Titu Maiorescu Poeti si critici

Sunt de-abia 14 ani (acum sunt 36), de cnd prin cteva articole sub numele Directia noua n poezie si proza ne-am ncercat sa aratam ce trebuie sa se ceara de la o mis care sanatoasa a literaturei romne. Acele articole erau purtate de oarecare speranta, dar de mai putina ncredere. n po ezie, Pastelurile lui Alecsandri erau un semn de renastere, asupra lui Eminescu - "poet n puterea cuvntului" - se atragea luarea-aminte a publicului, Serbanescu, Petrino, Matilda Cugler, Bodnarescu erau apretiati. n proza - cu mpotrivire energi ca n contra pedantismului Ciparo-Barnutio-Pumnian - se cerea limba fireasca a pop orului romn, iubire de adevar si cunostinta de cauza; din proza curat literara se relevau Alecsandri, Iacob Negruzzi, Gane; din proza stiintifica, ntre altele, pr imele ncercari ale d-lor P. P. Carp, Lambrior, Th. Rosetti, Xenopol, chiar si ale d-lor Burla si Panu. Daca privim astazi la literatura din ultimii ani, timida speranta de atunci se p oate schimba ntr-o ncredere sigura pentru directia sanatoasa a lucrarilor intelect uale n Romnia. Nu doara ca toti cei salutati la 1872 au mplinit ceea ce se astepta de la ei; dar unii au ntrecut asteptarile si relativ multi altii si-au adaos pute rile pentru a da acelei miscari un avnt - daca nu destul de general, dar cel puti n destul de puternic pentru a ne face sa simtim un adevarat progres n anul prezen t, comparat cu anul 1872. Alecsandri ne-a navutit poezia cu Ostasii nostri si cu drame, ndeosebi cu Fntna Blan duziei; Eminescu a adus lirica romna la o culme de perfectiune; lor li s-au adaos poetii Naum si Vlahuta, comediile d-lor Caragiale si I. Cerchez, novelele d-lor Slavici, Creanga, Barbu Stefanescu-Delavrancea, Gane, Duiliu Zamfirescu, traduc erile din Horatiu de d. Ollanescu, lucrarile stiintifice ale d-lor Hasdeu si N. Densusanu, Lambrior, Tocilescu, Brndza, culegerile de poezii si povesti populare ale d-lor Jarnik-Brseanu, Ispirescu, G. Dem. Teodorescu, T. Burada, M. Pompiliu, cercetarile critice ale d-lor Onciul si Bogdan; iar Convorbirile literare sub re dactia d-lui Iacob Negruzzi ncep al 20-lea an al activitatii lor - o ntreaga misca re, ce da ultimului deceniu un aspect cu totul deosebit si mbucurator. n proportia cresterii acestei miscari, scade trebuinta unei critice generale. Din momentul n care se face mai bine, acest fapt nsusi este sprijinul cel mai puterni c al directiei adevarate. Poeziile lui Eminescu, Pastelurile si Ostasii lui Alec sandri vor curati de la sine atmosfera estetica vitiata de Macedonski, Aricescu, Aron Densusanu etc., etc. Cuvintele din batrni ale d-lui Hasdeu sunt de la sine lovitura de moarte a dictionarului Laurian-Massim si a ratacirilor "filologice" de la Trnave. Si asa mai departe. Nu e vorba, apretierile critice izolate nu vor lipsi si nu vor trebui sa lipseas ca niciodata dintr-o miscare intelectuala, si noi nsine am citat mai sus articole le d-lor Onciul si Bogdan ca un semn binevenit al timpului de ndreptare. Dar aces te sunt lucrari de amanunte. Sinteza generala n atac, izbirea unui ntreg curent pe riculos o credem acum stearsa de la ordinea zilei pentru partile esentiale n lite

ratura proprie si n stiinta teoretica. Ramne nca la ordinea zilei n politica, dar de aceasta nu ne ocupam aici. Misiunea criticei - misiunea de altminteri totdeauna modesta, dar nu fara import anta n modestia ei - ne pare a fi n momentul de fata mai mult de a largi cercul ac tivitatilor individuale, de a destepta tinerimea nca prea amortita de pcla trecutu lui si de a mbarbata spiritele spre lucrarea roditoare. Este cu mult prea ngusta albia curentului celui nou; n dreapta si n stnga trebuiesc desfundate alte siroaie, care sa ntareasca miscarea principala, miscarea nsas treb uie sa patrunda mult mai afund. Fara ndoiala, rectificarile, mai ales n materie de stiinta, nu vor putea lipsi uneori din o apretiare a operelor celor mai bune; f ara ndoiala, n mijlocul unei activitati critice pentru raspndirea lucrarilor sanato ase se va simti pe ici, pe colea si necesitatea unei loviri directe n contra nuli tatilor, care se amesteca fara nici o chemare n ale literaturei: un energic "n lat uri!" va trebui dar din cnd n cnd sa fie rostit n orice miscare intelectuala. nsa de aci nu rezulta ca ar fi bine sa se piarda acum timpul cu o tendinta critic a n contra acelora care au meritul de a reprezenta astazi nsasi miscarea cea buna n o parte esentiala a ei. Din acest punct de vedere nu este poate de prisos sa facem cteva observari n contr a ncercarii unor autori de a accentua mai ales partile slabe din ntinsa lucrare a d-lui Alecsandri si de a-si ascuti spiritul lor critic naintea prea micului nostr u public cetitor pe socoteala acestui reprezentant de frunte al tinerei noastre literaturi. Asa am cetit ntr-o Cronica teatrala, publicata n Epoca din 11 ianuarie 1886 de d. Barbu Stefanescu (Delavrancea), o critica aspra n contra lui Despot-v oda si n genere n contra dramelor d-lui Alecsandri. Asa am auzit ca ntr-o conferint a tinuta la Ateneu la 27 februarie 1886, d. Vlahuta a naltat poeziile lui Eminesc u ntre altele si prin coborrea unei poezii a lui Alecsandri. Daca dd. Delavrancea si Vlahuta ar fi oameni de a treia mna, nu am pierde nici un cuvnt asupra criticei lor; dar fiindca sunt dintre scriitorii cu talent ai junei generatii, credem ca lucrul merita o discutie publica, merita si n ceea ce prive ste pozitia lor literara, merita si n ceea ce priveste pozitia literara a lui Ale csandri. Se ntelege de la sine ca nu noi vom tagadui orcarui om de buna-credinta si de bun a-stiinta dreptul de a spune ceea ce crede adevarat si ceea ce stie gresit ntr-o activitate publica. Si fiindca dd. Delavrancea si Vlahuta sunt oameni de buna-credinta si de buna-st iinta n ale literaturei, dreptul lor de a face critica asa cum au facut-o este ma i presus de contestare. Dar una este dreptul si alta este folosul ntrebuintarii dreptului n fiece moment. Va fi avnd si activitatea critica noima ei, si nu orce dispozitie razboinica meri ta sa fie ntrupata ntr-o scriere. Si mai nti trebuie sa constatam ca, de regula, poetii nsii sunt cei mai rai critici asupra poeziei altora, n genere artistii nsii cei mai contestabili apretiatori te oretici ai artei. Desi n feluritele combinari ale inteligentelor omenesti s-a putut si se poate ntmpl a ca un poet bun sa fie si critic bun, aceasta nsa va fi totdeauna o exceptie rar a, care va trebui foarte tare legitimata nainte de a fi primita n contra acelei re gule generale. Cine a cetit o data critica lui Voltaire n contra dramelor "barbare" ale lui Shak espeare va sta totdeauna pe gnduri cnd va mai vedea poetii apucndu-se de meseria cr iticei si nu se va gasi linistit prin dramele criticului Lessing. Si, n adevar, ntre natura poetului si natura criticului este o incompatibilitate r adicala. Poetul este mai nti de toate o individualitate. De la aceleasi obiecte chiar despr e care noi toti avem o simtire obisnuita, el primeste o simtire asa deosebit de puternica si asa de personala n gradul si n felul ei, nct n el nu numai ca se acumule aza simtirea pana a sparge limitele unei simple impresii si a se revarsa n forma estetica a manifestarii, dar nsas aceasta manifestare reproduce caracterul person al fara de care nu poate exista un adevarat poet. Din multe parti ale lumii primeste poetul razele de lumina, dar prin mintea lui ele nu trec pentru a fi stinse sau pentru a iesi cum au intrat, ci se rasfrng n pr

isma cu care l-a nzestrat natura si ies numai cu aceasta rasfrngere si colaborare individuala. Altfel descrie lumea Goethe, altfel o descrie Heine, altfel Leopardi, altfel Vic tor Hugo, desi cu totii au primit impresii de la aceeas lume. Voltaire a fost foarte capabil de a exprima lumea conform prismei sale personale , dar s-a aratat incapabil de a simti exprimarea lumii iesita din prisma lui Sha kespeare. Caci prisma poetului este menita a rasfrnge raza directa a luminei, dar nu este m enita a mai rasfrnge raza o data rasfrnta de o prisma straina. Aceasta nsemneaza individualismul poetului. Criticul, din contra, pre ct este mai putin impresionabil pentru nsas lumina direc ta a obiectelor (din care cauza nici nu se ncheaga n el vreo senzatie a lumii pana la gradul de a cere manifestare n forma poetica) prea att este si mai putin indiv idual. Caci criticul este tocmai foarte impresionabil pentru razele rasfrnte din prisma altora, si individualitatea lui este dar consumata n ntelegerea si simtirea altor individualisti. Criticul este din fire transparent; artistul este din fire refractar. Esenta criticului este de a fi flexibil la impresiile poetilor; esenta poetului este de a fi inflexibil n propria sa impresie. De aceea criticul trebuie sa fie mai ales nepartinitor; artistul nu poate fi dect partinitor. Nu este dar chemat d. Barbu St. Delavrancea, nu este chemat d. Vlahuta, a carui prisma este poate nrudita cu a lui Eminescu (si am dori sa nu-i fie prea nrudita, ci sa-si pastreze individualitatea daca o are), nu sunt ei chemati sa judece pen tru public lucrarea poetica a d-lui Alecsandri n genul ei propriu. Aceasta sarcin a sa ne-o lase noua, publicului care, neavnd nsine nici o individualitate poetica pronuntata, suntem mai lesne primitori pentru tot ce este lumina n felurimea mani festarii ei. Junii nostri poeti sunt chemati sa-si exprime, fiecare n propria sa forma, simtir ile primite direct de la lumea reala, dar nu sa-si slabeasca aceasta lucrare cre atoare prin priviri de alaturi spre o alta lume subiectiva. Puterea lor intelect uala trebuie ntrupata n opere de arta, si nu mistuita n elaborari de critica. Daca observarile de mai sus sunt legitime n teorie, ele se legitimeaza ndata si n p ractica; si cu aceasta trecem la o scurta privire a pozitiei lui Alecsandri n lit eratura romna de astazi. ndaratul conferintei d-lui Vlahuta, n partea relativa la antiteza ntre poeziile lui Eminescu si poezia lui Alecsandri, se ascunde o ntrebare pe care d-sa nsusi nu a pus-o de-a dreptul naintea publicului, dar care rezulta ntructva din modul d-sale d e procedare si care, n orce caz, este pusa de altii, ntrebarea: cine este mai mare poet, Eminescu sau Alecsandri? ntrebarea astfel pusa ne pare din capul locului gresita, si ne pare gresita fiind ca este unilaterala si - exact vorbind - o confuzie de cuvinte. Poet mare! Poet n ce nteles? Poet n care ntindere? Sa ne fie ngaduit sa limpezim mai nti discutia printr-o paralela din doua literatur i straine. De la Leopardi avem numai 35 de poezii, toate sunt admirabile. De la Victor Hugo avem sute de poezii, avem si drame, avem si romane, multe sunt contestabile. Ci ne este mai mare poet, Leopardi sau Victor Hugo? Neputinta de a raspunde dovedeste confuzia ntrebarii. Daca este vorba numai de poezia lirica, si nca, nlauntrul poeziei lirice, numai de exprimarea cea mai frumoasa a unei adnci melancolii n mijlocul aspirarii spre ide al si totdeodata a celei mai amare satire, Leopardi este neajuns si sta deasupra lui Victor Hugo. Dar numai de aceasta poate fi vorba? Victor Hugo este ncarnarea geniului francez al timpului sau n mai toate aspirarile poetice. Iubirea si ura contimporanilor sa i, mndria si vanitatea lor, dezrobirea spiritelor de sub jugul clasic si de sub j ugul politic, emotiunea maririlor si caderilor istorice, lupta celor mizeri n con tra celor preaputernici - toate aceste vibratiuni ale unei ntregi epoce au trecut prin rasfrngerea lui Victor Hugo.

Si acuma, ce nteles poate avea ntrebarea cine este mai mare poet? ntelesul de a mas ura incomensurabilele, adica nici un nteles. Sa ne ntoarcem acuma la ale noastre. Daca din cele 70 de poezii ale lui Eminescu, n adnca lor melancolie si n amaraciune a lor satirica, am lua pe cele mai bune si le-am pune alaturi cu cele mai bune d in sutele de poezii lirice ale lui Alecsandri, n eleganta lor stravezie si n simpl itatea lor gingasa, uneori banala, discutia ar fi cu putinta. Dar o asemenea alaturare nu este dreapta. Alecsandri are o alta nsemnatate. n Alecsandri vibreaza toata inima, toata miscare a compatriotilor sai, cta s-a putut ntrupa ntr-o forma poetica n starea relativa a p oporului nostru de astazi. Farmecul limbei romne n poezia populara - el ni l-a des chis; iubirea romneasca si dorul de patrie n limitele celor mai multi dintre noi el le-a ntrupat; frumusetea proprie a pamntului nostru natal si a aerului nostru - el a descris-o; [...] cnd societatea mai culta a putut avea un teatru n Iasi si Bucuresti - el a raspuns la aceasta dorinta, scriindu-i comedii si drame; cnd a f ost chemat poporul sa-si jertfeasca viata n razboiul din urma - el singur a ncalzi t ostasii nostri cu raza poeziei. A lui lira multicolora a rasunat la orce adiere ce s-a putut destepta din miscar ea poporului nostru n mijlocia lui. n ce sta valoarea unica a lui Alecsandri? n aceasta totalitate a actiunii sale literare. (1886)