Tip de roman din perioada interbelică

În perioada interbelică a literaturii române se remarcă două tipuri de roman: romanul

psihologic şi romanul obiectiv.

Romanul de tip proustian (de analiză psihologică) promovat de Camil Petrescu, impune un

nou univers epic, o altă perspectivă narativă (una uniscientă) şi un nou tip de personaj, o

conştiinţă lucidă, ce ilustrează tipul intelectualului, al inadaptatului superior. Accentul în

romanul psihologic cade pe analiza stărilor interioare (prin introspecţie şi monolog),

temporalitatea este subiectivă, iar discursul este fragmentat.

Înnoirea romanului românesc interbelic se produce prin sincronizare cu filozofia şi ştiinţa,

dar şi cu literatura universală, potrivit concepţiei lui E. Lovinescu. Printre mutaţiile aduse de

modernism se numără intelectualizarea prozei, schimbarea mediului rural cu cel citadin şi

dezvoltarea romanului de analiză.

Romanul de tip tradiţional (obiectiv) porneşte de la ideea redării cu maximă fidelitate a

realităţii, perspectiva narativă este obiectivă, naratorul fiind omniscient iar naraţiunea

realizându-se la persoana a III-a. Personajul central este reprezentantul unei întregi categorii

sociale iar tehnicile narative specifice sunt înlănţuirea, alternanţa, elipsa, descrierea şi

naraţiunea. Romanul obiectiv creează iluzia unei lumi concrete, surprinse în toate aspectele

sale.

Camil Petrescu este considerat fondatorul romanului psihologic în literatura română.

Primul roman psihologic, subiectiv, apare în anul 1930, în perioada interbelică a literaturii

române, cu titlul: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” şi se încardează în

curentul literar al realismului, orientarea tematică fiind modernistă lovinesciană.

În roman sunt prezente două suprateme, anunţate şi în titlu: dragostea şi

războiul. Subteme ale romanului sunt drama intelectualului care îşi doreşte să trăiască în

plan afectiv experienţele absolute şi inadaptarea intelectualului într-o lume meschină, drama

cunoaşterii fiind cauzată de imposibilitatea trăirii experienţelor fundamentale (ca dragostea

şi moartea) la cote maxime.

Perspectiva narativă prezentă în roman este una subiectivă, romanul fiind

scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului narator: Ştefan Gheorghidiu.

Naraţiunea la persoana I presupune existenţa unui personaj narator, care îl determină pe

cititor să ştie despre personaje atât, cât însuşi personajul narator (în acest caz personaj

central) ştie.

Timpul şi spaţiul evenimentelor din roman sunt fixate în incipit: „la Piatra

Craiului, între Buşteni şi Predeal”, locul cantonării armatei române, „în primăvara anului

1916”.

Romanul de iubire fixează temporal acţiunea: „în urmă cu doi ani şi jumătate”, având în

centru relaţia dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela, derulată la Bucureşti, anterior momentului

narării. Revenirea la timpul războiului se realizează prin fraza : „Dar ultima scrisoare mă

chema negreşit la Câmpul Lung pentru sâmbătă, sau cel târziu duminică”, din capitolul al

VI-lea. Toponimele precizate în a doua parte a romanului fac referire la înaintarea armatei

române şi la graniţele frontului.

Subiectul romanului începe cu fixarea timpului şi a spaţiului acţiunii: în

primăvara anului 1916, Ştefan Gheorghidiu, un tânăr sublocotenent de infanterie, se află

concentrat pe Valea Prahovei la popota ofiţerilor. El asistă la o discuţie despre dragoste şi

fidelitate, pornind de la un fapt divers, aflat dintr-un articol de ziar: un bărbat care îşi ucise

soţia infidelă a fost achitata de justiţie. Această discuţie declanşează memoria afectivă a

protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela.

Tânărul, pe atunci student la filizofie, se căsătorise cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută

de mătuşă. După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest, dar sunt fericiţi. Echilibrul tinerei

familii este tulburat de o moştenire pe care Gheorghidiu o primeşte de la unchiul Tache. Din

momentul primirii moştenirii, Ela se simte atrasă de viaţa mondenă la care noul statut social

îi oferă acces. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al cărei punct

culminant are loc cu ocazia excursiei de la Odobeşti, prilejuită de Sărbătoarea Sfinţilor

Constantin şi Elena. În timpul excursiei, lui Ştefan i se pare că Ela îi acordă o atenţie

exagerată unui anume domn Grigoriade, care, după opinia personajului narator, îi va deveni

mai târziu amant. După o serie de sperări şi regăsiri, Ela şi Ştefan se împacă. Aflat într-o

tabără militară „la Piatra Craiului”, Ştefan încearcă să obţină o permisie, sperând să afle

dacă soţia îl înşală într-adevăr, dar intrarea neaşteptată a României în război îl împiedică.

A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul, ale cărui atrocităţi

pun definitiv în umbră drama iubirii. Rănit, Gheorghidiu se întoarce acasă, la Bucureşti, şi

hotărăşte să o părăsească pe Ela, lăsându-i cea mai mare parte a averii.

În perioada interbelică proza românească stă sub semnul modernismului,

promovat de Eugen Lovinescu, anexat realismului de tip clasic. Prin urmare, proza de

factură subiectivă, promovată de Camil Petrescu şi Mircea Eliade inovează epica

românească atât prin perspectivă narativă cât şi prin construcţia personajului narator şi

abordarea tehnicilor narative specifice acestui tip de scriere.