1

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

George Soare student, secţia Teologie Pastorală, anul I

Tinerii în Biserică Atitudini pastorale şi mijloace pentru soluţionarea problemelor tineretului

contemporan

ORADEA 14-15 MARTIE 2008

2

ARGUMENT

„Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? – te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul. În biserica afli ca exişti”.

PETRE ŢUŢEA

„Unde e omul, în imanenţă, absolut liber? Într-o bisericuţă din lemn din Maramureş, unde sacerdotul creştin vorbeşte de mistere, de taine, şi se lasă învăluit de ele ca şi credincioşii. Omul e liber şi eliberat numai în templul creştin, acolo, în ritual, când se comunica tainele care îi învăluiesc deopotrivă şi pe sacerdot, şi pe credincioşi. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuieşti infinitul şi autonomia gândirii cu credinţa în Dumnezeul creştin: «Robeşte-mă Doamne, ca sa fiu liber!»”

PETRE ŢUŢEA

„Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Şi el rămâne aşa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător. Când, unde şi în ce scop a apărut el în calitatea asta de om? Dacă se întreabă singur şi nu e un zeu în dreptul casei care să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămâne un biet animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.”

PETRE ŢUŢEA

3

A. ASPECTE INTRODUCTIVE

Tânărul şi credinţa în Dumnezeu

Dumnezeu există. Omul cu viaţă sfântă Îl simte şi-L vede: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 81). Dar chiar şi omul care n-a ajuns la o performanţă spirituală deosebită, având o minte limpede, recunoaşte existenţa lui Dumnezeu. Mircea Eliade ne spune că ne naştem cu simţământul sacrului. Iar Înţeleptul Solomon zice că „deşerţi sunt din fire toţi oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu şi care n-au ştiut, plecând de la bunătăţile văzute, să vadă pe Cel care este, nici din cercetarea lucrărilor Sale să înţeleagă pe meşter" (Înţelepciune 13, 1). Filosoful Petre Ţuţea afirmă că omul care nu crede în Dumnezeu este un biet animal care vine de nicăieri şi merge nicăieri.

Credinţa în Dumnezeu are efecte revoluţionare asupra modului nostru de a gândi şi de a acţiona. Gânditorul danez Sören Kierkegaard scria lucrul următor: „O singură viaţă ai de trăit. Dacă, atunci când vine moartea, se va constata că viaţa ta a fost bine folosită, adică se va afla într-o poziţie bună faţă de eternitate, Dumnezeu să fie lăudat! Dacă nu, atunci situaţia e ireparabilă".

Dumnezeu are cu fiecare din noi un plan. Sfântul Pavel ne spune că "voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea noastră; să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare din voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei cum fac neamurile care nu cunosc pe Dumnezeu" (1 Tesaloniceni 4, 3-5).

Unul dintre cei mai înţelepţi oameni care au trăit pe pământ este Solomon. Cuvintele lui, deşi au fost scrise cu aproape trei mii de ani în urmă, sunt foarte actuale: „Odată stam la fereastra casei mele şi priveam printre gratii şi am zărit, printre cei lipsiţi de minte, un tânăr fără pricepere. El trecea pe uliţă pe lângă colţul casei ei (a femeii străine) şi se îndrepta către locuinţa ei. Era în amurgul serii unei zile, când se lasă umbra şi întunericul nopţii. Şi iată o femeie îl întâmpină, având înfăţişare de desfrânată şi prefăcătorie în inimă; Aprigă şi de neţinut în frâu, picioarele ei nu se mai odihneau în casă; Când în casă, când afară, stând la pândă lângă orice colţ. Ea îl apucă şi-l sărută cu o căutătură obraznică... El începu să meargă dintr-o dată după ea, ca un bou la junghiere şi ca un cerb care se zoreşte spre capcană" (Pilde 7, 6-22). Metaforele grăiesc de la sine.

Dumnezeu nu ne-a impus restricţii cinice, împiedicându-ne să fim fericiţi, ci ne avertizează că anumite comportamente ne sunt dăunătoare. De aceea ne spune prin înţeleptul amintit mai înainte: "Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la Judecata Sa" (Ecclesiastul 11, 9).

Mare prieten cu tinerii, filosoful Petre Ţuţea, le dă acestora trei principii după care să-şi călăuzească viaţa: 1. Să moară pentru ţara lor, fără regret, de câte ori aceasta le-o cere; 2. Să nu necinstească nici o fecioară, pentru a nu ofensa maiestatea Maicii Domnului; 3. Să respecte tot ce face altul şi nu sunt în stare să facă ei.

4

Crezând în Dumnezeu, tânărul va accepta că sfaturile Lui sunt perfecte. Aşa scrie şi Proorocul David: "Legea Domnului este fără prihană, întoarce sufletele; mărturia Domnului este credincioasă, înţelepţeşte pruncii; judecăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima; porunca Domnului este strălucitoare, luminează ochii" (Psalmul 18, 8-9).

B. SECŢIUNEA CENTRALĂ

1. Problemele tinerilor – Mai mult decât o constatare sociologică

În luna februarie-martie a anului 2007, membrii Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Bucureşti, Departamentul presa si comunicare) au efectuat un sondaj de opinii scopul căruia a fost de a afla problemele tinerilor de azi si caracterul lor.

Majoritatea dintre respondenţi (93 %) au susţinut ideea ca tinerii de azi se confrunta cu probleme majore, alţii (4,75%) sunt de părerea ca probleme sunt multe dar neimportante si doar 2,25% din cei chestionaţi practic nu au probleme. Aceştia din urma sunt cu preponderenta tineri cu vârsta între 16-18 ani. Pe semne ca tutela părinţilor încă nu le-a permis sa se considere tineri cu probleme.

Vârsta devine iarăşi criteriu de baza în stabilirea originii problemelor. Prin urmare, tinerii de 16-18 ani au arătat ca originea problemelor ce se isca trebuie căutată în atenţia insuficientă din partea celor maturi, cei cu vârsta cuprinsa între 19-21, parţial 22 de ani găsesc izvorul problemelor în lipsa experienţei de viaţă si cei de 22-24 de ani susţin ca de vina este perioada de tranziţie care traversează societatea. Printre problemele cele mai stringente cu care se confrunta societatea în prezent si în special tinerii au fost numite insuficienta mijloacelor financiare (53%), lipsa locurilor de munca (21,25%), alcoolismul, stupefiantele, bolile venerice (22,75%), neînţelegerile între tineri si maturi (3%). 47% din cei chestionaţi preferă ca odată apărute, problemele sa le rezolve singuri, 24% (majoritatea de gen masculin) le rezolva cu ajutorul prietenilor, 25,5% nu pot să le soluţioneze fără părinţi şi rude cu influenta şi numai 3,5 % merg la biserica şi căuta răspunsul la duhovnic. Interesant este faptul ca 62 % dintre respondenţi nu au un părinte duhovnic, la care sa se mărturisească regulat, 28% nici nu ştiu ce înseamnă părinte duhovnic şi doar 10% au un părinte duhovnic..

Paradoxal, dar cel mai mult tinerilor de azi le este frica de singurătate, lipsa banilor destui pentru a-şi aranja viaţa situându-se pe locul doi şi frica de calamităţi naturale pe locul trei. De aceea si circa 49% dintre respondenţi au arătat ca lipsa

5

prietenilor, incapacitatea de a comunica cu semenii, timiditatea sunt pentru ei o adevărata problema, în acelaşi timp, însa, atunci când apare vreo problema prefera sa se refugieze în liniştea camerei lor. Este o problema caracteristica mai ales pentru persoanele de gen feminin cu vârsta cuprinsa între 16-19 ani. În braţele celor dragi îşi găsesc refugiul aproape (25%), la medic nu merge nimeni, iar la biserica aproape de 5% din cei chestionaţi.

În speranţa de a vedea ce fel de atitudine iau tinerii vis-a-vis de asemenea fenomene cum sunt fumatul, narcomania, avortul, divorţul, s-au formulat şi câteva întrebări ce au permis acest lucru. Fata de tinerii care fumează majoritatea respondenţilor (76%) sunt indiferenţi şi nu iau deloc nici o atitudine. 28 % dintre aceştia au fumat cândva sau fumează în prezent. Doza zilnica de nicotina ajungând până la un pachet de ţigări pe zi (la persoanele de gen feminin aceasta ajunge în mediu la 10 ţigari). Curiozitatea si prietenii - au fost factorii care au dat naştere acestui viciu si pe care iau specificat respondenţii. Alţi 22 % îi compătimesc pe fumători si numai 2% îi dispreţuiesc.

Nimeni din cei care au fost chestionaţi nu au prieteni care se droghează. Iar în ceea ce priveşte avortul rezultatele sunt foarte interesante. Bărbaţii în majoritatea cazurilor nu ar îndreptati o femeie care a recurs la avort în nici un caz, specificând ca copilul nu poarta nici o vina, indiferent de situatie. Altii ar face-o în cazul în care ambii ar simti necesitatea înfaptuirii acestui pas. Mai putinii barbati si mai multe persoane de gen feminin au aratat ca lipsa mijloacelor de întretinere a celui nou-nascut ar fi o îndreptatire pentru fapta sa. Aproape 38,75 % sunt de parerea ca o boala grava, transmisibila prin ereditate sau pericolul de moarte pentru mama ar fi o scuza.

Pentru multi tineri de azi (69%) dragostea mai reprezinta înca o virtute. Ea naste si rezolva probleme deopotriva. Pentru acestia a te întâlni cu o persoana de sex opus înseamna a se dezvolta multilateral, a obtine o anumita stabilitate în relatii. Persoanele cu vârsta cuprinsa între 20-24 de ani se gândesc deja la o eventuala casatorie. Cei de vârsta mai mica considera ca dragostea naste probleme, de aceea daca si se întâlnesc cu cineva este pentru ca sa se simta mai pe pozitie sau o fac din interes, pentru ca toti fac asa. Putini la numar (15,25%) sunt cei care idealizeaza dragostea sustinând ca ea le rezolva pe toate.

Fata de divort, tinerii iau o atitudine ostila. Pusi în situatia de a trai în preajma parintilor divortati, chiar si pentru cei trecuti de vârsta de 20 de ani acest lucru în majoritatea cazurilor este de neconceput. 37% nu pot sa-si închipuie asa ceva, 23% sunt deplin încredintati ca parintii lor nu pot face asa ceva. Cu mama ar prefera sa ramâna 24% dintre care 20% - fete. Cu tata 12% dintre care 2% - fete. Si 6 % (tineri trecuti deja de vârsta de 21 de ani) prefera sa traiasca în acest caz singuri, vizitându-i periodic pe ambii parinti.

Este interesant si important de mentionat faptul ca persista printre tinerii de azi sentimentul autoblamarii, ei obisnuind sa gândeasca „problema e în mine” ori de câte ori apar ele (88, 75%). Ca parintii sunt de vina în problemele lor cred 2,25% dintre

6

respondenţi, iar ca sărăcia în care se afla România este izvorul tuturor problemelor obisnuiesc sa gândească 9% dintre cei chestionaţi.

Aşadar, tinerii de azi se vor a fi protejaţi mai întâi de toate de stat, ei au nevoie de o atenţie mai sporită din partea celor maturi şi de o prezenţă mai accentuata a lui Dumnezeu în vieţile lor.

2. Răspunsurile Bisericii la problemele tinerilor

2. 1. Formarea tinerilor în spiritul moralei creştine

Terminologia cuvântului conştiinţă poate avea în limba română o dublă valenţă, atât în sens patologic cât şi în sens moral. Încă de la bun început este demn de menţionat faptul că pentru a se evita orice confuzie trebuie adăugat la cuvântul „conştiinţă” un adjectiv corespunzător, cum ar fi „psihologică” sau „morală”. Conştiinţa morală mai este cunoscută şi sub denumirea de cuget. Pentru a continua ideea de conştiinţă psihologică trebuie spus că aceasta este cunoştinţa fenomenelor interioare şi raportarea lor la un eu. Prin conştiinţa psihologică, avem posibilitatea să reflectăm asupra actelor noastre proprii, să raportăm faptele noastre la eu. Caracteristic pentru conştiinţa psihologică este faptul că, fără a le raporta la legea morală, ea ne informează asupra stărilor şi actelor sufleteşti la propriului nostru eu. Termenul de conştiinţă se întâlneşte şi în cărţile Vechiului şi Noului Testament. Semnificaţia ei însă e cunoscută la toate popoarele care atribuie conştiinţei controlul asupra acţiunii puterilor supra omeneşti cum erau cunoscute la Erinii la Greci ori Furiile la Romani, care urmăreau cu severitate orice nedreptate sau fără de lege atât în viaţa de aici cât şi în viaţa după moarte. Dar pe cât de cunoscut şi de comun este fenomenul cunoştinţei, pe atât de grea este precizarea lui din punct de vedere ştiinţific şi formarea unei învăţături acceptabile, asupra căreia să nu existe nici o îndoială. Se scurtează în special pentru acest lucru compoziţia psihologică a conştiinţei, adică dacă, conştiinţa este un organ propriu al sufletului sau o acţiune a acestuia, identificându-se cu vreuna din facultăţile sufleteşti, ori dacă este expresiunea fiinţei spirituale în genere ce se manifestă în cele trei acţiuni ale sale, adică: în intelect, sentiment şi voinţă. Cea mai preferabilă din aceste accepţiuni se pare a fi ultima. Omul căutând cunoştinţe despre sine, ca fiind un tot spiritual apreciază în acelaşi timp şi pe sine şi faptele sale dacă sunt bune sau rele, iar aprecierea aceasta despre sine dacă este bun sau rău se numeşte conştiinţă. Astfel conştiinţa ca expresie a acţiunii sufleteşti se manifestă în primul rând în mod afectiv, iar apoi ca o judecată morală. Din punct de vedere afectiv conştiinţa se arată în sentimente speciale ca cele ale durerii sau bucuriei. În raport cu

7

voinţa, conştiinţa se manifestă în primul rând ca legiuitor, care obligă pe toţi la poruncile ei şi împiedică de la cele potrivnice, iar în al doilea rând ca judecător al faptelor omeneşti. În ceea ce priveşte partea intelectuală, conştiinţa se dezvoltă în puterea de judecată a gândurilor şi a deciziilor morale. Conştiinţa ca manifestare a întregii fiinţe spirituale a omului, este accesibilă şi în acelaşi timp capabilă de dezvoltare şi formare, mergând împreună cu întreaga mişcare şi viaţă spirituală.1 În morala ortodoxă, personalitate creştină se formează prin puterea iubirii şi a libertăţii voinţei. Atât dragostea faţă de aproapele cât şi conştiinţa de creştin duce către sentimentul de toleranţă şi de milă creştină. Tabloul adevăratului suflet ortodox ni-l înfăţişează apostolul neamurilor în imnul dragostei atunci când ne spune: „dragostea îndelung rabdă, dragostea este plină de bunătate, nu pizmuieşte, nu se laudă nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se gândeşte rău, nu se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”2 În ceastă atitudine stă pietatea creştină, nobleţea caracterului proniei divine şi drumul tuturor care ţinteşte spre fericire. Vorbind în sens mediat, creştinismul este o credinţă tolerantă. Ea se conformează perceptului evanghelic: „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.”3 Dar pe lângă aceste toleranţă credinţa creştină dezvoltă un sentiment profund de milă şi compasiune. Mila creştină a încununat întotdeauna viaţa creştină. Aşadar adevăratele valori superioare, le găsim în ortodoxism şi ele sunt cu adevărat creatoare de bunuri spirituale, morale şi sociale.4 În esenţa ei, conştiinţa morală nu este numai fenomenul intelectual, cum o consideră unii, ci conţine şi elemente afective şi de voinţă. Astfel, oricine îşi poate da seama că în actele conştiinţei morale sunt prezente deopotrivă şi adeseori deodată, judecăţi de valoare care apreciază faptele ca bune sau rele, drepte ori nedrepte, permise ori nepermise şi de asemenea stări emotive de plăcere ori neplăcere, de satisfacţie ori remuşcare, după cum sunt prezente îndemnuri spre săvârşirea binelui,ori spre ane feri de rău. De aceea se poate spune pe drept cuvânt despre conştiinţa morală că este o manifestare spirituală a întregii noastre fiinţe, care aplică puterile sale la cunoaşterea, simţirea şi punerea în practică a binelui cerut de legea morală, fără să fie o funcţie specială a sufletului nostru.5 Voi da curs în continuare câtorva păreri ale unor filosofi legate de conştiinţa morală. Platon în lucrarea sa Republica, vorbeşte şi el despre conştiinţa morală. Personajul care face elogiu conştiinţei neprihănite este un bătrân cu numele Kephalos, care vorbeşte de frumuseţea bătrâneţilor şi face reflecţii referitoare la viaţa viitoare. Cel

1 Hristu Andrustos, Sistem de morală, op. cit., Sibiu, 1947, p.105-106 2 I Corinteni 13. 3 Matei 7, 1. 4 Şerban Ionescu, Morala ortodoxă faţă cu celelalte morale confesionale, Ed. Solidaritatea, Bucureşti, 1941, p. 169 5 Arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, Morala creştină, Cluj-Napoca, 2002, p. 64

8

care în viaţă a avut o conştiinţă curată aşteaptă liniştit deznodământul, pe care cel care nu a ascultat de glasul conştiinţei sale şi a făcut cuiva vreo nedreptate se deşteaptă adeseori din somn ca pruncii, tremură de frică şi trăieşte în deznădejde. Immanuel Kant vorbeşte de sentinţele acelei minunate puteri din noi, pe care o numim conştiinţă: „Aceasta nu poate fi ocolită, oricât ar pleda avocatul în favoarea omului, nu poate aduce la tăcere pârâtorul din el…mustrarea şi dojana şi-o face singur. ”Acelaşi filosof mai spunea: „două lucruri mi-au umplut sufletul de admiraţie: cerul înstelat şi conştiinţa morală din mine.” Aristotel vede în conştiinţă elementul caracteristic ce deosebeşte pe om de animal „căci aceasta este deosebirea particulară a omului de animale, că numai el poartă într-însul sentimentul de bine şi de rău, de nedrept şi drept şi de ce e asemenea acestora”. După el, conştiinţa morală e sinonimă cu raţiunea. În conştiinţa responsabilităţii sale omul are un nou element al conştiinţei de sine. Ea îl ajută la accentuarea cunoştinţei sale de sine. Ea cere fiinţei sale să se împlinească tot mai mult ca om. Mai mult el are în tăria cu care i se impune această responsabilitate, conştiinţa sporită că nu va sfârşi odată cu moartea trupului, că va avea să dea socoteală pentru împlinirea responsabilităţilor sale de la începutul existenţei sale. În conştiinţa responsabilităţii sale, se accentuează ştiinţa sa că nu e singur ci că stă în faţa Lui Dumnezeu; în conştiinţa ei licăreşte prezenţa Lui Dumnezeu, şi că va sta veşnic în faţa Lui.6

2. 2. Necesitatea vieţii morale şi urmarea ei după modelul Lui Hristos

„Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea

lumina vieţii ”7. Acestea sunt cuvintele Lui Hristos cu care ne îndeamnă ca să vieţuim după pilda vieţii Lui dacă voim a ne lumina cu adevărat şi a ne elibera de toată orbirea inimii. Drept aceea fapta cea mai mare a noastră să fie a cugeta întru viaţa Lui Iisus Hristos. Învăţătura ce ne-a dat-o Iisus Hristos covârşeşte toate învăţăturile sfinţilor; şi cel ce ar avea Duhul Lui ar afla mana ascunsă într-însa. Dar se întâmplă ca mulţi din cei ce aud Evanghelia rămân nepăsători, pentru că le lipseşte Duhul Lui Hristos. Cine vrea să înţeleagă deplin învăţătura Lui şi să afle dulceaţă într-însa, acela trebuie ca să se sârguiască a-şi forma viaţa după Hristos. „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”, în afară de aceea a iubi pe Dumnezeu şi a-I sluji Lui unuia, aceasta fiind cea mai mare înţelepciune: ca prin lepădarea de lume să cauţi Împărăţia care este în noi înşine.8

6 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor a Lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiovei, 1987, p.63 7 Ioan 8, 12 8 Urmarea Lui Hristos, Ed. Bunavestire, Bacău, p.m 5-6

9

Pecetea Mântuitorului într-un creştin este luminarea Duhului Sfânt, care are multe chipuri de lucrări de sus şi multe semne ale puterii Lui Dumnezeu, începând cu plânsul pentru păcate şi cu smerenia. Iar diavolul se întoarce ca să nu vadă pecetea, cu care Hristos îşi pecetluieşte oile Sale.9

Responsabilitatea morală este obligaţia ce se impune unei persoane de a se recunoaşte ca autor liber al faptelor sale şi de a-şi lua asupra sa consecinţele sau urmările acestora. Responsabilitatea presupune imputarea, adică actul prin care cineva este socotit responsabil, atribuindu-i-se pe bună dreptate, o faptă cu toate urmările ei. Fiecare om, pe lângă alte responsabilităţi are şi o responsabilitatea sau răspundere morală, care se deosebeşte esenţial de toate celelalte prin faptul că ea este strâns legată de conştiinţa morală, care ne declară responsabili sub aspect moral, înainte de a se pronunţa alte foruri în acest sens.

2. 3. Tinerii şi provocarea întemeierii unei familii

Se vorbeşte tot mai des despre cupluri şi nu despre familie. Legăturile întâmplătoare şi "căsătoriile de probă" sunt la ordinea zilei. Aceste realităţi sunt semnele vădite ale unei societăţi intrate în descompunere.

Această mare decizie din viaţa tânărului, de a se căsători cu o persoană anume, trebuie precedată de rugăciune. Este foarte important ca tânărul să îşi aleagă partenerul de căsătorie cu multă atenţie. Dumnezeu l-a înzestrat cu capacitatea de a judeca şi El aşteaptă să o folosească atunci când este confruntat cu decizii importante. Iar decizia de a se căsători este poate cea mai importantă din viaţa sa.

Singurul cadru în care poate fi exersată unirea sexuală, pentru a duce la un scop bun, este căsătoria. Unirea conjugală corectă se face cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi este monogamă şi heterosexuală.

Se face cu binecuvântarea lui Dumnezeu prin Sfânta Taină a Cununiei sau a Nunţii. Taina Nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh unui băiat şi unei fete ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei lor la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică.

Sfântul Andrei Criteanul, subliniind dinamica creatoare şi transfiguratoare a unirii conjugale, spune că „nunta cinstită este şi patul neîntinat, că Hristos le-a binecuvântat, ospătându-Se trupeşte, şi în Cana Galileii la nuntă apa în vin prefăcând”.

Căsătoria este monogamă. Domnul Hristos atunci când a spus "ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă" (Matei 19, 6), se referea la cele scrise în cartea Facerii: "Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie" (Facere 1, 27). "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa

9 Sfântul Simion Noul Teolog, Scopul vieţii creştine, Ed. Pelerinul, Iaşi, 2002, p. 56-57

10

şi vor fi amândoi un trup" (Facere 2, 24). Învăţătura creştină nu îngăduie ca un bărbat să aibă mai multe femei şi nici ca o femeie să aibă mai mulţi bărbaţi.

Căsătoria creştină este şi heterosexuală. Un bărbat se poate căsători numai cu o femeie şi o femeie numai cu un bărbat. Homosexualitatea şi lesbianismul nu sunt îngăduite. Cu toate că înţelege neputinţa omenească, Biserica doreşte ca tot omul să intre în normal. Vechiul Testament era foarte aspru cu practicile homosexuale. Citim, de exemplu, în cărţile lui Moise: "Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune... De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare" (Levitic 18, 22; 20, 13). Religia creştină este mai înţelegătoare, fiind religia iubirii, şi totuşi dezaprobă acest mod de a face dragoste: "Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, scrie Sfântul Pavel despre homosexualii din Roma, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor" (Romani 1, 26-27). Acest gen de relaţii sunt păcate pentru că denaturează funcţiunea firească a organelor trupeşti şi nu au valoare procreativă.

Căsătoria creştină are sublimitate unică. Unirea lui Dumnezeu cu oamenii la a doua venire a lui Hristos este asemănată cu o petrecere de nuntă. Sfântul Ioan Evanghelistul, printre alte viziuni, a avut-o şi pe aceasta: „Şi am văzut cer nou, şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei” (Apocalipsa, 21,1-2). La Cana Galileii Domnul Hristos, în casa primului cuplu „creştin”, a prezidat sărbătoarea prefăcând apa în vin. Bucuria Tainei Nunţii izvorăşte din inima bucuriei dumnezeieşti.

Căsătoria nu este un mijloc facil de a câştiga plăceri, nici o asigurare împotriva neputinţelor de la bătrâneţe, ci este comuniune şi dăruire. Scopul căsătoriei este desăvârşirea personală a soţilor şi procreaţia. Şi totuşi în lumea postmodernă tot mai multe familii nu-şi doresc copii. Sunt şi familii sterile, care nu pot face copii. De aceea trebuie precizat faptul că sexul nu este numai pentru copii, ci şi pentru comuniune. Este un mod de a-şi manifesta dragostea soţii, unul faţă de celălalt. Din această perspectivă scopul final al relaţiei conjugale nu este numai procrearea, şi nici împlinirea personală, ci lucrarea reciprocă a soţilor la mântuirea lor.

Unii argumentează atitudinea lor potrivnică pruncilor cu faptul că n-au mijloacele necesare pentru a creşte copii, n-au o casă a lor. Din nefericire însă la spatele tuturor acestor argumente stă un egoism dus până la limite. A avea copii înseamnă a primi binecuvântarea lui Dumnezeu în casa ta.

Nu numai oamenii Bisericii, ci şi medicii, antropologii şi biologii cinstiţi, ne spun că avortul, din moment ce întrerupe o viaţă cu identitate separată este crimă. Embrionul este viaţă cu existenţă şi identitate de sine, individ cu toate drepturile, din momentul conceperii.

11

În virtutea acestui principiu Sfântul Vasile cel Mare ne spune că femeia „care leapădă pruncul este supusă judecăţii pentru ucidere”. Şi nu numai ele, ci şi cei care dau medicamente abortive sunt ucigaşi. Şi ei şi cele care administrează otrăvuri ucigătoare de embrioni (Sfântul Vasile cel Mare, Canonul 8).

Complicitatea la avort a soţului, şi a medicului ginecolog care provoacă avortul, este complicitate la crimă. Pentru Biserica Creştină avortul, sau întreruperea sarcinii, nu este un simplu act moral nepermis, ci este ucidere. Este ucidere premeditată. Este ucidere mai vinovată, mai păcătoasă şi mai urâtă de Dumnezeu decât orice ucidere, pentru că ia dreptul la viaţă unei fiinţe omeneşti înainte de a gusta din aceasta şi mai ales înainte de a se învrednici de Sfântul Botez.

Lipsurile materiale nu sunt un argument prin care poţi justifica avortul. Poţi ucide pe altul ca să trăieşti tu? Paradoxal, s-a observat că aversiunea faţă de copil creşte odată cu înavuţirea. Natalitatea în ţările „civilizate” este tot mai mică. Naţiunile din vest îmbătrânesc, iar în lumea a treia este explozie de populaţie.

Copiii, dacă gândim creştineşte, trebuie primiţi ca o binecuvântare a cerului. Cea mai sfântă comuniune ţi-o oferă familia. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte familia "mica biserică".

Un poet român consacrat ne-a lăsat scrisă o cugetare rară legată de familia creştină: „Locul unde se întemeiază rânduiala unei Patrii şi statornicii, în spiritul legilor morale, al jertfei de sine, al răbdării, încrederii şi dragostei este acest cuib arhaic şi sacru unde doi oameni, mai întâi un tânăr bărbat şi o fată, se hotărăsc să-şi unească viaţa în cuget şi simţire, prin legământul de aur al inelului nunţii care desăvârşeşte cerul pe pământ în vederea lucrării şi privegherii, a naşterii de prunci şi împlinirii spirituale în lumina moştenirilor părinţilor”.

12

3. ASPECTE FINALE

Dumnezeu ne-a creat complet liberi. Noi suntem în măsură să decidem cu cine, şi cum ne petrecem timpul. Noi ne facem programul de studiu, de muncă, de culcare şi de trezire. Noi hotărâm dacă mergem, sau nu, la biserică. Noi ne alegem cariera.

Chiar părinţii şi profesorii, pe măsură ce tânărul se maturizează, devin mai degrabă prieteni decât supraveghetori şi educatori. Dacă copilăria începe printr-o dependenţă totală de părinţi, ea se încheie la sfârşitul adolescenţei printr-o mare libertate.

Această libertate însă, atrage după ea o enormă responsabilitate. Dar nu putem face abstracţie de consecinţe. Cine nu este pregătit să accepte toate responsabilităţile vieţii, nu este capabil să se folosească de libertate.

Dacă în lumea noastră mor oameni tineri de SIDA, dacă multe femei îşi pierd viaţa provocându-şi avorturi în promiscuitate, dacă mulţi copii sunt abandonaţi sau cresc prin aşezăminte lipsite de căldura căminului părintesc, este pentru faptul că libertatea este folosită iresponsabil. Este pentru faptul că înfierbântaţi de poftă, la un moment dat, tinerii se lasă în voia oarbă a instinctului. Vin şi clipe de remuşcare. Sunt femei care nu mai au linişte sufletească din pricina copiilor avortaţi. Sunt cupluri care datorită depravării din anii tinereţii nu mai pot face copii. Sunt copii care cresc traumatizaţi sufleteşte şi-şi blestemă părinţii ce i-au abandonat.

Poate că un răspuns mai frumos şi mai bine structurat la aceste probleme nu a fost oferit până acum tinerilor la fel ca şi cuvântul Înalt Prea Sfinţitului Andrei al Alba Iuliei, care le scria10 tinerilor: „Tânărul meu prieten, eu vreau să cred că tu eşti făcut din altă plămadă. Văd şi ziua fericită în care cu fiinţa iubită te vei prezenta la cununie în faţa sfântului altar. Mireasa se va simţi ocrotită şi în siguranţă lângă tine. Va plânge de bucurie că aparţine unui bărbat puternic şi de onoare.

Vei avea mulţumirea că prin felul tău manierat de a te purta şi prin forţa ta bărbătească ţi-ai făcut iubita fericită şi te-ai făcut fericit pe tine însuţi. De acum încolo va fi o călătorie în doi. Ceea ce se câştigă cu trudă este durabil. Fericirea voastră va fi tot mai profundă, tot mai sfântă, până când într-o zi se va contopi în marea nesfârşită a iubirii lui Dumnezeu”.

10 Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Dragoste, libertate şi sex responsabil, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2005, p. 16.