fi suficientă ca să acopere o crimă, guvernul ar fi alb ca omă tu l ; dacă numărul ar fi suficient pentru a asigura impuni ta tea , veţ i rămîne nepedepsiţ i . Sunt însă

598

pete, care, odată căzute pe fruntea unui om, trebuie să-I facă să plece capul ; orice va face, de răspunderea finală nu va putea scăpa, şi am convingerea că răspunderea crimei va fi mai apropiată decît se poate crede."

Pe lîngă universala lui urbani ta te , Maiorescu mai arăta şi un spirit tot a t î t de elastic şi împăciuitor. Nici o asemă­nare cu maniera t ranşantă a lui Carp în toate si tuaţi i le şi cu vehemenţa înt rebuinţată , de pi ldă, în ziua istorică de la 12 februarie 1901 a prăbuşiri i primului său guvern, pentru că nu voise să cedeze la o reducere a patentei avocaţilor cerută de takiş t i .Cînd Barbu Păltineanu îl întrerupsese cu vorba:

— Atunci să-i jupuim? — el se repezise plin de indig­nare :

„—• Va să zică să-i jupuim? îmi pare bine că aud cu-vîntu l ăsta. Domnilor stenografi, mă rog, scrieţi acolo că am fost învinuit de a jupui pe profesionişti pentru că le-am cerut 72.000 de lei. Scrieţi, vă rog, că am jupuit pe comer­cianţi pentru că n-au vrut să-mi dea decît 200.000 de lei. Scrieţi-o, să se ştie şi să rămîie, şi scrieţi că aceasta s-a zis în momentele acelea în care România era obligată să impună sarcini grele oricărei suflări din această ţa ră , ca să scape nu averea lor, ci ca să scape onoarea ei."

Iar cînd G. Gr. Cantacuzino i se adresase împăciuitor: „— Domnule Carp, pune sabia în teacă şi nu vei avea

pr intre noi decît amici", Carp îi replicase: „—- Guvernul nu primeşte a discuta mai departe cu Comi­

te tul delegaţilor pe tă r îmul unor concesii, pe care nu le poate admite" .

Maiorescu era, dimpotrivă, dispus la concesii; în afară de linia fermă a ideologiei sale, el se arăta totdeauna conciliant şi se declara gata de a primi orice amendament. Discursurile lui cele mai bune sunt cele privitoare la re­vizuirea articolului 7, adică în chestia evreiască, şi în jurul modificării Constituţiei la 1884, în care găsim şi căl­dură, dar numai de ordin ideologic. Nimic nu 1-a făcut să vibreze mai mult decît spiri tul de toleranţă religioasă, dragostea pentru libera cugetare şi expresia ei, în apărarea

599

căreia, peste argumentarea logică, se simte urcîndu-se în cuvinte căldura inimii .

Adunările mari deliberative, fără să mai vorbim de întrunir i le publice de mase, nu se conduc însă cu logica inteligenţei, ci de cea a sentimentelor; ea a împins Parla­mentul liberal de a da în judecată guvernul Lascar Catargi, după cum era gata să împingă Parlamentul conservator do a da în judecată guvernul Brăt ianu, experienţa unuia neser­vind la nimic a l tu ia . Făcută din luciditate, din stăpînire de sine, din argumentaţie logică şi din toleranţă, elocinţa academică a lui Maiorescu n-a putut avea deci în politică acţiunea hotărî t oare, pe care o meri ta altfel.

XXIX

1. Scriitorul: realitatea talentului literar. 2. Caracterele clasice ale artei lui Maiorescu.

1. înainte de a preciza natura valorii de expresie a lui Maiorescu, izbeşte realitatea ei; interesul Criticelor a rămas egal cu cel din momentul producerii lor. Merit cu totul excepţional. Realizate într-o epocă de instabilitate nu nu­mai a ortografiei, ci şi a limbii, ele ni se prezintă şi azi ca un punct stabil, fix, peste care au trecut aproape trei sferturi de veac fără să le fi măcinat. Indiferent de conţinut, artico­lele lui şi-au păstrat actualitatea formei. Chiar dacă n-ar fi fost deplin îndreptăţite, materialul lor verbal s-a dovedit atît de rezistent, încît se poate spune că Maiorescu şi-a stri­vit adversarii nu numai prin poziţia lui intelectuală şi prin simţul orientării, ci şi prin soliditatea expresiei artistice: timpul nu 1-a aruncat în categoria valorilor excluziv cul­turale, ci 1-a ţinut într-o circulaţie vie, peste cartea de lectură şi capitolul de istorie literară. E prestigiul artei de a acorda durata dincolo de conţinut şi de vicisitudine: talen­tul îmbălsămează şi menţine.

Problemele de care s-a ocupat Maiorescu şi-au pierdut de mult actualitatea; arta cu care le-a exprimat nu numai că le-a prelungit existenţa, dar a conservat în cristalul ei şi amintirea adversarilor.

Oricît de absolut ar părea, talentul nu este însă o inva­riantă; el e legat de timp şi de idealul lui estetic, de gust şi de modă; preţuiţi într-o epocă, chiar şi poeţii mari îşi pierd interesul în alta; fondul emoţional variază puţin în decursul veacurilor, dar expresia luise schimbă cu genera­ţiile. Cîţi mai citesc azi pe Byron? Pe drept gustat acum o jumătate de veac, se putea ca arta lui Maiorescu să nu pre-

sr.

zinte formula estetică a vremei noastre. Există deci în orice artă personală de expresie un germene ce o condamnă la o caducitate relativă. Dacă nu vom putea atinge chiar esenţa artei lui Maiorescu, rămînesăne apropiem de ea prin cîteva consideraţii şi definiri.

2. în talentul lui de expresie, ca şi în celelalte manifes­tări , izbeşte mai întîi egalitatea cu sine însuşi, eleatismul personalităţii. Sibi constat al poetului latin e însăşi formula lui: aderenţa Cu sine, unitatea morală. Dacă s-ar putea con­cepe un om scăpat de sub legile devenirii, s-ar numi Maio­rescu. Analogia stejarului cuprins în ghindă nu i se aplică integral; n-a fost simplă ghindă plină de toate devenirile ulterioare ale stejarului; n-a fost blocul de marmură capa­bil de a se preface în statuie; s-a născut stejar, statuie. La o vîrstă cînd alţii sunt încă amorfi, însemnările ne-au făcut să asistăm totuşi la germinaţia ghindei şi la ecarisajul mar­murei; şi-a rotunjit însă repede o psihologie, cînd alţii, abia o încep. După ce şi-a rotunjit-o, nimic n-a mai schim­bat-o; stejarul s-a înălţat deplin format pe deal şi statuia s-a împlîntat pe coloană — model eleatic de imobilitate, vrednic şi de admiraţie şi de spaimă. Ochiul cere variaţie; cimpia aspiră la spinarea dealului şi însuşi dealul presupune o vale; liniştea reclamă sfîşierea sunetului. Unitatea lui Maiorescu nu s-a manifestat numai în actele vieţii publice; n-a fost numai de ordin sufletesc, ci şide ordin tehnic, deşi, in genere, expresia reprezintă o căutare, un exerciţiu con­tinuu, ajuns numai tîrziu la echilibrul unei formule defini­tive, ultim popas al unei lungi experienţe; poetul se naşte, dar artistul dintr-insul se realizează prin etape succesive. Arta lui Maiorescu sibi constat: o pagină din 1867 are ace­leaşi caractere ca o pagină din 1917 ; în sînul unei producţii de jumătate de veac, nu putem determina nici o evoluţie, nici o variaţie; egalitate absolută. Nu numai ideile sunt aceleaşi, ci şi expresia lor, timbrul e acelaşi. Dacă n-ar avea date, ne-ar fi cu neputinţă să stabilim cronologia articolelor îui. Rămîne acum să dăm cîteva indicaţii asupra naturii egalităţii şi asupra cauzelor care i-au păstrat actualitatea, căci noţiunile nu se suprapun întotdeauna. Egalitatea e supusă aceleiaşi mode şi caducităţii, ca şi inegalitatea şi

6Ü2

evoluţia, aşa că viabil i tatea nu constă în simpla ei prezenţă, ci şi în talent .

Talentul nu se poate dovedi ; el e substanţa impalpabilă, volati lă, care scapă analizei; chiar cînd îi descompunem componentele materiale, ne convingem că nu ele îi dădeau valoarea, ci suflul insesizabil ce le pătrunde. Talentul îl admitem, aşadar, caunpunct deplecare sigur, ca o invariantă ; nu ne rămîne apoi decît să procedăm la izolarea elemente­lor care, fără să-1 explice, îl definesc.

Arta lui Maiorescu este de ordin clasic, bazată pe echi­librul static de forţe. Ea este expresia literară a însăşi struc­tur i i lui psihologice clasice. Cea mai însemnată dintre creaţiile lui e cea a personalităţi i lui armonice. N-a fost, după cum am văzut, nici un om politic propriu-zis, nici un creator l i terar, nici un învăţa t specializat, nici un scriitor profesionist, nici un filozof şi nici măcar un critic l i terar ; le-a îmbinat pe toate într-un ansamblu armonios de cali­t ă ţ i solid închegate ; personalitatea lui nu stă în excesul unei însuşiri în dauna celorlalte, ci într-un raport , un echilibru de forţe: formula t ipică a omului şi a artei clasice. Stilul literar al lui Maiorescu se suprapune exact pe stilul dev ia t ă . Arta fiindu-i o creştere normală, şi nu bovarică a psiholo­giei, e de la sine înţeles că şi stilul se află în acelaşi raport şi corespondenţă; stilul e, în adevăr, în cazul lui, omul.

Clasicismul reprezintă un caracter de peruanenţă ; static. el durează arhitectural ca o construcţie de blocuri. Toate celelalte formule reprezintă o rupere de echilibru ; prin dezlănţuirea uneia din însuşirile sufleteşti, a sensibilităţii în genere, ele se realizează în creaţiuni strălucite, originale, impresionante, dar nu şi trainice sau cu o viabi l i ta te legată de o epocă, de un gust, de o modă ; satisfac cu exces o curio­zitate şi dispar o dată cu îndestularea ei. Intensitatea vibra­ţiei lor nu se poate statornici în dura tă ; izbucneşte, lumi­nează puternic şi dispare. Durata iese numai din echilibru, pentru că se adresează omului normal, construit pe un raport armonic de funcţiuni, şi nu pe un conflict anarhic de forţe inegale.

Plecat de la un artist normal, clasicismul se adresează oamenilor normali şi are perspectiva duratei , pentru că oamenii normali vor exista întotdeauna, în t imp ce, pornind de la un dezechilibru, celelalte formule artistice part icipă

603

mai mult la fenomenele de psihoză trecătoare ; trezesc entu­ziasmul sau indiferenţa, după starea momentană a spiri­tu lu i public.

Maiorescu n-a fost, aşadar, un om de specialitate exclu­sivă, ci a realizat t ipul clasic, Vhonnêtte homme, cu lumini egale despre orice, fără exces; n-a ancorat în nici o şt i inţă. Prin natura ei formală şi abstractă, preferinţa iui a mers totuşi spre logică, cu care s-a putut orienta în celelalte dome­nii ale culturi i . Abstracţiile filozofice au luat , astfel, o formă elementară; cultura generală luminează şi clarifică, pe cînd cea exclusiv specială lunecă repede la pedanterie. Claritatea în expunere, sobrietatea, logica argumentări i , echilibrul conţin în ele înşile v i r tu ţ i tonice şi re ţ in prin simpla lor desfăşurare, indiferent de subiectul în care se încorporează.

Eliminarea, voită şi practicată delà începutul carierei p ină la urmă, a oricărui aparat ştiinţific, a oricărei t r imi­ter i , e una din notele cele mai caracteristice ale tecnicei maioresciene. „Erudi ţ ia unui om care pentru orice discuţie mai însemnată* aduce o mulţ ime de autori străini — scrie el despre N. Blaremberg — deşteaptă din capul locului îndoiala celor cunoscători ; căci este evident că cel ce împru­mută prea mul t de la a l ţ i i are prea puţ in în sine". Citaţi i le sunt, deci, foarte rare la Maiorescu, ci taţ i i le streine, şi nu din autorii discutaţ i , care, de obicei, sunt abundente. Multe din articolele lui (în lături!, Beţia de cuvinte, Răspunsu­rile... etc.) sunt construite exclusiv pe această tecnică: firul luminos al unor expoziţii precise şi categorice se sus­ţ ine prin ci tate, uneori masive, pentru a produce evidenţa prin acumulare, alteori l imitate la un număr restrîns, alese însă cu preciziune în vederea aceleiaşi evidenţe. Exemplele din Beţia de cuvinte produc nu numai convingerea, ci şi o di lataţ ie de i lari tate asociată pentru totdeauna de numele celor v iza ţ i ; analiza unui singur discurs a anulat definitiv gloria de mare orator a lui N. Ionescu. Citaţia pregnantă nu e întrebuinţată numai din necesităţi polemice, ci şi în articole expozitive: meritele excepţionale ale luiEminescu sau meritele relative ale lui Ioan Popovici-Bănăţeanul sau Victor Vlad Delamarina sunt puse în lumină printr-o simplă

* în text, eronat: neînsemnată.

604

culegere de citate cu o modestie interpretativă ce impune atenţiei cetitorului mai mult pe scriitor decît pe cri t ic .Cita­ţ i i le din autori s trăini sunt însă rare şi, îndeosebi, lapidare, şi mai mult de natură literară, pentru a prinde ideea într-o formulă, culese din dicţionare, din enciclopedii, din manu­ale, tocmai pentru a le sublinia caracterul de generalitate, pe înţelesul şi sub controlul oricui. Lipsa documentării ostentative nu înseamnă totuşi lipsa de informaţie; de la primele pagini, cititorul cîştigă, dimpotrivă, unsent iment de siguranţă şi în călăuză, dar şi în sine însuşi; satisfacţia e de ordin moral şi estetic. Absentă în note, informaţia se simte to tuş i : e cea a omului de cultură generală, perfect mistui tă , transformată în substanţă proprie, personalizată; dispărută ca element separat, nedigerat, corp străin intrat în economia al tui corp. învinui t de plagiat (cazul lui Aron Denusianu din 1867 sau al d-rului Zotu), Maiorescu nu s-a apărat ; prezentă în întreaga sa critică, estetica lui Schopen­hauer nu a fost niciodată citată şi expusă: a asimilat-o şi a redat-o personal, fără erudiţie, desfăcută de orice negură filozofică, suplă, elementară, în formule pe înţelesul tutu­ror, fără pretenţia de originalitate, cu tonul unor adevăruri irecuzabile, bunuri comune; cu seninătatea cu care Virgi-liu urmărise, pas cu pas, Odiseia în primele şase căr ţ i ale Eneidei şi Iliada în celelalte şase, sau cu care Terenţiu contopea două piese greceşti ale lui Menandru şi Difil în una singură — a sa. Problema plagiatului nici nu se pune într-o artă în care originalitatea nu stă în invenţie, ci în asimilaţie şi redare expresivă.

Natura însăşi a stilului maiorescian e clasică; elaborat prin el iminări , şi nu prin adaosuri succesive, el pare de o extremă simplici ta te; scos după multe operaţii de filtrare, se prezintă sub o formă de perfectă solubilitate şi l impidi­t a t e . Apropiind, orice idee de cetitor, el pare la îndemîna oricui; stil clasic de clarificator. Cu toate că formaţia lui intelectuală era aproape exclusiv germană, cu toate că teo­riile lui sociale şi estetice îi veneau din aceeaşi sursă, arta lui nu-i datoreşte nimic influenţei germane. Maiorescu a fost un mediteranian, un greco-latin, un simplificator al metafizicei germane, într-un stil anali t ic mai apropiat de moralişt i i francezi decît de metafizicienii germani.Marea lui admiraţie pentru Schopenhauer se explică şi din faptul

0C5

că, prin specia talentului său, Schopenhauer a fost cel mai latin dintre filozofii germani; prin strălucirea formei literare şi incisivitatea expunerei, Aforismele lui sunt mai aproape de Chamfort decît de Kant.

Latin, arta lui Maiorescu converge înainte de toate spre claritate; cu rismil oricărei simplificări şi deci al unei pauperizări a substanţei, ea reprezintă harta schematică, dar definitivă a chestiunilor tratate fără nici o încărcare de incidente, fără digresiuni. E poate cel mai bun stil ştiin­ţific din cîte avem, minuit însă de un scriitor clasic, care nu se serveşte de un vocabular profesional, ci se foloseşte de limba oricui. Nicăiri nu vom găsi un cuvînt local, dia­lectal, un cuvînt pitoresc sau tecnic; ca la toţi clasicii, ca la moraliştii francezi, limba este obştească, instrumentul de comunicare al tuturor1. Arta clasică e prin esenţă discretă, ea nu e emotivă şi raţională ; nu vrea să mişte, ci săconvingă., nu vrea să turbure, ci să limpezească. Vremea macină elementul pitoresc şi podoabele imagistice; desenul din peniţă al lui Maiorescu a rămas totuşi pur. Pentru necunos­cători, stilul lui nici nu există: limpiditatea lui se scurge neoprită prin nimic; obiectul se prezintă singur, şi nu prin

1 Limba lui Maiorescu a rămas atît de actuală, încît rar găsim în ea forme ieşite azi din uz. Aşa, de pildă, întrebuinţarea atît de repetată a formelor abundant, abundanţă, (abundanţă inimii, mişca­rea abundantă) răspunde gramaticei; noi spunem totuşi azi abun­dent, abundentă, poate prin faptul asimilării cu formele mai nume­roase ale adjectivelor şi ale particip iilor de la conjugarea a I i-a şi a I l l - a (dement, recent, insistent, aparent etc.). E o presupunere, pentru că găsim totuşi amant, flagrant, crispant etc. Limba nu e lo­gică.

Forma apreţiare ar fi logică, derivînd-0 de la preţ; în realitate, cuvîntul e neologistic şi derivă de la forma scrisă (de ce?) şi nu vor­bită a franţuzescului apprécier... Multă vreme, Maiorescu s-a înver­şunat să scrie Eugenie, Iulie Caesar, Iunie Brutus etc., pe cuvîntul că ius a devenit în limba română ie, de cx.: luna iunie, luna iulie etc . Numai că aceste sunt în adevăr cuvinte româneşti, pe cînd Euge-niu, luliu, Iuniu sunt nume proprii, venite tîrziu, fără să fi urmat legile de formaţie a limbii române. Maiorescu mai întrebuinţa mereu ideea platonică, filozofia platonică etc. Aşa ar fi fost natural; dar cu­vîntul „platonic" a luat un înţeles atît de special la noi, ca şi în fran­ţuzeşte (dragoste platonică), încît cu greu se mai poate întrebuinţa în sensul tecnic. E prea tîrziu pentru a reacţiona; ar fi poate nimerita întrebuinţarea adjectivului „platonician". De altfel, şi în franţu­zeşte avem: amour platonique şi Vidée platonicienne.

606

intercesiunea unui mijlocitor, care ţ ine să dea relieful cu­venit ideilor expuse, adevărului simplu şi elementar. Cu toată nudi ta tea , cali tatea lui l i terară e cu a t î t mai mare cu cit e mai puţ in aparentă ; el e strict noţional şi fără ima­gini sensibile. Rece în genere, în unele pagini circulă totuşi o căldură "emoţională, care-i dă sti lului o mişcare, un r i tm mult mai viu, deşi în aceeaşi tonal i ta te de seninătate şi nobleţă. Nu vom face decît un singur citat din începuturile act ivi tăţ i i lui (1872):

„Era într-o seară lină de mai din anul 1871 ; dar în salo­nul unde se adunase a t î ta mulţ ime de oameni, nu se observa frumuseţea na tur i i renăscute; pasiunile politice erau la ordinea zilei şi cu cea mai mare încordare se agitau între­băr i le momentului . In fundul acestei săli, atinsă încă de razele luminilor, se înălţa pe un piedestal închis o mar­moră albă, frumoasă imitare a unei s tatui antice ; şi, pe cînd to ţ i oamenii erau cuprinşi de discuţiile politice, în mijlocul cuvintelor aprinse, a gesticulărilor vii şi a emoţiei tu turor , în confuzia acestei mişcări ţ in t i t e spre un singur punct din viaţa reală, punct trecător, de o importanţă fără măsură in prezent, de o nul i ta te fără măsură în vii tor: s tatuia albă, cu surîsul e i b l î n d , sta senină deasupra haosului, forma ei trecea neatinsă peste valurile t impulu i ; păs t ra tă în t recut , sigură de vii tor, ea îşi purta înaintea noastră cu o linişte supranaturală viaţa-i eternă. Da, în lumea fericită a ar te i , t impul nu mai are putere şi nu mai are înţeles, şi cine, înăl­ţ a t în sfera ei, a şt iut să plăsmuiască forma frumoasă, acela desigur, dar numai acela a ajuns pe calea nemurir i i . "

Secretul artei lui de scriitor este la fel cu cel al oratoriei : dublu proces de apropiere şi de depărtare, de scoborîre şi de înălţare a conţinutului şi a expresiei. Conţinutul este redus la un minimum de formule clare; orice complică, secundar sau par ţ ia l , este înlăturat sistematic, pentru a nu rămîne decît miezul elementar. Procesul de simplificare a ideilor e urmat apoi de un proces de înălţare a expresiei lor la o dem­ni ta te sti l istică, la o proprietate de termini , la un ton sus­ţ inu t , ce le dă informă ceea ce le luase în conţinut . De aici satisfacţia cetitorului de a putea urmăr i cu lesniciune idei recunoscute ca subt i le într-o formă a cărei elevaţie e totuşi evidentă.

607

„Îndrumătorul", i-am spune, încheind aceste rînduri. nu fără a preciza: rolul îndrumătorilor este de obicei legat de o epocă; el devine repede istoric şi se transformă într-un moment al evoluţiei culturii. Soarta lui Maiorescu a fost sa rămînă actual şi astăzi, adică după trei sferturi de veac. şi, din nefericire, încă pentru multă vreme. In materie de cultură, evoluţiile nu sunt nici perpetui, nici liniare; cînd crezi că ai pus mîna pe ţărm, un val te smulge departe în larg; pînza ţesută ziua se desface noaptea; apele se ascund sub nisip şi ciulinul creşte pe marmura cetăţii ruinate; în adăpostul limpezit odinioară, îţi umple ochii cernealanori-lor învolburaţi. Optimismul nostru trebuie să fie însă la fel cu cel al lui Maiorescu: birui-ca gîndul, cum spunea înţelepciunea cronicarului şi inscripţia criticului deasupra uşei bibliotecii. Altfel, la ce am mai trăi?

La răspântiile culturii române, veghează, ca şi odinioară, degetul lui de lumină: pe aici e drumul. Autoritatea i s-a menţinut şi astăzi, pentru că pleacă din însăşi izvoarele spirituale fără moarte ale logicei, bunului-simţ, bunului-gust, şi s-a realizat într-o formă pură, fără vîrstă.

\

ANEXE

A N E X A nr. 1 Primul discurs al lui T. Maiorescu

Guvîntul rost it la împărţirea premiilor în şcoalele române din Bra­şov (Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr. din 2 august 1851),

Onorabila adunare, Aceste sunt probele de sporul ce am făcut pe cîmpul

învăţăturii în cursul acestui an scolastic. Şcolarii care îm-plinindu-şi datoria, care învăţînd şi-au adunat cunoştinţele sunt astăzi bucuria iconomului izbitor de osteneală, cînd el toamna, după ostenelele de peste an, îşi vede grînarele pline de rodul sudoarei feţei sale.

Nu mai puţină bucurie credem că simt astăzi şi acei buni t a ţ i de familie care, pătrunşi de marele adevăr că învă­ţă tura e averea cea mai secură ce dînşii o pot lăsa de moş­tenire după moarte la copiii lor, îşi dau copiii la învăţătură şi sprijinesc şcoalele din toate puterile lor; da, dragilor noştri părinţi , învăţătura e averea cea mai secură ce o lăsaţi nouă fiilor voştri ; averea materială e supusă la varii schim-băciuni; numai învăţătura e nepieritoare, o astfel de moş­tenire nici moliile n-o rod, nici focul nu o mistuieşte, nici furii nu o sapă.

Insă, dacă ne-am învrednicit a serba împreună această zi însemnătoare, dacă noi suntem acei copii norociţi, cărora învăţătura să ni se propună în limba ce o înţelegem, în dulcea limba ce o am supt ca laptele de la iubitele noastre mame; aceasta suntem datori — însemnaţi-vă bine, fraţi­lor şcolari —, sîntem datori zic numai patronilor acestei scoale. Aşa, onorabili patroni! mai mult de 300 de copiii dumneavoastră sunt datori, căci ei se adapă din fîntîna ştiin­ţelor, ce se le aducă capital nepieritor pentru toate vre-mile. Pînea ce o da creştinul milostiv la cel flămînd întîm-pină foamea acestuia vremelniceşte pentru o zi, o săptămînă, o lună, sau un an, haina cu care creştinul darnic îmbracă

40* 611

pe săracul col gol îl apără de frig numai vremelniceşte; însă ajutorul ee dumneavoastră, onorabili patroni, îl faceţi la scoale, milostenia ce o daţi întru învăţătură, întru dobîn-direa adevărului, este veşnică ea adevărul; învăţătura ce se împarte prin ajutorul dumneavoastră nu foloseşte numai pe primitor, ci pe generaţii întregi.

Primiţi , dar, de la cei 300 şi mai bine de şcolari ce învaţă în această şcoală patronată de dumneavoastră, primiţ i , ono­rabili patroni, prin mine, fragedul lor organ, mulţumiri le cele mai sincere, şi fiţi încredinţaţi că recunoştinţa lor va fi veşnic în inima lor, ca şi roadele învăţături i semănate în min­tea lor prin generozitatea dumneavoastră.

A N E X A nr. 2

Iată scrisoarea lui Titu Maiorescu trimisă in 1857 sub pseudonimul Aureliu Iui Iacob Mureşianu. îi păstrăm or­tografia mimai în prima parte, ca un document de felul cum scria Maiorescu în acea epocă1.

Domnule redaptore Deschide unui june, care tocmai acuma pasesce primele

trepte ale scarei literare, organul d-tale, singura propta publică a Romaniloru dincoace de Carpaţi, spre a-şi începe prin elu realizarea unei idee care şi-o propusese ca scopu al vieţii, ideei: de a cuminecare Romaniloru spiritulu celu aduncu şi fundamentale alu clasiciloru germani şi englezi şi alu celoru antici în contrastu cu usiaratatea şi supra-ficialitatea Franciloru, care prin traducerile unei mulţime de secaturi romantice şi romanesce (celu pucinu la scritorii din Valahia) începe a isi revocare cate un echo ce nu credu ca poate aduce literatura pe o cale probabile, ci ne o baga în stricta sentimentalitate idilica, a cărei ieroi vedendu o lacrima, o manusia sau un papucu de dama, împreuna cu obligata lumina a lunei cadu în cate o extasa, incatu paru a fi destinaţi spre colonizarea turnului nebunilor. Dar la sco­pul ! Ma rog, domnule, a nu refuza traducerii mele alatu-

1 O reproducem după Aurel Mureşianu, Cea dintîi încercare pu­blicistică a lui Titu Maiorescu, în Gazeta cărţilor, Ploieşti, nr. 1, 15 iulie 1934.

612

rate un locuşor în Foaia d-tale, mai ales fiind asta tradu­cere à propos la anul nou. In privinţa gramaticei sper ca ma pot justifica şi ca sunt consecinţe în ea. Cuvintele: îi, iar, îmi, ilu le scriu ei, ierujsi, ilu, ca mai apropiate asa la derivatiunea lor din ei, iterum, sibi. Uium. Alţii vad ca scriu potutu, fromosu etc., dar zeu prea mare revoluţie ar trebui să fie iscată în limba, dacăs'or corege dupa metoda asta; nu se mai poate scoate transformarea lui o in u din ea.

Reţinui „sum" în loc de „sunt" şi „ista" pentru ăsta11

fiind ca formînd o limbă curată dupa principiul drept al comunismului, cei mai mulţi Români, care pronunţă cuvin­tele aceste în modul arătat , au tot dreptul a cere aprobarea lor generală, fiind şi mai apropiate rădăcinei latine.

Infinitivul după: a, aş, çei, ar etc., îl scrisei cînd deplin cînd prescurtat p.e. „vei striga", „n-ar venire", prin între­buinţarea a amîndouă formelor eîştigăm şi în privinţa eu^ fonismului foarte mult. Spre distingere pusei la imperfect ac­centul grav, la perfect circumflex. Nu ştiu, ar fi cu putinţă a-mi publica şi rîndurile astea înaintea traducerii mele. V'aşi mulţumi foarte mult, pentru că ar servi drept apel la indulgenţa lectorilor.

M'as ruga încă de a-mi răspunde prin corespondenţa publică din Gazeta (sub semnul: Aur. Vien.) dacă îmi pot lua libertatea de a tr imite astfel de cercări.

înainte fiind recunoscător al d-tale Aureliu

Viena 4/2 1857, c.n.

Iacob Mureşianu n-a publicat nici traducerile, nici scrisoarea, dar i-a răspuns în nr. de la 2 ianuarie al Gazetei din 1857:'

„V. A. (Viena Aureliu) Intenţiunea e bună, proba e mică, vom vedea."

A N E X \ nr. 3

Iată articolul lui A. Pelimon (Reforma, 24 sept. 1859) despre cea dintîi conferinţă ţ inută de T. Maiorescu la Bucu­reşti cu privire la Socialism şi comunism.

613

„Cu o limbă proprie a ştiinţelor cu înţeles înalt şi cu idei luminătoare, junele d. Titu Liviu Maiorescu ţinu un discurs duminică la 20 sept. în una din şalele colegiului naţional din Bucureşti, prin care acest orator june şi dotat de un talent rar dezvoltă cu multă elocinţă, înaintea unui însemnat număr de auditori, marea idee ce ocupă în timpuri moderne spiritele şi frămîntă cele dintîi capacităţi din lumea europeană: principiul sau întinsa idee a comunis­mului şi a socialismului.

Oratorul începu discursul său printr-un exordiu pom­pos, cită pe rînd materiile ce voia a trata, desfăşură ştiinţa într-un mod ingenios, dezbătu ideea sus-numită şi arătă, în fine, care sunt avantagiile sau dezavantagiile ce pot să aducă cu sine aceste idei, dacă sunt practicabile sau nu şi dacă pot produce vreun bine pentru omenire. Vocea sa plină de armonie făcu plăcere ascultătorilor; ideile sale luminate fură conduse de cea mai profundă erudiţiune; aceste idei dezbătute şi propagate de cătră cei mai iluştri bărbaţi ai secolului atrase luarea-aminte a auditorului; părea că-i inima şi-i transporta în regiuni secrete, le insufla acel gust şi amoare de ştiinţă. Eruditul orator demonstra, defini, ca să zic aşa, prin litere şi prin cifre, ce este comunis­mul şi socialismul, din care cauză şi ce fel se iviră aceste idei pe orizontul societăţii moderne, care fură efectele ce produseră în societatea de azi.

...D.T.L. Maiorescu dezvoltă cît se poate de bine această idee; arătă relele, în care ar fi căzut societatea luînd aceasta de o bază practică, spre a o transforma în legii; în fine, oratorul demonstra că, dacă aceste idei sunt folositoare în teorie, în practică însă sunt vătămătoare şi irealizabile ; arătă într-un mod strălucit cum clasa celor avuţi — a proprieta­rilor, ajunse a se interesa de aceea a proletarilor mizeri şi nefericiţi, din cauza legilor nedrepte şi inegale. Comunismul şi socialismul zguduind lumea prind mai cu seamă de pe la finele secolului XVIII clasele în luptă, Europa întreagă fiind în necontenită mişcare pînă astăzi, şi pentru care învăţaţii Franţei şi ai Germaniei se ocupară şi scriseră atît de mult, mulţi din inamicii ţărilor noastre voira a califica şi revolu­ţia socială a românilor de la 1848 ca o tendinţă către ideile de socialism şi comunism.

614

Aşteptăm însă de la junele orator să arate dacă, în adevăr, românii, după principiile şi datinile ce moşteniră de la străbunii lor, după poziţiunea locului şi starea primitivă a societăţii lor, avea nevoie să alerge la idei şi sisteme îm­prumutate de la celelalte staturi , spre a se putea reorganiza într-acest mod."

Articolul urmează şi în nr. 27/9 sept. cu o expunere proprie a lui Pelimon asupra chestiunii, dacă în adevăr ro­mânii ţ int i ră vreodată la comunism şi dacă cei care îi califi­cară astfel avură dreptate sau nu.

A N E X A nr. 4

Doctorul luliu Barasch, cu care avea relaţiuni încă de la Isis, publică următoarea dare de seamă asupra cărţii lui Maiorescu: Einiges philosophische1.

„Aceea ce m-a izbit la prima vedere în opul d-lui T. M. este talentul superior care-1 are a t ra ta materiile filozofice cele mai abstracte, nu numai în mod foarte popular, putem să zicem în o conversaţie foarte uşoară şi plăcută, ci, ce este mai mult, a înfăţişa aceste adevăruri sub nişte punturi de vedere cu totul nouă şi interesante. Deja Lessing a zis că în filozofie noutatea nu consistă în invenţiunea ideilor nouă (căci ideile nu sunt ca maşinile, care poate cineva să născocească nouă în toate zilele), ci a da forme nouă chiar ideilor vechi. Cine găseşte a da în filozofie o metodă nouă, care conduce la cunoştinţa adevărurilor vechi, a găsit într-adevăr o filozofie nouă ; căci filozofia nu constă în pu­ţinele rezultate care se află pe paginile finale ale fiecăreia sisteme filozofice, ci tocmai în operaţiile adinei, intelec­tuale, care au condus prin o lănţuire logică la aceste rezul­ta te . Sistemele filozofice sunt nişte faze trecătoare, pe cînd metodele bune rămîn nemuritoare. Aşa este în filozofie, ca şi în matematic i ; nu teoremele, ci argumentele lor con­stituie adevărata ş t i inţă.

Aşadar, cu bucurie şi cu admiraţie am văzut în numitul op dezvoltarea ideilor filozofice în un mod original şi nou ; apoi aceea ce am admirat mai mult în junele nostru autor

1 S-a publicat în Românul, dar noi o reproducem după G. Sion, Revista Carpaţilor, 1861, p. 709— "'21.

615

este o erudiţie imensă, pe lîngă aceasta o originalitate de concepţie, căci în genere cei prea erudiţi în filozofie sunt rar spirite originale şi de concepţie nouă spontană.

Coprinsul cărţii d-lui T. M. este cel următor. Afară de o introducere scurtă, opul cuprinde următoarele 12 ca­pitole: 1. Ce este filozofia?; 2. O definiţie mai lămurită despre filozofie; 3 . Enumerarea părţilor filozofiei; 4. Fun­damentele psihologiei; 5. Tot despre psihologie (Faculta­tea reproducţiunii) ; 6. Tot psihologia (simţirea, dorinţa, voinţa, judiţiul şi caracterul); 7. O revistă scurtă a prin­cipiilor psihologice după metoda autorului; 8. Idei generale filozofice; 9. Teismul şi ateismul; 10. Moartea şi Nemor-tal i ta tea; 11. Consecinţele sociale ale acestor sisteme fi­lozofice; 12. Apendice (aci sunt grămădite notele şi citaţiile savante ale autorului).

Ne este cu totul imposibil a intra aici mai mult în detaliurile acestor articole, dară suntem încredinţaţi că orice român care are simpatie şi amuzare pentru cercetă­rile înalte filozofice şi care nu se mulţumeşte cu o lucrare oarecum instructivă a inteligenţei sale pentru obiectele prozaice ale vieţii sale de toate zilele; că acest om, zicem, cetind cuprinsul acestui op, îşi va simţi excitată curiozi­tatea de a-1 citi. Cu toate acestea, n-am putut a ne împie­dica de a face aci autorului cîteva observaţii subiective. Dînsul a făcut prea bine că a dat în opul său cea mai mare întindere psihologiei, fiindcă este ştiut că de la Cartesiu (Descartes) pînă acum toate sistemele filozofice sunt bazate pe psihologie, căci de la Descartes, care a început sistema sa zicînd «De tot trebuie să mă îndoiesc, afară de existenţa mea proprie», pînă la Kant şi mai cu seamă la idealismul Iui Fichte, la sistemul transcendental al lui Schelling şi fenomenologia spiritului lui Hegel, baza strămutabilă şi indubitabilă în filozofie a rămas ideea uni tăţ i i fiinţei noastre psihice (ego, le moi, das Ich), care este ca punctul celebru al lui Arhimede, din care filozofii moderni cînd răstoarnă, cînd reconstruiesc lumea fizică şi morală. Eu pot să mă îndoiesc de veritatea existenţei lumii, dar cel puţin un lu­cru este pentru mine indubitabil, adică ca există în mine un ce care se îndoieşte.

• Junele nostru autor a urmat în cercetările sale fizio­logice sistema lui Herbart. Pentru un spirit matematic

618

(ca autorul), această sistemă are ceva fascinant şi izbitor; căci este într-adevăr spectacol curios de a vedea şirul ideilor noastre formulat în nişte serii algebrice, ca şi cînd ar fi nişte mărimi materiale; este frapant de a vedea prin argu­mente matematice explicată deducţia lucrurilor noastre intelectuale (precum este reproducţia ideilor, imaginaţia, memoria, chiar şi dorinţele şi voinţa noastră liberă), nu devine alt nimic, decît un «faci» (?) al unui calcul algebric. Dar ni s-a părut totdeauna că sistema psihologică a Iui Herbart nu exprimă tocmai fundul acestei ştiinţe şi că imbrăcarea ideilor într-un înveliş de cifre este o îmbrăcare stranie, în care fiecine cunoaşte îndată costumul împrumu­ta t .

Cît pentru ideea proprie a autorului nostru, adică de a deduce diversele facultăţi ale noastre psihice numai de la un singur punct de plecare, adică de la lupta şi de la co­liziunea ideilor (Kampf der Vorstellungen), avem să ob­servăm cele următoare. Autorul zice că nici o idee nu se pierde în creerii noştri şi numai că ideea nouă B atacă pe cea veche A, o împinge parecă in fundul scenei şi o în­tunecă pînă cînd va veni ideea C, care va întuneca la rîn-dul său pe B, şi atunci A va redobindi puterea sa primit ivă şi va reocupa din nou antiscena teatrului nostru intelectual. Asta este principiul fundamental de la care junele nostru autor deduce cu o genială sagacitate toate lucrările noastre fizice. Dar întrebăm cele următoare: cînd C atacă şi bi-ruieşte pe B, care ocupă acum singur inteligenţa noastră, punîndu-se în locul ei, oare prin ce drept o să iasă ideea A din ascunsul ei? Căci din două lucruri, unul: or că C va fi o idee aşa de puternică ca B, sau nu ; dacă nu, este înve­derat că nu va putea birui pe B şi că acesta va rămîne om­nipotent, observînd pe A ca mai înainte, dar, dacă din contră, C va fi de o putere egală cu B, este asemenea în­vederat că ea exercită în raportul său cu A tot acel exclu­sivism ca B, fiindcă toţ i puternicii în lume au o calitate comună; adică că împing şi depărtează pe cei mai debili decît ei care le stau în drum. Aşadară, această tiranie pe care B a exercitat-o cătră A, negreşit că şi C va exercita cătră sărmanul A, care n-a dobîndit alt nimic decît că şi-a schimbat stăpînul şi va rămînea ca şi mai înainte în o apăsare nimicitoare, ca şi cum n-ar exista.

617

Dar întreb, cine ne zice că ideile (impresiunile intelec­tuale) nu se pierd si nu slăbesc de sine odată, pe cînd vedem că impresiile simţirilor noastre se slăbesc şi se sting (ver­klingen) de sine? Este ştiut din optică că oricine priveşte cîteva minute necontenit la o coloare monotonă (d. e. galbenă) nervul optic se osteneşte de acesta monotonie pentru această coloare şi nu mai este în stare cîteva minute a o percepe; şi tocmai după ce vederea noastră a fost ocu­pată cîteva minute cu privirea unei alte colori, tocmai atunci revine nervului optic facultatea sa primit ivă de a percepe coloarea galbenă, fiindcă diversitatea impresiilor este un repaos plăcut şi restaurant pentru organele simţu­rilor noastre (asta e şi cauza plăcerii distracţiilor). De ce dară toată această lege de osteneală şi de restauraţie să nu domnească şi în sfera noastră psihică? Ni se pare că şi această lege ar putea servi ca un punct de plecare pentru o serie de deducţii fiziologice."

A N E X A nr. 5

Articolul lui G. Sion scris la sosirea lui T. Maiorescu din străinătate, publicat în Revista Cariaţilor (1861),I, 709-727, la Relaţiuni ştiinţifice, sub t i t lul Un studinte român în Germania:

„... Voim a vorbi despre un june studinte carele, în­tr-o etate nematură încă, a ştiut prin talentele sale a-şi face un renume în Germania. Acesta este Titu Maiorescu, fiul domnului Ioan Maiorescu, cunoscut între toţ i românii după erudiţiunea sa şi după lucrările însemnate ce ne-a dat asupra istoriei şi linguisticei noastre.

... Junele laureat (e vorba de doctoratul din Germania), adăpat din pruncia sa de la sorgintele autorilor germani, simţi o predilecţie particulară pentru filozofie, şti inţă şi muzică. Spiritul său precoce, inteligenţa sa pentru ideile abstracte, care fac glorie spiritului german, îi atraseră de t impuriu admiraţ ia camarazilor săi şi chiar a învăţătorilor săi. După concursul ce a depus la Bucureşti înaintea Efo­riei şcoalelor, Ti tu Maiorescu capătă un stipendiu din par-

618

tea statului cu obligaţiunea de a merge în Franţa şi a se perfecţiona în litere. Mergînd la Paris, se puse cu mare activitate pe studii, pe lîngă litere, el se ocupă şi cu drep­tul , şi în curs de un an el capătă gradul de licenţiat în amîndouă aceste speciali tăţi ; lucru rar într-adevăr, căci ramura literelor este cea mai dificilă, şi foarte greu poate căpăta cineva licenţa1. Dar în curînd acest june promite a se întoarce chiar cu doctoratul de litere, lucru cu îndoit mai greu de căpătat , fiind şt iut că pînă acuma din facul­tatea de litere de la Paris n-a venit decît prea putini doc­tori."2

Apoi, după ce pomeneşte de cartea filozofică a lui Maio-rescu: Etwas {—Einiges) philosophische^) in gemeinfass-licher Form, reproduce darea de seamă a doctorului Barasch din Românul şi adaugă: „Cu această operă, junele român îşi făcu o adevărată reputaţie filozofică în lumea filozofică germană. Mai multe ziare ştiinţifice germane şi chiar franceze, mai mulţ i scriitori eminenţi şi competenţi făcură recenzii şi critice judicioase şi pline de laudă pentru opus­culul acesta."3

Aminteşte apoi de conferinţa ţ inută de Maiorescu la Berlin pentru ridicarea unui monument lui Lessing şi repro­duce darea de seamă a lui R. A. Stahr din National Zeitung, din 25 martie, şi încheie:

„Critica germană ne scuteşte de a mai vorbi despre siritul ingenios al junelui M. Noi, din parte-ne, nu putem decît să-1 felicităm şi să-1 binecuvântăm. Studiile sale, si­linţele sale nu pot fi decît un nobil model pentru junimea studioasă. Talentul său, cunoştinţele sale fac onoare pă­rinţilor ce l-au născut, patriei şi naţiunii române. Dar pe cit a reuşit a-şi face un renume între germani, putea-va reuşi oare a se face folositor şi naţiunii sale? O îngrij ire ne preocupă : că el s-a prea aruncat în germanism, adecă în teoriile şi sis­temele cele abstracte ale nemţilor, care sunt necompatibile

1 La Paris, Maiorescu şi-a echivalat numai doctoratul în filozofie din Germania cu licenţa în litere, fără alt examen.

2 Ceea ce nu s-a întîmplat; dar ne dovedeşte că informaţiile lui Sion veneau din cercul familiei Maiorescu.

3 Berlinische (sic) Zeitung, de fapt Vossische Zeitung, de L. Rel-lstab; în National Zeitung, de A. Stal (= Ad. Stahr); în Revue de l'instruction publique, nr. 38, din 1860, de M. le Baron Caserta.

619

cu spiritul pozitiv al românilor. Da aceea şi ne permitem a-1 conjura să-şi aducă totdeauna aminte că e român, să cugete mai mult la gloriile naţionale, să mediteze la lu­crări cari pot să fie folositoare românilor şi să prefere o glo-rioară românească în schimb cu aplaudele ideologilor nemţi. Aceasta ar fi puntea cea mai salutară, peste care am dori să-1 vedem păşind."

Aceasta a şi făcut Maiorescu — devenind nemuritorul autor al Beţiei de cuvinte, în care G. Sion era stigmatizat.

A N E X A nr. 6

Iată articolaşul lui G. Greţeanu scris la venirea lui T. Maiorescu în ţară cu prilejul debuturilor lui de confe­renţiar1:

„Studiile serioase prin care se disting românii în Uni­versităţile străine sunt atîtea merite de care se mîndreşte şi se foloseşte patria noastră. Junele d. Titu Liviu Maiorescu, fiul învăţatului nostru profesor, după un adevărat succes In studiile filozofice, constatat în Germania prin teza sa, a revenit în ţară şi fără întîrziere a început a preda un curs de filozofie practică şi familiară, pe care-1 expune cu mai multă înlesnire şi eleganţă decît claritate. Nu voim însă a cenzura pe junele profesor; defectul nu e poate atît al său, cît al publicului nostru puţin dedat în ideile adînci [şi grele de pătruns ale doctei Germanii."

A N E X A nr. 7

Pentru a da atmosfera întregului proces al lui Maiorescu din 1864 printr-un dosument contemporan, vom reproduce acest fragment de scrisoare a lui Iacob Negruzzi cătră Al. Gregoriady-Bonachi din 17 februarie 1865:

„Abia scăpat de astă năpastă, dădui într-o altă, în «procesul Maiorescu», căruia veste desigur a parvenit pînă la mfloritele maluri a măreţului Istris. Apărarea lui Maiorescu ce se compunea de—pot zice fără a-mi compromite modestia—

1 G. Creţeanu, în Mişcarea literară, din Revista română pentru ştiinţe, litere şi arte, I, 1861, p . 853.

620

de mai toată inteligenţa jună a laşului, adică de mai toate membrele Societăţii „Junimei" (P. Carp, V. Pogor, G. Mîr-zescu, N. Mândrea, G. Cimara şi eu), a fost în tot timpul acestui monstruos, dar, din punctul de vedere juridic, ridicol proces, in friguri cumplite de mişcare, îndoială şi aşteptare. în fine, d. procuror, convins din toată întregimea instrucţiune! că Maiorescu este nevinovat, retrage actul de acuzare şi declară solemn că nu-i rămîne nici măcar un prepus despre nevinovăţia lui Maiorescu. Atunci par­chetul apărării renunţă la orice cuvîntare şi însărcinează numai pe Mirzescu să expuie cum intrigile s-au urzit pentru convincţiunea morală a judecătorilor şi a masei publicului ce se adunase. Majoritatea disculpă pe Maiorescu şi des­fiinţează orice acuzare, citeşte sentinţa ca absolutoare sub nesfirşitele aplauze şi bravote a aceluiaşi public, care patru zile de rînd de la zece dimineaţa pînă la 5 după prînz, aplaudase pe clica calomniatorilor ! Vezi, Alecule, acest proces mi-a umplut sufletul cu amărăciune. Gînd am văzut la ce este expus un bărbat cu adevărate merite, un bărbat care singur este în stare să diregă şcoalele spre o mai bună cale, cum o societate coruptă este plecată să apuce răul cu ghiare de sticlă şi să tăgăduiască orice merit, orice bine; cînd am văzut sute şi iarăşi sute de oameni hulind sanc­tuarul dreptăţii şi aplaudînd calomniatorii care singuri se dădeau de gol, cînd am văzut că între trei magistraţi s-a aflat unul care voia să condamne, împins fiind de clica intriganţilor; cînd, în fine, după o fericită izbutire, văd că ministrul prin depeşă cere de la procuror să-şi dea seama de ce şi-a retras acuzarea şi ordinea procurorului instanţei mai înalte să facă pe loc apel, ordin, care, cum am aflat din izvoare private, vine de-a dreptul de la Măria-Sa, am fost cuprins de un adînc dezgust şi majoritatea iluziilor care-mi mai rămîneau s-au cufundat într-un ocean fără fund. Acest proces este un eveniment ce face epocă şi carac­terizează starea morală a unei naţiuni .

Dacă Maiorescu nu avea doi-trei amici care l-ar fi spri­jinit cu toată energia demnă de oameni oneşti şi cu toată abnegaţiunea unor adevăraţi amici, ura, invidia şi calomnia ar fi rămas învingătoare, adică elementele stricăcioase ar fi dobîndit o victorie, care pentru nefericirea ţăr i i noastre ar fi fost lung şi adînc vătămătoare. Noi, un buchet de

621

tineri, ne luptăm cu elementul răufăcător ce predomneşte în societate. Rămîne-vom învingători pînă la sfîrşit? Fi-vom învinşi şi rămîne-va elementul rău predomnitor pînă la timpuri viitoare, cînd moştenitorii noştri mai tari şi mai numeroşi îi vor înmormânta? Dumnezeu ştie.

Apărarea lui Maiorescu va publica o broşură cuprinză­toare a tot istoricului procesului, cu toate actele autentice aflătoare la dosar, totodată şi apărarea rostită de Mîrzescu."1

A N E X A nr. 8

Iată răspunsul lui G. Bariţ la Limba română In jurnalele din Austria (1868), apărut în Transilvania (1868, p. 366), sub titlul: Critica in „Convorbirile literare".

„D. Titu Maiorescu, în Conv. Ut,, nr. 2, din 1 iunie a.c, la p. 101-2, se încearcă a da şi redacţiei acestei foi una din loviturile cele mai grele cu care cineva îşi propune a discredita orice scriere. Din parte-ne, asigurăm pe d. M. că lovitura d-sale resaltă în distanţă de cîteva miluri (?) şi se poate că echoal ei să se auză numai cam pe la Sfînta Maria, încît acea azvîrlitură şuieră şi pela urechile redacţiei, poate că dinsa însă va reflecta la ea îndată ce redactorul va ajunge ca să lucre mai puţin de 12 ore pe zi, să-irămînă adică timp şi pentru conversaţii asupra corecturelor ce se fac în clasă la ocupaţiunile băieţilor, care la locul lor pot fi încă de folos.

în marele număr de proverbe româneşti, este şi unul care zice: «Satul arde, baba se piaptănă». Acuma, uită-te, acum la a. 1868 îşi află d. M. timpul de a cere de la publiciştii de dincoace stil neted, gramatică, ortografie. Sunt mai bine de 18 ani de cînd ne-am mustrat noi înşine de repeţite ori şi ne-am spus-o curat scriem rău româneşte, că ne stricăm limba şi stilul, nu numai prin germanisme, ci şi prin lati­nisme şi maghiarisme, că nu-i cunoaştem geniul ei ş.c. 1. Acolo este Foaia pentru, minte, inimă şi literatură, în care din ani în ani s-au publicat articole scrise înadins în această materie. Sunt asemeni mai mulţi ani de cînd am zis şi am scris tot noi cei de dincoace: Critica, să vină împărăţia ta.

1 I .E. Torouţiu, Studii şi documente literare, I I I , p . 341;

622

î n august al. a. tr . , am mărturisit-o din nou în Românul că scriem rău, am enumerat însă raţiunile pentru care noi nu scriem bine, apoi însă tot atunci, oricît am meditat , nu am putut afla raţiunile pentru care românii mai anume în Iaşi scriu poate mai tot aşa de stricat ca şi noi, iar uneori şi mai rău.

Noi însă pe aici necum să avem t imp de a ne ocupa cu scrierea de critice literare, deşi adesea ne lipseşte şi t impul de a le citi. Fiecare din noi ducem cîte trei şi patru sarcini grele, din care, bine să observăm, abia cîte una este plăt i tă sau uneori nici una. De aceea noi ne bucurăm văzînd că d-lui T. M. îi rămîne t imp prea de ajuns de a citi tot ce se publică în limba românească, prin urmare, că e în stare de a se ocupa cu critica, pentru care noi pe aici nu avem «răgaz» şi nici că putem şti cînd îl vom avea. Intr-aceia noi între împrejurările de faţă facem d-lui T. M. o rugare colegială, iar aceasta este că d-lui să continue cu criticile d-sale; însă — pe cit t imp noi aici suntem condamnaţi a ne ocupa şi îngriji întru înţelesul cel mai strîns şi mai genuin al cuvântului de condiţiunile sine qibus non, aie conservaţiei noastre naţionale, pe atî ta d-lui sa nu ne încurce în tragerea cercurilor noastre, în care ne aflăm în aceste t impuri ab­sorbiţi cu totul , ci să-şi exerciteze deocamdată arta cri­ticei sale acolea în Iaşi, unde-i stă deschis un cîmp larg destul, şi încă tocmai în ziaristică locală. A cere de la noi astăzi ca să scriem pe placul d-lui T. M. ar fi tocmai ca şi cînd ai cere de la ofiţeri ca între şuierăturile gloanţelor şi între vaietele celor răni ţ i să scrie raporturi şi buletine elegante şi caligrafice. D. M. ar îndatora prea mult pe pu­blicul literar dacă i-ar arăta frumuseţele de expresiune şi de stil din Iaşi, ieşite din condeile atîtor tineri geniali, care îşi făcură după t imp cursurile de ştiinţă în Academia şi Universitatea de acolo. Aşa, de ex., d. T. M. ar putea des­coperi o mulţ ime de frumuseţi stilistice, cum şi ortografia şi gramatica corecte ca nicăieri, în următoarele pasagii t ipări te la anul Domnului 1868 în Iaşi." Urmează un lung şir de citate luate din ziarele din Iaşi ca să-şi dovedească afirmarea, cu încheierea optimistă „că oricît scriem de rău astăzi, tot scriem şi vorbim mai bine decît odinioară", „iar

623

dacă de peste Carpaţi ne vor veni modele de limbă şi stil, precum ni se recomandă de la Iaşi, atunci o vom învăţa şi mai curînd şi mai bine".

într-un cuvînt, deşi recunoştea temeinicia observa­ţiilor lui Maiorescu, se punea la adăpostul necesităţii de a se preocupa de chestiuni mai importante pentru viaţa naţională. Scuză nevalabilă, sau, mai bine, nici un fel de scuză. Nici erorile de limbă ale presei din Iaşi nu pot legitima germanizarea presei ardelene.

A N E X A nr. 9

Răspunsul lui Iosif Vulcan la acelaşi articol al lui T. Maiorescu1:

„D. T. Maiorescu, scrie el, după ce criticase perepausatul Bărnuţiu, care nu-i mai poate răspunde — după ce-şi bătu joc de încercările poetice ale unor tineri — cu un cuvînt, după ce învinsese toată lumea, se urcă pe piedestalul unui critic bun şi, arogîndu-şi un aer de lingvist mare, vine şi atacă stilul ziariştilor români de dincoace de Carpaţi şi trage într-o dungă clopotul, strigînd că e pericol, că zia­riştii de dincoace de Carpaţi într-atît au stricat şi denaturat limba română, încît, «încă zece ani de o asemenea con­vingere publică, încă o generaţie de tineri cu acelaşi sis­tem de expresiuni, şi limba română poate deveni o ruină». După aceste, oricine va presupune că prea învăţatul d. M. va motiva exagerat ia cu nişte exemple în adevăr monstru­oase citate din ziarele româneşti din Austria; d-sa însă, în loc de aceasta, face pe eroul Don Quixotte, se luptă în contra morilor de vînt şi ne înşiră nişte greşeli bagatele care în ziare scrise multe ori în pripă nu se pot înconjura. Erori de aceste putem să cităm şi noi d-lui M. din foile de peste Carpaţi, ma — dacă am dispune de timp — poate că chiar în scrierile d-sale. Să-1 lăsăm dară ca să mai cerce nod în papură! Să-i concedem petrecerea aceasta. Nu toţi oamenii au ambiţia de a trece de critici mari ."

1 Familia, nr. 2, din 2 iunie 1868.

624

A N E X A nr . 10

Alocuţiune Ia solemnitatea în memoria lui Barnuţiu ţ inută de T. Maiorescu în calitate de rector la 13/25 1864.

„Vă este cunoscută tr ista ocaziune ce ne împreună astăzi în aces loc ; este moartea profesorului din facultatea noastră juridică, Simeon Barnuţiu, mtîmplată la 16 mai 1864. Prin această moarte, Universitatea de Iaşi este lovită de o-pierdere ireparabilă, Căci Barnuţiu era prin învăţătură şi-autoritatea sa cel dintîi profesor al ei şi o ilustra printr-un renume, al cărui răsunet străbătea departe peste confinele acestui institut, pînă unde se lăţeşte cxivîntarea română. De aceea, Corn. Academic al Universităţii a împlinit o scumpă . datorie, instituind această solemnitate publică funebră şi a aflat în mijlocul durerii sale o consolaţie a însărcina pe d. Mîrzescu, şcolarul şi apoi colegul răposatului bărbat, să exprime în numele său simţimintele tuturor şi cauzele acestor sentimente. Prezenţa unui public aşa de numeros la solemnitatea de faţă dă o probă mai mult că ceea ce priveşte memoria lui Barnuţiu nu interesează numai corpul profesoral, ci interesează pe toţi românii cu senti­mente de naţionalitate. Cu deosebită intenţie jnşă ne bu­curăm de a vă vedea aici pe voi, junilor şcolari. Căci cînd se atinge de un bărbat ca S. Barnuţiu, atunci durerea noastră individuală trebuie să fie cumpănită prin ideea că aici este mai întîi de toate vorba de o persoană istorică în în­ţelesul strîns al cuvîntului. Şi fiindcă al istoriei române este Barnuţiu, de aceea să fie pentru voi şi să rămînă pentru toţi un model ilustrat, o strălucită încurajare de a conlucra cu aceeaşi bună-credinţă la cauza comună, într-un timp în care generaţia sa şi generaţia noastră nu vor mai fi, şi numai în mîna şi înmîna voastră va fi pus destinul Bomâniei."

A N E X A nr . 11 "

Chiar şi în sînul „Junimei" se aud şi alte glasuri faţă de atacurile lui Maiorescu în Contra direcţiei de astăzi, aşâ, de pildă, iată cîteva fragmente dintr-o scrisoare din 17 ianuarie 1869 a prolixului, dar judiciosului, A. D: Xenopol cătră I. Negruzzi: '•' '

41 — Titu Maiorescu ei»

„Întregul articol (al lui Maiorescu) este pornit din adînca «convicţiune că ţara noastră e incapabilă de progres, că progresul aparent cu care ne fălim este neadevărat, ca unul •ce nu e pornit din impulsul poporului, ci vine de la influenţe exterioare: nu porneşte de jos în sus, ci de sus In jos; că un popor poate mai degrabă să existe fără cultură, aşteptînd momentul natural al dezvoltării aceştia, decît să se îmbrace cu o cultură «falsă» venită din afară, care nu prezintă decît [formule fără de fondul ei şi prin aceasta chiar le depreciază.

...Nu neg că suntem în o stare care nu e de dorit ca să irămînă astfel, neg însă că această stare ar fi efectul unui progres greşit şi că prin urmare ar tebui să aibă de consec­venţă pieirea noastră. Starea noastră cum este ea este foarte ilegitimă, cu toate că prezintă multe nelegitimităţi. Răul care există va trece, întrucît aceasta este posibil. Ceea ce trebuie unui popor pentru a se dezvolta, impulsul spre viaţă, acela l-avem... Ceea ce este periculos este adormirea, •este lipsa de interes fie pentru bine, fie pentru rău. Ceea ce apare ca neadevăr va dispare cînd spiritul nostru va fi în •stare să pătrundă mai adînc în natura lucrurilor, cînd gustul nostru seva fi curăţit. Aceasta (însă) este treaba tim­pului... Progresul se efectuează din sus în jos."1

A N E X A nr. 12

Reproducem cîteva articole ale lui Hasdeu împotriva lui Maiorescu. Iată fragmente din articolul D. Titus Livius Maiorescu, din Buletinul interior, din Columna lui Traian, Ï I , nr. 20, din 24 mai 1871, cu prilejul alegerii lui T. Ma­iorescu ca deputat al ţăranilor în 1871.

...„însă omul cel mai iubit în toate cătunele României este anume d. Titu Liviu Maiorescu. Dumnealui s-a ales la Severin, dumnealui s-a ales la Piteşti, dumnealui s-ar mai fi putut alege la Cahul sau la Dorohoi, dacă nu se mulţumea «cu extremitatea Munteniei, deoarece petrecerea-i personală la capătul opus al Moldovei garantează pînă la evidenţă prin ea însăşi că acolo nu avea decît a zbîrci cu lene degetul cel

1 I .E. Torouţiu, Studii şi documente literare, I I , p. 18 şi urmă­toarele.

«26

mic pentru a fi pe dată aclamat cu un număr de voturi chiar peste unanimitatea celor prezenţi.

De la Bahlui şi pînă la Cerneţi, d. Titu Liviu Maiorescu este idolul cel mai nebănuit, este figura cea mai tradiţi­onală, este un Ler împărat al tuturor ţăranilor, care nu vor întîrzia de a-1 pune la rîndul său în Colinde, dacă nu-i vor opri cumva prefecţii.

Ce-i pasă opincei că d. Titu Liviu Maiorescu e luptăto­rul cel mai sfruntat al şcoalei cosmopolite?

Ce-i pasă opincei române că d. Titu Liviu Maiorescu & cel mai cinic avocat al evreimei?

Ce-i pasă opincei române că d. Titu Liviu Maiorescu nu se ruşinează a propaga pe faţă colonizarea germană a Daciei lui Traian?

Ce-i pasă opincei române că d. Titu Liviu Maiorescu personifică tot ce-i mai antinaţional într-o păcătoasă unire cu tot ce-i mai antidemocratic?

Dragostea nu raţionează şi prin urmare: opinia română îl iubeşte pînă la nebunie."

Ia tă alt a tac din Columna, 11 iunie 1870(1, nr. 26, p.4> „Francmasonii posedă două mari sucursale în România:

una în Bucureşti şi cealaltă în Iaşi. Cea dintîi se numeşte Clubul tinerimea. Cea a doua: Societatea Junimea. în cea dintî i , sunt doi membri evrei. în a doua sînt doi membri români. Misiunea celor dintîi este de a vorbi nimicuri. Misiunea celei de a doua este de a seri nimicuri. Acestea sunt punturile de divergenţă între ambele. Trăsurele de asemănare sunt mai puţin numeroase. Ele se reduc toate la unul singur. Nici «Tinerimea» din Bucureşti, nici «Junimea» din

Iaşi nu este românească. Onoare. Cui? Naţiunii române!"

41* 627

In 1902, Hasdeu mai putea scrie aceste absurdităţ i1 : „Capii cei mai autentici şi necontroversabili ai «Juni-

mei», d. Maiorescu şi Carp, sunt nemţi prin cultură, şi anume de şcoală germană cea mai antinaţionalistă a pesimistului Schopenhauer, căruia îi era ruşine de a fi neamţ. Schopen­hauer iştii din România au fost foarte consecvenţi de a despreţui neamul românesc, de a nu-i recunoaşte nici o însuşire super ioară[...] şi de a califica pînă şi pe adepţi prin epitetul de gogomani. Sunt gata a respecta orice convincţie întrucît este o adevărată convincţie, fie cît de greşita şi de absurdă. D. Maiorescu şi Carp, bărbaţ i prea onorabili, mai ales d. Carp, erau adînc convinşi că prigoana cea nem­ţească schopenhaueriană va face să progreseze şi să ridice sus România în ochii lumei. Să admitem că aceeaşi ar fi fost convincţia d-lor şi fără principele străin; li s-a părut însă natural , natürlich, o garanţie de succes.

D. Maiorescu şi Carp contau dară pe principele străin, nu din ambiţ iune sau interese personale, ci numai şi numai pentru victoria convincţiunii lor, adică pentru triumful juni­miştilor. Calculul era dibaciu, principele străin la 1866, schopenhauerianismul în România la 1867 ; dar socoteala cea mai evreiască tot încă adesea se încurcă."

Cum se încurcase? ...„Pe cînd d-nii Maiorescu şi Carp din România se nem­

ţiseră şi persistau a fi nemţi, alesul românilor de la 1866 din neamţ a devenit t reptat cu desăvîrşire român prin naţionalism. în acest mod, şefii junimiştilor şi-au pierdut busola!"

Rînduri înfiorătoare sub raportul echilibrului judecăţii .

A N E X A nr. 13

Iată cîteva articole din Revista contimporană îndreptate împotriva lui Maiorescu şi a Convorbirilor literare. începem cu articolul lui P. Grădişteanu (Convorbirile literare şi Revista contimporană)2:

1 Carlistii, în Apărarea naţională, I I I , nr. 66, din 28 martie 1902.

2 Revista contimporană, I, 4 iunie 1873, p. 384.

628

„Dacă sentimentul de justiţie este străin de d. M., ce mobil i-a pus oare condeiul în mînă? Simpla dorinţă de a culege exemple pentru teza sa? E vorba de a veni în ajuto­rul ştiinţei? să-i oferim şi noi un buchet pentru completarea studiului său. N-avem decît să luăm un număr oarecare din Convorbiri, de exemplu numărul din 10 oct. 1872.

Găsim aici o poezie de d. Eminescu, de genialul d. Eminescu, pe care direcţia nouă îl pune imediat alături cu d. V. Alecsandri! S-o examinăm. Poezia se intitulează Egipetul şi începe astfel:

Nilul mişcă valuri blonde pe cîmpii cuprinşi de maur. Gu primul vers începe scrînteala: cum ia d. Eminescu

cîmpii? ca pluralul de Ia cîmpie ori de la cimp, împreună cu articolul?

Giganţi care rimează cu lanţ! Şi asta sâ fie o licenţă? Noua direcţie o să ajungă să rimeze amor cu ciur şi iu­

bit cu căzut, pentru că se potrivesc consoanele de la fine... Las la o parte o mulţime de alte frumuseţi ale genialului

d. Eminescu, care şi-a cîştigat un loc atit de înalt în noua direcţiune, şi mă opresc un moment la strofa a opta:

Riul sţint etc.

Mare necaz trebuie să fi avut d. Eminescu pe prozodie ca să-şi permită a rima zbor cu nori şi rază cu luminoasă. De ce nu şi casă cu lumină? Amîndouă se termină cu aceeaşi vocală. Asemenea inepţii nu sînt tolerate nici unui şcolar d ine i . III gimnazială, şi d . E . este în fruntea nouei direcţiuni!

... Dacă vreodată cuvintele au fost «înşirate pentru plăcerea sonului lor şi fără nici un respect pentru inteli­genţă», desigur că poezia d-lui Eminescu poate fi premiată în acest gen de elucubraţiuni.

Ce este însă d. E. cu tot bogatul său asortiment de gre-şale grosolane, de gramatică, de prozodie, de logică, cu toate pleoşniţele sale chiar din o altă poezie, pe lîngă d. Bodnă-rescu, un alt poet lăudat al nouei direcţiuni?"

Iată articolul lui Angliei Demetriescu, publicat sub pseu­donimul G. Gellianu: Schiţe literare: Poeziele d-lui Emi­nescu, în Rev. contimporană, I I I . 1 martie 1875, p . 268— 288.

6."

... „Dintre toţi scriitorii, care, în timpul din urmă, s-au încercat în poezie, d. Eminescu ne atrage mai cu dinadinsul privirile, pentru că-1 vedem pus în fruntea«nouei direcţiuni». Cînd un critic de talia d-lui T. Maiorescu, recunoscînd ne­greşit imperfecţiunile d-lui E., îl pune însă alăturea, ime­diat alăturea cu marele nostru poet Alecsandri, nu mai putem vedea în d. E. un debutant, care să aibă nevoie de încurajare spre a nu i se împiedeca avîntul."

Urmează analiza severă a poeziilor Mortua est, împărat şi proletar.

Şi ca încheiere: „Aşadar, «poet în suflet» dacă vreţi, dar aşa de «puţin

format», încît nici ştie să exprime ce poate că simte, între­buinţând figuri neînţelese, înşirînd unele după altele cu­vinte care nu produc nici un sens, sfidînd gramatica şi ana­liza logică şi prin urmare, fără farmec nici preciziunile posibile în limbaj, răsturnînd necontenit rima şi ritmul şi prin urmare fără uşurinţă posibilă în versificare, iată cum ne apare d. E. Persistăm a crede că, daca, în locul laudelor exagerate care au putut umfla vanitatea poetului fără a-i creşte meritul, s-ar fi dat de la început d-lui E. consilii severe, dar juste, studiul, reflecţiunea, cercetarea mai cu amănuntul a versurilor sale l-ar fi împiedecat de a mai da publicului nişte producţiuni atît de incorecte, de neterminate, încît mulţimea greşelilor formei împiedică de a zări chiar scînteia inspiraţiunii, l-ar fi împiedicat mai cu seamă de a publica versuri ca acestea:

De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a să ştie Căci va fi sub pălărie, Ş-apoi cine treabă are?

Ne-a lovit în pălărie, ar zice un glumeţ, servindu-se cu o expresiune populară de pe aici."

B I B L I O G R A F I E

I

„LUCRĂRILE LITERARE" ALE LUI T. MAIORESCU

Păstrăm acest titlu de Lucrările literare, întrucît este titlul pus chiar de Maiorescu la cele două foi scrise de dînsul prin 1860 — 61 şi publicate în Anexele volumului I al însemnărilor zilnice. Ele con­stituie o primă încercare de „bibliografie maioresciană" pentru anii 1851—1861 făcută de Titu Maiorescu şi pe care o "reproducem aici cu explicările necesare, chiar cînd unele din „lucrări" s-au pierdut sau au fost numai simple planuri. Şi în cazul acesta, e bine să se cunoască preocupările copilului şi apoi ale* omului matur, fie şi ca indicaţia numai a unei intenţii.

Oricît ar fi fost de relativ redusă activitatea literară a lui Maio­rescu şi oricît s-ar părea că merg de departe investigaţiile acestei bibliografii, se vor găsi şi lacune. Rămîne să precizăm de la început că ea îmbrăţişează numai activitatea literară scrisă a lui T. Maio­rescu. Numeroasele lui conferinţe nu sunt indicate decît atunci cînd ne-au rămas de la ele rezumate prin reviste destul de amănunţite pentru a ne arunca oarecare lumini asupra ideilor cuprinse.

Fiind vorba de o „bibliografie literară", e de la sine înţeles că această încercare nu dă indicaţii nici asupra discursurilor parlamen­tare, nepublicate în volum, nici asupra articolelor politice destul de numeroase. Numai ediţia Operelor complete va trebui să adune această activitate în parte necunoscută a marelui critic, risipită prin foile timpului (Vocea naţională, Timpul, România liberă, Constituţionalul, Epoca etc., etc.), pentru a i se înălţa monumentul cuvenit.

1851

„Guvîntarea în româneşte ţ inută la încheierea întîiului an şco­lar la gimnaziul românesc din Braşov" — indică Anexa primului vo­lum de însemnări. Ea a apărut sub titlul Cuvintul rostit la împărţi' rea premiilor în şcoalele române din Braşov, în Foaia pentru minte,

633

Inimă şi literatură, nr. 151, din 2 august 1851, fără indicaţia numelui elevului; menţionarea se face în nr. din 6 august. S-a reprodus în Anexa nr. 1 a Volumului I al acestei lucrări.

1855

1. „Die Blödsinnige. Comedie într-un act." Pe data de noiemvrie 1855, notează: „Am terminat piesa mea Die Blödsinnige (Bleoata). E bine. Aş vrea să o trimit la teatrul din Josephstadt." (Însemnări, I, p . 6.).

* 2. „Manuscriptul unui nebun. Traducere din Boz, Pik-wik-Club."

Boz se ştie că e Dickens. *

în însemnări (I, p . 10), la açest an mai notează alte intenţii literare. Mai întîi două versuri:

Ach! Auf der Erden weiten Strassen Bin ich so einsam und verlassen !

Apoi îşi propune: l . S ă dezvolt poezia Weiss der Teufel u.s.w. 2. Să prelucrez cît mai curînd poezia: Ach! Auf der Erden weiten

Strassen u.s.w. 3. Să tac mai dinainte poezii pentru scris în vreun album al

cuiva. 4. Să traduc în româneşte gramatica greacă (Curtius). 5. Un fel de fabulă în care Concordat (?).

1856

1. „Nachtgedanken (dedicat) Contesei Olga Coronini-Cronberg." Despre această poezie pomeneşte în însemnări, I, p . 45 (iunie

1856). „Făcui o poezie sub titlul de Ich und mein Geist, care e ocazio­nală şi pentru Olga Coronini." Urmează mai departe scena de prezen­tare a poeziei.

*

2. „Un fragment din tinereţea mea." Despre această lucrare pome­neşte şi în bilanţul de sfîrşit de an. „Din aprilie pînă în iulie, e impor­tantul episod care e descris cu de-amănuntul în Fragment din tine»

634

reţea mea" (lnsemnan I , p . 56, apoi I, p . 102, unde arată ]30 iulie 1858] că a dat soru-si să citească apendicele II al „Un fragment din tinereţea mea").

*

3. „O comedie fără nume în 5 părţi". E vorba de Ein Lustspiel ohne Namen, despre care pomeneşte

în bilanţul anului 1856 (însemnări, I, p . 56): „In septemvrie am în­ceput şi în octomvrie am terminat Comedia fără nume, această spiri­tuală contopire de scene". Ea s-a jucat de autor şi alţi cîţiva tineri în casa lui Vicenţiu Babeş, colegul lui Ion Maiorescu Ia minister (Soveja, op. cit., p . 22). Tot el o judecă la 4 noiemvrie: „Astăzi am terminat piesa mea Lustspiel ohne Namen. Mare lucru nu e de ea, căci e un lucru de ocazie; dar e destul spirit în ea." (însemnări, I, p . 53.)

*

Planurile şi începuturile lui literare sunt mai mari în acest an, după cum reiese din însemnări, I, p . 38:

1. începui (cu soru-mea), însă voi să finesc articolul pentru Gazeta Transilvaniei: Citeva cuvinte despre educaţia la, români.

* 2. Am un plan de o tragedie în cap, sub titula de Salomon de

Caus, care să mă desemneze pe mine. *

3. Das Bêcher-Comité und das Treiben der 6-ten Classe — o umo-rescă cu ilustraţiuni.

*

4. O bucată comică, sub ti tula: Unsere Zeit. Ein trauriges Lust­spiel. Va fi personal. Voi să bat : a) un pedant grozav, căruia nu-i pot arăta ideile mele în alt mod. b) Certele moderne între Saphir — Laube — Schorn — Bacherl — Halm — Waldeck ş.c.l.

* 5. O poezie în hexamètre pro primo germăneşte apoi româneşte;

sub titula Ich, ca un fel de scuză. *

La data de 23 mai notează: „Azi începui a lucra pentru Gazeta Transilvaniei aceste Schizze din Viena de acum (însemnări, I, p . 44.

635

La data de 5 noiemvrie notează: „Traduc în româneşte doua mici poezii elegiace ale lui Goethe şi începui (a traduce) o odă de Klopstock".

La 12 noiemvrie adaogă: „Am terminat oda lui Klopstock" (În­semnări, I, p . 53).

* La bilanţul anului 1856 scrie: „cea dintîi poezie propriu-zisă e

datată 24 februarie: Miezul nopţii, traducere din româneşte. La 3 martie a urmat traducerea Nocturnei. La 13 martie, întîiul subiect humoristic Comitetul paharelor. In martie şi aprilie am făcut mai multe traduceri.

în noiemvrie, traduceri din nemţeşte în româneşte..." (însem­nări, I, p . 55 — 56.)

1857

1. „Die Buclistaben— Camerale, satiră". Despre această satiră notează Maiorescu la 6 februarie 1857

„Tocmai sunt patru acte gata ale unei satire ce o scriu in contra unora din camerată (Die Buchstaben — Narren — Comödie): are un humor local personal, de făcu să rîdă cu hohote pe toţi la cîţi le-o cetii pînă acum; se înţelege că e polemică" (Însemnări, I, p . 64).

*

2. „O dovadă dezvoltată. Exerciţiu [logic." Nu ştim de ce e vorba.

3. „Despre măsurătoarea înălţimilor prin barometru". Lucrarea aceasta ştiinţifică avea să apară [la venirea în Bucureşti în 1859, în revista lui Iuliu Barasch Isis.

«s

în acest an, începe iniţiarea lui în filozofie. La 18 decemvrie 1857, notează: „Am tradus mult din Herbart, am scris în caietul meu cîteva disertaţii cu subiecte de fizică, de estetică şi de istorie a reli-giunilor" (Însemnări, I, p . 83). La sfîrşitul anului, îşi încheie bilan­ţul cu acest rămas-bun de la lucrările literare. „De cînd am ajuns sa fiu pregătit in mod serios din punct de vedere ştiinţific, nu-mi reu­şeşte nici o rimă ; pe de o parte, sunt bucuros că a încetat această

636

operaţie; pe de alta, poate şi din cauza asta devin din zi în zi mai rece, pentru cei mai mulţi din jurul meu mai indiferent." (însem­nări, I, p . 86). i

1858 1. „Weiser şi Welsersheimb, schiţă genealogica dedicată contelui

Rudolf Welsersheimb". Nu ştim nimic de această lucrare. *

2. „De latinitate et quibusdam litteris latinis". Nu ştim nynic de această lucrare.

3. Grundzüge der Logik für Gymnasien. Prelucrată la Braşov. Despre această Logică scrisă anume pentru un prieten, Arnim

Löhner, cu un an în urma lui, pomeneşte Jîn Însemnări, I, p . 107; despre ea aminteşte şi la bilanţul anului 1857, exprimîndu-şi dorinţa „de a o lăsa, la cîţiva din aşa-numiţii mei «şcolari» la plecarea mea din Germania" (însemnări, I, p . 87).

1S59

„Traducerea a intregei gramatici a lui Borel." E din epoca de pre­dare a limbii franceze în familia Kremnitz (însemnări, I, 109). Nu ştim nimic.

* lipo? TI (Relaţiunea). Nu ştim nimic.

*

„Măsurarea înălţimii prin barometru." în „Isis, jurnalul lui Ba-rasch". E vorba de lucrarea scrisă încă la Theresianum în 1857. Apă­rută sub titlul Măsura înălţimii prin barometru de dr. Titu Liçiu Maiorescu, în Isis sau natura, jurnal pentru răspîndirea ştiinţelor naturale şi exacte în toate clasele rédigeât de profesorul Dr. luliu Barasch, an. IV, nr. 31, din 22 august 1859.

* „Despre socialism şi comunism. Discurs public ţinut în Bucureşti,

în septemvrie 1859." Conferinţa a fost ţinută la 20 septemvrie 1859, într-o sală a colegiului naţional de la Sf. Sava. Ea a fost repetată apoi în acelaşi an la Berlin, la Justizrath Kremnitz, lieber Socialis-m'us und Communismus. De la această conferinţă, un rezumat în•• Re­forma, 24 septemvrie 1859.

637'

lt O

„Einiges philosophische in geme'nfasslicher Form, Berlin, la edi­torul Nicolai." Publicarea s-a făcut la sfîrşitul lui 1860.

Din aceasta carte, s-a tradus in româneşte un singur capitol, •Ce e filosofia?, în Conv. literare, 1920, p . 85, sub semnătura M. şi R . Dj. (uvara?).

în tabloul lucrărilor sale, Maiorescu menţionează la acelaşi an: .„Tradus în franţuzeşte Einiges philosophische în cea mai mare parte". Nu ştim nimic de această traducere.

1861

„La 10 martie, conferinţă la Berlin, în folosul monumentului iui Lessing la Gamenz."

Reluată apoi: „La 12 aprilie, conferinţa la Cercle des sociétés -savantes despre Wagner şi Corneille",

Nouă ne-a venit sub forma unei comunicărifacute înaintea Socie­tăţ i i filozofice din Berlin, al cărei membru era, şi anume: Die alte französische Tragödie und die Wagnerische Musik. Nu avem textul conferinţei, ci numai discuţia şedinţei de la 27 aprilie 1861, publicată în Der Gedanke, Philosophische Zeitschrift. Organ der philosophis­chen Gesellschaft zu Berlin. Herausgegeben von Dr. G.L. Michelet, Schriftführer der Gesellschaft. Zweiter Band: Nicolaische Buchhand­lung, 1861, p. 112 şi următoarele.

Ba se află reprodusă în original şi traducere în Tudor Vianu, .Influenţa lui Hegel in cultura romană. Memoriile Secţiunii literare .a Academiei Române, seria I I I , tom. VI (1933).

*

Tot în acest an, Maiorescu mai notează: „Lucrat complet teza (franceză pentru doctoratul în litere" şi „Teza latinească pentru doc­toratul în litere". Reiese că T. Maiorescu intenţionase să-şi treacă •doctoratul în litere la Paris şi că a renunţat. Nu putem şti de ce lu­crări e vorba. S-ar putea ca teza de doctorat să fi fost în intenţia lui traducerea în franţuzeşte a cărţii lui, Einiges philosophische, despre «are pomeneşte mai sus.

*

„Teza pentru licenţă în drept, în august." E vorba de teza Du •regime dotal, susţinută la 12 dec. 1861.

«38

* „Disertaţia despre opiniunile fundamentale teleologice ale herbar-

tiinului Cornelius." E vorba de Ueber des Herbartianers C .S. Cornelius teleologische Grundgedanken, apărută în Der Gedanke, vol. I I I , fasc. I, 1862.

* „Curs public şi popular despre Educaţiunea in familie, fundată

pe psihologie şi estetică, cu privire perpetuă la cercustările noastre." Cursul începe la 10 — 22 decemvrie 1861 şi se va continua în toate duminecile în tot anul şcolar 1861 — 1862. Despre prima conferinţă, avem o dare de seamă sub titlul Un fiasco, în Ţeranul român, 17 decemvrie 1861,. al lui Ion Ionescu de la Brad, reprodusă şi de G. Bogdan-Duică, Titu Liviu Maiorescu, discurs de recepţie, 1921, p . 26.

Despre aceste conferinţe, Maiorescu aminteşte în anexa din Însem­nări, I: „întî ia şi a doua conferinţă în româneşte despre Educaţia In familie, ţinute la Academie (Universitate) în Bucureşti, în decemvrie 1861".

1863

Anuariul gimnastului şi Internatului din Iaşi pe anul scolastic 1862—63, publicat de directorul T.L. Maiorescu, doctor în filozofie şi licenţiat în drept, profesor la Universitatea din Iaşi şi membru cor. al societăţii filozofice din Berlin, Iaşi, t ip . Bermann, 1863.

Aici apare cunoscuta disertaţie a lui Maiorescu Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiei morale studiul fundamental in gim­naziu.

1864

Anuariul Institutului Vasile Lupu, Şcoala normală de la Trei-lerarhi din Iaşi pe anul şcolar 1863 — 1864, publicată de Directorul Titu Maiorescu etc., Iaşi, Imp. Adolf Bermann.

Anuarul conţine Regulele limbii române, de T. Maiorescu (12 p.), şi Observaţiuni la regulele precedente (18 p.).

» * în broşură separată. Regulele limbii române pentru începători, Iaşi, 1864 (18 p.). Ediţia

a doua trebuie căutată la anul 1879.

639

Cuvintde introducere la serbarea funebră In memoria lui S. Barnu-ţiu. Ţinut de T. Maiorescu în calitate de rector la 13/25 1864. Publi­cat în Anuarul general al instrucţiei publice pe 1863—1864, Bucureşti, p . 208. Reprodus în Anexa, nr. 9 a primului volum al acestei lucrări.

1866

In octomvrie 1866, găsim următoarea însemnare: „In acest răstimp, am scris şi pentru revista lui Brockhaus (numă­

rul din iulie 1866) articolul Principatele dunărene Moldova şi Valachia subt Principele Alexandru loan I — şi am primit pentru el 21 de taleri.

La înapoierea la Iaşi la 4/16 septemvrie, trimis articolul Moldova pentru a doua ediţie a Enciclopediei (Brockhaus)." (însemnări, I, p . 125.)

* Despre scrierea limbei române, Iaşi, 1866, 3 f. + 152 p .

Gramatica limbii române pentru şcoalele primare ci. I, II (metoda analitică), Iaşi, 1866. Nu se află în biblioteca Acad. Rom. (?).

* Plinii Epistolae Selectae. Ediţiune în uzul şcoalelor, cu adnota-

ţiuni române, Iaşi, 1866. Nu se află în biblioteca Acad. Rom. (?).

1867

Despre poezia română, înConvorbiri literare, 186" (I), p . 17 şi 38, 53, 61, 89, 101.

Studiul a apărut şi separat: Poezia rumână. Cercetare critică urmată de o alegere de poezii, Iassi, 1867, 4 f. + 204 p . , devenit apoi O cerce­tare critică asupra poeziei române de la 1867, din volumele de Critice.

•k

Pütz W., Geografia şi istoria evului mediu, recenzie în Convorbiri literare, 1867 (I), p . 255.

*

Poezii populare adunate de V. Alecsandri, în Convorbiri literare, 1867 (I), p. 311.

640

T. Maiorescu şi N. Gulianu, Raport despre starea şcoalelor publice din Iaşi la finea anului şcolar 1866—67, pronunţat înaintea M.S. Dom­nitorului Carol, la 2 iulie 1867, Iaşi, 1867.

* Introducere din primul număr al Convorbirilor literare, 1 martie

1867, deşi iscălită de Iacob Negruzzi, e de T. Maiorescu (lacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea", p . 93).

* •

Critica ortografiei d-lui Cipariu, în Conv. literare, 1 şi 15 august 1867 (I), p . 137, 158. Devenită apoipartea IV din Despre scrierea limbii române: Cercetări linguistice şi critica sistemului etimologic,

•k

Dreptul public al românilor şi Şcoala lui Barnuţiu, în Conv. lite­rare, 1867 (I), p . 273, 286, 317, 333.

* în ciclul de prelecţiuni Cărţile omenirii, Maiorescu ţine trei confe­

rinţe: Pentaleucul şi K'hagiur (Budha), rezumate în Conv, literare, nr. 1, din 1867 (I), şi Kant, rezumat în Conv. literare, nr. 5, din 1 mai 1867.

1868

Limba română in jurnalele din Austria, în Convorbiri literare, 1868 (II), p . 97, 113, 138, 225.

* în contra direcţiei de astăzi in cultura, română, în Convorbiri lite­

rare, 1868 (II), p . 302.

Aforisme, în Convorbiri literare, 1868 (II), p . 274, 289, 322. *

I. Popescu, Compendiu de pedagogie, recenzie în Convorbiri lite­rare, 1868 (II), p . 145.

*

Contra şcoalei Barnuţiu, apărută în broşură separată, 1868.

42 641

î n t r - u n ciclu de „pre lec ţ iun i cu t i t lu l generic Cercetări psiholo­gice, el t r a t e a z ă u rmă toa re l e sub iec te :

1. Osebirea intre inteligenţă şi pasiune. 2. Valoarea istorică a acestor două elemente sufleteşti. 3 . Imperfecţiunea radicală a inteligenţei. 4. Individualitatea şi Egoismul. 5. Adincimea sufletului. 6. Importanţa lumii interioare. Asupra acestor „pre lec ţ iun i" , avem o serie de rezumate ale lui

G. Brac l ide , în Convorbiri literare, 1868 ( I I ) , p . 27, 36, 55, sub t i t lu l Reflecţiuni asupra prelecţiunilor populare ţinute de T. Maiorescu în Universitatea din Iaşi.

î n afară de aceas ta , mai avem un Rezumat de prelecţiunile popu­lare ale d-lui Maiorescu, de carac te r redac ţ iona l , în Convorbiri lite­rare, 1868, p . 47.

1869

Observări polemice, în Convorbiri literare, 1869 ( I I I ) , p . 193, 209, 417.

P ü t z W . , Geografia şi istoria Evului mediu, recenzie, în Convorbiri literare, 1869 ( I I I ) , p . 136.

* î n ciclul de „pre lec ţ iun i" cu t i t lu l general Cercetări psihologice,

t r a t ează u rmătoare le sub iec te : 1. Frenologie şi Fiziognomie. 2..Un dialog despre moarte şi imorta­

lizate. 3 . Tradiţiunea in progres. 4. Genialitate. 5. Elementul psihologic în politică. 6. Necesitatea.

Asupra p r imei „pre lec ţ iun i" , avem un rezumat în Convorbiri lite­rare, 1869 ( I I I ) , p . 50, 100, 170.

1870

Despre filozofia la Universitate (O prescur ta re din A r t h u r Scho­penhauer ) , în Convorbiri literare, 1870 (IV), p . 325.

*

Despre reforma învăţămîntului public, I , In administraţie, în Convorbiri literare, 1870 (IV), p . 237, 253.

642

1 nvăţămintul primar ameninţat, în Convorbiri literare, 1870 (IV), p . 33.

1871

Despre filozofia la Universitate (O prescurtare din Arthur Scho­penhauer), continuare, în Convorbiri literare, 1871 (V), p . 384, 394.

Contra unei copilării (e vorba de o farsă a lui Hasdeu), în Convor­biri literare, 1871 (V), p . 199.

* Direcţia nouă, în Convorbiri literare, 1871 (V), p . 85, 201, 217.

* în ciclul colectiv de „preleeţiuni" Semnele de cultură in popoare,

Maiorescu figurează cu Introducere teoretică (7 februarie), Religia^! februarie) şi Invăţămintul elementar (7 martie). Rezumatul lor făcut de Miron Pompiliu, în Convorbiri literare, nr. 4, din 15 aprilie 1872 (V), p . 68.

1872

Direcţia nouă, continuare, în Convorbiri literare, 1872 (VI), p . 214, 253.

*

Aforisme pentru înţelepciunea în viaţă de Arthur Schopenhauer, în Convorbiri literare, 1872 (VI), p . 289.

*

O scrisoare a lui Maiorescu în polemică cu Familia din Peste, în Convorbiri literare, 1872 (VI), p . 287.

*

Prelegerea introductivă a ciclului Elementele de educaţie ţinută de Maiorescu o rezumată in Convorbiri literare, 1872 (VI), p . 34.

*

Prelegerea despre Religie din acelaşi ciclu e rezumată în Convor­biri literare, 1872 (VI), p . 38.

42* 643

Prelegerea Despre jocuri din acelaşi ciclu e rezumată in Convor­biri literare, 1872 (VI), p . 128.

Prelegerea despre Viaţa practică rezumată în Convorbiri literare, 1872 (VI), 131.

în„programa" anului 1872 din însemnări, I, p . 180, găsim însem­narea:

„VIII. Să scot Gramatica română pentru şcoalele elementare, ediţie nouă şi să o completez". O notă marginală de mai tirziu adaugă: „Făcut prin Creangă".

Cum n-a apărut decît în 1879, trebuie căutat la acel an.

1873

Prelecţiunea Morala şi ştiinţa. Rezumatul e în Convorbiri literare, 1873 (VII), p . 282.

Beţia de cuvinte, în „ onvorbiri literare, 1873 (VII), p . 78. A apărut şi în broşură separată: Beţia de cuvinte in „Revista con­

timporană". Studiu de patologie literară, Iaşi, 1873, 30 p .

Răspunsurile „Revistei contimporane", in Convorbiri literare, 1873 (VII), p . 142.

Broşură separată: Al doilea studiu de patologie literară. Răspun­surile „Revistei contimporane'', Iaşi, 1873, 56 p.

Despre principiul scrierii şi o critică a sistemului fonetic, în Convor­biri literare, VII, nr. 1, noiemvrie şi 1 dec. 1913, p . 321 şi 342. Deve­nită partea III din cartea Despre scrierea etc.

Despre scrierea limbei române, ediţia II , completă, Socec, Bucu­reşti, 1873.

*

Plănuia o „broşură despre chestiunea evreiască" [însemnări, I, p . 204), despre caro nu ştim nimic altceva.

644

1874

Critice, Bucureşti, Socec, 1874, XV + 466 p. Cuprinde: Pretau). Limba română in jurnalele din Austria (1868). Despre scrierea limbei române. Observări polemice. în contra direcţiei de astăzi în cultura ro­mână. Direcţia nouă in poezia şi proza română.

Bret-IIarte, Norocul din Roaring-Camp, trad., în Convorbiri lite­rare, 1874 tVlII) , p. 402.

187»

Asupra broşurii germane: „România şi Principele Carol de Hohen-zollern", Iaşi, 1875.

Raport către Măria-Sa Domnitorul asupra lucrărilor Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunii Publice, 15 noiemvrie 1875.

1876

Aforisme pentru înţelepciunea în viaţă de Arthur Schopenhauer, în Convorbiri, literare, 1876 (X), p . 32, 48, 115, 125, 176, 240, 262, 313, 365,'423, 459.

Istoria suferinţii (trad. din germană), în Convorbiri literare, 1876 (X), p . 205.

Logica. Partea I: Logica elementară, Bucureşti, 1876, 110 p .

O poezie germană: All und Nichts, într-o scrisoare către Emilia, 21 noiemvrie/3 decemvrie 1871, în I .E. Torouţiu, op. cit., VI, p . 20.

In programul de lucru pe 1876 găsim o însemnare din 18/30 octom-vrie 1876 {însemnări, I, 268).

Idei de lucru: „1 . Istorie a influenţei eroilor^intelectuali pînă la recunoaşterea

lor (cel puţin Lessing, Goethe, Beethoven, care, se ştie, au fost combă­tuţi neîncetat pînă au ajuns la recunoaştere generală). De ce, d. e, e

(345

uitat Klotz acum? De controlat, din punct de vedere literar, căderea lui în uitare, încetul cu încetul." (Probabil că această intenţie s-a rea­lizat parţial abia în 1882, în micul eseu Progresul adevărului.)

2. Hipocrizia timpului nostru. Morala creştină la ordinea zilei, alături de invidie, ură, calomnie. Sensibilitatea modernă. Problema căsătoriei.

3. Filozofie a lucrărilor de toate zilele. (Aceste două lucrări au rămas simple proiecte.)

1877

Sub semnătura *»* o recenzie despre Mite Kremnitz: Rumänische Skizzen, în Convorbiri literare, 1877 (XI), p . 199.

1878

Ministerul Brătianu-Kogălniceanu şi tractatul de la Berlin. Discurs rostit în şedinţa Camerei de la 30 septemvrie 1878, Bucureşti, 1878, 37 p .

* Un proverb: N'est pas ami qui veut, de care pomeneşte în însem­

nările silnice, I, p . 329, fără să ne fi rămas.

1879

Chestia ovreilor. Revizuirea art. 7 din Constituţie, discurs rostit la 10 septemvrie 1879, Bucureşti, 1879.

* Regulele limbei române pentru începători (clasa Ii-a primară) de

Titu Maiorescu, retipărită cu învoiala autorului de I. Creangă, Iaşi, 1879.

* Spre sfîrşitul anului 1879, găsim în Însemnări (I, p . 328): „Lucră­

rile mele comunicate despre G. Jäger Entdeckung der Seele. Dare de seamă despre asta la aniversarea «Junimii», la care am fost la Iaşi." Probabil nepublicată.

1880

Alarcon: O bună pescuire, trad. în Convorbiri literare, 1880 (XIV), p . 376.

646

Istoria lui Ciuang-Söng şi a soţiei sale Tren-Si (după trad. germană a lui Grisebach), în Convorbiri literare, 1880 (XIV), p . 312, 349.

* Raport asupra noului proiect de ortografie română, în Analele

Ac. Rom., seria I I , voi. I (1879 — 80), si în Convorbiri literare, 1880 (XIV), p . 65.

* Tot în acest an găsim „Mă văd des cu Eduard Grisebach, con­

sulul Prusiei la Bucureşti. Cunoscut prin el pe Alarcon, eu tradus după aceea O bună pescuire şi o poezie din Noul Tannhäuser (e vorba de o operă a lui Ed. Grisebach Der neue Tannhäuser, 1869), şi Qua-drinhas braziliane şi afară de asta chiuituri tiroleze, îndemnat la aceasta de o seară petrecută la Iaşi la Negruzzeşti la sfîrşitul lui mai (joi seara 29 mai)." (însemnări, I, p. 335). în afară de O bună pescuire, nu cunoaştem celelalte traduceri.

Altă însemnare ne indică: „întîiele idei ale unei hotărîri de a scrie Istoria românilor, ca o operă principală a vieţii mele" (însem­nări, I, p. 340). Idee nerealizată.

în acest an menţionăm „patru conferinţe la Ateneu psihologiee-filozofice, mai mult pentru însufleţirea micului meu cerc literar, decit din alte motive". („Din sfatul Mitei") şi anume:

1. Duminecă 10/22 februarie 1880, Despre cunoaşterea de sine şi cunoaşterea altora. „E întîia oară cînd aproape toate ziarele româneşti vorbesc despre mine, recunoscîndu-mi meritul. Faptul devine prin aceasta răspîndit (??)." „Am tratat teoria mea despre strimtul cerc al conştiinţei în deosebire de larga sferă a amintirii"... E cunoscuta teorie, pe care o găsim expusă în Logică şi în atîtea articole (cu deo­sebire: Din experienţă).

2. Duminecă 17/29 februarie 1880. JDespre \înţelesul cuvintelor, „A treia circonvoluţiune frontală a vorbirii a lui Broca şi cerinţa localizării înţelesului (cuvintelor). «Viaţa sufletului» a lui Lazarus. Multă fiziologie."

3. Duminecă 24 februarie. Despre visuri.

647

4. Duminecă 2/14 martie: Artele în educaţiune. Teorie nouă a forţei morale latente. Aplicare a cunoscutei teorii a eredităţii.

De la fiecare conferinţă s*au luat stenograme; textul lor nu ne-a rămas totuşi (însemnări, I, p . 332).

1881

în contra neologismelor, în Convorbiri literare, 1881 (XV), p . 281.

* Literatura română şi străinătatea, în Convorbiri literare, 1881

(XV), p . 361, 401. *

O psihologie empirică în limba română, I. Popescu; recenzie în Convorbiri literare, 1881 (XV), p . 241.

* Deşi nu cităm articolele politice, facem o excepţie pentru arti­

colul Zur politischen Lage Rumäniens, apărut în Deutsche Revue, 1 ianuarie 1881, pentru marea vîlvă ce a trezit, punct de plecare al noii orientări politice a României. A fost tradus de Eminescu în Timpul şi reprodus în România liberă, 4 septemvrie 1883. Cf. însem­nări zilnice, I I , p . 4, nota 2.

* La data de 15/27 februarie 1881 (ziua de naştere a lui Maiorescu),

găsim în însemnări: „Noaptea, pus în gînd să redactez, în sfîrşit, articolul: Despre centrul vieţii sufleteşti. Un postulat psihologic pentru cercetări fiziologice, à propos de articolul lui Varigny Sur les localisa­tions du cerveau (în Revue des deux mondes, octomvrie 1880), şi de proasta biografie a lui Hume de Huxley (însemnări, I I , p . 7)." Nu cunoaştem nimic despre acest articol.

1882

Patru nuvele de Carmen Sylva, Alarcon, Bret-Harte şi din chi-nezeşte, traducere română de Titu Maiorescu, în „Biblioteca literară", voi. mic, 134 p. , Craiova, 1882 (Cf. însemnări, I I , p . 60, nota 1).

* G. Bengescu": Voltaire, Bibliographie de ses oeuvres, recenzie în

Convorbiri literare, 1882 (XVI), p . 269.

648

Din însemnări, I I , p . 62, la 30 aprilie 1882: „Acum, ora 12 noap­tea, vreau să termin de redactat articolele privitoare la România [din litera] C, din Conversations-Lexicon al lui Brockhaus (ediţia 13)".

Kt

La 12/24 septemvrie 1882 (însemnări, I I , p . 117J, notează „tri­mis la Brockhaus articolul Dobrudscha".

Altă „însemnare" de la 5/17 noiemvrie 1882: „Încă noapte tîr-ziu tradus cu Eminescu două poezii ale reginei, eu tradus alegoria ei Vremea şi iubirea. Livia le-a copiat şi totul trimis dimineaţa la «România jună» pentru Almanahul ei". (Însemnări, I I , p . 134.)

Raport asupra unui volum din manuscrisele lui G- Săulestu, în Analele Ac. Rom., tom. IV, I (1881-1882), p . 150.

1883

Despre progresul adevărului in judecarea lucrărilor liteiarei Publi­cat întîi în Almanahul Societăţii academice „România jună" din Viena. Apoi în Convorbiri literare, 1883 (XVII), p . 81.

Raport despre „Logica" d-lui Josif Fericeanu, în An. Ac. Rom., seria II , tom. V, 1882-83, p . 17.

Raport despre scrierile d-lui G- Săulescu, în An. Ac. Rom., seria doua, V, p . 210.

*

POEZII, de Mihail Eminescu, Editura Librăriei Socec &Comp., Bucureşti, 1884, VIII + 307 p .

Se cunosc împrejurările tragice în care a apărut această ediţie primă: poetul era nebun; editarea poeziilor fără controlul lui (ceea ce avea să dea loc mai tîrziu la o vastă literatură critică pentru fixa­rea textului original) era simţită şi pentru difuziune cerută de marea vîlvă trezită în jurul lui şi de nevoia de a i se veni în ajutor şi sub această formă. Că Maiorescu s-a ocupat personal de editarea poezii­lor nu mai e nici o îndoială. „ în răstimpul acesta, îi scria el Emiliei

649

la 6 decemvrie 1883, am trimis astăzi corectura ultimei coli Tipogra­fiei Socec-Teclu, care tipăreşte într-o admirabilă ediţie poeziile lui Bminescu, aşa că peste vreo zece zile apare volumul, pe care, natural, ţi-1 voi trimite imediat. Ii mai scriu numai o scurtă prefaţă. Poeziile, aşa cum sunt orînduite, sunt cele mai strălucite din cîte s-au scris vreodată în româneşte şi unele chiar şi în alte limbi. Unele absolut inedite, mai ales un foarte frumos sonet despre Veneţia şi o Glossă. în ultimele trei săptămîni, am corectat zilnic cîte 4 coli, două din Bminescu, două din Kotzebue."1 Ediţia apăru cam pe la sfirşitul lunei decemvrie 1883, precedată de următoarea prefaţă a lui T. Maio-rescu.

„Colecţia de faţă cuprinde toate poeziile lui Bminescu publicate în Convorbiri literare de vreo doisprezece ani încoace, precum şi cele aflate pînă acum numai în manuscript pe la unele persoane parti­culare. •

Publicarea se face în lipsa poetului din ţară . El a fost totdeauna prea impersonal şi prea nepăsător de soarta lucrărilor sale, pentru a putea fi înduplecat să se îngrijească însuşi de o asemenea culegere, cu toată stăruinţa amicilor săi literari.

Poeziile, aşa cum se prezintă în paginile următoare, nu sunt revăzute de Eminescu şi sunt, prin urmare, lipsite de îndreptările ce avea de gînd să le facă, cel puţin la cele vechi (Venere şi Madonă, Mortua est, Egipetul, Noaptea, înger de pază, împărat şi proletar, Rugăciunea unui dac, înger şi demon).

Dacă totuşi am publicat şi aceste poezii, împreună cu celelalte, aşa cum se găsesc, am făcut-o dintr-un simţimînt de datorie literară. Trebuiau să devie mai uşor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar şi cele începătoare, ale unui autor care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adînca sa simţire şi cele mai înalte gîndiri într-o frumuseţă de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viaţă."

T. Maiorescu. Bucureşti, decemvrie 1 8 8 3.

Această ediţie princeps, atît de venerabilă astăzi, punct de ple­care al multor retipăriri, cuprinde 64 de poezii {din care, trei varian­te la Mai am un singur dor), cele mai multe retipărite după Convor­biri literare, cu adaosul unui grup de poezii, despre care Maiorescu spunea că le are de la „persoane particulare". E probabil, după cum

1 I .E. Torouţiu, Studii şi documente literare, V, p . 18.

650

arată d-1 Perpessicius, că „persoanele particulare" sunt el însuşi, în posesiunea căruia se aflau toate manuscrisele poetului, donate mai tîrziu, la 1902, Academiei Române"1.

Ţinînd seama de scopul ei, adică de a prezenta publicului o ima­gine cît mai perfectă a poetului, nu putem decît aproba pe critic pentru faptul de a fi înlăturat poeziile de adolescenţă, care nu-şi au loc decît într-o ediţie completă, critică, şi mai mult în anexă. Criteriul după care a orînduit celelalte poezii ne scapă. Singurul cri­teriu valabil este cel cronologic, pe care l-au adoptat toate ediţiile de astăzi: încercarea lui I , Scurtu de a le grupa după genuri n-a dus la rezultate fericite. Criteriul lui Maiorescu pare a fi fost estetic, prin ceea ce a lăsat pe din afară, dar nu şi prin ordinea poeziilor ; nu putem şti ce a făcut pe critic de a da Singurătăţii nr. 1, pe cînd Egipetul are nr. 25, Glossa nr. 41, iar Strigoii nr. 55... ! Poate că e o simplă întîm-plare, nedominată de nici un criteriu. în reproducerea poeziilor din Convorbiri literare, editorul a păstrat greşelile de tipar de acolo, ceea ce înseamnă că n-a revăzut originalele, ce se aflau totuşi în posesiu­nea sa. Luceafărul a fost amputat de critic de patru strofe, care apă­ruseră şi în Almanahul „României june" din aprilie 1883, şi în Con­vorbiri literare.

Aceeaşi amputare de ordin critic o va aplica Maiorescu şi la Dalila, t ipărită pentru întîiaşi dată poate în ediţia a V-a (ce nu e cunoscută), sub titlul de Scrisoarea V, după ce apăruse mai întîi în Convorbiri literare.

1 Patru conferinţe de Mihai C. Brăneanu, cu un apendice de Anghel

Demetriescu, Bucureşti, 1883, 3 p . -f- 170 + 1 planşă. Cele patru conferinţe sunt: 1. Ipnotismul, conferinţă ţinută la 11 aprilie 1882. 2. Darvinismul in progresul intelectual, conferinţă ţinută dumi­

necă 25 aprilie 1882. 3. Temperamente, conferinţă ţinută la 2 mai 1882 (rezumată de

Ignota). 4. Originea limbajului, conferinţă ţinută la 9 mai 1882.

1 M. Eminescu, Opere, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură si artă „Regele Carol II" , I, p . XIV.

651

Citim în însemnări, I I , p . 210, la data do 5 decemvrie 1883: „Eu cuget mereu de două săptămîni ia posibilitatea de a scrie lucrarea mea principală ca Cercetări politice. Pentru asta, citesc acum pe Machiavel." Lucrarea a rămas în stare de proiect.

18S4

Pomeneşte de o farsă Monumente arheologice, pe care a citit-o Ia banchetul „Junimii"' la Iaşi, 6/8 ianuarie 1884. „Farsa mea reuşită", notează în însemnări. I I , p . 223.

1885

Statistica sinuciderilor, în Convorbiri literare, 1885 (XIX), p. 317. Sîmnat numai cu iniţiale T.M. E un rezumat al cărţii profesorului Morselli: Sinuciderea, un capitol din Statistica morală, Brockliaus, 1881.

* Comediile d-lui 1.L. Caragiale, în Convorbiri literare, 1885 (XIX),

p. 448. Articolul a servit ca prefaţă a volumului de teatru al lui Caragiale, 1889.

* Conferinţa Iui T. Maiorescu, Spiritul public la noi, ţinută la Ate­

neu la 24 noiemvrie 1885, e rezumată de Hermes (M.C. Brăneanu), în România liberă (IX), 25 decemvrie 1885. Rezumatul rezumatului, în Convorbiri literare, 1 ianuarie 1939 (LXXII), p . 112.

+

Capitolele 30 — 51 din cartea III din Lumea ca voinţă şi ca repre-zentare a lui Schopenhauer, traduse în România liberă (IX), aprilie 12—23 mai 1885.

* Din Completări la cartea III (Lumea ca voinţă şi ca reprezentare,

voi. II) , a publicat trad. cap. 31, Despre geniu; cap. 37, Despre estetica poeziei, şi cap. 38, Despre Istorie, în Conv. literare, 1 aprilie, 1 mai, 1 august 1885 (XIX).

* Ar. Densusianu, Negriada, epopee naţională,, partea II , cu ulti­

mele 6cînturi, Bucureşti, 1884, 1 voi. 244 p . Raport, în An. Ac. Rom., seria II , tom. VII, 1884—85, p . 186.

652

Asupra lu i ü s cu r t . R a p o r t , în An. Ac. Rom., seria I I , tom. V I I , 1884 — 85 p . 87 .

1886

Schopenhauer tradus în franţuzeşte de I.A. Cantacuzin, recenzie in Convorbiri literare, 1886 (XX) , p . 284.

Poeţi şi critici, în Convorbiri literare, 1886 (XX) , p . 3 .

* In lături/, în Convorbiri literare, 1886 (XX) , p . 193.

Contraziceri? şi Regretabil, ar t icole a p ă r u t e în România liberă, 6 noiemvrie 1886.

Gr. I I . Grandea , Miosotul, ed. IV, Bucureş t i , 1885. Gr . H. Grandea , Nostalgia, poezi i , Bucureş t i , 1885. Gr. H . Grandea , Fulga sau ideal şi real, a op ta edi ţ ie , Bucureş t i ,

1885. R a p o r t , în An. Ac. Rom., s e r i a l i , t om. V I I I , 1885 — 1886, p .24 .

Raport asupra colecţiunii de arii populare prezentate la concurs de D. Vulpian, în An. Àc. Rom., V I I I ( 1 8 8 5 - 8 6 ) , I, p . 139.

1887

Logica, ed i ţ ia a doua, Bucureş t i , 1887, 167 p . Cuprinde şi Meto­dologia.

*

Intru amintirea lui W. de Kotzebue, în Convorbiri literare, 1887 ( X X I ) , p . 269.

* I . Popescu, Psihologia empirică, ed. I I , recenzie în Convorbiri

literare, 1887 ( X X I ) , p . 742. R a p o r t , în An. Ac. Rom., seria I I , tom. X, 1 8 8 7 - 8 8 , p . 146.

*

Timotei Cipariu, necrolog, în Convorbiri literare, 1887 ( X X I ) , p . 646.

653

1888

Din experienţă (publicat în Almanahul Societăţii academice „România jună" din Viena, 1888). Reprodus în Convorbiri literare, 1888 (XXII).

1889

Eminescu şi poeziile lui, în Convorbiri literare, 1889.

Umpleţi-mi paharul, din Byron, traducere de X, în Convorbiri literare, 1889 (XXIII) . Identificarea lui X cu Maiorescu, după scri­sorile lui către Negruzzi (Cugetul romanesc, I I , 1923, p . 762), a fost făcută de P. Grimm, Traduceri din Ut. engleză, în Dacoromania, I I I , 1922 — 23, p . 309.

1890

Logica, ediţia a treia, Bucureşti. Nu mai însemnăm celelalte ediţii.

S Leon Negruzzi şi „Junimea", articol apărut ca prefaţă la Leon

Negruzzi, Serghie Pavlovici şi alte nuvele, Bucureşti (XII + 128 p.) .

Arthur Schopenhauer, Aforisme asupra înţelepciunii in viaţă, tra­ducere de T. Maiorescu, Bucureşti, 1890, XII + 436 p .

* G. Dumitrescu, Quatuors. Raport, în^4re.^le. Rom., XII (1889 —

1890), I, p . 180.

1891

Discurs asupra reformei instrucţiunii publice, rostit în Senat. în anexă, Proiectul de lege pentru reformă, Bucureşti, 1891.

* Emil Du Bois Reymond, Despre limitele cunoaşterii naturii (dis­

curs ţinut la congresul naturaliştilor şi medicilor germani la Lipsea, 14 august 1872), în Convorbiri literare, 1891 (XXV), p . 620.

Horaţiu, Ode şi epode, Carmen Saeculare, traducere de D.C. Ollă-nescu. Raport, în Convorbiri literare, 1891 (XXV), p . 698.

654

1892

Critice (1867—1892), Bucureş t i , Socec, 1892. Ed i ţ i e în 3 vo lume . Voi . I cup r inde : Prefaţa, la ed i ţ ia Criticelor de la 1874; Poezia

română la 1867; Asupra poeziei populare (1867) ; Limba română, în jur­nalele din Austria (1868) ; Observări polemice (1869) ; In contra direcţiei de astăzi (1868); Direcţia nouă (1872).

Voi. I I : Beţia de cuvinte (1873) ; Răspunsurile Revistei Contimpo­rane (1873) ; Despre progresul adevărului (1883) ; Din experienţă (1888) ; Comediiled-lui Caragiale (1885); Poeţişi critici (1886); In lături! (1886) ; In contra neologisme lor (1881) ; Eminescu (1889) ; Leon Negruzzi şi „Juni­mea" (1890); Contraziceri? (1892).

Voi . I I I (1893): Literatura română şi străinătatea; întru amintirea lui Wilhelmde Kotzebue (1887) ; Contra Şcoalei Barnuţiu (1868) ; Despre scrierea limbei române. Raport cetit în Academia Română asupra noului proiect de ortografie (1880).

* Asupra personalităţii şi impersonalităţii poetului, în Convorbiri

literare, 1892 (XXV) , p . 885.

1893

Sub pseudonimul Lico, Lexicografia la noi: Dicţionarele d-lor Boni-faciu Florescu şi Frédéric Damé, în Convorbiri literare, 1893 ( X X V I I ) , p. 800.

* Ah, Corydon, Corydon, quae ie dementia cepit, în Convorbiri lite­

rare, 1893 ( X X V I I ) , p . 852. *

In contra socialismului (Din libertate in asuprire), de H . Spencer (trad.), în Convorbiri literare, 1893 ( X X V I I ) , p . 481 . In b roşură , Bucu­reş t i , 1893, 30. p .

Anuarul Universităţii din Bucureşti pe 1892—93, Bucureş t i , 1893.

1894

Poeziile d-lui Anton Naum (Răspuns la discursul de recepţ ie al d-lui An ton N a u m , c i t i t în Academia R o m â n ă la 2/14 apr i l ie 1894 sub p reşedin ţ ia regelui) , în An. Ac. Rom., X V I (1893 — 1894), I , p . 224. Reprodus în Convorbiri literare, 1894 ( X X I X ) , p . 1.

655

1895

In chestia lui u final. (An. Ac. Rom., tom. XVIII, 1894 — 1895), partea administrativă, p . 179.

* Gramatica istorică, do I. Manliu, Raport, în An. Ac. Rom., XVII,

I, p . 468.

Th. D. Sperantia, Popa cel de treabă şi alte anecdote, Raport, în An. Ac. Rom., XVII (1894 — 95), I, p . 213. Reprodus în Convorbiri literare, 1895 (XXIX), p . 503.

» Th. D. Sperantia, Mama soacră, Raport, în An. Ac. Rom., XVII,

(1894 — 95), I, p . 403. Reprodus în Convorbiri literare, 1895 (XXIX), p . 506.

I. Pop Florentin, Reforma metodelor şi ştiinţa şi practica şi teoria consecutismului universal, Raport, în An. Ac. Rom., XVII (1894 — 95), I, p . 403. Reprodus în Convorbiri literare, 1895 (XXIX), p . 515.

I.N'.j Roman, Poezii, Raport, în An. Ac. Rom., XVII (1894-95), I, p . 494. Reprodus în Convorbiri literare, 1895 (XXIX), p . 508.

* D. Alexandrescu, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului

civil, tom. IV, Raport, în An. Ac. Rom., XVII (1894-1895), I, p . 363.

Ioan Popoviei-Bănăţeanul, în Convorbiri literare, 1895 (XXIX), p . 879.

Ibsen, Copilul Eyolf, dramă în trei acte, în Convorbiri literare, 1895 (XXIX), p . 113, 263, 365. In broşura, Bucureşti, I, 1895, 64 p .

• ' . • ! ; . , .1896'' . •';' • ,.' ;..;

In memoria unui poet Bănăţean: Victor Vlad (Delamarina), în Convorbiri literare, 1896 (XXX), p . 113.

656

1897

Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub Domnia lui Carol I, voi . I (1866— 1876), Bucureş t i , ed. Socec, 1897.

Cu u rmă to ru l cupr ins : Introducere. I . O scurtă privire asupra situaţiei politice a României de la

11 februarie 1866 pină la 11 martie 1871. (Apă iu t în Conv. literare, 1897 [ X X X I ] , p . 5.)

I I . Sub ministerul Lascar Catargi, 11 martie 1871 — 3 aprilie 1876. (Apăru t în t î i în Conv. literare, 1897, p . 129.)

Discursul 1 (27 iunie 1871): Contra agitării politice la Universitatea din Ieşi. Pentru întinderea

învăţămintului primar. Discursul 2 (28 iunie 1871): Pentru reducerea subvenţiilor la societăţi le de cultură. Discursul 3 (28 iunie 1871): Contra reducerii învăţămintului primar. Discursul 4 (29 iunie 1871): Contra profesorilor fracţionişti. Notă asupra atacurilor din ziare. Discursul 5 (18 noiemvrie 1871): Contra amestecului Rusiei in chestia mitropolitului. Discursul 6 (30 noiemvrie 1871): Asupra profesorilor deputaţi. Discursul 7 (12 mar t i e 1872): Pentru restabilirea şcoaleler noi ma le. Discursul 8 (13 mar t i e 1872): Contra sporirii salariului cîtorta profesori universitari. Discursul 9 (23 i anuar ie 1873): Pentru libertatea presei. Discursul 10 (2 mar t i e 1873): Pentru creditul funciar român. Discursul 11 (10 mar t i e 1873): în favoarea şcoalelor române din Braşcv. Discursul 12 (22 noiemvrie 1873): Pentru adresă. Discursul 13 (15 decemvrie 1873): Asupra reformei codului penal. Discursul 14 (31 ianuar ie 1874): Pentru reforma legii comunale.

43 — Titu Maiorescu 657

Discursul 15 (18 decemvrie 1874): Contra internatelor statului. Discursul 16 (18 decemvrie 1874): Premiile şcolare. Discursul 17 (16 i anuar ie 1875): Pentru P. Mavrogheni. Discursul 18 (16 i anuar ie 1875): Restaurarea bisericii din Curtea-de-Argeş. Notă, cu scrisoarea lui

A. Odobescu. Discursul 19 (18 februarie 1875): Repararea teatrului. Discursul 20 (5 mar t i e 1873): Bugetul şcoilelor pa 1876. Notă asupra documentelor Hurmuzachi. Discursul 21 (6 mar t i e 1875): Legea psntru subvenţionarea şcoalelor din Braşov. Discursul 22 (6 mar t i e 1875): Libera practică a medicilor. Stipendiile d-lor Gr. Tocilescu, G- Panu,

Al. Lambrior şi G. Dem. Teodorescu. Discursul 23 (4 iunie 1875): Asupra alegerilor libere. Discursul 24 (26 noiemvrie 1876): Asupra adresei Senatului. Discursul 25 (12 ş i 13 decemvrie 1875): Pentru suprimarea unor catedre universitare. Discursul 26 (17 i anuar ie 1876): Răspuns la o interpelare personală. Discursul 27 (19 ianuar ie 1876): Sf. sinod şi adunarea de la Bonn. Discursul 28 şi 29 (21 şi 22 i anuar ie 1876): Asupra reformei şcolare. Expunerea de motive la proiectul de lege

asupra învăţămlntului public. Discursul 30 (28 ianuar ie 1876): IM O interpelare în Senat. Vot deŢblam. Discursul 31 (5 februar ie 1876): Contra internatelor liceale. Pretinsul cosmopolitism. Discursul 32 (6 februarie 1876): Pentru facultatea de Teologie. Discursul 33 (9 februarie 1876): Pentru ministerul Lascar Catargi.

658

Discursul 34 (11 februarie 1876): Contra profesorilor agitatori. Discursul 35 (26 februarie 1876): Asupra legilor financiare propuse de ministrul Strat.

* Volumul I I , a p ă r u t to t în 1897, îmbrăţişînd epoca de la 1876—

1881, are u r m ă t o r u l cupr ins : In t roducerea i s t o r i c ă : I I I . Căderea şi darea în judecată a ministe­

rului Lascar Catargi la 1876. A p ă r u t întîi în Convorbiri literare, 1897. IV. Sub ministerul Ioan Brătianu. Războiul ţi Proclamarea rega­

tului, 24 iulie 1876—14 martie 1881. A p ă r u t în t î i în Convorbiri literare în 1897, p . 853, 1004.

Discursul 36 (16 mai 1878): Asupra legii comunale. Discursul 37 (20 mai 1878): Ancheta parlamentară la Pomîrla. Discursul 38 şi 39 (2 iunie 1878): Contribuabilii şi şcoalele in comună. Discursul 40 (28 sep temvr ie 1878): Tratatul de la Berlin. [...] Trecerea armatei fără convenţie. Discursul 41 (7 februarie 1879): Neaplicarea tratatului de la Berlin şi programul ministerial. Discursul 42 (9 februarie 1879): Asupra calităţii de român a d-lui Degre. Discursul 43 (24 februarie 1879): Asupra declarării de revizuire. Discursul 44 (24 mar t i e 1879): Asupra finanţelor sub conservatori. Discursul 45 (22 mai 1879): Despre primul apel nominal. Discursul 46 (5 sep temvr ie 1879): Pentru aminarea dezbaterilor asupra revizuirii. Discursul 47 (10 sep temvr ie 1879): Chestia evreilor şi art. 7. Discursul 48 (6 octomvrie 1879): Explicarea finală asupra art. 7. Discursul 49 (11 decemvrie 1879): Nepotrivirea între vorbe şi fapte la guvernul liberal. Discursul 50 şi 51 (11 ianuar ie 1880): în contra insinuărilor si calomniilor.

43* 659

Discursul 52 (12 i anuar i e 1881): Restaurarea de la Curtea-de-Argeş. Discursul 53 (13 m a r t i e 1881): Contra încurajării turburătorilor; procese de presă sub guvernul

liberal; încurajarea anarhiei. Notă asupra proclamării regatului.

1898

Const. Hamang iu , Scriitori şi artişti. S tudiu asupra dreptului lor, R a p o r t în An. Ac. Moni., seria I I , t om. X X , 1897 — 98, p . 320.

1899

Dissicrsuri parlamentare cu privire asupra dezvoltării politice a României sub Domnia lui Carol I, voi . I I I (1881 — 1888), Bucureş t i , Socec, 1899.

In t roducerea i s tor ică : V. Sub ministerul Brătianu. De la Procla­marea Regatuluipînă la Tratatulde la Londra 14 martie 1881 —26 febru­arie 1883. A p ă r u t î n t î i în Convorbiri literare, 1898, p . 9 6 1 .

V I . Revizuirea Constituţiei şi căderea ministerului Brătianu. De la 1883 — 23 martie 1888.

Discursul 54 (2 decemvrie 1881): Asupra tezaurului de la Pietroasa. Discursul 55 (3 decemvrie 1881) : L'i adresă. Contra-proiectul cu programul junimist. Discursul 56 (11 decemvrie 1881). Divulgarea actelor diplomatice. Cazul Calimachi-Catargi, Discursul 57 (10 noiemvrie 1882). Contra sancţionării unei legi prin telegrame. Discursul 58 (12 noiemvrie 1882): La adresă. Discursul 59 (16 ianuar ie 1883): în contra propunerii de revizuire constituţională. Discursul 60 (18 m a i 1883): Demisie din comisia adresei. Discursul 61 (27 ma i 1883): La adresă. Discursul 62 (28 mar t i e 1884): Asupra votării celor 25 articole de revizuit. Discursul 63 (28 m a r t i e 1884): Asupra textului art. 1 din Constituţie.

660

Discursul 64 (1 apr i l ie 1884): Pentru aminarea legii electorale. Discursul 65 (2 apr i l ie 1884): Contra revizuirii legii electorale. Discursul 66 (4 iunie 1884): Asupra urgenţei pentru dezbaterea dotaţiunii. Discursul 67 (6 decemvrie 1884): Adresă. Situaţia junimiştilor în alegeri. Discursu l 68 (6 decemvrie 1884): La adresă. Situaţia junimiştilor în alegeri. Discursul 69 (28 decemvrie 1884) : Asupra interpelării d-lui Kogălniceanu in contra Sinodului. Discursul 70 (27 noiemvrie 1885): La adresă. Discursul 71 (4 ma i 1886): In contra unui ordin de zi neconstituţional. (Cazul generalului Al. Anglie lescu.) Discursul 72 (5 iunie 1886): Precedent parlamentar la închiderea discuţiei. Discursul 73 (28 noiemvrie 1886): La adresă. Discursul 74 (2 decemvrie 1886): La aceeaşi adresă. Discursul 75 (10 ianuar ie 1887): Interzicerea interpelării asupra bătăilor de la 6 septemvrie 1886. Discursul 76 (13 ianuar ie 1887): Interpelarea asupra devastării redacţiilor opoziţioniste. Discursul 77 (în aceeaşi ş ed in ţă ) : Chestii personale.

* M. St ra jan , Principii de estetică şi poetică, p a r t e a I I , Poet ica , Cra-

îova, 1896, R a p o r t în An. Ac. Rom., seria I I , tom. X X I , 1898 — 99, p . 459.

1901

Discursul d-lui T. Maiorescu ţinut la întrunirea publică a parti­dului conservator din Brăila in ziua de 14 octomvrie 1901. Bucureş t i , 1901 .

1902

Oratori, retori şi limbuţi, în Convorbiri literare, 1902 ( X X X V I ) , p . 1057; 1903 ( X X X V I I ) , p . 97, 193.

661

1903 O rectificare literară (Eminescu), 1903 ( X X X V I I ) , p . 548.

1904 Raportul secţiunii literare (An. Ac. Rom.) asupra revizuir i i o r to­

grafiei, Bucureş t i , 1904, în An. Ac. Rom., Sesiune generală d in 1904, şi sub t i t l u l Ortografia revizuită. R a p o r t asupra ortografiei revizuite, în Convorbiri literare, 1904 ( X X X V I I ) , p . 3 2 1 .

*

Pentru jubileul revistei „Familia"; în Familia, 27 m a i 1904. *

Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a Ro­mâniei sub Domnia lui Carol I, vo i . IV (1888 — 1895), Bucureş t i , Socec, 1904.

Int roducere i s tor ică : V I I . Sub regimul conservator. De la ministerul T. Rosetti-P. Carp pină la formarea ministerului Lascar Catargi-Carp, a p ă r u t în t î i în Convorbiri literare, 1903, p . 1076.

V I I I . Continuarea regimului conservator. Ministerul Lascar Catargi-Carp 18 decemvrie 1891 — 3 octomvrie 1895. A p ă r u t în t î i în Convorbiri literare, 1904, p . 1.

Discursul 78 (2 apr i l ie 1888): Restaurarea bisericilor, Dr. Asaki, Monopolulpulberelor. Discursul 79 (7 noiemvric 1888): Validarea alegerii unui socialist. Discursul 80 (26 noiemvrie 1888): [Gradaţia salariilor profesorale Discursul 81 (26 noiemvrie 1888)]* Asupra legii clerului mirean. Discursul 82 (22 decemvrie 1888): Despre numirea protoereilor. Discursul 83 (12 ianuar ie 1888): Şcoala Roşca-Codreanu din Birlad. Discursul 84 (12 ianuar ie 1888): Clădirea gimnaziului din Tirgovişle. Discursul 85 (12 ianuar ie 1888): Restaurarea Mitropoliei din Tîrgovişte. Discursul 86 şi 87 (14 ianuarie 1889): Profesorii socialişti şi libertatea invăţămîntului»

* r îndur i omise.

662

Discursul 88 şi 89 (20 ianuar ie 1889): Administrarea mănăstirii Neamţu, Discursul 90 (21 ianuar ie 1889): Dreptul de interpelare. Discursul 91 (24 ianuar ie 1889): Şcoli şi biserici. Discursul 92 (31 ianuar ie 1889): Contra dării in judecată a cabinetului I. Brătianu. Discursul 93 (14 februarie 1889): Dărimirea turnului Golia şi restaurarea bisericii Sf. Nicolae din

Iaşi prin d-l Lecomte du Nouy. Discursul 94 (24 februarie 1889): Asupra prof. dr. Asaki. Discursul 95 (10 mar t i e 1889): Amănunte din administraţia şcoalelor şi a cultelor. Discursul 96 (1 apr i l ie 1889): Despre „petiţia de la Iaşi". Discursul 97 (19 mai 1889): Interese private şi idei politice. Discursul 98 (14 decemvrie 1889): Situaţia internă in partidul conservator. Discursul 99 (12 decemvrie 1890): Asupra alineatului din Adresă relativ la scoale. Discursul 100 (18 şi 19 decemvrie 1890): Despre bugetul căilor ferate pe 1891. Discursul 101 (16 ianuar ie 1891): In contra aminării legii şcolare. Discursul 102 (21 ianuar ie 1891): •Calea ferată Galaţi-Blrlad. Contra cheltuielilor neprevăzute. Discursul 103 (22 ianuar ie 1891): Acelaşi obiect. Discursul 104 (28 ianuar ie 1891): Asupra aplicării legii concursului. Discursul 105 (29 ianuar ie 1891): Restaurarea Capelei române de la Paris. Discursul 106 (29 ianuar ie 1891): Arhitecţii Lecomte du Nouy şi Révoil la restaurarea bisericii Sf.

Nicolae din Iaşi. Discursul 107 (28 ianuar ie 1891): Iar calea ferată Ga laţi-Bir Iad.

663

Discursul 108 (5 februarie 1891): La o interpelare a d-lui D. Sturdza despre şoselele din Moldova. Discursul 109 (12, 13 şi 14 februarie 1891): Asupra reformei invălămintului public. Discursul 110 (6 mar t i e 1892): La adresă. Prerogativele Coroanei. Discursul 111 (26 noiemvrie 1892): La adresă. Discursul 112 (11 decemvrie 1893): i a adresă. (Contra atitudinii d-lui Dimilrie Sturdza in chestia

Transilvaniei. ) Discursul 113 (3 decemvrie 1894): La adresă. (Contra falsificării ideilor „junimiste". Dinasticismul

junimiştilor. Contra- cosmopolitismului.) *

X. Rădulescu-Xiger , Patriotism. Tribunul poporului, romani social . Bucureşt i , 1903. R a p o r t în An. Ac. Rom., seria I I , tom. X X V I (1903-1904) , p . 395.

* Dim. S. Xeni ţescu, Studiu asupra fluviilor convenţionale. Dună­

rea in dreptul internaţional public, Bucureş t i , 1903. R a p o r t în An. Ac. Rom., seria I I , t o m . X X V I (1903 -1904) , p . 427.

H. Sanielevici , încercări critice, Bucureş t i , 1903. R a p o r t în An, Ac. Rom., seria I I , t o m . X X X I (1903 — 1904), p . 444.

190G

Octav ian Goga, Poezii, Budapes t a , 1905, R a p o r t în An. Ac.Rom.,, s e r i a l i , t om. X X V I I I (1905 — 1906), p . 272. Reprodus în Convorbiri: literare, 1906 (XL), p . 205.

* Dr. Vasile Bologa, Studii pedagogice şi discursuri, Sibiu, 1905..

R a p o r t în An. Ac. Rom., seria I I , t om. X X V I I I , p . 337. Reprodus în Convorbiri literare, 1907, p . 142.

Gr. I . Dianu , Criminalitatea şi cauzele ei in România, Studiu so­cial şi de moravur i , Bucureş t i , 1905. R a p o r t în An. Ac. Rom., sériai I I , t om. X X V I I I ( 1905 -1906 ) , p . 346.

064

* Mihail Sadoveanu, Povestiri de război, Bucureşti, 1905. Raport

în An. Ac. Rom, seria I I , tom. XXVIII (1905-1906), p . 337.

Mihail Sadoveanu, Povestiri, Bucureşti, 1906. Raport în An. Ac. Jiom., seria II , tom. XXVIII (1905 — 1906), p . 379. Reprodus în Con­vorbiri literare, 1907 (XLI), p . 254.

* Ana Conta Kernbach, Elemente de metodică, B u c , 1905, An. Ac.

Rom., seria II , tom. XXIX (1906-1907), p . 340.

1907

G. Silvan, Pentru neatîmare, roman războinic, Ploieşti, 1906. Raport în An. Ac. Rom., seria II , tom. XXIX (1906-1907), p . 340.

Al. Valeriu, Lecţiunide logică , Iaşi, 1905. Raport în An. Ac. Rom., seria II , tom. XXIX (1906-1907), p . 351.

* I. Al. Brătescu-Voineşti, In lumea dreptăţii. Raport în An. Ac.

Rom., seria II , tom. XXIX (1906 — 1907), p . 84. Reprodus în Convor­biri literare, 1907 (XLI), p . 465.

M. Sadoveanu, Mormîntul unui copil. Raport în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXIX (1906 — 1907), p . 304.

1908

Ion Boteni, Casa din Muscel, Nuvele şi schiţe, Cîmpulung, 1907. Raport în An. Ac. Rom., seria II , tom. XXX (1907-1908), p . 304. Reprodus în Convorbiri literare, 1908 (XLII), p . 377 — 379.

•

A. de H::rz (Dinu Ramură), Domniţa Ruxandra, dramă istorică în trei acte în versuri, Bucureşti, 1907. Raport în An. Ac. Rom., seria I I , tom. XXX (1907 — 1908), p . 316. Reprodus în Convorbiri literare, 1908 (XLII), p. 379.

* Pentru Gazeta Transilvaniei e un articolaş datat 29 martie 1908

pentru nr. Jubilar al Gazetei. Reprodus în loan Georgescu, Din legă-

mi

turile lui Maiorescu cu ardelenii, în Convorbiri literare n r . Jubi la r , i anuar ie—mai 1937, p . 2 9 1 .

* Critice (1866—1907), edi ţ ie comple tă , 3 vol . , Minerva, 1908. Vol. I . , 243 p . ; fa ţă de ed i ţ ia din 1892, are în p lus , t r ecu te de la

vol . I I ; Beţia de cuvinte (1873); Răspunsurile Revistei contimporane. Vol. I I , 288 p . : Despre scrierea limbei române (1866); Rapoarte

citite in Academia Română asupra modificărilor ortografiei (1880 şi 1904) ; Neologismele (1881) ; Contra şcoalei Rarnuţiu (1868) ; Progresul adevărului (1883) ; Din experienţă (1888) ; Citeva aforisme.

Voi. I I I : Literatura română şi străinătatea (1882) ; Comediile d-lui Caragialc (1885) ; Poeţişi critici (1886) ; Contraziceri? (1892) ; în lăturii (1886) ; Eminescu şi poeziile lui (1889) ; întru amintirea lui Kolzebue (1887) ; Leon Negruzzi şi „Junimea" (1890) ; / . Popovici-Bănăţeanul (1895) ; In memoria poetului dialectal Victor VIad (Delamarina) (1898) ; Oratori,retori şi limbuţi (1902) ; Pentru jubileulrevistei „Familia" (1904) ; Recenziuni literare şi rapoarte academice; 1. Traducerea odelor lui Horaţiu, de D.G. Ollănescu (1891); 2 . Poeziile d-lui Naum (1894); 3 . Poeziile d-lui Octavian Goga (1906) ; 4. Povestirile d-lui Mihail Sado-veanu (1906) şi Nuvelele d-lui I.A. Brătescu-Voineşti (1907). Ind ice nomina l şi rea l .

1909

Răspuns la discursul de recepţie a d-lui Duiliu Zamfirescu, în Con­vorbiri literare, 1909 ( X L I I I ) , p . 711 — 727.

Răspunsu l lui T. Maiorescu în Sărbătorirea profesorului Titu Maiorescu la Universitatea din Bucureşti in ziua de 22 noiemvrie 1909, Bucureş t i , Socec, 1910.

1910

Culese şi alese din scrierile Lordului Chesterfield către fiul său, îa Convorbiri literare, 1910, p . 269.

* Din memoriile Cardinalului de Retz, în Convorbiri literare, 1910,

p . 416.

666

1913

Acţiunea diplomatică a României în cursul evenimentelor balcanice. Discursul ros t i t în şedinţa Senatu lu i de la 4 decemvrie 1913, Bucu­reş t i , 1913, 40 p .

1915

Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a Ro­mâniei sub Domnia lui Carol I, vo i . V (1895 — 1899). Minerva, 1915.

In t roducerea i s to r i că : I X . Sub noul regim liberal. Primul minister Sturdza şi ministerul Aurelian,

X . Tot sub regimul liberal. Al doilea minister Sturdza. Apă ru t e în t î i în Convorbiri literare, 1914, p . 349, 479, 507.

Discursul 114 (21 decemvrie 1895): Contra adresei. Discursul 115 (10 apr i l ie 1896): In contra violării inamovibilităţii la Curtea de Casaţie. Discursul 116 (13 decemvrie 1896): Contra adresei. Discursul 117 (4 decemvrie 1897): Contra adresei. Discursul 118 (17 mar t i e 1898): Asupra legii invăţămîntului secundar şi superior prezentat de minis­

trul Spiru IIaret. Discursul 119 (23 noiemvrie 1898): Interpelarea In chestia şcoalelor române din Braşov şi replica. Discursul 120 (15 februarie 1899): Interpelare asupra lipsei de direcţie in politica guvernului. Alege-

rile comunale şi alianţa guvernului cu socialiştii. Discursul 121 (16 februarie 1899): Chestie personală. Discursul 122 (20 m a r t i e 1899): Contra. închiderii discuţiunii. Explicarea obstrucţionismului. Discursul 123 (21 mar t i e 1899): Discurs obstrucţionist. Discursul 124 (21 mar t i e 1899): Discurs obstrucţionist. Discursul 125 (23 mar t i e 1899): Interpelare în contra scrierii unei istorii, îndeosebi a lui Cuza-Vodă,

din ordin guvernamental şi cu spirit de sectarism politic. Replica.

667

î n edi tura Minerva, a doua şi u l t ima „ediţ ie comple tă" , a p ă r u t ă la 1915 din t impul vie ţ i i Iui Ti tu Maiorescu. Cuprinsul şi ordinea ma t e ­r ie i sunt aceleaşi , cu adaosul discursului academic în chestia poeziei populare, lasf i rş i tu l vo i . I I I . Indicele alfabetic e inut i l izabi l , î n t ruc î t e reprodus după cea la l t ă edi ţ ie , cu pag ina ţ i a s c h i m b a t ă .

1916

La aniversarea de 70 de ani a Reginei Elisabeta, în Convorbiri lite­rare, 1916 (L), p . 246.

L U C R Ă R I P O S T U M E

Istoria contemporană a României (1866—1900), Bucureş t i , E d . Socec, 1925.

Volumul pos tum, cu un t i t lu fals şi excesiv, pe care Maiorescu nu l-ar fi admis n ic ioda tă (deoarece e vorba numai de is tor ia po l i t i c ă ) , cupr inde introduceri le celor cinci volume de Discursuri parlamentare publ ica te în v i a ţ ă . Se mai adaugă încă două cap i to le :

X I . Primul min'sler G. Gr. Cantacuzino (11 apr i l ie 1899 — 6 iu l ie 1 9 0 0 ) .

X I I . Primul minister P.P. Carp (7 iulie 1900 — 13 februarie 1901). Ele au a p ă r u t pos tum în Convorbiri literare şi t rebuiau să servească

celui de al şaselea volum de discursur i , care n-a văzu t lumina nic i p î n ă a c u m .

* România şi politica de neutralitate in conflictul european din 1914—

1919. Fragment d int r -un memoriu încheia t în 13 februarie 1917. Pub l i ­ca t în Convorbiri literare, 1920 (LII ) , p . 8 1 .

* însemnări zilnice ale lui T. Maiorescu, 1912 — 1913, a p ă r u t e în

Convorbiri literare, 1931 (LXIV) , p . 53, 135, 338, 448, 558, 636, 740, 818, 920; 1932 (LXV), p . 102, 162.

* Despre Eminescu, 1932 (LXV), p . 427.

Despre Duiliu Zamfirescu, 1934 (LXIV) , p . 864.

668

Aforisme, în Convorbiri literare, 1919 (LI). *

însemnări zilnice, publicate cu o introducere, note, facsimile şi portrete de I. Rădulescu-Pogoneanu, voi. I (1855 — 1880), Socec, 1937, XXXV + 356 p .

însemnări zilnice, publicate cu o introducere, note, facsimile şi portrete de I. Rădulescu-Pogoneanu, voi. II (1881 — 1886), Socec,1940, LI + 384 p .

* T. Maiorescu: Gedichte (1855 — 1878). Herausgegeben mit einem

Vorwort von I .E. Torouţiu, 1940. Plachetă apărută cu ocazia sărbătoririi centenarului lui Maiorescu

la Academie şi nepusă încă în comerţ. Publicaţia s-a făcut după manu­scrisele oferite de d-na Livia Dymsza şi cuprinde zece poezii, şi anume:

1. Ein Läuterungsprozess, 12 Okt. 1855. 2. Es schien als sollt es anders sein, Nov. 1856. 3. Frühlingsanfang, März 1858. 4. Die Liebe hab'ich errungen, Nov. 1861. 5. Warum, mein Mädchen, soll ich klagen, Mai 1862. 6. Metaphysik der Liebe, Socola bei Jassy, 22 Aug./10 Sept. 1863. 7. Was hat dar Unglück für Gewalt, 1863. 8. Im unscheinbaren Keim, lassy, 14 Sept. 1871. 9. Lebenstraum, 10/22 luni 1876.

10. Am Ufer der Donau, Galaţi, 20 Iuli/2 Aug. 1876, Früh 4 Uhr Bukarest, 3/15 Iuli 1878.

* Titu Maiorescu ; Logica, cu îndreptările, adăogirile şi însemnările

autografe ale autorului. Cu adnotări, note şi un studiu introductiv de I. Brucăr. Academia

Română, studii şi cercetări, XLV, 1940. Volumul compact şi minu­ţios documentat de 400 p . a apărut prea tîrziu — chiar în timpul redac­tării definitive a acestei bibliografii — pentru a fi folosit altfel decît cu titlul de indicaţie. Materialul e bogat; tendinţa apologetică îl depăşeşte însă.

669

II

CĂRŢILE ŞI ARTICOLELE DE CONSULTAT

Această „listă" ar fi voit să fie un repertoriu cît mai complet al referinţelor privitoare la viaţa şi opera lui Maiorescu. Cum însă, în afară de activitatea literară mai uşor şi mai cu folos cercetată, T. Ma­iorescu a avut şi o viaţă politică risipită pe jumătate de veac, se poate înţelege mulţimea articolelor din ziare pe chestiuni ieşite din sfera preocupărilor noastre. Repertoriul de faţă s-a încadrat deci în dome­niul literar şi n-a urmărit decît cărţile şi revistele şi numai în chip excepţional ziarele, cînd se raportau la literatură sau la cultură în genere. Pe lingă omisiunile voite, se vor adăuga, fireşte, şi alte scăpări din vedere, pe care cititorul va avea satisfacţia să Ie descopere singur.

A

Alecsandri (V.), Scrisori, I, Ed. Minerva, 1904. Publicate de II. Chendi şi E. Carcalechi.

Andreescu (C.I.), Istoricul Liceului Naţional din Iaşi, 1835—1935, în De la Academia Mihăileană la Liceul Naţional 1835—1935, Iaşi, 1935.

B

Bacalbaşa (C), Bucureştii de altă dată, cu deosebire voi. IV, ed. Uni­versul.

Bagdasar (N.), Istoria filozofiei româneşti, 1940. Cap.: T. Maiorescu, p . 34.

Bănescu (N.) şi Mihăilescu (V.), Ioan Maiorescu, scriere comemorativă cu prilejul centenarului naşterii lai, 1811—1911, Bucureşti, 1912. Conţine şi elemente biografice ale lui Titu Maiorescu.

Barasch (dr. Iuliu), O dare de seamă asupra lucrării de debut a lui T. Maiorescu, Einiges philosophische in gemein fasslicher Form, publicată întîi în Românul şi republicată în articolul lui G. Sion: Un studinte român în Germania, în Revista Carpaţilor, 1861, voi.

670

I, p . 709. Articolul e reprodus în Anexa nr. 5 a voi. I al lucrării de faţă.

Bariţ (G.), Critica în Convorbiri literare (răspuns la articolul lu iT . Maiorescu: Limba română în"jurnalele din Austria), în Transil­vania, I, 1868, p . 366. Reprodus în Anexa nr. 8 a voi. I al lucrării de faţă.

Bariţ (G.), Răspuns la discursul de recepţie al lui A. Papiu-Ilarian din 14 septemvrie 1869. (Analele Societăţii academice române, tom. II , 1869). Prima învinuire de „cosmo olitism" adusă „Ju­nimii".

Barnuţiu (Simien), Dreptul public al românilor, ianuarie 1867, 472 p +'xxvi.

Bîrseanu (Andrei), Bin treculu1 şccalelcr remâne din Brcşcv, în Ccnvor biri literare, 1910, p . 498.

Bassarabescu (I.A.), Maiorescu şi „gura lumii"; Amintire. O vizită la Maiorescu in 1915, în Convorbiri literare, 1927 (LIX), p . 171.

Bassarabescu (I.A.), Patru scrisori de la Titu Maiorescu, în Convorbiri literare, 1935 (LXVIII), p . 563.

Bassarabescu (I.A.), Amintiri despre T'. Maiorescu, în Libertatea, VIII nr. 5, din martie 1940.

Beza (Marcu), Cum l-am cunoscut pe Titu Maiorescu, în Convorbiri literare, număr Jubilar, LXX, 1937, p . 334.

Bianu fi.), Despre moartea lui T. Maiorescu, în An. Acad. Rem., tom. XXXIX, 1916-1919, p . 82.

Bodin (D.), A.D. Xenopolşi „Junimea", în Convorbiri literare, numă­rul jubilar, 1937 (LXII), p . 237.

Bodin (N.) „Junimea" in faţa istoriei, în Convorbiri literare, ianuarie — martie 1938.

Bogdan (G.I.), Studii critice de I. Gkerea, în Convorbiri literare, 1890 (XXIV), p . 393.

Bogdan-Duică (G.), Titu Liviu Maiorescu, discurs de recepţie la Aca­demia Română (2 mai 1921). Cf. Transilvania, nr. 2, februar!« 1922 (LIII).

Bogdan (I.), discurs, în Sărbătorirea profesorului Titu Maiorescu la Universitatea din Bucureşti, in ziua de 22 noiemvrie 1909, Bucu­reşti, Socec, 1910.

Boldur-Lăţescu (T.), Adevărul adevărat, răspunderea la articolul din „Vocea naţională", subscris X. Y., sau relatarea evenimentelor petrecute în Iaşi la 3 aprilie 1866. Broşură apărută la Cernăuţi, 1866.

671

Brăneanu (Mihai C.) Vezi Demetriescu (Angliei). Brătescu-Voineşt i (Ion Al . ) , Luceafărul, Din pragul apusului, Bucu­

reşt i , Cartea R o m i i u i s c ă , 1935. B vorba de in te rp re ta rea d a t ă de Maiorescu Luceafărului lui E m i n e s c u .

Breazu (Ion), Literatura „Tribunei" (1884—1895), în Dacoromania, voi . V I I I , Bucureş t i , 1936.

B r u c ă r I . , Cadenţe filozofice, Alca lay , 1934. In ar t icolul Pentru o filo­zofie a lui T. Maiorescu.

Buckle Henry Thomas, History of civilisation in England, 1857. Bucu ţa (Emanoi l ) , Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu. in scrisori

(1884—1913), cu un cuv în t de int roducere şi însemnăr i , E d . F u n d a ţ i a pen t ru l i t e r a tu ră şi a r t ă „Regele Carol I I " , 1937. Volu­mul conţine 197 de scrisori ale lui Duil iu Zamfirescu pe spa ţ iu l de t imp 1884 — 1913, şi 44 ale lui T . Maiorescu c ă t r e Dui l iu Zam­firescu.

Bur i leanu ( C ) , Monsieur Maioresco et le Ministère des Affaires étran' gères (lettres ouvertes) , (I — V.), Bucureş t i , 1912.

C

Gălinescu (Ci.), Viaţa lui Mihai Eminescu, ed. Cul tura Na ţ iona l ă , 1932. Mai ales în capi to le le : Bibliotecar şi revizor, p . 264; Eminescu şi „Juiim?a", p . 2 9 3 ; Eminescu gazetar, p . 367.

Călineseu (G.), Titu Miiorescu critic, în Jurnalul literar, 12 mar t i e 1939.

Călineseu (G.), Titu Miiorescu polemist, în Rec, Fund. Regale, 1 mar­tie 1940, p . 575.

Garacostea (D.), Cu prilejulsărbătoririi d-lui Maiorescu, în Viaţa nouă, V, 1 9 0 9 - 1 0 , p . 403.

Garacostea (D.), Specificul românesc, în Gindirea, X I I , n r . 2, din febr. 1940.

Garacostea (D.), Semnificaţia lui Maiorescu, E d . I n s t i t u tu lu i de Is tor ie l i t e ra ră şi Folclor, 1940, p . 36 .

Caragiale ( I .L . ) , Ironie, în Timpul, 25 iul ie 1890. Două note. R e p u b l i ­ca te în Note şi schiţe, ed. Sfetea, 1892, şi apoi în Opere, ed. Cul­tu ra Na ţ iona l ă , 1932. Voi . I I I : Reminiscenţe şi notiţe critice. Articolele conţ in insinuări nedrepte p r iv i toare la a t i t ud inea lu i T. Maiorescu faţă de M. Eminescu .

Carp ( P . P . ) , Discursuri, v. I . (1878—1888), Bucureşt i , ed. Socec, 1907.

672

Chendi (Ilarie), D.T. Mziorescu despre noi, în Familia, Oradea Mare, 3 mai 1898, p. 213.

•Chendi (Ilario), Poporanismul d-lui Maiorescu, în Viaţa literară, 23 iulie 1906.

Chendi (Ilarie), „Junimea" şi Ardealul (cu prilejul jubileului Convor­birilor), în voi. Impresii, Bucureşti, Minerva, 1908, retipărit la Cartea Românească, 1924, p . 229.

•Cioculescu (Şerban), Ti tu Maiorescu şi Eminescu, în Revista Funda­ţiilor Regale, VII, 1 martie 1940, p . 627.

•Cioculescu (Şerban), Viaţa lui I.L. Caragiale, ed. Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II", 1940. Mai ales capitolul: La Junimea, p . 82, şi Director al Teatrului Naţional, p . 185.

Cioculescu (Şerban), T. Maiorescu, critic literar, m Libertatea, VIU, nr. 4, din 20 febr. 1940.

'Cipariu (Timotei), răspunde lui T. Maiorescu indirect în Archivulpen­tru filologia şi istoria, 1867, p. 84.

Cipariu (Timotei), La una imputaţiune, în Archivul pentru filologia şi istoria, 1869, p . 438.

Constantinescu (Emilian, I.), Valorile literare in critica lui T. Maio­rescu, în Convorbiri literare, numărul Jubilar, 1937 (LXX), p . 172.

Constantinescu (Pompiliu), Titu Maiorescu faţă de noi, în Revista Fun­daţiilor Regale, VII, 1 martie 1940, p . 584.

•Constituţiunea, ziar conservator, Iaşi, 24 septemvrie 1866 (privitor la candidatura lui T. Maiorescu în alegerile din 1866).

Creangă (I.), Opere complete, ed. Minerva, 1906, p. XII . Răspuns la criticele d-lui loan Pop F'lorantin, Iaşi, 1888. Referinţe la activi­tatea lui T. Maiorescu ca pedagog.

Creţeanu (G.), recenzie a unei conferinţe a lui T. Maiorescu, în Revista română, 1861, p . 853. (Mişcarea literară din 1867 in ţările ro­mâne). Republicată în Anexa, nr. 6, a primului volum al acestui studiu.

Cuza (A.C.), Amintiri de la „Junimea" din Iaşi, în Convorbiri literare, numărul jubilar, 1937 (LXX), p . 29. Tratează despre cele două curente (naţionalist şi umanitarist) din sînul „Junimii" şi despre întemeierea ziarului săptămînal Era nouă (8 octomvrie 1889 — 1895), organul „Junimii" politice din Iaşi, redactat de A.C. Cuza, P. Missir, Eugen Ionescu, N. Volenti.

44 673

» Daianu (Eue dr.), Dr. S. Ramonţai şi Titu Maiorescu, în Convorbiri

literare, 1910 (XLIV), p . 444. Damé (Frédéric), Histoire de la Roumanie contemporaine, 1900. Delavrancoa (Barbu), Oratorul: Titu Maiorescu; în Convorbiri literare,.

1910, p . XCIV-XCVIII. Demetriescu (Anghel), Titu Maiorescu: Patru conferinţe. Rezumate-

deMihaiC.Brăneanu. Cu un apendice de d-1 Anghel Demetriescu» Bucureşti, 1883.

Demetriescu (Anghel), Discursuri parlamentare de Titu Maiorescu, ÎI* Literatura şi arta română, I I I , 1899, p . 272. Reprodus în Anghel Demetriescu, Opere, ediţia îngrijită de Ovidiu Papadima. Ed. Fundaţiilor pentru literatură şi artă „Regele Carol II" , 1937,. p . 327.

Densusianu (Aron), Critica unei critice, în foiletonul Federaţiunei din Pesta: I, nr. 82, din 30 mai/11 iunie 1868; II, în nr. 83, din 2/14 iunie; I I I , în nr. 85, din 6/18 iunie; IV, în nr. 87, din 9/21 iunie.^ Retipărite în Cercetări literare, ed. Şaraga, Iaşi, 1887, p . 59.

Tot în acest volum, la p. 366, se publică Scrisoarea a treia apărută mai întîi în Orientul latin, încercînd să dovedească cu exemple limba plină de germanisme a lui T. Maiorescu, Eminescu şi a altor scriitori din „direcţia nouă".

în articolul Gloriide afiş (Scrisoarea XVI), p. 431 —479, răspunde la articolul lui T. Maiorescu în lături! Se reproduc vechile acuzaţii în chestiunea Vischer, acuzaţiile d-rului Zotu în chestiunea Logicei, contradicţia în chestia Bărnuţ, duplicitatea faţă de Vasile Alecsandri. Densusianu (O.), Alecsandri şi „Junimea", în Vieaţa nouă, I, nr. 2.. Densusianu (O.), O legendă literară, în Vieaţa nouă, 1905, p . 313. Dissescu (C), Discurs, în Sărbătorirea profesorului Titu Maiorescu la-

Universitatea din Rucureşti in ziua de 22 noiemvrie 1909, Bucu­reşti, Socec, 1910.

Djuvara (M.), T. Maiorescu, profesor, în Libertatea, VIII , nr. 4, din= 20 febr. 1940.

Drăghicescu (D.), T. Maiorescu, Schiţă de biografie psiho-sociologică. (Extras din revista Libertatea), 1940.

Dragomirescu (M.), Criticele d-lui Titu Maiorescu (studiu de critică. generală), în Convorbiri literare, 1893 (XXVII), p . 8, 284.

Dragomirescu (M.), Criticele d-lui Titu Maiorescu (partea generală)s. în Convorbiri literare, 1896 (XXX), p . 1.

674

Oragomirescu (M.), Direcţii literare (Studiu de critică generală), în Convorbiri literare, 1897 (XXXI), p . 105.

Oragomirescu (M.), De la misticism la raţionalism, Bucureşti, 1925, (p. 7).

-Oragomirescu (M.), Legăturile mele cu „Convorbirile literare" în Convor­biri literare, număr Jubilar, LXX, 1937, p . 88.

Dragu (G.C.), Discurs, în Sărbătorirea profesorului Titu Maiorescu la Universitatea din Bucureşti In ziua de 22 noiemvrie 1909, Bucu­reşti, Socec, 1920.

•Drobisch (Moritz Wilhelm), Neue Darstellung der Logik nach ihren einfachsten Verhältnissen, ed. I I , 1851, ed. I I I , 1863.

Duca (I.G.), Portrete şi amintiri, 1932. ©umitrescu-Iaşi (G.), Discurs, în Sărbătorirea profesorului Titu Maio­

rescu la Universitatea din Bucureşti in ziua de 22 noiemvrie 1909, Bucureşti, Socec, 1910.

E

Eminescu (M.), Naţionali şi cosmopoliţi (1871), un admirabil studiu despre „Junimea" şi T. Maiorescu, scris la Viena (Acad. Rom., Ms. M. Eminescu, 225-7, f. 224 — 236), publicat în Convorbiri lite­rare, în aprilie 1903, şi apoi în I. Rădulescu-Pogoneanu, Studii, 1910; retipărit în I .E. Torouţiu, op. cit., IV, p . 85 şi următoa­rele.

Eminescu (M.), Observaţii critice, în Curierul de Iaşi, 12 august 1877. Reprodus în M. Eminescu, Opere, ed. I. Greţu, Cultura româ­nească, 1939, I, p . 492. E apărarea Logicei lui Maiorescu împo­triva atacurilor d-rului Zotu.

Eminescu (M.), încă o dată recensiunea logicei Maiorescu (iscălit Y), în Convorbiri literare, 1 septemvrie 1877. Reprodus în M. Emi­nescu, Opere, ed. I. Greţu, Cultura românească, 1939, I, p. 504.

Eminescu (M.), Contestarea alegerii d-lui Maiorescu, în Timpul, 8 fe­bruarie 1878. Reprodus în M. Eminescu, Opere, ed. I . Creţu, Cultura românească, v. I I , p . 215.

Eminescu (M.), D.Holbanşi Schopenhauer, în Timpul, 9 aprilie 1878; reprodus in M. Eminescu, Opere, ed. I. Creţu, Cultura româ­nească, I I , p . 300.

44* fi7i>

Kracl ide (Gonst.), Reflecţiuni asupra prelecţiunilor populare ţinute do d-l Titu Maiorescu In Universitatea din Iaşi, în Convorbiri literare^ 1868, p . 27, 36, 55 .

Evolceanu (D.), Cîteva cuvinte despre criticele d-lui Maiorescu, în Con­vorbiri literare, 1910 (XLIV) , p . XCIX-XCIV.

F

Feuerbach (Ludwig), Grundzüge der Philosophie der Zukunft, Leipzig, . 1843.

Feuerbach (Ludwig), Philosophie und Christentum, Ansbach, 1839. Feuerbach (Ludwig), Abälard und Heloise, Ansbach, 1833. Fi l ipescu (N.), Titu Maiorescu în politică (schi ţă) , în Convorbiri lite­

rare, 1910, p . GV-CXV. FloTVAn(Mirce&),Filozofia„Junimei", m Convorbiri literare, 1927 (LIX) , ,

p. 99 -105 . Flor ian (Mircea), începuturile filozofice ale lui T. Maiorescu, în Con­

vorbiri literare, 1937, p . 132. Floru ( I .S . ) , D.T. Maiorescu istoric al României contemporane, în Con­

vorbiri literare, 1910, p . C X X V - C X X X I I I . F i l i t t i ( I .C.) , Maiorescu la 1913, în Convorbiri literare, 1920 ( L I I ) ,

p . 1 1 5 .

O

Gane (C.), P.P. Carp şi locul său in istoria politică a, ţării, vo i . I (ed. I I ) , Universul , 1937.

Gane (G.), P.P. Carp şi loculsău in istoria politică a ţării, vo i . I I (ed. I ) , Universul , 1936. Din voi . I . , cu deosebire cap . I I , Junimea,. p . 75 — 8 5 ; Ministerul Lascar Catargi (1875—1876), p . 143 — 190 ; Guvernul Theodor Rosetti (martie 1878-martie 1889), p . 275 — 3 7 2 . Din voi . I I , cu deosebire: Toastul lui Maiorescu la înfiinţarea Clubului constituţional, p . 17 ; Ministerul Titu Maiorescu — Take lonescu (1912—1913), p . 499 — 542; Carp şi Maiorescu. Moartea lui Maiorescu, p . 545 — 555. Se ma i pub l i că şi două scrisori ine­di te ale lui T. Maiorescu: una că t r e Canano, de la 11 iunie 1898 şi a l t a că t r e St . Gane, de la 30 octomvrie 1898, vo i . I I , p . 210.

Gane (N.), Zile trăite, l a ş i , 1903. Georgescu (Ioan) , Din legăturile lui Maiorescu cu ardelenii, în Convor­

biri literare, număru l Jubi lar , ian. 1937 (LXX) , p . 284.

676

Georgiade (Gonst.), Adnolaţiile lui T. Maiorescu pe marginea unui studiu de critică literară al d-lui Dobrogeanu-Gherea, în Convorbiri literare (LVII ) , p . 850. Autoru l a mai pub l i ca t c î l eva din adno-ta ţ i i l e lu i Maiorescu şi în a l te revis te .

Gherea I . , deveni t apoi Dobrogeanu-Gherea ( C ) , Asupra criticei (aici e vorba de „cr i t i ca judecă to rească" a lui Maiorescu), în Studii critice, voi . I, 1890.

Gherea I . , devenit apoi Dobrogeanu-Gherea ( C ) , Asupra criticei meta­fizice şi celei ştiinţifice ( răspuns d-lui Bogdan) , în Studii critice, voi . I I , ed. I, din 1891.

Gherea I . , deveni t apoi Dobrogeanu-Gherea ( C ) , Personalitatea şi morala in artă, în Studii critice, voi . I I , Bucureş t i , 1891.

Gherea I. , devenit apoi Dobrogeanu-Gherea (C.)> Asupra esteticei meta­fizice şi ştiinţifice, în Studii critice, voi . I I I , Bucureş t i , 1897.

Gherea I . , deveni t apoi Dobrogeanu-Gherea ( C ) , Cătră d-l Maiorescu, în Contemporanul, V, 1886, nr . 1, p . 43 .

Ghica (Pantaz i ) , Citeva cuvinte asupra criticei d-lui Titus Livius Maio­rescu in beţia d-sale de cuvinte din Convorbiri literare, în Româ­nul, X V I I , din 3 iunie 1873.

Giurgiu (Oct . ) , Titu Maiorescu şi gimnaziul român din Braşov, în Ţara Birsei, I , p . 254.

Gorovei (Ar tur ) , Titu Maiorescu. Amintiri, în Adevărul literar şi artis­tic, X , nr . 540.

Grădiş teanu (Petre) „Convorbirile literare'' şi „Revista Contimporană"\ în Revista Contimporană, I, 4 iunie 1873, p . 384 sqq.

Grămadă ( I . ) , Societatea academică socială-literară „România junăiL

din Viena (1871 — 1911). Monografie i s tor ică , Arad , 1912.

II

Haneş (P.V.) , Titu Maiorescu la Theresianum, în Convorbiri literare, decemvrie 1938.

Hasdeu (B.P . ) , Prelecţiuni filozofice populare relative la familie şi educa-ţiune, comentar plin de umor al anun ţ ă r i i conferinţelor l u i T. Maiorescu, în Lumina, 1863, nr . 10, p . 69 — 71, reprodus de Mihail Popescu sub t i t l u l : R. P. Hasdeu şi Titu Maiorescu, în Convorbiri literare, număr Jubi lar , L X X , 1937, p . 396.

Hasdeu (B.P . ) , Literatura. Mişcarea literelor în Eşi, în Ilumina, 1863, I I , nr . 12, p . 89 ; I I I , nr . 13, p . 1 ; nr. 6, p . 50 (ne t e rmina t ) .

Hasdeu (B .P . ) , Tutti Frutti. Scrisoarea comi te tu lu i de Inspecţ ie ş i r ăspunsu l lu i Hasdeu, în Lumina, 1863, I I I , nr . 15.

577

Hasdeu (B.P . ) , Toate vrutele, despre T. Maiorescu şi şcoalele p r i m a r e , în Aghiuţă, 1863, nr . 3 , p . 2 3 .

l l a s d e u (B.P . ) , Toate vrutele, o g lumă împot r iva lu i T. Maiorescu, în Aghiuţă, 1863, nr . 8, p . 61 — 63.

Hasdeu (B .P . ) , Cosmopolitism şi Naţionalism, Discursul preş idenţ ia l de redeschiderea şedinţelor socie tă ţ i i „Român i smul " ţ i nu t în 26 septemvrie 1870 de d-1 B . P . l lasdeu , în Columna lui Traian, I , n r . 50, din 30 septemvrie 1870, p . 1—2; în Foaia Societăţii Românismul, I, nr . 7, octomvrie 1870, p . 303.

Hasdeu (B.P . ) , Diverse Negruzziade, în Columna lui Traian, I , n r . 5 3 ; la fel şi în nr . 56 .

Hasdeu (B.P . ) , Buletin interior, în Columna, I I , n r . 20, din 24 m a i 1871. A t a c ă pe Maiorescu ales depu ta t al ţ ă ran i lo r .

Hasdeu (B.P . ) , Varietăţi, în Columna, I I , n r . 22, cont ra p re ten ţ i e i lu i T. Maiorescu de a fi creat „o nouă d i rec ţ ie" .

Hasdeu (B.P . ) , Buletin interior, în Columna, I I , nr . 26, d in 5 iul ie 1871, împot r iva lui Maiorescu pen t ru a-I fi a t aca t pe B ă r n u ţ în Cameră .

Hasdeu (B.P . ) , Un rămăşag, în Familia, 1871, nr. 31 , p . 368 (1/13 au­g u s t ) ; idem, Columna, I I , nr. 30 (92), din 11 august 1871.

Hasdeu (B.P . ) , Buletin interior, în Columna, I I , nr . 31 (93), din 23 august 1871, în chest ia s ă rbă to r i r i i lui Ştefan cel Mare la P u t n a .

Hasdeu (B .P . ) , Buletin interior, în Columna, I I , nr . 32 (94), din 30 augus t 1871 ; ia răş i despre cosmopoli t ismul lui T. Maiorescu şi sacri legiul serbăr i i de la P u t n a .

Hasdeu (B.P . ) , Citeva întrebări d-lui T. Maiorescu, în Columna lui Traian, 1875, nr . 1, p . 57 ; nr . 2, p . 65.

Hasdeu (B .P . ) , Răspunsul meu advocatului d-lui T, Maiorescu, în Columna lui Traian, 1875, nr . 3, p . 125.

Hasdeu (B.P . ) , Aldoilea rămăşag, dedica t lui V. Alecsandri , în Româ­nul, X X , 5 februarie 1876; idem, Revista literară şi ştiinţifică, nr . 1, din 15 februarie 1876.

Hasdeu (B.P.), „Eine Trilogie". O istorie germană a literaturii române. Crit ica de Lază r Şă ineanu , G . I . Ionescu-Gion şi B . P . Hasdeu, Socec, 1892; p a r t e a lu i Hasdeu e reprodusă în Sarcasm şi ideal, p . 75. Socec, 1897.

Hasdeu (B.P . ) , Şcoala Carp-Maiorescu-Caragiale-Tocilescu-P. Missir. Vizita armenească, în Apărarea naţională, I I I , nr . 88, din 21 ap r i ­lie 1902.

Hasdeu (B.P . ) , Carlişlii, în Apărarea naţională, J IU , nr . 66, din 23 mar t i e 1902.

«78

Hegel (G.W. F r . ) , Vorlesungen über die Aestletik, Werke, Vollständige-Ausgabe, vol . X .

He rba r t ( J .F r . ) , Sämtliche Werke, ed. G. Har tens te in .

I

I a rn ik ( I . Urban ) , Clteva amintiri despre T. Maiorescu, în „România jună" lui T. Maiorescu, Scriere omagială , Suceava, 1910.

Ib ră i l eanu (G.), Spiritul critic In cultura românească, ed. I I I , V i a ţ a românească , Iaş i , 1909, capi to lu l V, Locul „Junimei" în această evoluţie, p . 59.

Icar , Inaugurarea cursului d-lui Maiorescu la facultatea de litere, în Fintîna Blanduziei, Bucureşt i , 12 noiemvrie 1889.

Ionescu de la Brad (Ion) , recenzia p r ime i conferinţe a lu i T. Maiorescu r

în Ţeranul român, din 17 decemvrie 1861, p . 48. Reprodusă în G. Bogdan-Duică , Titu Maiorescu, discurs de recepţ ie , 1921, p . 26.

Ionescu (Take), Souvenirs, 1919. Ionescu (Take), Amintiri, Socec, 1923. Ionescu (Gr .N.) , Mişcarea separatistă, Iaş i , 1911. Iorga (N.), Discursurile d-lui T. Maiorescu (voi. IV), în Scmănătoiul,.

I I I , 1904, p . 65. Repub l i ca t în O luptă literară, I, 1904, p . 100 . Iorga (N.), Opinions sincères, Bucares t , 1899, p . 53 . Iorga (N.), Istoria literaturii româneşti contemporane, cd. Adevărul , ,

1934, vo i . I , capi tolul „Junimea" şi Convorbirile literare, p . 66-79. Iorga (N.), T. Maiorescu, în Oameni cari au fost, voi . I I , cd. F u n d a ţ i a

pen t ru l i t e ra tu ră şi a r tă „Regele Carol I I " , 1935, p . 277. (de fapt,, scris la moar t ea lui Maiorescu 1917 şi pub l i ca t în Neamul roma-nesc).

Iorga (N.), Supt trei regi, 1932. Iorga (N.) , O viaţă de om — aşa cum a fost. în mul te pasagi i , de ex„

v . I (1934), p . 194, 267, I I , p . 120 şi u rmă toa re l e . Iorga (N.) , Titu Maiorescu intim, în Cuget clar (an, I , n r . 340). Despre

vo i . I din însemnări zilnice. Iorga (N.), Un nou volum de „însemnări" al lui T. Maiorescu, Vă l en i i

de Munte , 1940. Se adaugă a l te numeroase ar t icole şi m a i ales. conferinţe— fie şi p r in digresiune. U l t i m a e: O încercare zadar­nică de înviere, în Cuget clar, IV, nr . 37, din 21 mar t i e 1940» si nr . 38, din 28 mar t i e 1940.

679-

.1

J u r a ( Ju l ian) , Cum trebuie studiat T. Maiorescu, în Darul vremii, I , 1930, nr. 4, p . 104.

J u v a r a (G.), Titu Maiorescu, fragment de istorie politică, ed. Cul tura poporu lu i , 1939.

J u v a r a (G.), Titu Maiorescu în 7858, od. Cul tura poporulu i , 1939.

K

Kanner (B.) , La société littéraire „Junimea" de Jassy et son influence sur le mouvement intellectuel en Roumanie, Pa r i s , 1906.

Kremni t z (Mite), Aus dem Leben König Karls I von Rumänien. Aufzei­chnungen eines Augenzeugen. Nach des Königs Tagebüchern und offiziellen Dokumenten , 4 Bände, S tu t tga r t 1 8 9 4 — 1 9 0 1 .

L

Laur ian (August D.i , Tablele bibliografice, în Revista contimporană, I, 5, 1 iulie 1873.

Lovinescu (E. ) , T. Maiorescu, în Flacăra, 1914—1915, p . 493, 507, 518, 530.

Art icole aduna te în Critice, 111, ed. I, F l acă r a , 1915, p . 194 — 217 ; Tet ipăr i te în Critice, IV, ed. Alcalay, 1920, p . 95 117; r e t ipă r i t e voi . IV, ed. def. Ancora, 1928, p . 36. Lovinescu (E.) , T. Maiorescu, în Sburătorul, I, 1919, p . 7 3 ; r e t i pă r i t

in Critice, V, ed. V i a ţ a românească , 1921, p . 67 ; r e t i p ă r i t în Critice, V, ed. V, ed. def. Ancora 1928, p . 117.

Lovinescu (E.) , Istoria, civilizaţiei române moderne. In voi . I I , Forţele reacţionare (1925), se s tud iază în cap . X I V (p. 127 — 139), c r i t ica socială şi cu l tu ra l ă jun imis t ă şi îndeosebi a lui T. Maiorescu.

Lovinescu (E. ) , Memorii, I , ed. Cugetarea , 1930, p . 52. Lovinescu (E.) , Istoria literaturii române contemporane, voi . I . ; Evolu­

ţia ideologiei literare, ed. Ancora , 1926. In c a p . IV (p. 32 — 45) se s tud iază ideologia şi c r i t ica lui T. Maiorescu.

Lovinescu (E. ) , T. Maiorescu şi M. Eminescu, în Memorii, I I I , ed . Adevărul , p . 231 .

Lovinescu (E. ) , T. Maiorescu, 16 ar t icole pub l ica te în Adevărul (ult i­mul e din 19 apr i l ie 1937), cu ocazia apa r i ţ i e i p r i m u l u i volum din Însemnări zilnice.

680

M

Mândrea, Carp , Negruzzi , Hogor, Procesul Maiorescu şi actele autentice. Iaş i , 1865.

Mîrzescu (G.), Apărarea dinaintea tribunalului de laşi, Secţiunea II t

a d-lui Titu Liviu Maiorescu, doctor In filozofie şi licenţiat in legi, directorul şcoalei preparandale, profesor de filozofie şi rector la Universitatea din Iaşi, de Gh. Mârzoscu, avoca t , membru Consi­l iu lui de inspecţ iunea şcoalelor şi profesor de codicele civil la facul ta tea ju r id i că , Iaşi , T i p . Buciumul românesc, 1865.

Marmeliuc (D.N. ) , Cuvint rostit in şedinţa literară din 27/11, in locali­tăţile (?) societăţii, în „România jună" lui T. Maiorescu. Scriere omagială , Suceava, 1910.

Mauxion (Marcel), La métaphysique de Herbart et la Critique de Kant, Alean, 1906.

Mauxion (Marcel), L'éducation par l'instruction et les théories pédago­giques de Herbart, Alcan, 1906.

Marghi loman (Alex.) , Note politice (1897 — 1920), 5 vol . , 1927. Note le sunt in teresante mai ales pen t ru guvernul T. Maiorescu şi T . Maiorescu-Take lonescu (vol. I - I I ) : pent ru toate dezba te r i l e min is te r ia le d in t impu l r ăzbo iu lu i ba lcan ic şi apoi asupra a t i t u ­din i i lu i Maiorescu în t impul ocupa ţ ie i ge rmane ; moar t ea şi înmormîn ta rea lui Maiorescu ( I I I , p . 10 — 17).

Massof (I . ) , Matei Millo şi timpul său, E d . Naţ iona lă-Ciorne i , 1940, cu pr ivi re la Maiorescu şi Tea t ru l Na ţ iona l . O scrisoare a lui T. Maiorescu că t re V. Alecsandr i în aceas tă chest iune (p. 259 şi u rmătoare le ) .

Mehedinţ i (S.), Titu Maiorescu; s ingura biografie, cu informaţ i i d i rec te de la Maiorescu, a p ă r u t ă în număru l Jubi lar al Convorbirilor literare de la 15 februarie 1910. Reprodusă în vo i . Titu Maio­rescu, de Soveja, ed. Car tea românească , 1925.

Mehedinţ i (S.), T. Maiorescu, în Trans i lvan ia , 1920, p . 685. Mehedinţ i (S.), In amintirea lui Titu Maiorescu (la 80 de ani de la

naş t e rea lui T. Maiorescu), cuv în ta re ros t i t ă la Academia R o m â n ă , 1920 ; reprodusă în vol . T. Maiorescu, ed. Car tea româ­nească, 1925, p . 104.

Mehedin ţ i (S.), Atitudinea lui Titu Maiorescu in timpul invaziei, în Convorbiri literare, februarie 1923, reprodusă în voi . Titu Maio­rescu, ed . Car tea românească , 1925, p . 127.

Mehedinţ i (S.), Locul „Junimei" in istoria neamului românesc, în Con­vorbiri literare, număr Jubi lar , L X X , ianuarie-mai 1937, p . 42 .

681

Meissner ( C ) , Despre T. Maiorescu şi Mareşal Averescu dar mai ales despre M. Eminescu, în Convorbiri literare, 1937 (LXX) , p . 16 .

Mera ( I .T . ) , Scriitorii de la „Junimia", confer inţă reprodusă în Tele­graful român, 1882, no . 72 — 73, şi Familia, 1882, p . 302.

Cons. au l ic . Dr . Wi lhe lm Meyer-Lübke, Discurs festiv ţinut la matineul festiv in sala parlamentului provincial al Austriei de Jos, în l / I I I 1910, pub l . în broşura „România jună" lui T. Maiorescu, scriere omagială , Suceava, 1910.

Mihăi lescu (V.), Titu Maiorescu, Amintiri, în Ramuri, X X I I I . Mil l (.Tohn S tua r t ) , A system of Logic ratiocinative and inductive, 1833,

t r a d . germană de I . Schie l ; t r a d . f ranc, de L . Peisse. JMoldovanu (I .M.) , Critica d-lui Maiorescu, în Archivulpentru filologia

şi istoria a lui T. Gipariu, Bla j , 1869, p . 456, 495, 620. Murăraşu (D.), Maiorescu şi Schopenhauer, în Convorbiri literare, 1939

( L X X I I ) , p . 39. Mureşianu (Aurel), Cea dinţii încercare publicistică a lui T. Maiorescu,

în Gazeta cărţilor, P lo ieş t i , n r . 1, 15 iul ie 1934.

N

N a n u (D.) , Titu Maiorescu in viaţa universitară, în Sburătorul, I , 1 (1919), p . 84.

Negruzzi (Iacob), Amintiri din „Junimea", E d . V i a ţ a românească , (1921).

Negruzzi (Iacob), La a 80-a aniversare a naşterii lui T. Maiorescu, în Convorbiri literare, 1920 (LII ) , p . 278.

Negulescu (P .P . ) , Impersonalitatea şi morala in artă, în Convorbiri literare, 1892 (XXVI) , p . 131, apoi Impersonalitatea in artă. Socialism şi artă, în t r -un volum de Polemice, Bucureş t i , 1895.

Negulescu (P .P . ) , Profesorul Maiorescu, în Convorbiri literare, 1927, p . 141 .

Negulescu (P .P . ) , Ceva despre Maiorescu, în Convorbiri literare, 1936, p . 141 .

Negulescu (P .P . ) , Ceva despre „Junimea", în Convorbiri literare, n u m ă r j ub i l a r (LXX) , ianuar ie-mai 1937, p . 5 3 .

O

Onciu l (D.) , Despre activitatea lui Titu Maiorescu, în Anal. Acad. Rom., Tom. 32, 1 9 0 9 - 1 0 , p . 59.

Onciul (D.) , T. Maiorescu şi Academia Română, în Convorbiri literare, 1910 (XIV) , L X V I I - X C I I .

682

Onciul (D.), Necrolog pentru T. Maiorescu, în Anal. Acad. Rom., torru X X X I X , 1 9 1 8 - 1 9 , p . 82.

Opinia naţională, z iar , în chest iunea procesului din 1864 — 65, în n r . 26/7 mar t i e 1865, 16 apr i l ie 1865.

P

P a n g r a t i (E .A. ) , Un adevărat învăţător al neamului, în Convorbiri lite­rare, 1910 (XLI) , p . G X V I I I - C X X I V .

P a n ţ u (I .C.) , „Cartea" lui Maioresu, în Gazeta Transilvaniei, B I E Ş O V 1910, nr . 3 4 - 3 6 .

P a n u (G.), Tipuri parlamentare, 1892, p . 85. Panu (G.), Amintiri de la „Junimea", a p ă r u t e în Săptămlna şi apo i

în două volume, 1908 — 1910. Pe l imon (A.), O dare de seamă asupra conferinţei „Socialism şi comu­

nism", ţ i n u t ă la colegiul Sf. Sava, în Reforma, 24 septemvrie 1859; reprodusă în Anexa, nr . 3 a p r imu lu i vo lum al a c e s t e i luc ră r i .

Pe t raşcu (N.)> Figuri literare contemporane, 1893, p . 2 1 . Pe t raşcu (N.), Notiţe, în La grande Encyclopédie, Par i s , v . X X I I . Pe t r a şcu (N.), Aniversarea d-lui T. Maiorescu, în Literatură şi artă,

IV, 1 8 9 9 - 1 9 0 0 , p . 221 . Pe t raşcu (N.), Biografia mea, în I . E . Torouţ iu , op. cit., v . V I , con ţ ine

pagin i asupra legă tur i i au to ru lu i cu T . Maiorescu (p . GLII I şi u rmătoare le ) .

Petrescu (N.), Critica societăţii româneşti [la „Junimea", în Convorbiri literare, n u m ă r Jubilar , 1937 (LXX) , p . 103.

Pe t rovan (U.) , Istoricul şcoalei normale „Vasile Lupu", I aş i , 1917. Pe t rov ic i ( I . ) , T. Maiorescu (profesor), în Sburătorul, I, 2, 1919, p . 12,

republ ica t în Amintiri universitare, ed. Alca lay , 1920, şi apoi în Titu Maiorescu 1840 — 1917, ed. Casei Şcoalelor, 1931, p . 5 4 .

Pe t rov i c i ( I . ) , Studii istorico-filozofice, Bucureşt i , 1925, p . 1217 (capi­tolul Kant şi cugetarea românească).

Pe t rov ic i ( I . ) , Titu Maiorescu, în Viaţa românească, septemvrie 1923;, r epubl ica t în Figuri dispărute, 1924; r epub l ica t în Studii istorico-filozofice, E d . Casei Şcoalelor, şi apoi în Titu Maiorescu, 1840— 1917; E d . Casei Şcoalelor, 1931, p . 11 .

683

P e t r o v i c i ( [ . ) , Aforismele lui Tita Maiorescu, în Revista, de filozofie, octomvrie-decemvrie 1930, r epub l ica t în Tita Maiorescu 1840 — 1917, E d . Casei Şcoalelor, 1931, p . 73 .

P e t r o v i c i ( I . ) , George Enescu şi Titu Maiorescu, în Adevărul literar, 1 iunie 1929, r epub l ica t în Titu Maiorescu, 1840—1917, E d . Casei Şcoalelor, 1931, p . 115.

Pe t rov ic i ( I . ) , Titu Maiorescu şi soţia sa, în Adevărul literar, august 1925 ; republ ica t în Titu Maiorescu 1840 — 1917, E d . Casei Şcoa­lelor, 1931, p . 115.

Pe t rov i c i ( I . ) , în memoria lui Titu Maiorescu, cuvîntare rostită în ziua de 15 noiemvrie 1926 la. Seminarul pedagogic din Bucureşti, cu prilejul denumirii acestuia: Seminarul Pedagogie „Titu Maio­rescu", în Titu Maiorescu 1840 —1917, E d . Casei Şcoalelor 1931, p . 128.

Pe t rov ic i ( I . ) , Maiorescu şi... Ţinchideal, în Adevărul literar, aug . 1928 ; r epub l ica t în Titu Maiorescu 1840 — 1917, E d . Casei Şcoalelor, 1931, p . 137.

Pe t rov ic i ( I . ) , Maiorescu şi eliberarea Ardealului (cu pri lejul a zece an i de la Unire) , în Dimineaţa, din 2 decemvrie 1928; r epub l i ca t în Titu Maiorescu 1840 — 1917, Ed . Casei Şcoalelor, 1931, p . 147.

Pe t rov ic i ( I . ) , O amintire şi un aforism, în Convorbiri literare, n u m ă r jub i la r 1 8 6 7 - 1 9 3 7 (LXX) , 1 — 5, i anuar ie -mar t i e 1937, p . 80.

Pe t rov ic i ( I . ) , Schopenhauer, în „Bibl io teca pen t ru to ţ i " , nr . 1490 — 92. (Par tea finală t ra tează rapor tur i le înt re Maiorescu şi filozofia schopenhauer iană) .

Pe t rov ic i ( I . ) , La centenarul lui Titu Maiorescu, Acad. Rom. Memo­riile secţiunii literare, seria I I I , tom. I X , 1940.

Popov ic i (Aurel C ) , Preot deşteptării noastre. Despre Maiorescu şi să rbă tor i rea lui la banche tu l de la 15 februarie 1910, în Naţio­nalism sau democraţie, ed. Minerva, 1910, p . 58.

Popov ic i (Aurel C ) , Fragment din toastul rostit la banchetul dat în onoa­rea d-lui T. Maiorescu, Bucureşt i l / I I I ; pub l i ca t în „România jună" şi Titu Maiorescu. Scriere omagia lă , Suceava, 1910.

Popov ic i (dr. Mihai) , Cuvînt rostit la convenirea socială în seara l/III, pub l i ca t în „România jună" şi T. Maiorescu. Scriere omagia lă , Suceava, 1910.

Popescu (Mihai), Procesele lui Titu Maiorescu, apă ru t e f ragmentar în Adevărul literar, 1937, în diferite numere . Autoru l are o lucrare complec tă asupra acestor procese, inedi tă încă , pe care a avu t b u n ă v o i n ţ ă să mi-o comunice spre consu l ta re .

684

P o p e s c u — Spineni (Marin), Instituţii de înaltă cultură, în t i p . Da t ina românească , Văleni i -de-Munte , 1932.

f opescu -Sp inen i (Marin), Contribuţie la istoria învăţămîntului supe­rior, 1928.

Puşcariu (Sextil), Titu Maiorescu, în Junimea literară, 1910, p . 27 .

R

Rădulescu-Pogoneanu ( I .A. ) , O coresondenţă dintre Eminescu şi Maio­rescu, Pregătirea lui Eminescu pentru o catedră de filozofie la Uni­versitatea din Iaşi, în Convorbiri literare, 1910 (XLIV) , p . 186 — 209. Apoi în Studii, Bucureş t i , 1910, p . 50.

ÎRădulescu-Pogoneanu ( I .A. ) , Profesorul Titu Maiorescu, în Convorbiri literare, 1910. Apoi în Studii, p . 120.

Rădulescu-Pogoneanu ( I .A.) , Două scrisori ale lui Maiorescu, în Convor­biri literare, 1919 (LVI), p . 3 9 3 - 3 9 8 .

Rădulescu-Pogoneanu ( I .A. ) , T. Maiorescu: însemnări zilnice, publ i ­ca te cu o int roducere , note, facsimile şi po r t r e t e de I . Rădulescu-Pogoneanu, E d . Socec, vo i . I ( 1 8 5 5 - 1 8 8 0 ) , 1937; Voi . I I (1881 -1886), 1940.

Rădulescu-Pogoneanu ( I .A . ) , Omagiu lui I. Al. Brătescu-Voineşti (e vorba şi d3 legătur i le aces tu ia cu T. Maiorescu), în Convorbiri literare, L X I , p . 149.

Rădulescu-Motru ( C ) , Cultura romînă şi politicianismul, în „Bibl io­teca pen t ru t o ţ i " .

Rădulescu-Motru ( C ) , Titu Miiorescu în filozofie, în Convorbiri lite­rare, 1920, p . 295. Numeroase ar t icole şi conferinţe ocazionale, ma i ales cu pr i le jul s3rbări lor cen tenaru lu i lui T. Maiorescu.

R ă ş c a n u (P.) , T. Maiorescu la „Liceul Naţional", în Convorbiri lite­rare, 1910, p . 243.

Re l l s t ab , O recenzie asupra lucrăr i i : Einiges philosophische, în Vossische Zeitung, d in 4 decemvrie 1860 (cf. Soveja, T. Maiorescu, p . 38).

Rudow (dr. W . ) , Geschichte des Rumänischen Schrifttums bis zur Gegen­wart, ausgearbei te t m i t Un te r s tüzung der angesehensten Schrifts­tel ler , durchgesehen und ergänzt im Aufrage des Bukares te r Cul-tus min is te r iums von Prof. I . Negruzzi und G. Bogdan . Heraus­gegeben mi t Un te r s tü t zung des Kgl . Preuss . Gultus minis te r iums. Wern igerode , 1892.

685

s Săteanu (C), Figuri din „Junimea", Ed. Bucovina, Bucureşti. Schopenhauer (Arthur), Arthur Schopenhauer''s sämmtliche Werke, i a

sechs Bändern, herausgegeben von Eduard Grisebach, Leipzig,. Philipp Reclam. Jun.

Band I und II , Die Welt als Wille und Vorstellung, nr. 2761 — 65 undi 2781 — 85, der Universal-Bibliothek.

Band I I I , Salz vom Grunde, Wille in der Natur, Ethik, nr. 2801— 2805,. der Universal-Bibliothek.

Band IV, Parerga und Paralipomena, Erster Theil, nr. 2821—2825, der Universal-Bibliothek.

Band V, Parerga und Paralipomena. Zweiter Theil, nr. 2841 — 45, der Universal-B ibliothek.

Band VI, Farbenlehre. Biographisch-bibliographischer Anhang und Na­men = und Sachregister, nr. 2861 — 65, der Universal-Bibliothek.

Ediţia e publicată de Eduard Grisebach (1845—1906), viceconsul al Germaniei la Iaşi, 1878 — 1880, consul la Bucureşti 1880, în legătură de prietenie cu Maiorescu (însemnări, I, p . 335 şi notă).

Din îndemnul şi cu revizuirea lui T. Maiorescu, au apărut şi tradu­cerile lui Schopenhauer în franţuzeşte de I.A. Cantacuzène (cunoscut sub numele de Zizin), şi anume: Aphorismes sur la sagesse de la vie, Pa­ris, Germer-Baillère, 1880.

De la quadruple racine du principe de la raison suffisante, Germer-Baillère, 1882.

Critique de la philosophie Kantienne, Paris, Didier Perrin (1889). Le monde comme volonté et comme représentation, Bucureşti, Socec,

vol. I, 1885; vol. I I , 1886. Schuchardt (H.), Recenzie asupra Criticelor, în Litterarisches Zentral­

blatt, Leipzig, 1875, nr. 12, p. 379. Schuchardt (H.), L'orthographe du roumain, în România, 1873; tradus

de P . Grădişteanu, în La Românie, 19 iulie 1873. Scurtu (I.), Sărbătorirea d-lui T. Maiorescu, în Semănătorul, VI I I ,

1909, p . 931. Scurtu (I.), Titu Maiorescu, în Semănătorul, IX, 1910, p . 123. Sebastian (Mihai), Titu Maiorescu şi „Jurnalul" său, în Revista Funda­

ţiilor Regale, VII, 1 martie 1940, p . 608. Sion (G.), Revista Carpaţilor, II (1861), I, 709 — 727, la, Relaţiuniştiin­

ţifice, sub t i t lul: Un studinte român în Germania, reproduce şi articolul d-rului Iuliu Barasch despre Einiges... şi dă în tradu­cere recenzia lui A. Stahr asupra conferinţei: Vechea tragedie

686

franceză, şi muzica wagneriană, din Naţional Zeitung, 25 martie 1861. Recenzia e reprodusă în Convorbiri literare, 1 ianuarie 1939 (LXXII, p . 109). Articolul lui Sion e reprodus în Anexa, nr. 5, al voi. I al acestei lucrări.

Slavici (I.), Serbarea de la Putna, în Convorbiri literare, decemvrie 1903 şi ianuarie 1904; retipărit în Amintiri, 1929.

Slavici (I.), Unitatea noastră culturală, în Tribuna, Arad, 1907, nr. 6 - 8 , p . 1 0 - 1 2 .

Slavici (I.), închisorile mele, Viaţa românească, 1921. Slavici (I.), Amintiri, Bucureşti, ed. Cultura Naţională, 1929. Slavici (I.), Lumea prin care am trecut; extras din Convorbiri literare,

Bucureşti, 1930. Stahr (Ad.), O recenzie, în National Zeitung, 20 ian. 1861, despre Eini­

ges philosophische in gemein fasslicher Form. Altă recenzie despre Die alte französische Tragödie und die Wagnerische Musik, tot în National Zeitung, din 25 martie 1861. Republicată în Convorbiri literare din ianuarie 1939, p . 109, după traducerea ei tipărită în Revista Carpaţilor, II , 1861, v. I, p . 785.

Ştefănescu (Marin), Filozofia românească, B u c , 1922. Streinu (Vladimir), Spre Titu Maiorescu, în Pagini de critică literară,

ed. Fundaţiile Regale, Bucureşti, 1938, p . 219. Streinu (Vladimir), Edgar Poe şi scriitorii români, în Revista Funda­

ţiilor Regale, 1935, nr. 6. Streinu (Vladimir), Maiorescu şi rolul criticei (fragment), în Revista

Fundaţiilor Regale, VII , 1 martie 1940, p . 616. Struţeanu (Scarlat), Titu Maiorescu şi M. Dragomirescu, în Universul

literar, XLIII , p. 633.

T

Tăuşan (Gr.), Discursuri parlamentare rostite de d-l T. Maiorescu (studiu sociologic), în Conv. Ut., 1897, p . 403. Multe articole, conferinţe şi comunicări, la Radio comemorative.

Tăslăuanu (O.G.), Informaţii literare, 1910, p . 64. Toma (Gonst. Gt.), Titu Maiorescu, om de drept, Iaşi, 1940 (Conferinţă

ţ inută la 3 martie 1940 la Palatul de Justiţie). Torouţiu (I.E.), De la T. Maiorescu la N. Iorga, Floarea soarelui I,

p . 19, 72, 124.

687

Torouţiu (I.E.) şi Cardaş (Gh.), Studii şi documente literare,, voi. I,. „Junimea", 1931. Publică 30 de scrisori ale lui T. Maiorescu către-Iacob Negruzzi.

Torouţiu (I.E.) Studii şi documente literare, I I I , cuprinde cîteva scri­sori către T. Maiorescu de la Ioan Sbiera, Al. Vlahuţă, Nicolae-Gane, şi cîteva ale lui T. Maiorescu către Ioan Urbam-Iarnik„ Nicolae Gane.

Torouţiu (I.E.), Studii şi documente literare, IV, 1933.. Volumul1

cuprinde două scrisori ale lui M. Eminescu şi I . Slavici către-Maiorescu privitoare la serbarea de la Putna. Interesantul studiu al Iui Eminescu Naţionali şi cosmopoliţi (1871) în apărarea „Juni­mii" şi a lui Maiorescu faţă de Societatea Academică „România jună" de la Viena. Două scrisori ale lui Maiorescu către Eminescu,. între care şi admirabila scrisoare trimisă poetului în casa de sănă­tate de la Ober-Dobling, p . 186. Altă scrisoare, către tatăl poetu­lui, din 8 octomvrie 1883. De asemenea, scrisorile adresate lui; T. Maiorescu privitoare la boala lui Eminescu de: C. Popazu,. dr. Obersteiner, P . Missir, M. Pompiliu, Chibici-Rîvneanu, pre­cum şi scrisorile lui T. Maiorescu în aceeaşi privinţă către A. Chibici-Rîvneanu, Henrietta Eminescu. Volumul mai conţine-Procesele-verbale ale „Junimii", păstrate în hârtiile lui A.D.. Xenopol pe anii 1865 (începe 19 octomvrie 1865), 1866 şi 1871 — 74. Prosessle-verbale sunt deosebit de preţioase pentru studiul; fizionomiei şedinţelor „Junimii". Volumul VI, 1938, cuprinde-mai multe scrisori către soru-sa Emilia Humpel, importante pentru amlnunte biografice. Autobiografia lui N. Petraşcu are-amănunte asupra relaţiunilor autorului cu Maiorescu (mai ales p . CLIII şi următoarele).

Trendelenburg, Logische Untersuchungen. Tribuna (ziarul din Iaşi al lui Nicolas Ionescu). Atacurile îndreptate

împotriva lui Maiorescu, care au dus la procesul din 1864 — 65. Numărul 3 august 1864; nr. din 13 august, 31 august, 7 septem­vrie .

Trompeta Carpzţilor, în chsstia procesului din 1864 — 65, 1 aprilie 1865 ; apoi, numerele 4, 13,18, 22 aprilie, 6 mai. Corespondenţele-din Iaşi sunt semnate G.B.

Tzigara-Simurcaş (Al.), Titu Miiorescu şî arta în România, în Convor­biri literare, 1910, p . CXLIV.

688

ü Urechia (V.A.), Anuarul general al Instrucţiei Publice din România

pe anul şcolar 1863 — 64, descris de V. Alexandrescu-Urechia, directorul general al Instrucţiunii publice şi al cultelor, Bucu­reşti, 1866.

Urechia (V.A.), Noua direcţiune din Iaşi, în Revista contimporană, 1 august 1873, p . 542.

V

Velovan (St.), Citeva consideraţiuni metodologice (Studiu asupra unor capitole din Logica d-lui T. Maiorescu), în Convorbiri literare, 1888.

Vianu (T.), Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu, în Fragmente moderne, ed. Cultura Naţională, 1925, p . 121.

Vianu (T.), Influenţa lui Hegel în cultura română, în An. Acad. Rom., Memoriile Secţiunii literare, Seria I I I , Tom. VI (an. 1933). Se cuprind două capitole: Radu lonescu şi Titu Maiorescu, p . 4 ; şi Titu Maiorescu, p . 22. în Anexe, se reproduce: Die alte fran­zösische Tragödie und die wagnerische Musik. Diskussion der Sit­zung vom 27. April 1861. Reproducerea se face după Der Gedanke Philosophische Zeitschrift. Organ der philosophischen Gesel­lschaft zu Berlin. Zweiter Band, Berlin. Nicolaische Buch­handlung, 1861, p . 112. Se dă şi traducerea în româneşte a aceleiaşi discuţii.

Vianu (T.), Fragmente moderne, 1925 (Eseul Personalitatea lui Emi-nescu).

Vianu (T.), Titu Maiorescu estetician şi critic literar, în Viaţa româ­nească, 1940 (XXXII), no. 4 aprilie.

Vischer (Fr. Th.), Aesthetik oder Wissenschaft d. Schonen, Reutligen-Leipzig şi Stuttgart 1846—57, în 4 volume.

Vulcan (losif), răspunde la articolul: Limba română în jurnalele din Austria, în Familia, nr. 2, din iunie 1868.

Xoni (C), Take lonescu (1858—1922), ed. Universal, 1932. Xenopol (A.D.), Scrisoarea (importantă) către I . Negruzzi asupra arti­

colului lui T. Maiorescu în contra direcţiei de astăzi in cultura

45 — Titu Maiorescu g89

română 1868. Scrisoarea e din 17 ianuarie 1869, publicată de I .E. Torouţiu, Studii şi documente literare, II , p . 20 şi urm., şi e reprodusă în cîteva fragmente în Anexa, nr. 11 a primului volum al acestei lucrări.

Xenopol (A.D.), (neiscălit, dar identificat de T. Maiorescu, în Contra­ziceri?, în România liberă nr. 2775, din 7/19 noiemvrie 1886, p . 1 — 2 şi în S-a prins? idem, nr. 2787, din 23 noiemvrie/5 decem­vrie, p . 1). Şi anume:

Xenopol (A.D.), Un răspuns „României libere", în Voinţa naţională, nr. 6'i7, din 3/15 octomvrie 1886.

Xenopol (A.D.), Contraziceriled-lui T. Maiorescu, Ibidem, nr. 660, din 19/31 octomvrie 1886.

Xenopol (A.D.), Răspuns d-lui T. Maiorescu, Ibidem, nr. 689, din 18/30 noiemvrie 1886.

Z

Zeletin (Şt.), Burghezia, română, origina şi rolul ei istoric, ed. Cultura Naţională.

Zamfirescu (Mihail), Muza de la Borla-Rece. Bufonerie literară lirică în trei acte de Henri Meilhac şi Ludovic Halévy. Muzică de J. Of­fenbach. Editată de Revista contimporană, Bucureşti, 1873. Bro­şura de la Acad. Rom. nu cuprinie decît actul I. Ea apăruse întîi în Ghimpele, numerele de la 22 şi 29 iulie 1873. Maiorescu figurează sub numele de Minorescu. Actul al doilea a apărut în Ghimpele, iar al treilea n-a mai apărut, se pare că în urma inter­venţiei lui Alecsandri (Nicolae Ţincu, M. Zamfirescu, în Revista nouă, V, 1 — 2, 15 aprilie —15 mai 1892).

Zotu (dr.), Titu Maiorescu, Logica, în Columna lui Troian, 1877, p . 293. Autorul revine răspunzînd lui M. Eminescu în Presa, 16 sept. 1877 .

I N D I C E L E N U M E L O R D E P E R S O A N E

A

Aaron Flor ian 8, 11 , 251, 268 Adamach i V . 327 Adr ian Ion 235 Aerenthal (minis t ru l Austro-Un-

gariei la Bucureşt i ) 284 Ahrens 205 Alb ini Sep t imiu 398, 401 Alcaz (camarad de l a Viena) 31 Alecsandr i Vasile XV, X V I , 3,

120, 123, 145, 149, 150, 168, 169, 170, 171 , 200, 201 , 218, 222, 223, 224, 226, 231, 289, 290, 326, 327, 380, 382, 386, 391 , 393, 394, 395, 396, 400, 402, 406, 407, 408, 409, 410, 453, 455, 456, 469, 501, 510, 511, 514, 518, 521, 522, 523, 524, 527, 577, 578, 629

Alexandrescu Alecu (economul) 99

Alexandrescu Gr. 149, 168, 396, 518

Alexandrescu Stoica 429 Alexandru II (Ţarul) 315 Al iman (mar to ră în procesul lu i

Maiorescu) 102, 103 A lmăşanu (preşedintele Eforiei

şcoalelor din Braşov) 282 A m m i a n u s Marcel l inus 247, 248

Andriescu C I . (profesor Iaşi) 76

Andrassy (contele) 305 Anghel D . (deputat ) 103, 116 Anghelescu A l . (general) 428,

430 Anineanu M. 23 Antonescu E m . 545 Antoniade C. 544 Aposto leanu Gh . (profesor la

Iaşi) 88, 89 Argetoianu (general) 549 Arghezi Tudor X, 165 Arh imede 616 Aricescu C. 169, 469, 529 Ar ion C. 407, 409, 463, 538,

539, 545, 547, 549, 555, 563 Aris tofan 155 Ar i s to te l 124 Arn im 524, 526 Aron-vodă 283 Asachi G. 190, 200 Ascanio 219

Aslan N . Ceaur 109, 111 Aslan T . 349 As te r E . von 58 A t t i l a 247, 248 Auber 24 Auerbach 525 Aure l ian P . S . 414, 416

45* 691

B

Babeş Vicenţ iu 31 , 232 Bach J . Sebast ian 52 Baeinschi [lio (dr.) 546 Bădărău AI. AI. 550 Bădescu Scipione I . 236 Bădescu Tra ian (episcop) 14, 17 Baican 409 Băicoianu (doamna) 311 Baiulescu Gr . (dr.) 401 Bă lăceanu I . 300, 360 Balassan (tipograf) 130, 138 Bălcescu X . 396 Balş A l . 112, 272 Balş Gr. 349 Balzac Honoré de 457 Bănescu I .G . (revizor şcolar) 312 Bănescu N . (şi V . Mihăilescu)

5 , 6, 9, 10, 1 1 , 12, 16, 17, 18, 20, 48, 545

Banffy Desiderius 534 Barac Iosif 16, 282 Barasch lu l iu (doctor) 55, 65,

69, 7 1 , 615, 619 Barc ian D . P . 398 Bardeleben (dr.) 250, 355, 357 Bardeleben Tliea (deveni tă Volk-

mar) 356, 362, 366 Bar i ţ Gh. 5, 6, 7, 9, 13, 15, 16,

17, 18, 29, 73, 145, 146, 228, 229, 380, 383, 390, 391, 409, 566, 590, 622

B ă r n u ţ S. 88, 89, 90, 108, 172, 173, 174, 175, 180, 181 , 182, 183, 184, 185, 195, 196, 202, 206, 237, 240, 241 , 242, 265, 272, 291, 322, 455, 590, 624, 625

Baronzi G. 241

Bîrseanu Andrei 18, 398, 401 , 544

Bassarabescu I .A. 121, 407, 544 Baude la i re Cli. 528 Bechnitz I . 398, 399, 400, 402 Beckmann 26 Beethoven Ludwig van 52, 66,

507 Beld iman Al . (minis t rul nost ru

la Berlin) 554 Beld iman Iordachi (deputat) 112,

113 Bem (general) 16 Bengescu-Dabija G. 119, 409 Bengescu Ti tu 15 Bengescu (d-na) 409 Béranger 52 Berchtold (contele) 557 Bernhard t (tipograf) 128, 130,

133 Bethmann-Hol lweg 348, 444, 593 B ianu I . 384, 398, 409, 544 Bibescu Gh . (domnitorul) 9 , 15 Bismarck 241, 277, 304, 305, 352.

551 Bizet 457 B lank (bancher) 341 Bla remberg N . 270, 279, 418,

436, 439, 440, 442, 463, 604 Ble ichröder (bancherul) 324 Blondei (minis t ru l F r a n ţ e i la

Bucureş t i ) 555 Bob F a b i a n V . 241 Bobeica C. 350 Bodnărescu Samson 119, 120,

169, 219, 221, 224, 240, 407, 514

Boerescu Y . 280, 283, 291 , 293, 313, 315, 318, 321, 326, 328, 343, 464, 567, 589, 593

692

Bogdan G. I . 507 Bogdan-Duică G. 57, 58, 62,

72, 402 Bogdan I . 538, 542, 543 Boileau 456 Boitoş Ol impiu 398, 402 Boldur Lăţescu T . 109, 111, 270 Boliac Cezar 104, 150, 228 Bol in t ineanu D . 98, 149, 152,

168, 169, 239, 240, 396, 453, 454, 518

Bona ld de 205 Borel 55 Bosianu C. 292, 567 Bossy B . 426 Botez 235 Botez Răducanu (judecător) 103,

105 Bră i lo i (minis t ru de jus t i ţ ie) 74 Brăneanu M.G. 412 Brătescu-Voineşt i I . A l . 121 ,

407, 506, 507, 508 Brătescu Iancu 463 Bră t i anu D. 199, 241, 348, 424,

426, 430, 435 Bră t i anu G. (Giorgio) 199, 279,

290, 292, 463 Bră t i anu I .C. 112, 188, 189, 209,

216, 271, 305, 307, 308, 313, 314, 315, 318, 321, 323, 326, 328, 332, 333, 334, 335, 336, 340, 342, 345, 346, 349, 351, 352, 403, 415, 419, 420, 421 , 424, 425, 428, 429, 430, 431, 434, 435, 436, 437, 438, 439, 440, 441, 449, 465, 467, 589, 590, 591, 592, 593, 594, 600

B r ă t i a n u I . I .C . 541 , 548, 550,

556, 557, 560, 562, 595 Breazu I . 397

Bren tano 524, 526 Bre t - I I a r t e 511, 512, 513, 525 Broca 411 Brocinor (colonelul) 562 Bro te E m i l 398 Brote Bugen 398, 399 Brugsch 582 Büchner 584 Bucher Lo tha r 304 Buckle H . T . 125, 131 , 190,

203, 204, 205, 477, 478, 492 Bucu ţa E m . 520, 522, 523, 573,

574, 575, 576 Bud i ş t eanu (general) 428 Buicl iu Chr . (doctor) 119 Buic l iu Gr . 119, 342 Buicl iu Th . 130 Bülow von 303, 304 Bumbac Ion i ţ ă 233, 400 Bunea Augus t in (canonicul) 401 Buol-Schauenstein (minis t ru l de

externe al Austro-Ungar ie i ) 1 1 , 12

B u r a d a Teodor 85 Burghele N . 117, 377, 359, 409 B u r l ă Y . 28, 119, 120, 127, 227,

240, 386 Byron 601

€

Calescu P . A . (pseudonimul l u i Hasdeu) 236

Cal l imaki -Catarg i (mins t ru l nos­t ru la Par is ) 360

Ca l l imak i -Ca ta rg i E v a 412 Călinescu G. I X , X, X I , XVI Cal inic (mi t ropo l i t ) 110 C împeanu (profesor la Iaşi) 100

693

Cîmpeanu Ana (moaşă) 99, 100, 101

Cîmpineanu I . 429 Cancicov V . T . 463 Candiano-Popescu A l . 409 Cantacuzino D. (minis t ru la Iaşi)

75, 76, 99 Cantacuzino G. Gr. 280, 293,

308, 315, 318, 345, 346, 464, 532, 534, 535, 536, 537, 538, 540, 541 , 550, 555, 563, 599

Cantacuzino I .A . (zis Zizin) 370, 372, 408, 409, 480

Cantacuzino Matei 538 Cantacuzino Mihai 256, 547, 549,

550 Cappe lmann Richard ( camarad de

la Theresianum) 31 , 37, 38, 40, 46

Capsa (dr.) 251 Caragia le l . L . X I , 3, 119, 121,

218, 259, 368, 369, 406, 407, 408, 410, 476, 477, 484, 489, 495, 498, 501, 504, 514

Cara i an i I . 109, 114, 119, 121, 124, 146, 380

Carcalechi 6 Carcalechi Eugen ia 289, 394 Carcano (camarad de la Theresia­

num) 26 Cardaş 236 Cî r lova Vasile 453 Carlyle Thomas 27, 574 Carmen-Sylva 402 Carol (pr incipele , domni to ru l şi

apo i regele) 53, 90, 110, 111, 145, 187, 256, 262, 263, 264, 280, 294, 313, 315, 333, 352, 423, 557, 563, 594

Carol cel Mare 96

Carp P.P. VI, XII, 92, 96, 99, 101, 103, 105, 107, 117, 118, 119, 122 172, 185 206, 212 251, 252 257, 258 271, 281 316, 317 326, 327 335, 336 344, 345 350, 351 379, 407 417, 424 430, 431 436, 439 449, 450 497, 532 538, 539 547, 548 555, 560 568, 569 591, 592 599, 621

1 U U , 123 , 189 , 216 , 253 , 264 , 282 , 318 , 331 , 337 , 346 , 352 , 408 , 425 , 432 , 441 , 451 , 534 , 540 , 549 , 561 , 571 , 593 628

I U / 128 191 217 254 265 284 321 332 338 347 359 409 426 433 442 464 535 541 550 562 574 594

i- X J ,

152, 198, 227, 255, 266, 314, 322, 333, 339, 348, 370, 414, 427, 434, 443, 468, 536, 543, 551, 564, 578, 595

155, 199, 250, 256, 267, 315, 325, 334, 343, 349, 378, 415, 428, 435, 448, 476, 537, 545, 553, 567, 589,. 598,

Carus (filozof) 61 Caserta (baronul) 619 Cassu L. 128 Catargi Lascar 95, 107, 109, 110,

111, 112, 119, 232, 257, 262, 265, 268, 271, 277, 280, 283, 284, 292, 294, 303, 304, 306, 307, 308, 311, 313, 315, 316, 318, 326, 343, 344, 345, 346, 348, 349, 350, 407, 418, 424, 430, 432, 433, 435, 437, 439, 441, 442, 443, 444, 448, 449, 450, 451, 465, 467, 468, 498, 532, 535, 549, 568, 589, 591, 592, 593, 594, 600

694

C a z i m i r (prezident la Cur tea de Apel d in Iaşi) 103, 104

Cerchez C. 327 Cerchez I . 409 Cerchez Th . 129 Ce rna P . 121, 407, 544 Cernătescu P . (profesor) 109 Cernavodeanu (economul cole­

g iu lu i na ţ ional de la Iaşi) 76 Cezar Iu l iu 80, 81 , 96 Champol l ion J e a n Franço is 582 Chamfor t 606 Chasles Ph i la rè te 246 Chela ru Gh. 401 Chendi I lar ie 289, 394, 398 Chibic i R îvneanu 409 C h i ţ u G. 271, 282, 589 Cris tescu C. (general) 558 Cicerone 79, 238, 248 C imabue 24 7, 248 C imara (avocat la Iaşi) 101, 103,

105, 621 Cioculescu Ş. X, X I C ipa r iu Timote i 13, 134, 137,

141 , 142, 143, 145, 146, 147, 200, 202, 206, 215, 230, 240, 241 , 242, 392, 393, 399, 404, 566, 590

Circa Ieremia 137 Ciupercescu T . 327 Ciurcu Ster ie 400 C i u r e a Lascar 91 Clemenceau 551 Coandă C. (generalul) 558 Cobîlcescu Eufrosina 99, 100,

101 , 102, 103, 105, 106 Cobîlcescu Gr . 97, 114 Codru Drăguşanu E . 398 Comăneanu A . 55 Comşa D . 398, 399

Comte Augus te 205, 492 Condi l lac 584 Condorcet 210, 584 Constant in (regele Greciei) 557 Cons tan t in cel Mare 181 Constant inescu Barbu 288 Constant inescu P . X V I , 288 Conta Vasile 3, 119, 121 , 185,

218, 286, 326, 327, 342, 343, 578, 588, 646

Corne M.D. 119, 131, 168, 336 Cornea D . (minis t ru de jus t i ţ ie)

74, 304 Cornea ( = Kernbach) 43 Cornean Nicolae 14, 18 Corneille P ie r re 52, 66, 67, 159,

167 Cornelius (filozof herbat ian) 478 Cornelius Nepos 79 Coronini-Cronberg (contele) 43 Coronini-Cronberg Olga 43, 44,

45, 50 Corssen W . 137 Cor t amber t 312 Coşbuc G. 169, 402, 404, 407,

516, 517, 524 Costaforu G. 251, 256, 262, 264,

278, 279, 441 , 464, 567 Costiescu (poet) 235 Costin Miron 247, 248 Costinescu E m i l 258, 311, 324,

336, 428, 534, 593 Cousin Victor 56, 584 Cozadin D u m i t r u 128 Creangă Ion 3, 16, 85, 86, 87,

112, 119, 121, 185, 218, 288, 401, 402, 511, 514, 517, 578

Creţeanu G. 73, 149, 150, 620 Creţu I. 297, 340, 341

695

Cugler-Poni Mat i lda 120, 169, 218, 224, 226, 240, 288, 514

Cris tea N . 398, 399 Cris tor ian N . 240 Cul ianu N . 90, 91 , 98, 99, 104,

108, 119, 128, 131 , 401 Cun ţan Maria 404 Cur t ius 29 Guza A . C . 169 Cuza Alexandru Ion (domnitorul)

74, 89, 90, 107, 108, 124, 131, 187, 210, 464

Cuza Elena (Doamna) 99 Czernin (contele Otocar) 552 Czapka-Wins te t ten , cavaleru l

(camarad de la Theresianum) 34

D

Da ianu Il ie (protopop) 20 Dan Pamfi l 400 Daneff 552, 553, 554 Danieleanu (Danielopol G.) 291,

567 Daniels (profesor Berlin) 52 Dan te 162, 163, 241 , 390, 369 Darwin 210, 486 Darzeu I .A. ( ins t i tu tor Iaşi) 86 Degré Al . 103, 105, 115, 116 Delavrancea Barbu 464, 510,

517, 538, 539, 544, 545, 547 Deleanu-Budai 456 Demetr iescu Anghel (G. Gellia-

nu) 407, 408, 409, 412, 629 Demi t rovic i (academician) 145 Densuşianu Aron 148, 153, 156,

169, 230, 241 , 294, 295, 399, 452, 453, 454, 455, 469, 529, 605

Densuş ianu O. 171, 380, 384, 394, 395, 529

Descar tes 247, 248, 616 Deşliu I . 115, 291 D i a m a n d i I . 430 Dickens 26, 30, 101 Difil 605 Dimancea (deputat) 319 Diez 192 Dissescu C. 283, 463, 543, 550,,

558 Djuva ra Al . 58, 149, 463 D(juvara) M. şi R . 58 Docan 339 Donici A l . 168 Donici D . (deputat ) 320, 321 Donize t t i 24 Dosoftei (mitropol i tul) 245, 247 Drăgescu I .C . (poet) 226, 235 Dragomirescu Mihail 407, 507,

508, 539 Drobisch Moritz Wi lhe lm 298 Dudescu Sandu (judecător la

Iaşi) 102 Dumi t rescu- Iaş i C. 542, 543

E

Ebers 583 Egger (elenistul) 56 E l iade ( I . El iade-Rădulescu) 16,

145, 150, 166, 175, 190, 194, 200, 201, 380, 387, 390, 566

El iade I . (revizor şcolar) 12, 73 , 312

El ias M. I . (pseudonimul lu i Has-deu) 236, 240

Eliescu Aurel 463 E l i sabe ta (pr incipesa, apoi re­

gina) 263, 423

696

Emil ian S t . 76, 90, 97, 173, 314 Eminescu Mihai 3, 34, 91 , 119,

120, 121, 157, 165, 169, 185, 198, 199, 201 , 218, 221, 222, 223, 224, 228, 233, 234, 236, 240, 249, 259, 297, 298, 299, 312, 319, 337, 339, 340, 341 , 345, 362, 368, 369, 370, 377, 399, 400, 402, 406, 407, 408, 409 ,410 ,411 ,452 ,456 ,469 ,476 , 479, 486, 487, 488, 489, 490, 491, 492, 493, 494, 495, 496, 497, 498, 500, 501, 502, 514, 515, 516, 524, 529, 567, 570, 575, 578, 604, 629, 630

Ep icu r 298 Eracl ide C. 125, 319 d 'Ercole P . 67 Esarcu C. 286, 408 Eucl id 299 Eur ip ide 155 Evolceanu D . 544

F

Fabian Vasile (Bob) 241 Făgărăşanu Dionisie 401 Fa r r a A ] . 129 F ă t u A . (dr.) 188, 327 Favre (Louise) 51 Fénelon 278 Ferd inand (regele Bulgariei) 557 Feuerbach Ludwig Andreas 52,

57, 62, 63, 65, 477, 581 Feui l le t Octave 513 F ich te 415, 616 F ich tner (junior) 26 F id ias 578 F i l imon B . 23 Fil ipescu Eugen 130

Fil ipescu N . 407, 431 , 536, 537, 538, 539, 540, 541, 544, 545, 547, 550, 551, 553, 555, 557, 559, 560, 561, 595

F i l ip ide N . I . 312 F i l i t t i I .C. 558 F i los t ra t (procuror la Iaşi) 103,

105 Flaişlen (dr.) 250 F l aube r t Gustave 502 F leva N . 311, 431, 436, 532,

534, 535 Florent in Pop I . 404 Florescu I . E m . (general) 262,

275, 304, 307, 308, 311, 313, 319, 344, 345, 348, 430, 444, 445, 446, 448, 449, 467

Florescu Al . C. 518, 545 F lor ian Mircea 61 , 62, 64, 67,

205, 298 F loru I .S . 544 Foers ter (filozof hegelian) 67 Forăscu V. 95 Freder ic cel Mare 524 Frol lo G. 409

G

Gabli tz ( imaginar poet german) 236, 240

Gane C. 432 Gane N . 121, 130, 133, 149,

227, 253, 259, 345, 349, 350, 401, 402, 407, 410, 512, 513

Ganghofer 525 Gîrbea O. 409 Gar iba ld i 241 Gîr leanu E . 544 Gaster M. 408 Gî ţă G. (deputat) 320, 321

46 — Titu Maiorescu

697

G a u t i e r Théophi le 246 Geiger 583 Georgescu Ion 398 Georgescu N . 168 Ghenadie (mitropol i tul) 416 Gheorghian V . 113, 327 Gheorghiu Al . (profesor Iaşi)

97, 113, 116, 175, 214, [291, 293, 314, 327, 567|

Gherea I . ( = C. Dobrogeanu-Gherea) 475, 501, 502, 503, 504, 505, 506, 507, 579

Gherghel (ofiţer) 95, 110 Gherman i Menelas 344, 430, 436,

442, 449, 468, 532 Ghica Al . (domnitorul) |9, 12, 15 Ghica D . (beizadea Mitică) 280,

321 , 430, 467, 468 Ghica D . (minis tru la Sofia)

552, 554, 557 Ghica Gr. (domni torul Moldovei)

88 Ghica Ion 112, 134, 190, 194,

199, 200, 201, 246, 305, 315, 383

Ghica P a n t a z i 101, 246, 312 Giani D . 311 Gibbon 79 Giot to 248 Giurescu C. 544 Goga Octavian 404, 471, 510,

517, 518, 519, 524, 526, 527, 529

Goethe J . W . von 27, 35, 159, 167, 241, 486, 597j

Goldner H . (tipograf) 130, 133 Golescu A l . G. 199, 250, 251,

275, 276, 567 Golescu N . (generalul) 107, 109,

188, 189

698

Golescu Ştefan 188, 199 Golescu Gr . 564 Goluchowschi (contele) 534 Goneta (academician) 145 Gorciacoff 305, 315 Gracchi (fraţii) 196 Grădiş teanu I . 336, 421, 537,

538 Grădiş teanu P . 138, 226, 235,

237, 240, 246, 247, 628 G r ă m a d ă I . 398, 400 Grandea Gr. 348 Gregoriady-Bonachi AI . 103, 128,

620 Grey Sir E d w a r d 555 Grisebach (consul german) 372 Grofsca (pedagogă) 99 Gros Ol impia (directoarea Şcoa-

lei Centrale) 75, 99, 100, 102, 104

Guşt i D . (minis tru) 88, 283

H

Hack länder 26 Hahn E r d m a n n von ( = D A .

Sturdza) 294, 295 I l a l i ţ a Solomon 401 Hal l ie r (antreprenor) 535 H a m m e r (doctor) 564 Hara l amb (generalul) 107 Hansemann 336 Hardenberg 195 H a r e t N i n i 414 H a r e t Spi ru 288, 534, 542, 593 Hîrjeu C. (general) 550 Hasdeu B . P . 3 , 92, 93, 94, 95,

110, 122, 175, 176, 228, 236, 237, 239, 288, 380, 381, 383, 384, 386, 403, 407, 408, 409,

474, 489, 495, 543, 566, 567, 626

Haydn 52 Hegel W . 58, 62, 64, 66, 68,

150, 151, 159, 190, 205, 206, 210, 299, 415, 477, 478, 480, 492, 616

Heidenhain Rudolf (profesor dr . ) 413, 414

Heine H . 163 Helm (camarad de la There-

sianum) 33 Hemsterhuis 163 H é n a u l t (le prés ident) 468 Herbar t I . F . 31 , 36, 52, 57, 58,

59, 60, 61 , 62, 63, 64, 65, 68, 81 , 295, 298, 376, 477, 584, 586, 616, 617

Herder 27, 526 Her ing (doctor) 414 Hessen I . 341 Hesiod 456 Heyse Pau l 511, 512, 513 Hiotu C. 348, 538 Hirschler 341 Hodoş Enea 401, 402 Hodoş Iosif 145 Hohenzollern Anton de 348 Holban A . D . 113, 319, 320,

327, 489, 568 H o m e r 26, 65, 80, 152, 154, 163 Hora ţ iu 152, 155, 241 , 456 Horia 241 Horwitz 341 Hugo Victor 165 Hume David 377, 584 Hummel 53 Humpel Wi lhe lm 19, 376 Hurmuzachi A . 145, 146

Hurmuzach i Budoxiu şi Gh. 129, 280, 282, 287, 289, 450, 594

Hurmuzach i N . 443 H u x l e y Aldous 513

I

Iacobi (domnişoarele) 52 Iacovaki Nicu (prieten de la

Viena) 31 I a m a n d i I . 426 Iancso Benedikt 534 Iancu Avram 16, 172 Ianov I . 89, 426 Ianovici V. (poet) 241 Ia rn ik I . Urban 545, 546 Ib ră i l eanu G. 191 , 193, 199 Ieszenski Sandor 416, 534 Ionescu-Gion G. 6, 403, 409 Ionescu de la Brad I . 72, 73 Ionescu N . 76, 89, 95, 97, 99,

102, 103, 105, 106, 109, 113, 146, 173, 174, 214, 265, 268, 269, 270, 271, 275, 278, 279, 281, 286, 304, 314, 315, 423, 460, 462, 604

Ionescu Take 439, 442, 449, 463, 464, 468, 532, 534, 536, 537, 541 , 547, 548, 549, 550, 551 , 553, 555, 557, 558, 559, 593, 594, 595

Iorga N . VI , I X , X I V , 6, 12, 171, 542

Iosif I I (pa t r ia rhul ) 142 Iosif S t . 399 Ispirescu P e t r e 408 Iu l iano Al . (magis t ra t la Iaşi)

103, 105 Izvoranu I l a r iu 440

699

J

J ipescu 409 J u r a Iu l ian 69

K

Kal inderu I . 386, 467, 468, 535, 563

Kalinkoff 552 Kal inowski 341 Kani tz 360 Kan t Immanue l 52, 56, 58, 60,

64, 90, 124, 271 , 377, 480, 486, 581, 584, 606, 616

Keudel l , baroneasa de 52 Kessler Lina 357 Klopstock 27 Kogălniceanu M. 89, 190, 194,

195, 196, 197, 200, 205, 212, 270, 284, 287, 288, 292, 304, 305, 307, 308, 314, 315, 319, 321, 326, 328, 349, 360, 391, 395, 396, 418, 424, 426, 439, 442, 449, 464, 566, 567, 568, 589, 591, 593

Kostache Lupu 563 Kostache-Iepureanu Manolache

209, 250, 251, 252, 253, 254, 263, 266, 270, 274, 276, 277, 278, 281, 282, 292, 304, 305, 307, 308, 321, 326, 343, 344, 446, 467, 567, 589

Kotzebue Wi lhe lm de 15, 24, 524, 575

Kremnitz ( t a tă l ş i familia) 51 , 53, 57, 371, 379, 405, 406

Kremni tz Clara (deveni tă apoi Maiorescu) 51 , 53, 54, 57, 71 Vezi apoi Clara Maiorescu

700

Kremni tz E lena 53, 54, 354, 357

Kremnitz Georg-Titus (Baby) 361, 362, 363, 366, 367, 368, 372, 405, 406, 564

Kremni tz (Hermann) 53 Kremni tz Mite 309, 353, 355,

356, 357, 358, 359, 361, 362, 363, 364, 365, 366, 367, 368, 369, 370, 371, 372, 377, 379, 405, 406, 408, 410, 411, 414, 564

Kremni tz Wi lhe lm (dr.) 53, 250, 341 , 355, 356, 357, 358, 359, 360, 361, 362, 363, 365, 366, 367, 368, 371, 372, 377, 379, 406

Kreţu leseu N . 98, 99, 100, 102, 262, 304, 308, 326, 328, 351

Kutschera (camarad de la The-resianum) 33, 34, 38, 39, 40, 42, 50, 51

L

Lahovar i Al . 256, 270, 280, 311, 326, 344, 346, 347, 348, 350, 407, 409, 418, 419, 428, 430, 431, 432, 437, 439, 441 , 449, 464, 468, 532, 533, 598

Lahovar i Al . E m . 554, 557 Lahovar i I . 256, 537, 541, 547,

549, 555, 560, 561 Lahovar i Iacob (general) 468,

537 Lamar t ine Alphonse de 165 Lapeda tu Al . 545 Lapeda tu I .A . 398, 399, 401 Lambr io r Al . 104, 119, 120, 127,

227, 288, 386

Langa (colonel) 327 Laroneiére le N o u r y 312 Lascar V. 593 Lassalle Ferd inand 56 Lasson Adolf (filozof hegelian)

67, 68, 581 Lates V . (profesor la Iaşi) 175 Laur ian August Treboniu 13,

88, 109, 145, 147, 173, 200, 202, 246, 387, 388, 392, 393, 394, 469, 566

Laur ian D.A. 348, 407, 409, 426, 430

Lazăr G. 6, 274 Lăzăreanu Barbu 236 Lecea Cleopa t ra 371 Lecca Gonst. (pictorul) 15 Lecomte du Nouy 285, 286, 287,

289 Leibni tz 58, 247 Lémény (episcopul) 6, 172 Lepsius 582 Liebig 52 Lessing 26, 27, 29, 35, 66, 69,

79, 150, 156, 572, 619 Lewandowski ( l ibrar Iaşi) 130 Lewes (biograful lu i Goethe) 27 Litzica C. 545 Liv ius Ti tus 79 Locke 584 Locusteanu 319 Loehner Arn im (camarad de la

Theresianum) 35, 36, 50, 51 , 296

Loewenberg 336 Loewenfeld (camarad de la The­

resianum) 35 Lovinescu E . 191, 213, 224, 544 Lucae d r . (Berlin) 250 Lucre ţ iu 162

Lupaş I . 544 Lupaşcu lacob (prof. Iaşi) 89 Lupu Vasile (domni torul ) 77

31

Măcărescu (insti tutor) 87 Macaulay 79 Macedonski A l . X , 235, 409,

469, 529 Mackensen (mareşalul) 562 Maercker (filozof hegelian) 67 Maeterl inck Maurice 459 Magheru G. (generalul) 32 Magheru Gh i ţ ă 10, 16, 28 Magheru R o m u l u s 32 Maican (colonelul) 430 Maior Pe t r e 13, 143, 191, 202>

388, 392 Maiorescu Ana (fosta Ana Ro-

se t t i ) , a doua soţ ie a lu i Maio­rescu, sub numele Ana , Anet te , Anicu ţa 353, 365, 370, 371, 372, 376, 377, 378, 408, 409, 410, 413, 414, 564

Maiorescu Clara (fosta Clara Kremni tz) , în t î ia soţ ie a lui Maiorescu 353, 354, 355, 358, 359, 360, 361, 362, 363, 361, 365, 366, 367, 368, 369, 370, 371 , 372, 376, 377, 378, 379, 405, 414

Maiorescu Emi l i a (deveni tă Hum-pel) 15, 19, 24, 27, 36, 42, 45, 49, 50, 96, 130, 264, 282, 310, 356, 357, 359, 360, 364, 365, 367, 371 , 373, 375, 376, 377, 424

Maiorescu Ioan 5, 7, 8, 10, 11 , 12, 13, 16, 18, 19, 20, 29,

701

55, 73, 84, 98, 114, 115, 155, 174, 283, 284, 500, 594, 618

Maiorescu Liv ia (deveni tă Dymsza) 136, 353, 354, 356, 358, 359, 360, 362, 363, 364, 367, 368, 369, 370, 371 , 372, 376, 377, 378, 379, 402, 405, 408, 414

Maiorescu Liviu (zis Kiki) 353, 354, 355

Maiorescu Maria 14 Maiorescu Vasile 16, 17 Mais t re Joseph de 205 Mal la rmé 160, 163 Mândrea N . 99, 101, 104, 105,

119, 124, 128, 408, 621 Manl iu I . 288 Mann Thomas 513 Mano (magis t ra t Iaşi) 95, 104 Manu G. (general) 284, 344, 345,

347, 350, 437, 441 , 442, 443, 449, 451, 535, 537, 591, 593

Marcovici Simion 8, 251 Mareş A. 268 Marghi loman Al . X I I , 407, 428,

436, 442, 449, 463, 464, 468, 532, 534, 536, 537, 538, 541, 545, 547, 548, 549, 550, 555, 558, 559, 560, 561 , 562, 563, 564, 574

Marienescu A t . M. 398, 399 Marian Simion F lorea 409 Marino A . X Marmeliuc D . 546 Marmorosch (bancher) 341 Marqua rd t (domnişoara) 311, 361,

362, 363, 364, 368, 369, 372 Massim I .C . 13, 145, 147, 200,

202, 387, 388, 393, 394, 469 Massof I. 289

Mate i Ion 402 Mavrocorda t iNicu 187, 266 Mauds ley 505 Mauxion Marcel 59, 60, 65 Mavrogheni P . 251, 262, 275 ,

278, 295, 308, 311, 327, 348, 349, 351, 467

Mehedinţ i S. VI , X I I , 15 , 19, 3 1 , 48 , 52, 54, 55, 56, 6 5 , 71 , 74, 88, 89, 90, 111, 271, 309, 407, 521, 528, 538, 539, 540, 544, 545, 563, 565

Meissner C. 119, 312, 313, 544, 545

Mei tani 291, 293 Meixner 26 Melic 91 , 104, 114, 119, 129,

130, 309, 426 Melidon 76 Menabrea 312 Menandru 605 Meşota I . Gh . 130, 278, 399,

401, 403 Meyerbeer 24 Melchisedec (episcopul) 408, 409 Meyer-Lübke W . 546 Mera I .T . 398, 401, 402, 404 Michelangelo 578 Michelet (filozof hegelian) 67

581 Michelet (istoricul) 524 Micher Toma 312 Miele Ştefan 78, 90, 97, 100, 105,

173, 250, 362 Miele Veronica (fostă Cîmpeanu)

99, 100, 101, 103, 169, 495 Miclescu Calinic (mi t ropol i tu l )

109 Miclescu I .C . 538, 539 Micu Samuel 13

702

Mihăescu (au to r didactic) 288 Mihăilescu S t . 407, 409 Mihalescu Simion 340 Miha ly Vic tor (mi t ropol i tu l ) 20 Miklosich 192 Mill J . S t . 297, 298, 299, 455,

478, 480, 583, 584 Millo Matei 289 Mil ton 390 Mîrzescu Gh. 76, 89, 90, 94,

95, 98, 99, 101, 103, 104, 105, 109, 112, 113, 250, 251 , 255, 256, 263, 307, 327, 418, 436, 438, 439, 567, 621, 622, 625

Missail G. 228, 311 Missir P . 119, 407, 408, 538,

539, 544 Mişu N . 546, 553, 554, 555, 556 Moisil I . 401 Moldoveanu I . M. 143, 242 Moldovan Si lves t ru 401 Molière 52 Möllhausen (Jus t izra th) 304 Mommsen Th . 572 Momiileanu Barbu 150 Montaureanu (arhi tec tu l ) 285,

289 Montecuccoli , contele (camarad

de la Theresianum) 34 Morgan Ch. 513 Morţun V . 438 Moruzi C. 109 Moruzi D . 293 Mozar t 24, 52, 247, 457 Müller Max 192, 584 Munteanu Gavri l 18, 145, 146,

392 Mura 348 Murăraşu D. 478, 479

Mureş ianu Andre i 150, 151 , 169, 452, 453, 454, 455

Mureş ianu Aurel A . 7, 30 , 612 Mureşianu lacob 7, 30, 239, 612,

613 Murnu Gh. 555

N

Nacht iga l l 312 Năde jde I . 438 Nanu D . 544 Napoleon I 96 Napo leon I I I 188 K a u m Anton 119, 120, 130, 133,

169, 219, 401, 402, 544, 578 Negruzzi C. 145, 146, 190, 194,

197, 198, 200, 201, 380, 390,396 Negruzzi I . 3 , 97, 99, 101, 102,

103, 104, 105, 106, 107, 108, 109, 110, 112, 113, 117, 118, 119, 120, 121, 123, 124, 127, 128, 130, 131, 132, 133, 134, 135, 149, 150, 168, 193, 198, 221, 222, 224, 227, 236, 240, 265, 266, 269, 271 , 272, 313, 319, 324, 326, 327, 342, 348, 349, 350, 379, 384, 386, 394, 399, 400, 401, 402, 403, 409, 419, 426, 427, 430, 464, 479, 495, 514, 538, 544, 545, 578, 590, 620, 625

Negruzzi (doamna) 263, 354, 370, 379, 409

Negruzzi Leon 119, 124, 128, 131, 187, 259, 426, 430

Negulescu P . P . 407, 507, 538, 539, 540, 544

Neni ţescu D . 547, 548, 549 Newton 457, 486

703

Nica T . 119, 304, 400, 407, 409, 426, 430

Nicoleanu N . 128, 129, 131 , 168 N e u m a n n (domnişoara) 564 Neumann , La Roche 26 Nicolai (editorul) 58 Nicolaide (prefect de Putna) 309

0

Odobescu AI . 13, 77, 78, 82, 200, 227, 239, 285, 286, 287, 288, 289, 380, 392, 393, 395, 396, 479

Oeconomu Ciru 226 Olănescu C. 468, 537, 538, 556 Ollănescu Ascanio D . 169, 402,

407, 408 Onciul D . 144, 527, 544, 545 Oni ţ iu Virgi l 402, 404, 516 Orăscu AI. 251, 282, 304, 416 Orăşeanu N . 104, 105 Ovidiu 241 Ozegowich (camarad de la The-

resianum) 33 , 34

P

Paicu P . 91 , 119, 121, 130 P a l a L I . 232, 233 P a l a d a (magis t ra t ) 95 Pă l t ineanu Barbu 599 Pandrea P . 172 Pangra t i E r m i l 544, 545, 549 Pangra t i Ion 76, 98, 99, 104 P a n ţ u I .C . 398, 401 P a n u G. 118, 119, 120, 121, 123,

127, 203, 236, 288, 421, 436, 439, 446, 467, 468, 544, 597

Papadat -Bengescu Hortensia 513 Papadopol -Ca l imach , C. 350 P a p a h a g i P . 555 P a p i u I l a r i an A I . 116, 391 Pa lav ic in i (conte, c amarad de la

Theresianum) 34 Pasca l Ar is t ide 209, 257, 290,

292, 293 Pas t eu r Louis 457, 486 Pas t i a Scar la t 327 Pă tă r l ăgeanu (poet şi depu ta t )

226, 319 P a u l J ean 30 P a u l I . 401 Paul iuc B u r l ă Vespasian 546 Păucescu Gr. 338, 344, 345,

347, 409, 451 Peisot to 360 Pel imon A. 55, 71 , 169, 613 Perpessicius XVI Pes ta lozz i 126 Petrescu C. (di rectorul Colegiu­

l u i Naţ ional ) 76 Petrescu D . 268 Pe t r ic (poet) 226 Pe t r ino D . 223, 226 Pe t rovanu Gr . 88 Pe t rovanu V . 83 Pe t rov ic i I . 56, 407, 478, 4 9 1 ,

494, 544, 581, 588 Pherekyde M. 308, 430, 589 Plii l ippescu G. 111 Ph i l ipp ide C. (magistrat) 104 Ph i l ipp ide A l . 384, 386 Phi l ippsborn von 305 P i l i ţ i a N . 401 Pisoschi A . 558 P la ten 35 P l a ton 87, 298, 480, 486, 505, 506

704

Pl in ius 122 Poe , E . A . 530 Pogor V . 3, 92, 96, 99, 101, 105,

107, 109, 112, 117, 118, 119, 120, 121, 122, 123, 124, 125, 128, 130, 131 , 132, 133, 135, 149, 150, 187, 203, 236, 240, 251, 252, 253, 254, 255, 256, 264, 265, 266, 271, 349, 400, 401, 426, 427, 428, 430, 441, 478, 497, 578, 621

Poincar ' i 552 Po l ib iu 248 Polizu 304 Pompi l iu Miron 119, 125, 404 Pon i P . 91 , 259, 444, 447 P o p Florent in 404 Pop I . (profesor la Iaşi) 90, 228,

229 Popazu Ioan (episcopul) 14, 15,

16, 17 Popazu C. (dr.) 401 Popea I . 398 Popescu (prefect de Rîmnicu l -

Sărat) 309 Popescu I . 403 Popescu Iosif 277, 399 Popescu Mihail 92, 99, 251 Popfiu Ius t in 169, 226, 241 Popovic i -Bănă ţeanu I . 121, 404,

411, 490, 510, 514, 515, 516, 517, 520, 522, 523, 527, 604

Popovic i Aurel 545, 546, 562 Popovic i Mihai 546 Popovic i N . (uşierul Camerei) 598 Porumbescu Cipr ian 401 Povrok S t . 14 P radon 457 Pra lea 230, 241 P r e t o r i a n Al . 76, 78

Prodărescu 240 P roudhon 507 P r o u s t Marcel 513, 514 Puchner (general austr iac) 173 Pulscky D . 235 P u m n u l Aron 6, 138, 139, 200,

206, 230, 241, 242 Puşcar iu I la r ion 398, 400 Puşcar iu Sexti l 386, 544 Pü tz W . 130, 278, 403

Q

Quinet E d g a r 524 Quinezu D . 91 Quintescu N . 119, 269, 380, 382,

383, 384, 386

R

Răceanu D . 109 Racine 52, 158, 167, 383, 457 Raco tă N . 564 Racov i ţ ă Gh. (pr ie ten de la Vie-

na) 31 , 102, 103, 105, 119, 128, 270, 566

Racov i ţ ă Mihail (domnitorul) 283 Radovic i Al . (colonel) 111 Radowitz von (diplomat) 232,

304 Radowi tz (d-na von) 304 Rădulescu-Dulgheru G. 23 Rădulescu-Motru C. 191, 407,

538 Rădulescu-Pogoneanu I . A l . X I I ,

20, 21 , 23, 233, 360, 497, 544, 545, 565

Rafaël 578 Raffa lovic i 341

705

R a m o n ţ a i Simion 20, 565 Răşcanu P . 543 R a ţ i u V . 172 Rechtenberg (camarad de la The-

resianum) 34, 35 Reid Thomas 584 Redern (contele) 304 Regu lus 251 Rei l le (amiral) 312 Re l l s t ab I . 65, 619 R e u t e r Fr i tz 511, 512, 513 Reuss Pr incipele de 352 Révoi t (arhi tectul) 286 Reye r (doctor) 52 Richer t E m i l i a 99, 100, 101, 104 Ri lke Ra ine r Mar ia 163 Ritschel 137 Robeanu T. 169, 219 Rodin 457 Roiu G. 127 R o m a n Al . (academician) 145,

409 R o m a n Rone t t i 368 R o m a n Visarion 399 Ronsard 165 Roşea Iul iu 410, 411 Roşea 309 Rose t t i Ana (devenită a doua

doamnă Maiorescu), vezi Ana Maiorescu

Rose t t i C A . 112, 144, 145, 149, 199, 309, 319, 324, 417, 419, 420, 421, 422, 424, 429, 439, 591

Rose t t i D .G . 405, 426, 430 Rose t t i D . (zis Max) 73, 119,

379, 409 Rose t t i (doamna) 367 ,409 Rose t t i R a d u 110

Rose t t i -Roznovanu Maria 355, 412, 413

Rose t t i Scar la t 321 Rose t t i Solescu C 130, 133 Rose t t i Teodor 74, 102, 117,

118, 119, 128, 198, 227, 252, 253, 264, 265, 282, 283, 287, 288, 292, 308, 315, 336, 344, 345, 346, 347, 348, 378, 379, 407, 409, 411, 425, 426, 430, 432, 434, 435, 436, 440, 442, 443, 444, 497, 499, 545, 549, 578, 591, 595

Ross in i 24, 67 Rossmani t (camarad de la The-

resianum) 34 Roznovanu N . 109, 110, 263,

354 Rubins te in 341 Rudow W . 403 Rüssel 304 Russo Alecu 200, 201, 380, 391 ,

393, 395 Rusu L . 23 Rusu-Şi r ianu I . 402 Ry l sk i (camarad de la Theresia-

num) 34, 35

S

Sain te Beuve 246 Salomon (Just izrath) 304 Sal lust iu 80, 81 Sand George 511, 512, 525 Să teanu C. 114 Săulescu Gh. 230 Săulescu Mihai l 200, 545 Săvescu (doamna) 409

706

Savigny 195, 196, 205, 206 Sbiera I . 145 Schachmann (doctorul) 564 Schagintwei t von 312 Schassler Max (filozof herbar t ian)

67 Schauenstein B . 11, 12, 6 Scheer I , 235 Scheinfeld 309 Scheinfurth 312 Schelet t i N . 119, 120, 128, 149,

578 Schelling 59, 415, 616 Schil ler F r . 24, 27, 130 Schmerl ing Anton (minis tru aus­

triac) 11 Schneider K . L . 157 Schopenhauer A r t h u r 56, 163,

170, 299, 319, 320, 321, 408, 415, 439, 476, 477, 478, 479, 480, 481, 482, 486, 487, 488, 489, 490, 491, 492, 494, 504, 574, 575, 577, 581, 582, 584, 585, 605, 606, 628

Schuchardt Hugo 137, 138, 385 Schwabach (Commerzienrath) 304 Schwerin 348 Scriban F i l a r e t 9, 89 Scriban Neofit 241 Scurtescu 246 Sefa-bey 552 Shakespeare W . 24, 27, 130, 152,

155, 157, 160, 167, 382 Sih leanu AI . 168, 169 Si laş Gr. 402 Sion G. 65, 69, 71 , 150, 239,

240, 241 , 245, 247, 615, 618, 619, 620

Slavici I . 3 , 119, 121, 129, 227, 287, 289, 304, 309, 359, 368, 377, 398, 399, 400, 402, 403, 404, 407, 408, 409, 479, 490, 511 , 512, 513, 520, 521 , 522, 523, 527, 544

Socaciu I . 401 Socrate 124 Sofocle 152, 155 Spencer H . 210, 376, 377, 491,

507 Spinoza 42, 52, 486 Stahl lu l iu 52, 298 S tahr Ad. 60, 65, 69, 70, 619 Staël (doamna de) 160 S t ama t i C. 150 Stanley 189, 524 Stätescu Eugeniu 427, 428, 533,

534, 537, 594 Ste in tha l 582 Sterca-Şulut iu A. 401 Stern (bancher) 309 Stephenson 211 S t i rner Max 320 Stoianovici AI . 130 Stoica AI. 429 Stolo Licinus 196 Stolojan A . 308 Stosch 53, 289 S t r a t I . 76, 89, 227, 239, 292,

326 Stra t i lescu (generalul) 530 Stre inu Vlad imi r 530 Stroici C. 430 S tu rdza Const . 187 Sturdza D.A. 111, 124, 283,

284, 285, 287, 288, 294, 295, 307, 315, 386, 402, 403, 409, 414, 416, 425, 430, 433, 444,

707

451, 464, 467, 468, 532, 533, 534, 535, 537, 540, 541 , 593

S turdza I ) . M. 575 Sturdza G. (colonel) 266 Sturdza Gr . (Beizadea) 112, 262,

264, 266, 319, 344, 354, 441 S turdza Mihai (domnitor) 198,

575 Suciu Luc re ţ i a 169, 404, 516 Suciu P . 97, 113, 114, 116, 173,

219, 314, 567 Sut tner 295, 298 Svoboda (rectorul Univers i t ă ţ i i

din Viena) 546

Şaguna Andrei (mitropol i tul) 11, 12, 29

Şăineanu Lazăr 403 Şebeco (minis t rul Rusie i la Bu­

cureşti) 552, 557 Şendrea A l . 109, 327 Şendrea St . 109, 314 Şerbănescu Th . 119, 120, 168,

169, 407, 514, 578 Şincai Gh. 13, 143, 202, 229,

240 Ştefan cel Mare 236, 237 Şt i rbe i A l . 20, 344, 347, 348,

350, 408, 409, 410, 411, 425, 430, 436, 443, 449

Ş t i rbe i Barbu (domni torul ) 12, 565

Şt i rbei G. 563 Şutu Const . N . 112, 187, 256,

399 Şutu G. N . Gr. 349

T

Tacian 348 Taci t Corneliu 81 , 248 Taci t I . C. 122, 398, 401 Tăcu B . (fracţionist Ia Iaşi) 175 Tausig 354 T ă u t u I . 149, 169, 230, 241 Tegetthoff (camarad de l a There-

sianum) 34, 35, 38, 41 Tel l Chris t ian (generalul) 76,

89, 90, 262, 269, 2 7 1 , 273 , 274, 275, 277, 280, 281, 284, 370, 434, 455, 446, 497, 568:

Teodorescu G. D e m . 288, 443-Teodor i Octavian 76, 90, 94,

95, 98, 99, 101, 104, 251 Terenţ iu 605 Teulescu P . 344 Ţichindeal 230, 240 Theodoru P a u l 564 Thun (minis t ru austr iac) 25, 26> Ti tu Liviu 81 , 572 Tocilescu Gr . 386 Toncef (p lenipontenţ iar bu lga r )

559 Torou ţ iu I . E . X I , 20, 62, 91

103, 114, 118, 128, 130, 133 135, 136, 148, 193, 224, 233 236, 282, 310, 313, 319, 322 324, 342, 349, 365, 375, 379 386, 399, 402, 403, 424, 478 479, 497, 538, 622, 626

Träger Alber t 336 Tra ian 181, 229, 237 Trendelenburg 56, 299, 480 Tr iandaf i l Gr. 344, 345, 347

348, 350

708

Tucidide 80, 572 Tufescu (magis t ra t Iaşi) 104 Twesten 56 Tzigara-Samurcaş A l . 544, 562

U

Unger (camarad de l a Theresia num) 33, 38

Urechia Gr. A . 114, 314 Urechia V . A . 3, 76, 80, 88, 89,

90, 94, 95, 98, 109, 144, 145, 221, 238, 241 , 246, 247, 248, 274, 408

V

Vaida Al . 562 Valaor i Iul iu 555 Valent ineanu I .C . 55 Valéry P a u l 161 Vauth ie r (domnişoara) 15, 51 Văcârescu E n ă c h i ţ ă 149, 241 Văcărescu I . 168, 169, 270 Yâleanu C. 270 Veisa Th . (profesor la Iaşi) 89 Ven tu ra Gr. 292, 293 Verdeanu C. 75, 99 Vernescu G. 103, 104, 270, 348,

418, 424, 430, 435, 437, 438, 440, 441 , 443, 448, 464

Verussi P . 127, 407 Vianu Tudor X , 63, 66, 67, 68,

204, 486 Vigny Alfred de 39, 165 Vincier Eugeniu 91 Viollet le Duc 285, 289

Virgi l iu 26, 65, 80, 238, 605 Vischer F r . Th . 148, 153, 154,

155, 156, 159, 299, 455, 477, 492

Vizant i Andrei 232, 314, 567 Vîlsan Gh. 544 Vîrgolici Stefan Gh . 119, 120,

127, 227, 401, 407, 578 Vîr lănescu D . (procuror) 99, 100,

103, 105 Vlad Delamar ina Victor 404,

510, 516, 517, 527, 604 V l a h u ţ ă AI. 169, 407, 409, 510,

517, 544 Vogoridi 349 Voina V. 401 Volkmar 310, 356, 362 Volent i N . 169, 219, 544 Vol ta i re 52, 247, 251, 466, 468 Vulcan Iosif 147, 404, 624 Vulcan Samuel (episcopul) 6

W

Wagner Richard 57, 66, 67, 69, 70, 150, 457

Waldberg 280 Wal lon (minis t ru francez) 312 Warzawski 340, 341 Weber 247 Welsersheimb Rudolf (camarad

de la Theresianum) 34, 35, 40, 41 , 42

Werde r Karl (filozoful) 56, 478 Wet t s te in (decanul Facu l tă ţ i i de

filozofie de la Viena) 546 Wi lhe lm 1 ( împăra tu l ) 348

709

Winckelmann 53 Worell 341, 406 Wölfell 336 Wells Spencer 376 Wolff (filozoful) 58

Xenopol A.D. 3, 34, 109, 118, 119, 121, 127, 130, 191, 193, 203, 209, 222, 259, 268, 342, 400, 402, 478, 479, 578, 625

Xenopol N. 550

Zalomit I. 251, 268 Zamfirescu Al. D. 531 Zamfirescu Duiliu 3, 121,

402, 407, 408, 515, 517, 521, 522, 523, 527, 528, 531, 544, 545, 573, 575

Zappa 282 Zarifopol P . XVI Zeletin Şt. 191 Zerlendi (bancher) 568 Zhismann 142 Zotu (dr.) 297, 455, S.)>

169, 520, 530,

TABLA DE MATERII

Cuvint înainte V

I (1840-1876)

Prefaţă

I

1. O privire asupra vieţii lui Ioan Maiorescu. 2. Lipsa vocaţiei religioase a tatălui şi „indiferenţa" religioasă a fiului. 3. Critica culturii noastre la tată şi la fiu: galofobia. 4. Lupta împotriva formei fără fond la t a tă şi la fiu. 5. Retractarea criticii şi destituirea. 6. Ioan Maiorescu la Iaşi: aceeaşi ati­tudine critică. 7. Din nou laCraiova, luptă pentru aceleaşi idei. 8. Atitudinea în revoluţia de la 1848; Frankfurt, Viena: „Cen­tralismul" politic al tatălui şi al fiului. 9. „Pensionarea" lui. 10. Reîntoarcerea în ţară; noi conflicte şi moartea lui. 11. Pa­ralelă psihologică şi ideologică între tată şi fiu. 12. Mama lui T. Maiorescu 5

II

1. Titu Maiorescu: primele amintiri. 2. Intenţia tatei de a-1 da la vreo meserie. 3. Protopopul Ioan Popazu şi înfiinţarea gimna­ziului român la Braşov, 1850; Titu urmează clasa întîia . . . . 15

711

III

1. în drum spre Viena (sept. 1851) şi primele ştiri de la Gimna­ziul academic, anexa „Theresianului". 2. Înscrierea Ia There-sianum (1855) ; cheltuielile de întreţinere. 3. însemnări zilnice, importanţa lor pentru biografia spirituală a lui T. Maiorescu, cuprinsul şi caracteristica lor

IV

1. Însemnările zilnice : recapitularea epocei dinainte de noiemvrie 1855. 2. Cariera şi succesele şcolare. 3. Lecturile, teatrul, muzi­ca. 4. Activitatea lui literară în epoca de la Theresianum. 5. Vocaţia lui pedagogică şi prozelitică

V

1. Frenezia pentru prietenie. 2. Prima dragoste. 3. Criza re­ligioasă. 4. Maiorescu în cadrul familiei: tata, mama, sora

VI

1. întoarcerea la Braşov. 2. La Berlin (3 noiemvrie 1858 — 1 iulie 1859). 3. Legătura cu familia Kremnitz: Clara Kremnitz. 4. Doctoratul la Giessen (26 iunie 1859) şi altă activitate. 5. în­toarcerea la Bucureşti: Măsura înălţimii prin barometru, în re­vista Isis; Conferinţa Socialismul şi comunismul. 6. Plecarea la Paris (3 noiemv. — 1859) ca bursier

VII

1. Influenţa lui I .F. Ilerbart. 2. Einiges philosophische in gemein-fasslicher Form. 3. Influenţa lui Ludwig Feuerbach. 4. lieber des Herbartianers C.S. Cornelius teleologische Grundgedanken,

7 12

5. Conferinţa „Die alte französische Tragödie und die Wag­nerische Musik" 6. Atitudinea lui de mai tîrziu faţă de muzica lui Wagner

VIII

1. întoarcerea la Bucureşti (27 noiembrie 1861) şi primirea ce i se face în publicistică. 2. Primele lui conferinţe despre Educa-ţiunea în familie. 3. Numirea în magistratură. Căsătoria lui cu Clara Kremnitz

IX

1. Numirea la Gimnaziul central sau colegiul naţional de la Iaşi (3 dec. 1862). 2. Anuariul Gimnasiului şi Internatului din laşi, 1862 — 1863. 3. Disertaţie asupra limbii latine ca funda­ment al educaţiei morale. 4. Obiecţii

X

1. Activitatea la Institutul Vasilian. 2. Anuariul Institutului Vasile Lupu (1863 — 1864). 3. Continuarea activităţii pînă la înlocuirea lui (16 ianuarie 1868). 4. întemeierea Universităţii din Iaşi. 5. Activitatea lui la Universitate. 6. întemeierea Insti­tutului Academic (1866), devenit apoi (1879) Institutele Unite

XI

1. Primele conferinţe ale lui Maiorescu la Iaşi. 2. Primele conflicte cu B.P. Hasdeu. 3. Primele conferinţe organizate cu V. Pogor şi P.P. Carp

XII

1. Preludiul intrigii universitare. 2. Atacurile lui N. Ionescu în Tribuna română privitor la „scandalul" de la Şcoala centrală

de fete. 3. Destituirea lui T. Maiorescu şi ancheta judiciară. 4. Procesul de la 4—8 febr. 1865. Achitarea. 5. Procesul ajunge la Curtea de Apel. Achitarea şi reintegrarea lui T. Maiorescu. . 97

XIII

1. Atitudinea lui T. Maiorescu faţă de 11 febr. 1866. 2. Lupta împotriva separatismului prin ziarul Vocea naţională. 3. Acţi­unea lui în răscoala separatistă de la 3 aprilie 1866. 4. Acţiunea lui în frămîntările alegerilor pentru Constituantă din oct. — noiemvrie 1866. 5. înscrierea ca avocat; contestarea cetă­ţeniei române 10 7

XIV

1. Originile şi fizionomia „Junimii". 2. Şedinţele literare ale „Junimii" şi rolul lui Titu Maiorescu 117

XV

1. Cele trei forme de manifestare publică a societăţii „Junimea": „Prelecţiunile populare". 2. Tipografia „Junimea". 3. Convor­biri literare 124

XVI

1. Problema alfabetului latin în discuţiile „Junimii" în 1864— 1865. 2. Despre scrierea limbii române, 1866. 3. Despre literele latine primite de noi fără schimbare. 4. Despre scrierea unor litere primite de noi cu schimbări. 5. Critica sistemului fonetic. 6. Critica sistemului etimologic. 7. Polemica T. Maio­rescu — Timotei Cipariu. 8. „Societatea academică română".

714

9 .Atitudinea lui Maiorescu în „Societatea academică română" şi demisia lui. 10. Limba română In jurnalele din Austria, 1868

XVII

1. Geneza studiului O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. 2. Punctul de plecare hegelian al esteticii lui Maiorescu. 3. Condiţia materială a poeziei: mijloacele poetului pentru a sensibilizacuvintele. 4. Problema influenţei lui Fr. Th. Vischer asupra studiului lui Maiorescu; atacurile lui Aron Densu-sianu. 5. Obiecţii la „condiţia materială a poeziei". 6. „Con­diţia ideală a poeziei": sentimentele constituie domeniul exclu­siv al poeziei. 7. Cele trei argumente ale lui Maiorescu şi obiecţiile ce li se pot aduce. 8. Cele trei asemănări între afecte şi poezie şi obiecţiile ce aducem. 9. Excluderea reflexiunilor şi a politicului din poezie. Obiecţii şi limitări. 10. Anexa antologică la studiul său. 11. Asupra poeziei populare, 1867

XVIII

1. Personalitatea lui Simion Bărnuţ. 2. Contra şcoalei Barnuţiu, 1868; distincţia între spiritul polemic şi cel pamfletar. 3. Analiza critică a ideilor de drept public ale lui Bărnuţ. 4. Re­ducerea la absurd prin examinarea a patru consecinţe ale acestor idei. 5. Maiorescu ia o atitudine „umanitară" faţă de problema evreiască; istoria politică a momentului; P . Carp în aceeaşi chestiune

XIX

1. în contra direcţiei de astăzi în cultura română, 1868. 2. Temele esenţiale ale criticei maioresciene. 3. Se caută şi se găsesc pre­cursori ai unora din ideile lui Maiorescu: I. Eliade, Ion Ghica, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi. 4. Originalitatea criticei

unimiste. 5. Teoria „spiritului critic" ca fenomen moldovenesc şi analiza ei. 6. Buckle, Hegel. 7. Obiecţii la critica culturală junimistă. 8. Procesul invers do Ia formă la fond. 9. Formele nu trebuiesc distruse. 10. Variaţiile atitudinii practice a juni­miştilor , 190

XX

1. Necesitatea unei atitudini pozitive şi simţul relativităţii estetice. 2. „Directa nouă" înseamnă restabilirea adevărului. 3. „Direcţia nouă" în poezie: V. Alecsandri, M. Eminescu, Samson Bodnărescu, Matilda Cugler-Poni, T. Şerbănescu. 3. „Direcţia nouă" în proză 218

XXI

1. Roacţiunea: acuzaţiile de cosmopolitism şi germanism. Pole­mica G. Bariţ — T. Maiorescu. 2. Acuzaţiile se răspîndesc în presă şi devin arme politice. 3. Acuzaţiile în cadrul discuţiilor de la „România jună" din Viena. Apărarea lui Eminescu. 4. Atacurile lui Hasdeu. 5. Atacurile Revistei contimporane .... 228

XXII

1. Atacuri literare împotriva „Direcţiei noi"; Hasdeu. 2. Replica lui Maiorescu: Beţia de cuvinte, 1873. 3. Răspunsurile Revistei contimporane, 1873 239

XXIII

1. A doua înscenare împotriva lui Maiorescu (1869 — 70): desti-tuirealui. 2. Tratativele pentru intrarea în Ministerul Manolache Kostake-Iepureanu. 3. Chestiunea reintegrării lui la catedră; fricţiunile cu P.P. Carp. 4. Evoluţie în idei politice? 5. Progra­mul lui ministerial. 6. Studiul Despre învăţămintul public ... . 250

716

XXIV

1. Vizita domnitorului Carol la laşi şi propunerea făcută de G. Costaforu junimiştilor de a intra în Parlament. 2. T. Maio-rescu şi „petiţia de la Iaşi" a lui Gr.M. Sturdza. 3. T. Maiorescu în Cameră (mai 1871). 4. îndepărtarea lui din învăţămînt. 5. îndepărtarea lui adusă în discuţia Parlamentului. 6. îndepăr­tarea luirămîne definitivă pînă la numirea la Universitatea din Bucureşti la 10 oct. 1884. 7. Activitatea Iui parlamentară: lupta cu „fracţiunea liberă şi independentă" de la Iaşi; subvenţia Institutului academic. 8. Lupta pentru restabilirea şcoalelor normale şi împotriva învăţământului superior în favoarea învăţămîntului elementar. 9. Atitudinea Iui laică şi lupta împotriva amestecului religiei în şcoală. 10. Libertatea presei 262

XXV

1. Intrarea în ministerul Lascar Gatargi, 7 aprilie 1874. 2. Acţiu­nea în favoarea şcoalelor din Braşov. 3. Restaurarea bisericei episcopale de la Curtea-de-Argeş. 4. Publicarea documentelor Hurmuzachi. 5. Raport asupra lucrărilor ministerului, 15 noiem-vrie 1875. 6. T. Maiorescu şi Teatrul Naţional. 7. Proiectul de lege pentru instrucţiunea publică, ianuarie 1876, în discuţia Parlamentului. 8. Votul de neîncredere a Senatului de la 28 ianuarie 1876. 9. Maiorescu apără ca deputat proiectul. Căderea guvernului Lascar Catargi 280

XXVI

1. O broşură politică a lui Maiorescu: Asupra broşurii: Ger­mania, România şi Principele Carol de Hohenzollern (1875). 2. Logica (1876) 294

717

II (1876-1917)

I

1. Acţiunea lui T. Maiorescu ca negociator al convenţiei comer­ciale cu Prusia (30 martie 1876—31 mai 1876). 2. T. Maiorescu, agent diplomatic la Berlin (31 mai 1876—2 iulie 1876)

II

1. Ministerul Manolache Kostake dă în judecată guvernul Las­car Catargi (10 iulie 1876). 2. Situaţia materială a lui T. Maio­rescu în această epocă. 3. Desfăşurarea acţiunii de acuzare pînă la retragerea ei, 26 ian. 1878. 4. T. Maiorescu la conducerea zia­rului Timpul, 27 ian. 1877 — 23 aprilie 1877. Atitudinea juni­miştilor faţă de război

III

1. Reintrarea în Cameră la 24 ianuarie 1878 şi lupta pentru inva­lidarea lui. 2. Chestiunea ratificării tratatului de la Berlin şi a convocării Constituantei pentru modificarea art. 7 . 3 . Primul discurs al lui Maiorescu de la 28 sept. 1878 în chestiunea convocării Constituantei. 4. Al doilea discurs de la 7 febr. 1879. 5. Atitudinea lui P .P. Carp în această chestiune

IV

1. Alegerile pentru Constituantă din mai 1879. 2. Proiectul de modificare a art. 7 redactat de V. Conta în numele minorităţii devenită majoritate. 3. Discursul rostit de T. Maiorescu la 10

718

sept. 1879 în numele partidului conservator. 4. Proiectul guvernului şi discursul de aprobare al lui T. Maiorescu de la 6 oct. 1879. 5. Aprecieri asupra schimbării atitudinii lui T. Ma­iorescu. 6. Atitudinea rectilină a lui P .P. Carp; discursul lui de la 28 sept. 1879. 7. Atacurile lui I. C. Brătianu împotriva lui T. Maiorescu. 8. Divergenţa de M. Eminescu şi de P. Carp. 9. Dislocări în sînul „Junimii" pe chestia evreiască 326

V

1. Reconstituirea partidului conservator sub Lascar Calargi (20 dec. 1880). 2. Articolul lui Maiorescu din Deutsche Revue, 1 ianuarie 1881, şi discuţiile în comitetul partidului. 3 . Refuzul conservatorilor de a intra în guvernul naţional pentru procla­marea regatului; rolul lui T. Maiorescu. 4. Discuţiile asupra programului în sinul comitetului partidului conservator. 5. întemeierea grupului constituţional — adică „junimist". 6. Pro­gramul de eră nouă expus în contraproiectul junimist de la 3 dec. 1881. 7. P.P. Carp primeşte să fie ministru plenipo­tenţiar la Viena, noiemvrie 1882; alianţa României cu pu­terile centrale în oct. 1883 343

VI

1. Pacea căminului lui T. Maiorescu. 2. Apariţia scriitoarei Mite Kremnitz în înseninări zilnice, în epoca de la Iaşi. 3. La Bucureşti, 1874; elementele dramei conjugale: Clara, Mite şi Ana Rosetti. 4. Planuri de sinucidere şi, în genere, despre sănătatea lui Maiorescu. 5. Continuarea dramei pînă la divorţ (1887) 35a

VII

1. Reintrarea lui T. Maiorescu la Academia română (24 mai 1879). 2. Raportul asupra ortografiei citit de Maiorescu (8

719-

aprilie 1880). 3. T. Maiorescu autorul reformei din 1904: recu­noaşterea fonetismului integral. 4. Rolul lui Maiorescu în problema limbii. 5. Neologismele, 1881. 6. Predecesorii lui Maiorescu în lupta împotriva latinismului: I. Eliade, C. Ne-gruzzi, Al. Russo, Al. Odobescu. 7. Maiorescu rămîne totuşi adevăratul exponent al acestei lupte. 8. Contestarea meritului lui T. Maiorescu de O. Densusianu 380

VIII

1. Lupta lui T. Maiorescu e cu deosebire dusă împotriva Ar­dealului. 2. Răspîndirea Convorbirilor literare în Ardeal. 3. Pătrunderea ideilor junimiste în diferite publicaţii din Ardeal. 4. Societatea academică „România jună" de la Viena. 5. Tribuna din Sibiu, 12 aprilie 1884. 6. T. Maiorescu şi Convorbirile lite­rare încurajează producţia literară din Ardeal 397

IX

1. Vicisitudinile mutării lui T. Maiorescu la Bucureşti. 2. Şe­dinţele literare bucureştene. 3. Conferinţe la Bucureşti; cursul liber de logică la Universitate; numirea de profesor la Facul­ta tea de litere pentru Logică şi Istoria filozofiei secolului a l XlX-lea (10 oct. 1884) 405

X

1. Propunerea de modificare a Constituţiei: discursul lui T. Ma­iorescu de la 16 ian. 1883. 2. Camera revizionistă: discursul lui Maiorescu de la 27 mai 1883. 3. Discuţia proiectului: inter­venţia lui Maiorescu la 28 martie 1884. 4. Discursul lui de la 2 aprilie 1884. 5. Discursul în chestiunea Domeniului Co­roanei la 5 iunie 1884 417

720

XI

1. Tratativele Carp-Maioreseu-Brătianu de la 14 iunie I884/2 . Maiorescu in Camera din noiemvrie 1884; acelaşi punct de vedere al lui Maiorescu, la 6 dec. 1884. 3. Activitatea lui parlamentară. 4. Noul Parlament din ianuarie 1888 — fără Maiorescu. Căderea guvernului I. Brătianu, martie 1888. 5. Judecata istorică asupra atitudinii „junimiştilor" faţă de guver­nul liberal 424

XII

1. Guvernul junimist Theodor Rosetti (23 martie 1888). Pro­gramul. 2. Alegerile de la 14 oct. 1888 ; remanierea cu elemente conservatoare. 3. Discursul lui Maiorescu (31 ianuarie — 1 fe­bruarie 1889) în chestiunea dării în judecată a guvernului Brătianu; retragerea guvernului T. Rosetti (29 martie 1889). 435

XIII

1. Guvernul Lascar Catargi-G. Vernescu, 29 martie 1889 — 5 noiemvrie 1889. 2. Guvernul generalului Manu — 5 noiem­vrie 1889. Discursul lui Maiorescu de la 14 dec. 1889. 3. Ma­iorescu ministru al Cultelor. Proiectul de lege a învăţămîntului. Votul de blam 441

XIV

1. Guvernul general I. Em. Florescu-Lascar Catargi (21 febr. 1891). Inaugurarea „clubului constituţional" sub şefia lui P . Carp (9 mai 1891). 2. Guvernul Lascar Catargi-P. Carp (18 dec. 1891 — 3 oct. 1895). Inactivitatea lui T. Maiorescu timp de 4 ani 448

721

XV

1. In lături! (1886). Executarea lui Aron Densusianu. 2. Eseis­t ica: Despre progresul adevărului (1883). 3. Din experienţă (1886). 4. Oratori, retori şi limbuţi (1902). 5. Istoria contemporană a Ro­mâniei (1866-1900) 452

XVI

1. Poeţi şi critici (1886): sfîrşitul „criticei generale". 2. Carac­terele criticei „generale" sau culturale a lui Maiorescu 469

XVII

1. Comediile d-lui Caragiale (1886). 2. Despre influenţa filozofiei lui Schopenhauer asupra „Junimii" şi a lui Maiorescu, îndeo­sebi. 3. Estetica lui Schopenhauer în articolul asupra lui Ca­ragiale: impersonalitatea; arta pentru ar tă ; raportul între artă şi morală 476

XVIII

1. Eminescu şi poeziile lui (1889): conceptul schopenhauerian ai „geniului". 2. Aplicaţia conceptului la Eminescu. 3. „Pesimis­mul" lui T. Maiorescu. 4. Maiorescu şi Eminescu 48&

XIX

1. Critica culturală a lui T. Maiorescu. 2. C. Dobrogeanu-Gherea şi critica literară. 3. Polemica Maiorescu-Gherea 501

XX

4. Etnosul şi naţionalul în concepţia critică a lui T. Maiorescu. 2. T. Maiorescu şi Vasile Alecsandri. 3. Literatura română şi străinătatea (1882) ; teoria romanului poporan. 4. Ion Popovici-

722

Bănăţeanul (1895). 5. In memoria poetului dialectal Victor VIad Delamarina (1898). 6. Raportul asupra Nuvelelor lui M. Sa-doveanu (1906) şi Poeziilor lui Octavian Goga (1906): contra­dicţia aparentă 510

XXI

1. Controversa T. Maiorescu-Duiliu Zamfirescu în privinţa poeziei populare. 2. Discursul de recepţie al lui Duiliu Zamfi­rescu. 3. Replica lui T. Maiorescu. 4. Atitudinea eventuală a lui Maiorescu faţă de poezia modernă. 5. Drama Duiliu Zamfirescu-T. Maiorescu 520

XXII

1. Acţiunea lui Maiorescu în timpul guvernului liberal D.A. Sturdza, 4. oct. 1895-30 martie 1899. 2. Guvernul G. Gr.Can-tacuzino, 11 aprilie 1899, şi guvernul P .Carp , ? iulie 1900 — 14 febr. 1901. T. Maiorescu, ministru de Justiţie. 3. Guvernul D.A. Sturdza, 1901 — 20 dec. 1904. Ruptura conservatoare: reor­ganizarea unui partid conservator în jurul lui P . Carp (7 oct. 1901). 4. Al doilea guvern Gh. Cantacuzino (dec. 1904 — 12 martie 1907); guvernul D.A. Sturdza, martie 1907. Fuziunea conservatoare în jurul lui P .Carp , martie 1907. Constituirea partidului conservator-democrat, primăvara lui 1908 532

XXIII

1. Retragerea din învăţămint la 31 oct. 1909: sărbătorirea de la Bucureşti la 13 noiemvrie 1909. 2. Sărbătorirea de la Iaşi, 20 noiemvrie. 3. Sărbătorirea de 70 de ani a lui T. Maiorescu la Bucureşti. 4. Sărbătorirea de la „România jună - ' la Viena . . . . 542

XXIV

1. Al doilea minister P . Carp, 29 dec. 1910—28 martie 1912. T. Maiorescu ministru de Externe. 2. Ministerul T. Maiorescu, 28 martie 1912. 3. Ministerul de concentrare T. Maiorescu-Take

723

Ionescu, 10 oct. 1912 — 4 ianuarie 1914. 4. Activitatea diplo­matică în timpul războiului balcanic. 5. Pacea de la Bucureşti. 6. Retragerea din viaţa politică. 7. Ultimele manifestări şi moartea lui Maiorescu 547

XXV

1. O sinteză asupra vieţii şi operei lui Maiorescu: „Persecuţiile" îndurate în cariera lui. 2. Portretul lui moral. 3. Sterilitatea literară. 4. Caracterul fragmentar şi, totuşi, unitatea operei lui. 5. încercare de a-i explica sterilitatea. 6. Cea mai însemnată operă a lui e el însuşi 565

XXVI

1. A fost Maiorescu un „filozof", un cugetător original ? 2. Ar fi fost oare dacă ar fi rămas în Germania? 581

XXVII

1. A fost Maiorescu un om politic ? Inactivitatea lui |în dome­niul politicei interne. 2. Orientarea în politica externă 589

XXVIII

Talentul oratoric 596

XXIX

1. Scriitorul: realitatea talentului literar. 2. Caracterele clasice ale artei lui Maiorescu 601

ANEXE

Anexa nr. 1. Primul discurs al lui T. Maiorescu 611 Anexa nr. 2. Cea dintîi încercare publicistică a lui T. Maiorescu 612 Anexa nr. 3 613

724

Anexa nr. 4 615 Anexa nr. 5 618 Anexa nr. 6 620 Anexa nr. 7 620 Anexa nr. 8 622 Anexa nr. 9 624 Anexa nr. 10 625 Anexa nr. 11 525 Anexa nr. 12 626 Anexa nr. 13 628

BIBLIOGRAFIE

I. „Lucrările literare" ale lui T. Maiorescu 633 I I . Cărţile şi articolele de consultat 670 Indicele numelor de persoane 691

\

Lector ; VICTOR IOVA T e h n o r e d a c t o r : TRAIAN ARGETOIANU

Apărut ÏS72. Tiraj 6360 ex. Broşate 5660 ex. Legate 'li 100 ex. Hîrtle scris I A de 63 g,m?. Format 5iOX8iO/16. Coli ed. 42,38. Coli tipar 46,5. A. nr. 28012/1971. C. Z .

pentru bibliotecile mari şi mici 859—09.

T ipa ru l e x e c u t a t sub c o m a n d a nr . 20107 la Combi ­n a t u l Pol igraf ic „Casa Scîntei i" , P i a ţ a Scîntei i n r . 1,

Bucureş t i — Republ ica Socialistă România